CAPITOLUL I Pajiștile și rolul lor în dezvoltarea durabilă a agriculturii 5 Considerații generale 5 Situația pajiștilor din țara moastră 7 1.2…. [310967]

Licență

CAPITOLUL I Pajiștile și rolul lor în dezvoltarea durabilă a agriculturii 5 Considerații generale 5 Situația pajiștilor din țara moastră 7 1.2…. [310967]

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I Pajiștile și rolul lor în dezvoltarea durabilă a

agriculturii 5

Considerații generale 5

Situația pajiștilor din țara moastră 7

1.2. Factorii limitativi ai productivității pajiștilor 9

1.3. Obiective și direcții în cultura pajiștilor 11

1.4. Principalele tipuri de pajiști și răspândirea lor 13

1.5. Habitatele de pajiști 18

CAPITOLUL II

PĂSTRATREA FURAJELOR 20

2.1. Conservarea prin uscare 21

2.1.1. Importanța fânului în hrana animalelor 21

2.1.2. Recoltarea fânețelor 21

CAPITOLUL III

CONDIȚIILE DE MEDIU ÎN CARE AU FOST AMPLASATE EXPERIENTELE 35

3.1. Caracteristicile fizico geografice ale Țării Moților 36

3.2. Cadru natural 39

3.3. Amplasarea geografică a orașului Abrud 38

3.4. Clima 38

3.5. Relief 40

3.6. Solul 40

4.7. Vegetație 41

CAPITOLUL IV APRECIEREA CALITĂȚII NUTREȚURILOR CONSERVATE PRIN USCARE 42

4.1. Aprecierea calității fânului după caracterele exterioare 43

4.2. Aprecierea calității fânului după compoziția botanică 45

4.3. Determinarea calității fânului prin metoda punctajului 47

CONCLUZII 51

BIBLIOGRAFIE 52

INTRODUCERE

Pajiștile sunt un element esențial al sistemelor de agricultură sustenabilă reprezentat prin: [anonimizat], calitatea solurilor și folosirea optimă a [anonimizat], sursă energetică regenerabilă. Prin plantele furajere din pajiști se intensifică procesul de fotosinteză din ecosisteme și se introduce în sol o [anonimizat]-se în sol o viață biologică activă.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], fie datorită orografiei terenului sau a [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] „Particularități privind nutrețurile conservate prin uscare și aprecierea calității lor” reprezintă o activitate de bază pentru asigurarea furajelor dar în același timp un mijloc de evaluarea a activității umane de obținere a lor.

[anonimizat] a agriculturii, metoda de conservare a [anonimizat].

[anonimizat].

CAPITOLUL 1

PAJIȘTILE ȘI ROLUL LOR ÎN DEZVOLTAREA DURABILĂ A [anonimizat] a [anonimizat]. Pajiștile sunt un element esențial al sistemelor de agricultură sustenabilă reprezentat prin: [anonimizat], calitatea solurilor și folosirea optimă a terenurilor slab productive, în special pentru producerea biomasei, sursă energetică regenerabilă. Prin plantele furajere din pajiști se intensifică procesul de fotosinteză din ecosisteme și se introduce în sol o cantitate mai mare de materie organică, menținându-se în sol o viață biologică activă. Prin rădăcinile plantelor furajere de pajiști, care au rol de liant în prezența materiei organice, se oprește procesul de distrugere a structurii granulare a solurilor, în cele mai multe cazuri conducând la îmbunătățirea acestora (MOCANU, HERMENEAN, 2013; SIMTEA și colab., 1990).

Alături de administrarea gunoiului de grajd, plantele furajere de pajiști au un rol însemnat în menținerea conținutului de humus din sol, fapt ce imprimă o portanță ridicată solului, care atenuează acțiunea de tasare a animalelor și a mașinilor agricole grele. Asolamentele cu sole înierbate au un rol esențial în menținerea microfaunei din sol și în întreruperea ciclurilor biologice pentru boli și dăunători, ceea ce conduce la reducerea cantităților de pesticide, care sunt nocive pentru microfaună și mediu înconjurător. Pe lângă rolul principal de asigurare a necesarului de furaje pentru cel puțin 60% din efectivul de bovine și 80% din efectivul de ovine, pajiștile au o serie de funcții importante în dezvoltarea rurală și a mediului înconjurător. Prin înierbare se consolidează biologic taluzurile drumurilor, halde miniere, industriale și menajere, pârtii de schi și alte terenuri lipsite de vegetație pentru a fi protejate de factorii distructivi, se stimulează pedogeneza și se înfrumusețează peisajul. Acestea funcții reflectă și definesc multifuncționalitatea pajiștilor. Toate activitățile conexe care rezultă din folosirea și valorificarea pajiștilor precum prelucrarea produselor animaliere, colectarea florei medicinale, apicultura etc., constituie o altă funcție economică importantă a acestor suprafețe. Pajiștile permanente constituie importante habitate pentru animalele sălbatice și de conservare a biodiversității speciilor de plante și animale. Acestea se pot rezuma prin următoarele:- în România există un număr de 783 de tipuri de habitate, din care aproape 60% se întâlnesc în pajiștile permanente; – pe teritoriul țării s-au identificat 3700 de specii de plante, din care peste 70% aparțin vegetației pajiștilor permanente. Dintre acestea, 74 de specii au dispărut, 485 sunt amenințate cu dispariția, 200 de specii sunt vulnerabile, 23 sunt declarate monumente ale naturii și 1253 sunt specii rare; – dintre speciile de animale sălbatice, 5 specii au dispărut, iar peste 30 sunt amenințate cu dispariția; – structura floristică a vegetației pajiștilor din România este foarte diversă, cu indici de biodiversitate foarte ridicați în comparație cu multe țări din Europa; – fondul genetic de germoplasmă al populațiilor de specii cu valoare economică este foarte mare, România fiind considerată un rezervor biologic natural de îmbunătățire a procesului genetic la multe specii agricole; – o floră meliferă și medicinală deosebit de bogată.

În cadrul ecosistemelor agricole afectate de eroziune, contribuția pajiștilor este esențială în protejarea solului, combătând acele fenomene care conduc la declanșarea și accelerarea procesului de eroziune (RESMERIȚĂ, 1956).

Astfel, durata în timp pentru îndepărtarea unui strat de sol, pe adâncimea de 20 cm, în urma procesului de eroziune, pe terenurile în pantă acoperite de pajiști este de 29000 ani, față de 100 de ani pentru terenurile în pantă cultivate în sistem de rotație și de numai 13 ani pentru terenurile în pantă cultivate cu porumb siloz în monocultură. Prin diversitatea speciilor de plante și de animale, pajiștile permanente înnobilează și înfrumusețează mediul înconjurător, oferind importante spații de recreere pentru civilizația umană.

Din păcate structura funcțională a pajiștilor din România datorită unei gospodăriri necorespunzătoare, este profund perturbată din cauza agresivității unor specii de plante invazive (ex. feriga mare, etc.) care au înlocuit speciile valoroase în proporție ridicată. Balanța estimativă de azot fixat biologic (NFB) în agroecosistemele de pajiști și culturi de leguminoase din România este de: 30 kg/ha pe an pentru pajiștile permanente; 80 kg/ha pe an pentru pajiștile temporare și de 160 kg/ha pe an pentru leguminoasele perene (MARUȘCA și colab., 2010). Fixarea anuală a azotului atmosferic de către leguminoase prin culturi furajere permit reducerea costurilor de producție și a riscurilor de poluare cu nitrați. Prin îmbogățirea materiei organice în compuși azotați, ca urmare a fixării biologice a azotului, leguminoasele stabilesc direct sau indirect interacțiuni positive cu speciile vecine, interacțiuni ce se manifestă mai ales în condiții pedoclimatice dificile, limitând efectele negative ale competiției interspecifice. Conform literaturii de specialitate cantitatea estimată de CO2 stocat (sechestrat) în agroecosistemele de pajiști permanente este de 4,7 t/ha pe an, în cele de pajiști temporare de 4,2 t/ha pe an, față de doar 1,8 t/ha pe an de CO2 stocat de culturile cerealiere. Rezultă că pe parcursul unui an, cele cca 4,9 milioane de pajiști permanente din țara noastră pot sechestra o cantitatea totală estimată de aproximativ 23 milioane tone. O contribuție esențială își aduc plantele furajere din pajiști și pentru creșterea capacității de reținere a apei și a posibilității de a o ceda când plantele au nevoie de ea. Comparativ cu culturile anuale, pajiștile permanente au un efect protector pentru calitatea apei, regularizarea fluxului de apă și a poluanților. După pădure, pajiștea este cea mai importantă sursă de reținere și filtrare a apei pluviale (DUMITRESCU și colab., 1979).

Situația pajiștilor din țara noastră

Pajiștile permanente din țara noastră au o răspândire de aproximativ 4,9 milioane hectare, România ocupând, în Europa, locul al V-lea după Franța, Marea Britania, Spania și Germania. Pajiștile din țara noastră, care reprezintă 33% din suprafața agricolă, constituie o parte din avuția națională, de importanță majoră prin dimensiunea resurselor de furaje și calitatea acestora, precum și prin celelalte funcții cu efect benefic asupra protecției și frumuseții mediului înconjurător. Aria de răspândire a suprafeței pajiștilor se regăsește pe toate formele de relief, respectiv de la altitudinea din Delta Dunării și câmpie, până la altitudinea de 2500 m de pe platourile alpine ale munților Carpați. Aceasta face ca resursele funciare pentru pajiștile din România să fie extrem de variate sub toate aspectele: fizico-geografice; climatice; hidrografice; profunzimea solului; tipurile de sol și însușirilor lor fizicochimice (ROTAR, VIDICAN 2003; VÎNTU și colab., 2004). În funcție de modul de folosință pajiștile se împart în pășuni și fânețe. Din suprafața totală de pajiști din țara noastră 68% o reprezintă pășunile, iar 32% fânețele (Figura 1). Repartizarea pajiștilor din țara noastră, în funcție de formele de relief, este reprezentată în figura 2. Se constată că 79% din suprafața de pajiști este situată în zona de deal și montană.

Fig.1. Ponderea pășunilor și fânețelor din total pajiști

Fig.2. Repartizarea suprafeței de pajiști pe forme de relief, în %

Reducerea dramatică a efectivelor de animale, care la nivelul anului 2009 (Anuarul statistic al României, 1990-2010), au ajuns la bovine la cca 40 %, respective la ovine la cca. 60 % din efectivul anului 1990, a atras după sine diminuarea considerabilă a suprafeței de pajiști și culturi furajere necesare pentru asigurarea hranei acestora. Ca urmare, o mare parte din suprafețele ocupate cu aceste culturi au fost abandonate. Este oportună reintroducerea în circuitul agricol a acestor suprafețe pentru obținerea de biomasă necesară producerii biocombustibililor, aceasta în contextual în care astăzi mai mult ca oricând criza combustibililor fosili este în plină desfășurare și se pune tot mai mult accent pe utilizarea mai largă a energiilor regenerabile, nepoluante.

Factorii limitativi ai productivității pajiștilor

Datorită faptului că pajiștile sunt amplasate în condiții staționale foarte variate, ocupând, de regulă, suprafețele improprii altor culturi, fie datorită proprietăților fizico-chimice deficitare ale solului, fie datorită orografiei terenului sau a temperaturii insuficiente cu durată prea scurtă de vegetație de la altitudini mai înalte și alte cauze, productivitatea lor este strâns legată, atât de condițiile de mediu în care se găsesc, cât și de activitățile omului și animalelor sale.

Din datele MADR prezentate în „Programul național de reabilitare a pajiștilor 2005-2008”, factorii limitativi pentru producția de furaje pe pajiști sunt în ordine: aciditatea solului, eroziunea, excesul de umiditate, salinitate și alcalinitate, textura solului și altele care ajung să influențeze 60 % din suprafața pajiștilor permanente (Tabelul 1 și Figura 3.). Pe de altă parte productivitatea pajiștilor este influențată direct de acțiunea unor factori biotici și antropogeni precum abandonul și valorificarea necorespunzătoare, dezechilibru hidric, poluare etc.

Tabelul 1

Factori fizico – chimici limitativi ai solului pentru producția pajiștilor

Fig. 3. Suprafețele de pajiști afectate de factori limitative ai producției, în % din suprafața totală

Astfel, întreținerea și exploatarea necorespunzătoare a făcut ca: 26 % din suprafața de pajiști permanente să fie invadată de vegetație ierboasă nevaloroasă precum țăpoșica (Nardus stricta), bărboasa (Botriochloa ischaemum), feriga mare (Pteridium aquilinum), târsa (Deschampsia caespitosa), șteviile (Rumex sp.), știrigoaia (Veratrum album), urzica (Urtica dioica) etc., 9 % să fie acoperită cu vegetație lemnoasă de arbuști (păducel, măceș, alun, mur, etc.) și puieți de arbori, iar 11% să fie invadate de mușuroaie multianuale înțelenite (Tabelul 2). La toate acestea se adaugă faptul că pe majoritatea suprafeței de pajiști permanente se manifestă o fertilitate scăzută, iar absența fertilizării organice sau minerale nu permite crearea condițiilor favorabile speciilor furajere valoroase și sporirea producției pajiștilor.

Tabelul 2. Factori biotici și antropogeni limitativi pentru producția pajiștilor

Practic nu există suprafață de pajiști care să nu fie afectată de cel puțin unul din acești factori limitativi. Creșterea producției pajiștilor este posibilă doar prin măsuri ameliorative de înlăturare sau de diminuare a acțiunii acestor factori limitativi. Pajiștea trebuie să fie tratată ca oricare cultură din arabil, dacă dorim eficiență economică de la acest mod de folosință agricolă. În trecutul nostru nu prea îndepărtat și în țările dezvoltate, care sunt de mult integrate în Civilizația pastorală, pășunea sau fâneața, erau și sunt considerate o importantă resursă furajeră, întreținute și valorificate corespunzător, pentru a obține rezultatele economice scontate.

Obiective și direcții în cultura pajiștilor

Conform Codului de Bune Condiții Agricole și de Mediu (GAEC), stabilite în Regulamentul Consiliului Uniunii Europene (CE) numărul 1782/2003, țara noastră trebuie să acorde o atenție deosebită acestui patrimoniu pastoral prin menținerea suprafeței existente la 1 ianuarie 2007 (GAEC 11), asigurarea unui nivel minim de întreținere (GAEC 7) și evitarea instalării vegetației nedorite pe terenurile agricole (GAEC 10).Condițiile ecologice foarte diferite în care sunt situate pajiștile, precum și schimbările socio – economice din țara noastră care au condus la un anumit stadiu de degradare o abordare integrată și interdisciplinară în vederea elaborării de noi soluții pentru gospodărirea rațională a patrimoniului pastoral.

Obiectivul fundamental pentru punerea în valoare a pajiștilor este sporirea
producției totale de furaje și a calității acestora, în concordanță cu o conversie optima în produse animaliere ca urmare a unei bune valorificări a acestor suprafețe.

Obiective specifice:

Gestionarea științifică și tehnologică a patrimoniului pastoral al României în scopul asigurării unei agriculturi durabile (utilizarea nutrienților, conservarea biodiversității, menținerea nealterată a peisajului, exploatarea economică, protecția mediului, bunăstarea animalelor); Creșterea valorii nutritive a covorului ierbos, care să asigure o hrănire echilibrată și eficientă a diferitelor categorii de animale, îndeosebi din speciile bovine și ovine, pentru obținerea de produse zootehnice sănătoase și asigurarea bunăstării animalelor;

Adaptarea tehnologiilor pajiștilor semănate și permanente și de creștere a animalelor, specifice fiecărei condiții staționale, pentru realizarea unor sisteme agricole durabile, cu efecte minime cauzate de schimbările climatice;

Fundamentarea științifică și dezvoltarea de tehnologii noi pentru producerea ecologică a furajelor și conversia lor în produse animaliere (carne – lapte) cu o valoare biologică ridicată, menținerea biodiversității si protecția mediului;

Realizarea cantității anuale de semințe de graminee și leguminoase perene de pajiști,din soiurile autohtone, necesară pentru lucrările de îmbunătățire; Folosirea suprafețelor mai slab productive pentru producerea de biomasă, importantă resursă regenerabilă, promovându-se punerea în valoare a acestora prin reconversia și reorientarea potențialului de producție.

Direcții de acțiune

Gospodărirea nerațională a pajiștilor permanente, coroborată cu acțiunea factorilor naturali au condus, în decursul timpului, la o degradare avansată prin invadarea de mușuroaie, vegetație nevaloroasă, apariția eroziunii și alunecărilor. Stoparea procesului de degradare a pajiștilor permanente și menținerea producției și calității furajelor au o importanță deosebită pentru protecția mediului și păstrarea biodiversității. În această direcție, elaborarea unor noi strategii de creștere a suprafețelor de pajiști eligibile și a activităților economice de creștere a animalelor, cu respectarea bunelor condiții agricole și de mediu, este necesară pentru creșterea absorbției fondurilor europene, păstrarea raportului dintre suprafața de pajiști permanente și suprafața agricolă utilizată și mărirea numărului de exploatații de creștere a animalelor erbivore. În vederea creșterii suprafețelor eligibile, la articolul 6 din Legea nr. 86/2014 privind aprobarea OUG nr. 34/2013 – Organizarea, administrarea și exploatarea pajiștilor permanente și pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, se stipulează că modul de gestionare a pajiștilor se stabilește prin amenajamente pastorale. Pentru conservarea și utilizarea durabilă a pajiștilor, importante datorită diversității lor biologice mari, este necesară dezvoltarea unor planuri speciale de management care să conțină măsuri specifice de îngrijire și întreținere, recoltarea la momentul optim a fânețelor, folosirea rațională a pășunilor ca durată de pășunat, încărcarea cu animale, circulație, etc. Prin aceasta se asigură realizarea unor condiții de implementare a dezvoltării durabile, prioritate globală pentru secolul XXI, stabilite prin acordul internațional al Conferinței Mondiale de la Rio de Janeiro din anul 1992 și adoptarea Agendei 21, The Earth’s Nation Plan”, semnatară fiind și România.

Principalele tipuri de pajiști și răspândirea lor

Etajul subalpin și alpin

Pajiștile de Festuca airoides (F. supina, F. ovina sudetica) (părușcă)

Răspândire și ecologie. Pajiștile de părușcă ocupă cele mai mari suprafețe în etajul subalpin al jnepenișurilor, de la 1600 până la 2200 m altitudine. Acestea sunt pajiști de origine secundară și au rezultat în special după defrișarea jneapănului. Festuca airoides este o specie care preferă stațiuni cu caracter mezoxerofit față de Nardus stricta, cu care se învecinează și interpătrunde, care preferă stațiuni mai umede. Vegetația are în componență numeroase specii nevaloroase. Valoarea pastorală este foarte scăzută, cu producție de 2-4 t/ha MV și o capacitate de pășunat de 0,2-0,5 UVM/ha.

Pajiștile de Carex curvula (coarnă) și Juncus trifidus (pipiriguț)

Răspândire și ecologie. Pajiștile de coarnă și pipiriguț sunt de origine primară, fiind răspândite în etajul alpin, la altitudini mai mari de 2000-2200 m, care se întâlnesc numai în Munții Făgăraș, Iezer-Păpușa, Bucegi, Parâng, Retezat și Rodnei. Solurile sunt humicosilicatice și podzoluri. Carex curvula este un rogoz alpin, bine consumat de animale. Valoarea pastorală este foarte scăzută datorită, în principal, producțiilor foarte mici, de numai 1,5-3 t/ha MV și a gradului scăzut de consumabilitate a pipiriguțului, permițând o încărcare de 0,1-0,4 UVM/ha.

Pajiști zonale premontane și montane

Pajiștile de Agrostis capillaris (A. tenuis) (iarba câmpului)

Răspândire și ecologie. Pajiștile de Agrostis capillaris (Agrostis tenuis) ocupă cele mai mari suprafețe în zona de deal și montană inferioară, începând de la altitudinea de (200) 300 m până la peste 1200 m, din subzona stejarilor și gorunului până în subetajul fagului și al amestecurilor de fag cu rășinoase. În teritoriu se disting pajiști de Agrostis capillaris de productivitate bună pe terenuri plane sau ușor înclinate cu soluri mai bogate și pajiști cu productivitate mijlocie pe terenuri cu înclinație mare și expoziții însorite pe soluri mai sărace acide. Solurile de sub pajiștile de iarba vântului sunt brune argiloiluviale, brune luvice, luvisoluri albice, brune eumezobazice cu reacție slab acidă până la neutru pentru pajiștile mai bune și puternic acide pentru cele de productivitate mijlocie. Agrostis capillaris este o graminee valoroasă din punct de vedere furajer, cu grad ridicat de consumabilitate. Vegetația are în componență numeroase specii cu valoare furajeră ridicată, dar și specii nevaloroase, dăunătoare și toxice. Adesea aceste pajiști sunt invadate și de vegetație lemnoasă dăunătoare ca păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus spinosa), măceșul (Rosa canina), în zone mai uscate și alunul (Corylus avellana), carpenul (Carpinus betulus), mesteacănul (Betula pendula) în zone mai umede. Valoarea pastorală a pajiștilor de Agrostis capillaris este bună, ajungând la o producție de 10-15 t/ha MV și o capacitate de pășunat de 1,0-1,2 UVM/ha. A doua categorie de pajiști de acest tip, cu productivitate mijlocie, are o valoare pastorală mijlocie cu 5,0-7,5 t/ha MV și o capacitate de pășunat de 0,5-0,8 UVM/ha.

Pajiștile de Festuca rubra (păiuș roșu)

Răspândire și ecologie. Arealul fitogeografic al pajiștilor de Festuca rubra, corespunde etajului pădurilor de molid (Picea abies), cunoscut și sub denumirea de etajul boreal, care atinge altitudinea de 1800 m în Carpații Meridionali și Occidentali și 1600 m în nordul Carpaților Orientali. La limita inferioară, pajiștile de Festuca rubra se întrepătrund cu cele de Agrostis capillaris coborând în unele situații până în etajul nemoral la 700-800 m, altitudine. Solurile sunt oligobazice sau oligomezobazice, oligomezotrofice, de la moderat până la foarte puternic acide: brune, brune acide, brune feriiluviale, rendzine, litosoluri. Vegetația pajiștilor de Festuca rubra, datorită pășunatului abuziv și a scăderii fertilității solului este invadată pe suprafețe apreciabile de specia nevaloroasă Nardus stricta (părul porcului, țepoșică). Pe soluri sărace, compacte se instalează Deschampsia caespitosa (târsa), care este o graminee cu valoare furajeră foarte scăzută. Pe suprafețele supratârlite apar buruieni de târlă ca urzici (Urtica sp.), știrigoaie (Veratrum album), ștevii (Rumex sp.), brândușa de toamnă (Colchicum autumnale) și altele. Vegetația lemnoasă invadantă este reprezentată de arbuști ca: ienupăr (Juniperus sibirica), specii de Vaccinium și puieți de arbori, în special de molid. Festuca rubra are o valoare furajeră bună. Valoare pastorală a pajiștilor de păiuș roșu este foarte heterogenă, de la mediocră spre bună, cu o producție de 5-15 t/ha MV, respectiv 0,5-1,5 UVM/ha.

Pajiștile degradate de Nardus stricta (țepoșica)

Răspândire și ecologie. Pajiștile de țepoșică au o largă răspândire în etajul molidișurilor și al jnepenișurilor (Pinus mugo) în toți munții înalți din Carpații românești. Nardus stricta, specia care domină, are o plasticitate ecologică foarte mare, fiind adaptată la condiții de umiditate și temperatură diferite, de la 300 m până la 2200 m altitudine, pe soluri acide, neaerisite, oligobazice și oligotrofice. Solurile sunt în principal brune feriiluviale, brune acide, podzoluri, luvisoluri albice, puternic acide. Valoarea furajeră a țepoșicii este foarte scăzută, fiind considerată o specie nevaloroasă. Vegetația pajiștilor de Nardus stricta este degradată și de o productivitate scăzută. Valoarea pastorală este de asemenea foarte scăzută cu producții de 3-5 t/ha MV, cu o consumabilitate de 35-50%, și o capacitate medie de 0,4 UVM/ha.

Pajiști zonale colinare și de câmpie

Pajiștile de Festuca valesiaca (păiuș stepic)

Răspândire și ecologie. Aceste pajiști sunt reprezentative pentru zonele de
stepă și silvostepă din țara noastră. Festuca valesiaca, specia ierboasă edificatoare este o specie xerofilă, cu mare plasticitate ecologică, care se întinde din zona de stepă până în zona nemorală și anume în subzona pădurilor de stejar pedunculat (Quercus robur) din Podișul Sucevei și subzona pădurilor de cer (Quercus cerris), gârniță (Quercus frainetto) din Dealurile Vestice și subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea) din Podișul Bârladului. Cele mai mari suprafețe cu păiuș stepic sunt în Podișul Moldovei, sporadic în Piemontul Getic și Câmpia Transilvaniei pe coaste însorite. Solurile, pe care se extind aceste pajiști sunt cernoziomurile, regosolurile, pseudorendzinele și solurile cernoziomoide. Vegetația are în componență numeroase specii ierboase nevaloroase, dăunătoare (scaieți, pelin, etc.) și toxice (alior, coroniște, etc.) sau vegetație lemnoasă dăunătoare ca: porumbar, păducel, măceș, verigariu și altele. Valoarea pastorală este mediocră, cu potențial de producție scăzut de numai 3-5 t/ha MV și o încărcare medie de 0,3-0,5 unități vită mare (UVM) la ha.

Pajiștile de Festuca rupicola (F. sulcata) (păiuș de silvostepă)

Răspândire și ecologie. Pajiștile de Festuca rupicola se întâlnesc în arealul pădurilor de stejar pedunculat din Podișul Transilvaniei în subzona pădurilor de cer și gârniță din Dealurile Vestice până la cca 600 m altitudine, pe versanți slab până la moderat înclinați (6-140) pe toate expozițiile la altitudini mai joase și numai însorite la altitudini mai mari. Solurile predominante sunt cernoziomuri cambice, soluri cenușii, brune argiloiluviale, rendzine, regosoluri, erodisoluri. Vegetația este dominată de numeroase specii nevaloroase, dăunătoare și toxice (alior, scaieți, pelin,etc.), care diminuează mult calitatea acestor pajiști. Valoarea pastorală și productivitatea este slabă-mijlocie, cu o producție de 3,5-6 t/ha MV și o capacitate de pășunat de 0,4-0,6 UVM/ha.

Pajiștile de Poa pratensis ssp. angustifolia (firuța)

Răspândire și ecologie. Pajiștile de firuță se întâlnesc în zona nemorală din sudul țării, în aria pădurilor de cer și gârniță, la altitudini joase cuprinse între 100-300 m, pe terenuri plane și ușor înclinate. Poa pratensis este o graminee mezofită, cu o valoare furajeră bună și grad ridicat de consumabilitate. Solurile sunt cernoziomice argiloiluviale, brune roșcate, brune roșcate luvice și vertisoluri. Vegetația este foarte bine încheiată, în care se întâlnesc totuși specii fără valoare furajeră (bărboasă, obsigi, osul iepurelui, etc.) dăunătoare și toxice (alior, scaieți, piciorul cocoșului, etc.).

Valoarea pastorală este bună, cu producție de 7,5-12,5 t/ha MV și o capacitate de pășunat de 1-1,5 UVM/ha.

Pajiștile degradate de Botriochloa ischaemum (bărboasă)

Răspândire și ecologie. Pajiștile de bărboasă sunt cele mai răspândite tipuri de pajiști derivate din cele de Festuca valesiaca și Festuca rupicola, ca efect al pășunatului abuziv, nerațional și al eroziunii solului, din Podișul Moldovei, Depresiunea Transilvaniei, Podișul Dobrogei cât și al unor enclave din Dealurile Olteniei și Banatului. Botriochloa ischaemum este o specie oligotrofă, xerofită cu largă amplitudine ecologică din zona de stepă până în subetajul gorunului și chiar al fagului, în special pe coastele însorite, moderat până la foarte puternic înclinate, cu grade diferite de eroziune ale solului. Solurile dominante sunt regosolurile, solurile brune argiloiluviale, brune luvice și luvisoluri albice. Vegetația acestui tip de pajiște derivată este frecvent invadată de buruieni, specii dăunătoare și toxice (alior, lumânărică, scaieți, pelin, pojarniță, etc.). Valoarea pastorală și productivitatea este foarte slabă, cu producții de 1,5-5 t/ha MV, în funcție de intensitatea degradării, cu o capacitate de pășunat în jur de 0,3- 0,4 UVM/ha.

Pajiști azonale Pajiștile din lunci și depresiuni

Aceste pajiști sunt influențate în mare măsură de condițiile de sol și umiditate
specifice luncilor râurilor și depresiunilor intramontane. Pădurile de luncă (zăvoaiele) sunt răspândite în albiile majore ale râurilor, având ca specii dominante arinul negru (Alnus glutinosa), plopul alb (Populus alba), sălcii (Salix sp.), ulmi (Ulmus sp.), la altitudine arinul alb (Alnus incana) și altele. Vegetația ierboasă poate fi dominată de următoarele specii care edifică tipuri de pajiști distincte: Agrostis stolonifera (iarba câmpului) Alopecurus pratensis (coada vulpii) Poa pratensis (firuța) Lolium perenne (iarba de gazon, raigrasul peren) Arrhenatherum elatius (ovăsciorul) Festuca pratensis (păiușul de livezi) și alte specii foarte valoroase furajere care au fost introduse deja în cultură. Modul de folosință al acestor pajiști este în regim de fâneață și uneori mixt (fâneață-pășune). Aceste tipuri de pajiști naturale au producțiile cele mai ridicate, datorită regimului de umiditate favorabil și solurilor bogate aluvionare din luncile râurilor. Valoarea pastorală este bună spre foarte bună, cu producții de 7,5-15 (30) t/ha MV în funcție de tip și mod de întreținere

Pajiștile de pe soluri saline și alkaline Majoritatea acestor tipuri de pajiști sunt răspândite în Câmpia Română de Est, în Câmpia Olteniei, Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, Lunca Prutului și Bârladului, Lunca și Delta Dunării, pe solurile saline și alcaline. Pajiștile de Puccinellia limosa sunt cele mai bine reprezentate, au o producție scăzută de 4-7 t/ha MV și o valoare pastorală slabă-mijlocie, care suportă o capacitate de pășunat de 0,3-0,6 UVM/ha. Pajiștile de Salicornia europaea – Suaeda maritime sunt răspândite mai ales pe solonceacuri, pe care cresc aproape în exclusivitate specii fără valoare furajeră, tolerante la concentrația mare de săruri din aceste soluri. Producția medie este de 5-6 t/ha MV de foarte slabă calitate cu o valoare pastorală foarte slabă, cu o capacitate de pășunat de 0,1-0,2 UVM/ha.

Pajiștile de nisipuri

Pajiștile răspândite pe nisipuri se întâlnesc în Câmpia Română, Câmpia Careiului, în nord vestul țării și Delta Dunării. Vegetația pajiștilor de nisipuri este rară, cu specii puține la număr și cu valoare furajeră slabă sau nevaloroase, fiind dominate de Festuca vaginata (păiuș de nisipuri) și Elymus sabulosus. Valoarea pastorală a acestor pajiști este neînsemnată. În accepția generală tipul de pajiște este unitatea de vegetație ierboasă care cuprinde totalitatea fitocenozelor asemănătoare sub aspectul compoziției floristice, condițiilor staționale și productivității, care, supuse anumitor măsuri tehnologice, prezintă în general direcții evolutive specifice. Pentru o analiză și mai amănunțită a tipurilor de pajiști este redat în Anexa III. Conspectul principalelor tipuri de pajiști din România după ȚUCRA și colab. (1987) Pe viitor va trebui să avem în vedere o nouă clasificare a vegetației pajiștilor care necesită o cunoaștere mai detaliată a compoziției floristice.

Habitatele de pajiști

Pentru caracterizarea vegetației pajiștilor permanente, în ultima perioadă, după aderarea noastră la Uniunea Europeană au fost introdus și utilizat din ce în ce mai mult termenul de Habitat care se aseamănă într-o oarecare măsură cu cel de tip de vegetație descris mai înainte.Din analiza lucrării HABITATELE DIN ROMÂNIA de N. DONIȚĂ și colab. (2005), rezultă că au fost descrise într-o primă aproximație 367 tipuri de habitate încadrate la 7 clase și 24 subclase după sistemul de clasificare PALEARCTIC HABITATS (PAL. HAB.). Dintre aceste 3 clase, 10 subclase și 96 tipuri de habitate (26%) aparțin parțial sau în totalitate vegetației pajiștilor naturale și seminaturale. În această anexă se poate observa diversitatea foarte mare a habitatelor de pajiști în condiții staționale extrem de variate și cu o vegetație la fel de diversă de la litoralul Mării Negre până pe crestele Carpaților, cu elemente pontice, ponto-caspice, vest-pontice, ponto-sarmatice, ponto-panonice, ponto-mediteraneene, balcanice, daco-balcanice, sud-est carpatice, dacice, daco-getice, danubiene, danubian-pontice, panonice și antropice.

De aici rezultă și valoarea conservativă de excepție a pajiștilor din habitatele prezentate mai sus. Din cele 96 tipuri de habitate de pajiști un număr de 33 (34 %) au o valoare redusă (R) de conservare, 32 (33%) mijlocie (m), 26 (27%) mare (M) și 5 habitate au o valoare foarte mare (FM) de conservare, situate în special în etajul alpin – subalpine (2), dune de nisip continentale (2) și plaje de nisip litorale (1). Habitatele cu cea mai scăzută valoare conservativă sunt : 37 – pajiști umede și comunități de ierburi înalte (buruienișuri), 63 – vegetație chinofilă și 87 – comunități ruderale, care în general au o vegetație degradată. Din punct de vedere al valorii economice însă, 44 de habitate de pajiști (46%) din stepe, dune, nisipuri, stâncării, mlaștini, etc. au o valoare pastorală de doar 1-5,adică extrem de scăzută, degradată, 31 habitate (33%) au valoare pastorală foarte slabă ( 5-15), 11 habitate (11%) sunt slabe (15-25), respectiv 86 habitate (90%) au o valoare pastorală total necorespunzătoare datorită factorilor edafici, climatici și antropici. Este de consemnat faptul că abia 10 habitate întrunesc condiții mai bune, având pajiști cu valoare pastorală mijlocie ( 4 tipuri), bune (5 tipuri – R 3715; R 3716; R 3801; R 3803 și R 3804) și bune-foarte bune un singur tip și anume: R 3802 Pajiști daco-getice de Arrhenatherum elatius. Încărcarea cu animale a habitatelor de pajiști, exprimată în UVM (Unitate Vită Mare) la hectar a fost obținută prin înmulțirea VP (valorii pastorale) cu coeficientul 0,02; astfel că o pajiște foarte valoroasă cu VP = 100 poate întreține două UVM la unitatea de suprafață, pentru un an calendaristic. Astfel, se remarcă degradarea foarte avansată a habitatelor de pajiști și a nivelului optim de încărcare cu animale foarte scăzut, necesitând luarea unor măsuri de ameliorare a covorului ierbos. Aceasta primă aproximație a valorii pastorale și încărcării cu animale a tipurilor de habitate cu pajiști, valorificabile din punct de vedere economic, ne demonstrează încă o data starea lor avansată de degradare (MARUȘCA, 2008).

CAPITOLUL 2

PĂSTRAREA FURAJELOR

În zonele cu climat temperat continental cum este și zona centrală a Europei unde ne găsim, vegetație durează doar o parte din an și anume 5-7 luni funcție de altitudine. În restul timpului animalelor li se administrează furaje care au fost pregătite pentru păstrare (conservare). În afara furajelor care se păstrează ca atare (sfecla furajeră) există două sisteme de conservare și anume prin uscare și prin murare.

Sistemul de păstrare prin uscare este cel mai vechi și duce la obținerea fânului iar prin murare la obținerea silozului.

2.1. Conservarea prin uscare

Încă din cele mai vechi timpuri o parte din masa verde de pe pajiști era transformată în fân pentru a fi folosită în timpul iernii. În ultimul timp iarba din pajiști se folosește și prin cosire și administrare la iesle sau prin transformarea ei în semifân sau semisiloz. De asemenea în fân se transformă și o serie de plante de cultură ca lucerna, trifoiul, graminee perene etc.

2.1.1. Importanța fânului în hrana animalelor

Dacă în timpul perioadei de vegetație predomină hrana suculentă dată de nutrețurile verzi, în timpul iernii o mare parte din hrană este asigurată de fân. Fânul, fiind un furaj deosebit de valoros din punct de vedere calitativ, asigură peste 50 % din cantitatea totală de albumină și vitamine.

Sursele de fân sunt diferite în funcție de zona geografică. Astfel în regiunile de câmpie fânurile provin în general din plante de nutreț cultivate iar în zona de deal, pe lângă plante de cultură fânul provine și din pajiștile naturale. În regiunile submontane și montane, fânul provine în exclusivitate din pajiști naturale. Reamintim cu această ocazie că în România există în jur de 1,5 milioane ha fânețe.

Calitatea fânului obținut este influențată de o serie de factori și anume:

compoziția floristică, compoziție în corelație cu condițiile de climă, sol și îngrijire;

epoca recoltării;

modul de pregătire și păstrare;

condițiile meteo din timpul recoltării și pregătirii fânului.

Deși există diferențe mari între fânuri, se consideră un fân de calitate mijlocie cel care conține 15-17 % apă. 8-9 % substanțe proteice, 2-2,5 grăsime, 39-43 % substanțe extractive neazotate, 23-28 % celuloză, 6-8 % săruri minerale, ceea ce asigură la 100 kg fân 60 UN și 7 kg proteină digestibilă.

În general un procent mare de leguminoase ridică calitatea fânului, pe când un procent mare de buruieni duce la scăderea calității acestuia.

Se consideră că, obținut de pe fânețe, fânul are o compoziție echilibrată când conține 60 % graminee valoroase, 30 % leguminoase valoroase, iar speciile din alte familii botanice nu depășesc 10 %.

Dintre plantele de cultură, fân valoros se obține de la toate leguminoasele (lucernă, trifoi, sparcetă), de la gramineele perene și, un fân mai grosier, de la borceaguri. În cele ce urmează vom face referiri la fânețele naturale, întrucât la plantele de cultură, elementele privind recoltarea sunt descrise la plantele respective.

2.1.2. Recoltarea fânețelor

Fânețele și culturile furajere, recoltându-se doar în anumite perioade ale anului această lucrare este sezonieră și se realizează în funcție de anumiți parametri, dependență de fenofaza plantelor, de înzestrarea gospodăriei, de factori economici, organizatorici etc.

Epoca de recoltare

q/ha înflorire

40 înspicare 40

30 30

20 20

10 10

13 20 27 4 11 18 25 1 8 25

aprilie mai iunie

substanță organică digestibilă

proteina

celuloză

substanță uscată

Fig.2.1. Conținutul în principii utili în funcție de fenofază

Epoca de recoltare, care se referă la momentul optim de recoltare, are o influență majoră asupra producției și calității acesteia. Acumularea de masă vegetativă se face continuu până la terminarea înfloritului. Pe de altă parte, conținutul maxim în proteine digestibilă este în faza tânără, iar pe măsură ce planta crește și îmbătrânește acest conținut scade (fig.2.1).

Relația dintre cantitatea recoltei, calitatea ei si epoca de recoltare, la fânețele naturale, este redată în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1.

Producția de fân, substanță uscată și substanțe nutritive (kg/ha)

în funcție de epoca de recoltare

Se constată că în perioada înfloririi se obține cea mai mare producție de fân și de cea mai bună calitate, ceea ce determină un număr maxim de UN/ha. Din acest punct de vedere epoca optimă de recoltare este de la începutul până la sfârșitul înfloririi, ceea ce corespunde cu o durată de 7-10 zile. Pe lângă producție și calitate, recoltarea trebuie făcută de așa manieră încât să se dea posibilitatea plantelor să se refacă până la coasa următoare (sau până la venirea înghețurilor), pentru a se asigura producții mari și în anii următori. De asemenea, cositul trebuie făcut în momentul în care se defavorizează în cel mai mare grad înmulțirea buruienilor.

Recoltatul prea devreme, deși duce la obținerea unui fân foarte valoros și bogat în elemente nutritive, determină obținerea de producții mai mici și, de asemenea, duce la slăbirea plantelor, acestea neavând timp să acumuleze suficiente substanțe de rezervă. Dacă acest mod de recoltare se repetă vor scădea producțiile la coasele următoare și, în final, determină o slăbire a vivacității plantelor, ceea ce are ca și consecință imediată scăderea producțiilor, iar ca și consecință de durată, eliminarea acestor plante din covorul vegetal.

Dacă fânețele se recoltează prea târziu, se obțin producții mai mari de fân, însă de calitate inferioară, ceea ce determină obținerea unui număr mai mic de unități nutritive la hectar, a unei cantități mai mici de substanțe asimilabile, înrăutățindu-se consumabilitatea și digestibilitatea. În același timp scade conținutul în săruri minerale și vitamine, albumine, caroten; aceasta și datorită faptului că frunzele încep să se scuture, frunzele fiind tocmai organele bogate în astfel de principii nutritivi.

În cazul fânețelor de două coase (sau a celor cultivate), dacă se întârzie primul cosit va scădea producția coasei a doua, aceasta ajungând la numai 15-20 % din recolta primei coase, când în condiții normale aceasta trebuie să ajungă până la 50 % din producția primei coase. Mai mult, în fânețele bogate în leguminoase, prin recoltarea la timp a primei coase se obține la coasa a doua un fân de calitate mai bună, datorită conținutului mai mare în proteină, ca urmare a participării în proporție mai mare a leguminoaselor la această coasă.

În condițiile recoltării la timp a primei coase, fânul obținut la coasa a doua este format din mai multe frunze, tulpinile sunt mai puțin tari și în consecință au un grad de consumabilitate mai mare.

Întârzierea recoltării favorizează și îmburuienarea, pentru că în momentul recoltării buruienile au format deja semințe.

La fânețele de două coase epocile de recoltare vor fi alese de așa manieră încât ultima recoltă să se facă cu o lună înainte de venirea înghețurilor permanente, pentru a permite acumularea de substanțe de rezervă în plante.

În concluzie, în privința epocii de recoltat subliniem:

pentru obținerea unor producții mari de fân și de bună calitate la prima coasă, fânețele trebuie cosite în perioada de la înspicatul gramineelor și îmbobocitul leguminoaselor până la înflorit;

cositul prea de timpuriu, mai mulți ani de-a rândul, duce la slăbirea vitalității ierburilor și la scăderea producției în anii următori;

întârzierea cositului determină scăderea valorii fânului, favorizează înmulțirea buruienilor, însă mărește vitalitatea ierburilor;

stabilirea epocii de recoltare a fânețelor se face în funcție de faza de creștere a gramineelor dominante valoroase și nu după date calendaristice;

fânețele trebuie cosite într-un sistem de rotație la epoci diferite;

pentru a se asigura autoînsămânțarea odată la 4-5 ani fâneața se recoltează după formarea semințelor.

Pentru a se evita influența negativă a cositului la aceeași epocă asupra vegetației și producției pajiștilor, se recomandă împărțirea fânețelor în mai multe tarlale și recoltarea acestora în epoci diferite.

Astfel la fânețele de o coasă se recomandă împărțirea în 4 parcele recoltate astfel:

parcela 1 la înspicat; parcela 2 la începutul înfloritului; parcela 3 la înflorirea deplină; parcela 4 la formarea semințelor.

La fânețele de două cose acestea se împart în 5 parcele recoltarea făcându-se astfel:

parcela 1 și 2 se cosesc de două ori prima coasă la înspicat; parcela 3 – o singură coasă la formarea semințelor; parcela 4 – două coase, prima la înflorirea deplină; parcela 5 – două coase la începutul înfloritului.

Reamintim că pentru autoînsămânțarea pășunilor și acestea trebuie odată la 4-5 ani cosite și anume după formarea semințelor. Un fapt foarte important de care trebuie să se țină seama la recoltare este mersul vremii. O vreme ploioasă și răcoroasă face ca pe lângă recoltarea dificilă, să fie aproape imposibilă pregătirea fânului, întreaga operație putând fi compromisă. De aceea este bine ca, în cazul în care condițiile sunt neprielnice, recoltatul să fie amânat cu câteva zile, cu atât mai mult cu cât în astfel de condiții fenofazele se desfășoară mai lent. De exemplu pe timp răcoros și umed înfloritul poate dura 10-14 zile.

Dacă condițiile meteo se mențin neprielnice este mai bine să se transforme recolta în siloz sau semisiloz, prin această metodă pierderile fiind mult diminuate.

Tehnica recoltării

Este dependentă de condițiile specifice fânețelor respective, în sensul că fânețele de munte și dealuri, înalte fiind, situate pe terenuri accidentate în majoritate se recoltează manual sau cu cositoarea autopropulsată.

Pe terenurile plane sau cu pantă lină recoltarea se face mecanizat cu combinele pentru recoltat furaje sau cu cositorile purtate pe diferite tipuri de tractoare.

Este foarte important ca elementele active ale cositoarelor să fie bine ascuțite, pentru ca recoltarea să se facă prin tăiere și să nu se rănească plantele.

Înălțimea de recoltare

Înălțimea de la suprafața solului la care se execută recoltarea este de foarte mare importanță, pe de o parte pentru producția obținută, iar pe de altă parte pentru menținerea vivacității ierburilor.

Cosirea prea sus duce, în primul, rând la o scădere a producției și calității acesteia, deoarece o parte din recoltă rămâne necosită, parte formată din multe frunze bazale și lăstari tineri bogați în substanțe nutritive.

Dacă recoltarea se face prea sus se favorizează și înmulțirea unor buruieni care fructifică sub înălțimea de tăiere, ceea ce duce la înrăutățirea compoziției floristice. Astfel, o recoltare repetată la 10 cm înălțime, face ca procentul de buruieni din recoltă să ajungă la 25 %.

Dacă recoltarea se face la suprafața solului (deci la înălțime prea mică), se mărește producția și se îmbunătățește calitatea la coasa respectivă. Dar aceasta micșorează puterea de regenerare a plantelor.

BĂRBULESCU și MOTCĂ (1987) arată că o consecință a tăierii prea joase a plantelor de pe pajiști este reducerea absorbției elementelor nutritive o perioadă lungă de timp, fiind inhibată regenerarea organelor aeriene ale plantelor.

Pentru a se realiza un raport favorabil între producție și calitate și pentru a se asigura refacerea plantelor în cele mai bune condiții, se recomandă ca înălțimea de cosit să fie 3-5 cm de la suprafața solului. Înălțimea mai mare de recoltat, 5-6 cm, este indicată la pajiștile temporare și la coasa a doua. De asemenea se recomandă o înălțime de 6-7 cm în cazul pășunilor recoltate prin cosit.

Pregătirea fânului

Pregătirea fânului comportă câteva operații esențiale și anume: uscatul, greblatul, strânsul în căpițe. Fiecare din aceste operații contribuie la o bună pregătire a lui, fiecare fiind, în cazul unor efectuări necorespunzătoare, o sursă de pierderi și înrăutățire a calității.

Pregătirea fânului este un complex de lucrări în urma cărora conținutul în apă din plante, se reduce de la 70-85 % cât este în plantele verzi, la 15-17 % cât este umiditatea la care fânul se poate păstra peste iarnă. Această reducere este însoțită de o serie de procese fiziologice și biochimice care determină pierderi de substanță uscată.

Cu cât pierderea apei este mai rapidă, cu atât și pierderile de substanță uscată sunt mai mici. Deci esențial în pregătirea fânului este ca plantele să se usuce într-un timp cât mai scurt după recoltare. De aceea, pe lângă uscarea naturală se poate interveni prin uscare artificială pentru a grăbi acest proces.

Uscarea nu are alt scop decât eliminarea cât mai rapidă a apei, pierderile de substanțe utile fiind pozitiv corelate cu durata uscării. Cauza este faptul că plantele tăiate continuă să trăiască, volumul pierderilor fiind corelat cu durata de timp cât mai durează respirația celulelor din părțile tăiate.

În prima fază, imediat după recoltare, celulele plantelor sunt încă vii, continuă să respire și să asimileze. Destul de rapid asimilația încetează continuând respirația care se face cu pierderi de glucide solubile.

Ca atare, în timpul uscării, se desfășoară două feluri de procese: procese fiziologice și procese biochimice. Procesele fiziologice domină la început și anume până când umiditatea scade sun 65 % când încep să domine procesele biochimice. În această perioadă se pierd cantități mari de glucide, pierderi ce pot ajunge la 30 % din substanța uscată, pierderi ce se înregistrează și la substanțele albuminoide, caroten etc. De asemenea are loc un intens proces de descompunere a aminoacizilor, deci înrăutățirea calității proteinelor.

Cele mai importante procese sunt hidroliza amidonului și formarea monoglucidelor, urmată de oxidarea monoglucidelor. Aceste procese se desfășoară în prima fază când celulele sunt încă vii. Moartea celulelor survine la umiditatea de 45-50 % după care pierderile de apă se fac mult mai greu. Dacă de la umiditatea inițială și până la umiditatea de 45-50 % pierderile de apă se realizează în 5-8 ore de la această umiditate până la 17-20 % e nevoie de 36-72 ore iar, în condiții atmosferice necorespunzătoare (umiditate ridicată) chiar și mai mult.

Viteza de pierdere a apei este influențată de doi factori, unul de natură internă, care se referă la capacitatea țesuturilor plantei de a reține apă și a doua depinde de condițiile meteorologice.

Astfel, la plantele tinere, capacitatea de reținere a apei fiind mai mare și uscarea este mai înceată decât la plantele recoltate mai târziu. De asemenea gramineele se usucă mai repede decât leguminoasele.

O altă categorie de pierderi este determinată de faptul că frunzele pierd mai repede apa decât tulpinile, ceea ce face ca în procesul uscării să cadă, în special la leguminoase, un număr mare de frunze, frunze ce sunt mai bogate în principii nutritivi decât tulpinile.

Precipitațiile căzute în perioada uscării duc la mari pierderi. Diminuarea valorii nutritive a fânului este strâns legată de durata și intensitatea ploilor și de temperaturile din această perioadă. Când temperaturile sunt mai ridicate și cad cantități mari de precipitații, are loc o spălare puternică a constituenților solubili din celulele plantelor.

Pierderile sunt mai mari dacă ploile intervin la sfârșitul perioadei de uscare, când membranele celulare și-au pierdut semipermeabilitatea selectivă, lăsând să se difuzeze constituenții solubili ai citoplasmei. Dacă ploile sunt de durată, se instalează ciupercile și fânul mucegăiește. O altă categorie de pierderi sunt cele legate de operațiile ce se fac în timpul pregătirii fânului, de cele din timpul transportului și depozitării și, în fine, de cele care se petrec atunci când fânul este administrat la animale. În funcție de modul de realizare a uscării există mai multe procedee.

Uscarea directă pe pământ (pregătirea fânului pe sol) – constă în lăsarea ierbii să se usuce așa cum a fost recoltată. Uneori, și în special la fânețele slab productive, fânul e lăsat să se usuce definitiv în brazde de unde se strânge direct în căpițe. La fânețele mai productive acest lucru nu este posibil, întrucât se lungește timpul de uscare și implicit sporesc pierderile. De aceea pentru grăbirea uscării brazdele se întorc de mai multe ori, prima dată după ce iarba a pălit. Este obligatorie întoarcerea după fiecare ploaie. Întoarcerea se poate face manual (pe suprafețe mici), sau mecanic cu diferite tipuri de greble. Această operație nu se face pe vreme însorită, deoarece în acest caz pot surveni pierderi mari, în special de frunze. Întoarcerea trebuie efectuată la timp pentru că întârzierea ei duce la creșterea pierderilor prin scuturarea masivă a frunzelor. În brazdă fânul se lasă să se usuce până la 25-30 % umiditate, recunoscut fiind prin aceea că fânul deși pare uscat nu foșnește. Această uscare se realizează în condiții favorabile în 1-2 zile. În acest moment fânul se strânge în căpițe de 100-300 kg unde se lasă până când umiditatea scade la 20 –17 %.

O metodă îmbunătățită, prin aceea că se diminuează pierderile, este atunci când uscarea se face în valuri, care se execută de obicei la câteva ore după recoltare, cu ajutorul greblelor rotative sau transversale. Din valuri plantele sunt strânse în căpițe de 200-300 kg pentru uscare definitivă. Fânul uscat în valuri este de calitate mai bună deoarece procentul de frunze scuturate este mai mic și plantele își păstrează majoritatea calităților inițiale, deoarece uscarea celei mai mari părți are loc la umbră.

În general fânul uscat direct pe pământ primește miros de pământ pierzându-și propria aromă. Acest lucru este mai pregnant când condițiile sunt nefavorabile. Acest fân nu este consumat cu plăcere de animale.

În regiunile unde survin precipitații abundente și frecvente în perioada recoltării, pregătirea fânului pe sol este foarte dificilă deoarece durata de uscare este mare și implicit pierderile în substanță uscată sunt mari. Pentru reducerea pierderilor este obligatorie întoarcerea repetată a brazdelor până la uscarea lor completă. Neîntoarcerea brazdelor duce la rămânerea umedă a plantelor în partea inferioară a brazdelor, care astfel mucegăiesc, ceea ce duce la degradarea totală a fânului. De aceea în aceste zone se folosesc alte metode de uscare.

Uscarea pe suporți (pregătirea fânului pe suporți) – pentru a se evita pierderile, imediat după veștejire, iarba, în strat gros de 70-80 cm, se pune pe diferiți suporți.

Avantajul acestui sistem este faptul că permite obținerea unui fân bun și cu pierderi mai mici chiar în condiții de precipitații. Datorită modului de uscare a ierbii pe suporți, apa ploilor se scurge, aerul poate pătrunde în întreaga masă, împiedicând astfel mucegăirea. Fânul astfel uscat nu mai trebuie manipulat decât atunci când se strânge în căpițe, fapt ce face ca pierderile prin scuturare să fie eliminate.

prepelecii (crăcane sau pari cu brațe) – sunt nișe pari de 1,7-2,2 m cu un diametru de 4-6 cm pe care sunt fixate în cruce stinghii de 30-60 cm, începând de la 60 cm de pământ și apoi din 40 în 40 cm. La 1 ha sunt necesari 200-500 prepeleci, pe un prepeleac uscându-se 100 kg furaj. În zona de pădure prepelecii se confecționează din crengi de arbori;

capra piramidală (trepiedul) – este compusă din trei pari de 10-12 cm diametru, așezați sub formă de piramidă, cu o înălțime de 2-2,5 m. Parii sunt uniți între ei prin trei rânduri de stinghii (șipci), prima de la 60 cm de la pământ. Iarba pălită (lăsată ½ –1 zi să se usuce în brazdă), se așează pe capre începând din colțurile de jos în sus, într-un strat gros de 50 cm. Dacă survin ploi iarba se poate pune imediat pe capră, dar într-un strat mai subțire. După așezare, iarba se greblează de sus în jos pentru a asigura scurgerea apei. Pe o astfel de capră se poate depozita 300-500 kg nutreț;

capra colibă – are mai multe variante. În principiu ea este formată din două secțiuni de gard așezate față în față și care se sprijină una pe alta ca și o colibă. Deschiderea la bază este de 1,5 m. O secțiune are 5 stinghii iar cealaltă 4 stinghii orizontale, de câte 3 m lungime și câte o stinghie așezată în diagonală. Înălțimea colibei este de 2-2,2 m iar distanța dintre parii ce alcătuiesc cele două secțiuni de gard este de 2,5 m. Pe o astfel de colibă se pot încărca până la 1000 kg iarbă;

gardul de lemn – este format din stâlpi înfipți în pământ la distanța de 3-4 m unul de celălalt între care sunt 4-5 prăjini (șipci) la distanța de 40-50 cm, prima fiind la 60 cm de la sol. Înălțimea gardului este de 1,8-2 m. Pe prăjină pe o parte și pe cealaltă se pune iarba ca la capră;

gardul suedez – este o formă îmbunătățită a gardului de lemn fiind format din mai mulți stâlpi care sunt uniți prin 3-5 rânduri de sârme așezate prima la 70 cm de sol și următoarele la 30-40 cm. Stâlpii din capete se ancorează bine în sol. Pentru 1 ha sunt necesari 80-100 m garduri. Pentru a se ușura așezarea fânului pe gard cât și încărcatul fânului, la unul din capetele gardului se fixează role pe care se înfășoară sârma, iar la capătul opus sârma se fixează în scoabe. Întinderea sârmelor se realizează pe măsură ce masa verde se așează de jos în sus.

Uscarea ierbii prin presare în baloți (pregătirea fânului prin balotare). Pentru micșorarea pierderilor cât și pentru folosirea unui număr mai mic de brațe de muncă se practică balotarea fânului. Acest sistem este indicat în zonele de șes, pe pajiștile temporare sau în culturi de leguminoase furajere.

Ierburile cosite sunt lăsate în brazde sau valuri să se usuce până au ajuns la un conținut de apă de 25-30 %, după care sunt presate în baloți. Presarea se face dimineața după ce roua s-a ridicat. În orele de arșiță se întrerupe balotarea pentru a se preîntâmpina pierderile. Baloții sunt puși în picioare, poziție în care se lasă 2-3 zile după care se transportă și se construiesc șire în care se lasă spații pentru aerisire.

În cazul în care baloții sunt uscați prin curent de aer, balotarea se face la umiditate mai mare. În acest caz, dimineața se cosesc plantele cu ajutorul combinelor prevăzute cu zdrobitor, iar după masă se balotează. Metoda are mare aplicabilitate la pregătirea fânului de lucernă.

Fânul pregătit în acest fel are culoare verde și gust plăcut, pierderile fiind mici (4-6 %), ploile de scurtă durată nu au efect negativ.

Uscarea cu ajutorul strivirii (pregătirea fânului prin strivirea plantelor). Se cunoaște faptul că frunzele se usucă mai repede decât tulpinile, ceea ce creează un decalaj în umiditatea celor două componente, având drept consecință căderea frunzelor. Pentru a se preîntâmpina un astfel de fenomen s-a introdus un sistem de strivire a tulpinilor care astfel pierd apa în ritm asemănător frunzelor.

Prin strivirea plantelor are loc distrugerea mecanică a epidermei și presarea țesuturilor din tulpini. Operația se realizează cu ajutorul combinelor de recoltat furaje prevăzute cu zdrobitoare. La astfel de utilaje iarba tăiată este trecută printre două valțuri – unul metalic, altul din plastic, care zdrobesc țesuturile tulpinilor. Ca urmare a acestei operații pierderile de apă se realizează într-un ritm rapid, uscarea nedurând – în condiții favorabile – mai mult de o zi. După acest interval de timp fânul se usucă în continuare prin balotare.

Această metodă este obligatorie pentru zonele aride. Când survin precipitații sau în zonele umede, unde precipitațiile sunt frecvente, metoda este contraindicată întrucât apa ploilor, pătrunzând în țesuturile și celulele zdrobite, spală în sol o mare cantitate de elemente nutritive, provocând pierderi considerabile.

Uscarea cu ajutorul curenților de aer – este cea mai bună metodă și constă în uscarea forțată a plantelor cu ajutorul unui curent de aer rece sau cald. Prin această metodă se elimină apa într-un timp foarte scurt și ca atare pierderile de substanță uscată, de principii nutritivi, sunt mult diminuate.

Deși instalațiile ca atare nu sunt foarte costisitoare, ele amortizându-se prin evitarea pierderilor cantitative și calitative foarte repede, totuși datorită consumului mare de energie și a costurilor tot mai mari a acesteia, metoda are o aplicabilitate limitată.

Se recomandă pregătirea prin aceste metode a fânului de leguminoase cultivate, caz în care pierderile sunt infime. Un fân astfel pregătit are cu 63 % mai multă proteină, 13 % mai multe grăsimi și de 10 ori mai mult caroten decât fânul uscat prin brazdă.

Uscarea cu ajutorul curenților de aer are trei variante: uscarea cu aer rece, uscarea cu aer cald, uscarea în instalații speciale.

Uscarea cu aer rece – conform acestei metode iarba este lăsată să se usuce în brazde până ajunge la umiditatea de 35-45 %, după care se transportă la instalații speciale de ventilare. Este indicată recoltarea cu combine prevăzute cu zdrobitor. Nu este recomandat transportul ierbii cu umiditate mai mare datorită consumului mai mare de energie. De asemenea nu este bine ca umiditatea să scadă sub 35 % întrucât se înregistrează în timpul manipulării, pierderi prin scuturare.

Instalația de uscare se compune dintr-un ventilator, un distribuitor care uniformizează aerul și un grătar de lemn pe care se pune fânul.

Distribuitorul este de fapt un canal care poate fi de suprafață sau semiîngropat, care pornește de la ventilator, trece prin mijlocul șirei și este închis la capătul opus.

Distribuitorul se așează de așa manieră încât să fie paralel cu vântul dominant. Pe de o parte și cealaltă a canalului principal (distribuitorului) se așează grătarele laterale, începând de la 1,5 de la marginea șirei.

Ventilatorul trebuie să fie de capacitate mare în sensul că pentru 100 m2 de șiră diametrul lui trebuie să fie de 900 mm, să fie prevăzut cu un motor de 3-4 CP care să fie capabil să asigure un debit de 4-5 m3 aer pentru fiecare m2 secțiune de canal.

Ventilatorul este indicat să fie așezat în partea sudică, fapt ce determină o ușoară preîncălzire a aerului. Iarba se așează în straturi de 1,5-3 m grosime. După ce s-a uscat cam trei sferturi, se pune un alt strat până când se va ajunge la 5 m înălțime. Evacuarea aerului se face prin coșuri de evacuare confecționate din lemn sau tablă cu o înălțime de 2,5 m, cu un diametru de 35 cm la bază și 45 la vârf. Coșurile se așează pe grătar și se ridică în sus cu fiecare strat așezat, în locul lor rămânând canale prin care circulă aerul. Pentru fiecare astfel de coș (sau horn-dop cum se mai numesc) se socotesc 5-7 m2 din suprafața șirei. Și în acest caz uscarea este mult influențată de condițiile meteo. Dacă vremea este frumoasă, ventilarea se face continuu asigurându-se o uscare rapidă. Pe timp ploios se ventilează doar 4-5 ore din 24, cu scopul de a preîntâmpina încălzirea.

Fânul se consideră uscat atunci când umiditatea din ultimul strat a ajuns la 20 % iar aerul iese rece din șiră. Dacă se contată ridicarea temperaturii se procedează la o nouă ventilare.

Uscarea cu aer cald se face în cazul furajelor de mare valoare, metoda reducând considerabil timpul de uscare. În funcție de temperatura aerului se obțin mai multe tipuri de furaje.

Când ventilarea se face cu aer încălzit la 40-50 oC, ceea ce se realizează prin punerea unui generator de căldură în fața ventilatorului, se produce o uscare rapidă a furajului. Generatorul de căldură face ca să sporească consumul de energie.

Tot fân se obține și dacă uscarea se face cu aer încălzit la 105-110 oC, lucru ce se realizează cu ajutorul unor instalații speciale.

Există și instalații de tip industrial în care uscarea se face la temperaturi de 700-1000 oC în încăperi speciale și în timp foarte scurt. În aceste instalații se usucă furajele verzi tocate, obținându-se făina de fân, care este de fapt un furaj concentrat.

Transportul și clăditul fânului

După uscare fânul se transportă și se depozitează pentru păstrare. Transportul poate fi făcut cu diferite mijloace funcție de zonă, mod de pregătire etc. Transportul poate fi făcut cu atelaje hipo și atunci încărcatul se face manual sau cu remorci autoîncărcătoare.

Șirele (stogurile, clăile) în gospodăriile cu număr mic de animale și ca atare cu o cantitate redusă de furaj se construiesc manual. Pentru gospodării mari acest lucru se face mecanic. Fânul, oriunde ar fi, indicat este să fie depozitat în fânare, adică în locuri acoperite.

Păstrarea fânului

Modul de păstrare a fânului are o influență profundă asupra calității. Un fân cu o foarte bună compoziție floristică, la timp recoltat și bine pregătit poate fi depreciat de o păstrare necorespunzătoare.

Umiditatea fânului trebuie să fie de 17 %. Dacă umiditatea este mai mare sau plouă în timpul depozitării, temperatura începe să crească, datorită acțiunii bacteriilor și ciupercilor, fenomen însoțit de pierderi de substanță uscată. Pentru a preîntâmpina astfel de pierderi în momentul depozitării se presară 5 kg sare la 1 tonă fân. Sarea absoarbe surplusul de umiditate. De asemenea se pot folosi paiele care se pun în straturi de 10-20 cm între straturi de 50-60 cm fân.

Fânurile se păstrează în șire, stoguri sub cerul liber sau în fânare.

Șirele au 4-5 m lățime la bază, 6-7 m înălțime, iar lungimea lor poate fi de până la 30 m. Ele se amplasează paralel cu direcția vântului dominant.

Stogurile au înălțimea de 5-6 m, cu un diametru la bază de 3-4 m. În jurul șirelor și stogurilor se face un șănțuleț de 25-30 cm care colectează apa din ploi.

Pentru ca apa să nu pătrundă în materialul depozitat, șirele și stogurile se clădesc pe plus formațiuni de microrelief.

După depozitare se controlează temperatura cu ajutorul termometrelor speciale.

Pentru folosire, fânul se scoate din șire și stoguri dintr-o singură parte tăindu-l în straturi uniforme cu ajutorul unor cuțite speciale, astfel încât să formeze pereți verticali. Dacă fânul este balotat se folosesc baloții de asemenea începându-se dintr-o parte, pe întreaga înălțime a șirei. Baloții se deschid în iesle pentru a preîntâmpina pierderea „florii de fân”.

Depozitarea fânului în bune condiții se face în fânare care sunt contrucții speciale formate dintr-un acoperiș susținut de stâlpi.

CAPITOLUL III

CONDIȚIILE DE MEDIU ÎN CARE AU FOST AMPLASATE EXPERIENTELE

Studiul privind „Particularități privind nutrețurile conservate prin uscare și aprecierea calității acestoara” s-a efectuat pe teritoriul administrativ al orașului Abrud, județul Alba într-o zonă ce aparține Țării Moților.

Fig. 3.1 . Harta generală a Țării Moților (Sursă: C.N. Boțan, 2007)

3.1. Caracteristicile fizico-geografice ale Țării Moților

Relieful are o dispunere de amfiteatru și se împarte după criteriul altitudinal în două unități majore: zonele mai joase (500-600m altitudine) de culoare de vale și depresiuni de pe văile Arieșului, Arieșului Mare și Mic și Abrudului și a afluenților acestora și zonele înalte ale catenei muntoase, alcătuită din culmile munților: Bihariei, unde se întâlnește și altitudinea maximă din Munții Apuseni 1849m în Vf.Curcubăta Mare, Bătrânei, Arieșului, Găinei, Muntele Mare și Metaliferilor. Din punct de vedere geologic acesta prezintă o mozaicare tipică Munților Apuseni fiind alcătuit în substrat dintr-un fundament cristalin peste care se suprapune o cuvertură sedimentară și magmatite.

Principalele unități și subunități ale reliefului teritoriului încadrat în Țara Moților sunt potrivit autorilor Geografiei României, III, Carpații și Depresiunea Transilvaniei, din 1987 și lui Grigor P. Pop în lucrarea Carpații și Subcarpații României, din 2000, după cum urmează: Munții Bihorului cu subdiviziunile Munții Bătrâna, Masivul Biharia, Munții Arieșului și Muntele Găina, Munții Gilău–Muntele Mare, din care doar o parte din Muntele Mare se circumscrie teritoriului studiat și Munții Metaliferi.

3.2. Cadrul natural ca suport al dezvoltării ruralului

Din punct de vedere al dezvoltării un rol extrem de important l-a avut și încă îl are în zonă constituția geologică și fenomenele magmato-vulcanice ce au dus la formarea în subsol a unor importante resurse de aur și argint în zona Roșia Montană și Bucium și ca urmare încă din perioada preromană zona a atras populații alohtone fapt ce a modelat dezvoltarea ulterioară a teritoriului în studiu atât sub aspectul socio-economic și mental cât și al mediului.

Deoarece exploatăriile au fost făcute în acea mai mare parte a lor de populații alohtone și sub administrație străină ele nu au dus la o dezvoltare economică a întregii zone, beneficii parțiale limitate având doar populația autohtonă din Roșia Montană, Bucium și Abrud. Existența unui bogat relief endo și exocarstic de tipul avenelor, dolinelor, cheilor, peșterilor, unele unicat în țara noastră, cum sunt peșterile cu gheață, cea mai cunoscută fiind Peștera Ghețarul Scărișoarei cu renume internațional, precum și prezența unor elemente endemice de faună și floră în perimetrul platourilor și versanților carstici fac din zona platourilor Ocoale-Scărișoara și Poieni una de o semnificativă atracție turistică.

Alături de relief, clima are un impact decisiv în ceea ce privește dezvoltarea agriculturii în Țara Moților. Temperaturile medii anuale coborâte, frecvența zilelor cu îngheț chiar și în contextul unui regim pluviometric favorabil reduc semnificativ numărul de plante care se pot cultiva în regiune, plante care trebuie să fie rezistente la temperaturi scăzute și să aibă o perioadă de vegetație scurtă. Aspectele favorabile induse de climă în sistemul Țării Moților privesc în special turismul de iarnă prin prezența stratului gros de zăpadă ce durează până la 6 luni la Arieșeni fapt deosebit de favorabil practicării schiului. Păduri cu masă lemnoasă de bună calitate se extind pe suprafețe mari, peste 40% din Țara Moților, lemnul fiind folosit pentru producerea cherestelei, în industria de artizanat, ca sursă de încălzit, pentru construirea locuinței etc. Lemnul, prin valoarea sa economică, a fost cel care a facilitat supraviețuirea moțului în această „Țară de Piatră” atât de puțin prielnică desfășurării activităților agricole. Din punctul de vedere al exploatării economice pădurea a fost și este principala sursă de venit a moțului având un rol esențial în formarea mentalității locale și în structurarea regiunii.

Resursele naturale și rolul lor în dezvoltarea regiunii

Coordonatele dezvoltării vieții economice în Țara Moților au urmat din totdeauna trei axe majore: mineritul, exploatarea lemnului și creșterea animalelor (agricultură). O nouă activitate se conturează tot mai mult în regiune: turismului rural. Acesta a început să se dezvolte, abia recent, în ultimii 20 de ani, în condițiile încetării activităților miniere și descreșterii semnificative a suprafețelor forestiere, populația căutând surse alternative de venit.

Pădurea și prelucrarea lemnului Exploatarea lemnului reprezintă una din coordonatele majore de dezvoltare economică a zonei, el fiind din cele mai vechi timpuri cel mai important suport existențial al populației moțești. Ca urmare, dimensiunile resursei forestiere, modul de prelucrare și comercializare a materialului lemnos constituie elemente importante al oricărei analize de dezvoltare, fiind esențiale în stabilirea unei diagnoze a spațiului studiat. Pădurea a jucat și joacă un rol fundamental în viața comunităților moțești ea fiind în prezent principala sursă de venit a majorității locuitorilor. De-a lungul timpului pădurea a constituit pentru populația locală adăpost din calea migrațiilor, aliat, în luptele date împotriva regimurilor străine, marfă de schimb, produsele obținute din pădure fiind schimbate pe produse alimentare, factor de coeziune socială, apărarea proprietății pădurii ducând la ample mișcări sociale în zonă, sursă de sănătate, prin eliberarea de O2, peisaj apreciat, mai ales de către turiști etc2. Putem aprecia astfel că în Țara Moților s-a dezvoltat o adevărată civilizație a lemnului, casa moțului, biserica lui, uneltele lui, toate purtând pecetea pădurii.

Coordonatele environmentale și impactul lor în dezvoltarea agriculturii Alături de minerit și exploatarea pădurilor, agricultura reprezintă o a treia coordonată de dezvoltare a zonei. Importanța deosebită a agriculturii chiar și într-o zonă unde practicarea acesteia este limitată de o serie de factori restrictivi (tma reduse între 1și 7șC, soluri acide, declivitatea mare a pantelor ce reduce randamentul muncii și face dificilă mecanizarea), este dată de o serie de funcții pe care acesta le îndeplinește pe lângă cel strict de resursă de hrană: protejarea solului împotriva eroziunii în condițiile de exploatare adecvată, prezervarea peisajelor cu valențe atractive, prin tipologia și ciclicitatea muncilor pe care le presupune, protejarea și menținerea unui stil de viață important pentru identitatea culturală a regiunilor etc.

Producția vegetală și animalieră

În regiune suprafața agricolă repezintă doar 37,8% din suprafața totală a regiunii în timp ce cea forestieră este de 55,4%, mult peste media pe țară a pădurilor de 27%. Procentual ponderea cea mai mare în fondul agricol o dețin pășunile cu 48,8% fiind urmate de fânețe cu 38,8% și de terenurile arabile cu doar 12,3% (fig. 3.2).

Fig. 3.2.. Ponderea structurilor agricole în Țara Moților (2010)

3.3. Amplasarea geografică a orașului Abrud

Orasul Abrud se afla in partea de nord-vest a judetului Alba, la o altitudine de 606 m, in centrul Muntilor Apuseni. Este strabatut de paralela 46° 17' latitudine nordica si meridianul 23° 04' longitudine estica.

3.4. Clima

Clima teritoriului strabatut de râul Abrud este continental moderată. Regimul termic se caracterizează prin temperatura medie anuala de 6 °C, fiind situat în zona izotermei de iarna de – 4°C și cea de vară de 22°C.

Temperaturile medii lunare și anuale, în grade Celsius, din zona Abrudului (dupa Atlasul climatologicdin 1966) este Ianuarie -4 Februarie -2 Martie 2 Aprilie 8 Mai 12 Iunie 14 Iulie 16 August 16 Septembrie 12 Octombrie 8 Noiembrie 2 Decembrie -1 Media anuala 6 grade. Iarna are o temperatura medie de – 2,3 °C; Primăvara ajunge la 7,3 °C. Vara urea la o medie de 15,3 °C si din nou scade toamna la 7,3 °C. Dupa datele furnizate de organele locale, temperatura maxima a fost Tnregistrata la 12 iulie 1887 si afost de 32,1 °C, iar cea minima la 3 ianuarie 1888 de – 28 °C, rezultand o amplitudine termica de 60,1 °C. Umiditatea relativa (conf. Atlas clim.) este de 88% in aprilie; 72% in iulie si 80%, in octombrie. La Abrud nebulozitatea (0-10) este: Ianuarie 6.5 Februarie 6.5 Martie 6.5 Aprilie 6.5 Mai 6.5 Iunie 6.0 Iulie 5.5 August 5.0 Septembrie 5.0 Octombrie 5.0 Noiembrie 6.5 Decembrie 7.0 Numarul mediu de zile senine este de 80 iar numarul mediu de zile acoperite este de 160.

Precipitatile medii lunare si anuale – mm. Ianuarie 60 Februarie 50 Martie 40 Aprilie 60 Mai 80 Iunie 100 Iulie 90 August 80 Septembrie 60 Octombrie 60 Noiembrie 60 Decembrie 60 Med anuala 800. In timpul iernii cad 170 mm precipitatii, primavara 180 mm; vara 270 mm; toamna 180 mm. Fiindca iarna e eel mai sarac anotimp in precipitatii, debitele izvoarelor si raurilor scad foarte mult. Cea mai bogata luna in precipitatii este iunie cand se produc si cele mai mari inundatii(1970)(4) Primele fenomene de inghet apar, de obicei, pe la mijlocul lunii septembrie si dureaza pana prin a doua parte a lunii aprilie, uneori si mai tarziu, prin luna mai. Zăpada începe sa cada din noiembrie pana prin martie – aprilie. In 15 mai 1952 a cazut zapada peste pomii infloriti, iar in noaptea de 28/29 iunie 1993 a nins pe narcisele inflorite de la Negrileasa si pe Detunata. Abrudul indeplinește toate conditiile pentru instalarea inversiunii termice. Cei care coboara iarna de pe dealurile din jur simt cum se inteteste frigul pe masura ce se apropie de oras. Ceata este un fenomen metetorologic frecvent peste Abrud. De pe crestele dealurilor din jur, in zilele cu ceata, totul seamana cu o mare, din care rasar insulele calcaroase ale Valcanului si Bradisorului, si abia cand ceata s-a risipit, se zareste: Abrudul, Gura Rosiei, Crastea Saharu etc. Preocupari meteorologice au existat in Abrud si in sec. al XIX lea in ce priveste intensitatea si directia vanturilor Anotimpul Directia si viteza in m/sec. N N-E E S-E S S-V V N-V Iarna 8.4, 1.2, 8.7, 2.3, 3.9, 11.7, 45.1 ,7.2. Primavara 6.9 2.6 15.0 2.3 4.9 12.9 41.0 6.4 Vara 4.6 5.3 9.7 2.7 4.0 12.9 44.8 8.3 Toamna 19.1 8.7 6.5 1.9 1.4 12.7 30.0 10.7 Raul Abrud isi are obarsia in apropierea Detunatei; din com. Bucium si Negrilesei si are o alimentare pluvio – nivala cu un debit variabil, de la inundatii catastrofale (1925; 1970) pana la debite care nu depasesc 30 – 40 lirtri/secunda in perioadele secetoase. Apele subterane din zona Bucium – Corna – Rosia Montana ce strabat in circuitul lor subteran zone mineralizate, mai ales cele piritoase, scot din adancuri cantitati mari de oxizi metalici, numite de localnici "galite". Galita este un puternic poluant al panzei freatice din lunca Abrudului. Reactivarea apelor care au fost blocate in subteran, odata cu inchiderea minelor particulare Tn 1948, prin cercetarile facute de geologi In anii 1970 – 1980, au transformat raul Abrud in rau al mortii. Apa raului Abrud este puternic poluata si nu ofera conditii de viata. Taurile (lacurile) de la Bucium, Corna si Rosia Montana sunt populate cu diferite specii de pesti foarte cautati de pescarii amatori.

3.5. Relieful

Orașul Abrud este situat in depresiunea Abrudului, un spatiu dominat de un relief valurit, modelat la contactul dintre Muntele Gaina si Muntii Metaliferi, adica in estul a ceea ce se numeste "Tara Motilor". Inspre nord, Abrudul este strajuit de Dealul Baiesilor (872 m), Dealul Hebatului (902 m) si Dealul Orzena (868 m), iar inspre sud de Dealul Ciuta (899 m) si Virful Stiurt (941 m). In est, se inalta Varful Citera (830 m), Piatra Rara (880 m) si Dealul Lazarului (817 m).

3.6. Solul

Acțiunea factorului antropic asupra solurilor intrazonle, intensificata in vremuri de restriste, cand mineritul stagna sau cand nu se puteau aduce suficiente bucate (cereale) din zonele cerealiere, a dus la degradarea acestora. Parca nu a fost destul ca prin despadurirea terenurilor cu panta accentuata s-a inceput eroziunea solului, lipsit de protectia stratului vegetal, taranii au dus un numar mare de animale la pascut, si s-a intrat si cu plugul. E adevarat ca aratura s-a facut si se mai face pe linia curbelor de nivel si nu perpendicular pe acestea. Totul pare a fi normal. Numai ca se trece cu vederea un lucru esential: brazda se rastoarna la toate araturile in aceeasi directie, in jos. In acest mod, la fiecare aratura, o fasie de sol egala cu latimea si grosimea brazdei este deplasată în aval, lasand in loc doar roca mama. Treptat, treptat, solul subtire si putin fertil se aduna in "terase false", numite de moti haspore sau razoare, care pot sa ajunga pana la 2 m inaltime. Asemenea "terase" pot fi vazute peste tot in Tara Motilor. Cu cat aceste "terase" sunt mai inalte cu atat mai mult s-a ingustat parcela fertila din amonte si s-a latit zona cu sol degradat si invadat de vegetatie fara valoare sau chiar daunatoare animalelor.

3.7. Vegetatie

Secole dupa secole, lemnul a Tnsemnat viata pentru traitorii din aceste locuri, constructiile gospodaresti, vasele de lemn, armarea minelor, podurile peste ape cereau sacrificarea padurilor pe care omul a facut-o fara chibzuinta si fara remuscari. Padurile actuale, sunt un amestec, formate din fag, carpen, mesteacan, conifere (brad, molid, pin). Stratul de arbusti este format din: alun, corn, soc, macies, paducel, porumbar, jneapan si ienupar. Stratul ierbos este format din mur, fraga, afin si ghiocei. Pe lunci creste; vegetatie formata din salcii, anin, plop, rogoz, firuta, teposica, iarba neagra, ciubotica cucului, coada calului, coada soricelului, crusinul, feriga etc, multe fiind plante medicinale de mare valoare. Prin padurile si poienile din jurul Abrudului pot fi culese urmatoarele cluperci comestibile: galbiori, pastravi de fag, ghebe, palaria sarpelui, pita vacii, rascov, craite verzi, painisoara, bureti iuti, vinetica etc.
Fauna este reprezentata de: caprioara, vulpe, iepure, veverita ciocanitoare, pitigoiul de munte, buha, mierla etc.

CAPITOLUL IV

APRECIEREA CALITĂȚII NUTREȚURILOR CONSERVATE PRIN USCARE

Calitatea fânului s-a determinat, pentru o alimentație rațională a animalelor. Aceasta se realizează prin: analize chimice și de digestibilitate.

În practică calitatea fânului se apreciază după caracterele exterioare și compoziția botanică.

Pentru analize s-au ridicat probe medii din care s-a facut proba elementară. Acestea s-a recoltat astfel:

din șire și din stoguri de până la 20 t s-au ridicat 20 probe elementare de câte 250 g;

din fânul balotat s-au recoltat probe elementare din 3% din baloturi.

Probele elementare s-au amestecat și s-a recoltat proba de analiza de 500-1000 g (Fig 4.1).

Fig. 4.1. Proba elementară pentru analiza calității fânului (original)

4.1. Aprecierea calității fânului după caracterele exterioare

Se referă la: culoare, miros, gradul de prăfuire, epoca de recoltare.

Culoarea fânului variază după compoziția botanică, după stadiul în care a fost recoltat cât și după modul de uscare și prăfuire.

Culoarea unui fân valoros trebuie să fie verde, cât mai apropiată de aceea a plantelor din care a provenit. Fânul în care predomină gramineele este verde, cel de trifoi verde-bruniu, iar cel de lucernă verde intens. Culoarea aurie indică prezența rogozurilor, cea gălbuie un recoltat întârziat, iar culoarea brună-închis indică un fân plouat în timpul pregătirii.

Culoarea probei analizate este verde usor intens.

Mirosul fânului de calitate bună este plăcut, aromat, ceea ce indică o recoltare, o uscare și o păstrare corespunzătoare. Fânul plouat în timpul uscării sau cel care a început să se altereze are un miros de mucegai, de închis, de acru sau de putred.

Mirosul de mucegai, poate fi mai bine pus în evidență (dacă există dubii) prin introducerea unei probe într-un pahar cu apă caldă și reexaminarea, prin miros după 2-3 minute.

Mirosul probei analizate este plăcut.

Gradul de prăfuire – se apreciază după cantitatea de praf rezultată la scuturare. Prezența prafului arată că fânul a fost lăsat pe teren, pentru uscare, o perioadă prea lungă, de asemenea a fost transportat și depozitat în condiții necorespunzătoare sau are o vechime mare. Toate acestea duc la o calitate inferioară.

Proba analizată conduce la concluzia că fanul a fost lăsat la uscare o perioadă optimă, transportat si depozitat in bune conditii.

Epoca de recoltare – se apreciază după prezența sau absența florilor, inflorescențelor sau semințelor plantelor dominante.

Fânul de calitate bună trebuie să conțină flori și inflorescențe, deoarece epoca optimă de recoltare este la înspicarea–înflorirea speciilor dominante.

Dacă în inflorescențe se găsesc semințe, înseamnă că fânul s-a recoltat prea târziu și calitatea este inferioară.

Proba analizată contine un număr insemnat de inflorescente ceea ce arată recoltarea in perioada optimă.

Fig. 4.2. Proba pentru analiza calității fânului din care se observă numărul mare de inflorescențe (original)

4.2. Aprecierea calității fânului după compoziția botanică

Este o metodă mai precisă prin care se determină raporturile cantitative dintre grupele economice de plante. Se execută o analiză gravimetrică asupra unei probe medii de circa 500g, rezultată din mai multe probe parțiale.

Dacă fânul este închis sau mucegăit în proporție de 10 %, fânul se consideră impropriu pentru animale și nu se mai analizează.

Proba medie se separă pe grupe și subgrupe economice de plante, se cântăresc și se exprimă procentul față de greutatea totală a probei conform tabelului următor:

Tabelul 4.1.

Buletin de analiză gravimetrică – agronomică la proba de fân

Se constată că proba medie de fân analizată conform datelor din tabelul de mai sus, este alcătuită din 55 % graminee și leguminoase bune furajere (42+13 = 55%), 27% alte graminee și leguminoase (19 + 8 = 27%), 18% plante din alte familii botanice (din care 12% consumabile), scuturătură în proporție redusă 2% (10 gr. adică 2%), iar plantele toxice lipsesc. Aceasta conduce la o calitatea apreciată ca mijlociu spre bună a fânului analizat.

Fig. 4.3. Aanaliza calității fânului după compoziția botanică (original)

4.3. Determinarea calității fânului prin metoda punctajului

Este metoda care permite determinări mai exacte, întrucât îmbină aspectele exterioare cu compoziția botanică.

Metoda constă din acordarea unor note și efectuarea unor scăzăminte în funcție de caracteristicile fânului. Pentru aceasta s-a procedat astfel:

fiecărui procent de plante bune furajere i s-a acordat 1 punct,

fiecărui procent de plante furajere de calitate mijlocie i s-a acordat câte 0,6 puncte, iar

fiecărui procent de plante de calitate inferioară i s-a acordat câte 0,2 puncte.

Din totalul punctajului obținut s-a scazut 20 sau 30% dacă recoltarea s-a făcut la fructificare, respectiv după scuturarea semințelor. Se mai poate diminua cu 20% când culoarea este galbenă și mirosul slab, sau cu 40% dacă fânul are culoarea brună și miros de mucegai. Dacă există tulpini grosiere, pentru fiecare procent se scad 1,25 puncte conform tabelului următor:

Fig. 4.3. Plante din diferite familii botanice incluse în proba elementară constituită pentru analiza calității fânului după compoziția botanică (original)

Tabelul 4.2.

Dacă fânul are culoare brună și miros de mucegai, când conține peste 1% plante toxice sau peste 80% tulpini grosiere, se consideră impropriu pentru hrana animalelor.

Calitatea fânului se apreciază după punctajul final astfel:

80-100 puncte – fân foarte bun

60-80 puncte – fân de calitate mijlocie

40-60 puncte – fân de calitate slabă

sub 40 puncte – fân de calitate foarte slabă.

Conform metodologiei descrise se poate aprecia că fânul recoltat din pajiștile permanente ale localitătii Abrud a fost recoltat la epoca optimă; a avut culoare verde usor intensă, aromă slabă și cu 2 % tulpini grosiere, fiind alcătuit din:

Graminee:

– bune furajere 42% x 1,0 = 42,0 pct

– de calitate mijlocie 15% x 0,6 = 9,0 pct

– de calitate inferioară 4% x 0,2 = 0,8 pct

Leguminoase:

bune furajere 13% x 1,0 = 13,0 pct.

alte leguminoase 8% x 0,6 = 4,8 pct

Alte specii:

bune furajere 3% x 1 = 3,0 pct

de calitate mijlocie 13% x 0,6 = 7,8 pct

de calitate slabă 2% x 0,2 = 0,4 pct

Total 80,8 pct

Din totalul de 80,8 puncte se scad 2,5 puncte pentru tulpini grosiere și rezultă un punctaj final de 78,30 ceea ce înseamnă că fânul considerat este de calitate mijlocie.

Fig. 4.4. Fân recoltat de pe pajiștile naturale din zona Abrud

Fig. 4.5. Probă de fân

CONCLUZII

Productivitatea pajiștilor este strâns legată, atât de condițiile de mediu în care se găsesc, cât și de activitățile omului (precum abandonul și valorificarea necorespunzătoare, dezechilibru hidric, poluare) și animalelor sale.

Factorii limitativi pentru producția de furaje pe pajiști sunt în ordine: aciditatea solului, eroziunea, excesul de umiditate, salinitate și alcalinitate, textura solului și altele care ajung să influențeze 60 % din suprafața pajiștilor permanente

Sistemul de păstrare prin uscare este cel mai vechi și duce la obținerea fânului.

Fânețele și culturile furajere, recoltându-se doar în anumite perioade ale anului această lucrare este sezonieră și se realizează în funcție de anumiți parametri, dependență de fenofaza plantelor, de înzestrarea gospodăriei, de factori economici, organizatorici etc.

Calitatea fânului se apreciază după caracterele exterioare și compoziția botanică. Aceasta este utilă pentru asigurarea unei alimentații sănătoase animalelor din exploatația agricolă.

În proba analizată se găsesc numeroase inflorescențe ceea ce denotă un fân de calitate recoltat la epoca optimă – adică la înspicarea–înflorirea speciilor dominante.

După metoda punctajului fânul analizat a totalizat 80,8 puncte din care s-au scăzut pentru tulpini grosiere 2,5 puncte fapt ce a condus la un punctaj final de 78,30 ceea ce la încadrat în categoria nutrețurilor de calitate mijlocie valoare foarte apropiată de o calitate bună.

BIBLIOGRAFIE

Bărbulescu C., I. Puia, Gh Motcă, Al. Moisuc, 1991, Cultura pajiștilor și a plantelor furajere, Editura Didactică și Pedagogică, București

Burcea P., Ignat Al., 1975. Tehnologia înființării și exploatării pajiștilor semănate, Editura Ceres, București

Ciortea G., Moisuc A., Iagăru P Pratologie, note de curs, 2012

Dragomir N., 2005. Pajiști și plante furajere. Tehnologii de cultivare. Editura Eurobit, Timișoara.

Dumitrescu N., Grîneanu A., Sîrbu Gh., 1979 – Pajiști degradate de
eroziune și ameliorarea lor, Ed. Ceres, București

Doniță N., Popescu A., Paucă-Comănescu M., Mihăilescu S., Biriș I.A., 2005 – Habitatele din România, Ed. Tehnică Silvică, București

Marușca T., Bărbos M.I., Blaj V.A., Cardașol V., Dragomir N., Mocanu V., Rotar I., Rusu Mariana, Secelean I., 2010 – Tratat de reconstructive ecologică a habitatelor de pajiști și terenuri degradate montane, Ed. Universității ”Transilvania”, Brașov, ISBN: 978–973–598–787–9

Marușca T., Mocanu V., Cardașol V., Hermenean I., Blaj V. A., Oprea Georgeta Tod Monica Alexandrina, 2010 – Ghid de producere ecologică a furajelor de pajiști montane, Ed. Universității ”Transilvania”, Brașov;

Marușca T., 2008 – Reconstrucția ecologică a pajiștilor degradate, Ed. Universității ”Transilvania”, Brașov, ISBN: 978–973–598–310–9

Mocanu V., Hermenean I., 2013 – Mecanizarea lucrărilor agricole pe pajiști – Tehnologii, mașini și echipamente, Ed. Universității ”Transilvania” din Brașov

Rezmeriță I., Texter D., 1956 – Agrotehnica pajiștior degradate, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, București;

Rotar, I., Vidican Roxana, 2003 – Cultura pajiștilor, Ed. Poliam, Cluj N.

Simtea N., Cardașol V., Crăciun Șt., Boldea Gh., 1990 – Reînsămânțarea și supraînsămânțarea pajiștilor, Întreprinderea Poligrafică, Deva;

Vîntu V., Moisuc Al., Motcă Gh., Rotar I., 2004 – Cultura pajiștilor și a plantelor furajere, Ed. Ion Ionescu de la Brad, Iași

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: CAPITOLUL I Pajiștile și rolul lor în dezvoltarea durabilă a agriculturii 5 Considerații generale 5 Situația pajiștilor din țara moastră 7 1.2…. [310967] (ID: 310967)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

CAPITOLUL I Pajiștile și rolul lor în dezvoltarea durabilă a agriculturii 5 Considerații generale 5 Situația pajiștilor din țara moastră 7 1.2…. [310967]

Copyright Notice

Disertatie 2019 Varianta Finala [618545]

Cauze ale șomajului în rândul tinerilor. [617198]

Burtescu Mihaela Claudia , Evaluarea calitatii factorilor de mediu din zona unei platforme industriale din Municipiul Craiova [303498]

To: Laurent Charles THERY- senior VP International Development/GRT GAZ – France From: Ciprian – Octavian ALIC – dipl. Eng. / Visiting Professor /… [303828]

CAPITOLUL 1. PREZENTAREA PRINCIPALELOR DIMENSIUNI A LE NAVEI RO-RO DE 5.000 TDW 1.1. CARACTERISTICI GENERALE La navele tip RO-RO operarea m ărfii se… [619938]

– lucrare de disertație, 2016-2017 – [307828]

Copyright Notice

Similar Posts