CAPITOLUL I. NO ȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND PROCESUL CIVIL Secțiunea 1. No țiunea, fazele și etapele procesului civil §1. No țiunea de „proces civil”… [623694]

CAPITOLUL I. NO ȚIUNI INTRODUCTIVE
PRIVIND PROCESUL CIVIL
Secțiunea 1. No țiunea, fazele
și etapele procesului civil
§1. No țiunea de „proces civil”
Protec ția juridic ă a drepturilor subiective civile și a altor situa ții juridice ocrotite de
lege se ob ține prin intermediul procesului civil.
Procesul civil poate fi definit ca activitatea pe care o desf ășoară instan ța de judeca-
tă, părțile, alte persoane sau organe care particip ă la judecat ă, în scopul realiz ării sau
recunoa șterii drepturilor subiective și a altor situa ții juridice deduse judec ății, precum și
al execut ării silite a hot ărârilor judec ătore ști și a altor titluri executorii, conform pro-
cedurii stabilite de lege .
§2. Fazele și etapele procesului civil
Procesul civil parcurge dou ă mari faze: faza judec ății și faza execut ării silite.
Faza judec ății cuprinde judecata în prim ă instan ță și judecata în c ăile de atac.
Judecata în prim ă instan ță parcurge, de regul ă, patru etape: etapa scris ă, etapa
cercet ării procesului, etapa dezbaterilor și etapa deliber ării și pronun țării hot ărârii.
Etapa scris ă începe cu cererea de chemare în judecat ă, care este actul de procedu-
ră prin care partea interesat ă (care poart ă denumirea de reclamant) supune judec ății o
preten ție pe care o formuleaz ă împotriva unei alte p ărți (care se nume ște pârât).
Dup ă sesizarea instan ței cu cererea de chemare în judecat ă, completul de judecat ă
căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza va verifica dac ă cererea reclamantului este de
competen ța sa și dac ă aceasta îndepline ște condi țiile formale prev ăzute de lege. În
situa ția în care cauza nu este de competen ța sa, completul c ăruia i-a fost repartizat ă
cererea dispune, prin încheiere, trimiterea dosarului completului specializat competent
sau, dup ă caz, sec ției specializate competente din cadrul instan ței sesizate. În cazul în
care cererea reclamantului nu îndepline ște condi țiile formale prev ăzute de lege, comple-
tul de judecat ă competent va dispune regularizarea cererii de chemare în judecat ă,
punând în vedere reclamantului s ă complineasc ă lipsurile cererii, sub sanc țiunea anul ării
acesteia. Dac ă reclamantul va complini lipsurile în termenul prev ăzut de lege, cererea de
chemare în judecat ă va fi comunicat ă pârâtului, pent r u c a a c e s t a s ă răspund ă printr-o
întâmpinare , care reprezint ă un alt act de procedur ă scris, prin intermediul c ăruia pârâtul
se ap ără împotriva preten ției reclamantului. Întâmpinarea formulat ă de c ătre pârât va fi
comunicat ă reclamantului, urmând ca acesta s ă depun ă răspunsul la întâmpinare .

4 Partea general ă

Uneori, pârâtul p ărăsește atitudinea pur defensiv ă și formuleaz ă preten ții proprii
față de reclamant, prin intermediul unei cereri reconven ționale .
De asemenea, p ărților ini țiale li se pot ad ăuga și alte persoane, care, intrând în
proces din proprie ini țiativ ă sau din ini țiativa reclamantului ori a pârâtului sau chiar a
instan ței, dobândesc calitatea de p ărți. Actele de procedur ă prin care ter ții sunt atra și
în proces îmbrac ă și ele forma scris ă, fiind: cererea de interven ție principal ă sau acce-
sorie, cererea de chemare în judecat ă a altor persoane ce ar putea pretinde acelea și
drepturi ca și reclamantul, cererea de chemare în garan ție, cererea de ar ătare a titula-
rului dreptului real, precum și introducerea din oficiu a ter ților în procesul civil.
Etapa scris ă are ca scop stabilirea cadrului proces ual, din punctul de vedere al obiec-
tului și al p ărților, precum și informarea reciproc ă a p ărților despre preten țiile și mijloa-
cele lor de ap ărare, care, în acela și timp, sunt aduse și la cuno ștința instan ței.
Judec ătorul nu poate solu ționa litigiul numai pe baza afirma țiilor f ăcute de fiecare
parte, astfel încât, în desf ășurarea procesului civil, apare o a doua etap ă, cea a cer-
cetării procesului , care are ca scop formarea convingerii judec ătorului cu privire la
raportul juridic substan țial dintre p ărți, în temeiul probelor ce se administreaz ă și al
concluziilor p ărților referitoare la eventualele excep ții procesuale invocate.
Dup ă terminarea cercet ării procesului, se intr ă în cea de-a treia etap ă, cea a dez-
baterilor în fond , în cadrul c ăreia p ărțile au posibilitatea de a a- și sus ține în mod real
preten țiile, în urma probatoriului administrat în cauz ă, prin intermediul concluziilor în
fond.
Dup ă închiderea dezbaterilor, urmeaz ă etapa deliber ării și pronun țării hot ărârii.
Deliberarea are loc în secret, în camera de consiliu, îns ă hot ărârea se pronun ță în șe-
dință public ă.
Odat ă cu parcurgerea acestor etape, se finalizeaz ă judecata în prim ă instan ță.
Partea nemul țumit ă de hot ărârea primei instan țe poate s ă o atace cu apel. Apelul
este o cale de atac ordinar ă (simpla nemul țumire a p ărții sau p ărților este suficient ă,
legea neprev ăzând expres motivele pentru care poat e fi exercitat apelul), în principiu
suspensiv ă de executare (termenul de apel, iar apoi introducerea cererii de apel sus-
pend ă de drept executarea silit ă, cu excep ția cazurilor expres prev ăzute de lege) și de-
volutiv ă (în fa ța instan ței de apel are loc sau poate avea loc o nou ă judecat ă în fond).
Totodat ă, în condi țiile legii, partea interesat ă poate exercita recursul , cale de atac
extraordinar ă, de reformare, nedevolutiv ă, în principiu nesuspensiv ă de executare.
Legea permite și exercitarea unor c ăi extraordinare de atac (pentru motivele anu-
me stabilite de lege), nesuspensive de executare, de retractare (sunt de competen ța
instan ței care a pronun țat hot ărârea ce se atac ă), anume contesta ția în anulare și revi-
zuirea .
Uneori, faza judec ății nu parcurge decât judecata în prim ă instan ță, alteori par-
curge și judecata în c ăile de atac, dar nu în toate; de altfel, contesta ția în anulare și
revizuirea sunt destul de rar întâlnite în practic ă.
Faza execut ării silite intervine în cazul hot ărârilor judec ătore ști susceptibile de a fi
puse în executare cu ajutorul for ței de constrângere a statului, precum și în cazul altor
titluri executorii, dac ă debitorul nu î și execut ă de bun ăvoie obliga ția.
Nu este obligatoriu ca procesul civil s ă parcurg ă ambele faze. Astfel, va lipsi faza
execut ării silite atunci când debitorul î și execut ă de bun ăvoie obliga ția sau când hot ă-
rârea judec ătoreasc ă nu este susceptibil ă de executare silit ă (de exemplu, hot ărârile

Noțiuni introductive priv ind procesul civil 5

pronun țate în cererile în constatarea existen ței sau inexisten ței unui drept, cele prin
care se respinge cererea de chemare în judecat ă, prin care se dispune anularea sau
rezolu țiunea, rezilierea unui contract, f ără a se dispune și restituirea presta țiilor etc.).
De asemenea, este posibil s ă se pun ă în executare un alt titlu executoriu decât o
hotărâre judec ătoreasc ă (de exemplu, un act autentic notarial care constat ă o crean ță
cert ă, lichid ă și exigibil ă, o cambie, un bilet la ordin etc.), a șa încât procesul civil nu va
mai parcurge faza judec ății, ci numai cea a execut ării silite.
Secțiunea a 2-a. Normele de drept procesual civil
§1. No țiunea și clasificarea normelor de drept procesual civil
Prin norme ale dreptului procesual civil desemn ăm acele reguli generale și abstrac-
te care reglementeaz ă organizarea și desf ășurarea procesului civil .
Normele juridice care alc ătuiesc dreptul procesual civ il sunt susceptibile de mai
multe clasific ări.
Astfel, sub aspectul obiectului pe care îl reglementeaz ă, normele de drept procesual
civil se împart în norme de organizare judec ătoreasc ă, norme de competen ță și norme
de procedur ă.
Normele de organizare judec ătoreasc ă reglementeaz ă func ționarea instan țelor ju-
decătore ști și a parchetelor, admiterea în magistratur ă, statutul magistra ților (numirea
și avansarea în func ție, drepturi și îndatoriri, r ăspunderea disciplinar ă), compunerea și
constituirea instan ței, activitatea personalului auxiliar, administrativ și de serviciu, va-
canța judec ătoreasc ă. Sediul principal al acestor norme îl reprezint ă Legea de organi-
zare judec ătoreasc ă, dar ele pot fi întâlnite și în alte acte normative.
Normele de competen ță reglementeaz ă delimitarea atribu țiilor instan țelor judec ă-
tore ști de atribu țiile altor organe de jurisdic ție sau cu activitate jurisdic țional ă (compe-
tența general ă), repartizarea pricinilor civile de competen ța instan țelor judec ătore ști
între instan țe de grad diferit (competen ța material ă), precum și între instan țe de ace-
lași grad (competen ța teritorial ă). Sediul principal al normelor de competen ță este Co-
dul de procedur ă civil ă, îns ă norme de competen ță pot fi întâlnite și în acte normative
speciale.
Normele de procedur ă reglementeaz ă modul de judecat ă, precum și executarea
silită, sediul principal al acestora constituindu-l Codul de procedur ă civil ă.
În func ție de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept procesual civil se
împart în norme generale și norme speciale.
Normele generale se aplic ă în toate cazurile și în orice materie, dac ă legea nu pre-
vede altfel. Ele se g ăsesc, de regul ă, în Codul de procedur ă civil ă.
Normele speciale sunt aplicabile numai în cazurile expres stabilite de lege. Aceste
norme pot fi întâlnite fie în Codul de procedur ă civil ă, disparat [de exemplu, art. 135
alin. (4) statueaz ă că instan ța competent ă va hot ărî asupra conflictului de competen ță,
în camera de consiliu, f ără citarea p ărților, printr-o hot ărâre definitiv ă, derogând astfel
de la art. 14 alin. (1) și art. 17; art. 144 alin. (2), în raport de care hot ărârea prin care se
solu ționeaz ă strămutarea se d ă fără motivare și este definitiv ă, text care derog ă de la

6 Partea general ă

art. 425 alin. (2) lit. b) C.proc.civ. etc. ] sau grupate în Cartea a VI-a, consacrat ă pro-
cedurilor speciale, fie în acte normative speciale.
Calificarea unei norme de drep t procesual civil ca special ă sau general ă prezint ă
importan ță practic ă deosebit ă, deoarece norma general ă reprezint ă situa ția de drept
comun, iar norma special ă constituie excep ția, astfel încât trebuie respectate dou ă re-
guli: norma special ă derog ă de la norma general ă – specialia generalibus derogant , îns ă
norma general ă nu derog ă de la norma special ă – generalia specialibus non derogant .
Fiind derogatorie de la norma general ă, rezult ă că norma special ă se aplic ă ori de
câte ori ne g ăsim în fa ța unui caz ce intr ă sub inciden ța prevederilor sale, deci norma
special ă se aplic ă prioritar fa ță de norma general ă, chiar și atunci când norma special ă
este mai veche decât norma general ă.
Pe cale de consecin ță, ar trebui s ă se admit ă că o norm ă de drept procesual civil
special ă nu poate fi modificat ă sau abrogat ă decât expres ( și direct) de o norm ă
general ă ulterioar ă. Aceast ă concluzie rezult ă și din regula generalia specialibus non
derogant , în sensul c ă, dac ă norma general ă (ulterioar ă) nu derog ă de la norma special ă
(anterioar ă), înseamn ă că aceasta din urm ă nu a fost modificat ă sau abrogat ă.
Pentru aspectele pe care nu le reglementeaz ă, norma special ă se completeaz ă cu
normele generale în materie , iar nu cu alte norme speciale, afar ă de cazurile expres
prev ăzute de lege. Aceast ă concluzie este impus ă de îns ăși regula specialia generalibus
derogant , în sensul c ă, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma special ă este de
strict ă interpretare și aplicare, deci nu poate fi aplicat ă, prin analogie, la situa țiile ce nu
se încadreaz ă în prevederile sale, aceste situa ții urmând a fi guvernate de normele
generale.
Pot exista și situa ții în care intr ă în concurs dou ă norme speciale , fiind necesar a se
stabili care dintre acestea urmeaz ă a se aplica. Spre exemplu, art. 999 alin. (1) C.proc.civ.
prevede c ă ordonan ța pre ședin țială este supus ă numai apelului în term en de 5 zile de la
pronun țare sau de la comunicare, dup ă cum s-a dat cu sau f ără citarea p ărților, iar
art. 132 alin. (3) C.proc.civ. dispune c ă hot ărârea de declinare a competen ței nu este
supus ă niciunei c ăi de atac; întrucât aceast ă din urm ă norm ă se refer ă la o anumit ă
solu ție, indiferent de materie, trebuie s ă admitem c ă hot ărârea prin care instan ța
sesizat ă cu o ordonan ță pre ședin țială își declin ă competen ța nu este supus ă niciunei c ăi
de atac.
În func ție de natura interesului ocrotit la edictarea normei, normele dreptului
procesual civil sunt de ordine public ă și de ordine privat ă.
Norma de drept procesual civil este de ordine privat ă dac ă urm ărește ocrotirea
unui interes individual, în schimb, este de ordine public ă dac ă dep ășește cadrul inte-
resului individual al p ărților, protejând ( și) un interes public sau chiar interesul general
al societ ății.
Pentru calificarea unei norme ca fiind de ordine public ă sau de ordine privat ă, se
poate apela, uneori, la indica ția legiuitorului, concretizat ă prin expresiile folosite în
cuprinsul normei.
Alteori, norma nu con ține o astfel de indica ție sau, de și cuprinde o indica ție, expri-
marea textului este defectuoas ă, nepermi țând s ă se dea o calificare exact ă, ipotez ă în
care trebuie s ă se țină cont de finalitatea textului, pentru a se stabili dac ă norma de-
pășește interesul personal al p ărților, urm ărind asigurarea distribuirii justi ției în cadrul

Noțiuni introductive priv ind procesul civil 7

procesului civil sau, dimpotriv ă, norma urm ărește doar ocrotirea intereselor p ărților
sau ale uneia dintre ele.
În doctrin ă și în practica judiciar ă s-au cristalizat unele re guli de interpretare, por-
nindu-se de la clasificarea normelor de drept procesual civil în func ție de obiectul lor
de reglementare.
Astfel, normele de organizare judec ătoreasc ă au caracter de ordine public ă,
exceptând normele care reglementeaz ă recuzarea pentru cazur ile de incompatibilitate
prev ăzute de art. 42 C.proc.civ.
Normele de competen ță general ă, normele de competen ță material ă și normele de
competen ță teritorial ă exclusiv ă sunt de ordine public ă, astfel cum stabile ște art. 129
alin. (2) C.proc.civ. Sunt îns ă de ordine privat ă, potrivit art. 129 alin. (3) C.proc.civ.,
normele care reglementeaz ă competen ța teritorial ă atunci când p ărțile pot înl ătura o
asemenea competen ță.
Normele de procedur ă au caracter de ordine public ă dac ă determin ă ordinea fireas-
că a judec ății și a execut ării silite, potrivit fazelor și etapelor procesului civil sau dac ă
stabilesc principii ale procedurii civile, îns ă au caracter de ordine privat ă dac ă stabilesc
facilit ăți pentru ambele p ărți ori pentru una dintre ele.
Preciz ăm că, uneori, în doctrina procesual ă civil ă nu se face referire la clasificarea în
norme de ordine public ă și norme de ordine privat ă, ci se vorbe ște despre clasificarea
în norme imperative și norme dispozitive , clasificare care ar avea drept criteriu caracte-
rul conduitei prescrise. Nu exist ă îns ă suprapunere perfect ă între normele de ordine
public ă și normele imperative, respectiv între normele de ordine privat ă și normele
dispozitive, în sensul c ă sunt imperative toate normele de ordine public ă, dar și o parte
semnificativ ă a normelor de ordine privat ă, în m ăsura în care derogarea de la o aseme-
nea norm ă ar atrage sanc țiuni procedurale; o norm ă este dispozitiv ă atunci când s-ar
putea deroga de la con ținutul ei f ără a atrage vreo sanc țiune procedural ă.
Aceast ă clasificare prezint ă interes sub urm ătoarele aspecte:
– părțile nu pot conveni, nici chiar cu autorizarea instan ței, s ă se abat ă de la norme-
le de ordine public ă, dar se pot în țelege, expres sau tacit, s ă deroge de la normele de
ordine privat ă;
– efectuarea unui act de procedur ă cu nerespectarea unei norme de ordine public ă
prin care se instituie o condi ție de validitate atrage nulitatea absolut ă, în vreme ce
încălcarea unei norme de ordine privat ă (și imperativ ă) atrage nulitatea relativ ă;
– părțile nu pot acoperi prin voin ța lor viciile unui act de procedur ă săvârșit cu
încălcarea unei norme de ordine public ă și nici nu pot, în principiu, renun ța valabil la
dreptul de a invoca nesocotirea unei astfel de norme, îns ă, în cazul normei de ordine
privat ă, partea protejat ă de acea norm ă poate renun ța la dreptul de a se prevala de
nerespectarea acesteia;
– înc ălcarea unei norme de ordine public ă, de regul ă, poate fi invocat ă de oricare
dintre p ărți, de instan ță din oficiu sau de procuror, îns ă nerespectarea normei de ordi-
ne privat ă (și imperativ ă) poate fi invocat ă numai de partea în favoarea c ăreia a fost
edictat ă norma respectiv ă;
– înc ălcarea unei norme de ordine privat ă (și imperativ ă) trebuie invocat ă într-un
anumit termen (de regul ă, pentru neregularit ățile s ăvârșite pân ă la începerea judec ății,
prin întâmpinare sau, dac ă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de
judecat ă la care p ărțile sunt legal citate, iar pentru neregularit ățile s ăvârșite în cursul

8 Partea general ă

judec ății, la termenul la care s-a s ăvârșit neregularitatea sau, dac ă partea nu este pre-
zent ă, la termenul de judecat ă imediat urm ător și înainte de a pune concluzii pe fond);
nerespectarea normei de ordine public ă poate fi invocat ă, de regul ă, în orice stare a
judec ății, desigur, ținându-se cont și de dispozi țiile legale referitoare la exercitarea
căilor de atac, cum ar fi, spre exempl u, art. 488 alin. (2) C.proc.civ.
§2. Aplicarea normelor de drept procesual civil
2.1. Aplicarea în timp a normelor de drept procesual civil
Pentru ipoteza succesiunii leg ilor (normelor) procesuale civile în timp, legiuitorul
nostru a optat pentru regula care d ă cea mai mare satisfac ție previziunii, potrivit c ăreia
faza judec ății, în întregul ei, este guvernat ă de dispozi țiile legii în vigoare la momentul
pornirii acesteia, respectiv la data înregistr ării cererii de chemare în judecat ă, iar faza
execut ării silite este guvernat ă de legea în vigoare la momentul declan șării execut ării
silite, respectiv al înregistr ării cererii de încuviin țare a execut ării silite .
Astfel, art. 24 C.proc.civ. dispune c ă dispozi țiile legii noi de procedur ă se aplic ă
numai proceselor și execut ărilor silite începute dup ă intrarea acesteia în vigoare, iar
art. 25 alin. (1) C.proc.civ. prevede c ă procesele în curs de judecat ă și execut ările silite
începute sub legea veche r ămân supuse dispozi țiilor acesteia[1].
Referitor la succesiunea în timp a normelor de competen ță, art. 25 alin. (2)
C.proc.civ. stabile ște, în aplicarea regulii men ționate mai sus, c ă procesele în curs de
judecat ă la data schimb ării competen ței instan ței legal învestite vor continua s ă fie
judecate de acele instan țe, potrivit legii sub care au început. A șadar, instan ța compe-
tent ă potrivit legii vechi, care era deja sesizat ă la momentul apari ției legii noi, nu î și va
declina competen ța în favoarea instan ței competente potrivit legii noi. Mai mult,
aceea și prevedere legal ă mai men ționeaz ă că, în caz de trimitere spre rejudecare,
rămân aplicabile dispozi țiile legale privitoare la competen ță în vigoare la data când a
început procesul. Prin urmare, în cazul anul ării hot ărârii apelate și trimiterii spre
rejudecare primei instan țe, în cazurile și condi țiile prev ăzute de art. 480 alin. (3) și (4)
C.proc.civ., se va trimite cauza spre rejudecare instan ței competente potrivit legii în
vigoare la momentul declan șării procesului (înregistr ării cererii de chemare în jude-
cată), fiind f ără relevan ță faptul c ă între timp a ap ărut o lege nou ă care stabile ște com-
peten ța în favoarea altei instan țe. Aceea și este solu ția și în cazul admiterii recursului și
casării cu trimitere – art. 497 și art. 498 alin. (2) C.proc.civ.
Pentru ipoteza în care legea nou ă desfiin țează o instan ță, art. 25 alin. (3) C.proc.civ.,
din considerente de ordin practic, nu mai men ține solu ția supravie țuirii legii vechi pentru
cauzele în curs de solu ționare, ci prevede c ă dosarele se vor trimite din oficiu instan ței
competente potrivit legii noi.

[1] Î n c e e a c e p r i v e ște sintagma „procese și execut ări silite” utilizat ă de dispozi țiile legale care regle-
menteaz ă aplicarea în timp a legii, trebuie precizat c ă, de și îndeob ște prin „ proces civil ” se în țelege atât faza
judec ății, cât și faza execut ării silite, în aceast ă materie legiuitorul a în țeles s ă separe cele dou ă faze ale
procesului în curs de desf ășurare, astfel încât, în materia succesiunii legilor în timp, cuvântul „proces” este
folosit în sensul de proces în curs de judecat ă, desemnând doar faza judec ății.

Noțiuni introductive priv ind procesul civil 9

În ceea ce prive ște legea aplicabil ă mijloacelor de prob ă, art. 26 C.proc.civ. distinge
între, pe de o parte, admisibilitatea și for ța probant ă ale anumitor mijloace de prob ă,
iar, pe de alt ă parte, administrarea probelor. Astfel, potrivit alin. (1), condi țiile de admi-
sibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezum țiilor legale vor fi
guvernate de legea în vigoare la data producerii ori, dup ă caz, a s ăvârșirii faptelor juri-
dice care fac obiectul proba țiunii. Textul de lege nu acoper ă însă și admisibilitatea pro-
belor nepreconstituite (spre exemplu, admisibilitatea probei prin declara țiile martori-
lor), ceea ce înseamn ă că urmeaz ă a se aplica regula general ă, deci c ă admisibilitatea
probelor nepreconstituite este guvernat ă de legea în vigoare la data declan șării pro-
cesului. Alineatul (2) al art. 26 dispune c ă administrarea probelor se face potrivit legii în
vigoare la data administr ării lor, deci legea nou ă este de imediat ă aplicare.
Și hotărârii judec ătore ști îi sunt aplicabile dispozi țiile legii în vigoare la data începe-
rii procesului. În acest sens, art. 27 C.proc.civ. dispune c ă „hot ărârile r ămân supuse c ăi-
lor de atac, motivelor și termenelor prev ăzute de legea sub care a început procesul”.
Executarea silit ă este guvernat ă de legea în vigoare la momentul declan șării execu-
tării silite. Prin urmare, chiar dac ă hot ărârea (sau un alt titlu executoriu) ce urmeaz ă a
fi pus ă în executare a fost ob ținut ă pe vechea reglementare, în cazul în care cererea de
executare silit ă a fost înregistrat ă dup ă intrarea în vigoare a unei noi reglement ări, exe-
cutării silite îi vor fi aplicabile dispozi țiile noii reglement ări.
2.2. Aplicarea în spa țiu a normelor de drept procesual civil
Aplicarea normelor de drept procesual civil în spa țiu prezint ă un aspect intern și
unul interna țional.
Potrivit art. 28 alin. (1) C.proc.civ., dac ă prin lege nu se dispune altfel, dispozi țiile
legii de procedur ă se aplic ă proceselor de pe întreg teritoriul țării.
De asemenea, Cartea a VII-a a Codului con ține norme juridice referitoare la proce-
sul civil interna țional.
Secțiunea a 3-a. Princi piile fundamentale
ale procesului civil
Cu titlu de noutate legislativ ă, noul Cod de procedur ă civil ă a reglementat în mod
expres principiile fundamentale ale procesului civil.
Înainte de a analiza succint aceste principii, preciz ăm c ă respectarea principiilor
fundamentale ale procesului civil cons tituie o îndatorire nu numai pentru p ărți, ci și
pentru instan ța de judecat ă. În acest sens, art. 20 C.proc.civ. stipuleaz ă că judec ătorul
are îndatorirea s ă asigure respectarea și să respecte el însu și principiile fundamentale
ale procesului civil, sub sanc țiunile prev ăzute de lege. În cazul nerespect ării principiilor
fundamentale ale procesului civil de c ătre judec ător, acesta poate fi sanc ționat disci-
plinar, iar hotărârea atacat ă este susceptibil ă de a fi desfiin țată prin exercitarea c ăilor
de atac, în condi țiile legii.

10 Partea general ă

§1. Dreptul la un proces ec hitabil, în termen optim și previzibil
Articolul 10 din Declara ția Universal ă a Drepturilor Omului stabile ște c ă orice per-
soan ă are dreptul în deplin ă egalitate de a fi audiat ă în mod echitabil și public de c ătre
un tribunal independent și impar țial care va hot ărî asupra drepturilor și obliga țiilor
sale.
Și art. 14 din Pactul interna țional cu privire la drepturile civile și politice stipuleaz ă
că orice persoan ă are dreptul ca litigiul în care se afl ă să fie examinat în mod echitabil
și public de c ătre un tribunal competent, independent și impar țial, stabilit prin lege,
care s ă decid ă asupra contesta țiilor privind drepturile și obliga țiile sale cu caracter civil.
De asemenea, art. 6 parag. 1 din Conven ția pentru ap ărarea drepturilor omului și a
libert ăților fundamentale instituie dreptul oric ărei persoane la judecarea cauzei sale în
mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de c ătre o instan ță independent ă și
impar țială, instituit ă de lege, care va hot ărî asupra înc ălcării drepturilor și obliga țiilor
sale cu caracter civil.
Constitu ția României[1] prevede, în art. 21 alin. (3), c ă părțile au dreptul la un
proces echitabil și la solu ționarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În sfâr șit, art. 6 alin. (1) C.proc.civ. dispune c ă orice persoan ă are dreptul la jude-
carea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de c ătre o instan ță
independent ă, impar țială și stabilit ă de lege, instan ța fiind datoare, în acest scop, s ă
dispun ă toate m ăsurile permise de lege și să asigure desf ășurarea cu celeritate a
judec ății, iar alin. (2) al aceluia și articol extinde aplicabilitatea acestui principiu și la
faza execut ării silite.
Spre deosebire de art. 6 parag. 1 din Conven ție, care vizeaz ă drepturile și obliga țiile
cu caracter civil , art. 6 C.proc.civ. este aplicabil tuturor proceselor în materie civil ă, pre-
cum și în alte materii , în m ăsura în care legile care le reglementeaz ă nu exclud apli-
cabilitatea Codului de procedur ă civil ă. Spre exemplu, contesta ția al c ărei obiect îl
constituie obliga ții patrimoniale din domeniul dreptului fiscal nu intr ă în no țiunea de
„contesta ție asupra unor drepturi și obliga ții cu caracter civil”, re ținut ă în jurispruden ța
C.E.D.O. și, prin urmare, este exclus ă din sfera de aplicare a art. 6 parag. 1 din Con-
ven ție, în schimb, solu ționarea unui asemenea litigiu în fa ța instan țelor române se va
face cu respectarea art. 6 C.proc.civ.[2]
Dreptul la o instan ță este prima garan ție conferit ă oric ărui justi țiabil pentru
existen ța unui proces echitabil.
Dreptul la o instan ță presupune, în primul rând, dreptul persoanei de a sesiza
instan ța respectiv ă. De altfel, art. 5 alin. (1) C.proc.civ. stabile ște îndatorirea judec ăto-
rului de a primi o cerere adresat ă instan ței judec ătore ști.
În al doilea rând, dreptul la o instan ță implic ă dreptul justi țiabilului de a ob ține pro-
nun țarea unei solu ții, în urma examin ării cauzei sale, de c ătre instan ța sesizat ă.
Dreptul la o instan ță nu are caracter absolut , fiind compatibil cu limit ări legale, îns ă
numai în m ăsura în care acestea nu ating dreptul în îns ăși substan ța sa. O limitare a
dreptului de a sesiza instan ța ar fi în concordan ță cu dispozi țiile art. 6 parag. 1 din

[1] Republicat ă în M. Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[2] D.N. T HEOHARI , M. E FTIMIE , în G. B OROI (coord.), Noul Cod de procedur ă civil ă. Comentariu pe articole ,
vol. I, Ed. Hamangiu, Bucure ști, 2013 (citat în continuare Noul Cod, vol. I), p. 27.

Noțiuni introductive priv ind procesul civil 11

Conven ție dac ă urm ărește un scop legitim și dac ă exist ă un raport rezonabil de pro-
porționalitate între mijloacele folosite și scopul urm ărit.
Dreptul la o instan ță mai implic ă și dreptul de a ob ține executarea hot ărârii pro-
nun țate în cadrul procesului.
Pentru a constitui o garan ție a unui proces echitabil, instan ța care solu ționeaz ă
cauza trebuie s ă îndeplineasc ă exigen țe de independen ță și impar țialitate și să fie
stabilit ă de lege .
Instan ța european ă a drepturilor omului a stabilit în jurispruden ța sa c ă, pentru a
determina dac ă o instan ță este independent ă, trebuie lua ți în considerare urm ătorii
factori: modul de desemnare și durata mandatului membrilor care o compun; existen-
ța unei protec ții adecvate împotriva presiunilor exterioare; posibilitatea de a se verifica
dacă instan ța prezint ă sau nu aparen ța de independen ță în sensul de încredere pe
care, într-o societate democratic ă, instan țele trebuie s ă o inspire justi țiabililor.
Independen ța instan ței se apreciaz ă n u n u m a i î n r a p o r t c u p ărțile, dar și față de
celelalte puteri constituite în stat – puterea executiv ă și puterea legislativ ă.
Potrivit jurispruden ței C.E.D.O., impar țialitatea const ă în absen ța oric ărei preju-
decăți sau a oric ărei idei preconcepute privitoare la solu ția unui proces. Impar țialitatea
se apreciaz ă sub dou ă aspecte, anume posibilitatea de a determina convingerea perso-
nală a unui judec ător într-o anumit ă împrejurare (impar țialitate subiectiv ă), precum și
împrejurarea c ă judec ătorul ofer ă toate garan țiile suficiente spre a exclude, în per-
soana sa, orice b ănuial ă legitim ă (impar țialitate obiectiv ă).
În ceea ce prive ște condi ția stabilirii instan ței prin lege, aceasta se refer ă nu numai
la necesitatea reglement ării legislative a existen ței și organiz ării instan ței, dar și a com-
punerii și constituirii sale.
O alt ă garan ție pentru un proces echitabil vizeaz ă exigen țele impuse procedurii de
judecat ă, fiind necesar ca aceasta s ă se desf ășoare în termen optim și previzibil .
Se observ ă că art. 6 alin. (1) C.proc.civ. folose ște no țiunea de „termen optim și
previzibil” în locul celei utilizate în art. 6 parag. 1 din Conven ție, de „termen rezonabil”,
terminologia aleas ă de legiuitorul nostru desemnând îns ă acela și principiu al celerit ății
procedurilor judiciare, dar într -o modalitate mult mai explicit ă. Termenul optim de
solu ționare a unei cauze implic ă durata care asigur ă cea mai bun ă eficien ță în reali-
zarea justi ției, iar previzibilitatea acestuia confer ă părților posibilitatea de a estima
evolu ția etapelor procesuale în timp.
În jurispruden ța C.E.D.O., caracterul rezonabil al duratei unei proceduri judiciare se
apreciaz ă în func ție de particularit ățile fiec ărei cauze, precum și ținând cont de com-
plexitatea cauzei în fapt și în drept, de comportamentul p ărților în proces, de compor-
tamentul autorit ăților statale competente.
Cerin ța solu ționării cauzei într-un termen optim și previzibil impune în sarcina
judec ătorului obliga ția de a dispune toate m ăsurile permise de lege pentru a asigura
desf ășurarea cu celeritate a procesului.
Celeritatea trebuie s ă caracterizeze orice procedur ă de solu ționare a unei cauze, iar
nu numai a celor pentru care legea prevede în mod expres o procedur ă urgent ă, no țiu-
nile de „celeritate” și de „urgen ță” fiind distincte în terminologia juridic ă; celeritatea
impune judec ătorului obliga ția de a evita ca procesul s ă treneze pe rolul instan ței,
urm ărind respectarea termenelor legale și a celor judec ătore ști și aplicând sanc țiunile
corespunz ătoare în caz de nerespectare a acestora de c ătre p ărți, în vreme ce, în

12 Partea general ă

ipoteza procedurilor care se solu ționeaz ă de urgen ță, legea îns ăși apreciaz ă că pricina
respectiv ă impune o celeritate sporit ă în solu ționare în raport de celelalte cauze.
De re ținut c ă, potrivit art. 238 alin. (1) C.proc.c iv., la primul termen de judecat ă la
care p ărțile sunt legal citate, judec ătorul, dup ă ascultarea p ărților, va estima durata
necesar ă pentru cercetarea procesului, ținând cont de împrejur ările cauzei, astfel încât
procesul s ă fie solu ționat într-un termen optim și previzibil, durata astfel estimat ă fiind
consemnat ă în încheiere.
Exist ă numeroase alte dispozi ții care au ca scop asigurarea unui termen optim și pre-
vizibil procesului civil, cum ar fi art. 201 alin. (3), (4) și (5), art. 241 alin. (1) C.proc.civ. etc.
Încălcarea dreptului p ărților la solu ționarea procesului într-un termen optim și
previzibil poate fi invocat ă pe calea contesta ției privind tergiversarea procesului , aceas-
ta vizând luarea unor m ăsuri legale pentru ca respectiva situa ție să fie înl ăturat ă.
În exigen țele impuse procesului din perspect iva art. 6 parag. 1 din Conven ție sunt in-
cluse și publicitatea dezbater ilor, egalitat ea armelor, motivarea hot ărârilor și contra-
dictorialitatea. Toate aceste cerin țe suplimentare se reg ăsesc și în Codul de procedur ă ci-
vilă, făcând îns ă obiectul unor articole distincte. Egalitatea, contradictorialitatea și pu-
blicitatea dezbaterilor sunt reglementate ca principii distincte de art. 8, art. 14, respectiv
art. 17, iar motivarea hot ărârilor este impus ă de art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
§2. Principiul disponibilit ății
Principiul disponibilit ății, specific procesului civil, este consacrat de art. 9 C.proc.civ.,
precum și, explicit sau implicit, de alte dispozi ții legale, precum art. 22 alin. (6) C.proc.civ.
Prin principiul disponibilit ății se în țelege faptul c ă părțile pot determina nu numai
existen ța procesului , prin declan șarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune
capăt procesului înainte de a interveni o hot ărâre asupra fondului preten ției supuse ju-
decății, ci și con ținutul procesului , prin stabilirea cadrului procesual, în privin ța părților,
obiectului și cauzei, precum și a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea par-
curge[1].
În esen ță, principiul disponibilit ății presupune:
– dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul;
– dreptul p ărților de a determina cadrul procesual, atât din punctul de vedere al
obiectului, cauzei și părților, cât și din perspectiva ap ărărilor formulate în proces;
– dreptul p ărților de a pune cap ăt procesului, prin efectuarea unor acte procesuale
de dispozi ție.
De re ținut c ă principiul disponibilit ății nu are caracter absolut , fiind deci susceptibil
de limit ări, îns ă numai în cazurile expres și limitativ prev ăzute de lege.
Cât prive ște pornirea procesului civil , re ținem în primul rând art. 9 alin. (1)
C.proc.civ., potrivit c ăruia procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în
cazurile anume prev ăzute de lege, la cererea altei persoane, organiza ții ori a unei
autorit ăți sau institu ții publice ori de interes pub lic. În al doilea rând, men ționăm
art. 192 alin. (1) teza I C.proc.civ., care prevede c ă, pentru ap ărarea drepturilor și inte-
reselor sale legitime, orice persoan ă se poate adresa justi ției prin sesizarea instan ței

[1] G. B OROI , Codul de procedur ă civil ă comentat și adnotat , vol. I, Ed. All Beck, Bucure ști, 2001 (citat în
continuare Codul 2001 ), p. 119.

Noțiuni introductive priv ind procesul civil 13

competente cu o cerere de chemare în judecat ă, ceea ce înseamn ă că persoana
interesat ă nu este obligat ă să recurg ă la procesul civil. Îns ă teza a II-a a aceluia și alineat
dispune c ă, în cazurile anume prev ăzute de lege, sesizarea instan ței poate fi f ăcută și
de alte persoane sau organe.
În acest sens, potrivit art. 37 C.proc.civ., în cazurile și în condi țiile prev ăzute exclu-
siv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula ap ărări și de c ătre persoane,
organiza ții, institu ții sau autorit ăți, care, f ără a justifica un interes personal, ac ționeaz ă
pentru ap ărarea drepturilor ori intereselor legiti me ale unor persoane aflate în situa ții
speciale sau, dup ă caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.
De asemenea, conform art. 92 alin. (1) C.proc.civ., procurorul poate porni orice
acțiune civil ă, ori de câte ori este necesar pentru ap ărarea drepturilor și intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdic ție și ale disp ăruților, precum și
în alte cazuri expres prev ăzute de lege.
Deși, ca regul ă, în materie civil ă, declan șarea procedurilor judiciare nu are loc din
oficiu, exist ă totu și anumite excep ții, unele par țiale, în sensul c ă vizeaz ă doar anumite
capete de cerere. Spre exemplu, pe temeiul art. 918 alin. (2) C.proc.civ., în procesul de
divor ț, când so ții au copii minori, n ăscuți înaintea sau în timpul c ăsătoriei ori adopta ți,
instan ța se va pronun ța asupra exercit ării autorit ății p ărinte ști, precum și asupra
contribu ției p ărinților la cheltuielile de cre ștere și educare a copiilor, chiar dac ă acest
lucru nu a fost solicitat prin cererea de divor ț, iar alin. (3) al aceluia și articol prevede c ă
instan ța se va pronun ța din oficiu și asupra numelui pe care îl vor purta so ții dup ă
divor ț, potrivit prevederilor Codului civil.
Mai re ținem c ă dreptul de a porni sau nu procesul include și dreptul p ărților de a
exercita sau nu c ăile de atac, precum și dreptul de a porni sau nu executarea silit ă, ca
ultim ă faz ă a procesului civil. Și sub aceste dou ă aspecte pot exista excep ții de la
principiul disponibilit ății, de exemplu, dreptul procurorului de a exercita c ăile de atac și
de a cere punerea în executare a titlurilor executorii în condi țiile stabilite de art. 92
alin. (4) și (5) C.proc.civ.
Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și ap ărările p ărților, așa cum
dispune art. 9 alin. (2) C.proc.civ. De asem enea, conform art. 22 alin. (6) C.proc.civ.,
judec ătorul trebuie s ă se pronun țe asupra a tot ceea ce s-a cerut, f ără îns ă a dep ăși
limitele învestirii, în afar ă de cazurile în care legea ar dispune altfel.
În cererea de chemare în judecat ă reclamantul trebuie s ă indice, între altele, p ărțile
din proces, preten ția pe care o supune judec ății, precum și motivarea în fapt și în
drept. Cadrul procesual trasat ini țial de reclamant poate fi ulterior modificat, în
condi țiile legii. Astfel, reclamantul poate s ă își modifice cererea de chemare în judecat ă
atât sub aspectul p ărților, cât și sub aspectul obiectului și/sau al cauzei (art. 204
C.proc.civ.), pârâtul poate s ă formuleze o cerere reconven țional ă, lărgind cadrul proce-
sual în privin ța obiectului[1] și cauzei, iar uneori chiar și a p ărților (art. 209 C.proc.civ.),
atât reclamantul, cât și pârâtul pot formula cereri de interven ție for țată (art. 68, art. 72
și art. 75 C.proc.civ.), dup ă cum ter țe persoane pot formula cereri de interven ție

[1] Exist ă însă și cazuri în care, f ără a fi nevoit s ă depun ă cerere reconven țional ă, pârâtul poate solicita
instan ței să dispun ă altceva decât a cerut reclamantul. Avem în ve dere, de exemplu, art. 1710 alin. (2) C.civ.,
care, în materia obliga ției de garan ție pentru viciile lucrului vândut, permite instan ței să dispun ă, la cererea
vânz ătorului (ce are pozi ția procesual ă de pârât), o alt ă măsură prev ăzută de art. 1710 alin. (1) C.civ. decât
cea solicitat ă de cump ărător.

14 Partea general ă

voluntar ă (art. 61 C.proc.civ.), l ărgindu-se cadrul procesual cel pu țin sub aspectul
părților, dar, de cele mai multe ori, și sub aspectul obiectului și cauzei.
Prin urmare, instan ța este obligat ă să statueze asupra celor solicitate de p ărțile din
proces, f ără a putea dep ăși, ca regul ă, cadrul procesual trasat de c ătre acestea, prin
cererile și apărările formulate în condi țiile legii.
Ca regul ă, instan ța trebuie s ă se pronun țe numai asupra a ceea ce p ărțile au dedus
judec ății, fără a avea posibilitatea s ă dea mai mult decât s-a solicitat ori s ă se pronun țe
asupra unei preten ții nesolicitate. Spre exemplu[1]: în cazul în care victima unei fapte
ilicite și prejudiciabile cere obligarea pârâtului la plata unei sume de bani cu titlu de
desp ăgubiri, instan ța, ținând cont de concluziile raportului de expertiz ă în ceea ce
prive ște întinderea prejudiciului, nu ar putea s ă acorde o sum ă mai mare, dac ă recla-
mantul nu și-a m ărit valoarea preten ției formulate; dac ă se pretinde numai dreptul de
uzufruct, nu i se poate recunoa ște reclamantului dreptul de proprietate; în situa ția în
care, într-un proces de partaj succesoral, un mo ștenitor solicit ă o cot ă succesoral ă de
1/2, de și legea îi acord ă o cot ă de 3/4, instan ța nu ar putea decât s ă îi învedereze c ă,
potrivit legii, ar avea dreptul la o cot ă mai mare, îns ă, dac ă reclamantul nu î și majo-
reaz ă câtimea obiectului, instan ța nu îi poate stabili decât cota pretins ă; dac ă recla-
mantul cere obligarea pârâtului s ă îi lase imobilul în posesie, instan ța nu îi poate recu-
noa ște dreptul de proprietate f ără să fi intervenit o transformare a cererii posesorii
într-o cerere petitorie; dac ă în cursul judec ății partea și-a mic șorat câtimea obiectului
cererii, instan ța nu poate acorda cât s-a pretins ini țial; dac ă reclamantul a cerut
obligarea pârâtului la pl ata sumei datorate, instan ța nu poate acorda din oficiu dobân-
zile aferente sumei respective; dac ă s-a solicitat numai restituirea bunului, pârâtul nu
poate fi obligat și la restituirea fructelor sau la plata contravalorii acestora; instan ța nu
poate dispune evacuarea locatarului, dac ă s-a cerut numai obligarea lui la plata chiriei;
nu pot fi acordate cheltuieli de judecat ă fără ca acestea s ă fi fost solicitate; nu se poate
transforma din oficiu o cerere de drept comun într-o cerere de ordonan ță pre ședin-
țială și nici o cerere în constatare într-o cerere în realizare etc.
În ceea ce ne prive ște, apreciem c ă instan ța este ținut ă și de cauza cererii de che-
mare în judecat ă ori a actului de procedur ă având aceast ă natur ă juridic ă (de exemplu,
cererea reconven țional ă, cerere de interven ție voluntar ă principal ă etc.), în sensul c ă
instan ța nu ar putea s ă schimbe, peste voin ța celui care are calitatea de reclamant în
cererea respectiv ă, fundamentul preten ției formulate . Precizând, în prealabil, c ă prin
cauza cererii de chemare în judecat ă înțelegem situa ția de fapt calificat ă juridic, men-
ționăm c ă regula iura novit curia nu este de natur ă să conduc ă la solu ția că judec ătorul
ar putea s ă schimbe din oficiu cauza cererii de chemare în judecat ă, deoarece prin
aceast ă regul ă se în țelege faptul c ă judec ătorul nu este ținut de textul de lege indicat
de parte, ci el trebuie s ă aplice acel text de lege care corespunde situa ției de fapt califi-
cate juridic de c ătre parte, în m ăsura în care situa ția de fapt respectiv ă este confirmat ă
de probele administrate în cauz ă. Așadar, calificarea juridic ă a situa ției de fapt și

[1] Pentru unele sublinieri privind inciden ța principiului disponibilit ății în materia efectelor nulit ății, a se
vedea G. B OROI , C.A. A NGHELESCU , Curs de drept civil. Partea general ă, ed. a 2-a revizuit ă și ad ăugit ă,
Ed. Hamangiu, Bucure ști, 2012 (citat în continuare Curs de drept civil 2012 ), p. 274, respectiv în materia
efectelor admiterii ac țiunii în revendicare, a se vedea G. B OROI , C.A. A NGHELESCU , B. N AZAT , Curs de drept
civil. Drepturile reale principale , ed. a 2-a revizuit ă și ad ăugit ă, Ed. Hamangiu, Bucure ști, 2013 (citat în
continuare Drepturile reale principale 2013 ), p. 161 și urm.

Noțiuni introductive priv ind procesul civil 15

aplicarea textului de lege sunt dou ă opera țiuni distincte , ce nu trebuie confundate, cea
din urm ă presupunând-o pe cea dintâi. Supunând o preten ție judec ății, reclamantul
și-o fundamenteaz ă pe o anumit ă situa ție de fapt, pe care apoi o calific ă din punct de
vedere juridic, astfel încât preten ția respectiv ă să apar ă ca fiind justificat ă. Pârâtul, în
apărare, construie ște și el o situa ție de fapt (care, uneori, prezint ă numeroase ele-
mente comune cu cea afirmat ă de adversar), a șa încât preten ția formulat ă împotriva
lui s ă apar ă ca fiind neîntemeiat ă; în baza mijloacelor de prob ă administrate pentru
dovedirea sau combaterea afirma țiilor celor dou ă părți, judec ătorul va stabili situa ția
de fapt a spe ței, reținând din împrejur ările de fapt prezentate de p ărți numai pe acelea
care au fost probate, fără să poat ă da o alt ă calificare juridic ă, iar apoi va aplica textul
de lege corespunz ător acestei situa ții, indiferent de eventualele dispozi ții legale indi-
cate de p ărți. Prin urmare: dac ă reclamantul și-a fundamentat preten ția, în mod gre șit,
pe r ăspunderea civil ă delictual ă, hot ărârea nu va putea fi pronun țată pe temeiul r ăs-
punderii civile contractuale; dac ă se solicit ă anularea unui contract pentru dol, instan ța
nu poate s ă declare nulitatea contractului pentru un alt motiv neinvocat de reclamant,
cum ar fi lipsa formei ad validitatem ; în cazul în care se pretinde obligarea pârâtului la
plata unei sume de bani pe temeiul îmbog ățirii f ără just ă cauz ă, instan ța nu ar putea
acorda acea sum ă ca pre ț al unei vânz ări sau ca desp ăgubiri pentru fapta ilicit ă
cauzatoare de prejudicii; dac ă se solicit ă declararea nulit ății unui testament olograf pe
motiv c ă acesta nu a fost scris, semnat și datat de mâna testatorului, instan ța nu ar
putea anula testamentul pentru incapacitatea testatorului de a dispune de bunurile
sale; dac ă reclamantul cere obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, pe care i-ar
fi împrumutat-o, instan ța nu poate acorda suma respectiv ă ca pre ț al unei vânz ări;
dacă se cere obligarea pârâtului la predarea unui imobil, pe temeiul unui contract de
vânzare, instan ța nu ar putea admite preten ția reclamantului pe temeiul unui contract
de loca țiune, al succesiunii legale, al succesiunii testamentare sau al accesiunii imo-
biliare artificiale etc., desigur c ă, pentru toate aceste ipoteze, în m ăsura în care recla-
mantul nu și-a modificat, în mod corespunz ător, fundamentul preten ției formulate, la
primul termen la care este legal citat sau chiar și dup ă acest termen, îns ă, în acest din
urm ă caz, numai cu consim țământul expres al tuturor p ărților.
Nu trebuie recunoscut ă posibilitatea judec ătorului de a schimba, din oficiu, cauza
cererii de chemare în judecat ă și în considerarea faptului c ă o asemenea modificare,
practic, s-ar face exclusiv în favoarea reclamantului (greu de crezut c ă un judec ător ca-
re a schimbat cauza ar respinge ulterior cererea; dimpotriv ă, schimbarea cauzei s-ar
face pentru a se admite cererea), afectându-se astfel obliga ția de impar țialitate a in-
stan ței și, prin urmare, dreptul pârâtului la un proces echitabil.
Excep țiile de la dreptul p ărților de a determina cadrul procesual trebuie s ă fie
expres prev ăzute de lege.
O astfel de excep ție o reprezint ă introducerea for țată în cauz ă, din oficiu, a altor
persoane (art. 78-79 C.proc.civ.), aceast ă form ă de interven ție for țată fiind îns ă posi-
bilă în procedura contencioas ă, numai în cazurile expres prev ăzute de lege, precum și
în procedura necontencioas ă.
De asemenea, anumite dispozi ții de drept material pot fi privite ca excep ții de la
principiul disponibilit ății în ceea ce prive ște obiectul procesului. Spre exemplu, în mate-
ria impreviziunii, din redactarea art. 1271 alin. (2) C.civ. s-ar putea trage concluzia c ă
instan ța poate s ă dispun ă adaptarea contractului chiar și atunci când reclamantul a

16 Partea general ă

solicitat doar încetarea contractului, f ără a formula și un cap ăt de cerere subsidiar
privitor la distribuirea echitabil ă între p ărțile contractante a pierderilor și beneficiilor
rezultate din schimbarea împrejur ărilor.
Nu constituie îns ă o derogare de la principiul disponibilit ății dreptul instan ței de a
da calificarea corect ă unei cereri de chemare în judecat ă sau pentru exercitarea unei
căi de atac , a c ărei denumire a fost stabilit ă gre șit de c ătre p ărți, în temeiul art. 152
C.proc.civ., întrucât instan ța nu procedeaz ă la schimbarea obiectului sau a cauzei
juridice a ac țiunii, ci îi fixeaz ă numai denumirea legal ă. Mai mult, potrivit art. 22
alin. (4) C.proc.civ., judec ătorul d ă sau restabile ște calificarea juridic ă a actelor și
faptelor deduse judec ății, chiar dac ă părțile le-au dat o alt ă denumire, fiind obligat s ă
pun ă în discu ția p ărților calificarea juridic ă exact ă. Calificarea unei cereri nu înseamn ă
însă modificarea acesteia. A califica înseamn ă a da denumirea legal ă unei cereri fun-
damentate corect în raport de situa ția de fapt, chiar dac ă textele legale sunt eronat
indicate, instan ța având acest drept, în principiu, independent de pozi ția procesual ă a
părților, afar ă de cazul prev ăzut de art. 22 alin. (5) C.proc.civ.; modificarea cererii
înseamn ă, între altele, a refundamenta o cerere întemeiat ă gre șit, aspect ce nu poate
fi realizat decât de partea ca re a formulat cererea respectiv ă.
Posibilitatea p ărților de a pune cap ăt procesului prin efect uarea actelor procesuale
de dispozi ție este evocat ă de art. 9 alin. (3) C.proc.civ.
Astfel, reclamantul are dreptul de a renun ța la judecata cererii (art. 406-407
C.proc.civ.), dreptul de a renun ța la dreptul pretins (art. 40 8-410 C.proc.civ.), pârâtul
are dreptul de a achiesa la preten țiile p ărții adverse (art. 436-437 C.proc.civ.), ambele
(toate) p ărți(le) au dreptul de a încheia o tranzac ție (art. 438-441 C.proc.civ.). De ase-
menea, p ărțile mai au dreptul de a renun ța la exercitarea unei c ăi de atac, de a re-
nun ța la judecata c ăii de atac exercitate (art. 404, art. 463-464 C.proc.civ.), de a renun-
ța la executarea unei hot ărâri judec ătore ști ob ținute în cauz ă, precum și dreptul s ă re-
nun țe la orice alt drept procedural, dac ă aceast ă posibilitate nu este îngr ădită de lege.
Spre exemplu, partea poate renun ța la administrarea unui mijloc de prob ă care i-a fost
încuviin țat, la sus ținerea unei excep ții procesuale sau a unei alte cereri sau ap ărări
formulate în cursul procesului.
Și în ipoteza introducerii în cauz ă, din oficiu, a altor persoane, în condi țiile legii,
acestea din urm ă vor avea posibilitatea, dup ă caz, de a renun ța la judecat ă sau la
dreptul pretins, de a achiesa la preten țiile reclamantului ori de a pune cap ăt procesului
printr-o tranzac ție [art. 22 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ.].
De asemenea, în cazul în care pr ocesul civil a fost pornit de c ătre procuror, titularul
dreptului va fi introdus în proces și va putea efectua acte procesuale de dispozi ție
(art. 93 C.proc.civ.).
Posibilitatea p ărților de a pune cap ăt procesului prin efectuarea unor acte de dispo-
ziție, ca regul ă, nu poate fi cenzurat ă de c ătre instan ță. Prin derogare, art. 81 alin. (2)
C.proc.civ. prevede c ă actele procedurale de dispozi ție, f ăcute în orice proces de repre-
zentan ții minorilor, ai persoanelor puse sub interdic ție și ai disp ăruților, nu vor împie-
dica judecarea cauzei, dac ă instan ța apreciaz ă că ele nu sunt în interesul acestor per-
soane.

Noțiuni introductive priv ind procesul civil 17

§3. Contradictorialitatea
Principiul contradictorialit ății este consacrat de art. 14 C.proc.civ., dar și de multe
alte dispozi ții legale.
Principiul contradictorialit ății în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la
litigiu s ă fie pus în discu ția p ărților, iar actele de procedur ă și înscrisurile s ă fie comu-
nicate între acestea, în condi țiile legii , astfel încât s ă aib ă posibilitatea de a- și exprima
opinia în leg ătură cu problemele de drept substan țial sau de drept procedural ori de
fapt în dezbatere.
Între principiul contradictorialit ății, principiul dreptului la ap ărare și principiul ega-
lității părților în procesul civil exist ă o rela ție indisolubil ă, primul constituind o garan ție
a respect ării celorlalte dou ă principii.
Principiul contradictorialit ății guverneaz ă atât faza judec ății, cât și faza execut ării
silite. De asemenea, aceast ă regul ă de drept fundamental ă trebuie respectat ă în toate
etapele judec ății, cu excep ția etapei deliber ării și a pronun țării hot ărârii judec ătore ști.
Însă, potrivit art. 427 alin. (1) C.proc.civ., hot ărârea se va comunica din oficiu p ărților,
în copie, chiar dac ă este definitiv ă.
Principiul contradictorialit ății constituie o garan ție a unui proces echitabil prin pris-
ma exigen țelor cerute procedurii de judecat ă de c ătre art. 6 parag. 1 din Conven ția eu-
ropean ă a drepturilor omului.
Un prim aspect al principiului contradictorialit ății îl constituie citarea sau înf ăți-
șarea p ărților.
Pentru ca principiul contradictorialit ății să fie respectat nu este necesar ca partea
să își fi exprimat efectiv opinia, ci este suficient s ă i se fi conferit aceast ă posibilitate[1].
Astfel, a șa cum prevede art. 14 alin. (1) C.proc.civ., instan ța nu poate hot ărî asupra
unei cereri decât dup ă citarea sau înf ățișarea p ărților, dac ă legea nu prevede altfel.
Prin urmare, principiul contradictorialit ății este respectat, chiar dac ă nicio parte nu
se prezint ă, îns ă au fost legal citate, instan ța putând dispune m ăsuri în dosar, în m ă-
sura în care cel pu țin una dintre p ărți a solicitat judecarea cauzei în lips ă, în condi țiile
art. 411 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.
În situa ția în care se prezint ă doar una dintre p ărți, iar instan ța pune numai în
discu ția acesteia aspectele referitoare la proces, principiul analizat nu este nesocotit
dacă restul p ărților, care nu s-au înf ățișat în fa ța instan ței, au fost legal citate.
Pentru ipoteza în care o cerere se solu ționeaz ă, potrivit legii, f ără citarea p ărților,
însă se înf ățișează numai una dintre p ărți, se apreciaz ă că instan ța nu îi va da cuvântul
asupra chestiunilor privitoare la cererea respectiv ă, pentru a nu se înc ălca principiul
contradictorialit ății, precum și dreptul la ap ărare al p ărților adverse și egalitatea aces-
tora în procesul civil.
De re ținut c ă sintagma „f ără citare” nu înseamn ă „fără dezbateri” sau „f ără pre-
zența părților”, întrucât, în m ăsura în care toate p ărțile se înf ățișează în sala de jude-
cată la termen, într-un proces care se judec ă, potrivit legii, f ără citare, instan ța este
obligat ă să le acorde cuvântul asupra diverselor chestiuni ce presupun contradicto-
rialitate.

[1] G. B OROI , Codul 2001 , p. 117.