Capitolul I Importanța, sistematica și caracteristicile morfologice, fiziologice și biochimice ale cocăzului negru 1.1 Importanța culturii 1.2… [306624]

Introducere
Capitolul I Importanța, [anonimizat]
1.1 Importanța culturii
1.2 Cultura coacăzului negru pe plan mondial și în România
1.3 Sistematica genului Ribes
1.4 Caracteristicile morfologice ale speciei
1.5 Particularitățile fiziologice la coacăz negru
1.5.1 Perioadele de creștere și rodire
1.5.2 Fazele de vegetație și fructificare
1.5.2.1 Perioada de repaus
1.5.2.2 Fazele de creștere
1.5.2.3 Fazele de fructificare
1.6 Cerințele coacăzului față de factorii și condițiile de mediu
1.6.1 Cerințele față de lumină
1.6.2 Cerințele față de căldură
1.6.3 Cerințele față de apă
1.6.4 Cerințele față de sol
1.7 Caracteristici biochimice și terapeutice ale coacăzului negru
1.8 Tehnologia de cultură a coacăzului negru
1.8.1 Alegerea și pregătirea terenului
1.8.1.1 Alegerea terenului
1.8.1.2 Pregătirea terenului
1.8.1.3 Parcelarea terenului
1.8.1.4 Stabilirea distanțelor de plantare și pichetatul terenului
1.8.2 Plantarea coacăzului negru
1.8.2.1 Epoca de plantare
1.8.2.2 Executarea gropilor
1.8.2.3 Pregătirea materialului săditor

1.8.2.4 Tehnica de plantare
1.8.3 Lucrări de înterținere la coacăzul negru
1.8.3.1 Lucrări de întreținere a solului în plantațiile de coacăz
1.8.3.2 Combaterea bolilor și dăunătorilor
1.8.3.3 Fertilizarea plantațiilor de coacăz negru
1.8.3.4 Irigarea plantatiilor de coacăz negru
1.8.3.5 [anonimizat]
2.1 Condiții ecologice
2.1.1 [anonimizat]
2.1.2 Condiții climatice
2.1.3 Solul
2.2 Materialul biologic folosit
2.3 Descrierea soiurilor
2.3.1 Tiben
2.3.2 Ruben
2.3.3 Tines
2.3.4 Titania
2.3.5 Tisel

Introducere

Coacăzul negru (Cassis) este o specie cultivată în Europa de aproape 400 [anonimizat]. Unii autori cred că originea acestei specii este Asia și Europa deoarece mai ales în Asia în zonele temperate se găsește și în stare sălbatică.

În jurul anului 1630 [anonimizat] s-au încrucișat cu soiuri autohtone.

Continentul european este considerat marele producător de coacăz și anume din producția mondială de 340.000 t, 330.000 [anonimizat], Anglia, Norvegia (Chira L., 2009).

În țara noastră principalele centre de cultură a coacăzului negru sunt: [anonimizat], Pucioasa (Dâmbovița), Todirești (Suceava), [anonimizat], [anonimizat], Sângeorgiu de Pădure (Mureș). (Chira L., 2009, p.38).

Coacăzul se cultivă cu rezultate foarte bune în județul Argeș la altitudini cuprinse între 840 m (Bilcești) – 1020 m (Mioarele). (Chira L., 2009, p.38).

Capitolul I Importanța, [anonimizat]

1.1 Importanța culturii

Coacăzul negru este o cultură în plină expansiune atât în Europa cât și pe plan mondial. Este o [anonimizat].

O plantație poate produce economic peste 20 de ani.

[anonimizat], jeleuri, pentru industria coloranților naturali. [anonimizat] C, [anonimizat].

Fructele coacăzului au valoarea terapeutică, motiv pentru care sunt foarte apreciate, acestea conținând multe elemente nutritive.

Cultura coacăzului este importantă și pentru pomicultorii amatori putând fi practicată cu success în grădini și curți.

1.2 Cultura coacăzului negru pe plan mondial și în România

În prezent, coacăzul se întâlnește în cultură pe toate continentele, dar cu preponderență în zona temperată a emisferei nordice. Suprafața cultivată este concentrată în Europa în proporție de 98%, obținându-se cca. 330 000 tone fructe anual, mai ales în Germania, Austria, Norvegia și Anglia.(FAOSTAT-2012).

La noi în țară existau în 1989 peste 2500 ha de coacăz în cultură pură și peste 700 ha intercalat. În prezent, mai există cca 1000 ha cultură pură și 300 ha intercalat. Producția comercială este în jur de 3000 t. (Chira L. 2009)

În 2010 coacăzele se regăseau pe locul 15 ca suprafață cultivată și pe locul 16 la cantitatea produsă în topul fructelor cultivate în România. (FAOSTAT-2012)

În zonele submontane ale țării noastre se găsesc principalele centre de cultură a coacăzului la: Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung-Muscel, Suceava, Bistrița Năsăud, Baia-Mare, Mureș Argeș, Mehedinți, Sălaj, Dâmbovița. Coacăzul se cultivă la noi în țară cu rezultate bune până la altitudinea de 1020 m (Mioarele). (Chira L. 2009)

Potrivit FAOSTAT în 2012 România ocupa locul 25 în topul țărilor cultivatoare de coacăz la nivel mondial, clasificate după suprafața cultivată și locul 32 în topul producătorilor mondiali de coacăze, conform tabel 1.1.

Tabel 1.1- Topul țărilor cultivatoare și producătoare de coacăze la nivel mondial

Sursa – FAOSTAT (Food and Agriculture Organization of the United Nations)

Cultura coacăzului se menține destul de liniar în ultimii 10 ani, atât în ceea ce privește suprafețele cultivate (figura 1.1.) cât și producțiile realizate (tabel 1.2.) fiind destul de omogene.

Sursa: FAOSTAT, dec. 2015

Figura. 1.1. Suprafața globală cultivată cu coacăz în ultimii 10 ani (2003-2013)

Producțiile de coacăz obținute la nivel mondial și pe principalele continente în ultimii 10 ani sunt prezentate în tabelul 1.2.

Tabel 1.2. – Producții realizate la nivel global

Sursa: FAOSTAT, dec. 2015

Principalele țări cultivatoare de coacăz sunt Federația Rusă, Polonia, Ucraina, Franța, UK etc. Romania cultivă doar 46 ha cu coacăz (2013) și produce aprox 66 t. Tendința în viitor va fi de creștere a suprafețelor ocupate cu coacăz dat fiind raportul dintre exporturi și importuri pentru această categorie de produs. Importurile depășesc de 10 ori exporturile de fructe ca valoare

1.3 Sistematica genului Ribes

Genul Ribes face parte din: Regnul Plantae, Diviziunea Magnoliophyta, Clasa Magnoliopsida, Ordinul Saxifragales, Genul Ribes, Specia Ribes nigrum. (E. Săvulescu 2010)

După tipul de fruct face parte din grupa baciferele. Din această grupă fac parte coacăzul, agrișul, afinul, zmeurul, murul și căpșunul, specii ce aparțin unor familii diferite, cu particularități agrobiologice specifice fiind grupate, în principal, după fruct.(E. Săvulescu 2010)

Genul Ribes cuprinde arbuști cu sau fără spini care au frunzele palmate cordate până la cuneate, mai mult sau mai puțin lobate, serate sau dințate. Florile sunt hermafrodie grupate în raceme sau în ciorchine cu ovar nepubescent. Formula Florală este: * K5 A5 G(2) (E. Săvulescu 2010)

Fructele sunt globuloase sau ovoide, bace, negre, cu gust și miros caracteristic. Genul Ribes face parte din familia Saxifragaceae. Speciile cu fructe negre din care au provenit majoritatea soiurilor sunt după (Istrate M, G. Grădinaru 2003):

Ribes nigrum L. – (coacăzul negru european, casis), crește spontan în Europa și Asia.

Ribes americanum Mill – (coacăzul negru american), crește spontan în America de Nord.

Ribes bracteosum Dougl. – (coacăzul negru bracteat).

Ribes vulgaris Lam. – (coacăzul obișnuit), crește spontan în Munții Alpi și Pirinei și în regiunile muntoase din Belgia și Anglia.

Ribes petreum Wulf. – (coacăzul de stâncă), crește spontan în Alpi, Pirinei, Carpați, Balcani, Caucaz, în locuri stâncoase. Este rezistent la ger, secetă și antracnoză.

Alte specii: Ribes petiolare Dougl. (coacăzul vest-american), Ribes hudsonianum Rich(coacăzul negru de nord), Ribes ussuriensis (din estul Asiei) etc

1.4. Caracteristicile morfologice ale specie

Coacăzul este un arbust cu o înălțime de 1/1,5 – 2,0 m. Crește sub formă de tufă cu multe tulpini subțiri (1-3 cm în diametru), mai puțin ramificate și încep din zona coletului. Are o durată de viață de 10-15 ani. (Orlaie N. 2000)

Frunzele sunt palmat-lobate, prevăzute pe partea inferioară cu glande secretoare punctiforme, galben-strălucitoare. Înflorește în lunile aprilie și mai. Crește prin păduri si tufărișuri în etajul montan, fiind o specie heliosciadofilă. Se cultivă pentru fructele cu un conținut ridicat în vitamina C.(Orlaie N. 2000)

Toate speciile incluse în această grupă au fructe foarte perisabile. Fructele sunt bace false la coacăz. Coacăzul este o specie lemnoasă. Formează tufe. Durata lor de viață este 4-12-15 ani și încep să fructifice din al doilea an de la plantare.

Sistemul radicular al coacăzului

Figura 1.2. – Sistemul radicular al coacăzului

Sursa (http://pepinierelehida.ro/coacazul-particularitati-de-crestere-si-fructificare/)

Figura 1.3. – Rădăcina coacăzului

Sursa – ( http://www.pomifructiferi.com/tehnologii_de_plantare.html)

Rădăcina coacăzului este situată aproape de suprafața solului la 0,5-0,7 cm adâncime, puternic ramificat, iar pe orizontală rar depășește proiecția coroanei (0,9-1m). La tinerețe rădăcinile sunt de culoare violacee. (A.Baciu, 2005) Dezvoltarea sistemului radicular al coacăzului se realizează în funcție de tipul de soi, și este influențată de natura solului și de agrotehnica care se aplică asupra acestuia. Tipurile de rădăcini din care este format sistemul radicular sunt:

rădăcini de schelet care sunt cele mai groase și care au rolul de a transporta apa cu substanțe nutritive către partea aeriană și de a fixa planta în sol. (Orlaie N. 2000)

rădăcini de creștere care sunt așezate pe rădăcinile de schelet fiind mai numeroase și mai subțiri decât rădăcinile de schelet. (Orlaie N. 2000)

rădăcinile active care sunt subțiri au o culoare albă și pe acestea sunt așezați perișorii absorbanți. (figura 1,2) (Orlaie N. 2000)

Tufa sau tulpinile coacăzului

Figura 1.4.- Tufa sau tulpinile coacăzului

Sursa (http://pepinierelehida.ro/coacazul-particularitati-de-crestere-si-fructificare/)

Caracteristica de bază a coacăzului negru este  habitusul sub formă de tufă multi-tulpinală ce este alcătuită din mai multe tulpini (16-20) ce au vârste diferite. Tufele de arbuști fructiferi sunt caracterizate prin: talia, volumul, forma de creștere și modul de apariție a tulpinilor (ramurilor) constituente. (Orlaie N. 2000)

Tulpinile care formează coroana au vârste diferite și cresc de regulă în zona coletului. Acestea în primii ani pot atinge înălțimea de 70-100 cm. Pe tulpinile acestea cresc ramuri laterale care pot depăși în creștere pe cele inițiale. (Orlaie N. 2000)

Tulpinile tinere de un an au scoarța de culoare gălbuie ce se desprinde sub formă de fâșii neregulate. Prin îmbătrânire culoarea scoarței devine mai închisă la culoare. (Chira L. 2009)

Tulpinile anuale sunt viguroase de culoare cafeniu-cenușie, cafeniu-roșcat, sau brun deschis, iar cele multianuale brun-cenușiu.(A.Baciu, 2005)

Tulpinile în anul al doilea și al treilea an de vegetație dau maxim de producție, după care aceasta scade treptat, motiv pentru care tulpinile de 4-5 ani se înlocuiesc treptat cu tulpini tinere de un an așezate cât mai la baza tufei. (Orlaie N. 2000)

Ramurile de rod sau tulpinile tinere seamănă cu țepușe. (Chira L. 2009)

Lăstarii dați din în mod normal nu se ramifică. În anul apariției, tulpinile de un an nu ramifică, dar în anii următori ramifică, mai ales în partea lor superioară, formează ramificații laterale a căror creștere scade progresiv din an în an. Acesta este un caracter bine exprimat la coacăzul negru, constantându-se mici deosebiri de la un soi la altul. Reducerea progresivă a creșterilor ramurilor de coacăz se datorează formării noilor lăstari bazali, care le concurează și de poziția mai oblică a ramurilor bătrâne. La coacăzul negru soiurile care au ramurile de schelet mai oblice au durata de viață mai mică, în comparație cu soiurile cu poziția ramurilor mai verticală. (Orlaie N. 2000)

Ramurile de schelet în funcție de particularitățile de soi au o durată de viață de 6 până la 10 ani și chiar mai mult, dar producția lor scade începând din anul 5. (Orlaie N. 2000)

Mugurii coacăzului

Pe ramurile de un an ale coacăzului negru se află muguri vegetativi în partea inferioară și muguri micști în partea superioară. Mugurii vegetativi sunt mici, plați, ovoizi, ovoid-ascuțiți, cafenii, cu vârful depărtat de ramură.(A.Baciu, 2005)

Din mugurii micști se vor forma lăstari și ciorchini iar din cei vegetativi lăstari. Ramurile de un an care cresc prin ramificarea ramurilor de doi ani sunt acoperite aproape în întregime de muguri micști sau muguri floriferi simpli. Din mugurii floriferi se va forma câte o inflorescență în formă de ciorchine cu 8-10 flori, iar din mugurii micști pe lângă inflorescențe crește și o ramură scurtă ce va servi ca ogan de înlocuire și care are la vârf un mugure mixt. (Chira L. 2009)

Mugurii de rod așezați de obicei la jumătatea ramurilor vor forma cei mai frumoși ciorchini cu boabe mari. Mugurii de rod sunt concentrați in punctul de trecere între două vârste ale ramurilor, aceștia sunt mici, ovoid-ascuțiți sau ovoizi.(A.Baciu, 2005)

Ramurile de rod sunt acele ramuri din toate creșterile anuale de prelungire a tulpinilor și a ramurilor laterale. Viața ramurilor de rod este de 1-2 ani. Cea mai ridicată producție de fructe se obține de la ramurile de rod așezate pe lemn de 2-3 ani. (A.Baciu, 2005) Îmbătrânirea tulpinilor (5-6 ani) duce la scăderea producției. (Orlaie N. 2000)

Dacă baza primelor ramuri (tulpini) este sub nivelul solului sau dacă aceasta se bilonează (mușuroiește), din mugurii bazali apar lăstari, lăsând impresia că sunt originari din jurul coletului.

Pe tulpina unei tufe se pot urmări mai multe creșteri succesive de prelungire și pe fiecare porțiune anuală a acestor creșteri, diverse ramificații, de obicei de vigoare slabă, constituind totalul formațiunilor de rod. (Orlaie N. 2000)

Mugurii de rod, la coacăzul negru, sunt cei mai frecvenți pe ramurile de doi ani, unde și recolta este cea mai bogată. Aceștia pot fi floriferi sau micști. Astfel, mugurii de rod de pe ramurile de lungime  mijlocie (15-30 cm) sunt obișnuit micști, din ei rezultă o inflorescență și o rozetă cu frunze care în cursul perioadei de vegetație va deveni o ramură scurtă roditoare, amintind o țepușă (ramură de rod scurtă cu un mugur mixt terminal). Aceste ramuri roditoare scurte trăiesc 4-5 ani, după care ele slăbesc și apoi se usucă. (Orlaie N. 2000)

Mugurii de pe ramurile de un an ale coacăzului negru dau naștere la diferite organe, după poziția pe care o au, astfel:

mugurii situați la nivelul solului, în apropierea coletului, dau lăstari viguroși numiți lăstari din colet, lăstari de înlocuire sau lăstari de gradul zero;(Orlaie N. 2000)

mugurii situați pe porțiunea de mijloc a ramurii sunt de obicei micști; ei dau în evoluție lăstari și ciorchini; (Orlaie N. 2000)

mugurii ce se găsesc în treimea superioară a ramurilor, dispuși des, dau naștere la 1-3 ciorchini și ramuri fructifere scurte cu câteva frunze. Acești muguri se formează în fenofaza creșterii încetinite a lăstarilor, în a doua jumătate a verii. Cei din vârf nu ajung totdeauna la maturitate, uneori ei degeră împreună cu vârful ramurii. ( figura 5 și 6 ) (Orlaie N. 2000)

Figura 1.5. – Tipuri de muguri

Sursa (http://pepinierelehida.ro/coacazul-particularitati-de-crestere-si-fructificare/)

Figura 1.6.- Tipuri de muguri

Sursa (http://pepinierelehida.ro/coacazul-particularitati-de-crestere-si-fructificare/)

În anul următor, din mugurele apical va rezulta un lăstar de prelungire, de lungime mai mică decât ramura din care a rezultat și mai scurt decât ramurile laterale de jos. Din mugurii de rod iau naștere 1-2 inflorescențe scurte și de obicei trei frunze. Din mugurii care se dezvoltă la baza frunzelor pot apărea următoarele patru posibilități:

când cei trei muguri nu se dezvoltă și deci inflorescențele nu sunt însoțite de nici un lăstar fructifer;

când se dezvoltă un mugure și rezultă un lăstar fructifer;

când se dezvoltă doi lăstari fructiferi;

când se dezvoltă toți cei trei muguri și rezultă trei lăstari fructiferi. (Orlaie N. 2000)

Lăstarul fructifer este în mod obișnuit scurt în medie de 1 cm lungime. Sunt unele soiuri (mai ales cele provenite din varianta siberiană) a căror lăstari pot fi de lungime mai mare și deci ramura fructiferă rezultată din mugurele de rod va avea în anul următor 6-10 inflorescențe. (Orlaie N. 2000)

Frunza coacăzului

Frunza coacăzului este mare, cordată, cu baza prezentând o adâncitură la mijloc sub formă de inimă, cu suprafața vălurată, marginea îndoită și mărunt serată. Pe partea inferioară se observă o serie de peri glandulari care în momentul atingerii sau al strivirii lor emană un miros foxat caracteristic. (Orlaie N. 2000)

Florile coacăzului

Florile sunt campanulate, mici, de culoare verzuie, cu nuanțe roșietice, hermafrodite și se deschid eșalonat primăvara timpuriu începând de la bază către vârful inflorescenței. Acestea sunt dispuse în inflorescențe de tip racem-ciorchine și sunt în număr de 8-15.

La coacăzul negru, alături de florile normale (cu stil mai scurt decât anterele), există și flori cu stil care iese deasupra anterelor, astfel că polenul nu este în măsură să ajungă pe stigmat.(A.Baciu, 2005)

Durata înfloritului la coacăz este de 10-18 zile dar perioada de polenizare și fecundare a florilor este numai de 1-3 zile.

Între epocile de înflorire a soiurilor sunt diferențe mici de 2-4 zile. (Orlaie N. 2000)

Inflorescența este un racem ce are are un ax central lung și mai multe axe laterale aproximativ de aceeași lungime, așezate câte una și terminate cu câte o floare, cu 5-10 flori care sunt hermafrodite, Florile sunt mici sub formă de clopot cu caliciu persistent format din 5 sepale de culoare galben verzui  concrescute la bază și formând un tub cu varful răsfrânt către exterior. Corola este alcătuită din 5 petale mici de culoare albicioasă sau roșiatică iar androceul este format din 5 stamine stamine perigine, când sunt prinse în regiunea mijlocie a ovarului, ovarul este bilocular, inferior, fiind așezat sub inserția învelișului floral. Pistilul se compune dintr-un ovar cu poziție inferioară în interior cu mai multe ovule și un stil bifurcat în partea superioară. Florile se deschid eșalonat de la bază spre vârful racemului. (figura1.7.) (Orlaie N. 2000)

Figura 1.7-Flori de coacăz

Sursa (http://pepinierelehida.ro/coacazul-particularitati-de-crestere-si-fructificare/)

Pentru asigurarea polenizării este bine să se planteze grupat 2-3 soiuri iar în perioada înfloririi să fie introduse în plantație 3-4 colonii de albine/ha., măsură care va duce la creșterea producției și la obținerea unor fructe mai mari. (Chira L. 2009)

Maturarea fructelor are loc la 50-70 zile de la înflorit în funcție de soi și de condițiile anului. (Chira L. 2009)

Fructele sunt bace având o formă globular-ovală de culoare neagră și poartă în vârf o parte din învelișul floral sub formă uscată. Pulpa fructului are o culoare verzuie sau incoloră, un gust acru sau acru dulceag cu aroma specific de foxat. În fiecare fruct se regăsesc 20-30 de semințe mici cu tegumetul exterior mucilaginos iar cel interior dur.

Baca, fructul coacăzului provine dintr-o singură floare. Are la exterior exocarpul subțire și de regulă colorat, mezocarpul este cărnos, suculent și elastic, în mijlocul său se află încorporate semințele. Endocarpul, nu este distinct pentru că se gelifică la maturitate și se confundă ușor cu pulpa. Originea mezocarpului este ovarul concrescut în axul floral. (Ceaușescu I, și col., 1982, p.217)

Fructele la coacăz sunt așezate în ciorchine, iar mărimea și numărul boabelor variază în funcție de soi. Culoarea fructelor este neagră și pot avea 1,2-2 grame, iar mărimea acestora descrește de la bază spre vârful ciorchinului. (figura 1.8)

Figura 1.8.- Fructe de coacăz

Sursa (http://pepinierelehida.ro/coacazul-particularitati-de-crestere-si-fructificare/)

Coacăzul negru, cu unele excepții, are tufele mai viguroase, iar tufele au o longevitate mare de 15-20 de ani.

După capacitatea de lăstărire se pot deosebi la coacăzul negru 3 grupe:

soiuri cu mare capacitate de lăstărire din zona bazală și ramificare ceva mai slabă a tulpinilor: Tines, Daniel de Septembrie, Bang Up etc.;

soiuri a căror capacitate de a emite lăstari bazali este mai redusă, în schimb ramifică mai puter- nic, în special în zona de mijloc și cea superioară a creșterilor din anul precedent: Ruben, Uriaș de Boskoop, Goliath etc.;

soiuri cu capacitate intermediară de lăstărire: Tiben, Record, Negre Lee, Baldwin, De Neapole etc. (Orlaie N. 2000)

Coacăzul este o specie precoce fructificând din anul II de la plantare, însă recolte economice se obțin din anii III și IV. Maturarea bacelor necesită cca. 60 zile după fecundarea florilor. (Coman  și cobab., 1978).

1.5. Particularitățile fiziologice la coacăz negru

Coacăzul este o plantă perenă lemnoasă, originară și cultivată în zona temperată a emisferei nordice a Terrei care are de-alungul unui an calendaristic două perioade, o perioadă de repaus relativ în cursul anotimpului rece și o perioadă activă de vegetație și de rodire în perioada primăvară-toamnă.

1.5.1 Perioadele de creștere și rodire

Ciclul de viață coacăzul negru parcurge cateva perioade de vârstă distincte ca mod de manifestare.

Pornirea în vegetație a coacăzului negru se realizează primăvara timpuriu,

Perioadele de creștere și de rodire sunt:

Pperioada de creștere intensă de 2-3 ani când apar creșteri din zona coletului la tufele mai mici și anume, la un an de la plantare și creșteri mai viguroase de unde va rezulta o tufă cu forma de conducere realizată în funcție de sistemul de cultură aplicat.În vârful acestor creșteri se vor obține și primele fructe. (Orlaie N. 2000)

Perioada de creștere și de rodire începe din anul 4 de la plantare și durează până în anul 6 sau 7 caracterizându-se prin obținerea unor tulpini tinere din colet, ramificarea și rodirea abundentă a celor mai în vârstă; este important ca în această perioadă să se obțină în cadrul tufei tulpini puternice și ramificate prin reînnoirea anuală a tulpinilor bătrâne cu altele tinere, aceasta realizându-se printr-o fertilizare corespunzătoare. (Orlaie N. 2000)

Pperioada de rodire începe din anul al 4-lea și durează 8-10 ani și este caracterizată prin producții mari în fiecare an. Pentru menținerea producțiilor la nivelul dorit este necesar aplicarea unor măsuri de agrotehnică specializate pentru a menține un echilibru optim între rodire și creștere. (Orlaie N. 2000)

Pperioada de regres  se manifestă la 15-16 ani de la plantare sau mai repede la plantațiile cărora nu au fost aplicate tehnici de agrotehnică superioare. În această perioadă creșterile sunt mai reduse și doar spre vârful tulpinii se formează ciorchini cu frunze și fructe mici. Pentru a mai salva tufa se mai aplică tăieri de regenerare, fertilizare puternică și tratamente fitosanitare. (Orlaie N. 2000)

1.5.2 Fazele de vegetație și fructificare

1.5.2.1 Perioada de repaus

În zona temperată, ciclul anual de viață a coacăzului este compus din două perioade: perioada de repaus și perioada de vegetație.

Perioada de repaus vegetativ este compusă din: perioada de repaus și perioada de repaus adânc sau obligatoriu.

Perioada de repaus începe în lunile septembrie când frunzele își schimbă culoarea și încep să cadă. Din perioada de repaus, coacăzul trece în perioada de repaus adânc care se menține din luna ianuarie până la începutul lunii februarie după care planta poate trece în repausul facultativ din care va ieși doar dacă temperatura mediului este favorabilă și anume temperatura aerului nu va scădea sub 3 grade timp de 5-10 zile, iar temperatura solului depășește 3-4 grade. (Orlaie N. 2000)

1.5.2.2. Fazele de creștere

O succesiune de faze de creștere și fructificare caracterizează perioada de vegetație.

Pornirea în vegetație

Ieșirea din repausul vegetativ, respectiv intrarea în vegetație, este indicată de formarea tetradelor (microsporogeneză) și este determinată de realizarea unei sume a temperaturilor active (care depășesc pragul biologic), caracteristice pentru fiecare specie și soi. Temperatura activă variază, după Mihăescu (1977), la coacăz este de 6°C. (A.Baciu, 2005)

Temperaturile de peste 6 grade și după înmagazinarea unei anume sume de temperatură activă în aer pe o durată de 10-15 zile duce la fenofaza umflării mugurilor vegetativi ca prim semn al intrării în perioada de vegetație realizată în luna martie- aprilie în funcție de altitudine și condiții climatice. (Orlaie N. 2000)

S-a demonstrat în microclimatul Stațiunii de Cercetări Pomicole Cluj, fenofaza aceasta a avut variații determinate de condițiile climatice ale anului din prima decadă a lunii martie până în prima decadă a lunii aprilie. (Orlaie N. 2000)

La coacăzul negru suma temperaturilor active pentru pornirea acestei fenofaze a fost de 20-40 grade Celsius. Fenofaza dezmuguririi, umflare a mugurilor, a necesitat 45-30 de grade sumă temperatură activă.

Primele zile ale lunii aprilie aduce fenofaza începerii creșterii vegetative a lăstarilor care are un maxim de intensitate către jumătatea lunii mai. Ritmul de creștere încetinește după această perioadă și se oprește spre sfârșitul lunii iunie când va apărea un mugure vegetativ în vârful lăstarului. (Orlaie N. 2000)

Fenofaza de înflorire

Dezmugurirea la speciile de pomi, arbuști și plante ierboase fructifere are loc în perioade diferite, în funcție de momentul în care se acumulează o sumă caracteristică a temperaturilor active. Temperatura minimă pentru înflorire variază în funcție de specie (Mihăescu, 1977) în următoarele limite la coacăzul negru 12 °C, iar temperatura optimă pentru înflorire variază în limite mai mari, astfel la coacăzul negru este de 17-18 °C. (Mihăescu, 1977)

Înflorirea la coacăzul negru începe timpuriu din prima parte a lunii aprilie și durează eșalonat 12-16 zile, perioada este influențată de nivelul temperaturilor. Primele flori care se deschid sunt cele de la baza ciorchinelui continuând apoi spre vârful acestuia. (Orlaie N. 2000)

Durata înfloririi la coacăz este influențată de soi, deoarece în cadrul unei inflorescențe, înflorirea durează câteva zile. (Orlaie N. 2000)

După perioada de înflorire, soiurile de coacăz sunt de trei tipuri:

Soiuri cu înflorire timpurie,

Soiuri cu înflorire intermediară,

Soiuri cu înflorire tardivă. (Orlaie N. 2000)

Anumite cercetări asupra polenizării și fecundării la coacăz au evidențiat concluzia că și în cadrul acestei grupe de arbuști fructiferi sunt soiuri autosterile și partial autofertile, motiv pentru care este foarte important să se asigure condiții optime pentru o bună legare a fructelor în perioada fenofazei înfloririi, polenizării și fecundării. Înflorirea la coacăz are loc simultan cu înfrunzirea. (Orlaie N. 2000)

Pe timpul înfloritului este importantă prezența stupilor de albine în plantațiile de coacăz pentru realizarea polenizării, care poate fi efectuată pe parcursul întregii zile, pentru că florile se deschid progresiv de-alungul întregii zi, conform tabel 1.3.

Tabel 1.3.- Procent deschidere flori în funcție de perioada orară

(sursă proprie)

Fazele de creștere se evidențiază prin:

umflarea mugurilor de la începutul până la mijlocul lunii martie.

dezmugurirea;

formarea deplină a frunzelor;

începutul creșterii lăstarilor, 30-45 de zile; 15-20 de zile perioadă cu intensitate maximă după care ritmul scade;

oprirea creșterii lăstarilor la jumătatea lunii iunie;

formarea mugurelui vegetative. (Orlaie N. 2000)

În funcție de rolul pe care îl îndeplinesc, lăstarii pot fi:

de înlocuire fiind obținuți din muguri așezați în zona coletului. Aceștia sunt lăstari viguroși, pot atinge înălțimea de 1-1,2 m și au mugur de rod în vârf și nu ramifică în primul an. (Orlaie N. 2000)

lăstarii laterali care sunt așezați în zona de mijloc al tulpinilor și au mugurii de rod așezați pe jumătatea superioară. (Orlaie N. 2000)

Pe creșterile de la baza tufei cât și pe cele din zona de mijloc anul următor vor crește lăstari scurți care fructifică pe toată lungimea lor. Acest proces se repetă în fiecare an, atâta timp cât creșterile anuale sunt foarte scurte de 3-4 cm. (Orlaie N. 2000)

Căderea fructelor anunță încetarea vegetației.

Faza de fructificare

Formarea și coacerea fructelor are loc după fenofaza înfloritului și legării fructelor. Creșterea fructelor și maturarea acestora se realizează împreună cu creșterea lăstarilor, procese care se desfășoară deopotrivă până în luna iulie, din prima până a treia decadă a acestei luni, influențat de soi și microclimat. (Orlaie N. 2000)

În funcție de perioada de maturare, soiurile de coacăz se impart în 3 grupe:

Soi cu maturare timpurie,

Soi cu maturare mijlocie,

Soi cu maturare târzie.

Maturarea fructelor are loc la circa 60 de zile de la fecundarea florilor, iar primele fructe care se colorează sunt cele de la baza ciorchinului care de obicei sunt mai mari, iar în 8-10 zile toate fructele sunt coapte. (Chira L. 2009)

Producția de fructe depinde de:

condițiile pedoclimatice ale zonei în care se află plantația;

vârsta plantației;

soiul cultivat;

agrotehnica aplicată. (Orlaie N. 2000)

Coacăzul negru începe să fructifice din al doilea an de la plantare, iar din al patrulea an recoltele sunt mari și se mențin pe o perioadă de 8-16 ani.

În funcție de soi, la nivel de tufă se poate obține 2-5 kg fructe ceea ce poate duce la o recoltă de 8-10 t/ ha. (Orlaie N. 2000)

O plantație este viabilă din punct de vedere economic pe o perioadă de 15 ani, iar o tulpină în cadrul unei tufe poate trăi 5-6 ani. (Orlaie N. 2000)

Temperaturile medii anuale, optimul caloric și suma temperaturilor active necesare parcurgerii principalelor faze de vegetație la specia coacăz (după G. Grădinariu, M.Istrate,2003) sun prezentate în tabel 1.4.

Tabel 1.4. Temperaturile medii anuale, optimul caloric și suma temperaturilor active necesare parcurgerii principalelor faze de vegetație la specia coacăz

1.6. Cerințele coacăzului față de factorii și condițiile de mediu
1.6.1 Cerințele față de lumină

Coacăzul negru are pretenții mici pentru lumină, suportă partial umbrirea, dar cel roșu este mai pretențios față de lumină. Coacăzul negru poate fi cultivat intercalat în livezile pomicole. Coacăzul reacționează favorabil și dă rezultate foarte bune în condiții de lumină deplină.

1.6.2. Cerințele față de căldură

Coacăzul are pretenții moderate față de căldură, reușind bine în zonele cu intervale cuprinse între 7,5…8,5°C. În perioada repausului coacăzul rezistă până la -20°C…-25°C. Această specie suportă mai greu temperaturile ridicate din timpul verii.

Pornește în vegetație la 5°C, legarea fructelor este optimă între 18 și 20°C.

Temperaturi sub 12°C care se mențin mai multe zile produc perturbări în procesul de legare, urmată de căderea în masă a florilor. Gerurile de revenire (-5°C) pot distruge în totalitate florile deschise.

Comportarea specie coacaz negru cultivat în România, față de căldură este prezentată în tabel 1.5. (după M. Popescu și colab., 1992)

Tabel 1.5. Comportarea specie coacaz negru cultivat în România, față de căldură

1.6.3 Cerințele față de apă

Coacăzul este o specie iubitoare de umiditate.

Coacăzul negru dă rezultate bune în zonele cu peste 700 mm precipitații, iar coacăzul roșu și alb chiar și în zonele cu peste 550 mm dacă în perioada de vegetație cad cel puțin 350 mm din care peste 150 mm în lunile mai-iunie. Datorită înrădăcinării superficiale, coacăzul este sensibil la excesul chiar temporar de umiditate.

1.6.4. Cerințele față de sol

Coacăzul se dezvoltă bine și fructifică abundent pe solurile fertile, aluvionare, argilo-nisipoase, argilo-lutoase și chiar argiloase, bogate în humus și cu drenaj acvatic satisfăcător.

Sunt nepotrivite solurile sărace, nisipoase, precum și cele acide, sărăturoase sau cu exces de umiditate.

La plantare se vor evita locurile bântuite de vînturi puternice, curenți reci în timpul iernii, care intensifică procesul de evaporare, stânjenesc zborul albinelor și provoacă scuturarea fructelor.

Plantele de coacăz negru se dezvoltă bine și fructifică abundent pe solurile fertile aluvionare, argilo-nisipoase, argilo-lutoase și chiar argiloase, bogate în humus cu pH 6,0-6,5. Sunt nepotrivite solurile sărace, nisipoase, precum și cele acide, sărăturate sau cu exces de umeditate. Pentru plantațiile de coacăz se vor evita zonele bîntuite de curenți reci în timpul iernii, precum și cele în care bat vînturi puternice și secetoase în perioada înfloririi.

Ținînd seama de cerințele coacăzului față de factorii de mediu se recomandă cultivarea lui în zonele de nord și centru ale țării.

Este o specie de climat umed și răcoros, reușește bine în zonele colinare, deluroase și

premontane cu temperaturi medii anuale de 8,0-8,5°C și cu peste 600 mm precipitații anual, dar distribuite proporțional cu evapotranspirația potențială. Temperaturile orare optime ale speciei se situează între 17 și 25°C, iar cele absolute minime sunt de 5°C și maxime de 30°C (în afara intervalului temperaturilor absolute creșterea încetează). Necesarul de ore de frig (între 0 și 7°C) din sezonul de repaus este foarte ridicat și oscilează în funcție de soi între 800 și 1.100. Rezistă bine la ger, până la -28°C .. -32°C, dar în unii ani este afectat de brume și înghețuri.

târzii. Florile deschise rezistă pană la -3 și -5°C.

Zonele de favorabilitate referitoare la: favorabilitatea termică; favorabilitate precipitații; favorabilitate ger; favorabilitate după textura solului; favorabilitatea terenurilor din țara noastră pentru cultura coacăzului negru după un raport al Institutului de Cercetare- Dezvoltare Pomicolă Pitești- Mărăcineni sunt prezentate în figurile de mai jos (1.9,1.10,1.11,1.12). Raportul de favorabilitate presupune acordarea unor note de la 0 la 4 în care 0 este nefavorabil iar 4 foarte favorabil.

Figura 1.9 – Favorabilitatea termică a speciei coacăz negru

Sursa – (Zonarea speciilor pomicole în funcție de condițiile pedoclimatice și socio-economice ale României,ICDP- Pitești,2014)

Figura 1.10. – Favorabilitatea la precipitațiia speciei coacăz negru

Sursa – (Zonarea speciilor pomicole în funcție de condițiile pedoclimatice și socio-economice ale României,ICDP- Pitești,2014)

Figura 1.11. – Favorabilitate la ger a specie coacăz negru

Sursa – (Zonarea speciilor pomicole în funcție de condițiile pedoclimatice și socio-economice ale României,ICDP- Pitești,2014)

Figura 1.12. – Favorabilitate față de textura solului a specie coacăz negru

Sursa – (Zonarea speciilor pomicole în funcție de condițiile pedoclimatice și socio-economice ale României,ICDP- Pitești,2014)

Figura 1.13. – Harta favorabilității terenurilor agricolea speciei coacăz negru

Sursa – (Zonarea speciilor pomicole în funcție de condițiile pedoclimatice și socio-economice ale României,ICDP- Pitești,2014)

1.7 Caracteristici biochimice și terapeutice ale coacăzului negru

Fructele de coacăz se pot consuma în stare proaspătă, prelucrată sub formă de sirop, suc compot, gem, dulceață, lichior. Din frunzele de coacăz, vârfuri de lăstari și fructe se pot prepara medicamente și ceaiuri calmante care sunt recomandate în bolile de inimă și de stomac. Aceste fructe au următoarele proprietăți terapeutice: tonifică sistemul nervos central, cresc acuitatea vizuală, stimulează secreția sucului gastric, previn accidentele vasculare, fiind recomandate și în rheumatism, calculi biliari, afecțiuni hepatice, colite cronice, aterosleroză și amigdalite cronice.

Această specie se înmulțește relativ ușor, este o specie precoce deoarece intră pe rod din al doilea an de la plantare.

Coacăzele sunt considerate surse bogate de antociani în foarte multe țări, concentrația acestora fiind determinată în mare parte de genotip (Petrișor C. et al., 2013). Proprietățile lor antimicrobiene și antiinflamatorii au fost demonstrate de-a lungul timpului folosindu-se sisteme de testare diferite. Concentrații ridicate de pigmenți de 350-450 mg/100 g au fost găsite în bacele soiurilor crescute în țările scandinave (Viskelis P. și colab., 2010).

Conform doctorului Derek Stewart din cadrul Scottish Crop Research Institute, pe site-ul oficial al Blackcurrant Foundation (www.blackcurrantfoundation.co.uk), coacăzul este denumit un „super fruct”.

În sprijinul celor mai sus menționate, conform USDA National Nutrient Database, în tabelul 1.6. sunt prezentate valorile nutriționale ale speciei Ribes nigrum L.

Tabel 1.6.

Principalele componente ale fructelor de coacăz negru sunt prezentate în tabel 1.7.

Tabel 1.7. Principalele componente ale fructelor de coacăz negru (după A. Gherghi și colab. 1983)

În prezent, tendința de creștere a interesului consumatorilor pentru speciile Ribes nigrum L. se datorează în mare parte varietății compușilor bioactivi potențial benefici pentru sănătate, cum ar fi antioxidanții (Raudsepp P. și colab., 2010; Tabart J. și colab., 2011) și acizii grași (Ruiz del Castillio și colab., 2004). Cu privire la constituenții chimici, aceștia se regăsesc nu numai în fruct ci și în frunze și muguri. Au fost regăsiți compuși ai uleiurilor esențiale, derivați ai quercetinei, kaempferolului și prodelfinidinei (Garbacki N. și colab.,2002). În spijinul celor menționate, este important de menționat faptul că atât fructele și frunzele, cât și mugurii coacăzului au un conținut ridicat de antioxidanți (Tabart J. și colab., 2006). Efectul compușilor flavonici din frunzele de coacăz a fost studiat în domenii variate, printre care și oxidarea membranelor celulare, utilizând ca modele de studiu lipozomii (membrane celulare artificiale). Astfel, s-a dovedit faptul că extractele din frunze de coacăz folosite ca antioxidanți naturali, sunt mai eficiente decât antioxidanții sintetici precum quercetina și acidul cafeic (Golea D. A. și colab., 2012).

Importanța coacăzului este vizibil extinsă ca urmare a studiilor efectuate în privința conținutului în fenoli și a capacității antioxidante ale fructelor uscate, care au înregistrat de la 3.26 până la 12.68 mg echivalenți acid galic/g fruct uscat (Milan N. și colab., 2011). Conform analizelor de tip HPLC, la coacăzul negru s-au detectat 11 tipuri de antocianidine, precum delfinidina, cianidina, malvidina, petunidina. În privința conținutului de vitamina C, s-au determinat cantitativ 2328 nmol/g, dar și cantități mici de acid cafeic și conjugați ai quercetinei și kaempferolului (Borges G. și colab., 2010). Studii similare s-au realizat și în cazul coacăzului roșu, analizându-se acidul ascorbic, antocianidinele, conținutul total de fenoli și capacitatea antioxidantă (Pantelidis G. E. și colab., 2006).

În acest context, se poate exemplifica unul dintre studiile efectuate de către echipa de cercetători condusă de Jasminka Milivojevic de la Facultatea de Agricultură, Universitatea din Belgrad, Serbia, cu privire la acumularea de zaharuri, acizi organici, flavonoide și fenoli totali. Au fost luate în studiu patru soiuri de coacăz negru Titania, Triton, Tsema și Cacanska Crna și trei soiuri de coacăz roșu Junifer, Rolan și Stanza. Sub aspectul acumulării unor concentrații mari de antociani și vitamina C s-au evidențiat soiurile de coacăz negru față de cele de coacăz roșu, în timp ce concentrațiile de fenoli totali au fost asemănătoare (Milivojevic J. și colab., 2012). Dintr-un studiu realizat de Raudsepp și colaboratorii săi în anul 2010, cu privire la conținutul de antociani din fructe, reiese că, valori mari s-au evidențiat la soiul Almo (212 ± 9 mg/100 g) și valori mai mici la soiul Ben Sarek (83 ± 24 mg/100 g).

Cercetări asupra conținutului în compuși bioactivi precum conținutul de flavonoide, activitatea antioxidantă și conținutul total de fenoli s-au realizat pe fructele soiurilor de coacăz roșu (Detvan, Jonkheer van Tets și Rondom) și coacăz negru (Fertodi, Otelo și Titania) (Hegedus A. și colab., 2008).

Componentele bioactive ale coacăzului și rolul acestora în menținerea sănătății omului, au condus cercetătorii spre folosirea acestuia în studii importante legate de stresul oxidativ celular (Salobir J. și colab., 2010; Vecera R. și colab., 2003). Cercetări legate de efectul lor imunostimulator au fost realizate prin izolarea de polizaharide din sucul de coacăze negre, ce s-a dovedit a avea un efect de sporire a citokinelor inflamatorii secretate de macrofage, amplificând astfel reacția inflamatorie, reacție de apărare complexă datorată printre altele și fenomenelor proliferative (Takata R. și colab., 2005). Studii recente au arătat rezultate experimentale legate de prevenirea carcinogenezei. Astfel, efectele chemopreventive ale unor antociani conținuți în epicarpul fructelor de coacăz au fost observate în cazul carcinogenezei induse la nivelul ficatului de șobolan, fiind supus unei diete cu extract din epicarpul coacăzelor. Efectul antihepato-carcinogenic a fost confirmat prin teste histopatologice și analize imunohistochimice (Bishayee A. și colab., 2010).

Cu privire la activitatea antimicrobiană, a fost raportat faptul că galactanii proveniți din extractele din semințe de coacăz negru inhibă adeziunea bacteriei Helicobacter pylori la mucoasa gastrică umană (Nohynek L. J. și colab., 2006). De asemenea, în numeroase studii, sucul de coacăze a fost descris ca având activitate antibacteriană intensă împotriva bacteriilor Gram-pozitive, însă s-a dovedit a vea potențial antibacterian și în cazul bacteriilor Gram-negative (Krich J. și colab., 2008).

1.8 Tehnologia de cultură a coacăzului negru
1.8.1 Alegerea și pregătirea terenului

Terenul destinat culturii va fi specific creșterii și dezvoltării coacăzului negru, specificitate determinată de următoarele condiții de microzonare:

se vor prefera soluri cu texturi mijlocii, permeabile, cu pH între 4,7-9,3;

se preferă zonele premontane, deluroase și colinare;

alte suprafețe recomandate sunt terenurile cu o pantă ușoară de 36%;

la terenurile cu panta de 6-12%, orientarea rândurilor în plantația de coacăz se va efectua în funcție de direcția curbelor de nivel;

în situația în care zona are precipitații reduse în timpul anului, este necesară o sursă de apă pentru stropiri și irigări;

este indicat ca terenul să fie la 500 m de șosea, de un drum național și la 15-20 km de orice poluanți industriali;

pentru amplasarea culturii este indicat ca solul să nu conțină compuși de metale grele, poluanți petrolieri, nitriți, nitrați peste limite admise, resturi de pesticide (Mladin, Gheorghe, I.C.D.P)

1.8.1.1. Alegerea terenului

Plantația de coacăz se înființează pentru o perioadă de 10-12-15 ani, motiv pentru care terenul ales trebuie să fie foarte bine curățat de buruieni. (Mladin, Gheorghe, I.C.D.P)

Terenurile joase, plane sau cu o pantă de până la 5% cu expunere nord-vestică, sud-vestică sau nordică vor determina un potențial mare de producție al plantației de coacăz negru.

Se pot înființa plantații comerciale, sau, în sistem gospodăresc se poate cultiva coacăzul pentru nevoile familiei. (Mladin, Gheorghe, I.C.D.P)

Coacăzul poate valorifica foarte bine marginile parcelelor, poate fi folosit ca și gard despărțitor față de vecini, se poate planta lângă gardurile din curte sau din plantațiile pomicole.

Coacăzul se poate cultiva și la câmpie în locuri adăpostite, unde semiumbrirea este de scurtă durată, se poate intercala printre rândurile sau pe rândurile de pomi.

1.8.1.2. Pregătirea terenului

Plantele permergătoare culturii de coacăz pot fi leguminoasele, rădăcinoasele și prășitoarele timpurii. Pentru asigurarea cu substanțe organice a solului se pot cultiva mazăre, bob, lucernă, trifoi, care vor lăsa în sol o cantitate importantă de azot. Măzărichea, ghizdeiul sau lupinul se pot utiliza ca și îngrășăminte verzi care cultivate cu un an înainte de a fi înființată cultura de coacăz. (L.Chira, 2009)

Solul va fi pregătit cu 60 de zile înainte de plantare prin arătură la 35-40 cm și mărunțire cu ajutorul grapei cu discul. (L.Chira, 2009)

O altă etapă importantă în pregătirea terenului este fertilizarea, care se va realiza cu una, două luni înainte de plantare cu gunoi de grajd fermentat în cantitate de 30-40 t/ ha, 600-800 kg /ha superfosfat și 400-500 kg/ ha sare potasică. (L.Chira, 2009). Arătura se va efectua imediat după distribuirea îngrășământului pentru o mai bună încorporare în sol. (L.Chira, 2009)

Arătura va fi discuită în două sensuri și se va efectua la 2-3 săptămâni după aceasta pentru a fi realizată o nivelare și o mărunțire cât mai eficientă a solului cu ajutorul grapei cu discuri, cultivatorul sau grapei cu dinți (L.Chira, 2009)

1.8.1.3. Parcelarea terenului

Pentru a ușura efectuarea lucrărilor de întreținere a plantației cât și recoltarea și transportarea fructelor se recomandă împărțirea terenului în parcele, mai ales la suprafețele de peste 5 ha sau când sunt cultivate mai multe specii. Se va avea în vedere și stabilirea locurilor unde vor fi depozitate producțiile după recoltare și anume construcțiile. (L.Chira, 2009)

1.8.1.4. Stabilirea distanțelor de plantare și pichetatul terenului

Coacăzul se poate cultiva în sistem clasic, intensiv și superintensiv.

Sistemul clasic presupune cultivarea plantelor sub formă de tufă, la distanțe de 2,5-3 m între rânduri și 0,75-1 m per rând ceea ce va duce la un număr de 2666- 4000 plante /ha. Recoltarea se va efectua manual sau prin scuturarea fructelor pe prelate colectoare în cazul în care se va adopta forma de tufă liberă ca și conducere a plantei. (L.Chira, 2009)

Cultura coacăzului în sistem intensiv se realizează sub formă de garduri fructifere cu distanțele de 4 m între rânduri și 0,5-0,7 m / rând rezultând astfel 3125-5000 plante/ha, recoltarea se realizează mecanizat cu combina, pentru că plantele formează un gard fructifer ce conține tufe cu tulpini tinere de 1-3 ani.

Distanțele dintre rândurile de arbuști sunt definite de sistemul de cultură, soi și tipul de sol, concretizându-se astfel sub forma unei scheme de pichetaj pe teren.

Pichetarea terenului presupune amplasarea pe suprafața acestuia a unor picheți care vor stabili locul fiecărei plante la distanțele oferite de sistemul de cultivare (clasic, intensiv, semi-intensiv), apoi se va trasa linia de bază, se ridică perpendicular rama, la distanța specificată între rânduri, se va închide careul, iar de-alungul sârmelor de plantare se vor fixa picheții la distanța specificată de sistemul de cultivare între plante pe rând. La terenul în pantă, efectuarea rândurilor se va realiza paralel cu curbere de nivel. (L.Chira, 2009)

Distanța dintre rânduri este și în funcție de tipul de mașini utilizate pentru lucrările de combatere a bolilor și a dăunătorilor, de întreținere a solului și de recoltare a fructelor. (L.Chira, 2009)

1.8.2 Plantarea coacăzului negru

1.8.2.1. Epoca de plantare

Epoca de plantare cea mai favorabilă este toamna după ce frunzele au căzut deoarece temperatura în sol este constantă permițând activitatea țesuturilor ceea ce va duce la apariția mai rapidă a rădăcinilor prin vindecarea rănilor. Se poate efectua plantarea și primăvara foarte devreme înainte de a porni în vegetație butașii. Plantarea este necesară a fi încheiată până când temperatura solului nu scade sub 5-6 grade, astfel cele mai bune rezultate dau plantările care încep cu 15 octombrie și se finalizează până la primul îngheț pentru că până în primăvară, rădăcinile arbuștilor reușesc să emită ramificații noi. (L.Chira, 2009)

Plantarea de primăvară cu utilizarea unor butași cu muguri porniți în vegetație poate afecta prinderea și chiar vigoarea de creștere prin întârzierea fazei de creștere intensive a rădăcinilor și lăstarilor ceea ce va duce implicit la întârzierea intrării pe rod a plantației cu un an.

1.8.2.2. Executarea gropilor

Coacăzul se plantează în gropi de 45/45/50 cm în locurile marcate prin picheți. Executarea gropilor pentru plantare se poate efectua manual cu cazmaua săpând groapa lângă pichet fără a-l disloca, fie mecanică cu burghie speciale. Plantarea coacăzului se poate face și pe brazde deschise cu flux special sau cu un corp de rariță până la o adâncime de 30-35 cm, marcarea locului fiecărui puiet se va efectua direct pe pământ în lungul brazdei. (L.Chira, 2009)

1.8.2.3. Pregătirea materialului săditor

Înainte de plantare rădăcinile vătămate, rănite, rupte, sau mucegăite ale butașilor se îndepărtează, după care se vor mocirli, cu un amestec mai consistent format din pământ galben, gunoi de grajd proaspăt și apă. Ramificațiile butașilor se vor reduce prin tăiere la 15 cm lungime. Operația de mocirlire este importantă pentru că va asigura o prindere mai eficientă a particulelor de pământ pe rădăcini și va menține umiditatea în această zonă o perioadă mai îndelungată de timp. Butașii care sunt preferați pentru plantare sunt cei înrădăcinați de 1-2 ani. (L.Chira, 2009)

1.8.2.4. Tehnica de plantare

Butașii pregătiți după metoda amintită mai sus se așează în gropi sau rigole cu rădăcinile răsfirate și cu vârful către pichet. Se adaugă pământ și se tasează bine în jurul plantei, după care se execută o copcă în care se toarnă 6-8 l de apă. După infiltrarea apei în sol, se execută un mușuroi până la mugurele terminal. Partea care se află deasupra solului și care se mușuroiește, trebuie să aibă 2-3 muguri pe lungimea butașului.(Bordeianu, T., 1960).

Odată cu plantarea în pământul care va fi introdus în groapă se va amesteca bine 5- 6 kg gunoi de grajd bine fermentat, 3 g superfosfat, 20-25 g sulfat de potasiu și 15-20 g azotat de amoniu. (L.Chira, 2009)

Butașul înrădăcinat se așează în groapă cu 5-6 cm mai adânc decât a fost. (L.Chira, 2009)

La butașii planați se recomandă mușuroirea acestora. (L.Chira, 2009)

1.8.3 Lucrări de întreținere la coacăzul negru

1.8.3.1 Lucrări de întreținere a solului în plantațiile de coacăz

Întreținerea solului are ca scop distrugerea buruienilor , păstrarea apei în sol, favorizarea mișcării apei în perioadele cu exces de umiditate, asigurarea unui regim de aerație corespunzător foarte necesar unei activități normale a microorganismelor. (L.Chira, 2009)

În plantațiile de coacăz, solul se întreține ca ogor negru, mulcit sau cultivat cu diferite plante. Întreținerea solului are ca scop distrugerea buruienilor , păstrarea apei în sol, favorizarea mișcării apei în perioadele cu exces de umiditate, asigurarea unui regim de aerație corespunzător foarte necesar unei activități normale a microorganismelor. (L.Chira, 2009)

În plantațiile de coacăz, solul se întreține ca ogor negru, mulcit sau cultivat cu diferite plante. Întreținerea solului are ca scop distrugerea buruienilor , păstrarea apei în sol, favorizarea mișcării apei în perioadele cu exces de umiditate, asigurarea unui regim de aerație corespunzător foarte necesar unei activități normale a microorganismelor. (L.Chira, 2009)

În plantațiile de coacăz, solul se întreține ca ogor negru, mulcit sau cultivat cu diferite plante. Întreținerea solului are ca scop distrugerea buruienilor , păstrarea apei în sol, favorizarea mișcării apei în perioadele cu exces de umiditate, asigurarea unui regim de aerație corespunzător foarte necesar unei activități normale a microorganismelor. (L.Chira, 2009)

În plantațiile de coacăz, solul se întreține ca ogor negru, mulcit sau cultivat cu diferite plante.

Ogorul negru este cel mai folosit în zonele cu precipitații puține pentru că mobilizarea solului determină, distrugerea buruienilor; înmagazinarea și păstrarea mai bună a apei în sol; regim de aerație corespunzător. Ogorul negru se întreține prin mobilizarea solului la 14-16 cm toamna după căderea frunzelor, iar în cursul verii se menține curat de buruieni cu grapa sau cu cultivatorul. (L.Chira, 2009)

Ogorul negru este cel mai folosit în zonele cu precipitații puține pentru că mobilizarea solului determină, distrugerea buruienilor; înmagazinarea și păstrarea mai bună a apei în sol; regim de aerație corespunzător. Ogorul negru se întreține prin mobilizarea solului la 14-16 cm toamna după căderea frunzelor, iar în cursul verii se menține curat de buruieni cu grapa sau cu cultivatorul. (L.Chira, 2009)

Ogorul negru este cel mai folosit în zonele cu precipitații puține pentru că mobilizarea solului determină, distrugerea buruienilor; înmagazinarea și păstrarea mai bună a apei în sol; regim de aerație corespunzător. Ogorul negru se întreține prin mobilizarea solului la 14-16 cm toamna după căderea frunzelor, iar în cursul verii se menține curat de buruieni cu grapa sau cu cultivatorul. (L.Chira, 2009)

Ogorul negru este cel mai folosit în zonele cu precipitații puține pentru că mobilizarea solului determină, distrugerea buruienilor; înmagazinarea și păstrarea mai bună a apei în sol; regim de aerație corespunzător. Ogorul negru se întreține prin mobilizarea solului la 14-16 cm toamna după căderea frunzelor, iar în cursul verii se menține curat de buruieni cu grapa sau cu cultivatorul. (L.Chira, 2009)

Solul se întreține sub formă de ogor negru sau ogor erbicidat.(figura 1.14.)

Figura 1.14.- Ogor negru în plantație de coacăz negru

Sursă proprie

Erbicidarea se va efectua doar la plantațiile de peste 3 ani. Dacă apar fenomene de fitotoxicitate acestea dispar după 30-40 de zile de la aplicare (M.BOTEZ și colab., 1984). Erbicidarea se poate face cu Simazin 50, 6-8 kg/ha, Devrinol 50, 8 kg/ha iar în cursul perioadei de vegetație Gramoxone, 3-4 l/ha.

În zonele cu suficiente precipitații și în primii ani de cultură se pot înființa pe intervale culturi intercalate de rădăcinoase, cartofi, fasole, mazăre. (L.Chira, 2009)

Înierbarea intervalelor prezintă o importanță deosebită și pentru plantațiile de arbuști fructiferi (afin, coacăz, zmeur etc.) din zonele colinar-montane. (L.Chira, 2009)

Precizăm însă că, spre deosebire de celelalte specii pomicole, unii arbuști, cum este coacăzul au un sistem radicular mai fin și care, pe solurile mai grele și umede, se dezvoltă în stratul superficial de sol (10-40 cm). De aceea, acesta nu suportă în nici o etapă a vieții îmburuienarea sau înțelenirea, fapt ce impune, lucrarea obligatorie a solului pe rândul de plante.

Coacăzul nu suportă concurența buruienilor. De aceea, în primii ani după plantare solul se menține curat de buruieni prin prașile repetate. Pe terenurile cu pericol de eroziune, intervalele pot fi cultivate alternative cu plante agroalimentare cu partea comestibilă în sol. În zonele cu precipitații de peste 750 mm intervalele pot fi înierbate, iar pe rândul de plante se poate face erbicidarea. (L.Chira, 2009)

Până în anul III de cultură, solul se va menține curat de buruieni prin efectuarea de prașile și mulcire. Din anul al III-lea de cultură se va înierba cu ierburi perene de preferat trifoiul alb care nu concurează cu plantele de coacăz pentru apă și hrană. Iarba dintre rânduri se va cosi de 3-4 ori pe sezon iar fânul se va utiliza ca mulci de-alungul rândurilor. (Mladin Gheorghe, ICDP)

1.8.3.2 Combaterea bolilor și dăunătorilor

Cele mai frecvente boli ale coacăzului sunt: antracnoza coacăzului (Pseudopeziza ribis), făinarea (Spheroteca mass-mae), rugina coacăzului (Cronatium ribicole). Acestea se combat la avertizare, cu ajutorul fungicidelor Dithane M 45 (0,2%), Captadin 50 (0,2%), zeamă sulfocalcică (20%) în perioada de repaus și 2% în perioada de vegetație, zeamă bordoleză 1% și alte fungicide existente în comerț.

Principalii dăunători ai coacăzului sunt: Sfredelitorul ramurilor (Sesia tipuliformis), păduchi țestoși, afide și păianjeni.

Aceștia se combat atât în perioada de vegetație, cât și în perioada de repaus cu diferite insecticide. Reducerea rezervei biologice de boli și dăunători se realizează și prin măsuri de igienă culturală și agrotehnică.

Schema de combatere a bolilor și dăunătorilor la coacăz este prezentată în tabelul 1.8 și 1.9.( după Ghid pomicol MADR- 2014 )

Tabel 1.8. Program orientativ de combatere a bolilor și dăunătorilor la specia coacăz până la intrarea pe rod

Tabel 1.9. Program orientativ de combatere a bolilor și dăunătorilor la specia coacăz după intrarea pe rod

1.8.3.3. Fertilizarea plantațiilor de coacăz negru

Raportul dintre elementele nutritive consumate de către arbuști este următorul: la coacăzul negru 2,2/1/1,6 (N/P/K) (după Modoran, 1967).

Îngrășămintele organice. Folosirea îngrășămintelor organice în livezi este cea mai veche metodă de fertilizare. Importanța acestor îngrășăminte este deosebită, deoarece ele contribuie la îmbunătățirea proprietăților fizico-chimice și biologice ale solului, atât prin aportul de humus, cât și prin elementele fertilizante.

În prezent, noțiunea de îngrășăminte organice are un sens mult mai larg, și ea cuprinde, pe lângă gunoiul de grajd, îngrășămintele verzi, și materia organică rezultată din frunzele căzute, a ramurilor tăiate și tocate, a masei verzi provenite de la cosirea intervalelor înierbate etc.

Principalele îngrășăminte organice folosite în prezent în pomicultură sunt:

gunoiul de grajd;

gunoiul de păsări;

mustul de gunoi de grajd;

îngrășămintele verzi.

Aceste îngrășăminte prezintă o deosebită importanță deoarece, pe lângă calitățile prezentate anterior mai contribuie și la obținerea de producții mari și cu calități superioare.

Îngrășămintele chimice folosite în pomicultură pot fi: azotoase, potasice, săruri de Ca, Cu, Zn, B, Fe, sau îngrășăminte complexe. Acestea pot fi aplicate în sol sub formă solidă sau lichidă, iar pentru fertilizare foliară sub formă lichidă.

Cu ajutorul îngrășămintelor chimice se poate influența calitatea și cantitatea producției, dar în același timp, prin aplicarea unor doze necorespunzătoare, este posibilă provocarea de tulburări grave în bilanțul de nutriție a pomilor. Exemplu, azotul peste 300 kg/ha s.a.; potasiul peste 350 kg/ha s.a

Fertilizarea epigee (foliară)

Eficiența administrării elementelor nutritive în cursul perioadei de vegetație depinde de caracteristicile frunzelor, în mod deosebit de cuticulă și de ceara depusă pe acestea. Penetrația ionilor în frunze se realizează cu cea mai mare ușurință prin stomate. În consecință, rata absorbției este mai mare pe fața inferioară decât pe cea superioară.

Aplicarea îngrășămintelor foliare are efecte asupra fotosintezei, dar rezultatele sunt controversate. În orice caz, poate fi reținut faptul că prin aplicarea fertilizării foliare se poate stimula fotosinteza, atunci când elementele administrate sunt prezente în pom la cote de carență sau subcarență.

Utilitatea fertilizării foliare este deosebită în cazul administrării microelementelor, chiar dacă tratamentele nu sunt aplicate pe fondul unor carențe.

Fertilizarea foliară nu trebuie să se substituie fertilizării clasice, dar poate completa necesarul de elemente nutritive în fazele critice fiziologice și climatice pentru plante. Acest tip de fertilizare are o influență pozitivă asupra unor indicatori biochimici ai fructelor (substanță uscată, compoziție minerală, aciditate, conținut în zahăr etc.) precum și ai unor indicatori biometrici, privind diferențierea mugurilor de rod, legarea fructelor, greutatea medie a unui fruct

Fertilizarea se face o dată la trei ani cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, 400-600 kg superfosfat și 300-400 kg sare potasică.

Anual, se aplică 300 kg azotat de amoniu la ha, în două reprize, prima cu 2- 3 săptămâni înainte de înflorire și a doua după legarea fructelor.

Fertilizarea se face în funcție de fertilitatea terenului, de obicei periodic, cu gunoi de grajd, potasiu și fosfor și anual cu azot.

1.8.3.4 Irigarea plantatiilor de coacăz negru

Irigarea se aplică numai dacă sunt perioade de secetă, prin udarea de 2-3 ori a culturii cu 250-350 m3 apă/ha.

Cele mai mari cerințe ale coacăzului pentru apă sunt în următoarele faze:

la formarea florilor;

la sfârșitul fenofazei de înflorire;

la formarea și maturarea fructelor;

la diferențierea mugurilor de rod.

Irigarea se poate realiza prin următoarele metode:

irigarea prin aspersiune, realizată la scară largă chiar și pe terenuri în pantă;

irigarea prin picurare care este o metodă mai nouă și care are următoarele avantaje: consum mic de apă, distribuirea apei exact în zona necesară a rădăcinilor active, se pot utiliza surse de apă ce au debite mici.

irigarea prin brazde, metoda este utilizată cu predilecție la culturile amenajate în jurul locuințelor. (L.Chira, 2009)

Irigarea plantațiilor de coacăz este necesară în regiunile cu mai puțin de 650 mm precipitații anuale. Se va uda mai des dar cu norme de udare mici , (200-300 m3 apă/ ha) , astfel ca solul să fie umectat până la adâncimea de 30-40 cm. Se va aplica înainte de înflorit în cazul în care primăvara este secetoasă un udat, un alt udat cu 15-20 de zile înainte de recoltare și încă 1-2 udări în august-septembrie. (L.Chira, 2009)

1.8.3.5 Tăierea coacăzului negru

După formarea tufei ce prezintă 14-16 tulpini cu vârste diferite se aplică tăieri de întreținere și fructificare. (L.Chira, 2009)

Tăierile de întreținere și fructificare constau în înlocuirea an de an a tulpinilor cu vârstă de 6-7 ani, (a celor rupte sau slabe cu un număr echivalent de tulpini anuale pornite din colet). Tulpinile anuale nu se scurtează întrucât poartă muguri micști până în vârf. Nu se scurtează ramificațiile anuale ale tulpinilor multianule.

La aplicarea tăierii coacăzului se va avea în vedere particularitățile lui de creștere și fructificare și anume:

coacăzul negru rodește pe lemn de 1 an;

creșterile viguroase se obțin pe lemn de 2 – 3 ani și mai reduse pe lemn mai bătrân;

se recomandă ca tulpinile cu creștere slabă să fie înlocuite cu tulpini tinere de 1 an. (L.Chira, 2009)

Coacăzul se conduce în tufă. Pentru menținerea aceluiași număr de tulpini în tufă, în fiecare an se lasă 2-4 tulpini de 1 an crescute din colet. Tufa formată trebuie să aibă 16-20 tulpini de vârste diferite. (L.Chira, 2009)

Tăierea de întreținere și fructificare constă în:

eliminarea din tufă a tulpinilor bătrâne de peste 5-7 ani sau epuizate;

eliminarea tulpinilor anuale slab dezvoltate crescute din zona coletului;

în locul tulpinilor eliminate se lasă un număr egal de tulpini anuale crescute din zona coletului, tulpini ce rămân nescurtate;

în general, tulpinile reținute în tufă se lasă să se dezvolte liber, numai când au prea multe ramificații se taie unele din acestea. (L.Chira, 2009)

Tăierile la coacăz după scopul urmărit sunt:

tăieri de formare,

tăieri de rodire,

tăieri de întinerire.

Tăierile de formare presupun ca la plantare butașul de coacăz să se taie în cep și anume la 3 muguri dezvoltați de la bază. În cazul în care planta are mai multe tulpini, 2-3 dintre acestea, cele mai puternice se vor tăia în cep, iar restul se vor suprima. (L.Chira, 2009)

Înainte de pornirea în vegetație, în primăvara anului al II lea din tulpinile formate în anul anterior se vor reține 5-6 mai viguroase, iar restul se suprimă. Dacă plantele au o creștere slabă și anume tulpini sub 30 cm, se vor reține doar 1-2 tulpini iar restul se vor tăia în cep sau se suprimă complet. În luna mai, din lăstarii care apar în zona coletului se vor reține 4-5 pentru formarea tufei, iar restul se vor elimina. Este important a se reține că în fiecare an din primii 2-3 ani de la plantare se va lăsa un număr tot mai mare de tulpini anuale (4-6), pentru a grăbi formarea tufei și obținerea primei recolte eficiente. În anii următori, 3-4-5, se vor păstra câte 3-4 tulpini noi, formate din anul trecut, din zona coletului care se vor adăuga astfel în cadrul tufei, tulpinilor deja existente. Este necesar ca aceste tulpini să fie alese din faza de lăstar (în luna mai), deodată cu curățarea lăstarilor de prisos ceea ce va permite o luminare mai bună a tufei. La sfârșitul anului al V lea se poate considera că tufa este pe deplin formată, aceasta având 15-18 tulpini crescute în zona coletului de vârste diferite (1-5 ani) și anume 3-6 tulpini de fiecare vârstă. (L.Chira, 2009)

Nu se va aplica nici un fel de tăiere asupra tulpinilor lăsate pentru formarea și completarea tufei de coacăz. Se vor aplica doar operații de suprimare totală a lăstarilor și a tulpinilor anuale de prisos crescute din zona coletului. (figura 1.15.)

Figura 1.15. – Formarea tufelor de coacăz

Sursa (G.Grădinaru, M. Istrate- 2003, Pomicultură generală și specială)

Tăierea de rod

Rodirea coacăzelor se produce pe ramuri de un an, astfel se va avea în vedere ca prin tăiere să se asigure permanent în perioada de producție creșteri anuale. Ramurile de un an sunt mai viguroase și în număr mai mare pe tulpinile de 2-3 ani care dau și cea mai mare producție și sunt mai puține pe tulpinile de 4-5 ani. Astfel tulpinile cu creșteri mici vor fi tăiate și vor fi înlocuite cu tulpini de un an adventive sau cu creșteri viguroase pornite chiar de la baza tulpinii ce va fi înlocuită. Toate ramurile rupte, bolnave, cât și cele care îndesesc tufa sau care chiar împiedică efectuarea lucrărilor de întreținere a plantație vor fi tăiate și îndepărtate. (figura 1.16.)

Figura 1.16. – Tăierea plantelor la coacăz

Sursa (G.Grădinaru, M. Istrate- 2003, Pomicultură generală și specială)

Tăierea de întinerire

Această operație se efectuează asupra tufelor bătrâne la care totuși în zona coletului mai apar 3-4 creșteri. Se vor îndepărta toate tulpinile mai mari de 3 ani. Se va alege un număr de 3-4 tulpini în vârstă 2-3 ani (cele mai sănătoase), care prin tăiere se vor reduce la jumătate pentru a stimula creșterile vegetative. Din ramurile de un an crescute la baza tulpinilor se aleg 3-4 tulpini care vor trebui să: înlocuiască tulpinile îmbătrânite, să înlocuiască numărul necesar de tulpini pentru ca planta în maxim 3 ani să intre în plină producție. Refacerea scheletului și tăierea de fructificare se face după aceleași reguli menționate la tăierea de formare și la cea de rodire ( G.Grădinaru, M. Istrate- 2003)

Forme de conducere al coacăzului

Creșterea coacăzul negru se realizează sub formă de tufă cu mai multe tulpini, dar anumite rațiuni economice și financiare au dus la creșterea coacăzului pe spalier sau sub format cu tulpină.

Forma de tufă a coacăzului este cea mai răspândită, este cea mai ușor de realizat și nu necesită tăieri speciale. (G.Grădinaru, M. Istrate- 2003)

Conducerea coacăzului pe spalier este o formă ușor de realizat și nu necesită o investiție mare. Se folosește în special de către pomicultori amatori pentru alei sau garduri. La acest tip de conducere toate ramurile se dirijează în același plan și se leagă de sârmă. De obicei se utilizează 2 sârme la 40 și la 80 cm de la suprafața solului. Distanța dintre spalieri pe rând este de 8-10 m.

Conducerea coacăzului cu tulpină se formează încă de la plantare sau din anul I de cultură. Se va alege ramura cu creșterea cea mai centrală și se taie cu 10 cm mai mult față de înălțimea la care se va dori proiectarea coroanei. (L. Chira, 2009). La coacăz, înălțimea tulpinii este de 15 cm la forma joasă și 35-45 cm la forma înaltă. În perioada formării se va urmări permanent ca toate creșterile de sub coroană să se îndepărteze pe măsură ce apar. Forma de tulpină a apărut ca și o necesitate pentru recoltarea mecanizată a fructelor prin vibrare. Pentru că coacăzul are o înrădăcinare superficială și se va ridica centrul de greutate, tufele vor trebui să fie susținute fie pe spalier, 1-2 sârme, fie cu tutori. (G.Grădinaru, M. Istrate- 2003) ( figura 1.17, figura 1.18. )

Figura 1.17. Coacăz pe spalier

Figura 1.18. Coacăz pe spalier

CAPITOLUL II CADRUL NATURAL, MATERIAL BIOLOGIC 
ȘI METODE DE CERCETARE UTILIZATE

2.1 Condiții ecologice

Zonarea a fost efectuată în țara noastră pe criterii științifice încă din 1960 și a avut drept scop valorificarea la cote înalte a însușirilor calitative și cantitative ale producției soiurilor și speciilor.

Zonarea se referă la repartizarea teritorialã a plantelor hortiviticole în cele mai potrivite areale (centre, podgorii, bazine) de cultură, în funcție de cerințele lor fațã de factorii de vegetație, de condițiile ecologice, pedologice și social-economice. Aceste areale sunt grupate pe spații geografice mai mari, denumite zone. Zona este un teritoriu natural, mai mult sau mai puțin delimitat, cu caracteristici asemănătoare, rezultat din interacțiunea factorilor de vegetație cu cei social economici și care duc la stabilirea unui anumit profil de producție.

Un factor determinant în zonarea plantelor hortiviticole îl reprezintă clima cu toți factorii ei, însă nu trebuie minimizat rolul celorlalți factori pedologici, social-economici, conservarea habitatului, poluarea mediului etc.

Zonarea pomiculturii constă în delimitarea regiunilor, bazinelor și centrelor favorabile pentru cultura acestor specii, în dependență de cerințele lor față de factorii climatici și pedologici, precum și de condițiile pedo-climatice. Aceasta s-a realizat în cadrul a trei zone de vegetație naturală și anume: zona pădurilor de foioase, zona de silvostepă și zona de stepă.

Coacăzele sunt specii de climat umed și relativ răcoros. Ele cresc și rodesc corespunzător în zonele colinare și premontane de la altitudini de 350 m până la 800 – 900 m, unde temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 8 și 9șC și precipitații de 700 – 900 mm. Sunt plante

rezistente la ger, dar pot fi afectate de brumele sau înghețurile târzii.

Pornesc în vegetație la temperaturi medii zilnice de peste 6șC și

vegetează bine în zile cu temperaturi medii de 17 – 18șC. La temperaturi mari

și de lungă durată, cu umiditate atmosferică redusă, pierd o parte din fructe,

iar cele rămase sunt mai mici. Deși sunt plante iubitoare de lumină, se pot

cultiva și intercalat printre pomii tineri. Cele mai mari producții se realizează

însă atunci când sunt cultivate în plantații pure.

Solurile preferate sunt cele mijlocii spre grele, luto-argiloase, sau

chiar argilo-lutoase cu pH ușor acid (5,0 – 6,8), dar suficient de fertile și

aerate, fără exces de umiditate prelungit. La înființarea plantațiilor de coacăz

sau agriș se evită terenurile expuse la vânturi puternice care provoacă

deshidratarea plantelor în timpul verii. Suportă greu deficitul de apă din sol

având un sistem radicular destul de superficial.

2.1.1 Așezare geografică, bazin hidrologic

2.1.2 Condiții climatice

2.1.3 Solul

2.2 Materialul biologic folosit

2.3 Descrierea soiurilor

2.3.1 Tiben

2.3.2 Ruben

2.3.3 Tines

2.3.4 Titania

2.3.5 Tisel