Capitolul I. Introducere în materia drepturilor omului. Conceptul de drepturi și libertăți fundamentale ale omului Secțiunea 1. Succinte considerații… [603720]

Capitolul I. Introducere în materia
drepturilor omului. Conceptul de drepturi și
libertăți fundamentale ale omului
Secțiunea 1. Succinte considerații diacronice
Abordarea sub aspect evolutiv-istoric a problematicii drepturilor o mului 
și a libertăților sale fundamentale, în ansamblul ei, se poate face pe trei 
planuri[1], după cum urmează:
1. planul ilosoiei politico-juridice;
2. planul juridic;
3. planul cooperării dintre state.
§1. Planul ilosoiei politico-juridice
Conceptul de drepturi și libertăți fundamentale ale omului este rezultatul 
evoluției în plan ilosoic și juridic a gândirii oamenilor organizați în socie-
tate. Mai mult, deinirea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale 
ale iecărei iințe umane au constituit o preocupare constantă a gânditorilor 
umanității, iecare epocă îmbogățind conținutul conceptului[2].
Primele idei ilosoice asupra drepturilor omului, ca și anumite repre-
zentări despre echitate și justiție apar în  Antichitate . Astfel,  Codul lui Ham-
murabi (1770 î.e.n.) reglementează raporturi sociale și promovează reguli 
de dreptate socială și spirit umanitar[3]. Biblia (Vechiul Testament) consacră 
prerogative fundamentale ale iinței umane și o nouă concepție despre le-
[1] R. Miga-Beșteliu, C. Brumar,  Protecția internațională a drepturilor omului. Note
de curs , ed. a 5-a, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 5.
[2] O. Predescu,  Protecția internațională a drepturilor omului , Ed. Omnia Uni S.A.S.T., 
Brașov, 2010, p. 7.
[3] I. Moroianu Zlătescu, R. Demetrescu,  Din istoria drepturilor omului , Institutul 
Român  pentru  Drepturile  Omului,  București,  2003,  p. 5,  apud R. Miga-Beșteliu, 
C. Brumar,  op. cit. , p. 5 (nota de subsol 1).

2 Drept european și internațional al drepturilor omului
gătura dintre drepturi și îndatoriri[1]. Gândirea budistă promovează o con-
cepție conform căreia toate iințele sunt egale în demnitate și valoare, toți 
au dreptul la respect și nimic nu poate justiica o atingere adusă vieții lor, 
exploatarea și umilirea lor[2].
Grecia antică promova un anumit  drept al cetății , constând în participa –
rea cetățenilor la elaborarea legilor și la conducerea societății prin ocupa-
rea unor funcții publice. Deopotrivă,  drepturile individuale  reprezentau un 
instrument care garanta libertățile civile, dar nu era o garanție individuală 
contra statului. Mai târziu, gânditorii greci au apreciat  drepturile omului  ca 
drepturi fundamentale, eterne și imuabile, inerente naturii umane[3].
În continuare, vom înfățișa  câteva exemple din gândirea ilosoilor din
Grecia Antică . Hesiod , Solon și Pericle  sunt primii ilosoi greci care pun 
problema unor drepturi ale omului.  Platon arată că ideea de justiție se regă –
sește atât în iecare individ, cât și în organizarea cetății, iar omul nu trebuie 
să răspundă „la o nedreptate cu alta, nici la rău cu rău”, orice i-ar face un alt 
om[4]. Tot Platon distinge între natura oamenilor ( phúsis ) și convenția dintre 
aceștia ( nomos ), în sensul că prin natura lor iințele umane se aseamănă, dar 
prin convenție, adică prin lege, ele se diferențiază.  Aristotel arăta că „Numai 
prin lege devine cineva sclav ori este liber, dar prin natură oamenii nu se 
deosebesc cu nimic”[5]; cetatea este o realitate naturală, iar omul, iind prin 
natura sa destinat să trăiască în cetate, este „un viețuitor  politic”[6]. Conform 
doctrinei, se poate identiica în acest text „primul germene al ideii de drept 
natural”[7].
În Roma antică , pe lângă recunoașterea dreptului cetățenilor romani de 
a participa la viața publică, existau deja rudimentele unor drepturi indivi-
duale impuse statului sub forma unor garanții acordate numeroșilor cetățeni 
romani, spre deosebire de un statut juridic mai sărac în garanții acordat 
străi  nilor[8]. Astfel, noțiuni ca „ libertatea individuală ” și „ egalitatea între
oameni ” sunt dezvoltate de  Marcus Tullius Cicero  și Seneca . Pornind de la 
germenii apăruți în societatea greacă, juriștii romani fundamentează  teoria
[1] R. Miga-Beșteliu, C. Brumar,  op. cit. , p. 6.
[2] Ibidem .
[3] Ibidem .
[4] Platon,  Opere complete , vol. I,  Criton , Ed. Humanitas, București, 2001, p. 57.
[5] Aristotel,  Politica , Ed. IRI, București, 2001, p. 41. 
[6] Ibidem , p. 37.
[7] N. Purdă, N. Diaconu,  Protecția juridică a drepturilor omului , ed. a 2-a, revăzută și 
adău  gită, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 65.
[8] R. Miga-Beșteliu, C. Brumar,  op. cit. , p. 6.

I. Introducere 3
drepturilor naturale  (ius naturale ), distingând dreptul natural față de cel 
civil. Dreptul natural este aplicabil tuturor oamenilor, pe când cel civil nu-
mai membrilor cu drepturi egale ai cetății.
Filosoii stoici susțineau că oamenii se nasc egali și au drepturi egale 
de a cultiva înțelepciunea și virtutea ca expresii ale unui drept natural și 
universal; legea umană nu are valoare decât atunci când corespunde legii 
universale (a se vedea  Epictet , Seneca  etc.)[1].
Creștinismul formulează idei foarte importante, ce se regăsesc în con-
cepțiile moderne:  egalitatea oamenilor în fața lui Dumnezeu , demnitatea
iinței umane  decurgând dintr-o concepție asupra originii divine a omului; 
referitor la drepturile fundamentale, creștinismul proclamă o  lipsă de di-
ferențieri între stăpân și sclav , concepția limitării puterii politice , adică a 
puterii statului în raport cu individul[2].
Nici  ideile  ilosoice  din Antichitate,  nici  cele  creștine  despre  om  și 
drepturile sale nu vedeau în iința umană o valoare socială în sine, iar recu-
noașterea demnității umane nu era considerată un principiu de organizare 
socială[3], ele având mai mult un caracter abstract, întrucât nu și-au putut 
găsi transpunerea pe plan economic, social, politic sau cultural (de pildă, în 
sclavagism nu puteau exista drepturi opozabile puterii, deoarece societatea 
funcționa pe baza unei ordini naturale ierarhizate, inegalitare)[4].
În Evul Mediu se găsesc rădăcinile ilosoiei  dreptului natural , care avea 
să ie promovată ca doctrină politică și juridică în istoria modernă. Conceptul 
drepturilor omului a fost formulat pentru întâia oară în secolul al XVIII-lea, 
în ilosoia „ dreptului naturii și ginților ”.
La sfârșitul Evului Mediu se cristalizează două doctrine privind statutul 
celor guvernați în raporturile lor cu autoritățile. Prima – al cărei autor este 
Jean Bodin – promovează  protecția drepturilor omului prin negarea lor , 
adică suveranitatea regelui nu poate să ie pusă la îndoială de nimeni, el 
iind obligat să respecte doar poruncile divine, dreptul natural și principiile 
generale de drept. Printre partizanii acestei doctrine s-a numărat și  Thomas
Hobbes (1588-1679), care considera că, lăsat singur, în anarhie, individul 
[1] I. Cloșcă, I. Sucea v ă,  Tratat de drepturile omului , Ed. Europa Nova, București, 1995, 
p. 26.
[2] Ibidem , p. 6-7.
[3] C. Bîrsan,  Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I.
Drepturi și libertăți , Ed. All Beck, București, 2005, p. 20.
[4] O. Predescu,  Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul penal român , 
Ed. Lumina Lex, București, 2006, p. 26.

4 Drept european și internațional al drepturilor omului
și-ar ataca vecinii ( homo homini lupus ). Potrivit celei de-a doua doctrine – 
contractul social –, oamenii consimt liber să iasă din starea naturală pentru 
a găsi în stat securitatea juridică și prosperitatea. De exemplu,  John Locke
(Eseu asupra guvernării civile – 1690) airmă că omul are drepturi im  pres-
criptibile (de pildă, dreptul de proprietate, dreptul la libertate personală, 
dreptul la legitimă apărare), pe care societatea nu le creează, ci le apără, 
cetățenii cedând statului numai dreptul de a pedepsi, ce derivă din dreptul 
la legitimă apărare[1].
Iluminismul francez (secolele al XVIII-lea și al XIX-lea) stă la baza celor 
mai coerente teorii asupra drepturilor omului, care au inspirat idealurile 
celor două mari revoluții: franceză și americană[2]. Spre exemplu, pentru 
Voltaire , contractul social creează societatea politică și transformă omul în 
cetățean, beneiciar al unei egalități și al unei libertăți superioare libertății 
și  egalității  naturale[3],  el  iind  primul  ilosof  care  folosește  noțiunea  de 
„drepturile omului”.  Jean-Jacques Rousseau , în lucrarea  Contractul social
(1762), relevă că „omul este născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”, 
ceea ce înseamnă eliminarea oricăror structuri sau mecanisme politice care 
ar i de natură să afecteze demnitatea omului[4]. Prin contractul conceput de 
Rousseau, iecare pune în comun persoana și toată puterea lui, sub conduce –
rea supremă a voinței generale. Cea mai importantă valoare este  libertatea , 
ce nu se poate garanta decât prin legi capabile să împiedice ca oamenii  drepți 
să  ie  oprimați  de  cei  răi. Astfel,  prin  contract,  oamenii  conferă  statului 
drepturile lor naturale , pentru a le primi înapoi sub forma  drepturilor civi-
le, care sunt drepturile naturale originare însoțite de garanții ale exercitării 
drepturilor. La rândul său, marele scriitor, jurist și ilosof iluminist francez 
Montesquieu , în lucrarea  Despre spiritul legilor , airmă că libertatea este
„dreptul de a face tot ceea ce îngăduie legile”, prin urmare, dacă un cetățean 
ar putea să facă ceea ce legile interzic, el nu ar mai avea libertatea, pentru că 
și ceilalți ar putea să facă la fel[5]. El a dezvoltat și principiul că  puterea tre-
buie stăvilită de putere , arătând că în mod natural omul care deține puterea 
este înclinat să abuzeze de ea. Potrivit lui Montesquieu, „separația puterilor 
[1] În legătură cu problematica drepturilor omului în Evul Mediu, a se vedea, pe larg, 
R. Miga-Beșteliu, C. Brumar,  op. cit. , p. 7-8.
[2] Ibidem , p. 8.
[3] C. Bîrsan,  op. cit. , vol. I, p. 21.
[4] V . Luncan, V . Duculescu,  Drepturile omului. Partea I , Ed. Lumina Lex, București, 
1993, p. 13.
[5] I. Cloșcă, I. Sucea v ă,  op. cit. , p. 26-27.

I. Introducere 5
reprezintă singurul mijloc prin care se poate asigura respectul legilor într-un 
stat în care este posibilă existența unui guvern legal”[1], aceasta iind, în 
opi  nia sa, „cea mai bună, dacă nu singura garanție a respectării libertății 
in  di  vizilor de către autoritățile statale”[2].
§2. Planul juridic
Actele engleze care consacră drepturile omului reprezintă unele din-
tre primele consacrări juridice ale unor drepturi și libertăți individuale[3].
Apariția lor a fost favorizată mai ales de lupta diverselor categorii sociale 
împotriva absolutismului feudal.
Magna Carta Libertatum este, în opinia mai multor autori, primul docu –
ment european, dar și din istorie, în care se schițează el emente ale unei pro –
tecții juridice a persoanei umane[4]. A fost semnată la data de 15 iunie 1215 
de regele Ioan Fără de Țară, la presiunea nobilimii și a bisericii engleze. 
Deși a fost elaborat pentru a reglementa raporturile dintre rege și nobilime, 
acest document consacră  dreptul la judecată potrivit legii . Din formularea 
prevăzută la pct. 39, și anume „Niciun om liber nu va i închis sau nimicit 
în vreun fel fără a i judecat în mod legal de egalii săi potrivit legilor țării”, 
reies germenii dreptului la viață și la libertate, precum și ai dreptului la un 
proces  echitabil,  cu  precădere  aspectele  privind  liberul  acces  la  justiție, 
legalitatea și echitatea procedurii, dar și o primă referire la principiul lega-
lității infracțiunilor și pedepselor. Prin urmare, acest document îmbracă în 
principal forma unui contract între rege, pe de o parte, și baronii, negustorii 
și episcopii englezi, pe de altă parte, recunoscând acestora din urmă o serie 
de privilegii ce puteau i opuse casei regale. Totodată, este considerată  prima
Constituție engleză .
De asemenea,  The Petition of Rights (Petiția Drepturilor) , adresată rege –
lui de către Parlamentul englez, prevede următoarele: omul liber nu poate i 
obligat să plătească impozit fără consimțământul Parlamentului; un om liber  
nu poate i citat împotriva legii; soldații și marinarii nu pot pătrunde în case 
particulare; în timp de pace, soldații și marinarii nu pot i pedepsiți. Astfel, 
[1] C. Călinoiu, V . Duculescu,  Drept constituțional și instituții politice , ediție revăzută 
și completată, Ed. Lumina Lex, București, 2005, p. 116.
[2] C. Bîrsan,  op. cit ., vol. I, p. 21.
[3] O. Predescu,  Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul penal român , 
cit. supra , p. 28.
[4] R. Miga-Beșteliu, C. Brumar,  op. cit. , p. 9.

6 Drept european și internațional al drepturilor omului
sunt consacrate inviolabilitatea domiciliului și principiul legalității obliga-
ției de a contribui la cheltuielile publice[1].
În Marea Britanie, în timpul revoluției burgheze,  Habeas Corpus Act – 
lege adoptată de Parlament în anul 1679 – garantează inviolabilitatea per-
soanei, precum și respectul drepturilor persoanei inculpate sau deținute, 
în sensul obligației statului de a prezenta o persoană deținută în fața unui 
judecător, care să decidă cu privire la legalitatea deținerii sale. Este consi-
derată  a doua Constituție engleză .
Legea proclamând drepturile și libertățile supușilor și reglementând
succesiunea la tron , cunoscută și sub denumirea de  Bill of Rights , adoptată 
la 13 februarie 1689, recunoaște, printre alte drepturi, libertatea cuvântu-
lui, dreptul la alegeri libere, eliberarea sub cauțiune, interdicția pedepselor 
ilegale și crude, obligația comunicării imediate către deținut a motivelor 
arestării ș.a.
Declarația de independență a coloniilor engleze din America , adoptată 
la 4 iulie 1776 la Philadelphia, și  Declarația Revoluției franceze privind
drep turile omului și cetățeanului , din 26 august 1789, cuprind prevederi 
refe  ritoare  la:  egalitatea  în  fața  legii  a  tuturor  persoanelor,  dreptul  de  a 
participa direct la elaborarea legilor, garanții cu privire la reținere, aresta-
re și acuzare, libertatea cuvântului și a presei etc. Aceste declarații au dat 
expresie concepției dreptului natural, enunțând drepturi și libertăți dintr-o 
perspectivă individualistă și liberalistă, drepturile omului iind înfățișate ca 
drepturi subiective, pe care iecare persoană le poate valoriica împotriva 
statului. Așa iind, statul trebuie să se abțină de la orice acțiune contrară 
drepturilor omului și să nu intervină decât pentru a împiedica o conduită 
dăunătoare altor persoane[2].
Tot în plan juridic trebuie remarcată  adoptarea de constituții scrise – 
S.U.A., Franța, Olanda (1798), Suedia (1809), Spania (1812), Belgia (1831) 
ș.a.
[1] O. Predescu,  Protecția internațională a drepturilor omului , cit. supra , p. 12.
[2] O. Predescu,  Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul penal român ,
cit. supra , p. 30.

I. Introducere 7
§3. Planul cooperării între state – tratate și convenții in ter-
naționale
Până în anul 1945 , procesul  de  protecție  prin  instrumente  juridice  a 
drepturilor  omului  pe  plan  internațional  a  avut  un  caracter fragmentar ,
limitat la anumite categorii sociale și la anumite drepturi. Acest lucru era 
și urmarea faptului că dreptul internațional clasic, iind conceput ca drept 
al societății statelor, relecta interesele acestora[1]. Astfel, conform art. 15 
din Pactul Societății Națiunilor, existau probleme pe care dreptul interna-
țional le lăsa în competența exclusivă a statelor. Printre acestea se număra 
și problematica drepturilor omului, ce ținea de  competența exclusivă a sta-
telor , individul lăsând în seama suveranului grija de a i protejat[2]. Așadar, 
conexiu  nea dintre individ și stat exprimată prin cetățenie, precum și tipul 
relațiilor dintre state reprezentau factorii de care depindea gradul de res-
pectare a drepturilor omului[3].
O primă punere în practică a legăturii dintre individ și stat exprimate 
prin cetățenie este  protecția pe care statul trebuie să o acorde pe plan extern
propriilor cetățeni  (prin punerea în mișcare a acțiunii diplomatice sau a celei 
judiciare internaționale), cu precizarea că exercitarea protecției diplomatice 
este un drept discreționar al statului. O altă aplicație a principiului legăturii 
exprimate prin cetățenie dintre individ și stat o reprezintă  intervențiile de
umanitate  constând în folosirea forței armate în mod unilateral de către un 
stat, pentru a apăra viața și bunurile naționalilor săi, a căror siguranță este 
amenințată într-un alt stat[4].
În continuare vom prezenta, cu titlu de exemplu, câteva tratate și con-
venții care au legătură cu drepturile și libertățile fundamentale ale omului, 
în succesiunea adoptării lor, începând cu perioada de dinaintea izbucnirii 
Primului Război Mondial și până la momentul adoptării Declarației univer –
sale a drepturilor omului.
[1] R. Miga-Beșteliu, C. Brumar,  op. cit. , p. 13.
[2] Fr. Sudre,  Drept european și internațional al drepturilor omului , Ed. Polirom, Iași, 
2006, p. 35,  apud R. Miga-Beșteliu, C. Brumar,  op. cit. , p. 13 (nota de subsol 1).
[3] R. Miga-Beșteliu, C. Brumar,  op. cit. , p. 13.
[4] Ibidem , p. 14.

8 Drept european și internațional al drepturilor omului
Astfel, prin  Actul inal al Congresului de la Viena (1815)[1] s-au garan-
tat libertatea religioasă și unele drepturi civile și politice pentru anumite 
comunități.
Tratatele de la Paris (1856) și  Berlin  (1878) au inclus prevederi referi-
toare la protecția religiei creștine.
Există o serie de convenții internaționale – bilaterale și multilaterale –
privind  limitarea și interzicerea traicului cu sclavi . Exemple în acest sens 
sunt:
– Actul general al Conferinței de la Berlin din 1885 și Actul Conferinței
antisclavagiste de la Bruxelles din 1889-1890 , care prevedeau suprimarea 
sclaviei și a comerțului cu sclavi în Africa Centrală și în zona maritimă a 
Oceanului Indian; 
– Convenția de la Geneva din 1925 , încheiată în cadrul Societății Na-
țiunilor, care extindea suprimarea sclaviei la toate regiunile lumii. 
Dar abolirea la nivel mondial  a unor asemenea practici reprobabile avea 
să ie realizată în cuprinsul convențiilor încheiate sub egida O.N.U., cum 
ar i: 
– Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, a traicului cu
sclavi și a instituțiilor și practicilor analoge sclaviei , semnată la 7 septem-
brie 1956, intrată în vigoare la 30 aprilie 1957;
– Pactul internațional asupra drepturilor civile și politice[2].
Dintre instrumentele juridice privind protecția victimelor războiului[3], 
menționăm:
– Convenția de la Geneva din 1864 privind respectarea imunității spita-
lelor și îngrijirea soldaților răniți și bolnavi;
– Convenția de la Haga din 1899 asupra legilor și obiceiurilor războiului 
pe uscat;
– Convenția din 1907 privind războiul maritim și soarta răniților în răz-
boi;
[1] C.A. Colliard, A. Manin,  Droit international et histoire diplomatique. Documents
choisis ,  vol. II,  Ed. Montchrestien,  Paris,  1970,  p. 1815,  apud O. Predescu,  Convenția
europeană a drepturilor omului și dreptul penal român , cit. supra , p. 31.
[2] O. Predescu,  Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul penal român ,
cit. supra , p. 32.
[3] Deși, de obicei, aceste reglementări sunt incluse în dreptul internațional umanitar 
(al conlictelor armate), în doctrină s-a susținut, cu drept cuvânt, că ele pot i considerate, 
totodată,  ca  o  ramură  a  protecției  drepturilor  omului  [a  se  vedea  R. Miga-Beșteliu, 
C. Brumar,  op. cit. , p. 15 (nota de subsol 1)].

I. Introducere 9
– Convenția de la Geneva din 1929 referitoare la soarta răniților și sol-
daților din armatele în campanie și tratamentul prizonierilor de război.
Încheierea tratatelor de pace ca urmare a Primului Război Mondial a
constituit o etapă semniicativă în dreptul internațional public. În cadrul 
lor se precizează mai bine protecția drepturilor omului, mai ales cu privire 
la drepturile minorităților naționale de pe teritoriile noilor state naționale 
apărute după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar[1].
A doua jumătate a secolului al XX-lea  marchează apariția a ceea ce se 
numește „ dreptul internațional al drepturilor omului ”. Oamenii au drep-
turi garantate pe plan internațional, dar ca persoane individuale, și nu ca 
cetățeni ai unui anumit stat, ceea ce îl deosebește fundamental de dreptul 
interna  țional tradițional, la care ne-am referit mai sus. Acest lucru a favori-
zat adoptarea unor instrumente juridice internaționale de protecție a dreptu –
rilor individuale, precum și crearea unor instituții internaționale competente 
a proteja indivizii contra încălcării drepturilor lor de către state. Totodată, 
problema protecției drepturilor omului trece din sfera exclusivă a dreptului 
intern al statelor în cea a dreptului internațional[2].
Tot astfel, în conformitate cu aceste reglementări, individul dobândește 
și capacitate procedurală internațională[3], el putând sesiza direct instanțe 
internaționale, cum ar i: Comitetul Drepturilor Omului, Curtea Europeană 
a Drepturilor Omului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene ș.a. Trebuie 
însă subliniat că, așa cum se arată în doctrină[4], individul devine beneiciarul 
acestor drepturi și capacități doar în baza acordului statelor, având deci o 
personalitate juridică internațională „derivată” din acesta, prin intermediul 
tratatelor internaționale.
Carta Organizației Națiunilor Unite , adoptată la San Francisco în anul 
1945, a avut un rol deosebit în pătrunderea drepturilor omului în ordinea 
juridică internațională, trecând dincolo de bariera statală care separa  dreptul 
intern de cel internațional. Nu a prevăzut însă un catalog al drepturilor și 
libertăților; numai Declarația universală a drepturilor omului, din 10 de-
[1] O. Predescu,  Convenția europeană a drepturilor omului și dreptul penal român ,
cit. supra , p. 32.
[2] A se vedea, pe larg, B. Selejan-Guțan,  Protecția europeană a drepturilor omului ,
Ed. All Beck, București, 2004, p. 5.
[3] D.J. Harris,  Cases and Materials on International Law , 4th ed., Ed. Sweet & Maxwell, 
Londra, 1991, p. 136,  apud B. Selejan-Guțan,  op. cit. , p. 5 (nota de subsol 1).
[4] B. Selejan-Guțan,  op. cit. , p. 6.

10 Drept european și internațional al drepturilor omului
cembrie 1948, avea să confere substanță formulării „ drepturile omului ” și 
un conținut minimal clar.
Secțiunea a 2-a. Trăsăturile caracteristice ale protecției
internaționale a drepturilor omului
§1. Conceptul de protecție internațională a drepturilor omu –
lui
Drepturile omului nu sunt conferite de dreptul internațional, ele decurg 
din identitatea universală a persoanei umane, țin de simpla calitate de iință 
umană[1].
Protecția internațională a drepturilor omului este acea parte a dreptului 
internațional  public  ale  cărei  norme  reglementează  drepturile  subiective 
esențiale pentru persoana umană, conținutul acestora și garanțiile existente 
pentru respectarea și exercitarea lor în plan internațional[2].
§2. Trăsăturile caracteristice ale protecției internaționale a
drepturilor omului[3]
Protecția internațională a drepturilor omului prezintă următoarele tră-
sături:
– excluderea competenței naționale exclusive în materia drepturilor
omului – statul parte la o convenție internațională care proclamă protecția 
drepturilor omului este obligat să garanteze atât drepturile protejate pentru 
propriii lui cetățeni, cât și pe cele ale tuturor indivizilor care se ală pe teri-
toriul său, indiferent de cetățenie;
– existența unor mecanisme internaționale jurisdicționale sau non-
jurisdicționale de monitorizare  a modului în care statele respectă drepturile 
omului,  care  au  drept  scop  protecția  drepturilor  omului  și  care  pot  i  
declanșate direct de către individ;
– excluderea regulii reciprocității și crearea unui regim internațional
de ordine publică – problematica drepturilor omului nu este o chestiune 
[1] O. Predescu,  Protecția internațională a drepturilor omului , cit. supra , p. 15.
[2] R. Miga-Beșteliu, C. Brumar,  op. cit. , p. 23.
[3] Pe larg, a se vedea  ibidem , p. 24-28.

I. Introducere 11
contractuală, ci una obiectivă, ce face parte din ordinea publică internațio-
nală. Cele mai importante drepturi (de exemplu, dreptul la viață, reprimarea 
genocidului) au valoare de  ius cogens , iind obligatorii pentru toate statele;
– subsidiaritatea consacrării și garantării internaționale a drepturilor
omului față de consacrarea și garantarea lor în plan intern –  nivelul in-
ternațional de protecție reprezintă un standard minim, adică statele nu pot, 
în plan intern, să deroge în jos de la acesta; ele pot însă asigura o protecție 
sporită a drepturilor omului la nivel național. Structura internațională in-
tervine numai în ultimă instanță, față de violări ale drepturilor omului, în 
situația în care mecanismele statale sunt nesatisfăcătoare. De aici rezultă 
regula obligativității parcurgerii în prealabil a căilor interne de recurs înainte 
de sesizarea unui organism internațional;
– aplicarea directă a normelor internaționale în materia drepturilor
omului –  aptitudinea unei norme internaționale de a crea în mod direct drep-
turi și obligații în beneiciul/sarcina particularilor reprezintă efectul direct 
al acelei norme. Trebuie reținut că nu toate normele din materia protecției 
internaționale au efect direct. Aplicarea directă se face doar în sistemele 
interne care au adoptat concepția monistă, iar norma internațională, pentru 
a i aplicată direct, este necesar să aibă un conținut precis și complet, să nu 
aibă nevoie de acte ulterioare de transpunere, de punere în aplicare;
– poziția particularului se referă la capacitatea individului de a i titular 
de drepturi și obligații și de a i parte la o serie de proceduri jurisdicționale 
și non-jurisdicționale în materia dreptului internațional. În principiu, indivi –
dul nu este subiect de drept internațional. Norma internațională îl afectează 
numai dacă, la momentul adoptării ei, statele și-au exprimat intenția de a 
conferi particularilor drepturi și obligații în ordinea juridică internațională, 
condiție ce este îndeplinită și de normele internaționale în materia dreptu-
rilor omului. Acestea din urmă creează direct drepturi pentru indivizi, care 
devin astfel titulari de drepturi în baza normelor juridice internaționale și le 
pot invoca în fața organelor interne și internaționale. Totodată, particularii 
sunt  parte  la  proceduri  internaționale  de  garantare  a  drepturilor  omului, 
inclusiv la proceduri cu caracter jurisdicțional, având uneori chiar dreptul 
de a sesiza aceste organe internaționale.