Capitolul I: oRGANIZAREA COMUNITĂȚII DE LA QUMRAN 3

CUPRINS

INTRODUCERE 1

1.1. Organizarea ierarhică a comunității 3

1.1.1. Ierarhia. 3

1.1.2. Intrarea în Comunitate 6

1.1.3. Dascălul Dreptății și Omul Minciunii. 8

1.1.4. Vârsta necesară pentru a exercita diverse funcții. 13

1.2. Concepțiile Ideologice 15

1.2.1. Înclinația inimii 15

1.2.2. Marea dezbatere asupra celibatului. 16

1.2.3. Arta compromisului 17

1.3. Dispozițiile sufletești ale adepților 19

1.3.1. Virtuțile eseniene 19

1.3.2. Dragostea Frățească 20

1.3.3. Disprețul față de plăcerile simțurilor și de avuție 20

1.3.4. Despre celebrarea sabatului și a sărbătorilor sfinte 21

1.3.5. Grija pentru puritate 23

capitolul ii: CONȚINUTUL BIBLIOTECII DE LA QUMRAN 25

2.1. Privire generală 25

2.2. Regulile 28

2.2.1. Regula comunității și documentele anexe 29

2.2.2. Regula textelor de la Qumran 31

2.2.3. Documentul de la Damasc 33

2.3. Texte și manuscrise biblice 34

2.3.1. Peșarim- urile 35

2.3.2. Imnuri și rugăciuni 37

2.3.3. Comentariul la Isaia 38

2.3.4. Targumurile 39

2.3. Sulurile de aramă din grota 3q 40

Capitolul III: gândirea de la Qumran 45

3.1. Gândirea religioasă la Qumran 45

3.1.1. Esenienii 46

3.1.2. Cele patru clase eseniene 49

3.1.3. Ziua unui esenian 50

3.1.4. Admiterea în sectă: etape pregătitoare, jurământ prealabil 50

3.1.5. Excluderea din sectă, puterea judiciară 51

3.1.6. Cultul 52

3.1.6. Importanța numerică a esenienilor 52

3.2. Mesianismul 55

3.2.1. Textele mesianice din 4 Qumran 55

3.2.2. Perioada I de ocupare a Qumranului 56

3.2.3. Epoca exilului la Damasc 57

CONCLUZIE 71

SIGLE ȘI ABREVIERI 74

BIBLIOGRAFIE 77

CUPRINS 84

=== Bl ===

INTRODUCEREA

De nenumărate ori prin articole, ziare și chiar prin cărți, publicului i s-a dat o imagine a Qumranului pe cât de senzaționalistă, pe atât de ireală. „Misterul” Mării Moarte, „uneltirile Vaticanului”, „răvășitoarele descoperiri” ținute ascuns, „adevărurile tăinuite” care vor revoluționa toate cunoștințele asupra originii Creștinismului și a lui Isus…

În 1979 și-n anii imediat următori, lumea științifică, mai ales aceea care privește studiul textelor vechi, a cunoscut o mare și aprinsă dispută (care din nefericire în mințile multora a rămas ca fiind o mare sfidare pentru oamenii de știință). Profesorul Allegro, membrul al comisiei de studiere a textelor descoperite la Qumran, a citit prea în grabă și superficial un fragment din grota 4Q, fragment care va cunoaște pentru totdeauna celebritate sub numele de Therapeia. Fragmentul conținea resturile a unsprezece linii și fusese încredințat pentru studiere profesorului Milik. Dar Allegro, l-a considerat un text foarte important și, mai mult, a considerat că publicarea lui a fost în mod voit ținută secret. Tocmai de aceea, el își asumă răspunderea și-l publică în 1979 în anexa volumului său asupra mitului creștin. După părerea sa, în fragment ar fi vorba de însemnările unui medic esen, Ormiel, care ar fi prescris unui anume Caifas o cură pe bază de lichid seminal de capră. Aceasta confirma – după Allegro – ipoteza unui „ritual de inițiere misterico-creștin săvârșit prin ungere cu spermă”, rit căruia Isus i-ar fi supus pe ucenicii săi. Ulteriorul studiu aprofundat al fragmentului a dovedit că era vorba numai de un exercițiu de scriere a unui scrib pe o rămășiță de piele lipsită de valoare; cuvintele scrise pe el nu erau altceva decât nume ebraice recopiate în ordine alfabetică.

Oameni grabnici să afirme tot felul de năzdrăvănii pe seama „textelor de la Marea Moartă”, mi-a inspirat ideea și dorința de a aprofunda (mai întâi pentru mine, apoi pentru a împărtăși eventual și altora aceste cunoștințe) și a face cunoscute textele mai sus numite. Așadar, aceasta este o încercare de a oferi publicului interesat, clarificările necesare, ca să poată trece de la mit (ieftin și presă de scandal) la realitatea rezultatelor cercetării internaționale.

Lucrarea de față va cuprinde trei mari capitole: Organizarea Ierarhică A Comunității De La Qumran: Capitolul I; Conținutul Bibliotecii De La Qumran: Capitolul II: Și Ritualurile Și Credințele Comunității De La Qumran: Capitolul III.

Sunt conștient că majoritatea lucrărilor de felul acesta încep cu istoria descoperirii, urmând apoi conținutul bibliotecii de la Qumran și sfârșesc cu detalierea temelor cuprinse în manuscrise. Privind organizarea lucrării de față cineva ar putea, firesc, să întrebe: de ce tocmai această desfășurare a temei? Poate că starea mea de religios (franciscan) se face simțită și în modul meu de a organiza prezenta temă. Într-adevăr, în viața religioasă, cum cred că a fost și cea a Comunității de la Qumran, pentru o înțelegere mai exactă lucrul principal nu este cum a fost istoric, ci cum a fost ierarhic, deoarece în astfel de comunități organizarea ierarhică este aceea care, în cea mai mare parte, determină istoria. Prin urmare a înțelege corect cum a fost organizarea ierarhică, ce puteri de decizie avea ea, care erau valorile și mai ales scopul pe care-l urmăreau etc, toate acestea fac să putem înțelege mult mai bine fenomenul Qumran.

CAPITOLUL I

ORGANIZAREA COMUNITĂȚII DE LA QUMRAN

Textele descoperite la Qumran vorbesc în mod constant de o „Comunitate”, care ar fi „unica beneficiară a făgăduințelor divine” și cu care Dumnezeu ar fi „încheiat un Legământ nou definitiv și etern”; adică, o Comunitate care are un caracter sectar. Comunitatea consideră a fi acel „rest” vestit de Profeți, adevăratul Israel, iar membrii ei sunt Convertiții, Pocăiții, Săracii, Drepții, Aleșii lui Dumnezeu.

Sulul, care conține Regula Comunității, este – firește – bogat în informații despre organizarea acestei Comunități, despre ritualurile și doctrinele ei. Dar și alte documente, mai cu seamă Documentul de la Damasc, Regulamentul de Război, sulul Imnurilor și Comentariile biblice conțin deopotrivă date prețioase care le confirmă sau le completează pe cele furnizate de Regulă. Uneori însă aceste documente revelează faptul că, în diverse puncte ale ritualului sau ale doctrinei a avut loc o evoluție.

1.1. Organizarea ierarhică a comunității

1.1.1. Ierarhia.

O strictă ierarhie determina raporturile dintre membrii Comunității, fie că era vorba de reuniunile în grupuri mici, fie de adunările generale ale „Numeroșilor”. Această ierarhie se sprijinea pe un dublu principiu: mai întâi, pe acela al supremației preoților asupra laicilor; apoi pe acela al unui clasament anual determinat de meritele fiecăruia. Cât privește funcțiile administrative, ele erau atribuite ținându-se seama de vârsta celor interesați. În legătură cu supremația preoților, sulul Regulii Comunității este deosebit de precis.

„Și la vremea aceea – consemnează Regula – membrii Comunității vor fi împărțiți: Casa Sfințeniei pentru Aaron, așa încât să se strângă laolaltă suprema sfințenie, și Casa obștei pentru Israel, pentru cei ce umblă în desăvârșire”. „Numai fiii lui Aaron vor decide în ceea ce privește justiția și bunurile; și numai sub autoritatea lor se vor alege sorții pentru orice hotărâre privind pe membrii Comunității. Iar fiii lui Levi își vor ocupa fiecare locul „sub ordinele fiilor lui Aaron, sub ordinele fiilor lui Sadoc, preoții”.

Reuniunile „Consiliului Comunității” comportă un ceremonial similar, și el va fi păstrat întocmai, ca și în vremurile lui Mesia: „întrunirea oamenilor de vază, la adunare pentru Consiliul Comunității, când [Adonai] va zămisli printre ei pe Mesia”. Preotul va intra în fruntea întregii Congregații a lui Israel, apoi căpeteniile fiilor lui Aaron, preoții chemați la adunare și oameni de vază. „Și apoi va intra Mesia lui Israel”.

Când se vor aduna pentru ospățul comunității „sau chiar pentru a bea vinul”, și când vor rândui masa comunitară, nimeni „să nu întindă mâna spre dumicații de pâine și vin înaintea Preotului”; căci el va binecuvânta rațiile de pâine și de vin și „va întinde mâna sa mai întâi asupra pâinii”. Apoi întreaga Comunitate va înălță rugăciuni. „După acest ritual se vor călăuzi la orice ospăț atunci când se vor aduna laolaltă cel puțin zece persoane”.

Dacă preoții și leviții beneficiau, prin naștere, de o situație privilegiată, ansamblul membrilor Comunității făcea, anual, obiectul unui clasament determinat de iscusința și meritele fiecăruia. An de an, în „toată vremea domniei lui Belial”: preoții vor păși în frunte, în ordine, „după strălucirea minții lor”, iar leviții îi vor urma. „Poporul va veni în al treilea rând în ordine, până ce toți oamenii lui Israel vor cunoaște fiecare locul pe care se cuvine să îl ocupe în Comunitatea lui Dumnezeu, aceea a Consiliului etern. Și nimeni nu va coborî de pe locul pe care i l-a rânduit lotul său”.

„Vor fi cercetate an de an mintea și lucrările lor, astfel încât fiecare să fie avansat după inteligența și desăvârșirea comportării sale sau să fie retrogradat după greșelile pe care le va fi comis”.

Cazul celor mai slabi de minte nu este omis nici el: ei sunt izolați, dacă se poate spune așa, în îndeletniciri legate de gospodărie.

Toți „oamenii de vază” ai Comunității, „eminenți prin virtuțile lor”, prin funcțiile și prin calitatea lor sacerdotală, formează „Consiliul Comunității”, despre care ne informează cu mare precizie Regula anexă. Iată persoanele convocate pentru Consiliul Comunității: toți înțelepții Congregației și toți cei inteligenți și cei știutori, desăvârșiți în purtare și sănătoși, precum și șefii triburilor și toți judecătorii și intendenții lor și șefii militarilor și leviții, „fiecare în mijlocul diviziei sale de activitate”. Aceștia sunt oamenii de vază, convocați la întrunire, reuniți pentru Consiliul Comunității în Israel, de față fiind fiii lui Sadoc, preoți.

În sfârșit, un colegiu compus din doisprezece laici, „desăvârșiți în tot ceea ce este revelat de Lege”, – reprezentând, fără-ndoială, cele douăsprezece triburi – și din trei preoți – probabil după numărul familiilor sacerdotale levitice – constituie, în chiar interiorul Consiliului, un fel de comitet suprem ce pare să aibă rolul de conștiință a sectei, de exemplul viu al perfecțiunii care este scopul și idealul Comunității, pentru a practica adevărul, justiția și dreptul, precum și dragostea milostivă și modestia între membrii Comunității, pentru a păstra credința pe pământ cu stăruință și smerenie, și pentru a stârpi strâmbătatea la cei ce practică dreptul și suportă povoara încercărilor și „pentru a se călăuzi în toate după măsura adevărului și a regulii vremii”.

Judecătorii Congregației trebuie să fie în număr de zece oameni, aleși periodic de Congregație: patru pentru triburile lui Levi și Aaron și șase pentru Israel; ei vor fi „inițiați în Cartea de Meditație și în preceptele Legământului și vor fi în vârstă de douăzeci și cinci până la șaizeci de ani”. Textul nu face nici o altă mențiune la vreun alt Consiliu suprem. Cele două poziții (preoți; laici) prefigurează vremurile mesianice: Mesia-Preot și Mesia-Rege.

1.1.2. Intrarea în Comunitate

Această Comunitate este deschisă pentru „oricine, născut în Israel, care – voluntar – să se alăture” ei, după un examen al „minții sale” și „dacă este apt pentru disciplină”. Acestei discipline formale, de altfel lipsită de orice arbitrar, membrii Comunității i se vor conforma cu sentimente de „iubire profundă față de toți fiii adevărului” și de „modestie în comportare”. Ei se vor dojeni unul pe altul în adevăr și smerenie și în milostenie iubitoare față de oricine. Nimeni nu are voie să se adreseze fratelui său cu mânie sau ocară, ori cu lipsă de supunere sau cu nerăbdare, sau cu vreo pornire lipsită de pietate. Și „să nu-l urască în perfidia inimii sale”; căci, chiar în acea zi, el va fi mustrat și nimeni nu-și va asuma povara unei greșeli din pricina lui. Și, pe deasupra, nimeni să nu-l cheme pe altul la judecată dinaintea Numeroșilor fără să-l fi dojenit de față cu martori.

Regula, după ce le recomandă aceste stări sufletești, prevede pedepsele ce-i vor lovi pe cei care nu se supun. Pedepsirea membrilor Comunității, care încălcau regulile, era dură. Pedeapsa pentru cel care minte premeditat: un an exclus de la comuniunea cu hrana pură a celor Numeroși, iar porția sa de pâine redusă la un sfert; cel ce a răspuns obraznic sau fără răbdare ca și pentru cel ce s-a revoltat împotriva autorității „cea mai apropiată de rangul său” și pentru cel ce și-a făcut sieși dreptate: pedeapsă un an în afara Comunității. Pentru blestem, înjurătură, sperjur, jurământ fals: va fi separat și nu se va mai putea întoarce în Consiliul Comunității. Dacă a vorbit cu mânie împotriva unui preot, pedeapsă un an și, „cu riscul de a muri”, exclus de la hrana pură a celor Numeroși. Dacă a vorbit rău pe cineva din neatenție, va fi pedepsit numai șase luni. Neglijența față de aproapele: trei luni; neglijența față de bunurile Comunității: dacă a fost pagubă va trebuie să o plătească complet plus șaizeci de zile pedeapsă (zilele de pedeapsă vor fi chiar dacă nu a fost pagubă). Mânia și dușmănia pe aproapele: șase luni/ un an pedeapsă. Rostirea cuvintelor zadarnice: trei luni. Distracția sau dormitul în timpul reuniunii: 30 de zile. Cine gesticulează cu mâna stângă: zece zile. Criticarea Regulii: expulzarea fără drept de întoarcere.

Excluderea din Comunitate echivala cu o condamnare la moarte, din moment ce aceia care erau excluși, dacă nu continuau să se simtă obligați să observe Regula, practic nu puteau să se hrănească în afara grupului. Conform essenienilor, puritatea rituală a hranei este garantată numai în interiorul Comunității .

În pasajul imnic, ce constituie ultimele două coloane ale Regulii, sunt afirmate aceleași sentimente: de data aceasta nu sub formă de dojană, ci sub forma unei rugăciuni și a unui angajament la persoana întâi și, dintr-o perspectivă ce pare să depășească limitele sectei:

„Eu nu voi da nimănui plată pentru fapta cea rea: ci doar cu facerea de bine voi urmări pe fiecine; căci în mâine Domnului se află judecata făpturilor toate și numai El va da fiecăruia cuvenită răsplată”.

„Nimeni nu va afla de pe buzele mele nici înșelăciune criminală, nici fățărnicie și nici minciună”.

Voi face cunoscută Porunca de-a lungul vremii, (…) plin de dragoste pentru cei deznădăjduiți, și întărind brațul celor cu sufletul tulburat; și învățându-i judecata pe cei cu mintea rătăcită, instruindu-i în doctrină pe cei ce cârtesc; și răspunzând cu smerenie dinaintea celor cu spirit trufaș și cu căință celor ce agită toiagul, care arată cu degetul și rostesc vorbe de ocară, și care se bucură de avuții.

Ceremonia de admitere este marcată de un act solemn. Postulanți trebuie să intre în Legământul lui Dumnezeu de față cu toți și să se angajeze, „printr-un jurământ de credință”, că se vor converti din toată inima și cu tot sufletul la Legea lui Moise, cu tot ceea ce el a prescris, și o vor respecta așa cum s-a revelat ea fiilor lui Sadoc, preoții ce păzesc Legământul și cercetează voința lui Dumnezeu.

Desfășurarea acestei ceremonii este descrisă pe larg în Regula Comunității (I,16-II,18). După ce postulanții se vor fi angajat astfel în fața Comunității, preoții și leviții îl vor preamării pe Dumnezeu. Apoi preoții vor proclama binefacerile divine împlinite în folosul lui Israel, iar leviții vor enumera infidelitățile neamului lor. După aceea postulanții își vor mărturisi păcatele și vor proclama dreptatea și milostivirea lui Dumnezeu. Din nou va interveni clerul: preoții – pentru a-i binecuvânta pe „toți oamenii din lotul lui Dumnezeu”; leviții – pentru a-i blestema pe „toți oamenii din lotul lui Belial”. În timp ce preoții rostesc binecuvântările, leviții blestemele, corul postulanților îi acompaniază rostind: „Amin! Amin!”. În sfârșit, atât preoții cât și leviții proferează blesteme solemne la adresa celor care ar intra în această Comunitate fără a-și fi purificat sufletul de toate pornirile rele.

După ce s-a sfârșit astfel postulatul (a cărui durată nu este precizată) mai rămân de parcurs două etape, înainte de a deveni membru cu drepturi depline al Comunității. Pentru început novicele nu va fi îngăduit la Purificarea Numeroșilor „înainte de a fi fost cercetat în cugetul și lucrările sale”, adică mai înainte de trecerea unui an întreg. Și nici nu are voie să-și amestece bunurile cu ale Numeroșilor.

Apoi, după ce va fi petrecut un an întreg în sânul Comunității, Numeroșii vor dezbate cazul său, „judecându-l după mintea și faptele sale cu privire la Lege”; și dacă îi este dat să devină părtaș al Comunității, „conform hotărâri preoților și majorității membrilor Legământului”, își va depune avutul și câștigul muncii sale în mâinile celui ce este intendent al venitului Numeroșilor. Și toate ale sale vor fi trecute în cont, pe numele lui, fără a fi cheltuite în profitul Numeroșilor. Și el nu va fi îngăduit la Ospățul Numeroșilor înainte de a fi petrecut un al doilea an printre membrii Comunității.

După ce va fi isprăvit anul al doilea, el va fi cercetat conform deciziei Numeroșilor, și dacă se încuviințează intrarea lui în Comunitate, va fi înscris în mod firesc la locul său printre frați, în tot ceea ce privește Legea și dreptul, Purificarea și obștea bunurilor, și el va putea să-și spună părerea în Comunitate, precum și să-și dea votul său.

Astfel, consfințirea admiterii noului adept este marcată prin punerea în comun a bunurilor sale și prin participarea la ospețele comunitare. Și, de acum înainte, el va săvârși toate actele sale cu frații săi, după reglementări minuțios stabilite.

1.1.3. Dascălul Dreptății și Omul Minciunii.

Eisenmann și Cagliari acreditează „mitul” conform căruia „Omul Minciunii” din textele de la Qumran este „nimeni altul decât Paul din Tars”, care este opusul și în opoziție cu Iacob, „Dascălul Dreptății”. Această teză, afirmă acești autori, are temei precis în loghion 12 a Evangheliei după Toma și-n Apocalipsa lui Petru.

Cât de eronată și „mitică” poate fi o atare teză vom încerca să arătăm în cele ce urmează.

Când este vorba să fie făcută o identificare istorică, datele trebuie să fie convergente. Din textele de la Qumran despre Dascălul Dreptății știm că: el este un preot al lui Israel, foarte probabil Marele Preot, veghetorul și maestrul spiritual al întregului trib al lui Levi, adică a preoților moștenitori care prezintă slujire Atotputernicului oferindu-i sacrificii sângeroase în Templu, dar în cele din urmă a înșelat pe alții să caute lucruri amăgitoare.

În 167 î.C., regele Asiriei Antioh IV, Epifanul, a cucerit Ierusalimul. El a intrat în Sfânta Sfintelor, în Templu, și a pus să se ridice o statuie a lui Zeus, a oferit sacrificiu un porc idolilor săi și și-a însușit, în mod sacrileg, vasele preoțești ale Templului. Templul lui Dumnezeu era astfel profanat. Dar încă nu era totul! Printr-o lege, Antioh a pretins israeliților să înceteze a mai oferi sacrificii în Templu conform cultului evreu și să sacrifice, în schimb, porci (adică animale impure). Observarea Sabatului a fost interzisă ca de altfel și circumciziunea. Cărțile sfinte ale israeliților au fost arse, iar cei care erau descoperiți că mai păstrează aceste Cărți Sfinte (sau și numai o parte din ele) și respectau Legile lui Dumnezeu, erau condamnați la moarte. Din porunca regelui, câteva femei cu frica lui Dumnezeu, care s-au îngrijit de circumciziunea copiilor lor, au fost condamnate la un supliciu nemaiauzit: nou-născuții au fost spânzurați de gâtul mamelor lor. Brutalitatea cuceritorilor era fără limite. Pentru poporul evreu a fost una din perioadele cele mai grele. Mulți evrei au acceptat să adopte stilul de viață grec, cerut de rege (unii au făcut chiar mai mult: au lucrat alături de asupritor și pentru el, pentru a desființa circumciziunea!), dar nu s-au îndepărtat toți de Dumnezeu. Un preot iudeu (obișnuit) în vârstă – pe nume Mattatia – s-a împotrivit impunerilor idolatre. Când unii funcționari ai lui Antioh Epifanul au încercat să constrângă populația din locul său de reședință – localitatea Modiin (25 km NV de Ierusalim – să sacrifice porci sub supravegherea lor și au încercat să-l forțeze pe Mattatia să fie primul care o face, el și-a mărturisit public credința precum și hotărârea de a-i rămâne credincios. Apoi a fost război deschis, armat. Acesta este cunoscut în istorie cu numele de Războiul Macabeilor.

Preotul Mattatia i-a chemat pe locuitorii orașului Modiin să i se alăture și să se refugieze cu cei cinci fiii ai săi în munții din deșertul Iudeii. Și din alte părți ale Ierusalimului, mulți din cei rămași fideli lui Dumnezeu, s-au refugiat cu familiile lor din cauza lui Antioh.

Chiar într-o zi de Sabat, soldații au atacat și masacrat mii și mii de astfel de israeliți pioși prin grotele de pe coasta Mării Moarte. Zeloții au preferat mai degrabă să moară decât să profaneze Sabatul. Conform punctului lor de vedere, autoapărarea ar fi fost o muncă, iar munca în zi de Sabat este interzisă. Orice apărare, în cazul dat, însemna pentru ei o violare a poruncii odihnei de Sabat.

Când Mattatia și cei care l-au urmat au aflat de măcelul din ziua de Sabat, au decis ca pe viitor să nu se mai lase uciși fără luptă, cum au făcut conaționalii lor, dar să se apere chiar și-n zi de Sabat. „Atunci s-a strâns la ei adunarea Asideilor, oameni vârtoși din Israel și care pazeau Legea”( 1Mac 2,42).

În acești Asidei (eb. Chasidim), studioșii îi văd pe precursorii Farizeilor și Esenienilor, caracterizați de o observanță deosebit de strictă față de Lege. Mattatia și aliații săi Asidei au purtat un eficient război de partizani. După moartea sa, în 166 î.C., comanda a trecut la fiul săi Iuda, supranumit Macabeul. Iuda era un bărbat de o forță fenomanală, pumnul său avea efectul loviturii de ciocan. Probabil de aici derivă supranumele său (eb. Maqqabah = ciocan). Mai apoi, supranumele „macabeu” a fost extins asupra întregii sale familii precum și asupra mișcării.

În 164 î.C., Iuda Macabeul a intrat victorios în Ierusalim, a purificat Templul și, în ziua de 25 kislev (dec.), a restabilit cultul sacrifical levitic.

Această victorie a fost celebrată anual în comunitatea ebraică cu ocazia sărbători consacrării Templului (Hanukka), sărbătoare în timpul căreia se folosea pretutindeni un candelabru cu opt brațe (și un al nouălea braț proeminent). Candelabrului de Hanukka zilnic îi era aprinsă o lumină nouă (cu ajutorul flăcării celui de-al nouălea braț, în care ardea așa-zisa „lumină de serviciu”), deoarece sub Iuda Macabeul sărbătorea pentru consacrarea Templului a durat opt zile. Și Isus a celebrat sărbătoarea de Hanukka.

În 162 î.C., asirienii au încheiat cu evreii un acord în care li se garanta libertatea de a profesa propria religie, dar să recunoască suveranitatea Asiriei. În tim ce o mare parte din populația Israelului era mulțumită de rezultatul luptei pentru eliberare, Iuda Macabeul și urmașii săi voiau mai mult: voiau independența totală față de Asiria, atât religioasă cât și politică.iuda Macabeul cade în luptă în 160 î.C.. Sub conducerea fratelui său Ionatan pactul cu asideii (zeloții, fidelii Legii) a fost rupt pe neașteptate, deoarece Ionatan, cu consimțământul asirienilor, a luat pe cap coroana Marelui Preot.

Funcția de Mare Preot a fost întotdeauna ținută de familia sacerdotală a casei lui Sadoq (= cel Drept), chiar de la începutul primului Templu. Macabeii nu erau înrudiți nici măcar pe departe cu această familie sacerdotală și, prin urmare, nu aveau dreptul să dețină această funcție. Ba mai mult, în ochii celor fideli Legii, ei nu erau nici autorizați să desemneze pe Marele Preot. Cu acapararea funcției de Mare Preot, Ionatan a sacrificat setei sale de putere ceea ce până atunci fusese scopul familiei sale și a aliaților lor: eliberarea de jugul Asiriei. Figurile „Dascălul Dreptății” și „Omul Minciunii” au apărut cu această ocazie. Pe de o parte, Ionatan Macabeul este un personaj popular, un veteran al atâtor bătălii, un erou militar. Pe de altă parte, Dascălul Dreptății și micul său grup de fideli, nu pot face nimic în fața unui personaj de o atare statură.

Ionatan îmbracă, pentru prima oară, mantia ceremonială purpurie de Mare Preot la Sărbătoarea Corturilor în 152 î.C. Pentru următorii 150 de ani funcția de Mare Preot va rămâne în mâinile casei lui Asmon. În ochii Dascălului Dreptății, Ionatan este unul care ar fi putut să fie un potențial eliberator al casei lui Israel, dar care, ca atâția alți șefi în decursul istoriei, s-a lăsat corupt de bogăție și putere, cum pe drept afirmă adagiul politic: „puterea corupe, puterea absolută corupe în mod absolut”.

Ucenicii Dascălului Dreptății scriu:

Când a exercitat stăpânirea asupra lui Israel, inima sa s-a îngâmfat, l-a abandonat pe Dumnezeu, a trădat poruncile Sale din cauza bogățiilor, a adunat și-a îndesat bogățiile oamenilor violenți care s-au revoltat împotriva lui Dumnezeu. A luat bogățiile popoarelor adunând asupra sa pervertirea vinovăției și a străbătut căi păcătoase în orice fel de atingeri spurcate.

Pe lângă faptul că îl învinovățește ca „Om al Minciunii” și „Orator/Profet al Minciunii”, manuscrisul de la Qumran intitulat „Comentariu la Habacuc”, declară că acest om a fost odinioară „chemat cu numele adevărului”; la judecata de apoi el va sorbi până la ultima picătură cupa mâniei lui Dumnezeu, pentru că a înșelat poporul ales cu minciunile sale și „schimbând limitele” a dus pe mulți la păcat. Dar, ce vrea să spună expresia stranie „schimbând limitele”?

Expresia trebuie să fie înțeleasă în două feluri: 1) limita care era la Templu propriu-zis și 2) limita care despărțea pe Marele Preot de preoții obișnuiți.

Reținem că Templul din Ierusalim este un loc absolut exclusiv, o locuință a lui Dumnezeu și nu a oamenilor. În Sfânta Sfintelor, în mica încăpere ce păstrează fatidica Arcă a Alianței, poate să intre numai Marele Preot; numai preoții desemnați și aleși la sorți pot intra în sanctuarul extern. Curțile exterioare ale Templului sunt deschise numai israeliților; în curtea Templului să nu se găsească vreunul care să nu fie evreu. O balustradă specială, un zid nu prea înalt numit „soreg” (= limita), înconjura complet curțile externe de structura Templului și o inscripție declara că oricine încalcă sfințenia sa trebuie să fie pedepsit cu moartea. Al doilea tip de limită se referă la despărțirea Marelui Preot de preoții obișnuiți. Numai cei care făceau parte din familia „fiilor lui Sadoq” pot fi aleși în funcția de Mare Preot, iar toți ceilalți preoți sunt excluși – prin naștere – de la această funcție. Ionatan nu este descendent al „casei lui Sadoq”, ci al „casei lui Asmon”, o familie de preoți obișnuiți, din cetatea Modiin. El este nepăstrător al normelor, el „schimbă limita”; efectiv el uzurpă pe Marele Preot cu tot cu autoritatea și prestigiul ce derivă din asta. În felul acesta el – Ionatan Macabeul – devine de fapt șeful regatului Iudeii, comportându-se nu numai ca preot-șef, dar și ca șef al națiunii întregi, adică un adevărat rege.

În 143 î.C., Ionatan a fost asasinat, iar conducerea mișcării macabee a fost luată de fratele său Simon. Din această perioadă familiei Macabeu i s-a dat și numele de „Asmoneii” (de la Asmon, bunicul lui Mattatia).

În 140 î.C., Simon a condus poporul evreu la autonomie politică. În virtutea meritelor sale, în urma unui plebiscit, a fost confirmat în funcția de Mare Preot, șef al armatei și etnarh (șef politic). În felul acesta ruptura cu foștii aliați a devenit ireversibilă și completă; foștii aliați erau acum opozanții lor cei mai înverșunați. Din ei au apărut două grupări importante: Farizeii și Essenieni. Essenienii au refuzat serviciu la Templu. Separarea de restul evreilor s-a făcut și fizic, deoarece cu Qumranul, essenienii au creat în deșert (departe de Ierusalim, cca. 60 km), un centru, conform textului biblic din Isaia: „În pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru” (Is 40,3).

Tot ca o separare de restul evreilor este și calendarul de la Qumran. Pentru ei au introdus un calendar propriu de sărbători. Acest nou calendar era „solar”, spre deosebire de cel „lunar” care se folosea la Templu. Calendarul era în așa fel orânduit să nu cadă sărbători în zi de Sabat, căci rigida „sfințire a Sabatului” era una dintre cererile principale ale essenienilor, care voiau să reprezinte „adevăratul Israel în locul comunității religioase de la Ierusalim, pe care de altfel o și considerau «infidelă», întrucât avea la conducere un Mare Preot nelegitim și pe care textele îl numesc «Preotul Rău» sau «Omul Minciunii».

1.1.4. Vârsta necesară pentru a exercita diverse funcții.

Manuscrisul Regulii merită, și aici, o atenție mai mare. El distinge cu grijă diversele etape ale vieții omului și precizează care sunt drepturile și îndatoririle fiecărei vârste în interiorul Comunității:

Iată regula pentru toate grupările Congregației, privind pe fiecare din „cei născuți în Israel”. Începând de la vârsta adolescenței, cel ce aparține Comunității va fi instruit în Cartea de Meditație și, conform vârstei, va fi inițiat în preceptele Legământului și va fi educat în spiritul lor vreme de zece ani după intrarea lui în categoria fiilor luminii. Apoi la vârsta de douăzeci de ani va fi supus recensământului: el va intra în lot, în mijlocul clanului său, pentru a trăi în comunitate, în Congregația sfântă. Și „nu se va apropia de vreo femeie pentru a o cunoaște trupește”, decât dacă a împlinit douăzeci de ani, când ea va cunoaște binele și răul; și, în aceste condiții, ei i se va îngădui să ia ca martor împotriva lui poruncile Legii și să aibă loc printre cei ce ascultă poruncile, în mijlocul mulțimii ce se află acolo.

Apoi, la vârsta de douăzeci și cinci de ani, el va putea să ocupe un loc printre oamenii de vază ai Comunității, pentru a asigura funcționarea ei. Mai târziu, la vârsta de treizeci de ani, va putea fi ales pentru a arbitra procese și judecăți și pentru a ocupa un loc printre șefii militarilor lui Israel, judecători și intendenți, după triburile lor, în toate clanurile – după cum hotărăsc fiii lui Aaron, preoții și toți capii de familie din Comunitate.

În fruntea Congregației „va ieși și va intra acela pe care soarta îl va fi hărăzit să ocupe funcții”. Și, pe măsura înțelepciunii sale, precum și a perfecțiunii comportării, el își va întări autoritatea în postul pe care-l ocupă, pentru a exercita funcția care i-a fost încredințată în mijlocul fraților săi. Și, după cum se străduiesc mai mult sau mai puțin, toți aceștia vor fi onorați unul mai mult decât altul. Iar când o persoană va avea mulți ani, i se va încredința o sarcină în serviciul Comunității numai pe măsura puterilor sale.

Documentul de la Damasc se ocupă, la rândul lui, de principalele personaje ale Comunității și fixează limitele de vârstă între care ele își pot exercita funcțiile. Iată regula privitoare la judecătorii Congregației. Ei trebuie să fie în număr de zece, aleși periodic de Congregație: patru pentru tribul lui Levi și Aaron și șase pentru Israel; ei vor fi inițiați în Cartea de Meditație și în preceptele Legământului și vor avea vârsta de douăzeci și cinci până la șaizeci de ani. Și nimeni să nu mai exercite vreo funcție, începând de la șaizeci de ani și după această vârstă, ca judecător al Congregației; pentru că, „din cauza lipsei de credință a oamenilor, zilele lor au fost împuținate” și, „în focul mâniei Sale împotriva pământenilor”, Dumnezeu a ordonat ca judecata lor să slăbească înainte ca ei să ajungă la capătul zilelor.

Iar preotul care îi va inspecta pe Numeroși va fi în vârstă de treizeci până la șaizeci de ani, inițiat în Cartea de Meditație și în toate poruncile Legii pentru „a-i conduce după dreptul ce este al lor”. Iar inspectorul din fruntea tuturor taberelor va fi în vârstă de treizeci până la cincizeci de ani, înzestrat cu „știința tuturor tainelor omenești și a tuturor limbilor pe care le vorbesc diversele seminții”. Membrii Congregației nu vor intra decât la porunca lui. Și orice ar avea de spus cineva, în legătură cu o pricină sau o judecată, trebuie să-i spună inspectorului.

1.2. Concepțiile Ideologice

1.2.1. Înclinația inimii

Comunitatea este compusă din preoți și laici (mireni), care se trezesc dis de dimineață, cu mult înainte de revărsatul zorilor, și se adună pentru rugăciune.

Dar, înainte să înceapă recitarea comună a rugăciunilor, pentru cel puțin o ora – învăluiți în întuneric – se dedică meditației profunde; rugăciune ce poate fi numită înclinația inimii spre Dumnezeu. Preoții sunt mereu îmbrăcați în hainele lor albe de in, în timp ce membrii laici – în minoritate – se deosebesc prin tunicile lor formate din două părți, marcate de două fâșii atât în față cât și în spate. Deasupra tunicilor poartă mantii de lână, de formă rectangulară, în care sunt întrețesute cu meticulozitate fâșiile dantelate, terminate în formă de prismă triunghiulară. În partea exterioară a mantiei sunt prinși ciucurii ca semn al poruncilor, să arate că cel care le poartă este un evreu pios care a luat asupra sa așa-numitul „jug al Legii”. Toții membrii acestei reuniuni, orânduită în detalii, cu excepția adolescenților, poartă barbă lungă; un alt semn al reverenței.

Rugăciunile încep într-o climă de mare seriozitate și constă în manifestări spontane de laudă și de mulțumire pios și zelos susur, făcut din binecuvântări pline de entuziasm adresate Celui Atotputernic. În jurul frunților, adoratorii au legată o panglică neagră, în care este prinsă o mică capsulă de piele. Acest obiect curios, numit tefillin, este cunoscut grecilor cu numele de filacteriu; al căror conținut se compune din patru fragmente din pergament, care au înscris pe ele afirmația centrală a Scripturii: „Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn” (Deut 6,4). Purtarea tefillin-ului înseamnă deja, prin sine, împlinirea unei porunci, din moment ce Dumnezeul lui Israel a zis lui Moise: „Cuvintele acestea, pe care ți le spun eu astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău; Să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te scoli. Să le legi ca semn la mână și să le ai ca pe o tăbliță pe fruntea ta” (Deut 6,6-8). Cu aceste capsule umplute cu pergamente scrise, esenienii l-au luat pe Moise „ad litteram”.

Fragmentele de pergamente din aceste „tefillin” sunt cele mai mici dintre toate sulurile, totuși ele au fost scrise cu o precizie uluitoare; în caractere ebraice așa de mici că – dacă nu sunt mărite – sunt practic de necitit cu ochiul liber.

După două milenii, aceste mici capsule, ca și minusculele pergamente pe care le conțineau, au fost descoperite printre ruinele de la Qumran. Ele sunt cele mai vechi exemplare de filacterii cunoscute de noi. În prezent ele sunt păzite în mostră în Reliquiarul Cărții la Ierusalim.

1.2.2. Marea dezbatere asupra celibatului.

Totuși, viața de comunitate în pustiu nu era lipsită de controverse; cu trecerea timpului, probabil foarte repede, s-a ivit o dispută importantă. După cât se pare, Dascălul Dreptății urmează viziunea mesianică de a construi un nou Ierusalim, care peste secole se va chema Qumran, o comunitate apocaliptică care va pregăti calea la apariția iminentă a Dumnezeului lui Israel. Toate acestea sunt în linie cu afirmațiile marilor profeții; dar acestor profeții esenienii adaugă un element care constituie o diferență radicală, o directivă complet nouă, nemaiauzită în trecut în credința lui Israel. Membrii Legământului sunt chemați „să renunțe la femei și la sex”, în ciuda poruncii biblice „fiți rodnici și vă înmulțiți” (Gen 2,26), ca să urmeze vocația sublimă a Dascălului. Este vorba de o vocație asemănătoare aceleia a misterioasei mulțimi a celor 144.000 descrisă în Cartea Apocalipsei: „aceștia sunt cei care nu s-au pătat cu femeie” (Apoc 14,4) Puritatea rituală, pe care membrii Legământului practicat-o și sublimat-o (în băile lor frecvente și abluțiunile rituale), acum este ridicată la atare punct încât și căsătoria este considerată rea și impură.

Pentru prima oară așezământul este profund și aspru divizat. Grupul cel mai apropiat de Dascăl, prietenii săi cei mai intimi, susțin că trebuie urmată fără discuții noua Regulă. De altfel, mulți au lăsat deja deoparte căsătoria și familia, cel puțin pentru moment, ca să-l urmeze pe șeful lor în pustie. Dar pentru cei ce au soție, sau sunt logodiți, aceste noi directive sunt izvor de neliniște și confuzie. Nu știm exact cum a evoluat dezbaterea și ce formă a luat; nici nu cunoaștem natura exactă a schismei produsă de ea. Probabil a fost o mare dezbatere în sânul principalului organ legislativ și juridic al sectei, Consiliul celor Numeroși. Ne putem imagina obiecțiile ridicate de primii (și probabil adevărații și de temut) oponenți ai Dascălului Dreptății și autorității sale: „De când este celibatul un fel de viață ce trebuie adoptat? De când unirea fizică este ceva impur sau rău? Oare nu zice Scriptura: «De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup» (Gen 2,24). Și de când ne impune Scriptura să ne abținem de la actul procreerii, voită de Adonai și impusă tuturor fiilor lui Adam? Nu este El cel care-a zis bărbatului și femeii: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți» (Gen 1,28)? În plus, este oare chiar atât de greu să pricepem că, dacă devenim toți celibi, dispare neamul nostru? Și dacă am reuși să convertim lumea întreagă la mișcarea noastră, întreaga omenire s-ar sfârși?”.

Este vorba de argumente puternice mai ales în acea cultură și în acel timp. Pentru evrei, celibatul a fost întotdeauna un concept nu numai straniu, dar și respingător. Cererea Dascălului Dreptății îi atinge profund pe ucenici. Putem numai să ne închipuim răspunsul Dascălului, care probabil anticipă, într-un anume fel, cuvintele lui Isus din Nazaret, pronunțate cu aproape două secole mai târziu: „Sunt fameni care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înșiși, pentru împărăția cerurilor. Cine poate înțelege să înțeleagă”(Mt. 19,12). Dar acestea sunt numai presupuneri. Un lucru este sigur; propunerea de celibat a Dascălului Dreptății, este prea exigentă pentru mulți membri ai comunității, care consideră că singurul lucru ce rămâne de făcut este să iasă din comunitate. În acest sens posedăm o mărturie, indirectă, a lui Iosiph Phlavius, după care este un al doilea ordin de esenieni, care se aseamănă cu ceilalți în felul lor de viață, dar se deosebesc de ei în ceea ce privește căsătoria, deoarece ei cred că, prin necăsătorie, trunchiază partea principală a vieții lor umane.

1.2.3. Arta compromisului

Să considerăm posibilitatea că, în urma disputei, un număr însemnat de membrii ai comunității abandonează așezământul și stabilesc propriile lor comunități, nu într-un singur loc, dar prin sate și orașe, pe întreg cuprinsul Iudeii, de la Ierusalim la Jaffa și nu numai. După cât se pare la Ierusalim esenienii locuiau într-un cartier propriu. Este vorba de un proces lent și anevoios, dar cu timpul aceste colonii se răspândesc până departe și numărul lor îl întrece cu mult pe cel al comunității stabile de la Qumran: cartierul general al sectei în pustiu, unde nu trăiesc mai mult de 150-200 de persoane odată. Apoi, aceste comunități risipite, sfârșesc prin includerea a mii de pelerini spirituali, care sunt atrași de doctrinele lor mistice și de bogăția lor de înțelepciune veșnică.

Dar, la un anumit moment s-a ajuns la un compromis printre scribi de factură monastică care rămâneau singuri în pustie și ucenicii căsătoriți răspândiți cam peste tot. Ei au elaborat un stil de viață, mulțumit căruia o ramură a sectei o respecta pe cealaltă. Celibatarii de la Marea Moartă, care au făcut sacrificiul cel mai mare, vor fi stimați mai presus de toți ceilalți și vor face legi și orânduieli pentru ceilalți; când s-au adunat să compună sulurile lor sacre, au produs o carte de reguli adecvate grupului de aleși, care au decis să abandoneze totul și să meargă să trăiască în deșert. Acest sul este numit Regula Comunității și deliniază proiectul acestui fel de viață originală, făcută din dăruire monastică, departe de plăcerile lumii și fără compania femeilor. Acest document nu menționează niciodată viața de căsătorie și pe cea de familie, cuprinde numai rigide precepte adecvate unui grup de antici monahi. Un alt sul, totuși, este adresat unui public mai vast, din moment ce conține precepte și reguli necesare pentru familii întregi (bărbați, femei, copii), care trăiesc împreună în forma de viață comunitară. Acest sul este cunoscut ca Documentul de la Damasc și pare în mod voit gândit pentru alte comunități de esenieni, care se găsesc pe la sate și orașe, pe unde își aveau domiciliul.

Toate aceste comunități sunt legate între ele printr-un sistem complex de curieri (soli) și emisari, care străbăteau drumurile Palestinei, ducând mesaje și comunicări verbale sau scrise și învață trecând de la un centru esenian la un altul. La dispoziția acestor apostoli itineranți se găseau rezerve speciale de hrană și de haine, scutindu-i în felul acesta de a purta cu ei bani sau provizii de hrană. Când ajung într-o localitate, ei căutau numai pe coreligionarii lor (de credință eseniană), care sunt obligați să-i găzduiască și să-i hrănească.

Dar vatra acestei rețele elaborate rămâne comunitatea solitară și izolată de lângă Marea Moartă. Aici se întorc apostolii itineranți să relateze rezultatele drumurilor întreprinse de ei; aici Noua Alianță este celebrată anual cu mare fast. Solemnitatea numită în evreiește Shavuot și în greacă Pentecoste. În așezământul din pustiu nu se reîntorc numai apostolii, dar și un mare număr de membri risipiți ai sectei eseniene, cei care aveau familii. Aceștia pentru a merge în pelerinaj la Qumran se înșirau de-a lungul mării sărate și așteptau o perioadă de timp în pustiu să participe la Ospățul comunitar, care anticipa era mesianică. Celebrarea sărbătorii dura câteva zile și era momentul central și unificator în viața sectei.

Importanța supremă a solemnității Pentecoste, o constituie prezența multor familii eseniene provenind din comunitățile dispersate pe tot cuprinsul Iudeii.

O descoperire arheologică de mare valoare, în apropiere de Qumran, a scos la lumină resturi de schelete care pot fi descrise astfel: schelete numai de bărbați, în linie cu o comunitate de „călugări” (monahi) evrei; resturi ale scheletelor unor femei și unor copii, spre surprinderea arheologilor. În fața acestui fapt, studioșii consideră că este vorba de unii dintre acei pelerini, care veneau an de an să celebreze reînnoirea Alianței, care au murit în acele zile de pelerinaj și care au fost înmormântați alături de acei bărbați „monahi”, frații lor în credință.

1.3. Dispozițiile sufletești ale adepților

1.3.1. Virtuțile eseniene

În general, ei nu săvârșesc nimic decât la ordinul intendenților; dar iată două lucruri care nu țin decât de ei înșiși: caritatea și milostenia. Le este îngăduit, într-adevăr, și asta după vrerea lor, să-i ajute pe cei nevoiași, de câte ori aceștia le-o cer, și să dea de mâncare săracilor. Dar nu au dreptul să dea ajutoare bănești propriilor familii fără permisiunea administratorilor comunității.

Ei sunt arbitri nepărtinitori ai mâniei, oameni ce-și stăpânesc pornirile, modele de onestitate, făuritori de pace. Orice cuvânt pe care-l rostesc este mai puternic decât un jurământ, și ei se feresc să jure, socotind că acest lucru e mai rău decât sperjurul; pentru că, spun ei, cel ce nu poate fi crezut fără să-l ia pe Dumnezeu drept martor, acela se condamnă singur.

Iosif Flaviu scoate în evidență simțul de dreptate al esenienilor: „Trebuie să admiri la ei, dacă îi compari cu toți ceilalți adepți ai virtuții, o anume practică a justiției care nu a existat la nici un grec sau barbar, dar la ei se întâlnește din timpuri străvechi, fără să fi existat vreo constrângere; toți își pun bunurile în comun, iar bogatul nu se bucură de avutul lui mai mult decât cel ce nu posedă absolut nimic”.

1.3.2. Dragostea Frățească

Acestei discipline formale, altminteri lipsită de orice arbitrar, membrii Comunității i se vor conforma cu sentimente de „iubire profundă față de toți fiii adevărului” și de „modestie în comportare”.

Ei se vor dojeni unul pe altul în adevăr și smerenie și în milostenie iubitoare față de oricine.

Nimeni să nu se adreseze fratelui său cu mânie sau ocară, ori cu lipsă de supunere sau cu nerăbdare, sau cu vreo pornire lipsită de pietate. Și să nu-l urască în perfidia inimii sale; căci chiar în acea zi, el va fi mustrat și nimeni nu-și va asuma povara unei greșeli din pricina lui. Și, pe deasupra, nimeni să nu-l cheme la judecată dinaintea Numeroșilor fără să-l fi dojenit de față cu martori.

Pentru a încheia, vom cita un pasaj din Documentul de la Damasc în care se afirmă „Legea de aur” a iubirii frățești: „Da ei se vor strădui…să-și iubească fratele ca pe sine însuși să întindă mâna celui de-un neam cu el, și sărmanului și celui străin, și fiecare să caute binele fratelui său”.

În concluzie, idealul Comunității este foarte bine concentrat în acel pasaj din Regulă care enumeră calitățile exemplare pe care trebuie să le aibă membrii Colegiului suprem al Comunității.

1.3.3. Disprețul față de plăcerile simțurilor și de avuție

Dacă adeptul a intrat în Comunitate, el a făcut-o mai cu seamă ca să nu mai viețuiască în „îndărătnicia unei inimi vinovate și nici cu ochii desfrânați, săvârșind tot felul de rele”.

Căsătoria și relațiile trupești nu sunt, conform manuscriselor ce ne-au parvenit, proscrise; dar ele par să fie reglementate minuțios.

Această Comunitate, care se proclamă „Congregația celor săraci”, prescrie pentru fiecare din membrii săi sentimente fără echivoc la adresa oamenilor sortiți infernului pentru iubirea lor de avuții: „Ură veșnică față de oamenii ajunși în prăpastie din pricina dorinței lor de înavuțire! El va ceda către frați bunurile sale și câștigul muncii mâinilor sale, precum un sclav față de stăpân și un sărac față de cel ce are putere asupra lui. Dar el va fi un ins plin de zel pentru poruncă și viața lui va fi pentru Ziua Răzbunării”.

Tocmai de aceea, așa cum am văzut, odată admis în sectă, adeptul cedează tot avutul său. Și tot din acest motiv, orice membru care încearcă să-și păstreze ceva din avuție este pedepsit. Același dispreț față de bogății și plăceri este afirmat în Imnuri, de pildă în Imnul R:

„Tu n-ai pus tăria mea în câștig și inima mea nu s-a desfătat în avuțiile nelegiuirii; și nu făptura de carne ai statornicit-o pentru mine ca forță, ci oștirea Vitejilor (adică a –Îngerilor-). Iar nelegiuiții se sprijină pe belșugul plăcerilor, pe belșugul de grâu, de must și de untdelemn, și ei se mândresc cu bogățiile și averea lor”.

„Sufletul robului tău a disprețuit bogățiile și înavuțirea și nu s-a complăcut în trufia plăcerilor, inima mea s-a înveselit în Legământul tău, și adevărul tău îmi umple sufletul de desfătări”.

Despre celebrarea sabatului și a sărbătorilor sfinte

Dar această Comunitate este totodată „Casa legii”. Străduindu-se să pună în practică porunca dată de Dumnezeu lui Iosua (Cf. Ios, 1,8) și fericirea afirmată de Psalmist (Cf. Ps 1, 2), Regula insistă asupra atenției constante cu care trebuie studiată Legea:

Și să nu lipsească, în locul unde vor fi zece oameni, unul care să cerceteze Legea, zi și noapte, fără încetare… Și Numeroșii să vegheze împreună a treia parte din fiecare noapte a anului pentru a citi Cartea, pentru a-i explica înțelesul și pentru a se ruga laolaltă”.

În consecință, orice abatere de la Lege este pedepsită cu asprime: „Toți cei care au intrat în Consiliul sfințeniei, cei ce trăiesc în perfecțiune urmând ceea ce el a prescris, dacă vreunul din ei se va abate cu ceva de la legea lui Moise, în chip voit sau din delăsare, acela va fi alungat din Consiliul Comunității și nu se va mai întoarce niciodată; și nici unul dintre oamenii de sfințenie nu se va mai amesteca cu bunurile sau cu sfatul lui în nici o împrejurare”.

Un paragraf de 28 de rânduri este consacrat în Documentul de la Damasc prescripțiilor referitoare la Sabat. Fără a le reproduce aici, ne vom mulțumi să spunem că ele sunt, în ansamblu, mai severe decât legile rabinice privitoare la același subiect.

Într-un alt pasaj din același document se subliniază, de asemenea, importanța celebrării sabatului și a sărbătorilor: reînnoirea Alianței sau încheierea unui nou Legământ. Grație celor ce au rămas credincioși poruncii lui Dumnezeu „ca un rest sfânt”, Dumnezeu a încheiat Legământul Său cu Israel pe vecie, relevându-le „pricinile tainice, care au dus la rătăcire neamul întreg a lui Israel”: nerespectarea zilelor de Sabat, care provoacă mânia lui Dumnezeu. Tocmai de aceea ei „își interzic cu mai multă asprime decât ceilalți evrei, să se ducă la lucru în ziua a șaptea: și, nu numai că își prepară hrana din ajun, pentru a nu aprinde focul în acea zi, dar nici nu îndrăznesc să mute vreun obiect sau să urce în șa”.

Aceeași temă este reluată câteva coloane mai jos, unde li se amintește adepților că trebuie să aibă grijă: „…să respecte ziua sabatului conform rânduielii și sărbătorile și Ziua de Post urmând – preceptele – celor ce au intrat în Noul legământ din Țara Damascului…”.

În sfârșit către finalul aceluiași document, după ce a reamintit Legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu ai săi, autorul arată cât de bine este ca omul să se lege –el – însuși și să se convertească la Legea lui Moise: pentru că, „prin ea, totul este minuțios explicat”. Chiar amănuntul precis al „timpurilor de orbire a lui Israel”, de când el s-a îndepărtat de toate aceste porunci, iată că este explicat în amănunțime în Cartea împărații timpului după „zilele de sărbătoare și săptămâni de ani”.

Aceeași preocupare pentru celebrarea sărbătorilor la data lor exactă se regăsește în Regulă, care precizează: „Și ei nu se vor abate cu nici un pas de la cuvântul Domnului în ceea ce privește sorocul stabilit: nici nu vor grăbi vremea sărbătorilor, nici nu vor fi în întârziere pentru vreuna din ele”.

După cum vedem, grija de a respecta calendarul este extrem de vie în Comunitate; până acolo încât unii cred a descoperi în aceste rânduri reflexul unei polemici privind principiul calendaristic. Și, într-adevăr, cartea Jubileelor – din care s-au găsit în grotele de la Qumran fragmentele a cincisprezece manuscrise – pretinde a se opune calendarului oficial, bazat pe revoluțiile lunare, și rămâne fidel unui antic calendar solar, conform căruia anul se compune din patru anotimpuri egale, de 52 de săptămâni, sau de 364 de zile. Ultimul pasaj citat din Documentul de la Damasc pare să se refere tocmai la cartea Jubileelor, iar ultimele opt rânduri ale imnului care încheie Regula prezintă „o împărțire a timpului înrudită în mod frapant cu cea a Jubileelor” – după cum remarcă pe drept cuvânt Annie Jaubert, în studiul atât de pertinent pe care-l consacră diverselor calendare utilizate în mediile evreiești și la primii creștini. În fine, grota 4Q a furnizat rămășițele unui calendar liturgic identic cu cel din Jubilee.

Prin folosirea a două calendare diferite, impunând celebrarea sărbătorilor la date diferite, înțelegem întreaga importanță pe care această dispută trebuie să o fi avut în raporturile dintre Comunitate și clerul oficial de la Ierusalim. Ea a fost probabil, împreună cu grija pentru puritate, unul din motivele ce par a fi determinat Comunitatea să se abțină de a participa la cultul celebrat în Templu și să-l înlocuiască cu rugăciunea, cu „prinosul buzelor”; asupra acestui ultim punct, textele nu ne îngăduie să avem o opinie categorică.

1.3.5. Grija pentru puritate

Regulamentele acestei Comunități mai atestă, printre alte preocupări, o anume grijă (împinsă parcă până la obsesie) pentru puritate. Așa se face că unul din principalele ritualuri pe care membrii ei sunt obligați să le împlinească constă în băile de purificare. Vom semnala doar că, la tabuurile alimentare, secta adaugă, se pare, impuritatea datorată contactului cu uleiul. Regulamentul de Război, dimpotrivă, spune despre preoți: „că ei sunt sfinți și nu vor pângări untdelemnul de ungere al preoției lor”. În sfârșit, necurățeniile de natură sexuală sau datorate altor funcții fiziologice sunt, firește, tratate cu severitate în numeroase pasaje ale manuscriselor de la Qumran.

Pe lângă toate acestea, ei se feresc „să scuipe în mijlocul taberei sau la dreapta”. În afara zilei de Sabat „ei sapă o groapă adâncă de un picior cu ajutorul uneltei personale (…). Acolo se așează pe vine, înfășurați în manta, pentru a nu ofensa strălucirea Domnului”. Oricât de naturală ar fi evacuarea excrementelor, ei au acest obicei. Pentru această operație ei aleg locurile cele mai singuratice, apoi, aruncă îndărăt în groapă pământul care-l scoseseră săpând și îndată se spală ca și cum s-ar fi spurcat.

capitolul ii

CONȚINUTUL BIBLIOTECII DE LA QUMRAN

2.1. Privire generală

În cele 11 grote (șase săpate în flancul terasei și cinci la baza falezei) au fost descoperite fragmente de manuscris mai mult sau mai puțin importante și ample. Loturile cele mai însemnate provin din grotele 1Q, 4Q și 11Q. De la început remarcăm că șapte din cele unsprezece grote cu manuscrise, printre care 4Q – cea mai bogată în texte, sunt grupate, ca să spunem așa, în imediata vecinătate a Khirbet Qumranului, în vreme ce restul de patru sunt împrăștiate spre nord, la aproximativ 1200 și 1300 m (2Q și 1Q), 1900 și 2000 m (11Q și 3Q) de așezământ. Dar toate aceste grote aparțin în mod cert unuia și aceluiași ansamblu. Într-adevăr, nu numai că ele conțin același tip de poterie – care a mai fost găsit, deopotrivă, într-o duzină de grote sau anfractuozități din jurul grotelor 1Q, 2Q, 3Q și 11Q, în alte cinci sau șase situri aflate de o parte și de alta a Wadi Qumranului, foarte aproape de Khirbet Qumran, și în chiar acest Khirbet -, dar, mai mult decât atât, listele de manuscrise adăpostite în diversele grote prezintă caracteristici comune. În grotele cele mai îndepărtate de Khirbet, ca și în cele mai apropiate, existau laolaltă manuscrise ale cărților biblice (să spunem o dată pentru totdeauna că atunci când este vorba în aceste pagini de Biblie sau de Cărțile biblice ne referim întotdeauna la Vechiul Testament) și cele ale unor scrieri în cea mai mare parte necunoscute până atunci și de o factură net sectară (comentarii de pasaje biblice compuse în scopuri evident partizane și polemice; culegeri de reglementări privind admiterea de adepți, genul de viață prescris acestora, organizarea grupării și chiar tactica sa militară etc.). Suntem deci tentați să credem că exact această grupare sectară despre care vorbesc aceste manuscrise, stabilită în așezămintele de la Qumran, și-a depozitat, când s-a ivit ocazia, arhiva în grotele mai mult sau mai puțin apropiate.

Cele unsprezece grote "cu manuscrise" cunoscute până acum au furnizat rămășițele, mai mult sau mai puțin fragmentare, a circa 850 de manuscrise; dar numai unsprezece aproape complete, șapte provenind din grota 1Q și celelalte patru din grota IQ.

Acestea din urmă conțin: un manuscris al Leviticului scris cu caractere ebraice vechi; o culegere de Psalmi, dintre care 44, păstrați integral sau parțial, corespund la 37 de psalmi canonici, fiind plasați însă într-o ordine diferită de cea a Bibliei (unul singur din primii o sută de psalmi biblici mai figurează în acest sul: Psalmul 93), la care se adaugă șapte psalmi necanonici intercalați printre cei precedenți (dintre care trei păstrați în limba siriacă, inclusiv Psalmul 151 din Septuagintă); un Targum a lui Iob în aramaică, exclus ulterior din lista Canoanelor targumice (câteva fragmente dintr-un Targum la Levitic, scris în aramaică); în fine un text liturgic, cu caracter apocaliptic, scris în ebraică.

Se cuvine să zăbovim mai mult asupra descrierii celor șapte manuscrise găsite în prima grotă; printre ele se aflau mai multe scrieri cu caracter sectar, care au fundamentat și au oferit materia principală pentru înțelegerea vieții și doctrinei Comunității de la Qumran. Două dintre aceste manuscrise sunt copii după cartea biblică a lui Isaia, iar un al treilea este un "Comentariu" la o altă carte biblică, cea a lui Abacuc; cât privește ultimele patru suluri, ele au primit, în funcție de conținut, următoarele nume: Apocriful Genezei, Regula (sau Manual de disciplină), Regulamentul de Război al Fiilor Lumini împotriva Fiilor Întunericului, Imnuri.

Unul din manuscrisele lui Isaia, cel care face parte din lotul achiziționat inițial de ex. Samuel, este copia aproape completă a cărții biblice; lipsesc doar începutul și câteva pasaje. Acest sul, remarcabil de bine conservat, poartă urmele unor reparații vechi, minuțios făcute; este format din fâșii de piele cusute cap la cap și măsoară, desfășurat, 7,34 m lungime pe 0,26 m înălțime medie. Textul este repartizat pe 54 de coloane, care numără până la 32 de rânduri cu scriere ebraică pătrată. Manuscrisul se încheie, asemenea celui masoretic (text biblic tradițional), cu v. 24 al cap. 66. Acest sul este indicat cu numele 1QIs.

Celălalt manuscris a lui Isaia, achiziționat direct de prof. Sukenik, se află, dimpotrivă, într-o stare destul de proastă. Derulat cu multă grijă, sulul s-a dovedit a fi format dintr-o fâșie mare ce cuprinde capitolele de la 38 la 66 ale cărții biblice și câteva bucățele pe care sunt copiate pasaje din alte capitole. Se pare că el a fost depozitat în grotă în această stare fragmentară.

Comentariul la Abacuc este într-o stare ceva mai bună, deși partea inferioară a coloanelor s-a șters și nu mai există decât câteva cuvinte la sfârșitul primei coloane. Sulul, relativ mic, este format din două fâșii de piele cusute împreună și măsoară, în starea lui actuală, aproximativ 1,60 m lungime și 0,13 m înălțime. El cuprinde 13 coloane ce numărau, se pare, 17 rânduri de text, cu excepția ultimei coloane care nu are decât patru rânduri urmate de un spațiu alb. Manuscrisul trebuie să se fi oprit, așadar, după aceste patru rânduri, care corespund sfârșitului capitolului 2 din cartea biblică a lui Abacuc.

Sulul intitulat Apocriful Genezei (inițial intitulat, înainte de anevoioasa sa desfășurare, Apocalipsa lui Lamech) este cel mai puțin bine conservat. Partea care, probabil, a venit în contact cu solul a suferit cele mai mari daune. Se pare că sulul a fost culcat direct pe pământ. Începutul textului, (una sau chiar mai multe coloane) aflate pe partea exterioară a sulului, a dispărut. Au mai rămas 22 de coloane, dintre care majoritatea par să fi avut 34 de rânduri, scrise pe patru foi de piele cusute cap la cap și a căror lungime totală este 2,83 m. Dintre cele șapte manuscrise menționate, este singurul scris în aramaică.

Apocrifa la Geneză sau mica Geneză, deoarece este un fel de rezumat la Geneza din Biblie, este scrisă în aramaică, extrem de deteriorată, pare să fi fost o copie cam din jurul erei creștine, dar este posibil să fi fost compusă cu mult înainte. Data este deci contestată. În acest manuscris se găsește o narațiune autobiografică a lui Lameh, în care se povestește nașterea minunată a lui Noe (col. I-VI). Din nefericire nu mai există decât coloana a II-a. urmează apoi o narațiune autobiografică a lui Noe, povestind Potopul (col. VI-XII), reduse și acestea numai la câteva fragmente, apoi o repartiție geografică a diviziunii popoarelor, din care au rezistat numai câteva resturi din coloaneleXVI-XVII, o narațiune auotobiografică a lui Avraam, ce acoperă materia din Geneză 11-13și în fine, o narațiune, scrisă la persoana a treia, ce acoperă Geneza 14-15. Ce va mai fi urmat, astăzi este complet pierdut. Ultima narațiune amplifică episodul biblic până acolo încât se apropie de genul Targumurilor. Dar precedentele narațiuni, ale căror început și sfârșit lipsesc, pot fi comparate și cu diferitele Testamente, cunoscute și din alte părți, deci nu numai cele de la Qumran. Raportul lor cu tradițiile adunate în cărțile Enoh și Jubilee este dificil de precizat. Relatările privitoare la Noe și Lameh sunt paralele, adică aceleași ca și în cartea Enoh. Relatarea despre Avraam are afinități strânse fie cu Jubilee, fie ca un izvor utilizat de către autorul lor. După părerea lui Carmignac, ar fi mai logic să așezăm scrierea Apocrifă la Geneză în categoria scrierilor analizate înainte.

2.2. Regulile

Cunoaștem azi textele a trei reguli, cărora li se mai adaugă câteva documente anexe, și anume: Regula Războiului (1QM & milhama „războiul”) și Documentul din Damasc, deja cunoscut din 1910, când a fost descoperit în sinagoga karaită din Cairo (Cairo Damascus Convenant).

Manuscrisul Regulii a fost livrat de beduini în două bucăți rulate separat. Dacă din partea de început lipsește cel puțin o coloană, restul, în schimb, a avut numai puțin de suferit. Ne-au rămas 11 coloane având fiecare între 25 și 27 de rânduri (în afară de ultima care nu are decât 22 de rânduri, restul fiind spațiu alb. Sulul măsura, probabil, cel puțin 2,12 m lungime; actualmente nu mai există decât ceva mai mult de 1,82 m lungime pe aproximativ 0,24 m înălțime.

Acest text ce poate fi datat paleografic de pe la prima jumătate a secolului I î.C. . Este vorba de unul dintre textele cele mai importante ale comunității, în care sunt păstrate principalele reguli /norme, pe care membrii trebuie să le observe; de la intrarea în comunitate și până la cele mai mici detalii ale viețuirii în comunitate.

Documentul, și pe baza semnelor distinctive din interiorul manuscrisului, poate fi împărțit în următoarele secțiuni:

o introducere generală, dedicată scopului operei, care- în cele din urmă – coincid cu scopul pentru care se intră în sectă (I, 1.15);

descrierea ceremoniei anule a reînnoirii Alianței cu binecuvântările sacerdotale pentru fiii luminii (chiar sectarii) și blestemele împotriva fiilor întunericului, în practică, toți ceilalți care nu sunt în sectă (I,16 – III, 12);

urmează apoi așa-zisa „doctrină a celor două spirite” în care realitatea umană și preterumană este citată, într-o accentuată optică predeterministă (predestinare), în lumina luptei dintre bine și rău, de la entități încă nepersonale până la fiii luminii și-ai întunericului (III, 13 – IV, 26);

coloanele V-VII sunt dedicate unei serii de reglementări cu privire la intrarea în Comunitate și viețuirea în ea, în timp ce – coloanele VIII-IX citesc constituțiunea Comunității într-o perspectivă escatologică;

coloanele X-XI – încheie opera cu un imn final.

În confruntare cu diferitele manuscrise provenite din grota 4, reiese clar că Regula Comunității pe care o citim în 1 QS este rodul unei îndelungate munci de redactare, care s-a inspirat din diferite izvoare, în ciuda faptului că rezultatul final prezintă o discretă omogenitate.

2.2.1. Regula comunității și documentele anexe

Regula Comunității sau Manualul de Disciplină (1QS) ne-a parvenit intactă. Introducerea ce constă din I, 1-15, definește scopul scrierii: acela de a căuta pe Dumnezeu, a practica bunătatea și dreptatea, așa cum au fost prescrise prin Moise și prin profeți. Angajarea pe această cale se face prin „intrarea în legământ” (I, 16-II, 25), ceremonie ce se inspiră din Deuteronom, capitolele 28-30. Dumnezeu va purifica pe cei care „intră în Legământ” , în timp ce ceilalți oameni vor rămâne în păcatul lor (II, 25-III, 12). Planul lui Dumnezeu asupra lumii (III, 13-IV, 26) este dominat despre învățătura despre cele două spirite, învățătură ce divide umanitatea în două părți: fiii întunericului și fiii luminii.

Urmează un ansamblu de prescripții ce reglează organizarea interioară și viața Comunității (V, 1-VI, 23), plecând de la starea de candidat și timpul de noviciat, până la orarul de fiecare zi. De asemenea, un lung și strict șir de opreliști prevede pedepsele de aplicat pentru tot felul de greșeli (VI, 24-VII, 25; VIII, 16-IX,2). Unele detalii mai didactice explică rolul sfânt al Comunității și expun speranța de victorie finală a ei (VIII, 1-16; 3-11). Idealul pe care-l urmărește Comunitatea pune accentul pe unele aspecte ale Legii, ca, de exemplu, pe calendarul sacru, pe puritatea legală, pe fuga de toți cei corupți (IX, 12-X, 1). Apoi o lungă compoziție psalmică (X, 1-XI, 22) cântă gloria lui Dumnezeu , arătând că toate gesturile omului sunt o ocazie de a-l lăuda din toată inima; chiar mizeria omului face să strălucească mai bine înțelepciunea, puterea și milostivirea divină.

Unii autori sunt de părere că în această scriere un sâmbure primitiv (VIII, 1-16 – IX, 3-X,8) ar fi fost completat prin diverse adăugiri ulterioare. Ipoteza este discutabilă. De fapt, în această scriere sunt întâlnite mai multe genuri literare, și anume: reglementări juridice, instrucțiuni teologice, prescripții liturgice, meditații poetice etc. Cu toate acestea, așa cum se prezintă în prezent , lucrarea arată o certă unitate de inspirare, și anume: un sens al unui Dumnezeu extraordinar, o profundă dorință de a răspunde la dragostea Lui și de a ne procura gloria Lui. Toate acestea sunt extinse până la consecințele lor extreme, ca de pildă ura față de păcătoși și fuga departe de oricine nu este membru al Comunității, chiar dacă acesta este membru al poporului iudeu, dar nu a aderat la doctrina sectei.

Pe lângă această Regulă a Comunității mai există și două anexe. Una dintre ele, căreia i s-a dat sigla 1QS3, este o Regulă pentru toată Congregația lui Israel, destinată nu numai pentru veacul respectiv, ci și pentru urmarea timpurilor, adică în lumea viitoare. Cealaltă cu sigla 1QSb, este o Culegere de binecuvântări, din nefericire, foarte deteriorată.

Fragmentele a două anexe ale acestui document au fost achiziționate de Palestine Arcaeological Museum: unul, constituit din două coloane, a fost numit Regula anexă; celălalt, care pare să fi numărat minimum 6 coloane, Cartea Binecuvântărilor.

Sulul Regulamentului de Război al Fiilor Lumini împotriva Fiilor Întunericului este cel mai bine conservat; numai partea inferioară pare să fi fost puțin deteriorată. Desfășurat, măsoară peste 2,78 m lungime și 0,16 m înălțime.

Regula războiului. Primul savant ce a descifrat acest manuscris i-a dat denumirea de Regula Războiului fiilor luminii contra fiilor întunericului, dându-i-se apoi sigla 1QM. Din acest manuscris a rămas partea superioară din toate cele 19 coloane câte sunt în total. Autorul acestei scrieri prevede un război de exterminate care, pentru a pune capăt dominației lui Belial, va angaja o luptă definitivă contra răului și a celor necredincioși. Astfel, în 40 de ani ( anii sabatici sunt exceptați), fiii luminii, asistați în acțiunea lor de Dumnezeu și de oștile îngerești, vor extermina pe cei neevlavioși, pe păgâni și pe iudeii necredincioși.

Totul este prevăzut pentru stare de război, și anume: trompete paveze și arme manevre cuvântări pentru a încuraja trupele, imnuri de victorie… Dragostea lui Dumnezeu , care în Vechiul Testament este cordială, în Regula Războiului este însoțită de ura implacabilă față de cei păcătoși. Textele biblice care evidențiază convertirea păcătoșilor sau mântuirea oferită neamurilor păgâne, în Regula Războiului sunt complet uitate. Cât de departe este ea de Evanghelie! Cuvântările care umplu coloanele X-XVIII sunt prețioase pentru noțiunile teologice pe care le expun, și anume: încrederea în puterea lui Dumnezeu , așteptarea de noi miracole, nenorocirile pe care le fac Belial și demonii lui în lume, admirarea minunilor lui Dumnezeu și a îngerilor Săi, îndemnurile la eroism. Și în Regula Războiului genurile literare se amestecă. Un frumos imn de victorie cântă în stil „antologic” pe Regele Gloriei și Puternic al Războiului (col. XII și XIX).

2.2.2. Regula textelor de la Qumran

Manuscrisele de la Marea Moartă au fost descoperite, aproape în totalitatea lor, de triburile de beduini care își păzesc turmele în partea de miazănoapte a Lacului Asfaltit, cum numeau , cei din vechime, întinderea de apă concentrată în săruri minerale ale Mării Moarte. Lira sterlină oferită pentru un centimetru de manuscris a condus la stimularea beduinilor, ce au cutreierat astfel toate scorburile de pe povârnișurile muntoase ale Pustiei lui Iuda. Astfel au fost aduse și vândute instituțiilor culturale de la Ierusalim, în frunte cu Muzeul de antichități, ce poartă acum numele de Rockefeller, sute de fragmente, unele mai mici chiar decât unghia degetului.

După cum afirmă profesorul Carmignac, lista completă a documentelor de la Qumran cunoscute până acum este cea întocmită de către C. Burchard și completată de H. Stegemann. O listă specială pentru documentele scrise în limba aramică a fost alcătuită de americanul J.A. Fitzmyer. Această listă trebuie actualizată pe măsură ce apar noi texte sau colecții întregi.

Manuscrisele ce include cărțile biblice ne procură o documentație foarte importantă pentru critica textuală a Vechiului Testament. Astfel, între manuscrisele descoperite se află:

57 de coloane din cartea Samuel (4Qsam2), care ne oferă un text destul de diferit de textul masoretic, dar apropiat de textul Septuagintei;

un manuscris complet la Isaia (1Qis 2), ce prezintă cam două mii de variante în raport cu textul masoretic;

un alt manuscris la Isaia (1Qis b), destul de apropiat de textil masoretic, dar incomplet, având doar 13 coloane și 11 fragmente;

o psaltire (11QPs 2), de care ne vom ocupa ulterior;

mai mult de o sută de manuscrise, foarte fragmentate, unde se află reprezentate toate cărțile Vechiului Testament (cu excepția lui Ester), inclusiv unele deuterocanonice (Tobia, în ebraică și aramaică, Siracide, în ebraică, Epistola lui Ieremia în greacă, exceptând cărțile Macabei și Înțelepciunea lui Solomon). Acolo unde aceste manuscrise sunt în acord cu textul masoretic, ele arată că acest text fusese fixat către începutul erei creștine. Acolo unde sunt de acord cu Septuaginta, cu Peșita siriană sau cu Targum, ele arată că aceste versiuni au tradus un text ebraic diferit de cel al T.M.. Acolo unde prezintă un text nou, ele procură baze mai largi pentru critica textuală. Un număr important de manuscrise conțin Apocrifele (sau Pseudoepigrafele) Vechiului Testament, mai ales cartea Enoh, Jubilee, Testamentul lui Levi și alte texte înrudite.

2.2.3. Documentul de la Damasc

Această scriere este cunoscută de mai bine de o jumătate de secol, căci se descoperise deja două manuscrise în ghenizaua unei comunități karaite din Cairo, Egipt. Originea ei qumraniană este probată prin fragmentele regăsite în grote. Denumirea sa vine de acolo că documentul conține aluzii privitoare la fuga Comunității către Damasc. Se înrudește cu Regula Comunității, din care împrumută genul literar apocaliptic pentru a completa și întări dispozițiile sale militare.

După considerații asupra slăbiciunilor lui Israel în cursul istoriei sale (I,1-VI,2) Documentul din Damasc laudă Noul Legământ pecetluit între Dumnezeu și acești convertiți veniți în țara Domnului (VI, 2-VIII, 21; XIX-XX) și stabilește reglementări minuțioase destinate acestor convertiți (IX,1- XVI,19). În Document, comentariile alegorice asupra Scripturii sunt frecvente. Noul Legământ nu este un al doilea Legământ, urmaș al celui vechi (cum aflăm în epistola către Evrei 8, 6.13), ci un Legământ de întoarcere la Legea lui Moise (XV,9). Rămâne totuși un punct obscur, și anume care este înțelesul expresiei a venit în țara Damascului? Să fie o desemnare metaforică a ținutului Qumranului sau o aluzie la un exil mai îndepărtat? Chestiunea rămâne încă în discuție. În orice caz, scrierea aceasta pare net posterioară Regulii Comunității, menționată în Document prin citate și aluzii (XX, 31-32), precum și posterioară cărții Jubilee (XVI, 3-4). Cele două manuscrise găsite în Cairo nu prezintă textul după același original. Dar trebuie să se aștepte publicarea tuturor fragmentelor găsite la Qumran pentru a se face compararea internă a textului, și astfel să se elucideze complexitatea.

2.3. Texte și manuscrise biblice

După cum ne informează J. Carmignac, s-au găsit în mai multe din cele 11 grote texte liturgice, desigur în stare fragmentară. Ele se află în colecția textelor de la Marea Moartă, colecție ce apare la Oxford (Exod 1Q34).Altele au fost găsite de curând în grota a patra. Sunt vrednice de amintit Cuvintele de iluminare, ce conțin o amintire a binefacerilor lui Dumnezeu față de Israel și o implorare a cerului pentru salvarea lui din întunericul păcatului.

Regula cântărilor pentru holocaustul de sabat, atestată de patru manuscrise la Qumran și un altul la Masada, nu ne este cunoscută decât din două extracte scurte. În primele, cei șapte prinți ai îngerilor, care stau în vârful ierarhiei cerești (cf. cărții Enoh), intervin pentru a binecuvânta membrii Comunității. Cel de-al doilea descrie liturghia cerească, reluând temele din profetul Ezechiel, cap. I-II și arată modelul de omagii ce trebuie aduse lui Dumnezeu pe pământ. Deoarece religioșii de la Qumran încetaseră de a se mai duce la Templul din Ierusalim, și cum nimic nu demonstrează că ei aduceau arderi de tot la Qumran, socotim că această liturghie a putut fi pregătită în vederea reluării ulterioare a cultului legitim de la Templu, așa cum se spera și se preconiza.

Sulul Psalmilor ( 11Qpsa) este cu mult mai important. Conține o parte a Psalmilor, de la 93 la 150, într-o ordine foarte diferită față de textul masoretic. Acest sul are adăugate piese de origine diversă, dintre care unele erau deja cunoscute, cum ar fi rugăciunea pentru Eliberare (col. XIX), Cântarea lui Sirah (51, 13-30), o Apostrofare a Sionului (col. XXII, 1-15), un Imn către Creatorul (col. XXVI, 9-15), Psalmul 151așezat la sfârșitul Psaltirii în traducerea grecească Septuaginta (col. XXVIII, 2-11) și doi alți psalmi cunoscuți, între care Psalmul 151 în traducerea siriană Peșita (col. XVIIIși XXIV, 3-17). Variantele ebraică, grecească și siriană ale textelor ne arată că acestea au evoluat nebănuit în cursul transmiterii lor în timp. Dar originea lor eseniană (sau aproape eseniană), bănuită de mulți critici, este acum bine întemeiată. Totuși lipsa celor doi Psalmi din Biblia siriană la Qumran duce la părerea că ei altă origine.

Această colecție de psalmi mai conține și o enumerare a compozițiilor lui David (col. XXVII, 2-11) ce arată o legătură strânsă cu calendarul liturgic, calendar fixat după modelul atestat în Cartea Jubilee.

Un alt Sul al Psalmilor, într-o stare de degradare avansată, adaugă Psalmului 91 niște compoziții foarte fragmentate care fac destul de dificilă analiza lui. Se vor observa că în toate aceste compoziții caracterul qumranit (esenian) al textului este foarte puțin accentuat.

2.3.1. Peșarim- urile

În limba ebraică a Vechiului Testament, cuvântul peșer nu este utilizat, ci numai în limba aramaică de după exilul Babilonian, unde-l găsim cu sensul de explicare, interpretare, soluție, iluminare.

Cartea Daniel, care este scrisă în limba aramaică de la capitolul II până la capitolul VII, utilizează cuvântul peșer pentru a indica interpretarea viselor sau a unei inscripții criptice (capitolul V). Aceeași carte interpretează și Scriptura într-o manieră asemănătoare (Daniel explică pe Ieremia 25, 11-12). La Qumran acest procedeu este generalizat într-un mare număr de scrieri. Autorul qumranit decupează frază cu frază textul biblic (profetic sau psalmic) pe care-l comentează într-o manieră sistematică. După fiecare citat al textului biblic, introduce explicarea lui printr-o formulare uniformă: „pișor al…”, adică „aplicarea (lămurirea) sa (duce) la…”. De aici și numele generic peșarim, acordat acestui tip de comentariu. În fond nu este vorba de un comentariu literar, așa cum se face astăzi, ci mai mult o aplicare practică a Scripturii la istoria Comunității, istorie pe care qumranitul o credea vizată în Scriptură prin cuvinte acoperite (criptice). În felul acesta se vorbește, prin aluzii obscure, de persecuțiile Preotului Necredincios asupra Dascălului Dreptății. Drept răsplată acest Preot Necredincios va fi victima pedepselor divine și apoi predat în mâna cruzilor năvălitori kittim, cum îi numește Peșerul la Cartea Habacuc. Așadar textul qumranit ar fi foarte prețios pentru istoria Comunității sale, dacă personajele și faptele amintite ar fi expuse ceva mai clar. Dar misterul acestor aluzii criptice este foarte dificil de descifrat.

Peșer la Habacuc (1QpHab) este cel mai bine conservat din toate. Cele 13 coloane ale sale comentează primele două capitole ale cărții biblice. Dar există și fragmente ale peșerului la Isaia, descoperit în grota a treia (3QpIs), ale altor cinci manuscrise ce se referă tot la pasaje din Isaia, descoperite în grota a patra (4QpIs a-e nr. 161-165), apoi fragmente a două manuscrise ce explică pe Hozea (4QpHoz a-b), ale unui peșer la Nahum, conservat parțial, ce conține patru coloane (4QpNah nr.169), precum și a multor altor peșarim la Psalmi, dintre care cel mai bine conservat este tratatul la Psalmul 37, 7-40 și începutul Psalmului 45 (4QpPsa). Același procedeu este aplicat florilegiilor scoase din diferite locuri ale Bibliei (4Q nr. 174-176) și catenelor de texte (4Q nr. 175-177), uneori grupate pe teme (4Q nr. 179-180). Totul arată o intensă activitate de reflecții asupra Scripturii, în scopul luminării vieții istorice a grupului ce a trăit în așteptarea eliberării de Belial sau Satan.

Studiul acestor texte nu este chiar atât de avansat încât să se poată fixa cu precizie data exactă, sau pentru a determina autorul sau autorii acestora. Peșerul lui Nahum dă câteva indicații prețioase asupra istoriei Comunității atunci când menționează numele a doi regi din Siria, și anume Antioh (4QpNah nr. 169 fragm. 3-4) și Demetrios (I, 1-2). Primul s-ar putea să fie Antioh Epifane (174-164 î.C.), iar al doilea este Demetrios III (96-1988. î.C.), adversarul asmoneului Alexandru Ianeu. Acest peșer, adică gen de interpretare, ca actualizare a textului biblic al Vechiului Testament, se va regăsi și în Noul Testament ( de ex. Faptele Apostolilor 4, 25-28 și 8, 32, 35), dar numai ocazional, și nu sistematic, cum este cazul la Qumran , unde cărți biblice întregi sunt comentate astfel. În 4QpNah, ura virulentă împotriva inamicilor se aseamănă cu cea care se găsește în unele pasaje din 1QS și 1QM.

Acestui gen de interpretare i se atașează un document foarte deteriorat (11QMelk), care aplică unui viitor liberator, numit Melhisedec, textele biblice ce aveau în vedere anul-jubileu. Prezența acestui nume în Geneza 14 și în Psalmul 110, 4 atrage atenția în mod evident. Alte două documente, cunoscute numai din publicații parțiale opun lui Melhisedec („regele meu este drept”), pe un alt personaj numit Melkireșa („ regele meu este impietatea”), poate ca un nume pentru zeul păgânilor.

Imnurile sau Hodâyot, conform acestui document Mesia se va naște în Comunitate Dascălului Dreptății. În acest text, Dascălul Dreptății face din Comunitatea sa beneficiara propunerilor făcute de Iahve poporului său.

2.3.2. Imnuri și rugăciuni

Dacă analizăm cu atenție bucățile cu caracter de imnuri, vedem că ele se află atât în Regula Comunității, cât și în Regula Războiului. În colecția ce a fost denumită Imnurile sau Psalmii întâlnim in stil asemănător cu cel din manuscrisele amintite, combinat cu reminesciențe scripturistice remarcabile. Sulul Imnurilor are prescurtarea 1QH. În frumoase meditații poetice, autorul își încredințează lui Dumnezeu sentimentele sale profunde, plângerile, amărăciunile, speranțele, încrederea și dragostea sa filială. Autorul se arată un suflet foarte sensibil și adânc religios, reușind să-și exteriorizeze simțămintele ce-l stăpânesc. Adesea, acest autor a fost identificat cu Dascălul Dreptății. El posedă un simț extraordinar asupra măreției, sfințeniei și milostivirii divine, ca de exemplu în IX, 29-36, unde vorbește despre paternitatea lui Dumnezeu . Prin contrast, el simte adânc mizeria umană (I, 21-23; X, 5-6). Ajunge astfel la o noțiune despre lucrarea lui Dumnezeu în favoarea oamenilor sau mai degrabă în folosul celor aleși, ceea ce permite deja presimțirea viitoarelor dezvoltări ale apostolului Pavel. Fără îndoială, parcurgând poemele colecției Imnurilor putem să ne facem o imagine asupra bogăției spirituale de care dispunea esenianismul. Totuși, criticii negativiști ai creștinismului s-au grăbit să se gândească la originea eseniană a primilor creștini.

După toate probabilitățile, se pare că Imnurile au fost folosite la serviciile liturgice ale qumraniților. Manuscrisul ce a fost publicat, după descoperire, conține 18 coloane și multe fragmente detașate. S-ar putea ca textul actual să fie completat și lămurit prin descifrarea altor manuscrise ce-și așteaptă încă publicarea.

Acesta este unul din marele texte de la Qumran , publicat de Sukenik deja în anii 50. Ordinea coloanelor dată inițial de Sukenik a fost restudiată și modificată simțitor de E. Puech, care a reușit să restaureze o serie de coloane pe baza a ceea ce publicase Sukenik ca fragmente disparate.

Titlul Hodayot = cântări de recunoștință / mulțumire, dat de Sukenik se referă la formula de început a majorității acestor imnuri: „ Îți mulțumesc, Doamne!” Cu toate acestea forma cântului de mulțumire este deseori contaminată cu alte genuri, cum ar fi plângerile individuale, psalm penitențial, cântare de laudă ca de altfel și bucăți sapiențiale și apocaliptice.

Exortația din manuscrisul B al Documentului de la Damasc. În aceste texte este vorba de un singur personaj escatologic: Mesia este Preot și Rege deopotrivă.

Exortația din manuscrisul A al Documentului de la Damasc. Mesia al lui Aaron și al lui Israel, Preot și Rege totodată, nu vor fi decât unul și același personaj.

Testamentul celor XII Patriahi.- Cât privește diversele concepții mesianice exprimate în aceste Testamente, va trebui să ne mulțumim să consemnăm aici că ele se întâlnesc, în esență, cu cele relevate de documentele despre care am vorbit.

2.3.3. Comentariul la Isaia

Cuvântul ebraic hagadah are sensul de poveste, legendă, fabulă. Indică un gen literar specific miturilor, prin intermediul căruia se pot explica anumite credințe și obiceiuri.

Când s-au analizat Apocrifele Vechiului Testament ca și unele cărții adunate ulterior în canonul biblic, s-a observat că acestea recurgeau intenționat la forma literară a unei narațiuni didactice sau hagadice. Grotele de la Qumran ne-au oferit multiple exemple. S-au găsit mai multe serii de scrieri, cunoscute de altfel dinainte, ca Enoh, jubilee, Testamentele celor 12 Patriarhi, care fie preced fondarea Comunității, fie au fost scrise chiar de Comunitate, cum este cazul cărții Jubilee. Să amintim pe scurt aceste apocrife descoperite la Qumran .

Ciclul Daniel. Un fragment dintr-un manuscris denumit Rugăciunea regelui Nabonide (4QorNab), realizează o paralelă interesantă la cartea biblică Daniel (cap. 4), scrisă și ea în aramaică. Mai veche decât cartea Daniel, această scriere prezintă o tradiție oarecum proprie și, de aceea, s-ar putea să provină din Diaspora orientală, adică din părțile Mesopotaniei.

Trei alte texte relative la Pseudo-Daniel (4QpsDan a-c) n-au ajuns decât niște simple fragmente minuscule. În ele se află o evocare a trecutului ce a urmat marile linii ale istoriei sfinte. Evocarea utilizează teoria celor patru regate, ca și Daniel în cap. 2 și 7, și se fixează asupra luptei ce avea să aducă salvarea lui Israel. Data realizării Rugăciunii lui Nabonide este fixată de cercetători în anul 100 î. C.

2.3.4. Targumurile

Majoritatea manuscriselor de le Marea Moartă sunt scrise în limba ebraică, dar unele sunt scrise în limba aramaică, ceea ce înseamnă că s-a continuat tradiția împământenită de Apocrife, scrise în majoritatea lor în aramaică, precum și de cartea Daniel (cap. 2-7). Se pare că la Qumran s-a continuat această tradiție. Sfârșitul cărții Apocrifa la Geneză, care parafrazează capitolele 14 și 15 din Geneza biblică, se apropie deja de genul targumic, a cărui importanță pentru viața de la sinagogă este binecunoscută. Genul targumic constă în traducerea cărților biblice din ebraică în aramaică, pe înțelesul tuturor, în acest sens adăugând anumite cuvinte în plus față de textul original.

În grota a patra s-au găsit fragmentele unui Targum la cartea Levitic, în aparență foarte literal, corespunzând, adică, textului masoretic. Acestea n-au fost publicate. Grota 11 a furnizat un Targum la Iob, începând cu Iob 17, 14, dovedit prin fragmente de 38 de coloane. Traducerea lui este , în general, literală, cu câteva glose sau modificări interpretative. Partea finală (Iob 42) este însă mult mai scurtă decât cea a textului masoretic și diferită de cea a Septuagintei. Tonalitatea qumraniană a textului a fost discutată. Limba nu ne permite să decidem în această chestiune. Ea se situează, pe cât se pare, între aceea a lui Daniel și aceea a Apocrifei la Geneză, probabil în secolul I înainte de Hristos. Este îndoielnic dacă opera a fost compusă pentru a fi citită în sinagogi, cum este cazul Targumurilor ce au apărut mai târziu. Aici s-ar putea să fie vorba de Targumul lui Iob, înfierată mai apoi de R.R. Gamalill. În orice caz, studiul limbii aramaice din epoca noului Testament beneficiază de aportul textelor qumranite, scrise în această limbă, limbă vorbită și de Mântuitorul Cristos și discipolii Săi.

În manuscrisele de la Marea Moartă sunt reprezentate și alte genuri literare, dar clasificarea lor este cu atât mai dificilă cu cât este vorba uneori de fragmente de manuscrise cât unghia degetului. În grupul denumit Testimonia, găsit în 4Qtest nr. 175, ultimul text este un psalm apocrif pus pe seama lui Iosua. Acest poem oarecum bine conservat pare să descrie , sub înfățișarea unei femei ușoare, o sectă rivală Comunității eseniene (1Q 184).

Așa- numitele Spuse a lui Moise(1Q 22) recapitulează punctele principale ale Legii, a căror observare se pare că era foarte strictă la Qumran .

Un fragment din Cartea Misterelor (1Q 27) se ocupă de secretele viitorului, ceea ce o apropie de genul apocaliptic. Acest gen este reprezentat mai bine de o scriere importantă numită de cercetători Descrierea Ierusalimului cel Nou și pe care urmează s-o publice profesorul Y. Yadin, de la Universitatea din Ierusalim. După analogia cu Ezechiel, capitolele 40-48, autorul acestei scrieri zugrăvește un oraș ideal, unde totul, chiar măsurile de lungime, au o însemnătate simbolică. Această descriere a Ierusalimului Nou e greu de datat, dar ea reprezintă o formă literară de care poate fi legată de cea din Apocalipsă, capitolul 21.

Cel mai enigmatic dintre textele de la Qumran poate că este cel care se constituie într-o serie de horoscoape (4Q 186), ce pare să se ocupe cu precizări pe baza fizionomiei și astrologiei.

2.3. Sulurile de aramă din grota 3q

Specialiștii, cărora li s-au încredințat sulurile de aramă descoperite în grota 3Q, au avut de întâmpinat serioase dificultăți. Stadiul lor de oxidare era atât de avansat, încât H. Wright Baker, de la College of Science and Technologie, Universitatea din Manchester, s-a văzut în final nevoit, în 1955- 1956, să le decupeze în 23 de fâșii după ce le supusese anterior unei preparări minuțioase. S-a constatat atunci că erau trei foi de aramă măsurând fiecare 0,30 m pe 0,80m, din care două erau încă nituite laolaltă pe partea lor mică-alcătuind, din cele două rulouri, pe cel mai voluminos. Extremitatea lui exterioară avea nituri a căror spațiere corespundea cu cea a găurelelor vizibile pe extremitatea exterioară a sulului mic. Se pare deci că cele două rulouri au fost inițial fixate unul pe altul, pe aceste două laturi. Descifrarea textului, gravat în caractere ebraice pătrate pe această bandă de aramă, lungă în total de 2,40 m, a scos la iveală o nouă problemă. Cercetătorii se aflau, în fapt, în prezența unei liste de tezaure: erau localizate și descrise acolo 63 de tezaure, și mai era indicat acolo locul unde fusese ascuns un al doilea exemplar, mai detaliat al aceleiași liste. Toate aceste depozite prețioase, situate în Palestina, păreau a cuprinde 4 632 de talanți de aur și argint – corespunzând unei greutăți totale de 120 până la 160 tone, după cum urmează: între 7,5 și 10 tone aur, între 60 și 80 tone argint, între 52,5 și 70 tone aur și argint -, 179 lingouri de aur și de argint, vase din argint și din aur cu aromate, ustensile de cult, veșminte sacre etc. Dar ce valoare i se putea atribui acestui text? Era vorba oare de o listă de tezaure reale? La drept vorbind, e greu de imaginat ce mobil ar fi putut determina pe cineva să se ostenească să graveze în aramă și să ascundă într-o grotă izolată o poveste populară fără nici un temei real, o simplă legendă. De altminteri, cifrele – oricât de impresionante ar fi – n-au nimic de-a face cu cifrele fabuloase vehiculate în asemenea povești. Dacă totalul depozitelor de metal prețios enumerate în sulurile noastre se apropie de 4 700 de talanți, nu trebuie să uităm că, potrivit istoricului evreu Iosephus Flavius, la cucerirea Ierusalimului de către Pompei – în 63 î.C. – învingătorul a pretins un tribut imediat de „peste 10 000 de talanți”. Cu toate acestea Crassus, zece ani mai târziu, a putut pune mâna, în Templul de la Ierusalim, pe 2 000 de talanți de argint în monede, pe care Pompei îi cruțase, și pe tot aurul pe care l-a găsit aici – adică echivalentul a încă 8000 de talanți. În sfârșit, în cursul celor doi ani ce au precedat cucerirea Ierusalimului, regele evreu Aristobulos i-a oferit lui Pompei și înalților funcționari romani cadouri în valoare globală de 1 200 de talanți, dacă dăm crezare aceluiași istoric. De altfel, regele Egiptului, Ptolemeu XIII Auletul – tatăl Cleopatrei – a obținut, în 59 î.C., recunoașterea regalității sale de către senatul roman grație sprijinului lui Pompei și al lui Caesar, cărora le oferise 6 000 de talanți. Acest dar nu l-a împiedicat să-l gratifice, în 55 î.C., pe proconsulul Gabinius, guvernator al Siriei, cu un cadou de 10 000 de talanți, pentru ca acesta să-l repună pe tronul pe care, între timp îl pierduse. Ca un ultim exemplu, Cassius și-a însușit la Rhodos, în 43 î.C., 8 500 de talanți.

Ar fi atunci vorba, în sulurile de aramă, de locurile unde va fi fost ascuns Tezaurul Templului în timpul Primei Revolte a evreilor (66-70 î.C.)? Cu siguranță nu, căci Iosephus Flavius nu spune numai cum au prădat romanii Tezaurul din Templu, la sfârșitul asediului asupra Ierusalimului, ci adaugă că „toți soldații s-au dedat la un asemenea jaf, încât livra de aur se vindea în Siria la jumătate din vechea ei valoare”. Da altfel până la acest dezastru, evreii nu considerau, oare, Ierusalimul de neînvins? În ideea lor, Tezaurul din Templu se afla așadar, mai în siguranță decât oriunde în altă parte.

Se pare mai degrabă că aceste suluri de aramă au fost ascunse în grotă de persoane care viețuiseră, o vreme mai mult sau mai puțin îndelungată, în așezământul de la Qumran. Am văzut că acest sat suferise patru ocupații diferite: prima datează din timpul regilor Iudei (secolele IX – VI î.C.), dar caracteristicile – mai cu seamă paleografice – ale acestor suluri nu permit o datare atât de veche. A doua perioadă se întinde de pe la anul 100 î.C., până în anul 68 al erei creștine și a fost opera unei grupări de la care provin manuscrisele pe piele. Apoi, romanii – responsabili de sfârșitul precedentei ocupații au lăsat aici un post de gardă: aceasta iese din discuție. În sfârșit, un detașament de evrei insurgenți a locuit aici în perioada celei de-a Doua Revolte (132-135 d.C.).

S-ar putea așadar să fie vorba de tezaurul constituit de Bar Koba în cursul celei de-a Doua Revolte. După distrugerile și jaful pe care le-au suferit Ierusalimul și Templul său în anul 70 d.C. ar fi lesne de înțeles că s-a considerat mai sigură dispersarea acestui tezaur în mai mult puncte ale Palestinei – mai cu seamă în deșertul Iuda –, unde fugăriți de legionarii romani, se repliau insurgenți. Dacă lucrurile au stat așa, sulurile de aramă au fost depuse în grotă de detașamentul de insurgenți care s-a instalat în ruinele de la Qumran în cursul celei de-a Doua Revolte.

Studiile în curs vor permite, neîndoielnic, confirmarea uneia din aceste ipoteze.

Deși în vechime se scria numai pe pergament și pe papirus, în grota a treia au fost găsite două suluri din aramă. Textul, gravat cu dalta pe foi de aramă, indică ascunzătorile a 60 de tezaure, ce reprezentau o cantitate mare de aur, argint și aromate. Din cauza oxidării aramei, a devenit extrem de dificilă descifrarea scrisului, ceea ce a făcut ca cele două ediții, una a lui Milik și alta a lui Allegro, să ajungă la traduceri diferite. Toți cercetători se întreabă dacă este vorba de niște tezaure reale sau sunt pur și simplu imaginare. Între altele , nu este sigur dacă documentul acesta din aramă este de origine qumraniană. S-ar putea ca aceste sume enorme să reprezinte daniile vărsate la tezaurul iudeu între cele două revolte iudaice dintre 70 și 135 după Cristos. Limba utilizată de aceste documente este o limbă ebraică evoluată ce se înrudește cu cea din Mișna.

Cum s-a amintit mai înainte, în afara celor 11-12 grote din jurul Qumranului, care au furnizat manuscrisele furnizate până acum, este posibil ca beduinii și arheologii să mai fi depistat și alte grote cu manuscrise în așa numitul Deșert a lui Iuda.

Perioada compunerii manuscriselor de la Qumran se situează într-un interval între 150 î.C. și aproximativ 68 d.C. Grotele și locurile cercetate din afara Qumranului conțin manuscrise care se situează după 68 d.Hr. Astfel , de exemplu, la Masada s-a găsit un manuscris al cărții deuterocanonice Siracide, care a fost publicat de profesorul Y. Yadin, precum și un manuscris al liturghiei îngerești, prezentat anterior.

În grotele de la Mrabba’at s-a descoperit o serie de texte ce conțin arhivele combatanților din a doua revoltă iudaică, 132-135 d.C. Ele sunt scrise în ebraică, aramaică uneori chiar în greacă sau latină. Aici s-a dat peste vestita scrisoare a lui Bar-kokhba către iudeii din Galilea. Tot de la Murabba’at provine, probabil, un sul, în grecește, referitor la cei 12 profeți mici.

Grotele de la Nahal Hever au furnizat o importantă documentație arheologică și o documentație literară de mare importanță, ce completează pe cea de la Murabba’at.

Grotele de la Khirbet Mird au procurat fragmente din Vechiul și Noul Testament, scrise în limba creștino-palestiniană și copiată către secolul al VI-lea după Cristos.

Între toate sulurile de la Marea Moartă, cel mai fascinant este, fără-ndoială, Sulul de Aramă.

În acest celebru sul se găsește acel ceva care are toată aparența unei liste de tezaure ascunse, în așa mare cantitate încât ar putea să impresioneze până și pe un nabab. Scriitura sulului este în mod straniu incisă pe table de aramă, într-o ebraică dificil de descifrat, cu numeroase elemente cifrate în greacă; Chiar și mai bine de 20 de ani de studii – din partea celor mai buni studioși asupra lumii antice – continuă să nu-și reveleze toate secretele sale.

Munca profesorului Robert Feather este unul dintre exemplele de cercetare cel mai bine făcută, deși condusă de studioși ne-academici, un tip de cercetări care înfruntă argumentul sub diverse puncte de vedere punându-se întrebări dictate de bunul simț și căutând cu încăpățânare răspunsuri.

Marele entuziasm cu care a fost scris ne face să ne gândim că ne aflăm în fața unor afirmații ce merg dincolo de cea ce sceptici ar fi dispuși să admită, totuși sunt prezente notițe și intuiții pe care și autorii sulului le-au împărtășit.

Capitolul III

Gândirea de la Qumran

3.1. Gândirea religioasă la Qumran

După profesorul J. Camignac, principala caracteristică a Comunității de la Qumran pare să fi fost „fidelitatea”, către Dumnezeu și voia Sa, credincioșie față de Legământul reînnoit în toată puritatea sa, fidelitatea în mesajul Profeților, fidelitate către mari preoți legitimi din familia lui Sadoq, fidelitate față de calendarul solar tradițional. Sub acest raport, gândirea de la Qumran este, esențială, gândirea Vechiului Testament, cu rigurosul său teocentrism și un simț foarte dezvoltat al Gloriei lui Dumnezeu .

La Qumran se pune în practică Legea mozaică cu loialitate intransigentă, fără nici un subterfugiu admis de cazuistica scribilor. Totuși unele deviațiuni neobservabile arată stângismul unor perspective ale celor de la Marea Moartă. De exemplu se insistă mult asupra urii lui Dumnezeu față de cei păcătoși și nimicirea acestora până la unul. Tot astfel se majora importanța purității rituale și se impuneau fiecărui om exigențele prevăzute marelui preot, când oficia în ziua Ispășirii. Considerau ca nevalabile și chiar culpabile ceremoniile liturgice împlinite de sacerdoții nelegitimi, după un calendar lunar netradițional și astfel boicotau Templu din Ierusalim. Se aștepta cu nerăbdare eliberarea militară care va extermina pe fiii întunericului. Locul prim era dat marelui preot, descendent din casa lui Aron, și de aceea comandantului militar, vlăstar din David, i se atribuia doar un rol secund. Se imagina că eliberarea, obținută pe cale militară, ce va scăpa pământul de păgâni și de iudeii care călcau Alianța, va readuce pe pământ viața paradisiacă. Se dezvoltase nebănuit credința în îngeri și se insista asupra influenței acestora și a demonilor în inima omului și în desfășurarea evenimentelor istorice. Se depășise chiar poziția Vechiului Testament prin propagarea punerii în comun a bunurilor terestre și interzicerea completă a poligamiei și a divorțului.

În practică, viața austeră a religioșilor de la Qumran merită pe deplin admirația lui Pliniu cel Bătrân și a lui Iosif Flaviu, deoarece era inspirată de către o pietate sinceră și curajoasă. Viața spirituală de la Qumran poate că este cea mai frumoasă floare a iudaismului, după cum se exprimă majoritate cercetătorilor de astăzi.

3.1.1. Esenienii

Să purcedem deci la examinarea vechilor Notițe referitoare la esenieni. Principalele mențiuni le găsim la Filon din Alexandria, la Iosif Flavius și la Hipolit din Roma. Nu vom putea cita aici toate aceste texte; va trebui să ne mulțumim să dăm esențialul. Notiței inserate în Războiul evreilor, care este cea mai completă – semnalând, când se ivește prilejul, completările oferite de alte texte, sau divergențele -, precum și pe aceea a lui Pliniu, atât de prețioasă pentru localizarea stabilimentului essenian pe care-l descrie. Traducerea acestor texte s-a făcut după versiunea franceză a prof. Dupont-Sommer.

Iosif Flavius afirmă că, la evrei, există trei școli Filozofice: adepții celei dintâi sunt fariseii; ai celei de a doua, saducheii; ai celei de a treia, „care socotesc că practică o viață întru totul respectabilă, poartă numele de esenieni: sunt evrei după neam, dar uniți în plus printr-o dragoste reciprocă mai mult decât ceilalți”.

Filon se deosebește oarecum de Iosif în ceea ce privește descrierea recrutării esenienilor; el spune: „Angajarea lor nu se datorează rasei – cuvântul – rasă – nu e potrivit când e vorba de voluntari -, ci are la bază râvna pentru virtute și iubirea înflăcărată pentru oameni”.

Idealul esenian: ascetismul și viața comunitară este astfel prezentat de Iosif Flavius: „Esenienii resping plăcerile ca pe un rău, și socotesc drept virtute abstinența și rezistența lor la pasiuni. Disprețuiesc, pentru ei înșiși, căsătoria; dar adoptă copiii altora la o vârstă destul de fragedă pentru a primi învățătura lor: îi consideră ca și cum ar fi ai lor și-i deprind cu propriile lor obiceiuri”.

Și aici, Filon oferă o altă versiune: „Printre eseni nu se află copii mici și nici chiar adolescenți sau tineri, întrucât caracterele acestor vârste sunt instabile și îndreptate spre noutăți din cauza lipsei de maturitate; sunt însă adulți aflați deja în pragul senectuții, care nu mai sunt ispitiți de pornirea trupului și nici purtați de pasiuni, ci se bucură de libertatea adevărată și cu adevărat unică”. Cu multă onestitate Filon din Alexandria observă motivația celibatului lor. Într-adevăr, ei nu interzic căsătoria și nici perpetuarea speciei, care îi e consecință, dar „se apără de desfrânarea femeilor și sunt convinși că nici una din ele nu poate fi credincioasă unui singur bărbat”.

În Antichități iudaice, Iosif Flavius, dă alte explicații acestui celibat: „Ei nu își iau soațe și nu achiziționează sclavi: socotesc că acest lucru este nedrept și ar duce la vrajbă. Trăiesc, așadar între ei și își sunt slujitori unul altuia”.

Dar iată acum părerea lui Filon despre acest subiect: „Pe de altă parte, intuind cu agerime piedica ce riscă să distrugă relațiile vieții comunitare, ei au proscris căsătoria și în același timp au prescris practicarea unei abstinențe totale. Nici un esean nu se căsătorește, pentru că femeia este egoistă, peste măsură de geloasă, iscusită în a-și întinde mrejele și a-l seduce pe bărbat prin farmece necontenite. Femeia își dă toată silința să folosească vorbe mieroase și tot felul de măști, aidoma actorilor de pe scenă; apoi, după ce a subjugat ochii bărbatului și i-a încântat urechile, adică a înșelat simțurile care îi sunt supuse, ea-i ia mintea. Dacă se nasc copii, plină de orgoliu și de nerușinare, ceea ce se mulțumea înainte să insinueze în chip ipocrit prin aluzii, ea declară acum cu îndrăzneață trufie și uzează fără rușini de violență pentru a săvârși fapte care sunt, fiecare din ele, contrare vieții comunitare. Soțul, înlănțuit în vrăjile nevestei sale sau preocupat de copii printr-o necesitate firească, nu mai este același pentru ceilalți, ci devine fără vrerea sa alt om, un sclav în locul unui om liber”.

Se pare, la drept vorbind, că nu a existat o concepție uniformă despre căsătorie după epocă și respectiv grupare eseniană. Iată ce spune Iosif într-un alt pasaj din aceeași lucrare: „Există și un alt ordin de esenieni, care sunt de acord cu toți ceilalți în privința modului de viață, a obiceiurilor și a datinilor, dar care se despart când e vorba de căsătorie. Ei socotesc, într-adevăr, că oamenii necăsătoriți suprimă o parte foarte importantă a vieții, mai precis perpetuarea speciei, cu atât mai mult cu cât, dacă toți ar accepta această idee, specia umană ar dispărea foarte repede. Cu toate acestea, ei le supun pe femeile lor unui examen timp de trei luni după ce ele s-au purificat de trei ori, oferind astfel dovada că ele pot naște copii, atunci le iau în căsătorie. Și când rămân grele, ei nu mai au de-a face cu ele, arătând astfel că se căsătoresc nu pentru plăcere, ci pentru a avea copii. Femeile se scaldă înfășurate în albituri, iar bărbații poartă un șorț. Așa sunt obiceiurile acestui ordin”.

Să reluăm șirul expunerii lui Iosif după ce a vorbit despre căsătorie, el prezintă alte aspecte ale vieții esenienilor:

Ei disprețuiesc avuțiile, iar viața lor comunitară este admirabilă: în van ai căuta printre ei vreunul care să-i depășească pe ceilalți prin avere. Există o lege ca cei care intră în sectă să depună lucrurile lui în folosul ordinului, astfel încât nu vezi nicăieri, printre ei, nici umilința sărăciei și nici trufia bogăției; agoniseala tuturor fiind amestecată de-a valma, nu există pentru toți decât o avuție unică, așa ca la frați”.

„Ei privesc untdelemnul ca pe o necurățenie și, dacă vreunul a fost pătat fără voia lui, acela își curăță corpul; ei își fac cu adevărat o datorie din a avea pielea uscată și a fi întotdeauna îmbrăcați în alb”.

Administratorii fondurilor comune sunt aleși și, fără osebire, fiecare este desemnat în numele tuturor pentru diversele funcții. „Ei nu au un singur oraș, ci în fiecare oraș se adună mai mulți laolaltă, formând o colonie. În plus, pun la dispoziția membrilor sectei veniți de prin alte părți tot ce au, ca și cum ar fi al lor, astfel că noii veniți sunt primiți, de oameni pe care nu i-au văzut niciodată înainte, ca niște prieteni intimi”.

Filon, în Apologia sa, semnalează și el că „ei locuiesc în număr considerabil în multe orașe din Iudea, precum și în multe târguri și așezări”. Dar conform tratatului său intitulat Quod omnis probus liber sit 76. „Ei locuiesc într-un soi de târguri, evitând orașele din cauza fărădelegilor care sunt obișnuite printre orășeni; ei știu bine că, așa cum aerul viciat provoacă aici epidemiile, tot astfel viața socială provoacă sufletelor răuri de netămăduit”.

„De aceea ei pleacă în lungile lor călătorii fără a lua nimic asupra lor; cu toate acestea , se înarmează din cauza tâlharilor”.

Filon pare, așadar, să idealizeze modul de viață și filozofia acestor oameni, când afirmă Quod omnis probus liber sit, 78. „S-ar căuta în van printre ei să se găsească vreunul care să facă săgeți, sulițe, săbii, coifuri sau platoșe, într-un cuvânt arme ori unelte pentru război, sau chiar obiecte pașnice care ar putea fi rău folosite”.

„În fiecare oraș, un chestor al ordinului, special însărcinat de locuitori, este desemnat ca itendent pentru veșminte și tot ceea ce este necesar. Îmbrăcămintea și ținuta lor exterioară seamănă cu aceea a copiilor pe care un pedagog îi educă cu severitate; ei nu-și schimbă veșmintele sau încălțămintea decât atunci când sunt complet zdrențuite sau uzate de vreme. Nu cumpără și nu vând nimic unul altuia: fiecare dă ceea ce are celui care are nevoie și primește de la acesta, în schimb, ceea ce-i este lui însuși de trebuință; ba chiar, fără să dea nimic în schimb, ei pot primi în mod liber cea ce le place”.

3.1.2. Cele patru clase eseniene

„Ei sunt împărțiți în patru loturi după vechimea lor ca practicanți; iar cei mai tineri sunt în așa măsură inferiori celor mai vârstnici, încât aceștia, dacă sunt atinși de cei tineri, se spală ca și cum ar fi intrat în contact cu un străin”

3.1.3. Ziua unui esenian

„Devoțiunea față de divinitate îmbracă o formă specială: înainte de răsăritul soarelui, ei nu rostesc nici o vorbă profană, ci intonează anumite rugi ancestrale adresate soarelui, ca și cum l-ar implora să răsară”.

După aceste rugăciuni, administratorii le dau liber, ca să se ducă fiecare la meseria pe care o știe.

Apoi, după ce au lucrat fără întrerupere până la a cincea oră [aproximativ ora unsprezece dimineața], ei se strâng iarăși în același loc și, încingându-se cu șorțuri de in, își îmbăiază corpul în apă rece. Apoi, după această purificare, ei se adună într-o clădire specială, unde nu este permis accesul celor ce nu sunt de aceeași credință; ei înșiși nu intră în refectoriu decât puri, ca într-o incintă sacră. După ce s-au așezat în liniște, brutarul distribuie bucățile de pâine în ordinea cuvenită, iar brutarul oferă fiecăruia câte o strachină cu un singur fel de mâncare. Preotul rostește mai întâi o rugăciune, și nu-i este îngăduit nimănui să guste din mâncare înainte de rugăciune; după ce au terminat de mâncat, se rostește o nouă rugăciune: la început, ca și la sfârșit, ei îl preamăresc pe Dumnezeu ca dătător de viață.

După aceea își scot veșmintele pe care le-au îmbrăcat pentru masă, întrucât acestea sunt veșminte sacre, și se dedică iarăși lucrului până la căderea serii.

Atunci, ei se întorc și își iau cina în același mod, iar oaspeții care sunt în trecere pe acolo se așeză la masa lor. Nici un strigăt și nici o zarvă nu pângăresc vreodată casa; ei vorbesc unul după altul cu rânduială.

Celor din afară, această tăcere a celor dinăuntru li se pare un mister de temut. Cauza acestei tăceri este cumpătare lor permanentă și faptul că hrana și băutura le sunt măsurate, astfel încât să fie sătui, fără exces.

3.1.4. Admiterea în sectă: etape pregătitoare, jurământ prealabil

„Cei care doresc să intre în sectă nu sunt admiși deândată. Candidatul trebuie să aștepte vreme de un an; i se cere să ducă același gen de viață ca ceilalți, și i se încredințează o toporișcă și șorțul despre care am mai vorbit, precum și un veșmânt alb”.

„După ce, pe durata acestui an, a făcut dovada cumpătării sale, el se alătură mai îndeaproape vieții comunității și participă la băile purificatoare la un nivel superior, dar nu este primit încă în intimitate; în sfârșit după ce și-a arătat stăruința, i se examinează comportamentul încă doi ani și dacă se dovedește demn, atunci el este primit definitiv în comunitate”.

Dar, înainte de a se atinge de hrana comună, el rostește înaintea fraților săi jurăminte înfricoșătoare. Jură mai întâi să păstreze credința față de divinitate; apoi, să practice dreptatea față de oameni și să nu facă nimănui rău, nici din voia lui și nici la ordin; să urască întotdeauna pe cei nedrepți și să lupte laolaltă cu drepții. El jură să fie întotdeauna cinstit față de toți, dar, mai cu seamă, de cei ce dețin puterea; căci niciodată autoritatea nu-i revine vreunui ins fără vrerea lui Dumnezeu . Jură că, dacă i se va întâmpla să comande el însuși, să nu se arate nicidecum trufaș în exercitarea funcției sale și nici să nu-și umbrească subordonați prin îmbrăcăminte sau împodobindu-se prea tare.

Jură să iubească întotdeauna adevărul și să-i urmărească pe mincinoși, să-și păstreze mâinile nepătate de furt și sufletul nepătat de câștig samavolnic. El mai jură să nu ascundă nimic membrilor sectei, precum și să nu destăinuie nimic altora, chiar dacă ar avea de suportat violențe până la a-și da sufletul. „Mai mult, el jură să nu împărtășească nimănui nici o altă învățătură în afară de cea pe care a primit-o el însuși, abținându-se de la orice denaturare și să păstreze întocmai cărțile sectei sale, precum și numele îngerilor. Acestea sunt jurămintele prin care ei își asigură fidelitatea celor ce intră în sectă”.

3.1.5. Excluderea din sectă, puterea judiciară

„Pe cel ce este prins asupra faptului în greșeli grave, ei îl alungă din ordin. Individul astfel exclus piere adesea pradă celui mai crunt destin; căci înlănțuit prin jurămintele și deprinderile sale, el nu mai poate participa nici măcar la ospățul celorlalți; obligat să se hrănească cu ierburi, el piere cu trupul slăbit de foame. Totodată i-au reprimit pe mulți din milă înainte de ultima suflare, socotind suficientă pentru ispășirea păcatelor această tortură împinsă până la moarte”.

„În ceea ce privește judecata, ei sunt foarte exacți și nepărtinitori. Împart dreptatea în cadrul unor reuniuni la care nu se află mai puțin de o sută, și ceea ce hotărăsc este irevocabil. La ei numele Legislatorului este, după Dumnezeu , obiect de mare venerație [mai degrabă decât de Moise, ar putea fi vorba aici de Organizatorul acestui partid]; iar dacă cineva îl hulește pe Legislator, acela e pedepsit cu moartea”.

„Esenienii își fac o datorie din a se supune celor mai vârstnici, precum și majorității; dacă, de pildă, se află zece laolaltă, nici unul nu ia cuvântul dacă ceilalți nouă se opun”.

3.1.6. Cultul

„Ei trimit ofrande la Templu, dar nu săvârșesc sacrificii acolo pentru că purificările pe care s-au deprins să le practice sunt diferite; tocmai de aceea, evitând să intre în incinta comună, ei oficiază sacrificiile între ei”.

Filon (Quod omnis probus liber sit, 75) se opune, încă o dată, lui Iosif, spiritualizând cultul pe care-l practică membrii acestui partid: „ei care nu sacrifică animale, dar socot mai potrivit să ajungă cu adevărat la sfințenie în gândurile lor, spune el.

3.1.6. Importanța numerică a esenienilor

„Sunt peste patru mii de oameni care viețuiesc în felul acesta”.

Aceeași cifră o găsim la Filon (Quod omnis probus liber sit, 75): Siria Palestinei, populată de o parte însemnată a națiunii atât de numeroase a evreilor, nu este nici ea stearpă în virtute. Unii dintre ei, în număr mai mare de patru mii, sunt numiți eseni.

După cum se vede, această descriere a esenienilor, sub diferite aspecte – mod de recrutare, etape succesive la care sunt supuși noii recruți, jurământ unic, rigoare ierarhică, statut rezervat preoților, mod de viață comunitar și ascetic, grijă pentru puritate și dreptate, respect absolut pentru odihna sabatică, râvna în cercetarea cărților sfinte, învățământ ezoteric consemnat în cărți păstrate cu gelozie secrete, cunoaștere a evenimentelor viitoare, credința în Destin, abandonare în voia Domnului – , această descriere pe care ne-o furnizează Notițele, concordă în chip impresionant cu tabloul paralel pe care-l putem schița cu ajutorul datelor provenite din manuscrisele peșterilor de la Qumran. Firește există și unele discordanțe, dar ele nu sunt mai grave decât cele pe care le sesizăm între diversele Notițe. E natural, dealtfel, ca trăsăturile caracteristice unei Comunități să nu fie imuabile, ci să sufere, dimpotrivă, unele transformări mai mult sau mai puțin profunde pe durata a două secole.

Or, Notițele sunt mai recente decât manuscrisele; se înregistrează, de la caz la caz, o distanță de o jumătate de secol sau de două secole, între o Notiță și manuscrisul respectiv. Mai mult autorii Notițelor scriau pentru cititorii neevrei; se pare că, uneori, ei au îndulcit descrierea sau dat imaginii o tentă elenistică oarecum artificială. În fine, am văzut cu ce mister își înconjurau esenienii doctrina; chiar dacă Iosif Flavius se poate prevala de un stagiu pe care l-ar fi făcut la ei, precum și la alte grupări principale din epocă, mărturia lui nu poate aspira să egaleze, în certitudine și precizie, pe cea a manuscriselor ieșite din chiar așezământul esenian. În legătură cu valoarea informațiilor, J. Van der Ploeg crede că poate conchide:

„E timpul, se pare, să ne întrebăm dacă nu trebuie cumva să corectăm, bazându-ne pe Manuscrisele de la Marea Moartă, ceea ce Iosif și Filon ne-au spus despre deprinderile și credințele esenienilor”. Să reținem pe scurt descoperirile de la Qumran confirmă, în ansamblu, valoarea documentară a Notițelor.

După Iosif și Filon, esenienii constituiau mai multe colonii; Qumranul n-ar fi fost, așadar, decât una dintre ele. Pliniu cle Bătrân, care l-a întovărășit pe Titus în Palestina în perioada Războiului din 66-70, dar care, mai ales, s-a folosit de numeroase surse scrise pentru a redacta cele treizeci și șapte de cărți ale Istoriei Naturale, Pliniu deci nu menționează decât un singur așezământ esenian și îl localizează cu o precizie mai mult decât satisfăcătoare. Descriind, într-un pasaj al acestei opere (V, 17,4), depresiunea mediană siro-palestiniană, el citează succesiv- urmărind cursul Iordanului – târgurile situate pe un mal și celălalt; ajuns la Marea Moartă, continuă astfel:

„La apus de Marea Moartă, esenienii se îndepărtează de maluri pe toată distanța pe care ele sunt nocive. Ei formează un popor unic în felul lui și admirat în toată lumea mai presus de toate celelalte: fără nici o femeie și renunțând cu totul la dragoste; fără bani, fără altă societate decât cea a palmierilor. Din zi în zi el renaște în număr egal, datorită afluenței noilor veniți; într-adevăr, ei sosesc în număr mare, cei pe care viața îi aduce, obosiți cum sunt de capriciile sorții, să adopte obiceiurile de aici. Astfel, de mii de veacuri, lucru de necrezut, dăinuie un popor care e veșnic și în care totuși nu se naște nimeni; atât de fecundă este pentru ei căința pe care o încearcă ceilalți pentru viața lor trecută! Mai jos de ei [adică de eseieni] a existat orașul Engada [Engaddi], care nu era inferior decât Ierusalimului [fără îndoială trebuie corectat în – Ierhon- dată fiind menționarea culturilor de palmieri], ca fertilitate și mulțime a palmierilor, dar devenit astăzi un al doilea rug. De aici se ajunge la fortăreața Masada, situată pe o stâncă, ea însăși vecină cu lacul Asphaltit [alt nume al Mării Moarte]”.

Așezământul esenian descris de Pliniu se află deci în amonte de Engaddi pe țărmul apusean al Mării Moarte, într-o zonă în care cultura palmierilor era posibilă, și la adăpost de emanațiile dezagreabile ale acestei mări, atât de densă în săruri de toate felurile.

Trebuie să ne înclinăm în fața evidenței: pe de o parte Khirbet Qumrăn – situat la aproximativ un kilometru distanță de malul mării, pe terasa marnoasă ce domină cu cincizeci de metri câmpia de coastă unde crește vegetație săracă, în jurul unor izvoare mai mult sau mai puțin dulci – corespunde foarte bine acestei descrieri; pe de altă parte, între extremitatea nordică a Mării Moarte și Engaddi nici un ansamblu arheologic nu poate fi comparat, prin importanța lui, cu cel de la Qurman-Feshkha. Cum datele de ocupare ale acestui așezământ acoperă perioada la care se referă Pliniu, și cum, dealtfel, eruditul roman menționează în acest ținut numai așezarea eseniană, nu poate fi vorba în ocurență decât de Qumran.

Dacă personalitatea Învățătorului dreptății n-a putut fi identificată, cel puțin a fost posibil, așa cum am văzut, să recunoaștem numele sub care Comunitatea sa ne era deja cunoscută. Manuscrisele, ca și clădirile de la Qumran sunt opera esenienilor, unul din cele trei principale partide evrești ale epocii care durează, în mare, de la restaurare templului din Ierusalim de către Macabei până la distrugerea lui în 70, în urma insurecției evreilor contra ocupantului roman.

Odată făcută această identificare, poate că este posibil să regăsim chiar originea numelui „esenian” într-unul din cuvintele prin care Comunitatea se desemnează ea însăși în manuscrise. Până în prezent, există tendința de a se adopta următoarea explicație dată de Filon (Quod omnis probus, 76): „Acest nume, după părerea mea , deși nu este strict vorbind un cuvânt grecesc, poate fi apropiat de cuvântul „sfințenie” Dar iată ce notează A. Dupont-Sommer la acest subiect;

„Filon pare să fi speculat aici asemănarea dintre termenii grecești Essaioi –eseeni- și osioi – sfinți, puri – .Etimologia exactă a cuvântului esean sau esenian rămâne obscură; radicalul din care e format este evident es, care transcrie cu siguranță un cuvânt semit. Eu am propus să se recunoască aici cuvântul ebraic *eșah-sfat, partid; esenienii, în textele de la Qumran, sunt – oamenii Sfatului (sau ai Partidului) lui Dumnezeu„.

Grație acestei descoperiri făcute într-un colț pierdut al deșertului Iuda, noi îi cunoaștem acum în mod direct pe esenieni, învăluiți atâta amar de vreme în mister. În același timp, multe alte probleme sunt pe cale de a fi rezolvate; astfel identificarea, printre resturile a 600 de manuscrise, a unor scrieri aparținând literaturii evrești intertestamentare – cunoscute la catolici sub numele de „Apocrife” și sub acela de „Pseudoepigrafe” la protestanți- constituie un argument forte în favoarea originii eseniene a acestor texte.

Ne mai rămâne să evocăm o chestiune de maximă importanță: aceea a raporturilor care au existat între această Comunitate și creștinism.

3.2. Mesianismul

3.2.1. Textele mesianice din 4 Qumran

Text ce poate fi datat paleografic. La finele secolului I, î.C. În ciuda fragmentării textului e evident că ne găsim în fața unui personaj neindentificat, care se prosternează înaintea tronului unui rege, fiind înspăimântat din cauza unei viziuni. Acest personaj așadar, – interpretând viziunea – spune că va fi pe pământ o mare distrugere (provocată de regi puternici / de zeii? Regilor potrivnici?) și mare masacru în provincie. Atunci va apărea un personaj slujit de toți și va fi numit Fiul lui Dumnezeu și Fiul Celui Preaînalt. Regatele regilor puternici vor lua sfârșit și va fi pace pentru poporul lui Dumnezeu ; urmează descrierea regatului veșnic al poporului lui Dumnezeu ; nu vor mai fi războaie, toți vor trăi în pace și toate provinciile vor cinsti pe acel personaj numit Fiul lui Dumnezeu și Fiul Celui Preaînalt, a cărui tărie este Dumnezeu , cu ajutorul căreia El va putea supune popoarele și stăpâni pentru totdeauna chiar și asupra abisurilor. Textul, cunoscut în parte chiar de prin anii 1970, a fost deseori interpretat.

4Q521 Asupra învierii. Tot prin prima jumătate a secolului I., î.C. În fragmentul cel mai bine păstrat sunt descrise operele miraculoase – inclusiv învierea morților – pe care Dumnezeu o va săvârși în era mesianică. Acest text a fost obiectul unei interpretări care voia să vadă un antecedent direct al concepției mesianice creștine. Conform M.O Wise și J. Tabor (The Messiah at Qumran : B A R 18/6 [1992] 60-65) autorul operei miraculoase ar fi Mesia însuși. Pentru a evalua teza celor doi studioși, bazată pe citiri eronate și conjuncturi fanteziste.

Doctrinele mesianice ale Comunității sunt, la drept vorbind, foarte complexe. Fără îndoială, ele au evoluat sub influența evenimentelor politice care agitau Palestina, iar nuanțele mai mult sau mai puțin importante despre care depun mărturie, în acest sens, diversele scrieri ale sectei se datorează faptului că acestea au fost redactate- sau corectate- la un oarecare interval de timp unele de altele.

Vom consulta evoluția acestor concepții mesianice examinând, succesiv, cum se reflectă ele în diversele scrieri ale sectei, conform repartizării acestora în epoci ce corespund diverselor etape ale istoriei Comunității. Dar, în legătură cu această chestiune extrem de importantă, ne vom mărgini să prezentăm aici doar unele din rezultatele la care am ajuns în studiul nostru intitulat L’attente de Messie en Palestine a la veille et au debut de l’ere chretienne, a la lumiere des documents recemment decouverts (Paris, A. J. Picard, 1982). Aceste rezultate constituie, putem spune, concluzia unei argumentații – bazată, mai cu seamă, pe criterii interne de datare a textelor în cauză – ce va putea fi consultată în „Partea a doua” a studiului de față.

3.2.2. Perioada I de ocupare a Qumranului

Din această primă perioadă de ocupare eseniană a sitului nu ne-a parvenit nici un text mesianic.

Instalarea la Qumran a Comunității Învățătorului dreptății s-a produs, așadar, nu într-o perspectivă mesianică, ci, probabil, pentru ca membri Comunității să poată, pe de o parte, să-și celebreze sărbătorile conform calendarului lor, care se deosebea de calendarul iudaic, oficial în acea epocă, și, pe de altă parte, să-și satisfacă obsesia de puritate rituală, în orice caz pentru a putea, așa cum se precizează în Regulă imediat după citatul din Isaia, XI, 3, să se consacre studierii Legii.

S-ar putea, dimpotrivă, ca tocmai criza majoră pe care va fi reprezentat-o, pentru Învățătorul dreptății și Comunitatea sa, atacarea așezării lor de la Qumran de către adversarii lor iudei, deținători ai puterii laice și ai puterii religioase la Ierusalim, atac ce a fost urmat, printre altele, de exilul la Damasc al Învățătorului dreptății și al fidelilor săi, să fi reușit să „trezească așteptarea mesianică” – după părerea lui A. Caquot.

3.2.3. Epoca exilului la Damasc

A. Texte mesianice compuse în timpul vieții Învățătorului dreptății și, după toate probabilitățile, chiar de el însuși, pe când domnea regele și marele preot asmoneu Aristobul II (texte citate în ordinea cronologică a compunerii lor sau a compunerii pasajelor mesianice pe care le conțin):

a) Testimonia propriu-zise (rândurile 1-20: acest document se constituie din citate biblice referitoare la 3personaje escatologice):

– un „Profet”,

– un Mesia-Rege, Mesia laic, ieșit din Iacob/Israel,

– un Preot.

Această secvență escatologică amintește secvența istorică: Samuel, David, Sadoc. Se pare că unul singur dintre aceste personaje e considerat a fi Mesia: el este Mesia-Rege, Mesia laic. Trebuie să menționăm că acest document pare a fi martorul momentului în care, evenimentele (evocate mai sus) stârnind interesul pentru speculațiile escatologico-mesianice, Comunitatea Învățătorului dreptății, dacă nu Învățătorul însuși, a strâns laolaltă diverse pasaje biblice ce evocă speculații escatologice de natură mai mult sau mai puțin mesianică, înainte de a ajunge să includă în propriile opere elemente similare.

b) Regula anexă (valabilă pentru timpurile mesianice):

-un „Mesia al lui Israel”, Mesia-rege, Mesia laic,

-un „Preot”.

Vedem bine că și aici există un singur personaj considerat Mesia: el este Mesia-Rege, Mesia laic.

c) Regula (mai precis o adăugire la Regula IX, 11):

-un „Profet”,

-un „Mesia al lui Aaron”,

-un „Mesia al lui Israel”.

De astă- dată avem de-a face cu două personaje considerate a fi Mesia:

Mesia-Preot și Mesia-Rege care este laic.

d) Cartea Binecuvântărilor ( valabilă pentru timpurile mesianice):

– „Principiile Congregației”, șef escatologic al Comunității Învățătorului dreptății, care primește rolul și atribuțiile unui Mesia_Rege, Mesia laic,

– Marele Preot.

În acest text, Marele Preot nu pare a fi un personaj mesianic; nu se vorbește, așadar, decât de un singur personaj mesianizat, și, acesta, ca Mesia-Rege, Mesia laic, care nu ar fi totuși davidic. Un element nou: acest document pare a fi primul din textele cunoscute de la Qumran unde găsim atestată, în chip explicit, aplicarea unor expresii mesianice din Biblie la un membru al Comunității Învățătorului dreptății-în speță șefului ei escatologic.

e) Imnurile sau Hodâyot (în III, 1-8; adică „Imnul E”, după împărțirea acestui document în imnuri, efectuată de A. Doupont-Sommer):

-Mesia se va naște în Comunitate Învățătorului dreptății.

În acest text, Învățătorul dreptății face din Comunitatea sa beneficiara propunerilor făcute de Iahve poporului său-etapă importantă în evoluția concepțiilor mesianice eseniene, foarte probabil una din consecințele Noului Legământ încheiat de Iahve, la Damasc, cu Învățătorul dreptății.

B. Texte mesianice compuse după moarte Învățătorului dreptății, de către discipolii lui, sub pontificatul asmoneului Hyrcan II, care îndeplinea oarecum funcția de etnarh sau de șef al neamului iudaic (textele sunt citate conform ordinii cronologice a compunerii pasajelor mesianice pe care le conțin):

a) „Exortația” din manuscrisul B al Documentului de la Damasc (adică cele două coloane ale acestui manuscris B; mai precis: I, 10-11 și II, 1 și XIV, 19.

– „Mesia al lui Aaron și al lui Israel”.

În aceste texte este vorba, așadar, de un singur personaj escatologic: Mesia este Preot și Rege deopotrivă. Se cuvine să facem aici câteva observații. Pe de o parte, în raport cu formula mesianică a Regulii ( un Profet, un Mesia a lui Aaron și un Mesia a lui Israel) se constată că formula utilizată în Documentul de la Damasc prezintă o dublă diferențiere: în aceasta din urmă, nu se mai vorbește de „Profetul” escatologic, și un singur „Mesia” este numit deopotrivă „al lui Aaron și al lui Israel”. Pe de altă parte, în „Exortația” manuscrisul B, aici în discuție, la I, 35-II, 1 și la II, 14 se face mențiune despre moartea Învățătorului dreptății. Trebuie oare să vedem, în această moarte, elementul nou ( în raport cu momentul introducerii în Regulă a pasajului mesianic de la IX, 11) care va fi determinat dubla corecție la formula mesianică a Regulii? Dacă da, atunci ar trebui să ne gândim la ipoteza că formula mesianică a „Poruncilor” din manuscrisul A, cel puțin în starea lui actuală, este posterioară morții Învățătorului dreptății; și, întrucât noi atribuim formularea acestor „Poruncii”, în ceea ce au ele esențial, Învățătorului dreptății însuși, ar însemna că această formulă mesianică, fie a fost adăugată la „Poruncii” ( așa cum formula mesianică din Regulă a fost introdusă ulterior compunerii Regulii), fie a fost armonizată cu aceea din „Exortația” manuscrisului B. O ultimă remarcă: dacă așa s-au petrecut lucrurile, redactorii acestei formule mesianice au identificat, foarte probabil, pe Învățătorul dreptății cu „Profetul” escatologic evocat în Regulă. Să mai adăugăm că trecerea de la bimesianismul Regulii la acest monomesianism sacerdotal și regal a fost, probabil, profund influențată: în primul rând de vestirea, de către Învățătorul dreptății, în Imnuri, a nașterii unui Mesia unic, în sânul propriei sale Comunități; în al doilea rând, de rolul preeminent atribuit în Regulă și în cele două anexe ale ei elementului sacerdotal, precum și de faptul că Mesia-rege este socotit ca provenind nu din Iuda, ci din Israel/Iacob, părintele comun al tuturor triburilor, al întregului popor ales ( el putea deci să descindă deopotrivă din Aaron și din Israel; mai precis, prin Aaron el descinde obligatoriu din Israel); în fine, în al treilea rând, de faptul că șeful Comunității, Învățătorul dreptății, fusese Preot, că el îi fusese căpetenie în planul religios, ca și în toate celelalte domenii – ceea ce, într-un fel, exorciza o atare unificare a puterilor care, atunci când fusese realizată de asmonei, stârnise dezaprobarea multor iudei dintre cei mai pioși.

Adepții Învățătorului dreptății ajung deci, în mod manifest, să aștepte un unic Stăpân escatologic, după cum avuseseră un unic întemeietor; va veni un Mesia care va fi preot și va fi totodată, și Mesia al lui Israel.

b) „Exortația” din manuscrisul A al Documentului de la Damasc (coloanele I-VIII):

– „Principele întregii Congregații”, șef escatologic la Comunității Învățătorului dreptății, care are rol și atribuții de Mesia-Rege (menționat în VII, 20-21).

– și „Învățătorul dreptății” redivivus „la sfârșitul veacurilor” (VI, 10-11),

– nu vor fi decât unul și același personaj, Mesia al lui Aaron și al lui Israel, Preot și Rege totodată, despre care a fost vorba în „Exortația” manuscrisului B și în „Poruncile” din manuscrisul A (identificare ce reiese, mai cu seamă, din situația identică în care Documentul de la Damasc, în diversele sale pasaje, plasează unicul personaj căruia-i atribuie, succesiv, aceste titluri: iată care este această situație: „venirea” lui va marca sfârșitul „erei nelegiuirii”). În „Exortația” manuscrisului A, evoluția concepțiilor mesianice pe care le-am relevat în pasajele mesianice ale „Exortației” din manuscrisul B și în „Poruncile” din Manuscrisul A al Documentului de la Damasc, ajunge în punctul ei final, oarecum logic. Subliniem faptul că numele „Învățătorul dreptății”, pe care discipolii l-au atribuit fondatorului și conducătorului Comunității de la Qumran, cu toată semnificația bogată pe care o implica, a favorizat probabil mesianizarea celui căruia i s-a conferit acest titlu; tot astfel, se prea poate ca unele trăsături pe care acest personaj și le-a atribuit lui însuși, mai ales în Imnuri, să fi fost la originea sau, oricum, să fi jucat un rol în procesul acestei mesianizări. În sfârșit, reamintim că „Cercetătorul Legii” care a venit la Damasc în fruntea adepților săi, cu alte cuvinte șeful și întemeietorul Comunității de la Qumran, „Învățătorul dreptății”, este gratificat cu titlu davidic de „Stea”, în „ Exortația” din manuscrisul A al Documentului de la Damasc, VII, 18-19.

Firește că, Învățătorul dreptății fiind deja mort, trebuia să admitem posibilitatea ca el să revină la viață printre ai săi. Să nu uităm însă că această credință în învierea morților poate fi atribuită deopotrivă unor pasaje din Biblie, precum: Is 26,19; Ez 36; Os 13,14; Iob 19,26-27; Dan, 12,2-3; 2Mac 7,9; 12,43; 14,46; Ps 16,9-11; 69,16; 6,5-6; 22,30; mai multe mari personaje biblice aveau, potrivit unor tradiții, un rol escatologic: Ilie, Moise și chiar David, după interpretarea ce se poate da de la Ier 30,9 și Ez 34,23-24; 37,24-25. În fine, ar fi multe de spus aici despre figura „Slujitorului lui Iahve” și despre așteptarea învierii sale (cf. Is, 52,13).

În orice caz, autorul Documentului de la Damasc își exprimă fără echivoc speranța, într-un pasaj pe care l-am citat deja: „Toiagul (Legislatorul) este Cercetătorul Legii… Iar nobilii neamului sunt cei ce vin ca să sape puțul

Sprijinindu-se pe rânduielile pe care le-a statornicit Legislatorul Ca să umble ei în toată vremea necredinței… Până la venirea Învățătorului dreptății la sfârșitul veacurilor” (Documentul de la Damasc, A, VI, 7-11).

Dacă se compară aceste rânduri cu cele de mai jos: „Tot așa, cei ce au intrat în Noul Legământ în Țara Damascului, dar s-au întors și au trădat și s-au depărtat de la Puțul cu apele vieșii, aceia nu vor fi numărați în Adunarea poporului…, din ziua în care a fost răpit îndrumătorul unic până la venirea Unsului ieșit din Aaron și Israel (Documentul de la Damasc B, I, 33-II, 1).

Se constată că , în ambele cazuri, e vorba de menționarea șefului Comunității- Dascălul dreptății- în cele două funcții ale sale, cea trecută și cea viitoare. Reânnoitor al Legământului, în vremea primei lui manifestări pe pământ, el se va întoarce ca Mesia la sfârșitul timpurilor (cf. Documentul de la Damasc A, VII, 18-21).

Ni se pare util să amintim acum următorul fragment (în care au fost inserate câteva note) aparținând uneia din ultimele noastre lucrări:

„ Referitor la așteptarea Învățătorului dreptății redivivus, a întoarcerii lui printre ai săi la sfârșitul timpurilor ca Mesia, despre care mărturisesc anumite pasaje din Documentul de la Damasc, vom adăuga că abatele J: Starcky, optând, în cea ce privește istoria Comunității de la Qumran, pentru o cronologie îndelungată, ajunge să combată ipoteza conform căreia ar fi existat un singur Învățător al dreptății; el susține că în diferite texte ale Manuscriselor de la Marea Moartă ar fi evocați Învățători ai dreptății diferiți. Dacă, în articolul său din Revue biblique, 1963, intitulat – Les quatres etapes du messianisme a Qumran – , considera tot timpul că Învățătorul dreptății, fondatorul Comunității qumraniene, putea fi așteptat ca – redivivus – și scrie, referitor la Documentul de la Damasc – Deosebirea dintre participiul hifil (mwrh șdq, învățător al dreptății, I, 11, și XX, 33 și participiul qa (ywrh hșdq, numai VI, 11) reflectă poate sentimentul că Învățătorul [‚ redivivus’] nu va mai fi exact același personaj cu defunctul Învățător al dreptății – … și referitor la – Cercetătorul Legii – , care, după Florilegit (I, 11-12), se va scula la sfârșitul veacurilor: – va fi neîndoielnic Învățătorul dreptății redivivus – …, în schimb, în comunicarea prezentată la Colocviul de la Louvain, în 1976, cu tema – Învățătorul dreptății și cronologia Qumranului – el nu pomenește nimic despre așteptarea unui asemenea personaj – redivivus – Să ne fie permis să aducem, aici, argumentele pe care i le-am expus lui J. Staarcky într-o conversație particulară, la Louvain, după această comunicare, argumente ce contrazic ipoteza de mai sus:

a) din punct de vedere arheologic, nimic nu ne îngăduie să afirmăm că situl a fost ocupat de Comunitatea Învățătorului dreptății din epoca lui Ionatan; abia în _ Schweich Lecture – , ediția din 1961, R.P.de Vaux a considerat – posibilă- datarea începutului Perioadei Ia a Qumrănului în vremea domniei – unuia din predecesorii lui Ioan Hyrcan – precizând dealtfel că – arheologia… l-ar accepta pe Simon [frate și succesor a lui Ionatan] mai degrabă decât pe Ionatan- …;așa cum am subliniat în studiul despre Qumran publicat în 1976, socotim –în cea ce ne privește, imposibil ca, numai pe baza elementelor furnizate de „arheologie” – mai exact de explorarea ruinelor de la Qumran – să situăm cu precizie perioada I-a a Qumranului în cursul ultimului secol al „Perioadei elenistice” din Palestina, care ia sfârșit în anul 63 î. C..

b) O ipoteză cronologică ce duce la dublarea a cel puțin a unui personaj- în speță cel al Învățătorului dreptății-, puțin satisfăcătoare pentru istoricul sensibil la principiul economiei, trebuie să se sprijine pe argumente solide. Or, dacă titlul de Învățător al dreptății ar fi corespuns unuia din rangurile administrative, ierarhice…etc recunoscute de Comunitate, el ar fi trebuit să figureze laolaltă cu celelalte în textele qumraniene care le menționează ceea ce nu este cazul.

Nu poate fi vorba, așadar, decât o funcție carismatică, exercitată, oarecum, sub influența harului lui Dumnezeu și inspirată de El – sugestie care, am impresia, i-a plăcut colegului și prietenului J. Starcky. Dar dacă, în textele qumraniene ajunse până la noi, titlul de – Învățător al dreptății – desemna mai multe personaje ce au exercitat în momente diferite, sau aveau să exercite până la sfârșitul timpurilor, o atare funcție, nu e oare surprinzător că acest titlu figurează întotdeauna la singular, fără să existe nici o dată vreo mențiune referitoare la pluralitate personajelor care l-au purtat? Și, tot așa, nu e surprinzător că articolul hotărât i se aplică, dintre toate aceste personaje, aceluia care, fără vreo altă precizare, e așteptat să vină la sfârșitul timpurilor?”.

În încheiere, vom rezuma astfel opinia noastră asupra conceptelor mesianice ale autorului „Exortației” din manuscrisul A al Documentului de la Damasc: funcția de Mesia va fi împlinită de propriul șef escatologic al sectei, pe care aceasta îl numește, mai precis, „Învățătorul dreptății”: același nume de „Învățătorul dreptății” este dat de mai multe texte qumraniene, printre care și Documentul de la Damasc, personalității care a organizat această sectă la Qumran și a condus-o la Damasc; se pare că, în mentalul sectarilor, e vorba despre același personaj, redivivus la sfârșitul lumii; după cum, la originea sectei, n-a existat decât un singur „toiag”, un singur „Legislator”, „Cercetătorul Legii” – care, asemenea unei stele, a călăuzit Comunitate din ținutul lui Iuda în țara Damascului – , tot astfel, la sfârșit, în vremurile mesianice, Comunitatea nu va avea decât un singur sceptru”, pe „Principele întregii Congregații”, pe „Învățătorul dreptății” – în care vor fi recapitulate, realizate toate tradițiile, toate nădejdile mesianice ale Poporului ales. Astfel, Învățătorul dreptății, considerat mai întâi de adepții lui, după moartea sa, co fiind „Profetul” escatologic anunțat, a fost apoi așteptat de aceștia, redivivus le sfârșitul timpurilor, ca „Mesia” unic, deopotrivă „al lui Aaron și al lui Israel”.

Pentru a sfârși cu pasajele mesianice ale Documentului de la Damasc, să precizăm că cele două „Exortații” (cea din manuscrisul A și cea din manuscrisul B) au fost compuse amândouă, după părerea mea, între anii 63 și 48 î.C.; pe de o parte, ele par să evoce pedeapsa pe care a reprezentat-o, pentru dușmanii Învățătorului dreptății și ai Comunității sale, cucerirea Ierusalimului de către Pompei în 63 î. C. (cf., Documentul de la Damasc: B, I, 11 și 13, 23-23; A, I, 17-18; II, 1; III 10-11; VII, 13; VIII, 1) și, pe de altă parte, ele par să-l considere pe Pompei, ucis în 48 î. C., ca viețuind încă (cf., Documentul de la Damasc: B, I, 22-24; A, VIII, 10-12). În plus, dat fiind că, în „Exortația” manuscrisului a, noul sistem exegetic, practicat de Comunitatea Învățătorului dreptății – care deslușește un sens spiritual îndărătul sensului literal al unor termeni sau expresii – , este mai dezvoltat decât în „Exortația” manuscrisului B, am socotit că „Exortația” manuscrisului A este mai recentă decât cea a manuscrisului B, (și aici ar mai putea fi invocate și alte argumente).

C. Cazul particular al Testamentelor celor XII Patriahi.- Cât privește diversele concepții mesianice exprimate în aceste Testamente, va trebui să ne mulțumim să consemnăm aici că ele se întâlnesc, în esență, cu cele relevate de documentele despre care am vorbit.

a) Perioada II de ocupare a Qumranului (mai precis: Perioada I a și I b). Perioada II-a, – S-a văzut limpede că Mesianismul s-a bucurat de o înflorire remarcabilă în epoca exilului de la Damasc, când se contesta noul tip de asociere a puterilor sacerdotale și regale realizat de asmonei, Mesianismul aducând mărturie de așteptare escatologică a unei noi asocieri a acestora, reinterpretând într-o manieră simbolică, spirituală vechii termeni – totul în sânul Comunității Învățătorului dreptății. Vom vedea cum se vor petrece lucrurile în documentele de mai jos, toate fragmentare, care conțin pasaje mesianice, documente presupuse a fi fost compuse în această perioadă. Le vom cita în ordinea cronologică probabilă a compunerii lor:

b) Comentarilul la Isaia:

– „Pricipele Congregației” (menționat în Comentariu la Iasaia, A, fragment 5, rândul 3),

– „[Sămânța (sau Vlăstarul) lui David” care va judeca conform instrucțiunilor și va primi, se pare, veșmintele regale din mâna unui preot, socotim că trebuie considerat , în bună logică, drept unul și același personaj. În acest document nu va fi vorba deci decât de un singur personaj mesianic, conducătorul escatologic al Comunității Învățătorului dreptății, cel care va fi Mesia-Rege, Mesia laic, supus instrucțiunilor preoților, dar căruia i se va atribui calitatea de moștenitor al regelui David – în sens spiritual: se cucerește astfel o treaptă suplimentară în practica noului sistem exegetic, presupunând că menționarea lui David, prezentă de astă dată în textul comentariului propriu-zis, trebuie să fie și ea interpretată conform acestui sistem. Iar această nouă etapă în evoluția concepțiilor mesianice ale Comunității Învățătorului dreptății va fi fost poate determinată de continuarea unui proces deja constatat în Documentul de la Damasc, și anume diminuarea recrutării membrilor acestei comunități în mediul sacerdotal și, de aici, o creștere a influenței laicilor în Comunitate și o întărire paralelă a influenței tradițiilor davidice.

D. Florlegiul (mai precis: I, 11-12):

– „Sămânța (sau Vlăstarul) lui David” ,

– „Cercetătorul Legii”.

De astă dată e vorba de două personaje escatologice. Să notăm că titlul de „Cercetător al Legii”, pe care Documentul de la Damasc îl dădea întemeietorul și capul Comunității de la Qumran, Învățătorul dreptății, care plecase la Damasc în fruntea fidelilor săi, după cum am văzut, este conferit acum căpeteniei escatologice a sacerdoțiului: „Astfel este sugerată resurgența mesianismului bicefal”, după părerea lui A. Caquot. Vom adăuga că prezența articolului hotărât, la titlul de „Cercetător al Legii”, ne invită să credem că personajul care-l primește e unic: ar fi vorba, așadar, și aici, de Învățătorul dreptății redivivus, ca în „Exortația” din manuscrisul A al Documentului de la Damasc. În Florilegiu apar deci două personaje considerate Mesia: Mesia-Rege cu adevărat davidic și Mesia-Preot care nu ar fi altcineva decât Învățătorul dreptății redivivus.

Să subliniem că, în documentele ulterioare morții Învățătorului dreptății, provenite de la Qumran și pe care le-am examinat împreună până aici, principele escatologic al Comunității acestui Învățător al dreptății pare să fi fost întotdeauna învestit cu calitatea mesianică:

– fie că el cumulează puterile sacerdotale și regale, ca în „Exortația” din manuscrisul B și în „Poruncile” din manuscrisul A al Documentului de la Damasc unde, după toate aparențele, i se recunoaște Învățătorului dreptății rolul, deja împlinit, de Profet escatologic), precum și în „Exortația” din manuscrisul A al aceluiași Document de la Damasc (unde, de astă dată, rolul atribuit Învățătorului dreptății redivivus este cel de Mesia unic);

– fie că el posedă doar moștenirea – în „sens spiritual” – a regelui David, dând întâietate căpeteniei sacerdotale, cum este cazul în Comentariul lui Isaia (unde nu se mai pomenește de Învățătorul dreptății) mergând, în această privință, pe linia Cărții Binecuvântărilor;

– fie, în sfârșit, că el reprezintă sacerdoțiul pe lângă rege, și oarecum în umbra acestuia, dacă se poate spune așa , – atunci când se manifestă o reântoarcere la așteptarea unui Mesia cu adevărat davidic, așa cum pare a fi cazul în Florilegiu (unde Învățătorul dreptății redivivus reapare sub numele de „Cercetător al Legii”, dar numai ca Mesia al lui Aaron):

Vom vedea dacă examinarea documentului de mai jos va confirma această concluzie provizorie.

E. Binecuvântările patriarhale (document din care nu avem decât un biet fragment ce privește binecuvântările lui Iacob asupra lui Iuda în Gen 69,10):

a) „Sămânța (sau Vlăstarul) lui David”.

Se pare că acest document nu menționează decât un singur Mesia: Mesia- Rege, Mesia Laic cu adevărat davidic. Dacă este adevărat că nu s-a găsit decât un „biet fragment” din acest document, se cuvine să luăm în considerare două elemente: mai întâi vestea că va veni „Mesia al dreptății” sau „Mesia legitim”- identificat cu „Sămânța (sau Vlăstarul) lui David”- pare să indice că acest „Mesia” este singurul așteptat de autorul documentului; în al doilea rând, numirea, dacă e cu adevărat numire, a „[Cercetătorului] Legii” se află într-o frază la timpul trecut – ca în „Exortația” din manuscrisul A al Documentului de la Damasc (VII: 18-19; cf. VI, 7-11).

Dacă așa stau lucrurile, atunci în Binecuvântările patriarhale, ca și în Comentariul lui Isaia nu este vorba decât un singur Mesia, Mesia-Rege, care nu are calitate sacerdotală; dar în Binecuvântările patriarhale, precum și, de astă dată, în Florilegiu, acest Mesia-Rege este cu adevărat davidic. În fine, în cea ce privește „concluzia provizorie” prezentată înainte de a prezenta Binecuvântările patriarhale, se constată că în fragmentul acestui ultim document nu se precizează că acest Mesia unic ar fi principele escatologic al Comunității Învățătorului dreptății.

Se vede limpede ce diversitate de concepții mesianice revelează examinarea acestor documente, care, după părerea noastră, sunt databile în Perioada a II-a a locuirii Qumranului – mai precis, în a doua jumătate a domniei lui Irod cel Mare. Se constată, în aceste documente, o amplificare progresivă a unei noi evoluții a concepțiilor mesianice evolutive ce pare a fi fost determinată mai cu seamă – așa cum arătat de diminuarea recrutării Comunității Învățătorului dreptății în mediul sacerdotal, diminuare din ce în ce mai sensibilă, ceea ce a dus la o creștere tot mai substanțială a influenței laicilor în această Comunitate. O atare situație antrena, pe de o parte, o pierdere a speranței în venirea unui Mesia sadocid – dinastia asmoneană încetând a mai deține pontificatul, făcea posibil accesul către pontificat al unui preot „legitim” în ochii membrilor Comunității Învățătorului dreptății, fără ca acesta să mai fie nevoit să transgreseze căile firești- și, pe de altă parte, o recrudescență paralelă a influenței tradițiilor davidice. Și atunci, această soluție a putut duce, în cadrul Comunității, la o revenire către Mesianismul davidic clasic, dacă se poate spune așa, având drept corolar abandonarea mesianizării principelui escatologic- mai exact, Comunitatea Învățătorului dreptății pare a-l considera drept principe escatologic pe principele întregului Israel, pe acel Mesia descendent din David.

F. Câteva cazuri speciale de texte mesianice. În încheiere, vom evoca acum cazurile unor texte mesianice evreiești palestiniene, toate anterioare sfârșitului Perioadei a II-a de ocupare a Qmranului, unele din ele neputând fi datate cu precizie, altele, și în parte aceleași, nefigurând – mai exact neavând fragmente identificate – printre vestigiile documentelor din grotele de la Qumran publicate până acum. Iată aceste texte sau documentele care le conțin:

– „Horoscopul lui Mesia” (4Q Mesianic aramaic);

– 11Q Melchisedec;

– „Parabolele”lui Enoh etiopian (I Enoh, 34-72):

– Psalmii lui Solomon.

Ultimele două documente sunt Apocrife/Pseudoepigrafe ale Vechiului Testament. Cât privește pe cele două dintâi, siglele însoțitoare consemnează apartenența lor la grotele de la Qumran: respectiv grotele 4Q și 11Q:

a) „Horoscopul lui Mesia” (4Qmesianic aramaic). S-ar putea foarte bine ca primul din cele patru manuscrise, ca și al doilea, să se refere la personajul biblic Melchisedec; dealtfel, tocmai ăn sensul acesta documentul ar putea fi socotit „Horoscopul lui Mesia”, în măsura în care, în 11Q Melchisedec, Melchisedec face obiectul speculațiilor mesianice.

b) 11Q Melchisedec (document, din păcate fragmentar și lacunar calificat drept „extrem de important”, „extraordinar”, atât la Paris, de profesorul A. Dupont-Sommer, cât și la Ierusalim, de Y Yadin):

Așa cum a subliniat A Caquot în comunicarea prezentată la Colocviul de la Louvain consacrat, în 1976, Qumranului: „Se pare că grupuri mărginașe [printre membri – Sectei- esniene ] au conceput o seteriologie mai ambițioasă [decât cea a confraților lor], dominată de o figură umană plasată într-un plan mai înalt decât regele davidic ori preotul sadocid.

Întrezărim un curent de acest tip chiar la Qumran, grație textului din grota 11, care-l numește pe Melchisedec unificatorul celor drepți, domnul anului de grație, învingătorul ultim al lui Belial, ceea ce îi conferă un rang divin”.

c) „Parabolele” lui Enoh etiopian (I Enoh, 37-71).

Întrebările cu privire la acest document trebuie să-și fi pierdut, după publicarea celor două precedente, caracterul pasionant. Abatele M. Delcor (pe atunci profesor la institutul catolic din Toulouse, de pildă, a scris, în Supplement au Dictionnaire de la Bible (la articolul „Qumran”), cu privire la „Horoscopul aramaic al lui Mesia (4Qmesianic aramaic)”: „După cum a recunoscut Jean Starcky, titlul – alesul lui Dumnezeu – este același pe care carte Parabolelor lui Enoh l-a dat Fiului Omului. El a evidențiat unele analogio între Parabole și textul nostru. În Parabole , Alesul e înzestrat cu – spiritul înțelepciunii…, al cunoașterii și al tăriei…, Acest paralelism cu cartea Parabolelor este cu atât mai interesant cu cât nici un fragment din această secțiune a cărții lui Enoh nu a fost găsit la Qumran”. Vom reaminti aici acel pasaj din comunicarea susținută de Caquot la Colocviul deja evocat, de la Louvain, 1976: „ – Parabolele – din Enoh etiopian au avut un destin comparabil cu Enoh slav. Ca și acesta, ele nu mai sunt cunoscute decât printr-o traducere a unei traduceri descoperite la marginea lumii creștine. Aventura pe care aceste parabole i-o atribuie lui Enoh nu e mai puțin miraculoasă decât cea a lui Melchisedec, pentru că ele îl identifică pe patriarh cu Fiul Omului ceresc împrumutat din viziunea lui Daniel și care e numit –mesia-, deși nu este nici davidic , nici sadocid. Enoh devine astfel marele judecător al judecății de apoi și protectorul mulțimii celor drepți pentru eternitate. Așa cum Melchisedec reprezenta pentru unii credincioși idealul unui sacerdoțiu etern, tot astfel Enoh a întrupat pentru alții înțelepciunea și cunoașterea pe care sectarii puneau atâta preț”.

În contribuția sa la volumul Melanges offerts a lui Marcel Simon apărut în 1978, în același timp cu „Actele” Colocviului de la Louvain, Caqua a evidențiat în mod special următoarele: „Știm cu certitudine acum prima parte din I Enoh, care povestește înălțarea la cer a patriarhului [Enoh], trimite la un text aramaic de la Qumran, și există un document ebraic de la Qumran [11Q Melchisedec] care semnalează încheierea escatologică a carierei lui Melchisedec. În schimb, debutul vieții fantastice a lui Melchisedec și răpirea lui [la cer], pe de o parte, și intervenția lui Enoh în judecata de apoi, pe de altă parte, sunt cunoscute din traducere după traduceri descoperite la marginile lumii creștine”.

Și vom reciti, în final, ultimele rânduri ale comunicării lui Caquot la acest Colocviu de la Louvain – rânduri ce continuă pasajul de mai sus „Legenda lui Enoh și aceea a lui Melchisedec au în comun ridicarea la cer a două personaje asupra cărora Biblia lasă să planeze misterul, dar despre care nimeni nu se poate îndoi că ar fi trăit în această lume pământească. Aceste amplificări ale soteriologiei nu au fost oare concepute tocmai pentru că esenienii atribuiseră propriului lor mesia preot și îndrumător trăsăturile unui om ce viețuise printre ei și le fusese călăuză Regăsim aici problema Învățătorului dreptății.

Dumnezeu. Psalmii lui Solomon. Cu acest document, plutim pe mării mai calme. Într-adevăr, concepțiile sale mesianice mai clasice nu oferă ocazia unor dezbateri pasionate despre data și mediul în care a fost elaborat. Cu toate acestea, descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă, printre care cel în discuție nu a fost identificat, a dus la reluarea studierii lui- precum și a celorlalte scrieri intertestamentare cunoscute, ca și el, sub denumirea generală de Apocrife/Pseudoepigrafe ale Vechiului Testament – într-o lumină nouă. Acești Psalmii ai lui Solomon, pe care suntem îndemnați să-i considerăm un document esenian compus probabil, oricum în parte, pe vremea domniei lui Irod cel Mare, mărturisesc despre un Mesianism davidic clasic.

Ne vom mărgini, aici, la aceste documente. Celelalte scrieri iudaice „intertestamentare” conținând pasaje mesianice sunt posterioare anului 70 al erei noastre, anul cuceririi Ierusalimului de către romani – și, implicit cuceririi Qumranului și depozitării manuscriselor în grotele acestui sit.

Acesta este, de exemplu, cazul cu II Baruh și IV Esdra, care prezintă certe afinități cu manuscrisele grotelor de la Qumran, dar care nu aveau cum să figureze în ele.

S-a putut constata cât de schimbătoare și bogate în inspirația lor s-au dovedit a fi concepțiile mesianice despre care mărturisesc scrierile, în mare parte cunoscute acum de noi, pe care le adăposteau grotele de la Qumran. Astfel, Învățătorul dreptății a jucat un rol inițial activ în elaborarea, oricum în transpunere scriptică a unor concepții mesianice, apoi pasiv prin mesianizarea personajului său pe care au încercat să o instituie discipolii, în sfârșit probabil, ca model inspirator de alte forme de speculații mesianice după revenirea progresivă și în forță a Mesianismului davidic clasic.

CONCLUZIE

Mica parte din pustiul Iudeii, cunoscută sub numele de Qumran, este regiunea pe cât de plină de istorie tot pe atât de plină de legendă și de mister. Ruinele și manuscrisele descoperite în această regiune au trezit dispute aprinse, ipoteze (unele răvășitoare) și certitudini, la care nimeni n-ar fi avut vreodată curajul să gândească. În mare lucrurile stau astfel:

– la Qumran trăia o comunitate de esenieni, care după părerea celor din trecut (cum sunt de exemplu Iosif Flaviu, Filon din Alexandria și Pliniu cel Bătrân) nu era decât o simplă ramură alături de farizei și saducei. Conform părerii studioșilor moderni, este vorba de o sectă, care are drept punct de plecare două izvoare: textul profetului Isaia "gătiți în pustiu calea Domnului!", text pe care l-au interpretat ad litteram și mișcarea de rezistență față de asupririle străine, idolatre, care voiau să îndepărteze pe Israel de Legile Domnului.

– biblioteca acestei comunități consta din: texte proprii comunității; copii ale cărților biblice (ale Vechiului Testament, din care lipsec doar cartea Esterei și orice referință la Macabei, în schimb s-au descoperit nenumărate copii ale cărții lui Isaia); comentarii la aceste cărți biblice; cărți liturgice; precum și alte tipuri de scrieri unele de mai mare altele de mai puțină valoare. De remarcat că, dintre copiile cărții lui Isaia unele sunt foarte aproape de textul masoretic, altele mai aproape de textul Septuagintei, iar altele vădit "modificate" în favoarea proprie comunității.

– între manuscrisele descoperite aici un loc aparte îl ocupă 3Q15, cunoscut sub numele de "Sulul de Aramă", singurul scris pe acest material atât de scump. Desfacerea lui a însemnat o adevărată aventură; citirea lui un adevărat mister, deoarece este scris cifrat și vorbește de un tezaur atât de mare încât este greu de crezut că poate fi adevărat. Era cât pe ce să fie trecut în rândul manuscriselor fără valoare și cu un mesaj pur simbolic. Numai materialul scump pe care a fost scris și dificultatea de a scrie pe un atare material i-a făcut pe unii cercetători să nu abandoneze cercetările asupra lui și, în cele din urmă, statornicia lor a fost răsplătită.

– s-a dovedit a fi de mare importanță faptul de a nu fi citite și interpretate în grabă aceste manuscrise, deoarece se poate ajunge la concluzii eronate. Așa de exemplu, celebrul manuscris Therapeia, care până la urmă s-a dovedit a nu fi altceva decât un micuț pergament de încercare a penei scribului. Alături de acesta mai poate fi amintit – ce-i drept, cu alte nuanțe – și manuscrisul 7Q5, cunoscut sub numele de "Fragmentul discordiei". Acesta conține, așa cum am arătat, un fragment din evanghelia după Marcu. Prezența lui în biblioteca de la Qumran a dat posibilitatea a nenumărate ipoteze, unele de-a dreptul bizare.

S-a vorbit și se vorbește încă, de necesitatea de a revizui textul biblic în lumina manuscriselor de la Qumran. Ceea ce poate nedumerii pe mulți dintre cei care gândesc și altfel este următorul lucru: se admite că este vorba de biblioteca unei secte și totuși se consideră că Biblia trebuie revizuită în funcție de textele acestei biblioteci, care așa cum s-a văzut, nu o dată interpretează textele sau le copie chiar, în viziunea proprie comunității. Straniu! E ca și cum s-ar spune despre germani, de exemplu, că au reprezentativ pentru cultura lor operele Balada Nibelungilor, Thill Buhoglindă și Kultur Kampf: deci civilizația și spiritualitatea lor trebuie rescrisă în funcție de aceasta din urmă… Închipuiți-vă că în zilele noastre, printr-o catastrofă, ar dispărea o bună parte a civilizației de azi. Peste două mii de ani oamenii ar descoperi biblioteca mormonilor și, nici mai mult nici mai puțin, ar căuta să revizuiască Biblia în funcție de textele bibliotecii acestei secte…

Nu este un lucru ușor evaluare justă a acestor manuscrise. Dificultatea provine de la mai mulți factori:

– din 800-850 de suluri, numai 11 sunt în stare bună și aproape complete, restul doar fragmente (unele doar de mărimea unui timbru poștal sau numai de mărimea unei unghii) iar aceste fragmente sunt măcinate pe margine de trecerea timpului, prin urmare refacerea sulului este foarte grea, dacă nu chiar imposibilă uneori; riscul de a le plasa la loc nepotrivit este destul de mare, suficient să amintim cazul manuscrisului cu imne, pe care Sukenick, într-o primă încercare l-a recompus eronat. Referitor la acestă dificultate A. Schick folosește pentru fragmentele qumranice imaginea plastică "cel mai mare puzlle al lumii".

– comisia de cercetători este internațională și interconfesională. Aceasta comportă două aspecte: unul pozitiv iar celălalt negativ. Pozitiv, pentru că nimeni nu poate să manipuleze după bunul său plac manuscrisele; Negativ, pentru că oricât ar fi de binevoitori să fie obiectivi, studioșii rămân totuși oameni și simt nevoia de a căuta ceva care să sprijine crezul și poziția proprie și, eventual, să arate că celelalte poziții sunt eronate. Exemplificăm această afirmație cu o bună parte din materialul privitor la originile creștinismului și mai ales referitoare la persoana lui Paul din Tars. Chiar și onestul Suchenick, nu reușește să scape de această latură subiectivă și corelează achiziționarea primului sul de la Qumran cu memorabila zi în care ONU a votat legitimitatea înființării Statului Israel.

Fără-ndoială, manuscrisele de la Qumran sunt de o valoare inestimabilă, cu toate acestea ele trebuie tratate cu prudență și echilibru. Nici o extremă nu este de dorit, deoarece, oricare din extreme ar fi dăunătoare adevărului și prin urmare omenirii.

Trebuie să fim conștiienți că ele ajută la înțelegerea mai bună a societății, ideologiilor, spiritualității și chiar culturii perioadei imediat premergătoare Noului Testament precum și primelor decenii ale aparișiei creștinismului, față de care – foarte probabil – a adoptat o poziție rezervată, cu o ușoară nuanță de interes; cel puțin aceasta sugerează prezența unui text evanghelic printre fragmentele de aici.

SIGLE ȘI ABREVIERI

1QS – Regula Comunității din prima grotă.

4QpapSa – 4Q Regula Comunității.

4QSb – 4Q Regula Comunității.

4QpapSc – 4Q Regula Comunității.

4QSd – 4Q Regula Comunității.

4QSe – 4Q Regula Comunității.

4QSf – 4Q Regula Comunității.

4QSg – 4Q Regula Comunității.

4QSh – 4Q Regula Comunității.

4QSi – 4Q Regula Comunității.

4QSj – 4Q Regula Comunității.

5QS – 5Q Regula Comunității.

CD-A – Documentul din Damasc provenind din Genizah.

CD-B – Documentul din Damasc provenind din Genizah.

4QDa – Documentul din Damasc.

4QDb – Documentul din Damasc.

4QDc – Documentul din Damasc.

4QDd – Documentul din Damasc.

4QDe – Documentul din Damasc.

4QDf – Documentul din Damasc.

4QDg – Documentul din Damasc.

4QDh – Documentul din Damasc.

5QD – Regula Comunității.

6QD – Regula Comunității.

4QSD – Regula din Damasc.

5Q13 – Regula.

4QMMT – Literatura Halachică. Text reconstituit A, B, C. (Halachic – Regului de comportament bazate pe o anume interpretare a Vechiului Testament).

1QM – Regula Războiului.

1QSa – Regula Congregației.

2QNJ – Noul Ierusalim.

4QTest – Testimonia.

4QpsDan – Apocalipsa Armaică.

11QMelch – Melchisedec.

4QTgLev – Targumul Levitic.

4QTgIob – Targumul lui Iob.

11QTempl – Sulul Templului.

3QpIs – – Pesher/Comentariu la Isaia.

4QpOs – Pesher/Comentariu la Osea.

1QpMic – Pesher/Comentariu la Miheea.

4QpNah – Pesher/Comentariu la Naum.

4QpZeph – Pesher/Comentariu la Sofonia.

5QpMal – Pesher/Comentariu la Malahia.

4QpPs – Pesher/Comentariu la Psalmi.

4QTanh – Consolări/Mângâieri.

4QMe – – Midraș escatologic.

4QpGen – Pesher/Comentariu la Geneză.

4QRP – Parafrază la Pentateuh.

4QJub – Cartea Jubileelor.

4QBChr – Cronologia Biblică.

4QEn – Enoh.

4QAJa ar – Apocriful lui Iacob, aramaic.

3QTJuda – Testamentul lui Iuda.

4QAJu ar – Apocriful lui Iuda, aramaic.

4QApJo ar – Apocriful lui Iosif, aramaic.

1QTLevi ar – Testamentul lui Levi, aramaic.

4QpsMoses – Pseudo-Moise.

4Q'Amram – Viziunile lui Amram.

4QPsJoshua – Psalmii lui Iosuie.

4QMyst – Cartea Misterelor.

4QSap – Compoziții Sapiențiale.

1QH – Hodayot/Imne.

4QH – Hodayot/Imne.

BIBLIOGRAFIE

1. Izvoare

Bible de la Jerusalime, Du Cerf, Paris 1986.

Biblia, B.O.R., București 1998.

Biblie. Traduction Oecumenique, Paris 1993.

I Manoscritti di Qumran, Torino, ed. UTT, 1986,2 (ediție îngrijită de MORALDI,

Luigi).

Manoscritti di Mar Morto, San Paolo, Milano 1999 (ed. Îngrijită de Hanson)

Manoscritti segreti di Qumran, Milano-Asti, ed. Piemme, 1998,8 (ediție îngrijită de EISENMAN, Robert H., și WISE, Michael; ediția italiană îngrijită de JUCCI,Elio).

Testi di Qumran, Brescia, Ed. Paideia, 1996 (ed. spaniolă îngrijită de MARTINEZ, Florentino Gracia; traducerea italiană a textelor originare cu note de MARTONE, Corrado).

DISCOVERIES IN THE JUDAEAN DESERT, Vol. II. Les grottes de Murabba'at, by Benoit P., Milik J.T. and Vaux de R.. Texte (et) Planches. 2 vols. Oxford, 1961.

DISCOVERIES IN THE JUDAEAN DESERT, Vol. II. Les grottes de Murabba'at, by P. Benoit, J.T. Milik and R. de Vaux. Texte (et) Planches. 2 vols. Oxford, 1961.

________, Vol. II. Les grottes de Murabba'at, by P. Benoit, J.T. Milik and R. de Vaux. Planches. Oxford, 1961.

________, Vol. VI. Qumran Grotte 4. II. 1. Archéologie par R. de Vaux avec des contributions de J.W.B. Barns et J. Carswell. II. Tefillin, Mezuzot et Targums (4Q128-4Q157) par J.T. Milik. Oxford, 1977.

DUPONT-SOMMER, ANDRÉ, Aperçus préliminaires sur les manuscrits de la Mer Morte. (L'Orient ancien illustré 4). Paris, 1950.

_______, Nouveaux aperçus sur les manuscrits de la Mer Morte. (L'Orient ancien illustré 5). Paris, 1953.

_______, Le livre des Hymnes découvert près de la Mer Morte (1QH). Traduction intégrale avec introduction et notes (Semitica 7). Paris, 1957.

_______, Les écrits esséniens découverts près de la Mer Morte. Paris, 1960.

2. Lucrări de specialitate

AMUSIN, I. D., Manuscrisele de la Marea Moartă, București , ed. Științifică, 1965.

FEATHER, Robert, L'ultimo mistero di Qumran, Milano-Asti, Ed. Piemme, 2000,1.

HANSON, Kenneth, Manoscritti del Mar Morto, Milano, Ed. San Paolo, 1999

LAPERROUSAZ, E.-M., Manuscrisele de la Marea Moartă, București, ed. Meridiane, 1997

NEGOIȚĂ, Athanase, Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, București, ed. Științifică, 1993

_________, Athanase, Noul Testament și Manuscrisele de la Qumran, București, ed. Stephanus, 1993

ROLLA, Armando, La Bibbia di fronte alle ultime scoperte, Roma, ed. Paoline, 1961,4.

SCHICK, Alexander, Il fascino di Qumran, Roma, Libreria Editrice Vaticana,1998.

3. Lucrări generale

AA.VV., Dix ans des découvertes dans le desert de Juda, Paris, 1957; Dieci anni di scoperte nel deserto di Giuda, Casale, 1957; Ten years of discoveries in the Wilderness of Judaea, London, 1959.

_______., Manoscritti Segreti di Qumràn. Tradotti e interpretati i 50 rotoli del Mar Morto finora tenuti segreti, Casale Monferrato, 1994. (Trad. italiana importante la prefazione del prof. Elio Jucci).

_______., The Dead Sea Scroll Deception: Why a Handful of Religious Scholars Conspired to Suppress the Revolutionary Contents of the Dead Sea Scrolls, New York, 1991. Tradotto in italiano: Il mistero del Mar Morto. I rotoli di Qumràn: dalla scoperta all’intrigo, Milano, 1997.

Alberto S., cur., Vangelo e storicitŕ. Un dibattito, Milano, 1996.

ALLEGRO J. M, Qumrân Cave 4. I (4Q158-4Q186), Oxford, 1968.

_____________, The Dead Sea Scrolls and the Christian Myth, London, 1979.

_____________, I Rotoli del Mar Morto, Firenze 1958.

AVIGAD N. –YADIN Y., A Genesis Apocryphon. A Scroll from the Wilderness of Juda, Jerusalem, 1956.

Baigent M., Leigh R., Il Mistero del Mar Morto, Milano 1997.

BAILLET M. – MILIK J. T.- DE VAUX R., Les 'petites grottes' de Qumrân, Oxford, 1962.

BARTHÉLEMY J. D.- MILIK J. T., Qumràn Cave I, Oxford, 1955.

Benamozegh E., Gli Esseni e la Cabbala, Milano 1979, (Storia degli Esseni, Firenze 1865.

BENOIT P. – MILIK J. – DE VAUX R., Les grottes de Murabbacat; Oxford, 1961.

Berger K., I Salmi di Qumraan, Casale M. 1995.

Betz O., Riesner R., Gesů, Qumran e il Vaticano, Cittŕ del Vaticano 1995.

BRUCE, F.F. Biblical exegesis in the Qumran texts. Grand Rapids, 1959.

BURCHARD, CHRISTOPH, Bibliographie zu den Handschriften vom Toten Meer (Beihefte ZAW 76). Berlin, 1956.

Burrows M., Prima di Cristo. La scoperta dei rotoli del Mar Morto, Milano 1957.

BURROWS M.–. TREVER J. C –. BROWNLEE W. H, The Dead Scroll of St. Mark’s Monastery, New Haven 1950-1951, 2 volumi. (Contengono Isaia, il Commentario di Abacuc e il cosiddetto manuale di Disciplina).

Burrows, M. Les Manuscrits de la Mer Morte, (traduit de l'américain The Dead Sea Scrolls par M. Glotz & M.T. Franck). Paris: Laffont, 1957.

Canciano M., Ultima cena degli Esseni, Roma 1995;

Carmignac, J., et Guilbers P., eds. Les textes de Qumran. Paris: Letouzey et Ané, 1961.

Caserta N., Gli Esseni e le origini del Cristianesimo, Napoli 1978.

Cirillo L., Qumran e le origini dell'eucarestia nel N.T., Napoli 1965.

CROSS, F.MOORE JR. The ancient library of Qumran and modern biblical studies (Haskell lectures). Garden City, 1958.

Daniélou, I manoscritti del Mar Morto e le origini del cristianesimo, Roma 1990 (= Paris 1957). J.

Duhaime J., Gli Esseni di Qumran, Milano 1997.

DUPONT-SOMMER A., Aperçus préliminaires sur les manuscrits de la Mer Morte. (L'Orient ancien illustré 4). Paris, 1950.

Dupont-Sommer, A. et Philonenko M., eds., La Bible: Écrits intertestamentaires, Paris: Gallimard, 1987.

Dupont-Sommer, A. Les écrits esséniens découverts près de la Mer Morte. Bibliothèque Historique, Paris: Payot, 1959.

Fitzmyer J.A., Qumran. Le domande e le risposte essenziali sui Manoscritti del Mar Morto, GdT 230, Brescia 1994.

Flusser D., Il Giudaismo e le origini del Cristianesimo, Genova 1995.

García M. F., Testi di Qumran, ed. it. a cura di C. Martone, Brescia 1996.

García M. F., Trebolle B. J., Gli uomini di Qumran, Brescia 1996.

Gioia F., La comunitŕ di Qumran, proposte educative, Roma, 1979.

GONZALEZ L.A., Los descubrimientos del Mar Muerto. Balance de veinticinco años de hallazgos y estudio. Madrid, 1971.

HUNGER H., "7Q5: Markus 6,52-53 – oder? Die Meinung des Papyrologen", Christen und Chrisliches, 33-56.

Jeremias J., Il significato teologico dei reperti del Mar Morto, Brescia 1964.

JONGELING B., Le rouleau de la guerre des manuscrits de Qumran. Commentaire et traduction (Diss.). Assen, 1962.

Jucci E., "I manoscritti ebraici di Qumran: a che punto siamo?", in Istituto Lombardo (Rend. Lett.) 129 (1995).

________, "Le ultime indagini sui Manoscritti di Qumran", Accademia Marchigiana di Scienze, Lettere ed Arti, Memorie Vol. XXXIII, 1994-1995, Ancona 1998.

________, "Qumran e dintorni. Breve rassegna di studi qumranici", in RivBibl 40 (1992), 467-477, 471-475).

________, "Qumran. A cinquant’anni dalla ricorrenza della scoperta dei manoscritti", in Athenaeum 86, 1998.

KAHLE P., Die hebräischen Handschriften aus der Höhle. Stuttgart, 1951.

KITTEL B., The hymns of Qumran, Chico, 1981.

KUHN K.G., Phylakterien aus Höhle 4 von Qumran herausgegeben, (Abh. der Heidelberger Akad.) 1957.

L. Moraldi, I Manoscritti di Qumran, UTET, pag. 108).

Laperrousaz E.M., Gli Esseni secondo la loro testimonianza diretta, Brescia 1988.

___________________, Qoumrân: l'établissement essénien des bords de la Mer Morte: Histoire et archéologie du site. Paris: Picard, 1976.

Les 'Petites Grottes' de Qumran, ed. M. BAILLET – J.T. MILIK -R. DeVAUX, OP: (DJD III; Oxford 1962).

LOHSE E., Die Texte aus Qumran. (Hebräisch und Deutsch. Mit masoretischer Punktation, Übersetzung, Einführung und Anmerkungen herausgegeben). Darmstadt, 1971.

MAIER J., Die Tempelrolle vom Toten Meer. Übersetzt und erläutert. München, 1978.

Martone C., La ‘Regola della Comunitŕ’. Edizione critica. "Quaderni di Henoch" 8, Torino, 1995.

Michelini-T. F., I manoscritti del Mar Morto, Bari 1967.

MILIK J. T.– BLACK M., The Books of Enoch: Aramaic Fragments of Qumràn Cave 4, Oxford, 1976.

Milik J.T., Dieci anni di scoperte nel deserto di Giuda, Torino 1957.

_________, Dix ans de découvertes dans le désert de Juda. Paris, 1957.

Moraldi L., cur., I Manoscritti di Qumrân, Torino 21986.

___________, Il Maestro di Giustizia, Fossano 1971.

Moscati S., I manoscritti ebraici del deserto di Giuda, Roma 1955.

O'CALLAGHAN J., "Papiros neotestamentarios en la cueva 7 de Qumran?", Bib 53 (1972) 91-100. Authorized English Translation by W.I. Holladay: JBL 91 (1972), Suppliment 1-14.

________________, Los Papiros griegos de la Cueva 7 de Qumran, (Madrid 1974).

Pearlman, M. Les Rouleaux de la Mer Morte dans la Maison du Livre, 5me ed., Jérusalem: Le Musée d'Israël, 1994

Penna A., I figli della luce, Fossano 1971.

PLOEG J. VAN DER, Le rouleau de la guerre. Traduit et annoté avec une introduction. Leiden, 1959.

PLOEG VAN DER J. P. M. –WOUDE VAN DER A. S. –JONGELING B., Le Targum de Job de la Grotte XI de Qumràn, Leiden, 1971.

PLOEG VAN DER J. Și WOUDE VAN DER A.S., Le targum de Job de la grotte XI de Qumran. Edité et traduit. Avec la collaboration de B. Jongeling. Leiden, 1971.

PUECH E., Qumrân Grotte 4. XVIII, Textes Hébreux (4Q521-4Q528, 4Q576-4Q579), Oxford, 1998.

Schelkle K.H., La comunitŕ di Qumran e la chiesa del N.T., Roma 1970.

SCHREIDEN J., Les énigmes des manuscrits de la Mer Morte. Wetteren, 1961.

_____________, Einführung in die Methoden der biblischen Exegese, Würzburg, 1971.

Soggin J.A., I manoscritti del Mar Morto, Roma 1978 (Nuova edizione corretta e aggiornata, 1994).

___________, I manoscritti del Mar Morto. Nuova ed. corr. e aggiornata, (Newton Compton) Roma, 1994;

SPOTTORNO V., "Una nueva posible identificacion de 7Q5", Sefarad 52 (1992) 541-543.

Stegemann H., Gli Esseni, Qumran, Giovanni Battista e Gesů. Una monografia, Bologna, 1995.

STRUGNELL J., Notes in marge au volume V des «Discoveries in the Judaean Desert of Jordan», in «Revue de Qumràn» VII (1969-71), pp. 163-276.

Strus A., Tra giudaismo e cristianesimo – Qumran- Giudeocristiani, Roma, 1995.

Thiede C., Qumran e i Vangeli. I Manoscritti della grotta 7 e la nascita del Nuovo Testamento, Milano, 1996.

Thiede C.P., Il piů antico manoscritto dei vangeli? Il frammento di Marco di Qumran e gli inizi della tradizione manoscritta del Nuovo Testamento, (Subs. Bibl. 10), Roma, 1987.

VANDERKAM J. C., Manoscritti del Mar Morto, Roma, 1995,

_________________, Manoscritti del Mar Morto, Roma, 1995.

VAUX DE R. – MILIK J. T, Qumrân Grotte 4. II: (4Q128 – 4Q157), Oxford, 1977.

VAUX DE R., L'archéologie et les manuscrits de la Mer Morte (The Schweich Lectures 1959). London, 1961.

Vecchia Dalla F., cur., Ridatare i Vangeli?, GdT 247, Brescia 1997 (su 7Q5).

Verme Del M., Comunione e condivisione dei beni.. Chiesa primitiva e giudaismo esseno-qumranico a confronto, Brescia 1977.

Vermes G., Goodmann M.D., edds., The Essenes According to the Classical Sources, Oxford Centre Textbooks I, JSOT Press – Sheffield Academic Press, Sheffield, 1989.

Vermes G.. The Dead Sea Scrolls in English. 4th rev. ed. Sheffield: Sheffield Academic Press, 1995.

___________, Les manuscrits du Désert de Judée. Paris-Tournai: Desclée, 1953(F. Castel, Storia di Israele e di Giuda, Ed. Paoline, 1987).

Vivian A., Rotolo del Tempio, Brescia, 1990.

CUPRINS

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Capitolul I: oRGANIZAREA COMUNITĂȚII DE LA QUMRAN 3 (ID: 167057)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Capitolul I: oRGANIZAREA COMUNITĂȚII DE LA QUMRAN 3

Copyright Notice

Virtutea Si Pacatul Exprimari ALE Vointei Libere A Omului

Corespondente Formale Si Teologice Intre Cultul Iudaic Si Cel Crestin

Probleme ale Familei Studentesti In Societatea Moldoveneasca, Comparatii cu Romania

Relatia Dintre Ratiune Si Credinta Reflectata In Opera Filosofica a Lui Gottfrier Wilhelm Leibniz

Rolul Sfintelor Taine In Viata Credinciosilor Si Importanta Lor In Educatia Copiilor

Isus Hristos In Persepctiva Apologeticii

Copyright Notice

Similar Posts