CAPITOLUL I. INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. …………………. 4 1.1. Recenziile cărții… [621267]

3

CUPRINS

CAPITOLUL I. INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. …………………. 4
1.1. Recenziile cărții ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 5
CAPITOLUL II. DE SPRE CANON ………………………….. ………………………….. ………………. 9
2.1. Scurt periplu în exegeza critică la Creangă. Teme recurente. …………………………. 10
2.2. Teoriile receptării ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 13
CAPITOLUL III. CREANGĂ MORALISTUL ………………………….. …………………………. 16
3.1. Limbaj și umor ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 16
3.2. Filosofie populară ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 22
CAPITOLUL IV. CREANGĂ FANTASTICUL ȘI MIRACULOSUL ……………………… 27
CAPITOLUL V. CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ……………………. 38
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 40

4

CAPITOLUL I. INTRODUCERE

Criticul literar, Eugen Simion, publică în anul 2011 prima ediție a cărții „Ion Creangă.
Cruzimile unui moralist jovial” urmând ca în anul 2014, mai exact la o sută douăzeci și cinci
de ani de la moartea marelui clasic, să apară cea de -a doua ediție.
La insistențele prietenului său, după cum însuși criticul mărturisește în partea argumentativă
a cărții, în anul 2017 publică și cea de -a treia ediție, re văzută și adăugită cu șapte capitole
noi: “La sugestia, ca să nu zic la presiunea amicală a lui Mihai Cimpoi, am scris acest eseu
[….] îl reiau acum, adăugându -i șapte capitole noi despre moralistul Creangă [….]”1
Aceasta este structurată în douăzeci ș i două de capitole, fiecare având un număr diferit de
subcapitole, variind între două și șase cu titluri și subtitluri revelatoare și încântătoare.
Eugen Simion scrie această carte cu dorința de a ne propune o altă viziune asupra lui
Creangă, de a marca as pectele pe care alți mari critici probabil nu le -au observat, sau dacă au
făcut -o au comentat neconcludent sau chiar au eronat faptele epice. Acesta dorește să scoată
la iveală “un moralist jovial plin de cruzimi” atunci când este vorba de viciile principa le ale
individului având ca arme de temut arta aluziei și a ambiguității.
Exegetul îl cuprinde în totalitate și descoperă în portretul clasicului amănunte fizionomice
neobservate înainte fiind privit din unghiuri multiple și descris cu mijloace diferite apelând la
numeroase tipuri de lectură si studiul formelor la critica receptării.
Deși George Călinescu este referința centrală în cartea lui Eugen Simion, acesta ne propune
un Creangă al său, văzut din perspectiva canonului postmodern, analizând următoa rele
subiecte, precizate și de criticul literar Bianca Burța -Cernat în postfața cărții: “strategia
divagației și a aluziei”, “arta detaliului și a parantezelor epice”, “efectele proliferării
discursurilor, fracturile discursului narativ”, “punctele de inde terminare narativă” precum
și „oralitatea construită de prozator”.2
Eugen Simion reexaminează și descifrează în amănunt scrierile și părerile următorilor critici
care sunt precizați în cartea sa : Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, Iorgu
Iordan, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu ș.a. , decoperind:

1 Simion, Eugen , Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, București, Editura Tracus Arte, 2017, p. VII.
2 Cernat, Burța, Bia nca, ibid. , p. 442.

5

[…] Un Creangă, pot să spun, mai bogat, mai uman, mai tragic, mai complex – iată ce
reușesc să propună ultimii săi exegeți. Vor veni, desigur, alți critici și -l vor citi în felul și
cu mijloacele lor de analiză pe acest povestitor care nu -și găsea mari merite literare și
își as cundea geniul în «țărăniile» sale pitorești3.

Ion Creang ă a fost dintotdeauna scriitorul meu preferat deoarece m -a atras umorul prezent în
oprele sale prin diverse mijloace și aspecte, cum ar fi caracterizările ironice ale personajelor,
numele și poreclele comice, proverbele și zicătorile, exprimările surprinzătoare și chiar
autoironia. Chiar și limbajul lui Creangă nu lasă de dorit ci te captivează într -un mod plăcut
datorită varietății pe care autorul le oferă termenilor și prin experesivitatea l imbii care
provine în mod aparte din folosirea comparațiilor, repetițiilor și a hiperbolelor.
În anul II de facultate, semestrul al II -lea, atunci când am studiat Epoca Marilor Clasici a
trebuit să caut și să citesc perspectivele a mai multor exegeți. Dup ă analizarea părerilor am
ajuns la concluzia că majoritatea au abordat foarte mult subiectul “Creang ă umoristul ”,
subiect ce nu îmi displăcea, dar voiam să văd mai în amănunt și alte subiecte.
După o discuție cu doamna profesoară de curs, mi -a sugerat să îmi achiziționez cartea lui
Eugen Simion și după lecturarea ei am luat decizia de a îmi scrie lucrarea de licență abodrând
tema de față și anume Reinterpretarea lui Ion Creangă din perspectiva canonului
postmodern [….] dorind să demonstrez și o altă viz iune asupra sa din zilele noastre.

1.1. Recenziile cărții

Încă de la prima sa apariție, cartea a stârnit o multitudine de reacții și aprecieri în diverse
publicații din partea a mai multor exegeți contemporani. Daniel Cristea -Enache declară în
revista Bucureștiul cultural faptul că această concentrare asupra marelui clasic va cauza, în
eseul lui Eugen Simion, o readaptare a interesului critic. Exegetul este încântat de faptul cum
Eugen Simion pune accent pe atenția analitică în întâmplările și secvențel e din diverse opere
prea bine cunoscute ale lui Ion Creangă și pe modul naratologic și auctorial.

3 Ibid. p. 16.

6

Exegetul remarcă faptul că Eugen Simion se raportează cel mai des la Valeriu Cristea și de
cele mai multe ori “[…] într-o fertilă polemică ”4 susținând faptul că, chiar dacă aceștia
privesc din unghiuri diferite aceleași texte ale marelui clasic, nu există nici -un dubiu că se
completează reciproc: „ Operând la paliere diferite ale unor texte pe care praful nu s -a pus
deloc, cei doi critici, de fapt, se co mpletează […]”5.
Daniel Cristea mărturisește că a observat în capitolul zece Demonologia lui Creang ă. Draci
și babe specialiste în drăcării o plăcere mai mare a exegetului de a rescrie în viziunea sa
întâmplările personajelor și de a le individualiza exp lorându -le narativ “[…] răutatea
diabolică ori prostească a unor făpturi, tradițional, întunecate la suflet ”6.
În altă ordine de idei, Gabriel Dimisianu consideră că, cele mai atrăgătoare pagini ale eseului
lui Eugen Simion sunt acelea „ […] dedicate rapo rtului dintre omul și scriitorul Creangă ”7.
Acesta este încântat de faptul cum autorul cărții reconstituie și realizează lumea lui Ion
Creangă trecând prin naratologie și prin toți autorii moderni și contemporani care l -au
abordat din perspectiva biografic ă și relația autor -operă. Este impresionat de metoda pe care
a abordat -o criticul, făcând din studiul său o cercetare plăcută și ușor de citit, având bucuria
redescoperirii unui scriitor complex, susținând faptul că “[…] meritând mai mult, desigur,
decât s tatutul de obiect al predării în școală ”8.
Adrian Jicu remarcă în cartea lui Eugen Simion stabilirea unui adevăr critic, acela că opera
lui Ion Creangă “[…] are suficiente merite (estetice) ”9 pentru a ocupa locul frunta ș al
literaturii române. Acesta apreciază felul în care autorul cărții îi tratează pe ceilalți exegeți,
chiar dacă nu este de fiecare dată de acord cu părerile lor, le laudă eforturile.
După ce face o sinteză asupra scrierilor celorlalți exegeți, Adrian Jicu mărturisește că eseul
profeso rului Eugen Simion le depășește prin faptul că accentul este pus pe “ […] valoarea
estetică a scrierilor lui Creangă ”10. Criticul este captivat de modul în care autorul cărții
reușește să trateze într -un mod îmbietor și fără a intra în problematica academi smului, un
subiect pe care nu puțini

4 Enache, Cristea, Daniel, Vechiul Creangă, în Bucu reștiul cultural, 5 august 2011, p. 8.
5 Ibid.
6 Ibid.
7 Dimisianu, Gabriel, Alt Creang ă, în România literară, nr. 34, 26 august -1 septembrie 2011, p. 6.
8 Ibid.
9 Jicu, Adrian, Un Creang ă updatat. Versiunea Eugen Simion, în Ateneu, nr. 6, iunie 2011, p. 4.
10 Ibid.

7

exegeți l -au îmbrăcat “[…] într-o armură critică pretențioasă […]”11 făcând din “ […] critic ă
o artă, oferindu -ne un Creangă updatat […]”12.
Din punctul de vedere al lui Cosmin Ciotloș, meritul principal al acestei cărți ii se datorează
faptului că, Eugen Simion face o analiză inovatoare Amintirilor din copilările , susținând că
acesta îl înțelege pe Ion Creangă ca pe un simplu om, ajungând la c oncluzia că Amintiri din
copilărie este o auto -ficțiune. Investigând în amănunt fiecare capitol al cărții, Cosmin Ciotloș
face în finalul analizei sale o mică descriere morală a lui Eugen Simion spunând că: “[…]
cel dintotdeauna Eugen Simion. Subtil în fa ța paginii tipărite și elegant în fața celei albe ”13.
În lucrarea Întoarcerea unui autor, prefigurarea unui mit : Ion Creangă , exgetul Antonio
Patraș stimează modul în care Eugen Simion nu îl consideră pe Ion Creangă un simplu
culegător de folclor și nici un delegat al realismului psihologic, așa cum s -a speculat de -a
lungul timpului. Acesta este încântat de modul în care autoru l cărții îi oferă mai multă
plauzibilitate criticului Vasile Lovinescu deoarece acesta analizează povestirile lui Creangă
din “ […] unghiul motivelor și structurilor mitice, și nu după criteriul verosimilității, al
adecvării mimetice la realitate”14.
Datori tă faptului că Eugen Simion este un “spirit echilibrat și extrem de atent la nuanțe ”15
acesta nu este de acord cu punctul de vedere al junimi știlor cu privire la marele clasic, aceștia
considerându -l un “[…] talent primitiv și necioplit […]”16 dar pentru Eugen Simion fiind o
“[…] natur ă […]”17, un “[…] bivol de geniu”18.
Pe de altă parte, Antonio Patra ș ține să îi mulțumească lui Eugen Simion în final pentru
faptul că, datorită lui “Creangă e din nou printre noi, în ipostaza credibilă de moralist jovial
și crud. Însă crud, ca și exegetul său, cu jovială măsură ”19.
În lucrarea Creangă, crud și jovial, Adrian G. Romilă apreciază modul în care Eugen Simion
face analiza poveștilor marelui clasic, punând în evidență “jovialitatea crudă a povestitorului
humuleștean ”20. Acesta este încântat de faptul că, prin originalitatea sa și prin punerea

11 Ibid.
12 Ibid.
13 Ciotlo ș, Cosmin, Negru pe alb, în România literară, nr. 35, 2 -8 septembrie 2011, p. 11.
14 Patra ș, Antonio, Întoarcerea unui autor, prefigurarea unui mit : Ion Creangă, în Caiete critice, nr.9,
septembrie 2011, p. 9.
15 Ibid.
16 Negruzzi, Iacob, Amintiri din Junimea, București, Editura Minerva, 1970, p. 45.
17 Simion, Eugen, op.cit., p. 410.
18 Călinescu, George, Ion Creangă (Viața și opera) , București, Editura Minerva, 1989, p.267
19 Patraș, Antonio, loc.cit.

8

accentului pe citările semnificative, scoțând în evidență plăcerea comentariului aduc pentru
interpretarea operei lui Ion Creangă “[…] o contribuție de neînlocuit ”21.
În revista Contemporanul, Răzvan Voncu este de părere că, cartea de față este structurată
într-un mod logic și ușor de înțeles, ceea ce înseamnă că acest subiect este gândit cu mult
timp înainte de a fi scris. Este de acord cu modul în care Eugen Simion formulează din
primele două capitole premisa precum că “ Creangă este un autor mult mai complex decât
pare”22. Exegetul nu trece cu vederea spiritul analitic al autorului, apreciând faptul că
analizează textele în profunzime dar nu îi scapă nici detaliile co mpoziționale.
Vasile Iancu mărturisește în publicația din Dacia literară, faptul că în capitolul unsprezece
Tusșase întânlim un “capitol -eseu cu rapide și ascuțite observații ”23 despre personajele
miraculoase din Harap -Alb, acesta fiind un “ basm atipic”24 plin de dialoguri “s avuroase,
umor suculent și ironii țărănești ”25.
Într-un alt registru, exegetul Iordan Datcu este încântat de faptul că Eugen Simion abordează
într-un mod estetic opera lui Ion Creangă spunând că acesta este meritul cărții și faptul că o
scoate din zona “ criticii apologetice , a stereotipurilor și a șabloanelor”26 prezentându -l pe
Creangă ca un scriitor si „creator complex”27. Acesta este de părere că eseul lui Eugen
Simion este “[…] ceea ce a apărut mai interesant de la G. Călinescu încoace ”28.

20 Romil ă, G., Adrian, Creangă, crud și jovial, în Convorbiri literare, nr. 10, octombrie 2011, p. 12.
21 Ibid.
22 Voncu, Răzvan, Eugen Simion recitindu -l pe Creangă, în Contemporanul , nr. 12, decembrie 2011, p. 9.
23 Iancu, Vasile, Creang ă după Simion, în Dacia literară, nr. 1 -2, ianuarie -februarie 2012, p. 11.
24 Ibid.
25 Idem.
26 Datcu, Iordan, Ion Creangă în lectura lui Eugen Simion, în Cultura, nr. 11, 22 martie 2012, p. 18.
27 Ibid.
28 Ibid.

9

CAPITOLUL II. DESPRE CANON

În postfața cărții lui Harold Bloom Canonul occidental , Mihaela Anghelescu definește
canonul ca o “listă de autori socotiți fundamentali într -o literatură anume”29. Canonul nu
are o structură constantă, el este predispus schimbărilor și revizuirilor. Obsevând definițiile
acestui concept, putem înțelege că termenul are două determinări. Prima determinare este cea
estetic ă deoarece literatura este artă a cuvântului iar cea de a doua este istorică, ideologică.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române conceptul de canon provine din
următoarele limbi – franceză „ canon”, germană “ Kanon” și greacă “ kanon” definindu -se
astfel „regulă rigidă, obligatorie ”30. Pe de altă parte, în Dicționarul de estetică generală
(1978) acest concept este definit astfel “[…] normă caracteristică artei a anumitor epoci
care prescrie obligația creatorului de a respecta cu strictețe anumite proporții, tehnici de
compoziție, modalități iconografice”31.
Nicolae Manolescu concepe în cartea sa Literatura română postbelică canonul:
[…] ca o suprapunere de trei elemente: valoarea (cota de critică), succesul (cota de
piață) și un amalgam eterogen de factori sociali, morali, politici și religioși. Echilibrul
acest ora fiind unul dinamic, prezența tuturor nu poate fi pusă la îndoială.32
Primul canon a fost conceput de Mihail Kogălniceanu în Introducțiune la Dacia literară fiind
urmat de generația de la 1848 cum ar fi Costache Negruzzi, Ion Heliade -Rădulescu, Mihai
Eminescu. Odată cu apariția Junimea și a revistei Convorbiri literare canonul de la Dacia
literară a fost negat, junimiștii revizuind canonul romantic. Mentorul grupului, Titu
Maiorescu, împreună cu Ioan Luca Caragiale, ironizează acest canon și impun unul clasic.
Ulterior, intrând î n paradigma modernist ă, în lucrarea Istoria literaturii române
contemporane , Eugen Lovinescu face cunoscut canonul modernist și îl pune în practică în
revista Sburătorul , cuprinzând perioada de după Primul Război Mondial și întinzându -se în
toată Epoca Interbelică fiind urmat de canonul neomodernist din anii 60 -70. Canonul
postmo dernist își face apariția ca o manifestare împortiva celui modernist.

29 Bloom, Harold, Canonul occidental, București, Editura Art, 2009, p. 33.
30 Institutul de Lingvistică “ Iorgu Iordan – Al. Rosetti ”, Dicționarul explicativ al limbii române, București,
Editura Univers Enciclopedic, 2016, p.153.
31 Matei, Dumitru ; Achim, Ionel, Dicționar de estetică de generală, București, Editura Politică, 1972, p. 102
32 Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică, București, Editura Aula, 2001, p. 42.

10

Nicolae Manolescu afirma “ Canonul se face, nu se discută. Aceasta ar trebui să fie
axioma ”33.

2.1. Scurt periplu în exegeza critică la Creangă. Teme recurente.

Pe parcursul vieții și după moartea sa, Ion Creangă a rămas unul dintre scriitorii clasici
români având o bibliografie a studiilor dedicate lui foarte bogată. Așa cum și exegetul Eugen
Simion precizează în cartea sa, au scris și continuă să scrie despre el “[…] folclori știi, criticii
și istoricii literari, lingviștii, moraliștii și, în ultima vreme, chiar și simbolologii, specialiști
în științele oculte ”34
În majoritatea bibliografiilor, Ion Creangă este văzut cu ochi buni vorbindu -se despre el cu
un oare ca re entuziasm și nefiind contestat datorită și celor care au contribuit decisiv la
reputația sa cum ar fi Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu, Nicolae Iorga și mulți
alții.
Putem observa cum de -a lungul timpului, marele clasic “împacă toate gustur ile, trece –
triumfător – de la o generație la alta […]”35
Din pricina faptului că, opera sa nu a fost înțeleasă și nici apreciată la adevărata ei valoare, s –
au iscat diverse polemici și atitudini din partea a mai multor exegeți.
Junimiștii, spre exemplu, l -au primit printre ei și l -au publicat în Convorbiri literare
admirând modul în care acesta crea limba și faptul că era un “vârtos glumeț ”36. Iacob
Negruzzi spune despre Creangă că este un “talent primitiv și necioplit ”37 Mai recent, Eugen
Simion este par țial de acord cu afirmația aceasta spunând că este primitiv în sensul natural și
autentic al său, neavând prea multă școală dar
[…] necioplit nu, pentru c ă povestitorul vine dintr -o cultură orală veche și, el însuși, ca
individ, pregătindu -se să devină pr eot, citise destule cărți bisericești și își subțiase
spiritul în luptă cu gramaticile timpului.38

33 Ibid. p. 31.
34 Simion, Eugen, op.cit., p. 1.
35 Idem.
36 Idem.
37 Negruzzi, Iacob, loc.cit.
38 Simion, Eugen, op.cit., p. 2.

11

În afară de tema comicului a lui Ion Creangă, acesta este precizat în Literatura română și
străinătatea cu tema rurală alături de alți mai scriitori ai vre mii cum ar fi George Sand,
Gustave Flaubert, Ivan Turgheniev și Charles Dickens.
În contemporaneitate, Eugen Simion consideră critica lui Titu Maiorescu cu referire la Ion
Creangă “o critică de identificare ”39 nefiind una de analiză sau justificare din opin ia
personală, așa cum ar trebui să fie dar totuși contribuția sa a contat foarte mult în epocă și
mai târziu deoarece “ […] Creangă a devenit obiect de studiu pentru criticii din a treia
generație post -maioresciană ”40
Mihai Eminescu îl considera pe Ion Creangă mai mult decât un simplu narator, un
reprezentant al “geniului na țional ”41 și aprecia faptul că are o “concepție sănotoasă ”42
deoarece reflectă “seninul neamului românesc […], curățenia morală […], tinerețea
etnică ”43.
Nicolae Iorga îl compară p e Creangă într -un eseu din Convorbiri literare cu prozatorul
francez Émile Zola numindu -l “[…] cel mai original și mai românesc dintre prozatorii
noștri ”44 și susținând că modul în care râdea era “homeric”45. Datorit ă acestei observații,
diferiți exegeți au preluat ideea (G. Ibrăileanu, George Călinescu, Vladimir Streianu) și “vor
socoti homerismul o calitate dominantă a operei lui Creangă ”46.
În Note și impresii , Gabaret Ibrăileanu reia ideea despre “epopeea poporului român ”47
spunând despre creatorul ei ca este “un Homer al nostru”48. În Povești și în Amintiri din
Copilărie se regăsesc notele specifice “datinile, concep ția de viață, atitudinea sceptică față
de religie ”49 toate acestea reprezentând așa cum susține exegetul “sufletul românesc între
popoare ”50.

39 Simion, Eugen, op.cit., p. 3.
40 Idem.
41 Slavici, Ioan, Novele din popor, în Timpul, 1882, p. 22.
42 Idem.
43 Idem.
44 Iorga, Nicolae, Convorbiri literare , p. 9.
45 Idem.
46 Simion, Eugen, op.cit. p. 4.
47 Ibrăileanu, Gabaret, Note și impresii, Iași, 1920, p. 30.
48 Idem.
49 Simion, Eugen, op.cit. p. 5.
50 Ibrăileanu, Gabaret, loc.cit.

12

Într-un alt registru, George Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streianu și Pompiliu
Constantinescu vor pune accentul pe “crea ția originală din interiorul acestor scrieri și -i va
da o justificare estetică superioară”51 publi când studii esențiale legate de acest subiect.
În cartea sa, intitulată Ion Creangă (Viața și opera) exegetul George Călinescu stabilește un
portret critic complet care continuă să fie citit și în zilele noastre. Acesta ne prezintă un
creator, “stăpân pe arta disimulării și a dialogului savuros […] creatorul unui limbaj
inimitabil ”52.
Criticii literari ulteriori (Iorgu Iordan, Gheorghe Ungureanu, Petru Rezuș, Vasile Lovinescu,
Cornel Regman, Valeriu Cristea, Mihai Cimpoi ș.a.) au încercat să îmbogățească, să
nuanțeze, să confirme sau chiar “[…] să răstoarne – fără a reuși totdeauna – acest portret ”53.
S-au făcut și expertize psihanalitice încercând să se descopere un „Creangă al
profunzimilor”. Vasile Lovinescu ( Creangă și creanga de aur 1989 ) și Valeriu Cristea
(Dicționarul personajelor lui Creangă 1999 ) fiind doi exegeți din generații dif erite au
abordat două metode diametral opuse “două căi de acces spre o operă care -și verifică
complexitatea și disponibilitatea ”54. Vasile Lovinescu descoperă în scrierile lui Creangă un
număr de “simboluri fundamentale”55 care ne trimit cu gândul la “întâmp lări sacre,
întâmplări de la începuturile lumii, păstrate în creațiile orale și, de aici, preluate de undele
scrieri moderne ”56.
Într-un alt registru, Valeriu Cristea ne oferă un alt tip de interpretare în dicționarul său făcând
o analiză meticuloasă și ide ntificând 151 de personaje în Amintiri din copilărie și alte 189 în
povești și povestiri întocmindu -le fișe și fiind atent la cele mai mici detalii. Exegetul este de
părere că biografia se confundă în Amintiri din copilărie cu ficțiunea, aceeași părere av ând-o
și Eugen Simion dar diferențiându -se printr -o nuanță “[…] este nu o autobiografie, ci o
autoficțiune, o confesiune, cu alte vorbe, în care elementele biografice (evidente) nu -și pierd
urma în text, dar își înmulțesc semnificațiile ”57.

51 Simion, loc. cit.
52 Călinescu, George, Ion Creangă (Viața și opera) , București, Editura Minerva, 1989 , p. 19.
53 Simion, Eugen, op.cit. p.7.
54 Idem.
55 Simion, Eugen, op.cit. p.9.
56 Ibid. p. 10.
57 Ibid. p. 11.

13

Citind aceste analize ale personajelor putem înțelege cât de complexă este lumea lui Creangă
și putem deduce temele care se repetă în scrierile sale “cruzimea, de pildă, sau frica, ideea
de nenoroc, ideea de singurătate, de distrugere și autodistrugere, te ma dușmanului etc ”58
Așa cum am precizat mai sus, dacă exegetul Vasile Lovinescu îl studiază pe marele clasic din
punct de vedere “[…] simbolologic, guenonian, și descoperă un Creangă ezoteric, racordat
la miturile fondatoare ale universului […]”59, Mihai Ci mpoi interpretează operele autorului
din perspectiva “mitocriticii și a filosofiei Ființei ”60.
Exegetul consideră opera lui Creangă ca fiind una notabilă iar prin acest aspect putând fi
văzută prin “oglinda filosofiei ființei ”61 iar cu ajutorul mitocriticii să investigheze originile
scriitorului care “se trage din folclor”62 și din acest motiv nu există dubii în legătura dintre el
și mituri.

2.2. Teoriile receptării

Teoria receptării este cea mai recentă dezvoltare a hermeneuticii care nu se oprește exclusiv
asupra operelor literare mai vechi. Este considerată o direcție nouă deoarece cercetează rolul
cititorului în literatură. În această direcție, Teoreticianul Terry Eagleton a pr opus o clasificare
comprehensivă a istoriei teoriei literare moderne : “[…] un interes deosebit pentru autor
(Romantismul și secolul al XIX -lea), un interes exclusiv pentru text (New Criticism) și o
mutare a atenției spre cititor în ultimii ani ”63. Eagleton consider ă că cititorul a fost cel mai
neprivilegiat deși fără el nu ar fi putut exista textele literare “pentru ca literatura să existe,
cititorul este la fel de vital precum autorul ”64.

58 Ibid. p. 12.
59 Ibid. p. 13.
60 Idem.
61 Ibid. p. 14.
62 Idem.
63 Eagleton, Terry, Teoria literară. O introducere ( Traducere de Delia Ungureanu după ediția a doua a a
volumului publicat la Blackwell), Editura Polirom, 2008, p. 94.
64 Idem.

14

În terminologia teoriei receptării, cititorul “con cretizează ”65 opera liter ară, care nu este mai
mult decât o înlănțuire de semne negre organizate pe o pagină. Fără participarea activă a
cititoru lui nu ar exista opera literar.
Pentru teoria receptării, procesul lecturii este întotdeauna unul diamnic, o mișcare complexă
care se d esfășoară în timp. Teoreticianul Ingadren susține ideea precum că opera literară
există doar printr -un “set de scheme sau direcții generale”66, pe care cititorul trebuie să le
actualizeze .
Reprezentantul școlii de estetica receptării de la Konstanz, Wolfgang Iser, vorbește în Actul
lecturii despre „strategiile”67 pe care textul le pune la bătaie și despre „repertoriile”68
temelor familiare și ale aluziilor pe care le pot conține. Terry Eaglet on este total de acord cu
părerea lui Wolfgand Iser spunând că pentru a citi este necesar să cunoaștem „tehnicile
literare și convențiile”69 pe care o operă anume le utilizează.
În aceeași notă, Terry Eagleton remarcă faptul că teoria receptării a lui Iser se bazează pe o
„ideologie umanistă liberară”70, conform căreia atunci când parcurgem lectura ar trebui să
fim “flexibili și lipsiți de prejudecăți, pregătiți să ne iterogăm propriile credințe și să
acceptăm posibilitatea transformării lor ”71. Se presupune că în spatele acestei idei se află
influența “hermeneuticii gadameriene ”72.
În altă ordine de idei, Terry Eagleton scrie în cartea sa c ă “doctrina sinelui unificat și a
textului închis se află la baza aparentului final deschis al majorității teoriei receptă rii”73. În
Opera de artă literară , Roman Ingadren crede cu tărie în faptul că operele de artă formează
„întreguri organice”74, iar ideea că cititorul umple golurile lăsate de „indeterminările"75 lor
este menită să desăvârșească această armonie.
Wolfgang Iser este comparat cu un alt teoretician al receptării și anume criticul francez
Roland Barthes pentru a putea întelege limitele umanismului liberar. În cartea sa, Plăcerea
textului , Barthes oferă o viziunea deosebit de contrastantă asupra lectu rii pornind de la textul

65 Ibid. p. 97.
66 Idem.
67 Iser, Wolfgang, Actul lecturii(Der Akt des Lesens ), Editura Paralela 45, 2006, p. 11.
68 Ibid.
69 Eagleton, Terry, op.cit., p. 98.
70 Ibid. p. 100.
71 Idem.
72 Idem.
73 Ibid. p. 101.
74 Idem.
75 Idem.

15

modernist, dizolvând orice înțeles clar într -un joc liber de cuvinte, câutând sistemele de
gândire represive printr -o neîncetată alunecare și deviere a limbajului.
Jean-Paul Sartre ne oferă un studiu mai detaliat despre receptarea literară în “Ce este
literatura ?” Ceea ce clarifică acest studiu este faptul că receptarea unei opere nu este
niciodată un act pur exterior ci este o dimensiune constitutivă a operei.
Un scriitor nu trebuie să aiba neapărat în vedere un anumit tip de cititor, îi poate fi “perfect
indiferent”76 cine îi citește opera, dar un anume tip de cititor este deja inclus în actul scrierii,
ca o “structur ă internă a textului ”77.

76 Sartre, Paul, Jean, Qu'est -ce que la littérature? (Ce este literatura? ), Franța, 1950, p. 23.
77 Idem.

16

CAPITOLUL III. CREANGĂ MORALISTUL

3.1. Limbaj și umor

De-a lungul timpului s -a vorbit despre moralismul lui Creangă dar niciunul dintre exegeții săi
nu l-au luat întradevăr în serios și nu au văzut în el mai mult decât “[…] un țăran deștept
care face pe prostul și, când este să numească un caracter sau o situație de existență, citează
la repezeală un proverb, o zicală, o vorbă de spirit comună. ”78 Junimi știi l-au prețuit dar nu
mai mult decât pe un „bun spuitor de snoave”79, și ca un „scriitor poporan”80 , care nu
trebuia să își depășească măsura. Într-un alt registru, George Călinescu, a fost primul care a
văzut în Ion Creangă, un scriitor în adevăratul sens al cuvâtului, “ […] un om deștept,
luminat cu puține cărți ”81 , acesta a provocat spiritul scepti c al junimiștilor și pe cel al
folcloriștilor inventând o formulă memorabilă care a sugerat ideea de complexitate a
scrierilor sale “Creang ă este un savant al științelor sătești ”82. Caracterizarea f ăcută de critic
sugerează adevărul, Creangă fiind “[…] un c reator de clas ă, ieșit, […] din straturile vechi
ale culturii populare ”83.
În aceeași notă, Eugen Simion remarcă faptul că marele clasic a fost un spirit căruia i -a
plăcut să observe comportamentul uman și chiar să îl judece, mai pe scurt a fost un adevărat
moralist. Acesta detaliază modurile în care s -a facut filosofie morală în literatură, începând
cu marii noștri cronicari (Miron Costin, Neculce, Dimitrie Cantemir) și continuând cu
ceilalți scriitori cum ar fi Kogălniceanu, Maiorescu, Eminescu, Iorga și mulți alții. Cronicarii
și-au “împodobit frazele cu trimiteri”84 la morala creștină iar “judecățile lor deplâng hirea
schimbătoare a omului și nestatornicia lumii ”85 Dimitrie Cantemir a fost primul moralist
începând cu scrierea Divanului , continuând cu Istoria hieroglifică și cu eseurile din Hronicul
acesta având ca inspirație Biblia dar și filosofii greci și latini.

78 Simion, Eugen, op.cit., p. 168.
79 Idem.
80 Idem.
81 Idem.
82 Idem.
83 Simion, Eugen, op.cit., p. 169.
84 Idem.
85 Idem.

17

Eugen Simion este de părere că marele nostru clasic având o altă pregătire intelecutală și
datori tă faptului că “ […] nu umorul este dat ul fundamental, ci capacitatea de a observa și
de a judeca drept imensul spectacol al moravurilor în viața de toate zilele […]”86 l-a urmat
pe Ion Neculce în “ aceast ă tradiție moralistă ”87 aceștia asemânându -se prin modul în care
vedeau și partea înveselitoa re a tragediilor și fac haz pe seama lor. Simion ne oferă un
exemplu din scrierile lui Ion Neculce “ […] obiceiul unui domnitor bătrân de a se ține cu o
femeie mai tânără și, ca să mascheze semnele decrepitudinii biologice, își leagă dinții cu
sârmă ”88.
Ținând cont de faptul că Ion Creangă a început să scrie într -o altă epocă avea deja “conștiință
de autor ”89 și cu siguranță dorea să aibă succes cu scrierile sale. În aceeași ordine de idei,
Eugen Simion remarcă faptul că lui Creangă “[…] îi place să joace comedia modestiei
[…]”90 și întărește această afirmație oferind un exemplu din scrierile clasicului nostru “[…]
și de, prost oi fi, dar inimă mare am […]”91. După cum bine putem observa, această comedie
i-a fost de folos prozatorului deoarece prin comportam netul său și “[…] cu bunul simț
indiscutabil câștigă partida, este băgat în seamă,intră într -un cerc de intelectuali iluștri […]
și, înainte de orice, își scrie opera literară ”92
Umorul este o carateristică rară și foarte valoroasă pentru un scriitor, dar , dacă ar exista
numai “[…] voca ția umorului, opera literară n -ar urca în clasa estetică de sus ”93. Ion
Creang ă este un scriitor exemplar datorită calităților sale care îl situează în “familia
moraliștilor și a povestitorilor ”94. Ne putem da seama de acest aspect din operele
prozatorului, observând plăcerea de a povesti și cum “[…] pune mai mereu istoria într-o
parabolă și trage o învățătură (o morală) […] folose ște la suprafață tonul jovial, uneori
bârfitor, dar jovialitatea și bârfa simpatică ascund de regulă o cruzime morală […]”95.
Ion Creang ă oferă textelor sale o formă de înțelepciune și seriozitate, bazându -se pe
înțelepciunea populară. Frazele sale sunt “împodobite cu aceste aforisme țărănești, devenite

86 Idem.
87 Simion, Eugen, op.cit., p. 170.
88 Idem.
89 Idem.
90 Idem.
91 Idem.
92 Simion, Eugen, op.cit. p. 171.
93 Idem.
94 Idem.
95 Idem.

18

bunuri curente ”96. Privind în an samblu, am putea spune că există un impediment și acela
fiind“[…] aglomerarea lor în narațiune să îngreuneze lectura și, până la urmă, să diminueze
considerabil gustul esteti c al cititorului suspicios, de regulă, față de asemenea complicații
stilistice”97. Dar în cazul operei lui Creangă, efectul este unul diferit, această înțelepciune
populară, proverbele, țărăniile și expresiile idiomatice au un loc bine plasat în frază și se
îmbină perfect cu plăcerea lecturii. În aceeși notă, Simion spune “[…] opera lui Crean gă nu
are nevoie de dicționar pentru a fi înțeleasă. Dar din când în când consultăm glosarul pentru
a prinde nuanța unui termen, în rest contextul lămurește totul ”98.
Putem cataloga aceste expersii idiomatice ca fiind o tehnică a prozatorului deoarece le
folosește foarte des pentru a “fixa un caracter, o situație de viață și în genre, pentru a defini
moravurile existenței țărănești ”99. În capitolul, Țărăniile lui Creang ă, George Călinescu a
reprodus o parte din ele, iar Iorgu Iordan “a extins analiza și a dat o listă întinsă de expresii
idiomatice, maxime sau sentințe intrate în limba țărănească, versuri din cântecele populare
cu valoare aforistică ”100. La rândul său, Euge n Simion, a selectat o parte din ele și le -a
prezentat în eseul său dorind să vedem “ce morală sugerează și în ce fel este moralist
Creangă” 101:
„Dar nu -i întotdeauna cum se chitește, ce -i și cum se nimerește.”102
„Și apoi este o vorbă : că până la 20 de ani s e însoară cineva singur, de la 20 -25 îl însoară
alții; de la 25 -30 îl însoară o babă, iar de la 30 de ani înainte numai dracu -i vine de hac.”103
„Apoi dă, stăpâne, în ziua de azi, dacă nu -i fi și cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinții și
iar nu -i bine.”104
„Pesemne n -ai auzit vorba ceea : că de păr și de coate goale nu se plânge nimeni, și când nu
sunt ochi negri, săruți și albaștri.”105
„Vorba ceea: fală goală, traistă ușoară.”106

96 Idem.
97 Idem.
98 Idem.
99 Simion, Eugen, op.cit. p. 172.
100 Idem.
101 Idem.
102 Idem.
103 Idem.
104 Ibid., p. 173.
105 Idem.

19

“Vorba ceea: ziua se teme de bivol și noaptea încalecă pe dânsul.”107
“Ian taci, măi femeie, că biserica -i în inima omului.”108
Clasicul nostru demonstrează faptul că în orice situație găsește în “ sacul lui fără fund”109 o
vorbă potrivită care “să vitupereze o slabiciune umană ”110 sau o zicală care “să confirme o
calitate morală ”111. În alte situații acesta a creat jocuri de cuvinte punând ghicitorile sub
formă de versuri “Te-am așteptat de Crăciun să vii, dar… beșteleu, feșteleu, că nu pot striga
văleu și cuvântul s -a dus ca fumul în sus și de venit n -ai mai venit ”. Simion, ne ofer ă un
exemplu unde putem observa aparența licențioasă a ghicitorii “Lată, peste lată, peste lată –
măciulie, peste măciulie – limpezeală, peste limpezeală – gălbeneală și peste gălbeneală –
hunduleț! ”
Trebuie însă să observăm că în aceste jocuri ale limbajului există și o “[…] meditație
serioasă, o opinie dreaptă despre lume, cu o ușoară notă de resemnare […]”112 Într-o
oarecare măsură, Creangă, se desparte de tradiția cronicarilor și nu cultivă “[…] în chip
deschis vaietul și ideea zădărniciei zădărniciilor în p ildele pe care le pune în textele sale sau,
după cum umblă vorba, în invențiile lui publice ”113 Putem spune că a fost un om trecut prin
multe, a văzut multe și nu s -a mai mirat de nimic. În următorul fragment de proză ritmată
întânlim filosofia din Glossa lui Mihai Eminescu, care este comunicată pe scurt și în diferite
forme care produc “[…] un scepticism bonom”114 :
[…] Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea? Lumea asta e pe dos, toate merg
cu capu -n jos ; puțini suie, mulți coboară, unul macină la moară ; și acel unul are atunci
în mână și pânea, și cuțitul și taie de unde vre și cât îi place, tu te uiți și n -ai ce -i face.115
În basmele lui Creangă, versurile sunt menite pentru a scurta expunerea și a sintetiza
comunicarea dintre personaje. Un bun exemplu ar fi disputa iscată între tovarășii de drum ai
lui Harap -Alb, fiind o ceartă în rime conținând un amalgam de vorbe istețe ș i atingătoare.
Iorgu Iordan este de părere că acestea sunt “[…] niște formule de ritual,menite să atragă

106 Idem.
107 Idem.
108 Idem.
109 Simion, Eugen, op.cit., p. 174.
110 Idem.
111 Idem.
112 Idem.
113 Idem.
114 Simion, Eugen, op.cit., p. 175.
115 Creang ă, Ion, Povestea lui Harap -Alb, București, Editura Litera, 2012, p. 40.

20

atenția ascultătorului că întâmplările povestite nu sunt reale. ”116 În aceeași notă, Eugen
Simion adaugă:
[…] Au, în mod sigur, și această menire, dar schimbul de formule rituale între aceste
ființe fabuloase – adevărate genii ale naturii elementare, dominate de vicii devastatoare
(foamea, setea) convertite, în timpul acțiunii, în virtuți recuperatoare – sugerează o
bucurie a spiritului, o notă de gra tuitate în această competiție.117
Pentru a înțelege cât mai bine certurile în rime și dintre Setilă, Ochilă, Gerilă și Flămânzilă
am extras un schimb de replici care pare a fi „ un antrenament al spiritului bufon”118:
„Poate că acesta -i vestitul Ochilă, frate c u Orbilă, văr primare cu Chiorilă, nepot de soră lui
Pândilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din târg de la Să -l-cați, magieș cu
Căutați și de urmă nu -i mai dați.”119
„Oare nu cumva v -ați face și voi niște feciori de ghindă, fătați în tin dă, că sunteți obraze
subțiri?”120
„Al dracului să fii, cu tot neamul tău, în vecii vecilor amin!
-De asta și eu mă anin și mă închin la cinstita fața voastră, ca la un codru verde, cu un
poloboc de vin și cu unul de pelin, zise Gerilă.”121
„Ba că chiar că erai să ne dăruiești cu milă și cu daruri împărătești, dacă nu te vedeam
când ai pașlit -o, farmazoană ce ești, zise Ochilă. Ia, mai bine hai la culcuș, că se face ziuă
acuș.”122
„Harap -Alb și ceilalți, nemaiavând ce zice, pleacă capul rușinați, mulțămind lui Păsărilă și
vestitului Ochilă, căci li -au fost ca niște frați.”123
„[…] și de la un loc, Gerilă, Flămânzilă și Setilă, Păsări -Lăți-Lungilă și năzdrăvanul Ochilă
se opresc cu toți -n cale, se opresc și zic cu jale :

116 Creangă, Ion, Opere, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000, repere critice, p. 1059
117 Simion, loc.cit.
118 Idem.
119 Creangă, Ion, op.cit. p. 38 .
120 Creangă, Ion, op.cit. p. 43.
121 Idem.
122 Creangă, Ion, op.cit. p. 45 .
123 Creangă, Ion, op.cit. p 51.

21

-Harap -Alb, mergi sănătos! De -am fost r ăi, tu ni -i ierta, căci și răul câteodată prinde bine la
ceva!
-Harap -Alb le mulțămește, ș -apoi pleacă liniștit. Fata vesel îi zâmbește, luna -n ceriu au
asfințit. Dar în pieptul lor răsare… Ce răsare? la un dor ; soare m ândru, luminos și în sine
arzătoriu , ce ne naște din scânteia unui ochiu fărmăcătoriu!”124
După cum putem observa, „ duelul verbal”125 se încheie cu invenția lirică și ironică a
naratorului. Trecând peste replicile istețe și jocurile verbale, toate conținând o morală, apar
niște versuri despre „ dor, soare mândru și ochiu fărmăcătoriu”126. Creangă folosește în basm
toate convențiile, inclusiv pe cele ale poeziei i dilice și sentimentale și desigu r, folosește arma
sa predilectă umorul. Simion susține faptul că, este greu de dedus o morală integral originală
dintr -o proză în care naratorul folosește „ limbajul oralității, cu clișeele și înțelepciunile
lui.”127
Sintagma „ Vorba ceea”128 este cel mai des folosită de către autor în povești și povestiri și cel
mai rar în proza subiectivă deoarece aici, narator ul are o identintate mai precisă. Atunci când
își povestește copilăria, Creangă avea patruzeci de ani și naratorul său la fel : “morala
aparține deci omului care scrie, el este acela ce vorbește în text, vocea lui se aude în această
autoficțiune.”129 Până în acest punct remarcăm faptul că, moralismul lui Creangă se
identifică cu cel al „ lumii țărănești”130 pe care prozatorul nu se sfiește s -o laude și s -o cultive
în scrierile sale. Acesta îi mărturisește unui junimist că în copilărie, în vacanțele de iarnă, la
lumina unei lămpi, povestitorii satului i -ar fi spus „ tot felul de prujituri”131 iar el asculta cu
atenție iar din cauza emoțiilor, nu putea dormi. Alteori declară că a auzit poveștile din
familie, de la mama sa și de la moș Vasile și aduce în discuție vorba despre un amic invidios,
anume Gh. Ienăchescu, care declara că și -ar fi însușit manuscrisul cu povești al unui oarecare
Costache Bute, un bătrân agent electoral. De asemenea este citată printre inspiratorii
prozatorului și Tinca, țiitoarea care -i prepara s armale și plăcinta poale -n brâu.

124 Creangă, Ion, op.cit. p.57.
125 Simion, Eugen, op.cit. p.176.
126 Idem.
127 Simion, Eugen, op.cit. p. 177.
128 Idem.
129 Idem.
130 Simion, Eugen, op.cit. p. 178.
131 Idem.

22

3.2. Filosofie populară

Creang ă nu se identifică până la capăt cu morala lumii rurale deoarece acesta fiind un
adevărat creator dă un sens nou temelor, miturilor și vorbelor pe care le împrumută. În
aceeași notă, Eugen Simion este de părere că, în literatură este important „[…] nu doar ce
spune autorul, ci, mai ales, cum spune, adică organizarea interioară a discursului și
sugestiile noi pe care le capătă, în text, frazele încărcate de vorba ceea și de pilde. ”132
Frazele bine construite și conturate de cărte autor vorbesc despre firea omului, despre binele
sau răul pe care îl stăpânește, despre norocul lui sau din contră, despre nenorocirile care îl
pândesc. Un exemplu bun ar fi expresia “ zi-i lume și te mântuie”133 , aceasta sugerându -ne un
spirit care se resemnează până la un punct cu răutatea lumii, un scepticism care “[…] depune
armele în fața inexorabilului din existen ță”134 . O altă sintagmă care ne demonstrează că
prozatorul s -a lămurit cu mersul lumii și totodată ne arată înțelepciunea sa este “[…] asta
este, ce să -i faci?, nu -i nim ic de făcut […]”135 . Un alt exemplu care confirmă atitudinea de
reculegere a omului în fața destinului: “ Ce-i e scris omului în frunte -i e pus ”136 sau într -o
nuanță religioasă : “Pentru că nu -i după cum gândește omul, că -i după cum vre Domnul ”137.
Creangă îi con tinuă pe cronicari în privința norocului și a nenorocului și s-ar putea spune că
îi anticipează pe existențialiști : “[…] numai ce folos? Omul bun nu are noroc, asta -i
știută.”138 Aceast ă știută se regăsește în paremiologia românească și este de fapt, o idee care
a intrat în etica omului de rând. O altă știută este strecurată prevenitor de către prozator
pentru cititorii săi : “[…] dar binele așteaptă, câteodată, și rău”139. Aceeași idee este
împărtă șită si de Titu Maiorescu dar formulată într -un mod filosofic și prezentată ca o
maximă: “Teme -te a doua zi după succes ”140. Referința de față este mai direct la mentalitatea
lumii moderne pe când cea a lui Creangă este luată din folclor, fiind mai veche și având un
grad mai mare de folosință.
Prin urmare, nu toate înțelepciunile sunt inventate de el dar sunt înțelepciuni care, odată
asimilate, oferă greutate filosofică textului și credibilitate morală autorului. Putem remarca
faptul că, tema predilectă a sa este rautatea din lume, oferindu -ne mai multe sintagme pe

132 Idem.
133 Simion, Eugen, op.cit. p. 179.
134 Idem.
135 Idem.
136 Idem.
137 Idem.
138 Idem.
139 Idem.
140 Idem.

23

acest subiect, de exemplu aflăm că răul în lume este rezistent, repetitiv “vorba ceea: lucrul
rău nu piere cu una, cu două ”141 sau c ă, firea omului este de așa natură încât nu lasă nicio
faptă bună nepedepsită și atunci când faci bine cuiva, să te aștepți să îți facă rău „ Fă bine, ca
să-ți auzi rău”142. Eugen Simion spune despre sintagma precedentă că este relatată sintetic de
către Creangă și comunică „[…] una dintre imoralitățile moralei comune, g reu de explicat și
mai greu de acceptat”143 În aceeași ordine de ideei, Creangă, cu stiința lui sătească, spunea
că „ […] răul prinde bine la ceva […]”144 . Este vorba pe care i -o spun lui Harap -Alb aliații
săi, Gerilă, Flămânzilă, Setilă…, când se despart de el: „ De-am fost răi, tu ni -i ierta, căci și
răul prinde bine la ceva”145. Aceștia se scuzau după ce făcuseră tărăboiul cunoscut, dar și
faptele fabuloase fără de care eroul n -ar fi putut duce misiunea lui până la capăt, acesta fiind
un rău mic în raport cu binele enorm pe care i l -au făcut ajutându -l să treacă peste toate
probele.
O altă noțiune recurentă în epica morală a lui Creangă este legată de modul în care omul își
întâmpină soarta, ajutându -l foarte mult bogatul dicționar de vorba ceea pe care îl știe pe de
rost. Prin urmare, în viață nu se întâmplă întotdeauna ce gândește și ce așteaptă omul, se
întâmplă și ceea ce vrea destinul, așa că ar fi recomandat să țină minte că „ […] nu-i
întotdeauna cum se chitește, ce -i și cum se nimerește”146. Ce și cum se nimerește reprezintă
neprevăzutul, iraționalul și întâmplarea rea, omul să fie pregătit să le primească și pe aceastea
deoarece și ele fac parte din viață, soarta i le poate scoate în cale când nici nu se gândește.
Făcând parte din mediul rur al, Creangă crede în soartă și mai toate reflecțiile citate de el
vorbesc despre ea. Și, ca în imaginarul țărănesc, soarta se identifică de multe ori cu
divinitatea.
Să citim cu atenție următorul aforism, care nu este ușor de descifrat și oarecum este greu de
urmat : “Iaca așa, tot omul are un dar și un amar ; și de unde prisosește darul, nu se mai
bagă în samă amarul”147. Ideea ce se desprinde din narațiuni este că „ omul este o combinație
de daruri și amaruri și că ele se luptă pentru prioritate […] c ând învi nge unul, celălalt tace
[…]”148. Prin dar se poate înțelege idee de noroc iar prin amar înțelegem ideea de nenoroc,
acel nenoroc despre care vorbește mereu poezia populară și de care se plâng cronicarii.
Eugen Simion conchide:

141 Creangă, Ion, Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, București, Editura Cartex, 2012, p. 34.
142 Creangă, Ion, ibid., p. 25.
143 Simion, Eugen, op.cit., p. 180.
144 Creangă, Ion, loc.cit.
145 Creangă, Ion, op.cit., p.57.
146 Creangă, Ion, Soacra cu trei nurori, București, Editura Eduard, 2017, p. 3.
147 Creangă, Ion, op.cit., p. 27.
148 Simion, Eugen, op.cit., p. 182.

24

[…] Creangă însuși a gustat de multe ori în scurta lui existență amarul (nenorocul) în
viața conjugală și în scurta lui viață de preot […] a avut și darul de a scrie cu mare
talent despre modul în care se împletesc și se succedă în existența omului harurile și
darurile. Este datul de preț al moralistului și ar trebui să fie, în fond, tema lui
existențială de refle cție149.
Mai nuan țate sunt aforismele care definesc „ […] caracterul individului și comportamentul
lui public sau în intimitatea familiei”150 . După numărul lor destul de mare ne putem da
seama că prozatorul era un spirit familist, care ținea cont ca în casa lui să se respecte
întocmai tradiția. În ciuda faptului că acesta nu a avut o familie așa cum și -a dorit el, nu l -a
împiedicat să scrie despre morala pozitivă, cuvi incioasă a familiei și să râdă „ […] de femeia
leneșă și de nevasta rea, mai ales când aceasta ajunge la vârsta canonică, adică la condiția
de babă.”151 Exceptând -o pe mama sa, Smaranda, și pe “cele fecioare sprin țare”152 care i –
au luminat copil ăria, Creangă „ îndreaptă mereu un ochi rău asupra femeii, fără a fi un spirit
totalmente misogin.”153 Pe prima sa soție, Ileana, a suspectat -o de infidelitate și o considera
risipitoare, leneșă și mârșavă pentru ca nu avea grijă de treburile gospodăriei și nici nu era
ușă de biserică și se spune că a batut -o de față cu martori, la fel întâmplându -se și cu cea de-a
doua soție, Tinca Vartic. Ileana pleacă în lume lăsându -l pe prozator cu un copil
(Constantin), iar Tinca se mărită la un an după moartea sa.
Făcând un s curt periplu prin aforismele citate putem identifica un moralist „ bine cumpănit,
îngrijorat de soartă și speriat de ubicuitatea răului în viață”154. Simion remarcă mai mult
decât un moralist, remarcă și citează un aforism ce pare „ […] a ieși din mintea un ui moralist
cultivat ”155: “La unul fără suflet trebuie unul fără lege”156. Acesta este atât de limpede, de
hotărât și de drept în esența lui, încât nu trebuie să fie analizat prea mult. Proverbul
sugerează o lege mai dură de urmat în viață, și anume: „[…] nelegiuiea nu poate fi învinsă
prin milă, ci printr -o lege care nu mai respectă nicio lege”157. După cum putem observa,
prozatorul știe până unde să împingă comentariile sale morale.

149 Ibid., pp. 182 -183.
150 Idem.
151 Idem.
152 Creang ă, Ion, op.cit., p. 43.
153 Simion, Eugen, op.cit., p. 184.
154 Idem.
155 Idem.
156 Idem.
157 Idem.

25

În privința divinității, întânlim în literatura lui moralistă, două abordări: îl identifică pe
Dumnezeu cu destinul “ […] nu-i cum gândește omul ci -i cum vre Domnul”158 iar alt ă dată îl
compară pe Dumnezeu cu diavolul și zice că „ […] mare -i Dumnezeu, meșt er îi dracul ”159
sau că „ ce-și face omul cu mâna lui nu desface nici diavolul”160. Creangă ne dă de înțeles că
dracul are puteri suficient de mari în lume prin prisma faptului că îl aduce în discuție de
foarte multe ori. Printr -o altă sintagmă de a sa, prozat orul dorește să facă omul să înțeleagă că
„în viață este înțelept să te pui bine și cu dracii, nu numai cu sfinții”161: “apoi, dă, stăpâne,
în ziua de azi, dacă nu -i fi și cu draci oleacă, apoi cică te fură sfinții și iar nu -i bine ”162.
Eugen Simion ne oferă o interpretare verosimilă a următoarei propoziții “ dacă nu -i fi și cu
draci oleacă”163:
“[…] să intri din când în când în pielea dracului, să fii al dracului într -un caz sau altul
pentru a putea înfrânge, de pildă, cerbicia unui vecin hapsân, să ai în tine oleacă de
viclenie (pentru că viclenia este arma celui rău) pentru a impune adevărul.”164
În proza moralistului Creangă, diavolul este un personaj cu roluri și rosturi multiple. Acesta
nu are numai rolul de „ a ispiti, de a arvoni sufletele în folosul iadului (rolul clasic), ei se
amestecă în viața curentă a moldovenilor, participă la treburile gospodăriei […] pot fi
admirabili consilieri în chestiuni delicate, cum sunt acelea legate de însurătoare.” 165 Când
nimeni nu te mai ajută să te însori, poate interveni diavolul pentru a duce lucrurile la capăt,
ca în cazul lui Stan Pățitul .
Într-o altă ordine de ideei, prozatorul nu are o teorie morală inventată de el, ba mai mult,
atunci când a fost vorba să își recunoas că originalitatea s -a minimalizat și nu și -a recunoscut
niciun merit. Simion este de părere că „[…] modestia sa este mai degrabă tactică […]” 166.
Are o părere sigură despre om și ne putem da seama din judecățile sale morale care nu sunt
întotdeauna favo rabile. Omul trebuie să fie „chitit la capul său”167, adică cu minte și să
respecte regulile comunității în care trăiește. De asemenea,nu trebuie să fie „ posomorât și

158 Creang ă, Ion, op.cit., p. 45
159 Ibid., p. 51
160 Ibid., p. 62
161 Simion, Eugen, loc.cit.
162 Creang ă, Ion, Povestea lui Stan Pățitul, București, Editura Litera, 2012, p. 20.
163 Idem.
164 Simion, Eugen, op.cit., p.185.
165 Ibid., p. 186.
166 Ibid., p. 188.
167 Creangă, Ion, op.cit., p. 15

26

bezmetic”168, „rău de gură” 169 și mai ales omul bun, gospodarul respectat să nu fie nicioda ta
„nechitit la minte și nechibzuit la trebi”170.
Din perspectiva principiilor morale, chibzuința și hărnicia în gospodărie sunt calități esențiale
în operele lui Creangă. Să luăm exemplu povestea Fata babei și fata moșneagului. Fata
moșului este un model pozitiv, are un comportament adecvat după legile țărănești și cele
universale. Este frumoasă, harnică iar atunci când i se cere să facă ceva face, este modestă și
nu suferă de lăcomie. Când este pusă să aleagă o ladă cu daruri, o alege pe cea mai mică, mai
veche și mai urâtă, fiind cunoscut drept „ simbolul virtuții ascunse”171. În schimb, fata babei
este un model negativ deoarece este alintată și leneșă. Ea face lucruri de mântuială, arde
mâncarea și sperie lighioanele Sfintei Duminici. Când a fost pusă să își aleagă un dar, s -a
repezit cu lăcomie la lada cea mai frumoasă și mai nouă, care în final, se dovedește a fi plină
de balauri și nu de comori. În Amintiri din copilărie , întânlim două caractere asemănătoare
cu cele menționate anterior . Bunicul David din Pipirig este „așezat la mintea lui”172 adică își
îndeplinește cu succes treburile esențiale dintr -o gospodărie. Opusul acestuia este Popa
Oșlobanu care era un „ om hursuz și păclișit”173.

168 Idem.
169 Creangă, Ion, loc .cit.
170 Idem.
171 Simion, Eugen, op.cit. p.188.
172 Creang ă, Ion, op.cit. p. 31
173 Idem.

27

CAPITOLUL IV. CREANGĂ FANTASTICUL ȘI MIRACULOSUL

În narațiunile sale realiste, Creangă, introduce un șir de fapte miraculoase. De exemplu, în
Capra cu trei iezi regăsim o istorie din lumea satului deoarece capra se poartă și vorbește ca
o „țărancă necăjită”174 ducându -se după hrană, învățându -și copiii să fie cuminți, apoi,
“văzând nelegiuirea făcută de cumătrul său, lupul, organizează cu sânge rece
represaliile.”175
În Povestea lui Stan Pățitul și în Dănilă Prepeleac planurile se amestecă, miraculosul intrând
într-o logică a realului, personajele nefiind tulburate ci dimpotrivă sunt pregătite să
“primească semnele supranaturale.”176 Stan este harnic, strângător, onest și mulți săteni l -ar
vrea drept ginere, numai că acesta amână însurătoarea considerând -o “[…] poznașă
trebușoară și gingașă în multe privinți […]”177 Miraculosul intervine în povestirea realistă
odată cu apariția dracului Chirică pedepsit de Scaraoschi să slujească trei ani pe pământ.
Narațiunea decurge ca și când totul ar fi firesc, numai că sunt câtev a întâmplări care trebuia
să pună pe gânduri sătenii și în primul rând pe Stan : strângerea rapidă a lanului de grâu,
căratul uriașei gireade într-o singură noapte, priceperea lui de a evalua femeile în funcție de
numărul coastelor de drac, operația chirurg icală de extragere a costei blestemate în trupul
nevestei lui Stan etc. Stan are diverse suspiciunii în legătură cu Chirică, dar nu se sperie și
nici nu vrea să lămurească lucrurile ba chiar acceptă situația și încearcă să obțină un profit
din ea : “numai f ii ce-i fi, asta nu mă privește; mie unuia știu că mi -ai priit bine, n -am ce zice!
Ei, ia spune, cum zici tu că mi -i alege femeie?”178 După cum bine putem observa, nici pe
povestitor nu îl deranjează prezența dracului în narațiune, acesta comportându -se „[.. .] ca și
când dracii ar străbate zilnic lumea și i -ar ajuta pe flăcăii tomnatici și sceptici șă -și afle
femei destoinice și oneste.”179 Elementul fantastic (spranatural) nu produce un sentiment de
teroare deoarece dracul Chirică este umanizat în totalitate și apără cauze drepte.

174 Simion, Eugen, op.cit., p. 28.
175 Creangă, Ion, Capra cu trei iezi, București, Editura Eduard, 2012, p. 15.
176 Simion, Eugen, loc.cit.
177 Creangă, Ion, op.cit. p. 19.
178 Ibid. p. 24.
179 Simion, Eugen, op.cit. p. 29.

28

Structura narațiunii este aceeași în Dănilă Prepeleac, care debutează cu o istorie despre
prostia omenească și se încheie cu o poveste cu “[…] șmichirii lumești și ispășiri
drăcești.”180 Diavolul d in această narațiune este mai fără minte decât Chirică din narațiunea
precedentă, iar Dănilă, eroul central, are o evoluție imprevizibilă. La început el este „
[…]leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi ”181, apoi, în confruntarea cu diavolul, se
“[…] arată isteț, inventiv și profito r de prostia dracului. ”182 Creangă preia o temă
caragialiană pe care o mută în lumea rurală moldovenească și este prezentată într -un discurs
epic plin de zicale și jocuri de cuvinte, prezentându -l pe Dănilă într -un mod tragicomic: “[…]
omul nostru era un om din aceia căruia -i mânca câinii din traistă, și toate trebile câte le
făcea le făcea pe dos.”183 Elementul supranatural își face apariția odată cu ieșirea dracului
din iaz după ce Dănilă Prepeleac luase hotărârea de a deveni călugăr și de a ridica o
mănâstir e, de aici începe „[…] seria istețimii și a șantajului.”184 Spre deosebire de Chirică,
diavolul din această povestire nu își ascunde identitatea și îl ademenește pe Dănilă cu un
burduf de bivol plin cu bani și începe întrecerea între cei doi : căratul în spate al unei iepe,
proba de alergare, lupta cu ursul, întrecerea la chiuit, aruncarea buzduganului și multe altele.
Contrar tradiției populare care prezintă întotdeauna diavolul isteț și prevăzător, cei trei draci
cu care se confruntă Dănilă Prepeleac sun t lipsiți de inteligență și creduli, acesta păcălindu -i
să se întreacă cu un iepure și să se ia la trântă cu ursul din pădure pentru a -și măsura puterea
brațelor.
Prepeleac se întoarce acasă bogat și își continuă viața bând, mâncând și petrecând „ […] până
la adânci bătrâneți”185 în schimb, dracul iese din această experiență păgubit și ridiculizat.
Prin voia prozatorului, triumfă elementul real, reprezentat de către Dănilă iar miraculosul
„[…] ilustrat de cele trei iscoade ale lui Scaraoschi”186 sunt înfrâ nte.
Povestea lui Harap -Alb este una dintre proveștile care cultivă integral fabulosul deoarece
este construită într -un mod ingenios și impune „[…] o tipologie memorabilă, depășind astfel
schemele cunoscute.”187 George Călinescu remarcă un amestec de fabul os și realism
„[…]bătător la ochi și mai neașteptat”188 bazându -se pe dialogul personjelor care vorbesc ca

180 Ibid., p. 30.
181 Creangă, Ion, Dănilă Prepeleac, București, Editura Litera, 2011, p. 12.
182Simion, Eugen, loc.cit.
183 Creangă, Ion, op.cit. p. 17.
184 Simion, Eugen, loc.cit.
185 Creangă, Ion, op.cit. p. 30.
186 Simion, Eugen, op.cit. p. 31.
187 Ibid., p. 32.
188 Idem.

29

niște țărani obișnuiți și pe reproducerea scenelor din viața rurală. Să observăm modul în care
sunt prezentate portretele vestiților companioni ai lui Harap -Alb, Ochilă și Gerilă :
Iaca, începu el a răcni ca un zmintit, toate lucrurile mi se arată găurite, ca sitișca, și
străvezii, ca apa cea limpede ; deasupra capului meu văd o mulțime nenumărată de
văzute și nevăzute ; văd iarba cum crește din pămâ nt; văd cum se rostogolește soarele
după deal, luna și stelele cufundate în mare; copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele
în sus și oamenii umblând cu capul între umere; văd, în sfârșit, ceea ce n -aș mai dori să
vadă nimene, pentru a -și osteni veder ea: văd niște guri căscate uitându -se la mine și nu –
mi pot da samă de ce vă mirați așa, mira -v-ați de… frumusețe -vă!
Mai merge el cât merge și, când la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de
om, care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci ș i patru de stânjini de lemne și tot
atunci striga, cât îl lua gura, că moare de frig. Și -apoi, afară de aceasta, omul acela era
ceva de spăriet ; avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. Și când
sulfa cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de
desubt atârna în jos, de -i acoperea pântecele. Și, ori pe ce se opera suflarea lui, se
punea promoroaca mai groasă de -o palmă. Nu era chip să te apropii de dânsul, că așa
tremura de tare, de parcă -l zgh ihuia dracul. Și dac -ar fi tremurat numai el, ce ți -ar fi
fost? Dar toată suflarea și făptura de primprejur îi țineau hangul: vântul gemea ca un
nebun, copacii din pădure se văicăreau, petrele țipau, vreascurile țiuiau și chiar lemnele
de pe foc pocneau de ger. Iară veverițele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci,
suflau în unghii și plângeau în pumni, blestemându -și ceasul în care s -au născut. Mă
rog, foc de ger era : ce să vă spun mai mult! Harap -Alb, numai o țâră cât a stat de s -a
uitat, a făcu t țurțuri la gură și, neputându -și stăpâni râsul, zise cu mirare.189
Ținând cont de portretele de mai sus, ne putem da seama că aceștia nu sunt niște monștri în
sensul literar al termenului, sunt doar niște caricaturi umanizate și mai mult înveselesc
citito rul decât să îl înspăimânte cu ajutorul limbajului care se dovedește a fi un amestec de
țărănească și limbaj literar. În cea de a doua parte a portretului lui Gerilă întânlim „[…]
efortul compoziției, împletirea de umor și duioșie […] tendința de a spori efectul liric […] :
copacii se văicăresc, pietrele țipă, vreascurile țiuie, veverițele suflă în unghii și plâng”190. În
aceeași poveste, și anume, Povestea lui Harap -Alb, surprindem abundența detaliilor, o
veritabilă artă a detaliului care umple schemele n arațiunii și oferă substanță, culoare și
indivi dualitate literară basmului. În acest sens, mulți critici, cum ar fi George
Călinescu,Vladimir Streianu, Cornel Regman arată frecvența acestor detalii dedicând

189 Creangă, Ion, op.cit., p. 34.
190 Simion, Eugen, op.cit., p.34.

30

un capitol din studiul său numit cu o formulă luată de la Vladimir Nabokov „ divinele
detalii.”191
În aceeași ordine de ideei, Eugen Simion, ne oferă un exemplu amplu despre momentul în
care Harap -Alb, întânlește un roi de albine în drum spre fata împăratului Roș :
Și mai merge el cât merge, și numai iaca ce aude o bâzâitură înnădușită. Se uită el în
dreapta, nu vede nimica ; se uită în stânga, nici atâta; și când se uită în sus, ce să vadă?
Un roiu de albine se învârtea în zbor pe deasupra capului său și umblau bezmetice de
colo până colo, neavând loc unde să se așeze. Harap -Alb, văzându -le așa, i se face milă
de dânsele și, luându -și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pământ, cu gura -n sus, și
apoi el se dă într -o parte. Atunci, bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună
ciotcă în pălărie. Harap -Alb, aflându -se cu părere de bine despre asta, aleargă în
dreapta și stânga și nu se lasă până ce găsește -un buștihan putregăios, îl scobește cu ce
poate și -i face urdiniș; după aceea așază niște țepuși într -însul, îl freacă pe dinăuntru cu
cătușnică , cu sulcină, cu mătăciune, cu poala Sântă -Măriei și cu alte buruiene
mirositoare și prielnice albinelor și apoi, luându -l pe umăr, se duce la roiu, răstoarnă
albinele frumușel din pălărie în buștihan, îl întoarce binișor cu gura în jos, îi pune
deasupra n iște captălani, ca să nu răzbată soarele și ploaia înăuntru, și apoi, lăsându -l
acolo pe camp, între flori, își caută de drum.192
Interesant este de observat tipologia poveștilor unde personajele se împart, ca în orice basm,
în două categorii : bune și rele. De exemplu, moșii sunt buni iar babele sunt rele. În Punguța
cu doi bani , regăsim baba rea și zgarcită care are o găină și mănâncă doar ea ouăle iar moșul
este proprietarul cocoșului care desigur rabdă și nici naratorul nu prea îl simpatizeaz ă,
făcându -l „pofticios și hapsân.”193 Lucrurile se schimbă în momentul în care cocoșul aduce
în curtea moșneagului bogățiile. Moșul își face case mari și grădini frumoase iar baba „[…]
este degradată la funcția de găinăriță.”194 Într-o notă diferită, întân lim în Povestea porcului
un cuplu normal care, am putea spune, ca nu au „[…] conturi separate în casă”195 și se înțeleg
bine. Moșneagul are o sută de ani, iar baba nouăzeci și nu este împăcată cu gândul de a nu
avea copii și recurge la ideea adopției a prim ei viețuitoare care îi iese în cale. În toate
poveștile lui Creangă, babele sunt inventive mai ales în rău iar moșii sunt ascultători și
resemnați. Baba are darul de a transforma pe Făt -Frumos într -un porc fiind specialistă în
„drăcării.”

191 Idem.
192 Idem.
193 Creangă, Ion, Punguța cu doi bani, București, Editura Eduard, 2012, p. 7.
194 Simion, Eugen, op.cit., p. 42.
195 Idem.

31

În aceeași ordi ne de idei, Simion este de acord cu George Călinescu care spunea că „[…]
amestecul acesta de fabulos și de țărănie, de ireal și realism în sisteme dramatice în care toți
eroii aproape numai vorbesc, iar partea narativă este un monolog al autorului, face tot
farmecul poveștilor.”196
În legătură cu personajele lui Ion Creangă s -a discutat de fiecare dată despre „[…] caracterul
lor epopeic, de stilul homeric și, în genere, despre structura lor arhetipală.”197 Eugen
Simion ne oferă o clasificare scurtă și concisă a acestor personaje :
a) Eroii basmelor fantastice198 – Harap -Alb, Făt -Frumos (din Povestea porcului ), Fiul
Iepei;
b) Eroii din povestirile în care fabulosul se amestecă în chip programatic cu elementele
vieții curente 199– Dănilă Prepeleac, Stan Pățitul, soa cra, nurorile și cei trei fii (din
Soacra cu trei nurori ), dracul Chirică, dracii din Dănilă Prepeleac , babele specialiste
în drăcării ; După cum putem observa, personajele din această categorie trăiesc între
două tărâmuri, unul al miraculosului și celălalt al realului, trecând prin aventuri
deosebite și surprinzătoare.
c) Personaje care se mișcă în mediul strict al istoriei curente, fără intervenția
fabulosului200 –Moș Nechifor Coțcariul, personaj care este construit în raport cu două
teme și anume tema moravurilor provinciale și tema comediei limbajului și de
asemenea moș Ion Roată, personaj care a fost preluat de Creangă din istoria politică a
timpului său.
Cel mai complex personaj din scrierile lui Creangă este Harap -Alb, un erou fantastic,
deosebit de alții prin cateva elemente care -l particularizează. La început are atributele
specifice eroului pozitiv din basm: este mai milos, mai înțelept și mai curajos decât frații lui.
Tatăl său îl sfătuiește să se ferească, în aventura în care pornește, de omul r oș și mai ales de
omul spân. Fiul craiului nu ține cont de sfaturile tatălui și după cum bine știm, este păcălit cu
ușurință și devine sluga Spânului. Diverși comentatori îl compară pe Harap -Alb cu Hamlet și
cu Don Quijote iar ceea ce este curios este fapt ul că are o mare sensibilitate, ceea ce nu se
potrivește cu condiția sa de erou, simbol al justiției, al vitejiei și bunătății pe pământ : “[…]
plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui

196 Călinescu, George, op.cit., p. 220.
197 Simion, Eugen, op.cit., p. 322.
198 Idem.
199 Idem.
200 Ibid., p. 323.

32

său”.201 După eșecu l primilor doi fii, împăratul se arată sceptic în privința celui de -al treilea
fiind supărat că fiii săi clachează în viață în fața primului obstacol. Împăratul este
neîncrezător și convins că nu își poate îndeplini datoria față de fratele său, aceea de a -i
trimite un fiu care să preia domnia : “[…] să umblați numai așa, frunza frăsinelui, toată viața
voastră și să vă lăudați că sunteți feciori e craiu, asta nu miroase a nas de om … ”202 Deși,
cuvintele tatălui său îl rănesc și îi pun la încercare curajul, cel de al treilea fecior dovedește
că este “[…] soi bun”.203 Câștigă prima probă, aceea fiind, lupta cu tatăl său deghizat în urs
dar din păcate, o pierde pe a doua, de ordin moral lăsând u-se păcălit de sp ân și “[…]
văzându -se prins în clește fără nicio putere, îi jură credință și supunere întru toate, lăsându –
se în știrea lui Dumnezeu, cum a vre el să facă ”.204
Ca personaj de operă din sfera fabulosului popular, Harap -Alb prezintă diverse c uriozități
cum ar fi lipsa de prevedere, de exemplu, ușurința de a intra în fântână pentru a se răcori și de
a fi astfel păcălit de un impostor. Originalitatea basmului care este scris cu mare meșteșug,
constă în faptul că Harap -Alb scoate rareori paloșul pentru a se confrunta direct cu cel care i –
a luat identitatea și puterea. Armele sale sunt bunătatea, omenia, prietenia, inteligența, așadar,
este un om de onoare și suportă umilințele cele mai mari, nu -și trădează cuvântul.
Sentimentul pe care îl avem cân d urmărim aventurile sale este că el, pierzând unele calități
proprii eroului de basm, câștigă altele, care -l umanizează și -i întăresc calitatea de personaj
într-un gen în care personajele au doar funcții, nu și individualitate.
Un alt personaj interesant este și Spânul, omul roș și viclean de care trebuie să se ferească
Harap -Alb, un simbol al răului în basmul lui Creangă. Unii comentatori văd în el o
întruchipare a diavolului, răul absolut, care trăiește prin locuri pustii și îi ispitește pe călătorii
singuratici și naivi. Valeriu Cristea crede că prin Spân prozatorul a vrut să introducă în basm
„mahalaua”205, cu vulgaritățile și violențele ei. Spânul ar fi „ mitocanul, neamul -prost”206
care, ajuns la masa puterii, nu mai ține seama de nimic. Din punctul meu de vedere, cea mai
verosimilă interpretare o face Eugen Simion:
„[…] spânul calculat, perfid, tenace și răzbunător ar putea întruchipa, cu elemente din
basm, răul suprem, diavolul, necuratul, îngerul rebel devenit simbolul negației în
interiorul creație i divine […] un Mefisto ce intuie ște psihologia celui plecat să cunoască

201 Creangă, Ion, op.cit., p. 4.
202 Idem.
203 Simion, Eugen, loc.cit.
204 Creangă, Ion, op.cit., p. 9.
205 Cristea, Valeriu, Dicționarul personajelor lui Ion Creangă, București, Editura Princeps Edit, 2009, pp. 349 –
350.
206 Idem.

33

lumea și, de aceea, folosește o dialectică dibace, aparent bonomă, înșelătoare în mod
sigur. ”207
Spânul își schimbă hainele și vocea și pentru a fi convingător, își construiește o biografie
dramatică, biografia unui “[…] străin de sat, om bun și fără noroc”208 așa cum suntem
obișnuiți în ficțiunile lui Creangă. Bineînțeles, că această categorie socială doar și -o atribuie
Spânul, prin mistificare, pentru a -l convinge mai ușor pe fiul craiului. În fragmentul ce
urmează putem remarca faptul că dialectica lui poartă marca lui Creangă vorbind politicos și
dând sfaturi susținute de vorba ceea:
– Bună să îți fie inima, cum ți -i căutătura, zise fiul craiului.
Cât despre inima mea, s -o dea Dumnezeu oricui, zice Spânul oftând… Numai ce folos?
Omul bun n -are noroc ; asta-i știută ; rogu -te, să nu -ți fie cu supărare, drumețule, dar
fiindcă a venit vorba de -așa, îți sp un, ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin
străini, și încaltea nu mi -ar fi ciudă, când n -aș vre să mă dau la treabă, căci cu munca
m-am trezit. Dar așa muncesc, muncesc, și nu s -alege nimica de mine ; pentru că tot de
stăpâni calici mi -am avut parte. Și voba ceea: La calic slujești, calic rămâi. Când aș da
o dată peste un stăpân cum gândesc eu, n -aș ști ce să -i fac să nu -l smintesc. Nu cumva ai
trebuință de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a ave său la rărunchi. De ce te
scumpești pentru nimi ca toată ți nu -ți iei o slugă vrednică, ca să -ți fie mână de ajutor la
drum? Locurile aistea sunt șugubețe ; de unde știi cum vine întâmplarea, și, Doamne
ferește, să nu -ți cadă greu singur.209
Spânul reușește să îl păcălească pe mezin din a treia încercare aducând un argument
mitologic și anume că în vale, într -o înfundătură teribilă se află un taur care curmă zilele
“[…] la mulți bezmetici”210 și își oferă din nou serviciile de om pățit. Spânul, fiind un “ […]
abil dialectician […]”211 nu incearcă doar să îl convingă ci să îl și sperie, știind că frica poate
uneori convinge mai ușor decât rațiunea. Îndată ce îl păcălește pe Harap -Alb, Spânul își dă
arama pe față afișând o aroganță de om rău, plin de ifose și ură: “ […] Alelei! Fecior de om
viclean ce te găsești ; tocmai de ceea ce te -ai păzit n -ai scăpat. Ei, că bine mi te -am

207 Simion, Eugen, op.cit., p. 329.
208 Idem.
209 Creang ă, Ion, op.cit., p. 11.
210 Creangă, Ion, op.cit., p. 9.
211 Simion, Eugen, op.cit., p. 330.

34

căptușit!Acum să -mi spui tu cine ești, de unde vii și încotro te duci, că de nu, acolo îți
putrezesc ciolanele! […]”212
Când ajunge la curtea împăratului, Harap -Alb este pălmuit demonstrativ în fața verișoarelor
sale, și Spânul își justifică brutalitatea cu argumentul că asta -i filosofia vieții : ca să stăpânești
oamenii, trebuie să faci în așa fel, încât să le fie frică. Așa cum susține el, frica este
instrumentul puterii și, deci, al autorității : “[…] Dacă dobitoacele n -ar fi fost înfrânate, de
demult ar fi sfâșiet pe om. Și trebuie să știți că între oameni cea mai mare parte sunt
dobitoace, care trebuiesc ținuți din frâu, dacă ți-i voia să faci treabă cu dânșii”.213 La
remarca împăratului Verde că Harap -Alb este o slugă vrednică și merită prețuire, Spânul vine
cu ideea că stăpânu -i stăpân și sluga -i slugă. Teoria Spânului este că omul sfințește locul și
cere cu lipsă de diplomați e abdicarea împăratului :
“- Ba să-și puie pofta -n cuiu! răspunse Spânul cu glas răutăcios. Asta n -aș face -o eu
de-ar mai fi el pe cât este ; doar nu -i frate cu mama, să -l pun în capul cinstei! Eu știu,
moșule, că sluga -i slugă și stăpânu -i stăpân; s-a mântuit vorba. Na, na, na! d -apoi
pentru vrednicia lui mi l -a dat tata, căci altfel de ce l -aș fi luat cu mine. Hei, hei! Nu știți
d-voastră ce poam ` a dracului e Harap -Alb aista! Până l -am dat pe brazdă, mi -am stupit
sufletul cu dânsul. Numai eu îi vin e h ac. Vorba ceea : <<Frica păzește bostănăria>>.
Alt stăpân în locul meu nu mai face brânză cu Harap -Alb, cât îi lumea și pământul. Ce te
porivești, moșule? Cum văd eu, d -ta prea întri în voia supușilor. De -aceea nu -ți dau
cerbii pietre scumpe și urșii sălăți . Mie unuia știu că nu -mi suflă nimene în borș : când
văd că mâța face nazuri, ț `o strâng de coadă, de mânâncă și mere pădurețe, căci n -are
încotro… Dacă ț `a ajuta Dumnezeu să mă rânduiești mai degrabă în locul d -tale, îi vede,
moșule dragă, ce prefacere are să ie împărăția ; n`or mai șede lucrurile tot așa moarte
cum sunt. Pentru că știi vorba ceea: <<Omul sfințește locul>>… Fost -ai și d -ta la
tinerețe, nu zic. Dar acum îți cred. Dă, bătrânețe nu -s? Cum n `or sta trebile baltă! În
sfârșit, Spânului îi mer gea gura ca pupăza, de -a amețit pe împăratul, încât a uitat și de
Harap -Alb, și de cerb, și de tot. Fetele împăratului însă priveau la verișor … cum
privește câinele la mâță, și li era drag ca sarea `n ochi: pentru că le spunea inima ce om
fără de lege es te Spânul. Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaitea tatului lor? Spânul
n`avea de cine… Vorba ceea : << Găsise un sat fără câini și se primbla fără băț >>. Că
altă, ce pot să zic?”214

212 Creang ă, Ion, loc.cit.
213 Ibid. p. 13.
214 Creang ă, Ion, op.cit., p. 17.

35

Fragmentul citat este unul important, prin morala lui, în scenariul ba smului unde putem
observa cum prozatorul pune pasiune în a prezenta aceasta morală. Se înțelege că este de
partea tradiției, milei, toleranței, înțelegerii pentru celălalt adică de partea împăratului Verde.
În aceeași ordine de ideei, Creangă nu ezită să î și exprime ideile morale chiar într -o opera de
pură ficțiune supranaturală. Toate personajele, bune sau rele, inclusive Spânul, citează copios
zicale, proverb, într -o competitive continua. Este modul lui Creangă de a îmbogăți textul și
de a-i da personalit ate epică și o notă de mediație morală, în basm, de regulă, nu se află decât
acțiune, personaje sereotipe și formule epice ce se repetă. Prozatorul îl individualizează
schimbându -i structura eroului central făcându -l naiv, modest, încrezător în oameni, gen eros
etc, și prin citatele ce năpădesc frazele, le dă un accent de înțelepciune străveche.
Într-un registru diferit, nu toate persoanejele din basmele lui Creangă se disting, ca Harap –
Alb, prin abateri de la regulă. Făt -Frumos, Fiul Iepei pleacă și el în l ume “[…] să -și probeze
virtuțile bărbătești […]”215, își ia tovarăși și își sacrifică mama pentru a -și salva luptătorii
care, în cele din urmă, îl vor trăda. Elementul original al acestui basm este faptul că Făt-
Frumos nu este fiu de împărat ci fiul unei iepe înzestrate cu puteri magice. Făt -Frumos din
Povestea porcului trăiește sub puterea unui blestem și, când protocolul blestemului este
încălcat de soția sa, fuge la marginea pustietății și se ascunde în Mă năstirea -de-Tămâie.
Eroina adevărată a narațiunii este tânăra soție care, trecând prin mari primejdii, își caută soțul
prin pustietățile lumii pentru a -l elibera de blestem și a putea să nască copilul, în cele din
urmă reușind. În aceeași ordine de idei, S imion ne oferă pe scurt o imagine a basmului:
[…] Făt-Frumos își pierde noblețea, aura, virtuțile sublime și le câștigă, în schimb,
eroina de plan secund, tânăra nevastă părăsită care luptă să -și ducă la capăt menirea ei
de a naște. Pe scurt, un basm care schimbă, din nou, scenariul clasic și tulbură, într -o
oarecare măsură, tipologia canonică.216
După cum bine știm, în basmele și fabulele lui Creangă apar, lângă eroii cunoscuți, și câteva
personaje “[…] animaliere care participă la mișcarea epică și prefigur ează, de cele mai
multe ori, situații de existență și caractere, tipuri umane”.217 De exemplu, calul lui Harap –
Alb este înțelept, fidel eroului pozitiv dându -i mereu sfaturi bune. Alte personaje vin în

215 Simion, Eugen, op.cit., p. 338.
216 Ibid., p. 339.
217 Ibid., p. 349.

36

ajutorul lui în momentele grele ale acțiunii, de pil ă, când trebuie să separe într -o singură
noapte o “[…] mierță de sămânță de mac […]”218 amestecat ă cu una de nisip mărunt sau
când trebuie să o identifice pe adevărata fată a împăratului Roș. Simion consideră că acest
procedeu nu a fost inventat de Creangă ci este folosit pretutindeni în basm, o specie în care
universurile se amestecă și viețuitoarele evolueaza după o schemă unică iar păsările
[…] sunt bune sau rele, comunică între ele și comunică în chip curent cu oamenii,
promit ajutor și se țin de cuvânt sau, dimpotrivă, când sunt rău tratate, se răzbună.
Unele sunt proaste precum găina babei, altele sunt istețe, precum cocoșul moșului
persecutat de baba cea rea.219
În poveștile didactice se confruntă obiectele din universul material având „ […] virtuți și vicii,
ca și oamenii, și se sfădesc în fraze în care înțelepciunea populară („vorba ceea”) este
invocată la tot pasul”.220 Să luăm exemplu două povestiri potrivite acestei categori : Acul și
barosul, Inul și cămeșa. Barosul este bătrân și știe multe, face g lume, dă sfaturi și citează
aforismele potrivite pentru a -i închide gura Acului care vorbește în exces fiind curajos și
apărându -și punctul de vedere. Inul se ceartă cu cămeșa folosind o terminologie specifică
unei industrii rurale și nu recurg la vulgarit ate și insultă “[…] fuior, călep, caier, mosoare,
urzoi, etc. […]” .221 Ele se laudă una pe cealaltă cu vorbe politicoase „[…] dragă buruiană
[…]”222, „[…] mică buruiană […]”223, „[…] soro […]”224 și își susțin opiniile cu versuri din
poezia populară.
Pe lângă faptul că animalele din narațiunile lui Creangă au mintea iute, își țin promisiunile și
vin numaidecât atunci când sunt chemate, au și un „[…] puternic dar al prezicerii […]”225
știind ce se va întâmpla și calea pe unde trebuie să meargă eroul pentru a ajunge la țintă, cu
alte cuvinte, sunt „ […] făpturi inițiate […]”226 deoarece cunosc mistere le lumii și ajută
personajele principale să le dezlege. Într -o notă diferită, Simion face o comparație între
personaje și ne oferă o explicație plauzibil ă pentru a ne forma o imagine a acestei lumi :

218 Idem.
219 Idem.
220 Ibid., p. 350.
221 Ibid., p. 351.
222 Idem.
223 Idem.
224 Idem.
225 Ibid., p. 355.
226 Idem.

37

[…] Nu sunt, poate, atât de spectaculoase ca personajele fabuloase din familia lui
Flămânzilă și Gerilă – eroi mitologici -, dar fără aceste viețuitoare modeste și de
caracter bun eroii din basm n -ar putea ajunge la capătul călătoriei lor prin lumea
fantasmelor, iar fabulele lui Creangă ar rămâne fără o morală credibilă.227

După cum bine putem observa, în acest capitol regăsim operele cu iz miraculos și
clasificările personajel or, care deși au comportamente, gesturi și tabieturi umane, acestea sunt
fantastice prin natura lor și prin modul în care reușesc să scape din diverele încercări la care
sunt supuse.

227 Idem.

38

CAPITOLUL V. CONCLUZII

Privind în ansamblu, în acest eseu regăsim viziunea criticilor asupra lui Creangă și a operei
sale încă de la începuturi și desigur, perspectiva actuală a exegetului Eugen Simion care ne
prezintă un prozator complex din toate punctele de vedere. Creangă a reușit să dea o
expresivitate deosebită stereotipiilor luate din fondul imaginarului tradițional și să dea viață
portretelor folosind un efect special, acela al dialogului savuros construit prin prisma
vorbelor de duh și nu numai.
Lucrarea este structurată în cinci capitole fiecare conținând un număr diferit de subcapitole.
În primul capitol al lucrării se află introducerea unde am prezentat istoricul cărții lui Eugen
Simion, modul în care este structurată și motivele pentru care a scris-o. Totodată, am
argumentat motivul personal pentru care am ales să dezvolt acest subiect în lucrarea de
diplomă. În subcapitolul 1.1. Recenziile cărții, am cercetat părerile și reacțiile a mai multor
exegeți contemporani cu privire la conținutul cărț ii și a autorului care au apărut în mai multe
publicații.
Pentru o înțelegere mai bună a conceptului de canon , în capitolul II, am extras etimologia
cuvântului din diferite dicționare de specialitate și am arătat cum a fost conceput și privit de –
a lungul t impului de diverși teoreticieni în cărțile de branșă. De asemenea, am făcut un scurt
periplu în exegeza critică la Creangă și am analizat temele recurente pentru a putea ajunge la
critica din conteporaneitate . Ținând seamă de faptul că am abordat diverse o pere literare ale
clasicului Creangă și am citit variate păreri critice , am introdus în subcapitolul 2.2. Teoriile
receptării, pentru a percepe și pentru a expune substraturile ascunse ale acestora.
În cel de -al treilea capitol, am dorit să demonstrez moralismul lui Creangă bazându -mă pe
ajutorul limbajului, umorului și filosofiei populare din operele sale pe care le -am descoperit
cu ajutorul cărții lui Eugen Simion.
Folosindu -mă de multiplele narațiuni ale lui Ion Creangă, în capitolul IV, am prezenta t
modul în care realul, fantasticul și miraculosul se întrepătrund prin simplele acțiuni care au
loc dar și cu ajutorul personajelor care sunt particularizate prin diferite elemente.

39

Ultimul capitol este cel de față în care am descris pe scurt ceea ce cuprinde fiecare capitol și
am făcut o concluzie complexă asupra întregi lucrări.
În cartea Varietăți critice, Șerban Cioculescu ne -a oferit o imagine asupra creatorului
Creangă care
[…] cu o viziune personală și un mod de a zice propriu, dă o nouă cristalizare atât
expresiei, cât și fabulei, care este aceea a briliantului, cu un sistem multiplu de fațete ; lui
nu-i pasă nici de caracterul tradițional al narației, nici de regula strict gramaticală,
fiindcă simte că intervenția este miezul de foc al ar tei […]. 228
Așadar, preluând un număr de mituri, simboluri, și diverse scheme narrative care au o istorie
lungă în timp și spațiu, Creangă le -a individualizat, atât uman cât și artistic, “[…] printr -o
infuzie de bonomie, de umor și de retorică țărănească […]”.229 Revenind asupra limbajului
prozatorului, acesta indică o existență și un mod de a fi deoarece personajele și autorul
vorbesc aceeași limbă și are o „[…] relație de detașsare empatică […]”230 față de eroi și de
faptele lor.
În cel de al douăzecile a capitol al eseului, Simion, vorbește despre Arta lui Creangă și
conchide printr -un paragraf memorabil și demn de aprecierea cititorului, deoarece în numai
câteva rânduri creează o reflexie deosebită asupra talentului necontestabil al prozatorului :
[…] Talent are Creangă cu carul, talent multiplu, hrănit de inteligența lui cu totul
remarcabilă și de ironia sa ce se desfășoară pe o gamă întinsă (de la ironia bucuroasă,
căreia i se mai zice și umor, până la ironia distructivă, executorie, ironie de popă
răspopit, în vrajbă cu ipocrizia clericilor!). Talent de narator și, după cum ne
încredințează cei care l -au ascultat, de spuitor.231
Pe scurt, cartea lui Eugen Simion se citește cu plăcere și folos intelectual, cititorul având
parte de o relectură fascinantă a operei lui Creangă și nu în ultimul rând, așa cum ne -a
demonstrat prin diverse exemple, Creangă a fost un moralist de tip clasic , „[…] care nu se
încurcă în nuanțe intermediare de tip etic : un personaj e ori de tot bun, ori de tot rău […].232

228 Cioculescu, Șerban, Varietăți critice, Editura pentru Literatură, 1966, p. 120.
229 Simion, Eugen, op.cit., p. 154.
230 Ibid., p. 370.
231 Ibid., p. 371.
232 Lavric, Sorin, O minune de povestitor, în România literară, nr. 36, 9 -15 septembrie 2011, p. 9.

40

BIBLIOGRAFIE

I. Critică literară :
1. Bloom, Harold, Canonul occidental, București, Editura Art, 2009.
2. Călinescu, George, Ion Creangă (Viața și opera) , București, Editura Minerva, 1989.
3. Cioculescu, Șerban, Varietăți critice, Editura pentru Literatură, 1966.
4. Eagleton, Terry, Teoria literară. O introducere ( Traducere de Delia Ungureanu după
ediția a doua a a volumului publicat la Blackwel l), Editura Polirom, 2008.
5. Ibrăileanu, Gabaret, Note și impresii, Iași, 1920.
6. Iser, Wolfgang, Actul lecturii (Der Akt des Lesens), Editura Paralela 45, 2006.
7. Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică, București, Editura Aula, 2001.
8. Negruzzi, Iacob, Amintiri din Junimea, București, Editura Minerva, 1970.
9. Sartre, Paul, Jean, Qu'est -ce que la littérature? (Ce este literatura? ), Franța, 1950.
10. Simion, Eugen, Ion Creangă. Cruzimile unui moralist jovial, București, Editura
Tracus Arte, 2017.

II. Articole:
1. Ciotlo ș, Cosmin, Negru pe alb, în România literară, nr. 35, 2 -8 septembrie 2011.
2. Datcu, Iordan, Ion Creangă în lectura lui Eugen Simion, în Cultura, nr. 11, 22 martie
2012.
3. Dimisianu, Gabriel, Alt Creang ă, în România literară, nr. 34, 26 august -1 septembrie
2011.
4. Enache, Cristea, Daniel, Vechiul Creangă, în Bucureștiul cultural, 5 august 2011.
5. Iancu, Vasile, Creang ă după Simion, în Dacia literară, nr. 1 -2, ianuarie -februarie
2012.

41

6. Jicu, Adrian, Un Creang ă updatat. Versiunea Eugen Simion, în Ateneu, nr. 6, iunie
2011.
7. Lavric, Sorin, O minune de povestitor, în România literară, nr. 36, 9 -15 septembrie
2011.
8. Patra ș, Antonio, Întoarcerea unui autor, preafigurrea unui mit : Ion Creangă, în
Caiete critice, nr.9, septembrie 2011.
9. Romil ă, G., Adrian, Creangă, crud și jovial, în Convorbiri literare, nr. 10, octombrie
2011.
10. Slavici, Ioan, Novele din popor, în Timpul, 1882.
11. Voncu, Răzvan, Eugen Simion recitindu -l pe Creangă, în Contemporanul, nr. 12,
decembrie 2011.
III. Opere literare:
1. Creangă, Ion, Punguța cu doi bani, București, Editura Eduard, 2012.
2. Creangă, Ion, Dănilă Prepeleac, București, Editura Litera, 2011.
3. Creangă, Ion, Capra cu trei iezi, București, Editura Eduard, 2012.
4. Creang ă, Ion, Povestea lui Stan Pățitul, București, Editura Litera, 20 12.
5. Creangă, Ion, Soacra cu trei nurori, București, Editura Eduard, 2017.
6. Creangă, Ion, Amintiri din copilărie. Povești. Povestiri, București, Editura Cartex,
2012.
7. Creang ă, Ion, Povestea lui Harap -Alb, București, Editura Litera, 2012.
8. Creangă, Ion, Opere, București, Editura Univers Enciclopedic, 2000.
IV. Dicționare:
1. Cristea, Valeriu, Dicționarul personajelor lui Ion Creangă , București, Editura
Princeps Edit, 2009.
2. Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Dicționarul explicativ al limbii
române , București, Editura Univers Enciclopedic, 2016.
3. Matei, Dumitru; Achim, Ionel, Dicționar de estetică de generală , București, Editura
Politică, 1972.