Capitolul I. Libertatea individual ă în contextul drepturilor și libertăților omului Secțiunea 1. Considera ții generale privind actualitatea și… [620696]

Capitolul I. Libertatea individual ă în contextul
drepturilor și libertăților omului
Secțiunea 1. Considera ții generale privind actualitatea și
importan ța examin ării libertății individuale
Istoria îndelungat ă și sinuoas ă a libertății individuale și a siguran ței
persoanei, permanentele conflicte ce intervin între legisla ție și teorie,
pe de o parte, respectiv între normele juridice și practica autorit ăților
publice, pe de alt ă parte, au impus formularea unor reguli constitu țio-
nale clare, a c ăror aplicare s ă nu fie stânjenit ă de interpret ări sau spe-
culații1.
În doctrina francez ă2 se sublinia faptul c ă „Starea natural ă a omului
este aceea de a fi liber, societatea având obliga ția de a respecta și
proteja libertatea acestuia. Exercitarea libert ății individuale este pentru
omul care tr ăiește în societate primul dintre toate bunurile, cel a c ărui
conservare intereseaz ă cel mai mult fericirea lui. Guvernan ții și legea
trebuie deci s ă o protejeze și să o apere cu o aten ție religioas ă contra
oricărui act arbitrar din partea mini ștrilor și a agenților lor”.
Libertatea, ca posibilitate de mi șcare în spa țiu și timp, atât ca feno-
men natural, cât și ca stare socio-uman ă, a constituit dintotdeauna
subiect de maxim ă preocupare atât pentru științele naturii, cât și pentru
filozofie, art ă, religie și, nu în ultimul rând, pentru științele socio-politice
și juridice, sens în care cele mai luminate min ți ale tuturor timpurilor au
contribuit prin ideile lor, adesea contradictorii, la poten țarea cu noi și
generoase valen țe ale con ținutului conceptului de libertate.
Ideea recunoa șterii, examin ării drepturilor omului a ocupat un loc
central în preocup ările multor în țelepți în decursul istoriei. Astfel, Pericle,
Platon, Aristotel, Cicero, Seneca, Marcurs Aurelius, Toma d'Aquino, Locke, Milton, Blackstone, Montesquieu, Franklin, Leibnitz, Kant, Hegel

1 I. Muraru, Gh. Iancu , Drepturile, libert ățile și îndatoririle constitu ționale, partea
I, IRDO, Bucure ști, 1992, p. 42.
2 A se vedea C.-A.Colliard, Libertés publiques, Dalloz, Paris, 1982, p. 233.

DIMENSIUNEA CONSTITU ȚIONALĂ A LIBERT ĂȚII INDIVIDUALE 2
și mulți alții au postulat, în domeniile studiate, drepturile inerente ale
individului1.
Realitatea practic ă dovede ște că protecția juridic ă a drepturilor
omului se realizeaz ă, în primul rând, pe plan intern, aceasta constituind
o condiție sine qua non pentru orice guvernare democratic ă.
Libertatea, în accep țiunea sa general ă, privește capacitatea oame-
nilor de a ac ționa fără opreliști și este o valoare social ă inestimabil ă,
dat fiind c ă ea confer ă posibilitatea valorific ării tuturor însu șirilor, atribu-
telor, intereselor și aspirațiilor legitime și raționale ale fiin ței umane, în
limitele admise de lege. În societatea democratic ă, Statul fiind organis-
mul politic care dispune de for ță și decide cu privire la întrebuin țarea ei,
garanteaz ă juridic și efectiv libertatea și egalitatea indivizilor, proce-
dând la propria sa limitare, Hegel subliniind în acest sens c ă „ideea
dreptului este libertatea”. Pe de alt ă parte, egalitatea nu poate exista
decât între oameni liberi, iar la rândul s ău libertatea nu poate exista
decât între oameni a c ăror egalitate este consfin țită juridic2. La fel ca
egalitatea3, libertatea este în acela și timp cea mai natural ă și totodată
cea mai himeric ă dintre no țiunile utilizate și explicate de științele juri-
dice, traiectoria sa extrem de zbuciumat ă în istoria umanit ății, avataru-
rile pe care le parcurge și în prezent ilustrând f ără dubiu aceste tr ăsă-
turi. De altfel, corela ția dintre egalitatea în drepturi a tuturor oamenilor
și recunoa șterea drepturilor și libertăților fundamentale a fost reliefat ă
în toate documentele interna ționale din domeniul drepturilor omului, în-
cepând cu Declara ția universal ă a drepturilor omului și continuând atât
cu documentele universale, cât și cu cele regionale. Recunoa șterea
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului nu decurge, a șa cum

1 Pentru a argumenta c ă dreptul la libertate personal ă este un drept esen țial
pentru fiin ța umană, W. Blackstone ar ăta că: „Păstrarea dreptului la libertate perso-
nală este de cea mai mare importan ță pentru cet ățeni, pentru c ă dacă s-ar lăsa în
puterea vreunui magistrat, fie chiar celor mai înal ți sau agen ților lui, s ă închidă, în
mod arbitrar, pe cine ar vrea el, s-ar nimici toate celelalte drepturi și imunități. Atacuri
nedrepte, arbitrare din partea magistra ților, chiar asupra vie ții sau propriet ății, sunt
mai puțin periculoase pentru comunitate decât cele îndreptate împotriva libert ății
personale a supusului. A r ăpi unui om via ța, a-i confisca cu violen ță averea f ără să fi
fost condamnat de judecat ă, ar fi un act de despotism a șa de mare, a șa de notoriu,
încât imediat ar transmite alarma tiraniei în tot regatul, dar arestarea unei persoane,
zvârlindu-l în mod secret în închisoare, unde suferin țele lui sunt necunoscute sau
uitate, e un act mai pu țin public, mai pu țin impresionant și prin urmare mult mai
periculos”. Citat de C. Dissescu, Drept constitu țional, ed. a 3-a, Ed. Libr ăriei SOCEC-
CO, Societate anonim ă, Bucure ști, 1915, p. 237-238.
2 N. Popa , Teoria general ă a dreptului, Ed. Actami, Bucure ști, 1998, p. 121.
3 E.S. Tănăsescu , Principiul egalit ății în dreptul românesc, Ed. All Beck, Bucu-
rești, 1999, p. XVII.

LIBERTATEA INDIVIDUAL Ă ÎN CONTEXTUL DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR OMULUI 3
s-a subliniat în doctrin ă1, din apartenen ța indivizilor la un anumit stat, la
o anumit ă comunitate, ci constituie un atribut natural al acestora.
Drepturile și libertățile fundamentale sunt nu numai o realitate2, ci și
scopul firesc al umanit ății în societatea democratic ă. Exercitarea, res-
pectarea și garantarea drepturilor omului sunt strâns legate de orga-
nizarea vie ții politice, economice și sociale, statul, prin autorit ățile sale,
fiind primul care poate garanta, prin intermediul legilor și prin politicile
administrative, m ăsurile necesare exercit ării și protecției acestor drep-
turi, măsuri care pot diferi de la țară la țară.
Pe de alt ă parte, libertatea presupune și respons abilitate asumat ă
de către fiecare individ în parte3, în așa fel încât limitele ce se impun
pentru fiecare libertate personal ă în parte, necesare pentru o bun ă
funcționare a societ ății, să fie admise și respectate de to ți indivizii.
Trebuie subliniat c ă drepturile omului se impun a fi puse în aplicare de
fiecare individ în strâns ă interdependen ță cu îndatoririle fa ță de semenii
săi, față de societate. Aceste drepturi, cu excep țiile de rigoare, nu con-
stituie drepturi absolute ale indivizilor, existând obliga ția fiecăruia de a
nu încălca drepturile celorlalte fiin țe umane, fiindc ă numai astfel exer-
citarea drepturilor omului se poate realiza în condi ții de deplin ă ega-
litate pentru to ți. În acest sens, dar referitor mai cu seam ă la raporturile
dintre particulari, romanii au emis celebrul dicton Qui jure suo utitur
neminem laedit4, principiu care a fost preluat în multe acte juridice fun-
damentale declarative de drepturi, inclusiv în art. 57 din Constitu ția
României din 1991 republicat ă5. Ca atare, se impune precizarea c ă
cerința respect ării drepturilor omului nu trebuie situat ă exclusiv în leg ă-
tură cu acțiunea sau inac țiunea statului, a organelor sau institu țiilor

1 I. Vida , Drepturile omului în reglement ări interna ționale, Ed. Lumina Lex, Bucu-
rești, 1999, p. 21.
2 I. Muraru, E.S. T ănăsescu , Drept constitu țional și instituții politice, ed. a 13-a,
vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucure ști, 2008, p. 135.
3 J.P. Sartre spunea, în lucrarea L’existentialisme est un humanism (Ed. Nagel,
1964, p. 36-37), c ă „omul este condamnat s ă fie liber. Condamnat pentru c ă nu el
s-a creat pe sine însu și și deoarece este responsabil de tot ceea ce face”.
4 Cine își exercită propriile drepturi nu poate leza drepturile altuia. Romanii au
stabilit, într-o singur ă enumerare, preceptele dreptului, f ăcând astfel corela ția cu limi-
tele libert ății persoanei concentrate în dictonul latin amintit mai sus: juris praecepta
sunt hec: honeste vivere, alterum non laedere, suum quique tribuere.
5 Articolul 57, text marginal „Exercitarea drepturilor și libertăților”, are urm ătorul
conținut: „Cet ățenii români, cet ățenii străini și apatrizii trebuie s ă-și exercite drep-
turile și libertățile constitu ționale cu bun ă-credință, fără să încalce drepturile și liber-
tățile celorlal ți”.

DIMENSIUNEA CONSTITU ȚIONALĂ A LIBERT ĂȚII INDIVIDUALE 4
sale. Drepturile omului, având un caracter universal, se cer a fi res-
pectate de orice cet ățean și în raport cu semenii s ăi.
Principiul general al libert ății se difuzeaz ă în ramurile dreptului fie
sub forma libert ăților generale, fie sub forma libert ăților individuale.
Libertatea omului se înf ățișează dintr-un punct de vedere întreit: liber-
tatea în raport cu natura, liber tatea în raport cu societatea și libertatea
omului în raport cu sine însu și, libertatea fiind o condi ție fundamental ă
a res ponsabilit ății1. Indiferent de opinia exprimat ă cu privire la originea
drepturilor omului, recunoa șterea acestora în dreptul pozitiv, ca drepturi
subiective, a constituit solu ția prin care s-a reglementat statutul juridic
al individului, pozi ția acestuia în societate.
În literatura juridic ă2 s-a afirmat c ă drepturile și libertățile fundamen-
tale nu reprezint ă o nouă morală sau o nou ă religie laic ă, ci sunt în
egală măsură o realitate în via ța cotidian ă a societății omenești, practic
finalitatea întregii activit ăți umane, mai cu seam ă în societatea demo-
cratică, fiind o limb ă comună tuturor oamenilor. Preocuparea pentru
protecția și promovarea libert ății individuale, a drepturilor fundamentale
în general, de și are o istorie îndelungat ă, începând cu actele consti-
tuționale engleze Magna Carta Libertatum (1215) și Habeas Corpus
Act (1679), î și regăsește totuși cele mai importante puncte de reper în
Declarația francez ă a drepturilor omului și cetățeanului (1789), în
Declarația universal ă a drepturilor omului (1948) și în Conven ția euro-
peană pentru ap ărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
(1950), constituind în permanen ță o temă de mare actualitate, drept
dovadă fiind Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în
prezent având for ță juridică asemănătoare Tratatelor UE, dup ă intrarea
în vigoare a Tratatului de la Lisabona pe întreg teritoriul Uniunii Euro-
pene, la 1 decembrie 2009.
Evoluția societății omene ști, caracterul complex și sinuos al rapor-
turilor născute în interiorul statelor, precum și la nivel suprastatal, fie el
regional ori global, determin ă necesitatea identific ării unor noi instru-
mente juridice, dar și politico-economice, a unor m ăsuri de protec ție a
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului privite în general, a
libertății individuale în particular, în contrapondere permanent ă față de
tendința de represiune statal ă pe care o manifest ă orice guvernare fa ță
de cetățenii săi, uneori f ățiș sau alteori discret, sub pretexte întemeiate
sau imaginare. În acest sens, al recunoa șterii nevoii de limitare a puterii

1 N. Popa , Teoria…, op. cit., p. 121.
2 I. Muraru, E.S. T ănăsescu , Drept constitu țional și instituții politice, ed. a 13-a,
vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucure ști, 2008, p. 135.

LIBERTATEA INDIVIDUAL Ă ÎN CONTEXTUL DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR OMULUI 5
discreționare a statului, teoria drepturilor reflexe și a autolimit ării sta-
tului a subliniat mai clar determinismul pe care îl stabile ște statul pentru
reglementarea și exercitarea drepturilor fundamentale, afirmând c ă
drepturile fundamentale se nasc din autolimitarea statului1, aceste
drepturi fundamentale constituind bariera ce limiteaz ă puterile auto-
rităților publice, asigurând indivizilor libertatea lor natural ă de acțiune
într-un cadru determinat. Interesul pe care îl prezint ă înscrierea dreptu-
rilor omului în documente interna ționale se datoreaz ă nu numai unei
preocupări reale fa ță de necesitatea promov ării și garantării drepturilor
și libertăților inerente fiin ței umane, ci și ca urmare a faptului c ă, de
multe ori prin neglijarea sau înc ălcarea flagrant ă a acestor drepturi și
libertăți s-au creat situa ții conflictuale de natur ă a pune în pericol con-
diția omului liber , idealurile de pace, stabilit ate și securitate, perpetuate
în cultura filozofico-religioas ă și socială a celor mai multe popoare.
Într-o analiz ă a limitelor libert ății, James Buchanan sus ține că „liberta-
tea individual ă devine obiectul dominant al politicii sociale, nu ca un
element instrumental în atingerea fericirii economice sau culturale și nu
ca vreo valoare superioar ă metafizic ă, ci mult mai simplu, ca o conse-
cință necesar ă a unei metodologii individualist-democratice”. Autorul î și
pune întrebarea identific ării limitelor de defini ție ale libert ății individuale
de comportament (referindu-se, desigur, la libertatea general ă a orică-
rei persoane de a- și manifesta liberul arbitru și actele de voin ță în sen-
surile pe care individul le alege la nivel subiectiv), observând c ă orice
normă introdus ă răstoarnă utopiile anarhiste care se bazeaz ă pe liber-
tatea absolut ă de a decide asupra propriei persoane, determinând
constrângerea anarhiei și, implicit, limitarea libert ății personale2.
În Adunarea Constituant ă de adoptare a Constitu ției României din
1991, unul dintre membrii Adun ării a afirmat, foarte sugestiv, pentru a
sublinia importan ța libertății persoanei dincolo de sensurile acestei sin-
tagme în plan juridic, c ă „libertatea este una și este indivizibil ă. Nu exis-
tă libertate mai mic ă sau libertate mai mare. De aceea ea trebuie înso-
țită de responsab ilitate socială”3. Individul, fiin ța umană, este valoare și
purtătoare de valori juridice; el este subiect de drept, deci titular de
drepturi și obligații juridice. Aceast ă calitate este reflectat ă în conceptul

1 A se vedea A.G. De Lapradelle , Cours de droit constitutionnel, Paris, 1912, p. 557.
2 J. Buchanan , Limitele libert ății. Între anarhie și Leviathan, Institutul European,
București, 1997, p. 23-25.
3 Deputatul Gheorghe Voinea, stenograma ședinței din 1 octombrie 1991, Gene-
za Constitu ției României din 1991. Lucr ările Adun ării Constituante, R.A. Monitorul
Oficial, Bucure ști, 1998, p. 341.

DIMENSIUNEA CONSTITU ȚIONALĂ A LIBERT ĂȚII INDIVIDUALE 6
juridic de capacitate juridic ă și ea exprim ă aptitudinea de a avea în
temeiul legii și de a exercita în limitele ei, drepturi și obligații imanente
ființei umane1. În aceast ă opinie2, dreptul subiectiv reprezint ă conceptul
juridic cu ajutorul c ăruia a fost definit ă poziția omului în societate,
precum și relația individ – stat.
În condițiile societ ății contemporane, caracterizat ă printr-o complexi-
tate accentuat ă a relațiilor dintre indivizi, pe de o parte, respectiv a
relațiilor dintre individ și societate, pe de alt ă parte, raporturi care au o
dinamică atât intern ă, cât și externă în permanent ă creștere, oamenii
nu mai solicit ă doar simpla reglementare a libert ății, ci ei solicit ă măsuri
juridice eficiente pentru garantarea particip ării la libertate3, ceea ce pre-
supune existen ța cât mai multor garan ții juridico-statale pentru drepturi
și libertăți, pentru libertatea personal ă în particular. În demersul de ana-
liză a drepturilor și libertăților fundamentale, a libert ății individuale în
particular, este util a se avea în vedere și criteriul axiologic, pe baza
căruia teoria valorii în domeniul drepturilor omului impune parcurgerea
a trei etape de genez ă a acestora: extragerea realit ăților sociale, sinte-
tizarea acestora; identificarea, delimitarea valorilor esen țiale; poziti-
varea acestor valori prin transformarea lor în norme juridice4.
Sec țiunea a 2-a. Identificarea și explicarea
terminologiei utilizate
A. Utilitatea stabilirii terminologiei juridice în demersul de cercetare
științifică este incontestabil ă, mai ales într-un domeniu de mare actua-
litate și importan ță teoretică și practică, cum este acela al libert ății omu-
lui. Pe bun ă dreptate s-a ar ătat în doctrin ă că „înțelegerea con ținutului
și sensurilor drepturilor, libert ăților și îndatoririlor fundamentale implic ă
stăpânirea conceptelor și terminologiei – o terminologie nuan țată – mai
ales a exprim ărilor juridice”5.

1 I. Deleanu , Drepturile subiective și abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1998. p. 15.
2 Idem , p. 15.
3 N. Popa , Teoria…, op. cit., p. 122-123.
4 N. Pavel , Drepturile omului într-o abordare diacronic ă, axiologic-epistemolo-
gică, sistemic ă și sincronic ă, în Revista de studii de drept românesc, anul 19 (52),
nr. 1-2, ianuarie-decembrie 2009, Ed. Academiei Române, Bucure ști, 2009, p. 276.
5 I. Muraru, Gh. Iancu , Drepturile, libert ățile…, op. cit., p. 3.

LIBERTATEA INDIVIDUAL Ă ÎN CONTEXTUL DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR OMULUI 7
În materia drepturilor și libertăților omului, dup ă cum s-a precizat în
doctrină1, limbajul juridic este un limbaj tehnic și, desigur, obligatoriu,
din moment ce devine însu și limbajul legii; acest limbaj este, totodat ă,
flexibil și adaptat nevoii de a reglementa o arie cât mai larg ă de relații
sociale și se întemeiaz ă pe un num ăr mare de conven ții2 exprimate cel
mai adesea difuz în limbajul comun și de regul ă explicit în limbajul
științific juridic. Pe plan interna țional exist ă convenții, pacte, tratate cu o
valoare general recunoscut ă, în cadrul c ărora, libertatea și demnitatea
umană este ap ărată prin înscrierea unor drepturi ce apar țin omului,
precum și prin protec ția și garantarea acestora. Se poate observa c ă
instrumentele juridice interna ționale atest ă faptul c ă recunoa șterea
drepturilor omului are un caracter de universalitate și că protecția lor
juridică se impune oric ărui stat, oric ărei comunit ăți. Preeminen ța regle-
mentărilor interna ționale nu înseamn ă, însă, scoaterea drepturilor omu-
lui din competen ța națională a statelor. Cet ățenii pot beneficia de drep-
turile stabilite prin instrumentele juridice interna ționale, numai ca urma-
re a accept ării acestor drepturi de c ătre statele de care apar țin, pe care
statele respective le recunosc și le garanteaz ă prin includerea lor în
legislația națională. Prin urmare, drepturile și libertățile cetățenești fun-
damentale decurg, în ultim ă instanță, din legea na țională, din faptul c ă
prevederile instrumentelor juridice interna ționale au fost transpuse și
individualizate în norme de drept intern.
În acest sens, re ținem că în sistemele juridice și reglement ările
constituționale moderne, printre care se înscrie și România cu Consti-
tuția sa actual ă, statele au optat pentru o reglementare expres ă a drep-
turilor și libertăților fundamentale, inclusiv a libert ății individuale, por-
nind cel mai adesea de la reglement ările existente în documentele
juridice interna ționale, cu reflec tarea princi piilor c onsacrate în Habeas
Corpus Act , în Declara ția francez ă a Drepturilor Omului și Cetățeanului
cu privire la protec ția libertății individuale și siguranței persoanei.
Așa cum s-a ar ătat în doctrin ă, „drepturile omului au ap ărut în isto-
rie ca instrument de protec ție a individului în raporturile sale cu comu-
nitatea, având ca principal ă funcție limitarea puterii politice pentru a
permite libera și deplina manifestare a fiin ței umane”3. Problematica
drepturilor omului are originea din perioada antichit ății, filozoful grec
Protagoras postulând c ă „omul este m ăsura tuturor lucrurilor”, iar Codul

1 I. Muraru, E.S. T ănăsescu , Drept constitu țional…, op. cit., p. 140.
2 A se vedea T. Drăganu , Declara țiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor
în dreptul interna țional public, Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 1998, p. 19.
3 I. Muraru, E.S. T ănăsescu , Drept constitu țional…, op. cit., p. 136.

DIMENSIUNEA CONSTITU ȚIONALĂ A LIBERT ĂȚII INDIVIDUALE 8
lui Hamurabi încercând o prim ă legiferare a conduitei oamenilor1. Drep-
turile omului sunt considerate în doctrin ă ca drepturi inerente persoanei
umane, ce decurg din natur ă, dar care sunt caracterizate prin ra țio-
nalism, sunt intangibile și se impun tuturor, ele necesitând cu stringen ță
garanții eficiente care nu pot rezulta din natura lor intrinsec ă2.
Problematica drepturilor omului a cunoscut o preocupare deosebit ă
mai cu seam ă după cel de al doilea r ăzboi mondial. Ea este cunoscut ă
în termenii protec ției demnit ății și libertății ființei umane, a indivizilor,
protecție care se realizeaz ă prin acte normative interne și interna-
ționale. Actele normative interne care consacr ă drepturile fundamentale
sunt legile fundamentale, constitu țiile statelor, iar garantarea respect ării
acestora este asigurat ă prin normele dreptului pozitiv.
Complexitatea universului de discurs, multitudinea si varietatea
criteriilor care pot sta la baza unei posibile clasific ări, fac extrem de
anevoioas ă clasificarea3 drepturilor și libertăților. Dificultatea clasific ării

1 N. Pavel , Drepturile omului într-o abordare diacronic ă, axiologic-epistemo-
logică, sistemic ă și sincronic ă, în Revista de studii de drept românesc, anul 19 (52),
nr. 1-2, ianuarie-decembrie 2009, Ed. Academiei Române, Bucure ști, 2009, p. 275.
2 Idem , p. 137.
3 Th.C. van Boven considera c ă ar exista trei categorii de drepturi, și anume:
drepturi destinate s ă protejeze libertatea și integritatea fizic ă și morală a persoanei
umane; drepturi politice; drepturile economice sociale și culturale; a se vedea Th.C.
van Boven , Les dimensions internationales des droits de l’homme, coord. K. Vasak ,
UNESCO, Paris, 1978, p. 100-101. J. Eide în Dinamics of Human Rights and the
Role of the Educator, în B.P.P. nr. 1/1983, p. 105 afirma c ă libertățile fundamentale
ar putea fi clasificate în: drepturi privind integritatea individului și libertatea de ac țiu-
ne a acestuia și drepturile politice. Paul Negulescu în Curs de drept constitu țional
(Ed. Alex Th. Doicescu, Bucure ști, 1927, p. 518) împarte drepturile enumerate în
Declarația francez ă a drepturior omului și cetățeanului din 1789 în trei categorii: ega-
litatea, care era privit ă ca o „m ăsură a libert ății”, libertatea și proprietatea. C.A.
Colliard în Libertés publiques (Dalloz, Paris, p. 203-205, 310) clasific ă libertățile
individuale în trei „serii”: libert ăți fundamentale (libert ățile persoanei) din care fac
parte: dreptul la securitate (inviolabilitatea persoanei), dreptul la inviolabilitatea domi-
ciliului și inviolabilitatea coresponden ței, libertăți ale gândirii (libert ăți individuale) și
libertăți economice (sociale) din care fac parte acele libert ăți cu caracter economic,
dar care nefiind drepturi nu implic ă obligația statului de a efectua o presta ție pozitiv ă.
A. Hauriou în Droit constitutionnele et institutions politiques (Ed. Montchrestien,
Paris, 1967, p. 170) împ ărțea libertățile publice în dou ă categorii și anume: libert ăți
primordiale sau primare și libertăți secundare sau complimentare. Jean Morange
amintește, în privin ța clasific ărilor libert ăților fundamentale, „libert ățile scop”, „liber-
tățile mijloc”, respectiv „libert ățile active” și „libertățile pasive”, preferând îns ă distinc-
ția între libertatea individual ă și libertățile colective, pe considerentul c ă „Libertatea,
în sensul de a putea face tot ceea ce nu d ăunează altuia, nu poate fi divizat ă. Pe de
o parte este greu s ă recunoști numai o serie de libert ăți, ignorând altele, iar pe de
altă parte fiecare libertate poate fi în țeleasă în mai multe sensuri” – J. Morange ,
Libertățile publice, Ed. Rosetti, ed. a 7-a, Bucure ști, 2002, p. 51-52.

LIBERTATEA INDIVIDUAL Ă ÎN CONTEXTUL DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR OMULUI 9
este sporit ă și de faptul ca una si aceea și libertate poate fi examinat ă
sub diferite fa țete, ea este – cu alte cuvinte – susceptibil ă de înscriere
în două sau mai multe categorii. Totu și încercările n-au lipsit și nu lip-
sesc, fiecare cu avantajele și dezavantajele ei: libert ăți – autonomie și
libertăți – particulare; libert ăți esențiale și libertăți secundare; libert ăți –
scop și libertăți – mijloace; libert ăți active și libertăți pasive; libert ăți
care ocrotesc interesele sau valorile intelectuale și morale ale persoa-
nei și libertăți care disimuleaz ă interesele ei materiale; libert ăți indivi-
duale si libert ăți de grup ș.a.m.d. Toate aceste criterii și clasificări au un
caracter formal. Totu și, într-o oarecare m ăsură, ele implic ă și evocarea
substanței dreptului sau libert ății respective, precum și scopul urm ărit
prin consacrarea si garantarea acelui drept sau acelei libert ăți1.
Expresia «drepturile omului» evocă drepturile fiin ței umane, înzes-
trată cu rațiune și conștiință, căreia îi sunt recunoscute drepturile sale
naturale ca drepturi inalienabile și imprescriptibile. În societatea organi-
zată în stat, omul se prezint ă sub în plan juridic sub trei ipostaze dis-
tincte: cet ățean, străin ori apatrid. În plan juridic intern omul devine
cetățean, iar drepturile sale naturale sunt proclamate și asigurate prin
Constituția statului al c ărui cetățean este, devenind drepturi cet ățenești.
Categoriile juridice drepturi ale omului și drepturi ale cet ățeanu-
lui, s-a arătat în doctrina recent ă, sunt exprim ări aflate în strâns ă co-
relație, care nu se confund ă. Expresia «drepturile omului» evocă drep-
turile fiin ței umane înzestrat ă cu rațiune și conștiință, căreia îi sunt
recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi inalienabile și im-
prescriptibile, în timp ce drepturile cet ățenești desemneaz ă drepturile
naturale proclamate și asigurate prin Constitu ția statului al c ărui cetă-
țean este2. Ion Deleanu apreciaz ă că prin «drepturile omului» se înțe-
leg drepturile oric ărei persoane care se afl ă în spațiul suveranit ății unui
stat, indiferent de raportul s ău cu statul respectiv, iar prin «drepturile
cetățeanului» înțelegem drepturile specifice acelei persoane care, prin
raportul de cet ățenie, apar ține statului respectiv (de exemplu, drepturile
electorale, dreptul de a ocupa anumite func ții publice etc.) 3.

1I. Deleanu , Instituții si proceduri constitu ționale, Ed. Servo-Sat, Bucure ști, 2003,
p. 138-139, 418-419.
2 I. Muraru, E.S. T ănăsescu , Drept constitu țional…, op. cit., p. 142.
3 I. Deleanu , Instituții și proceduri…, op. cit., p. 138.

DIMENSIUNEA CONSTITU ȚIONALĂ A LIBERT ĂȚII INDIVIDUALE 10
În rândul drepturilor civile și politice, denumite și «drepturi din prima
generație»1 se includ, printre altele: dreptul la via ță; interzicerea torturii,
aplicării unor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante;
interzicerea sclaviei; interzicerea muncii for țate; dreptul fiec ăruia la
libertate și securitatea persoanei sale; dreptul persoanelor arestate sau
deținute de a fi tratate cu umanitate; dreptul la egalitate în fa ța legii;
dreptul la prezum ția de nevinov ăție; dreptul individului de a i se recu-
noaște pretutindeni personalitatea uman ă; libertatea de circula ție, inclu-
siv de a p ărăsi propria tar ă și de a reveni în aceasta.

B. În doctrina juridic ă2 s-a afirmat c ă, din punct de vedere juridic,
dreptul este o libertate , iar libertatea este un drept , iar între cei doi
termeni nu exist ă deosebiri de natur ă juridică3, ele reprezentând în rea-
litate o singur ă noțiune juridic ă, denumit ă frecvent libertăți publice4.
Prin expresia libertăți publice trebuie s ă se înțeleagă atât libert ățile,
cât și drepturile umane, dar care apar țin dreptului public, mai ales drep-
tului constitu țional, și care se bucur ă de un regim juridic aparte5.
Tot în doctrin ă6 s-a subliniat c ă nuanțarea terminologic ă are pe de o
parte o explica ție de ordin istoric, în sensul c ă la început în catalogul
drepturilor umane au ap ărut mai întâi libert ățile ce presupuneau din
partea celorlal ți o atitudine general ă de abținere. Evolu ția libertăților, în
contextul mai larg al evolu ției politice și sociale a avut ca rezultat cris-
talizarea conceptului de drept, concept cu un con ținut și semnifica ții
juridice complexe. În timp, aceste libert ăți au trebuit nu numai procla-

1 A se vedea I. Muraru, E.S. T ănăsescu , Drept constitu țional…, op. cit., p. 143;
I. Vida , Drepturile omului în reglement ări interna ționale, Ed. Lumina Lex, Bucure ști,
1999, p. 19.
2 H. Kelsen , The Law of United Nations, Londra, 1951, p. 29, ar ăta că „for-
mularea drepturi ale omului și libertăți fundamentale este incorect ă, deoarece liber-
tățile sunt drepturi ale omului”.
3 T. Drăganu , Drept constitu țional…, op. cit., p. 154.
4 Expresia «libert ăți publice» are originea în dreptul francez, libert ățile publice
caracterizând curentul legicentrismului francez, unde legea este expresia suve-
ranității naționale, iar protec ția libertăților se realizeaz ă în special fa ță de organele
executive, fa ță de administra ție, după cum precizeaz ă Jean Rivero, Luis Favoreu și
alți autori francezi. L. Favoreu mai ar ăta că termenul «libert ăți» se refer ă la sfera de
autonomie a individului și la posibilitatea lui de a ac ționa liber, iar no țiunea «publice»
reflectă natura lor de drept public și opozabilitatea acestora numai fa ță de autorit ățile
publice.
5 J. Rivero , Les Libertés publiques, P.U.F., 1984, p. 10-11; Gh. Iancu , Drept
constituțional și instituții politice, ed. a 4-a rev ăzută, Ed. Lumina Lex 2007, Bucure ști,
p. 106.
6 I. Muraru, E.S. T ănăsescu , Drept constitu țional…, op. cit., p. 141.

LIBERTATEA INDIVIDUAL Ă ÎN CONTEXTUL DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR OMULUI 11
mate, cât și promovate și mai ales protejate și garantate. Pe de alt ă
parte, utiliz area celor doi termeni, în r ealitate sinonimi, se justific ă prin
necesitatea de a da expresivitate și frumuse țe limbajului juridic, ținând
cont și de tradi ția normativ ă1.
C. Dintre drepturile și libertățile omului, drepturile și libertățile
fundamentale sunt acelea care consacr ă la nivel normativ acele drep-
turi pe care guvernan ții doresc s ă le garanteze, astfel încât for ța lor juri-
dică și garanțiile lor sunt cele ale normei juridice prin care au fost con-
sacrate
2. Ioan Muraru, în cadrul Adun ării Constituante din 1991, defi-
nind practic drepturile și îndatoririle fundamentale, a ar ătat că „Noi,
oamenii, avem multe drepturi și libertăți și multe îndatoriri. Cele înscrise
în Constitu ție sunt fundamentale. Altfel spus, din punct de vedere strict
juridic, numai drepturile și libertățile nominalizate în Constitu ție sunt
drepturi fundamentale. Celelalte sunt drepturi subiective, obi șnuit ele
sunt ocrotite, dar nu au importan ța juridică pe care o au drepturile
prevăzute în Constitu ție”3.
Noțiunea de «drepturi și libertăți fundamentale» a cunoscut evolu ția
pe care a urmat-o societatea în ansamblul ei. Terminologia actual ă
face referire fie la drepturile cet ățenilor, la drepturi fundamentale, fie la
drepturile omului, ca urmare a transpunerii acestei problematici din dreptul intern în dreptul interna țional și invers
4. Distincția între drep-
turile fundamentale și celelalte drepturi ale omului r ămâne de actua-
litate, cu delimitarea f ăcută potrivit criteriilor amintite mai sus.
Constantin Dissescu nu define ște explicit drepturile fundamentale,
dar apreciaz ă că dreptul reprezint ă o reglementare a libert ăților, reți-
nând că problema fundamental ă a organiz ării sociale st ă în armo-
nizarea libert ăților, în coexisten ța lor, legea fundamental ă reglemen-
tând și garantând aceste libert ăți (cu referire la art. 5-30 din Constitu ția
României din 1866)5. Constantin Dissescu mai sublinia c ă „Libertatea
este exerci țiul conștient al voin ței, e voin ța în concurs cu via ța, e drep-
tul ființei inteligente de a se dezvolta în ordinea sa dup ă rațiune. Drep-
tul derivă din libertate… Dreptul și libertatea se confund ă, de aceea o

1 Idem , p. 141.
2 Idem , p. 138.
3 I. Muraru , Geneza Constitu ției României din 1991- Lucr ările Adun ării Consti-
tuante, R.A. Monitorul Oficial, Bucure ști, 1998, p. 341.
4 J. Rivero , Les Libertés publiques, P. U.F., 1984, p. 23.
5 C. Dissescu , Dreptul constitu țional, Ed. Libr ăriei SOCEC-Co, Societate ano-
nimă, Bucure ști, 1915, p. 440-441.

DIMENSIUNEA CONSTITU ȚIONALĂ A LIBERT ĂȚII INDIVIDUALE 12
libertate e un drept, precum un drept este o libertate… Omul are dreptul
la fericire și la viață, destina ții care nu se pot realiza f ără libertate, c ăci
unde nu e libertate nu poate fi fericire”1.
Paul Negulescu, inspirându-se din Declara ția francez ă a drepturilor
omului și cetățeanului, a emis opinia potrivit c ăreia „drepturile publice,
numite și libertăți publice sau drepturi ale omului și cetățeanului, sunt
facultăți, posibilit ăți recunoscute de legiuitorul constituant tuturor me-
mbrilor societ ății afară de restric ții speciale, în scopul de a ajuta per-
fecționarea și conservarea individului însu și”2.
Nistor Prisca define ște drepturile fundamentale ca fiind „acele posi-
bilități ale cetățeanului de a exercita anumite ac țiuni, esen țiale pentru
asigurarea existen ței și dezvoltării sale social-politice și culturale, care
sunt prev ăzute de constitu ție și sunt garantate prin baza economic ă și
prin forța de constrângere a statului”3.
Tudor Dr ăganu desemneaz ă prin drepturi fundamentale cet ățe-
nești „acele drepturi ale cet ățenilor care, fiind esen țiale pentru exis-
tența fizică și integritatea psihic ă, pentru dezvoltarea material ă și inte-
lectuală a cetățenilor, precum și pentru asigurarea particip ării lor active
la conducerea statului, sunt garantate de îns ăși Constitu ția”4. Tudor
Drăganu mai arat ă că drepturile fundamentale cet ățenești constituie
„sâmburele reglement ării legale a tuturor celorlalte drepturi subiective
și apar ca adev ărați aștri, în jurul c ărora graviteaz ă ca simpli sateli ți
toate celelalte drepturi subiective. Prin aceasta, drepturile fundamen-
tale ale cet ățenilor devin temelia juridic ă a ansamblului drepturilor cet ă-
țenești”5. De asemenea, autorul opineaz ă că „Drepturile fundamentale
ale cetățenilor nu trebuie concepute ca o categorie de drepturi deose-
bite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. Întocmai ca orice drepturi subiective, ele sunt puteri garantate de lege voin ței subiectului
activ al raportului juridic, în temeiul c ărora acesta este în m ăsură, în
vederea valorific ării unui interes personal direct, s ă desfășoare o con-
duită determinat ă sau să pretindă subiectului pasiv al raportului o anu-
mită comportare care, la nevoie, poate fi impus ă acestuia cu sprijinul
forței de constrângere a statului…D repturile fundamentale nu difer ă de

1 Idem , p. 440-441.
2 P. Negulescu , Curs de drept constitu țional român, Ed. Alex Th. Doicescu,
București, p. 512-513.
3 N. Prisca , Drept constitu țional, Ed. Didactic ă și Pedagogic ă, Bucure ști, 1977,
p. 20.
4 T. Drăganu , Drept constitu țional și instituții politice. Tratat elementar, vol. I,
Ed. Lumina Lex, Bucure ști, 1998, p. 151.
5 T. Drăganu , Tratat de drept constitu țional…, op. cit., p. 151.

LIBERTATEA INDIVIDUAL Ă ÎN CONTEXTUL DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR OMULUI 13
alte drepturi subiective nici prin obiectul lor specific…De și nu au un
specific propriu nici din punctul de vedere al naturii juridice, nici al
obiectului lor, drepturile fundamentale î și justifică pe deplin existen ța ca
o categorie distinct ă de celelalte drepturi prin importan ța economic ă,
socială și politică pe care o au”.
Ion Deleanu a în țeles prin «drepturi și libertăți fundamentale» „pre-
rogativele în jurul c ărora graviteaz ă toate celelalte drepturi subiective și
care se bucur ă de protec ție în raport cu toate puterile statului, inclusiv,
dacă este cazul, prin interven ția judecătorului constitu țional și a celui
european, în condi țiile prevăzute de normele na ționale și de cele
comunitare”1.
Ioan Muraru și Elena Simina T ănăsescu le-au definit ca fiind „acele
drepturi subiective ale cet ățenilor, esen țiale pentru via ța, libertatea și
demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a perso-
nalității umane, dr epturi stab ilite prin Constitu ție și garantate prin
Constituție și legi”2.
Leon Duguit3 a denumit «drepturile fundamentale» ca fiind libertăți
publice , exprimare ce a cunoscut o larg ă utilizare în doctrina francez ă.
Plecând de la constatarea c ă în prezent drepturile și libertățile fun-
damentale sunt consacrate atât în legile fundamentale ale diferitelor
state, cât și în diferite instrumente juridice interna ționale, care s-au
impus respectului general prin prestigiul și recunoa șterea general ă pe
care le-au dobândit4, Colocviul de la Aix din ianuarie 1981 a considerat
că prin conceptul de drepturi fundamentale ale omului în țelegem „an-
samblul drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor fizice… în vir-
tutea Constitu ției, dar și a textelor interna ționale, și protejate atât contra
puterii executive, cât și contra puterii legislative de c ătre judec ătorul
constituțional sau de c ătre judec ătorul interna țional”5. În doctrina fran-
ceză, terminologia de «libert ăți publice», alternativ cu aceea de «liber-
tăți fundamentale», o folose ște și Jean Morange6, în timp ce al ți autori
francezi7 utilizeaz ă denumirile de drepturi și libertăți fundamentale sau
libertăți constitu ționale și europene sau interna ționale.

1 I. Deleanu , Instituții…, op. cit., p. 399.
2 I. Muraru, E.S. T ănăsescu , Drept constitu țional…, op. cit., p. 140.
3 L. Duguit , Traité de droit constitutionnel, I, Paris, 1927, p. 308.
4 T. Drăganu , Declara țiile de drepturi ale omului…, op. cit., p. 23.
5 A se vedea L. Favoreu , L’ élargissement de la saisine du Conseil Consti-
tutionnel, în Revue francaise de Droit constitutionnel, 1990, p. 588.
6 J. Morange , Libertățile publice, Ed. Rosetti, Bucure ști, 2002, p. 5-6, p. 50.
7 L. Favoreu, P. Gaia, R. Ghevontian, J.L. Mestre, O. Pfersmann, A. Roux,
G. Scoffoni , Droit constitutionnel, 4 edition, Dalloz, Paris, 2001, p. 724-725. Autorii