Capitolul I. Importanța și dezvoltarea pieței. Mecanismele pieței pe scurt
Introducere
Capitolul I. Importanța și dezvoltarea pieței. Mecanismele pieței pe scurt
Capitolul II. Noțiunea de preț
2.1 Teorii economice despre prețuri în timp
2.2 Factorii care influențează prețul
2.3 Funcțiile prețului
2.4 Tipuri de prețuri
Capitolul III. Formarea prețului pe diferite tipuri de piață în funcție de concurență
3.1 Formarea prețurilor în cadrul unei piețe cu concurență perfectă
3.2 Formarea prețului în cadrul unei piețe cu concurență imperfectă
3.3 Prețul de monopol
3.4 Prețul monopolistic
3.5 Prețul de oligopol
Capitolul IV. Modalități de intervenție a statului asupra prețului
4.1 Creșterea prețurilor – accentuarea inflației
4.2 Modalitati de intervenție a statului asupra prețului
Capitolul V. Evoluția prețurilor în România după 1990
Concluzii
Bibliografie 5
Introducere
Termenul de preț, corelat de cele mai multe ori cu noțiunea de bani, reprezintă cel mai uzitat termen din sfera economică actuală, neexistând în condițiile economiei de piață, proces economic și social care să nu se afle sub amprenta prețului. Prețul este produsul factorilor de natură economică, socială și politică, cantitativi și calitativi, subiectivi și obiectivi, pornind de la consumurile de resurse pentru producție și ajungând până la legătura lor reciprocă cu cererea și oferta globală. Putem spune, chiar că și-a atribuit un rol principal în arena competițională a agenților economici aflați într-o luptă permanentă pentru maximizarea profitului.
Prima parte a lucrării tratează aspecte ce țin de evoluția prețului pornind de la economia naturală, până la cea de schimb, de nașterea schimbului prin procedeul de vânzare-cumpărare, ajungând la debutul raporturilor dintre ținuturile agrare și oraș, și mai târziu, la formarea pieței naționale și mondiale. Tot în acest capitol am atins subiecte ce țin de mecanismele definitorii ale pieței, și anume cererea, oferta, concurența, dar și interdependența dintre aceste elemente.
Următorul capitol marchează aprofundarea noțiunii de preț, optica prin care marii economiști transpun prețul în realitatea economică, prin nuanțarea noțiunilor de utilitate, muncă, valoare complementare prețului. Tot în acest capitol voi descrie factorii care influențează prețul, modul în care costurile de producție, relația de intercondiționare reciprocă din triunghiul cerere-ofertă-preț și statul intervin la formarea prețului în cadrul economiei de piață, dar și principalele funcții ale prețului și tipurile de preț întâlnite în cadrul pieței actuale.
Capitolul al treilea este dedicat modului de formare a prețului pe diferite tipuri de piețe, în care se punctează rolul prețului în cadrul pieței cu concurență perfectă, piață idealistă ce nu are transpunere în economia contemporană, menținându-se la un nivel fictiv, dar și rolul în cadrul pieței cu concurență imperfectă. Piața cu concurență imperfectă constituie piața care fundamentează economia modernă împreună cu tipurile de prețuri specifice acesteia, cu precădere prețul de monopol, prețul monopolistic și prețul de oligopol.
Capitolul al patrulea leagă noțiunea de preț de domeniul inflației și legăturile ce se stabilesc între aceste concepte, legături complexe derivate din faptul că prețul poate constitui efect, dar și cauză a inflației. Se va dezbate tema măsurării inflației și importanța prețurilor în calculul ratei inflației, dar și evoluția prețurilor în timp, determinată prin prisma indicelui prețurilor de consum. Apoi, se va stabili rolul statului în evoluția procesului inflaționist și modalitățile directe sau indirecte prin care acesta poate interveni pentru atenuarea tensiunilor existente în economia de piață
Ultima parte a lucrării dezbate tranziția la care a fost supusă România după căderea regimului comunist și schimbările economice care au precedat acest eveniment. Se va evidenția modul în care s-a realizat liberalizarea prețului și evoluția acestuia, dar și impactul asupra inflației. De asemenea, se va accentua și rolul statului și capacitatea acestuia de gestionare a problemelor apărute o dată cu trecerea de la economia centralizată la economia de schimb și politicile antiinflaționiste practicate de acesta, dar și greșelile ce au făcut acest proces de transformare a economiei atât de sinuos, proces ce pare a se continua și astăzi.
Capitolul I. Importanța și dezvoltarea pieței. Mecanismele pieței pe scurt
În sistemul de funcționare a unei economii moderne, locul determinant este ocupat de piață, aceasta impulsionând deciziile și comportamentul agenților economici. Izvorul formării pieței l-a constituit apariția și dezvoltarea producției de mărfuri. Producția de bunuri economice are ca finalitate fie un bun de consum, care se consumă printr-o utilizare totală sau parțială, fie un bun de producție, care determină producerea altor bunuri materiale. În schimb, producția materială este determinată de condițiile sociale și economice ce cuprinde trei aspecte esențiale referitoare la obiectivul final al activității economice, tehnologia și organizarea economică în raport cu care se configurează economia naturală și economia de schimb.
Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare și funcționare a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum, fără a fi nevoie de schimb. Aceasta se caracterizează printr-o serie de particularități, cum ar fi: pământul este considerat a fi principalul factor de producție; activitatea economică este diversificată, iar producătorul nespecializat își asigură prin muncă proprie bunurile necesare; economia se caracterizează printr-o descentralizare redusă și un grad scăzut de dezvoltare; diviziunea muncii este simplă; existența unui nivel redus al eficienței.
Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare a activității economice în care agenții economici sunt autonomi și specializați, ei producând bunuri destinate vânzării, schimbului prin actul de vânzare-cumpărare înfăptuit pe piață. Ea se diferențiază de economia naturală prin intermediul unot trăsături proprii, cum ar fi: agenții economici sunt specializați în producerea unor bunuri diferențiate; activitatea economică se concentrează în jurul pieței; schimbul capătă o reală importanță, fiind necesar pentru ca producătorii să își schimbe între ei surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor economice; are loc instituționalizarea monedei, dând naștere unei noi trepte de organizare și funcționare a activității economice, și anume producția de mărfuri.
Economia naturală a fost specifică până la prima revoluție industrială, care s-a declanșat în ultima parte a secolului al XVIII-lea și a atins apogeul spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când locul i-a fost preluat de economia de schimb. Această trecere s-a realizat pe o perioadă îndelungată de timp, iar primele semne au apărut în perioada descompunerii comunităților primitive. Odată cu trecerea la economia de schimb, nu s-a înlăturat definitiv economia naturală, întrucât ele coexistă, mai mult sau mai puțin, și în țările lumii contemporane. Economia naturală se evidențiază, în special, în gospodăriile agricole tradiționale din țările cu un grad mai scăzut de dezvoltare economică, dar și în cele dezvoltate, însă într-un procent nesemnificativ.
Pe măsura dezvoltări continue, a diviziunii sociale a muncii, a rodniciei sporite a muncii, a proprietății private asupra bunurilor acumulate, apare și se dezvoltă schimbul regulat de produse. Unii producători s-au specializat în producerea de bunuri pentru piață, dând naștere conceptului de marfă. Marfa reprezintă un bun economic folosit pentru satisfacerea altor entități decât producătorul, care se intermediază în baza unui contract de vânzare-cumpărare, având un preț.
Acțiunea de formare și dezvoltare a pieței ca mecanism economic s-a concretizat treptat, printr-o serie de particularități, determinate de elemente de natură istorică, economică și social-politică.
La debutul său, piața cuprindea raporturile dintre oraș și ținuturile agrare, având la bază diviziunea muncii dintre sat și oraș. În timp, odată ce meșteșugurile au început să se dezvolte, iar industria oferea primele roade, diviziunea muncii a căpătat un caracter tot mai accentuat, pătrunzând în interiorul sectoarelor și ramurilor economiei, fiind totodată, nuanțată de specializarea teritorială. Prin urmare, circulația bunurilor și schimburile s-au extins la nivelul teritoriului întregii țări, dând naștere conceptului de piață națională. Mai mult, Fernand Braudel, în lucrarea Timpul Lumii (1989), sublinia că piața națională a reprezentat cadrul propice ce a contribuit la declanșarea revoluției industriale, avându-se în vedere creșterea unei cereri multiple, capabilă să accelereze producția în vaste sectoare, și astfel, să se deschidă drumul progresului pentru întreaga omenire. Pe fondul declanșării revoluției industriale, a dezvoltării schimburilor economice între economiile naționale și a descoperirilor geografice, de-a lungul secolului al XIX-lea, piața a dobândit un caracter internațional, luând avânt conceptul de piață mondială.
Astfel, pe măsură ce nevoile indivizilor s-au diversificat, iar societatea s-a dezvoltat, piața a cunoscut evoluții importante, trecând prin diferite etape succesive, de la stadiul tradițional, reprezentat de halele publice, până la forma modernă, bazată pe rețelele de comunicații, care produc adevărate „mutații” în lumea cotidiană. Acest fapt impune, astăzi, o muncă riguroasă, pentru a defini conținutul complex al pieței și al limbajului comunicațiilor, atât la nivel mondial, fenomen marcant pentru desfășurarea actelor de vânzare-cumpărare, dar și a activității comerciale în general.
În conformitate cu Dicționarul comercial al Academiei de științe comerciale, Paris 1979, noțiunea de piață apare ca un termen general, care comportă multiple accepțiuni, dintre care cele mai importante sunt: ansamblul ofertei și cererii pentru un produs, serviciu sau a capitalului dintr-un sector și zonă determinată; ansamblul tranzacțiilor efectuate într-o arie geografică determinată; amplasamentul sau localul în care se oferă diversele produse spre vânzare; ansamblul consumatorilor și cumpărătorilor ce prezintă o importanță fundamentală pentru o anumită întreprindere.
Din punct de vedere metodologic, piața este considerată de mulți economiști ca un mecanism complex, care cuprinde cererea și oferta, concurența și prețurile etc. și care, în accepțiunea clasică, reprezintă mâna invizibilă ce reglementează activitatea economică și acționează ca o forță impersonală dincolo de capacitatea de intervenție a participanților la producția materială și schimbul de activități. Pe această arenă, agenții economici au ca scop cunoașterea, cercetarea, stabilirea modurilor de acțiune ale ei deoarece, doar așa, ei o pot controla, influența sau modifica, fiind determinați de dorința de a obține din activitățile derulate maximizarea profitului.
Din perspectiva clasificării, se poate observa că piața se prezintă sub numeroase forme generate de diversitatea de situații în ceea ce privește participarea agenților economici și spațiul de desfășurare.
După natura bunurilor economice, piața poate fi:
piață a factorilor de producție, pe care are loc vânzarea și cumpărarea de pământ, muncă și capital;
piață a bunurilor de consum final, pe care are loc manifestarea cererii și ofertei de bunuri economice destinate consumului final;
piață a muncii, unde are loc întâlnirea, confruntarea și negocierea în mod liber a cererii de muncă (venită din partea deținătorilor de capital, în calitate de cumpărători ai muncii) și oferta de muncă (reprezentată prin posesorii de forță de muncă);
piață monetară, ce reprezintă locul în care tranzacțiile sunt efectuate prin intermediul monedei, împreună cu mecanismele de confruntare între solicitanții și ofertanții de monedă în funcție de prețul acestei mărfi;
piață financiară (a capitalurilor), ce reprezintă locul de întâlnire al dispoatura bunurilor economice, piața poate fi:
piață a factorilor de producție, pe care are loc vânzarea și cumpărarea de pământ, muncă și capital;
piață a bunurilor de consum final, pe care are loc manifestarea cererii și ofertei de bunuri economice destinate consumului final;
piață a muncii, unde are loc întâlnirea, confruntarea și negocierea în mod liber a cererii de muncă (venită din partea deținătorilor de capital, în calitate de cumpărători ai muncii) și oferta de muncă (reprezentată prin posesorii de forță de muncă);
piață monetară, ce reprezintă locul în care tranzacțiile sunt efectuate prin intermediul monedei, împreună cu mecanismele de confruntare între solicitanții și ofertanții de monedă în funcție de prețul acestei mărfi;
piață financiară (a capitalurilor), ce reprezintă locul de întâlnire al disponibilităților bănești ale populației sau a altor agenți (posesori de economii) cu nevoile de resurse bănești pe termen lung ale întreprinderilor sau administrațiilor publice;
piață valutară, ce reprezintă relațiile ce se stabilesc între bănci, dar și între bănci și clienții lor, ce au ca scop cumpărarea și vânzarea de valute pentru reglementarea plăților și încasărilor care iau naștere în procesul schimburilor economice cu străinătatea.
După starea obiectelor supuse vânzării-cumpărării poate fi:
piața reală, pe care se tranzacționează bunurile reale existente pe piață în momentul tranzacției;
piața fictivă (bursa), pe care se tranzacționează titlurile de proprietate asupra bunurilor.
După spațiul în care se manifestă tranzacțiile economice, piața poate fi:
piața locală, ce se manifestă la nivelul unui oraș sau sat;
piața regională, ce se manifestă la nivelul unei regiuni;
piața națională, ce se manifestă la nivelul economiei naționale;
piața internațională, ce se manifestă la nivelul economiei mondiale.
După momentul realizării transferului piața poate fi:
piața la vedere, când tranzacția se încheie și se finalizează în același moment;
piața la termen, când tranzacția se finalizează ulterior, după un termen convenit în momentul încheierii acesteia.
După raportul dintre cererea și oferta unui bun piața poate fi:
piața vânzătorului, ce este specifică stării de absorbție, când cererea este mai mare decât oferta;
piața cumpărătorului, ce este specifică stării de presiune, când oferta este mai mare decât cererea.
După forma concurenței piața poate fi:
piața cu concurență perfectă, ce reprezintă un model teoretic și presupune ca cererea și oferta să tindă spre echilibru, interesele agenților economici să fie satisfăcute pe deplin, iar resursele sunt folosite cu eficiență maximă;
piața cu concurență imperfectă, ce reprezintă acel model de piață în care agenții economici, în competitivitatea dintre ei și prin acțiunile lor pot influența raportul dintre cerere și ofertă, dar și prețul bunurilor sau serviciilor, în scopul obținerii unui profit cât mai mare.
Elementul cel mai vizibil al pieței este reprezentat de preț. El jocă un rol central în cadrul economiei de piață. Prețurile pot reflecta starea din economie, raportul existent între cerere și ofertă, iar prin mobilitatea lor, au posibilitatea de a echilibra acest raport. Mai mult, acestea pot juca un rol de reglare a dimensiunii și structurii producției sociale, de adaptare a producției la nevoile sociale. Formarea prețurilor este strâns legată de apariția producției de mărfuri și a relațiilor marfă-bani. Folosirea, acțiunea și evoluția acestora depinde de evoluția producției de mărfuri și de acțiunea legii valorii și a legii cererii și ofertei.
Prețul, vizat ca o categorie economică, exprimă relațiile bănești care apar și se derulează între agenții economici, între aceștia și populație, între cetățeni, între diferite firme și state etc. cu privire la exprimarea în bani a valorii mărfurilor care fac obiectul schimbului. Raportându-ne însă, la economia contemporană, prețul nu mai este limitat doar la valoarea bunurilor și serviciilor supuse schimbului, el cuprinde și o serie de acte cum ar fi prețul acțiunilor, al obligațiunilor, și a altor titluri de valoare, prețul capitalului împrumutat, prețul locațiilor de gestiune etc.
Legea cererii și a ofertei determină conexiunea ce se stabilește între cererea și oferta de produse pe piață, dinamica și mărimea cererii și ofertei, dar și nivelul și mișcarea prețurilor pe piață. Trebuie să menționăm că, atunci când vorbim despre piață, aceasta nu determină doar cererea și oferta reală, ci include și alte elemente cum ar fi: cererea nesatisfăcută, cererea în formare sau oferta pasivă. Aceasta presupune prezența în mod virtual a pieței, iar fără coexistența celor două elemente ale sale, și anume o piață fără ofertă sau cerere, conceptul de piață dobândește în acest context accepțiuni practice, cum ar fi: piața efectivă sau reală, ori piața teoretică.
Vizând conceptul pe scurt, pentru o definire corectă a noțiunii de cerere trebuie să ne raportăm la nevoia socială, întrucât cererea este parte a acesteia, fiind determinată de dimensiunea mijloacelor bănești și a puterii de cumpărare de care dispun indivizii unei societăți. În termini simpli, cererea reprezintă cantitatea de bunuri și servicii pe care consumatorii și utilizatorii o pot cumpăra, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preț dat. În timp ce prețul unitar al unui bun este o variabilă interdependentă , iar cererea de piață pentru bunul respectiv o variantă dependentă, putem vorbi de o relație de cauzalitate ce dă naștere legii cererii. Conform acestei legi, dacă prețul bunurilor, resurselor și serviciilor va scădea, în mod corespunzător va crește cantitatea de marfă cerută într-o anumită perioadă și invers, dacă prețurile cresc, va scadea cantitatea de marfă cerută în perioada de timp respectivă (celelalte condiții rămânând neschimbate).
La rândul ei, oferta, ca și cererea, este determinată în funcție de preț și este definită ca fiind cantitatea de bunuri și servicii, pe care un agent economic este dispus să le vândă pe piață, într-o anumită perioadă de timp, la un preț anume. Așadar, se stabilește o relație de cauzalitate între prețul unitar al unui bun și oferta bunului respectiv, relație prezentată prin legea ofertei. Aceasta arată relația care se stabilește între cantitatea dintr-un bun pe care un ofertant o oferă spre vânzare (variabilă dependentă), într-o anumită perioadă de timp și prețul (variabilă independentă) la care bunul respective se vinde.
Concurența este o caracteristică specifică economiei de piață și reprezintă o trăsătură fundamentală a acesteia, "locomotiva" fără de care nu am putea vorbi de libertatea de acțiune și voință a agenților economici pe piață. Ea reprezintă, în același timp, lupta dusă de către agenții economici ce derivă din intersectarea pe piață a intereselor acestora. Ca procedeu deschis de confruntare , concurența se poate desfășura între producători sau între consumatori, dar se poate vorbi și de o dispută între producători și consumatori atunci când are loc acțiunea de stabilire a prețului produselor supuse activității de vânzare-cumpărare.
Concurența manifestată între producători conduce la apariția unor procese specifice. În goana după obținerea unui profit cât mai mare și sub presiunea concurenței, producătorii sunt determinați să ridice calitatea produselor, să diminueze costurile individuale de producție, să acorde mai multă atenție progresului tehnic. Din dorința de a acapara cât mai multă clientelă, între producători poate lua naștere o continuă presiune asupra scăderii prețurilor, ceea ce duce la extinderea pieței prin creșterea cantității cerute de consumatori, care crește cu atât mai mult, cu cât prețul este mai mic.
Așadar, prin intermediul mecanismelor prețurilor și al jocului dintre cerere și ofertă, concurența face posibil ca în economie să se producă numai ceea ce este necesar, ceea ce este cerut de consumatori, și la costurile cele mai scăzute.
Capitolul II. Noțiunea de preț
2.1 Teorii economice despre prețuri în timp
În societatea contemporană, termenul de preț este omniprezent, plecând de la prețul unui pix și ajungând la prețul pe acțiune, în cadrul relațiilor dintre indivizi, oriunde ne-am plasa în timp și spațiu, totul are sau nu un preț.
Într-o accepțiune generală, prețul se definește ca suma de bani primită sau plătită în schimbul unui bun sau serviciu, iar din punct de vedere economic, prețul este definit ca expresia bănească a valorii unui bun sau serviciu care este supus schimbului și constituie o categorie economică.
În timp, au existat mai multe teorii economice privitoare la noțiunea de preț.
a)Teoria valorii muncă a fost elaborată și susținută de către iluștrii economiei politice engleze: William Pety, Adam Smith și David Ricardo. Dacă ne raportăm, spre exemplu, la valoarea mărfii, David Ricardo, subliniază că, mărfurile, având utilitate, își trag valoarea din două izvoare: din raritatea și cantitatea de muncă necesară pentru obținerea lor. El face o diviziune concretă între bunurile rare, al căror volum este dependent de anumite împrejurări excepționale, etichetându-le un caracter de monopol și bunuri reproductibile, bunuri cu un volum ce poate fi controlat după dorința agenților economici, însă sub influența legilor pieței.
Ricardo nu analizează amănunțit prețul bunurilor rare, deoarece sunt considerate o excepție, cu toate că semnalează raritatea ca și caracteristică esențială în stabilirea prețului acestora. El analizează mai amplu elemente ce țin de natura, mărimea și dinamica prețurilor bunurilor reproductibile.
Odată cu existența raporturilor cerere-ofertă de mărfuri reproductibile aflate în circulație pe piață, prețurile oscilează continuu în jurul valorii lor. Pentru a stabili mărfurilor un preț, respectiv o valoare, David Ricardo precizează că acestea trebuie să își exprime utilitatea. Utilitatea reprezintă o condiție indispensabilă a valorii mărfii, însă, în viziunea sa, nu poate fi considerată origine a valorii. Mai mult, el delimitează conceptele de valoare de întrebuințare și valoare de schimb, subliniind că valoarea de întrebuințare nu poate fi percepută a fi măsurătorul valorii de schimb.
Astfel, Ricardo continuă să dezvolte teoria valorii bazate pe muncă, venind în completarea unor ambiguități întâlnite în doctrina lui Adam Smith, care constau în identificarea muncii cheltuite pentru producerea mărfii cu munca obținută în schimbul ei. El delimitează clar conceptul de valoare de cel de bogăție, întrucât valoarea nu este dependentă de abudență, ci de ușurința sau dificultatea producției ori în raport cu cantitatea de muncă întrebuințată pentru producție.
b)Teoria valorii muncă susținută de Marx a fost împrumutată de la clasicii englezi și transformată de acesta până la o stare extremă. Marx sublinia că, din perspective de ordin calitativ, valoarea mărfii nu înfățișează decât munca omenească abstract, omogenă, nediferențiată, socialmente recunoscută ca utilă și că nimic în afară de muncă valoarea nu conține, iar din punct de vedere cantitativ mărimea valorii este determinată de timpul de muncă socialmente necesar creării lor.
Putem observa că Marx absolutizează rolul muncii, mai ales al muncii fizice, în crearea valorii și contestă funcția utilității bunurilor ca factor determinant al valorii, utilitatea jucând rol de simplă premisă. În viziunea sa, munca reprezintă unica măsură palpabilă care poate servi la aprecierea și compararea valorii tuturor mărfurilor. Totodată, ea stabilește prețul real al unei mărfi, iar cantitatea de bani determină prețul nominal al mărfii.
c) Teoria utilității marginale prevede că valoarea (prețul) unei mărfi este stabilită de utilitatea marginală, mărimea ei fiind o funcție de raritate a mărfii, în timp ce mecanismul concret de stabilire este fundamentat pe legea cererii și ofertei, adică cererea reprezintă o funcție de utilitate, iar oferta funcție de raritate, mai mult, putem spune că raritatea unui bun corelează mărimea sacrificiului pentru obținerea lui.
Prețul este analizat pe baza teoriei marginaliste, corelată cu analiza utilității unor unități succesive dintr-o marfă, ori a costurilor succesive dintr-un factor de producție. Așadar, egalitatea dintre o marfă și altă marfă, în procesul schimbului, decurge din faptul că utilitatea finală sau marginală a unităților corespunzătoare este egală. În același timp, prețul constituie și un indicator al rarității unui anumit bun.
Teoria utilității ilustrează că stabilirea alegerilor făcute de consumator pentru bunurile necesare se bazează pe legea utilității marginale descrescânde, ceea ce semnifică faptul că utilitatea marginală pe unitatea de cheltuială ar fi aceeași la toate bunurile ce urmează a fi cumpărate.
În cazul factorilor de producție se ține cont de substituibilitatea reciprocă a acestora. Utilizarea factorilor de producție este sporită până la momentul în care costul marginal pe unitatea de produs va fi egal cu venitul marginal pe unitatea produsă și vândută. Punctul de intersecție dintre curba crescândă a ofertei și curba descrescândă a cererii stabilește prețul de echilibru al unui produs, iar prețul de vânzare al bunului înclină să devină egal cu costul marginal al întreprinderilor ce creează oferta. În urma celor precizate, "prețul ce se formează pe piață este determinat de punctul de echilibru dintre curba cererii și a ofertei ; […] prețul reflectă atât estimarea valorii de către cumpărători, prin prisma utilității, cât și estimarea rarității bunurilor respective prin prisma costului lor. " Trebuie să menționăm că prețul apare ca un factor de echilibru, iar această optică se aplică pieței cu concurență perfectă.
Potrivit acestei perspective, prețul pieței poate fi distinct de prețul de echilibru, iar producția este nevoită să se adapteze pentru a se conforma cu nevoile și cerințele consumatorilor. Astfel, prețul intervine în realizarea echilibrului dintre cerere și ofertă. Acest proces poate fi observat la nivelul tuturor piețelor, implicând atât adaptarea producției, dar și modificarea prețului. Prețul pieței va coborî atunci când oferta presează, și va crește dacă cererea presează, conducând la refacerea echilibrului.
Referitor la formarea valorii unei mărfi, adepții acestei teorii nu fac discrepanță între rolul muncii și rolul altui factor de producție, cum ar fi de exemplu capitalul. Valoarea unei mărfi este cu atât mai însemnată, cu cât ultima unitate consumată din marfa respectivă are o utilitate mai mare.
d) Alte opinii prevăd că cele două concepții referitoare la formarea valorii (teoria valorii muncă și teoria utilității marginale) nu sunt opuse, ci, analizate separat, ambele sunt unilaterale, trebuind considerate complementare.
Celebrul economist, Alfred Marshall, susține că valoarea se întemeiază pe utilitatea finală și pe cheltuiala de producție și se menține în echilibru între aceste două elemente opuse. Acesta, analizând relațiile dintre cerere, ofertă și preț, consideră comportamentul economic al omului ca ceva ce se bazează pe echilibrul delicat între căutarea satisfacției și evitarea sacrificiului.
În doctrina economică regăsim și alte două teorii cu trimitere la formarea valorii, una obiectivă și alta subiectivă. Teoria obiectivă prevede că valoarea este dată de munca încorporată în marfă, în timp ce în teoria subiectivă se apreciază utilitatea și raritatea bunului, dar și solvabilitatea cererii.
Așadar, putem preciza că la baza formării valorii și prețurilor, stă atât utilitatea care determină, în ultimă repriză, cererea și prețul de cerere, cât și costul de producție prin care se evidențiază caracterul limitat, raritatea factorilor de producție și care determină oferta și prețul de ofertă.
Dacă încercăm, să dezbatem legătura dintre cele două concepte, și anume preț și valoare, vom observa că interpretările sunt și ele diferite. Astfel, susținătorii teoriei utilității marginale apreciază că în raportul preț-valoare, respectiv valoare de schimb, există similitudini profunde. Singura distincție face referire că prețul întotdeauna se expimă în bani.
Adepții toriei valorii muncă susțin faptul că între preț și valoare nu există egalitate, cu toate că prețul reprezintă expresia bănească a valorii. Prețul reprezintă o formă de exprimare a valorii, și își câștigă statutul de autonomie față de esență, adică față de valoare, așadar pot exista prețuri care să nu exprime valoarea, de exemplu, cum întâlnim în doctrina economică faptul că prețul pământului este preț irațional sau prețuri care să nu se identifice cu valoarea.
Cu toate acestea, dacă admitem că prețul reprezintă o formă de exprimare a valorii mărfurilor, trebuie să admitem că el poate avea o autonomie față de valoare, forma fiind mereu mai variată decât esența. Astfel, putem accepta ideea abaterii unor prețuri de la valoare în anumite situații, în general, prețuri situate la extreme: prețuri garantate de stat, prețuri subvenționate, prețuri de monopol.
Raportându-ne la situația actuală și deviind de la aceste interpretări ale conținutului și relațiilor prețului cu valoarea, trebuie evidențiat rolul prețului în economia de piață, mai ales că prețul bunurilor și serviciilor se stabilește pe piață sub incidența cererii și ofertei, elemente fără de care nu ar fi posibile schimbul de mărfuri, valoarea și prețul lor.
Deosebiri de opinii se prevăd și în cazul rolului preponderent sau influenței unuia sau altuia din cei doi factori în formarea valorii și prețului. O mare parte a economiștilor au conferit un rol predominant ofertei în formarea prețului. De exemplu, în secolul XVIII și începutul secolului XIX, prețul s-a fundamentat pe costul de producție, situație întâlnită și în secolul XX în statele foste socialiste, cu economie planificată.
Devierea accentului de la ofertă la cerere a fost făcută de adepții teoriei valorii întemeiată pe utilitatea marginală, ei socotind că cererea are un rol preponderent în determinarea valorii de schimb și a prețului. Această practică a fost preluată mai ales în țările dezvoltate la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.
Rolul costului în formarea prețului a fost dezbătut de economiști în acest context. Adepții teoriei marginaliste a valorii nu contestă importanța acestuia, întrucât ei afirmă că "utilitatea subiectivă, atribuită produsului finit, constituie fundamentul valorii, deci și al prețului, dar mărimea valorii va fi fixată de cost prin care se manifestă caracterul limitat al factorilor de producție."
Stabilirea importanței, atât a ofertei, cât și a cererii, ambele având același statut, a fost determinată de Alfred Marshall. Acesta subliniază că cererea și oferta joacă un rol esențial în formarea prețului, iar fără una sau alta nu se poate vorbi despre preț.
Ținând cont de natura condițiilor economico-sociale cu care se confruntă o țară, într-o anumită perioadă de timp, importanță mai mare o are fie cererea, fie oferta în formarea prețurilor. De exemplu, în România, în perioada de tranziție, în condițiile unei scăderi continue a producției materiale, a lipsei de concurență între producători, prețurile au fost impuse de către ofertanți. Aceste prețuri au la bază costuri ridicate, a unor salarii cu dublu rol (de remunerare a muncii și rol de protecție socială), existența unor dificultăți economice și financiare cu care s-au confruntat și par să se confrunte mulți agenți economici.
2.2 Factorii care influențează prețul
Costurile de producție reprezintă componenta cea mai însemnată din valoarea și prețul une mărfi. El se definește ca expresia bănească a cheltuielilor pe care agenții economici le efectuează, prin alocarea și consumarea de factori de producție (capital fix, capital circulant, terenuri, forță de muncă etc.) pentru producerea și desfacerea mărfurilor și serviciilor, și care se vor recupera prin vânzarea produselor.
În structura costurilor de producție intră doar acele cheltuieli necesare, în lipsa cărora nu se poate obține un produs, executa o lucrare sau presta un serviciu, adică cheltuielile cu materiile prime și materiale, combustibilii și energia, mijloacele și forța de muncă. Cu toate acestea, trebuie amintit că în cadrul costurilor de producție sunt incluse și alte plăți, cum ar fi : dobânzile, impozitele pe clădiri și terenuri, prime de asigurare, contribuții pentru asigurările sociale și șomaj etc.
Între costuri și prețuri se stabilește o relație complexă, reprezentată printr-o serie de particularități ce diferă în funcție de caracterul economiei. De exemplu, în țările cu economie planificată s-a acordat importanță costurilor în raport cu prețurile, întrucât relația cost-preț este considerată relație directă sau de cauzalitate. Astfel, prețurile s-au fixat pe baza costurilor, la care s-au adăugat diferite componente de venit net în mărimi prestabilite prin actele normative în vigoare, iar prețurile rezultate s-au menținut consante pentru o perioadă îndelungată, fără a se mai ține seama de rolul cererii și ofertei în evoluția costurilor.
Trecerea la economia de piață a schimbat orientarea potrivit căreia prețurile trebuie stabilite pe baza costurilor, trecându-se la ideea conform căreia costurile nu trebuie să mai constituie elementele ce determină direct nivelul prețurilor practicate, ci dimpotrivă, prețurile pieței care asigură echilibrul dintre cerere și ofertă trebuie să-i impulsioneze pe agenții economici să fabrice sau să își modernizeze produsele cu costuri cât mai scăzute, pentru a genera un profit cât mai ridicat, prețurile constituind un barometru pentru agenții economici. Astfel, se poate aprecia că prețul pieței poate fi influențat în mod indirect de către costuri, iar în economia de piață primează legătura indirectă dintre cost și preț. Se poate vorbi de influența directă a costului asupra prețului format pe piață, prin intermediul costului reflectat în prețul de ofertă al producătorului. În schimb, prețul pieței capătă un rol direct asupra costurilor, ceea ce îi determină pe producători să-și reducă costurile pentru a majora profitul.
Atât cererea, cât și oferta, nu sunt elemente indispensabile doar pentru mecansimul pieței, ele constituind elemente importante și în formarea prețului întrucât se stabilesc relații de intercondiționare reciprocă.
Se poate observa cu ușurință faptul că la nivelul unei piețe libere, cantitățile ce urmează a fi cumpărate dintr-un bun depind de prețul bunului respectiv. În măsura în care nivelul bunului solicitat este mai ridicat, cumpărătorii sunt dispuși să achiziționeze o cantitate mai mică, și invers, cu cât nivelul prețului va fi mai scăzut, cumpărătorii sunt dispuși să achiziționeze o cantitate mai mare. Trebuie precizat ca în această situație se impune ca ceilalți factori ai cererii să rămână nemodificați. Astfel, cantitatea cumpărată va fi invers proporțională cu prețul, aceasta va crește când prețul scade și se reduce când prețul urcă. Relațiile ce se pot stabili între prețurile practicabile ale unui produs și cantitățile ce se pot cumpăra cu fiecare preț se evidențiază cu ajutorul curbei cererii.
Fig. Curba ofertei
Sursa: Sursa: Viorel Beju. Prețuri. București, Editura Economică, 2000, p.235
Curba cererii unește punctele ce definesc cantitățile q1, q2, q3, …, qn ce se pot achiziționa dintr-un produs și prețurile lor corespunzătoare p1, p2, p3, …, pn.
Coborând pe curba cererii prețul scade, însă cantitatea de produse ce poate fi achiziționată va crește, iar urcând pe curbă cantitatea va scădea, dar prețul va crește. Se poate preciza că pentru orice produs și pe orice piață curba cererii este o funcție descrescătoare a prețului produsului respectiv.
Elasticitatea cererii exprimă variația cererii pe piață în raport cu modificarea prețului sau a altei condiții a cererii, care se determină prin intermediul coeficientului elasticității care arată nivelul modificării cantității cerute în funcție de schimbarea prețului.
Elasticitatea cererii în raport cu prețul exprimă modificarea cantității cerute dintr-un produs în funcție de modificarea prețului acestuia, în condițiile când prețurile celorlalte produse rămân stabile. Se calculează cu ajutorul coeficientului de elasticitate în funcție de preț, ca raport între modificarea relativă a cantității cerute (variabilă dependentă) și modificarea relativă a prețului acestui produs (variabilă independentă):
sau
în care:
Kec/p – coeficientul de elasticitate a cererii în funcție de preț;
C0 – cantitatea cerută inițial;
ΔC – C1-C0;
ΔP – P1-P0;
P0 – prețul inițial al unui bun;
P1- prețul curent al unui bun;
%ΔC – modificarea procentuală a cantității totale cerute;
%Δ P- modificarea procentuală a prețului unitar.
Variația elasticității se prezintă sub forma:
cerere elastică, dacă Kec/p >1, atunci când cantitatea cerută se modifică în sens contrar prețului, dar mai intens, într-o proporție mai ridicată;
cerere inelastică, dacă Kec/p <1, atunci când cantitatea cerută reacționează la modificarea prețului, dar într-o măsură mai scăzută, adică este o formă a cererii care se plasează între cererea rigidă și cererea cu elasticitate unitară;
cererea cu elasticitate unitară, dacă Kec/p=1, atunci când la o creștere/scădere continuă și constantă a prețului unui produs, se manifestă o scădere/creștere continuă, constantă și de aceeași mărime a cantității cerute;
cerere perfect elastică, dacă │Kec/p│, întrucât variația slabă a prețului unui produs (prețul rămâne relativ constant) se combină cu o creștere continuă a cantității cerute la acel produs, care tinde către infinit;
cerere perfect inelastică, dacă │Kec/p│, atunci când cantitatea cerută dintr-un produseste constantă, iar modificarea prețului nu are nicio influență asupra cantității cerute pentru acel produs.
În ceea ce privește oferta, ea reprezintă o funcție crescătoare față de preț, fiind în raport direct proporțional cu acesta: dacă nivelul prețului este mai ridicat și în creștere, oferta crește sau are tendință de creștere, și invers, dacă prețul este mai mic sau în scădere, oferta se reduce sau are tendințe de reducere. Relația dintre volumul ofertei și nivelul prețului se evidențiază prin ajutorul curbei ofertei. Aceasta arată relația care se stabilește între nivelul prețurilor de piață ale unui bun sau serviciu și cantitățile din bunul sau serviciul respectiv pe care producătorii doresc să le vândă la prețurile respective.
Fig. Curba ofertei
Sursa: Sursa: Viorel Beju. Prețuri. București, Editura Economică, 2000, p.265
Ca și curba cererii, curba ofertei reprezintă o funcție de preț. Însă, dacă în cazul curbei cererii se evidenția o funcție descrescătoare de preț, curba ofertei reprezintă o funcție crescătoare de preț. Aceasta are o înclinație ascendentă, ceea ce presupune că oferta reacționează în același sens cu variația prețului.
La nivelul pieței, rareori se poate manifesta inflexibilitatea ofertei, tendința ei fiind de a se modifica în funcție de preț. Sensibilitatea ofertei unei mărfi la variațiile diferiților factori, îndeosebi la variațiile prețurilor, se determină prin elasticitatea ofertei. În funcție de variația factorului preț, elasticitatea ofertei se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate în funcție de preț (Keo/p), care se determină ca raport între modificarea relativă a cantităților oferite și modificarea relativă a prețului de vânzare:
sau
Formele ofertei, în raport cu nivelul coeficientului de elasticitate al ofertei, sunt următoarele:
oferta elastică, dacă Keo/p >1; adică Δ%O > Δ%P;
oferta inelastică, dacă Keo/p <1; adică Δ%O <Δ%P;
oferta cu elasticitate unitară, dacă Keo/p=1, adică Δ%O = Δ%P;
oferta perfect elastică, dacă Keo/p, reflectă un caz extrem, ce nu are existență în realitate, ce presupune ca, la un preț dat, oferta să crească la infinit;
oferta perfect inelastică, dacă Keo/p0, reflectă tot un caz extrem, ce presupune că orice modificare a prețului, în orice sens și cu orice procent, oferta rămâne constantă.
Concurența reprezintă o manifestare specifică a economiei de piață, având un rol însemnat în vederea stabilirii prețurilor. Aceasta se poate desfășura atât la nivelul producătorilor, cât și la nivelul consumatorilor în cadrul procesului de stabilire a prețurilor produselor ce fac obiectul vânzării-cumpărării. După cum am amintit și în capitolul anterior, concurența manifestată între producători are un rol decisiv în formatea prețurilor întrucât se poate observa presiunea manifestată asupra scăderii prețurilor, dar și contribuția pentru lărgirea pieței prin creșterea cantității cerute de către consumatori, cantitate cerută ce va crește cu atât mai mult, cu cât prețul va fi mai scăzut.
Concurența are efecte directe asupra prețurilor, câștigurilor înregistrate de către producători și consumului productiv și neproductiv, fapt evidențiat cu ajutorul următorului tabel:
Fig. Efectele concurenței
Sursa: Viorel Beju. Prețuri. București, Editura Economică, 2000, p. 292
În formarea prețului, un rol deosebit îl are și statul, având la bază metode economice și extraeconomice, administrative, caracterizate printr-o mare diversitate dacă ne raportăm la întinderea în timp și spațiu, al rigurozității și fermității aplicării. Prin practicarea politicilor de prețuri, prin implementarea unor mijloace și metode de influență a nivelului, structurii și dinamicii prețurilor, se urmărește prevenirea sau atenuarea vicisitudinilor economice și sociale, asigurarea stabilității economiei și sporirea eficienței sale.
Pentru crearea unor condiții propice de dezvoltare, se apelează la frânarea creșterii prețurilor, prin menținerea la un nivel mai scăzut a celor din sectorul de stat, adică domeniile industriei extractive, cercetării și transporturilor. Totodată, se face apel și la politicile privind domeniul subvențiilor bugetare, al creditelor, impozitelor, taxelor. Controlul statului asupra prețurilor se manifestă și prin stabilirea formei de calcul, adică a costurilor și profitului, prin convenții și prețuri de deviz.
Referitor la măsurile administrative, modalitățile de control a nivelului prețurilor sunt reprezentate prin înghețarea prețurilor, și anume fixarea unei limite maxime pentru produsele industriale și a unor limite minime pentru produsele agricole.
Așadar, statul are dublu rol: de agent economic și de reprezentant al intereselor societății, fapt ce fundamentează caracterul logic al intervenției sale în asigurarea condițiilor juridice necesare evoluției normale a concurenței, în fixarea directă a unor prețuri sau în influențarea formării acestora la nivel național și internațional.
2.3 Funcțiile prețului
În orice economie bazată pe producția și schimbul de mărfuri, prețurile au o precizare obiectivă, fiind consacrate să îndeplinească anumite funcții și să exercite un anumit rol.
În doctrina economică întâlnim o multitudine de opinii privind numărul și conținutul funcțiilor prețurilor. Vom analiza, pe rând, două concepte privind clasificarea funcțiilor prețului.
Vom analiza mai întâi o clasificare mai amplă privind funcțiile prețului, ținând cont de diferite aspecte.
Funcția de corelare a ofertei cu cererea este cea mai pregnantă pe piață; prețul nu poate fi analizat separat întrucât el se află în strânsă interdependență cu cererea și oferta. De aceea, la un preț relativ ridicat, consumatorul va cumpăra o cantitate relativ mică, cu toate că, producătorii sau prestatorii, în calitate de ofertanți, oferă o cantitate mare. Această ipostază dă naștere la un surplus de mărfuri și servicii nevândute, care face presiuni în direcția scăderii prețului. Cumpărătorii, observând suprasaturarea pieței, îi condiționează pe vânzători să coboare prețul. Chiar și ofertanții pot iniția unele scăderi de prețuri pentru a provoca cumpărarea. Dar, putem analiza și situația inversă, în care, la un preț scăzut se cere, spre a se cumpăra, o cantitate mai ridicată, în timp ce producătorii oferă o cantitate mai mică. În acest caz apare o criză a indicelui cererii, o solicitare de cumpărare mai mare decât oferta.
Paul Heyne, în lucrarea sa, Modul economic de gândire, subliniază faptul că beneficiile și costurile care afectează deciziile de cerere și ofertă sunt întotdeauna anticipate. Producătorii decid cât oferă, astfel încât să-și acopere cheltuielile necesare fabricării mărfii cu o anumită sumă și să primească, la vânzare, o sumă mai mare decât cea plătită pentru resurse, iar cumpărătorii mărfii speră să obțină un beneficiu mai mare decât prețul plătit, prin utilizarea eficientă a mărfii achiziționate.
Referitor la atingerea unui moment de echilibru și staționarea prețului, trebuie subliniat că aceste fenomene sunt aproximative și durează foarte puțin. De aceea, mulți economiști consideră că flexibilitatea prețurilor în raport cu cantitățile producției și cererii indică potențiale căi de dezvoltare ale economiei.
Conexiunile stabilite pe piață au demonstrat că toate prețurile sunt administrate și stabilite în funcție de cerere și ofertă. Motiv pentru care și corporațiile se axează pe cerere și ofertă pentru că oferta este dependentă de cost, “care pentru căutătorul de preț devine bază de calcul, iar de cerere trebuie să se țină seama, cel puțin pentru a descoperi prețul cel mai profitabil.”
Funcția de calcul sau de măsurare a cheltuielilor și rezultatelor oglindește interdependența prețuri-bani și funcția banilor de măsurare a activităților economice, a cheltuielior și rezultatelor, dar și rolul prețurilor în anticiparea evoluției cheltuielilor și veniturilor. Din această perspectivă, prețul apare ca element de bază a tuturor deciziilor care afectează cheltuielile și veniturile agenților economici.
Funcția de stimulare a agenților economici se concretizează într-un nivel considerat acceptabil pentru intrararea și menținerea unei afaceri, mai ales pentru recuperarea costurilor și asigurarea rentabilității respectivei afaceri ce se bazeză pe un puternic raționament economic. De asemenea, producătorii trebuie să se îndrepte și spre perfecționarea condițiilor de producție, spre calitatea produselor, spre orientarae dorințelor consumatorilor întrucât nivelul prețului acceptabil pentru vânzător trebuie să fie acceptabil sau accesibil și pentru cumpărător.
Funcția de recuperare a costurilor și de redistribuire a venitului reprezină o repercursiune a motivației, dar și o necesitate minimă pentru combinarea factorilor de producție în diverse afaceri. Principalul interes al producătorului constă în recuperarea costurilor sau a investițiilor implicate în afacere, iar o afacere devine neoperantă dacă prețul nu asigură profit, factor primordial care poate susține o oarecare dezvoltare cu resurse proprii. Circuitul permanent al nivelului prețului constrânge la stabilirea unui nivel al prețului de vânzare susceptibil să asigure dezvoltarea, dar și capacitatea de a acoperi costurile specifice etapelor viitoare ale afacerii. Prin preț trebuie să se asigure recuperarea de către toți agenții a costurilor proprii activități, dar și a intervențiilor apărute pe circul economic al produselor.
Cea de a doua clasificare a funcțiilor prețului aparține economiștilor care apreciază că prețurile au la bază două funcții, respectiv cea de instrument sintetic a valorii mărfurilor, și cea de pârghie economică.
Prețul ca instrument sintetic de măsură a valorii mărfurilor asigură schimbul de mărfuri, evidența cheltuielilor de producție, a rezultatelor și a producției materiale, iar în același timp, analizează situația financiară a agenților economici. Totodată, prin intermediul prețurilor se realizează „ exprimarea și repartiția produsului intern brut și net și se asigură, în ultimă instanță, echilibrarea cererii cu oferta și reglarea producției sociale.”
O particularitate specifică o constituie și faptul că acționează ca instrument de măsură numai după adoptarea deciziei cu privire la nivelul său pentru fiecare produs în parte. Decizia de preț este un mijloc de evaluare, de estimare a consumurilor materiale, a costurilor produselor, a utilității și rarității produselor, a valorii mărfurilor. Aceasta se adoptă în concordanță cu existența unor constrângeri monetare, fiscale, economice și a unor libertăți de acțiune a agenților economici. La rândul lor, constrângerile se regăsesc sub forma unor condiții de natură normativă sau obiectivă.
Elementele normative cuprind legi, hotărâri, ordonanțe guvernamentale, sau ale autorităților locale, ordine ale miniserelor, precum și alte acte normative privind prețurile, cheltuielile cuprinse în preț și celelalte componente ale prețurilor (dobânzi, profit, impozite și taxe, adaos comercial), dar și restricții ce țin de producție, desfacerea și consumul, importul, exportul etc. În perioada actuală, intervenția statului în formarea prețurilor se realizează indirect, prin măsuri fiscale, valutare etc., această metodă bucurându-se de notorietate în economia planificată, unde aceste elemente au jucat un rol deosebit.
Elementele obiective sunt determinate de existența și funcționarea pieței cu toate componentele sale: raportul cerere-ofertă; nivelul cheltuielilor de producție și rata profitului, pe plan intern și internațional, care condiționează producătorii să extindă sau să mărească producția la anumite bunuri; oferta scăzută la anumite mărfuri care permite ofertanților să practice prețuri ridicate și care pot genera o creștere a producției la sortimentele respective; existența unor capacități de producție neutilizate sau neperformante care influențează producătorii să adopte anumite decizii privind producția și prețurile etc.
Prețul, analizat ca măsură a valorii, poate cuprinde trei componente: o componentă recuperatorie, adică costul exploatării, care permite recuperarea capitalului consumat; o componentă remuneratorie a capitalului, adică profitul încorporat în preț, și după caz, o componentă reparatorie ( o anumită despăgubire), pentru nerespectarea obligațiilor contractuale (daune compensatorii) sau efectuarea cu întârziere a plății de către cumpărători (daune moratorii).
Pentru a susține cea de a doua funcție a prețului, cea de pârghie economică, vom lua în calcul o serie de argumente specifice. Așadar, prețurile cuprind în structura lor alte elemente valorice, care la rândul lor, pot fi clasate ca fiind pârghii economice, ca de exemplu: salarii, impozite, profit, taxe, contribuții etc., prețul având rolul de a le condiționa și fluidiza acțiunea, întrucât realizarea acestora este condiționată de realizarea mai întâi a prețului ca întreg.
Totodată, formarea prețurilor la produsele din ramurile finale au la bază alte prețuri ale unor produse din ramurile primare și intermediare, servind și acestea ca rol de pârghie economică. Formarea sau stabilirea prețului unui produs nu constituie un proces izolat, întrucât acesta face parte dintr-un sistem de prețuri al produselor existente cu care se va afla în anumite raporturi de proporționalitate, cunoscute ca prețuri relative.
Un alt aspect este dat de omniprezența prețurilor în toate sferele vieții economice și sociale, prețurile însoțind mărfurile în tot circuitul lor, indiferent dacă vorbim de întreprinderi, instituții sau persoane fizice ori de natura consumului.
În determinarea funcției de pârghie economică a prețului, trebuie să amintim faptul că acesta condiționează situația economico-financiară a agenților economici în cadrul a două etape: aprovizionarea- prin prețurile inputurilor, a factorilor de producție și desfacerea- prin prețurile outputurilor sau a produselor livrate.
Părerile în legătură cu această funcție a prețurilor au fost împărțite în două categorii, deoarece unii economiști consideră că prețurile pot fi pârghie economică doar când coincid cu valoarea mărfurilor, când au un nivel rezonabil, iar alții sunt de părere că prețurile au această funcție doar când au un nivel mai ridicat sau scăzut, adică atunci când se abat de la valoare.
2.4 Tipuri de prețuri
Viața economică cotidiană demonstrează cu ușurință existența unei mari diversități de prețuri aplicate produselor și serviciilor. În cele ce urmează vom observa că tipurile de prețuri îmbracă diferite forme, astfel:
A. În funcție de cerințele politicii economice și sociale, de importanța produselor, de locul de realizare a mărfurilor, dar și în raport de condițiile de producție și desfacere, se întâlnesc:
a. Prețurile fixe sunt prețuri practicate la un anumit nivel stabilit, pe o perioadă, de obicei, determinată și sunt aplicate pentru produse și servicii de importanță ridicată pentru economia națională și nivelul de trai al populației sau pentru resursele de bază ale economiei.
b. Prețurile limită s-au fixat, în special ca limită maximă care nu putea fi depășită. În contextul economic actual, se poate vorbi de o anumită limitare a nivelului prețurilor de către organele de stat.
Statul intervine prin impunerea prețurilor limită maximă atunci când bunul tranzacționat nu se găsește pe piață în cantități suficiente. Potrivit legii cererii și ofertei, dacă cererea este superioară ofertei, prețul va înregistra o creștere, iar acest rezultat este influențat legal prin fixarea unui plafon peste care nivelul prețului nu trebuie să se ridice, întrucât puterea de cumpărare a banilor nu ar suporta depășirea acestui preț de control.
De asemenea, în practica economică se întâlnesc și prețurile limită minimă, ce sunt impuse de Guvern și prevăd o limită minimă sub care prețurile nu pot coborî. Principalul motiv pentru care se stabilesc aceste praguri de preț constă în susținerea veniturilor peste prețul care ar exista pe o piață liberă. De exemplu, astfel de situații se regăsesc în mod frecvent pe piața muncii, sub forma salariului minim, dar și pe piața agricolă, pentru anumite categorii de produse agricole.
Pentru menținerea prețurilor limită minimă, se folosesc în practică cinci modalități, și anume:
Achizițiile guvernamentale;
Restricționarea producției;
Promovarea cererii;
Sistemul de plăți directe;
Interdicția legală a tranzacțiilor sub prețul minim.
c. Prețurile libere sunt cele mai răspândite în arena pieței, ele oscilează în funcție de raportul cerere-ofertă și corespund cu satisfacerea intereselor tuturor participanților antrenați la schimb.
La rândul lor, prețurile fixe sau limită, în concordanță cu importanța produselor pentru economia națională și populație se împart în prețuri unice și prețuri diferențiate.
Prețurile unice se stabilesc la același nivel de către toate organele, agenții economici sau populație pe întreg teritoriul țării, la principalele produse și servicii de o signifianță ridicată pentru economie și nivelul de trai, dar al căror număr a fost redus treptat în ultimii ani.
Prețurile diferențiate se aplică, în special, la produse agricole, iar diferențierea se realizează ținându-se cont de zone, județe, sezoane sau forme de proprietate. Astăzi, prețurile diferențiate sunt des practicate.
B. În funcție de locul realizării produselor, de condițiile de livrare (condiții de franco și ambalaj) prețurile pot fi:
a. prețuri franco depozitul furnizorului, caz în care cheltuielile de transport cad în sarcina cumpărătorului;
b. prețuri franco – stația de expediție, situație ce prevede ca cheltuielile de transport până la cea mai apropiată stație de încărcare să fie suportate de către producător, iar în continuare, până la locul de consum, de către cumpărător;
c. prețuri franco-destinație, situație în care toate cheltuielile până la cumpărătorul mărfii sunt suportate de furnizor.
În România, în trecut, dar și în prezent, prima formă a fost cea mai uzitată, pentru a asigura delimitarea concretă a sferei producției de sfera circulației mărfurilor, dar și pentru a determina beneficiarii să se aprovizioneze de la cei mai apropiați furnizori, pentru a diminua cheltuielile de transport-aprovizionare.
C. În funcție de momentul în care se folosesc sau pentru care se folosesc, prețurile pot fi:
a. prețuri curente, ce sunt practicate efectiv pe piață în activitatea cotidiană de vânzare-cumpărare;
b. prețuri la termen, ce reprezintă prețuri afișate pentru livrarea la o dată ulterioară a mărfurilor;
c. prețuri constante, sunt prețurile corespunzătoare unui anumit an anterior prin intermediul cărora se recalculează indicatorii valorici privind dezvoltarea dintr-o anumită perioadă (5-10 ani) pentru a se putea compara în timp;
d. prețuri comparabile, reprezintă prețuri folosite la stabilirea dinamicii indicatorilor valorici pe o perioadă și mai mare de timp, în care s-au practicat mai multe prețuri constante.
Capitolul III. Formarea prețului pe diferite tipuri de piață în funcție de concurență
În economia actuală, concurența este un mediu în care actanții economici își desfășoară activitatea conform unor reguli bine definite. Interesele lor se confruntă într-un sistem de relații axate pe unele aspecte precum cantitatea, calitatea și prețul bunurilor economice, însă putem vorbi de concurență atunci când prețurile sunt libere, adică se formează pe piață.
Realitatea economică este întreținută prin intermediul pieței cu concurență imperfectă, în timp ce piața cu concurență perfectă are mai mult o existență teoretică. Cele două tipuri de piață, prin intermediul concurenței, sunt caracteristice atât pentru piața internă, cât și pentru cea externă. Michel Didier, în lucrarea Economia: Regulile jocului, referindu-se la piața externă, elaborează o ecuație în care competitivitatea unei țări este egală cu suma dintre inițiativa și rigoarea din partea conducătorilor de firmă la care se adaugă eficiența administrației și disciplina personalului. Așadar, se poate observa rolul statului care are sarcina de a utiliza eficient prelevările fiscale, să coordoneze eforturile pentru a realiza un echilibru între balanța de plăți și cea comercială, încât să se consolideze poziția țării pe piața mondială care să ducă la dezvoltarea internă. Iar în echilibrarea celor două balanțe, sistemul de prețuri practicat se poate dovedi eficient.
3.1 Formarea prețurilor în cadrul unei piețe cu concurență perfectă
Concurența perfectă este concurența lipsită de orice element de monopol și pleacă de la premiza că toți producătorii sunt capabili să își vândă producția obținută la prețul pieței, fără a interveni în vreun fel, iar toți cumpărătorii pot să cumpere la prețul pieței atât cât doresc, fără a influența piața. O piață cu concurență perfectă cere ofertanților și cumpărătorilor să fie într-un număr cât mai ridicat, să ia decizii doar pe baza unor principii de raționalitate și să fie corect informați asupra raportului dintre ofertă și cerere; însumarea acestor elemente asigură un caracter fluid cererii și ofertei.
Printre trăsăturile specifice concurenței perfecte se numără:
atomicitatea participanților, derivată din numărul ridicat de vânzători și cumpărători activi pe piață cu puteri comparabile, niciunul dispunând de o poziție care să-i permită influențarea pieței;
omogenitatea produsului presupune că produsele existente pe piață sunt identice, indiferent de producătorii care le-au realizat, astfel, cumpărătorilor le este indiferent de unde sau de la ce producător achiziționează. Dacă produsele au diferențieri calitative semnificative dau naștere unui alt tip de concurență, și anume, concurența imperfectă.
transparența pieței presupune ca toți agenții economici să fie informați complet asupra elementelor pieței și schimbului, asupra caracteristicilor bunului și prețului care este unic. Unicitatea prețului este o caracteristică a transparenței pieței, deoarece dacă ar exista mai multe niveluri de prețuri, pentru același produs, consumatorii ar fi tentați să cumpere la prețul cel mai mic.
fluiditatea pieței prevede posibilitatea ca toți producătorii să aibă posibilitatea de a intra în contact direct cu orice cumpărător, iar cumpărătorul să aibă posibilitatea de a-și alege în mod liber furnizorii. Totodată, aceasta presupune și posibilitatea unor noi producători de a intra sau de a ieși în mod liber pe o anumită piață.
mobilitatea perfectă a factorilor de producție este o trăsătură, dar și condiție ce presupune că factorii de producție sunt folosiți și orientați mereu spre acele branșe sau domenii care asigură cea mai ridicată eficiență economică sau cel mai ridicat profit.
Toate aceste caracteristici sunt definitorii pentru piața cu concurență perfectă, iar dacă una dintre condițiile enumerate nu se regăsește, atunci se poate vorbi de concurență imperfectă.
Însă, pe lângă cerințele caracteristice unei piețe proprii concurenței perfecte, intervin și o serie de restricții sau cerințe ce trebuie satisfăcute de către firmele ce acționează pe o asemenea piață. De aceea, putem afirma că o firmă este absolut concurentă dacă nu are forța de a modifica prețul pe care îl primește pentru produsele ofertante, iar concomitent își atrage și denumirea de primitor de preț. O firmă perfect concurențială acceptă prețul așa cum este stabilit pe piață pentru că vinde un produs care este nediferențiat față de produsele celorlalte firme de pe piață, iar cumpărătorii nu manifestă nicio preferință pentru produsul oferit de către o firmă în defavoarea alteia, fapt care îl obligă pe fiecare ofertant să se conformeze cu prețul pieței.
Prețul de echilibru este caracteristic acestui tip de piață, iar echilibrul este acceptat într-o conotație relativă. Atunci când are loc egalitatea între cantitățile cerute (C) și cele oferite (O) pentru un anumit bun, ia naștere prețul de echilibru (PE). Dacă are loc o deviere a prețului de piață față de punctul de echilibru se provoacă un exces de ofertă, adică un surplus temporar de bunuri pe piață, ori un exces de cerere, manifestat printr-o carență de bunuri pe piață. Forțele pieței vor deplasa nivelul prețului, după caz, spre noi forme de echilibru.
Fig. Prețul de echilibru în cazul pieței cu concurență perfectă
Sursa: Dumitru Patriche, Ioan Stănescu, Mihai Grigorescu, Emilian Radu, Nicoleta Enică. Economie comercială. București, Editura Economică, 1998, p. 308
La prețul de echilibru PE0 punctul de echilibru între ofertă și cerere este E0, corespunzător cantității QE0. Tot în acest punct se intersectează curbele cererii și ofertei.
Dacă la PE0 prețul crește la P2 cererea se reduce la cantitatea corespunzătoare lui QC1, echilibrul fiind compromis, având loc doar corespondența cu punctul C' de pe curba cererii, unde cererea nu mai este egală, cantitativ, cu oferta.
La prețul P2 ofertanții sunt dispuși să mărească oferta până la punctul O'2. Pentru că cererea este echivalentă cantitativ cu QC1 se formează exces de ofertă.
Când prețul P1 se află sub nivelul prețului de echilibru PE0, cererii îi corespunde o cantitate QC2 în C"2, iar ofertei cantitatea din punctul QO1(O"1). Cumpărătorii sunt interesați să cumpere o cantitate sporită (QC2), iar pe piață, în raport cu oferta, apare un exces de cerere, o penurie de ofertă.dimensiunea ofertei se reduce la QO1.
3.2 Formarea prețului în cadrul unei piețe cu concurență imperfectă
La baza economiei moderne se află concurența imperfectă, nu cea perfectă. Pe această piață, oferta pieței deviază de la condițiile concurenței perfecte printr-o serie de caracteristici cum ar fi: lipsa atomicității agenților-ofertanți sau cumpărători, gama mai largă sau mai restrânsă a serviciilor asociate, eterogenitatea pieței cauzată de diferențele calitative existente între bunuri. Pe acest tip de piață, atât puterea ofertanților, cât și a consumatorilor este signifiantă.
De exemplu, o firmă puternică ce își desfășoară activitatea pe o piață imperfect concurențială, poate interveni asupra prețului pe care îl primește pentru produsele oferite dacă fie oferă un produs care se diferențiază de produsele concurenței, fie produce și oferă o mare parte din produsele existente pe piață. Întrucât aceasta are forța de a ridica prețul și de a vinde o cantitate mai mică sau de a scădea prețul și de a vinde o cantitate mai mare înseamnă a avea de-a face cu o curbă descendent înclinată a cererii.
Consumatorii au un rol important deoarece contribuie la dezvoltarea unei piețe cu concurență imperfectă. Comportamentul acestora exprimă preferințele lor și reprezintă un efect a unor factori obiectivi și subiectivi ce contribuie la materializarea sistemului de adaptare la anumite limite și condiții.
Pe piața cu concurență imperfectă se manifestă mai multe tipuri de prețuri, dintre care mai reprezentative sunt prețul de monopol, prețul monopolistic și prețul de oligopol.
3.3 Prețul de monopol
Situația de monopol presupune existența pe piață a unui singur producător și un număr mai mare de cumpărători. Această situație nu este tocmai benefică pentru economie întrucât induce obstacole în calea concurenței clasice, asigurând independența ofertantului, producătorului, care este liber să-și stabilească prețul dorit, cu implicațiile asupra cifrei sale de afaceri, dar și asupra nivelului cererii.
Printre cauzele situației de monopol se numără imposibilitatea intrării pe piață a altor firme, stăpânirea de resurse unice, posesia unui know-how sau a unei mărci ce fac imposibilă concurența, stăpânirea unor tehnlologii de vârf la care se adaugă condiții de ordin tehnic și legislativ.
Aceste aspecte menționate reflectă și conjunctura în care se regăsesc firmele dar și capacitatea acestora de a intra pe piață, indiferent de “piedicile” cu care se confruntă. De asemenea, trebuie să menționăm că în afara acestor condiții, unele firme pot fi temporar în poziție de monopol, ca de exemplu fabricarea unor produse noi sau deschiderii unor supermagazine.
Conform unor economiști, monopolul poate fi divizat în monopol perfect și monopol imperfect sau pliopol. Primul, presupune că nu există nicio amenințare de pătrundere a unui nou întreprinzător pe acea nișă de activitate (situție întâlnită în cazul monopolului bazat pe licențe și brevete), în timp ce, în cazul monopolului imperfect poate exista pericolul pătrunderii unor firme în acea ramură.
În realitate, orice monopol este vulnerabil, pentru că orice produs are înlocuitori mai mult sau mai puțin perfecți, și orice producător, în cele din urmă, poate avea concurenții lui. Însă, profiturile obținute pe baza prețurilor de monopol pot fi considerate o plată a factorului care a stat la baza monopolului, ca de exemplu un patent sau un brevet.
Firma care deține monopolul își fixează prețul alegând pe curba cererii un punct cu care să opereze, poate să aleagă între prețul pieței sau cantitatea ofertei. Fixarea prețului are anumite limite, deoarece practicarea unui preț ridicat poate provoca pierderea clienților, așa cum se întâmplă în micile comunități, când unica entitate comercială începe să abordeze prețuri ridicate ce nu pot fi suportate de cumpărători.
3.4 Prețul monopolistic
Acest tip de preț ia naștere în contextul unei concurențe de tip monopolistic. În acest caz, pe piață își desfășoară activitatea mai mulți ofertanți care dețin, separat, o anumită cotă din piața respectivă, iar fiecare dintre aceștia își diferențiază produsele și creează o stare de "monopol" fie pentru produs, fie pentru marca lui.
Concurența monopolistică evidențiază, în perioada contemporană, importanța pe care o are concurența prin produse alături de concurența prin preț și cantitate. De cele mai multe ori, diferențierea produselor nu decurge din diferențele de calități, ci din diferențele de marcă, de prezentare, de condiții de plată etc. prin care se urmărește segmentarea pieței și menținerea unei clientele relativ stabile. Mai mult, concurența prin produse a înlocuit mult concurența prin preț, ea fiind o trăsătura de bază a concurenței monopoliste.
Cunoașterea și gradul de informare constituie atribute esențiale pentru concurența monopolistică. O mare parte din vânzători și cumpărători nu dețin în întregime informațiile necesare despretoate produsele și prețurile concurenților, iar de această conjunctură profită vânzătorii bine informați, care pot ridica nivelul prețurilor fără riscul de a pierde ceva din cota de piață pe care o dețin.
În situația concurenței monopoliste, prețul nu mai este stabilit în exteriorul firmei, ci depinde de acțiunea ei. În lucrarea sa, Prețuri, Viorel Beju pentru a explica acțiunea prețului monopolistic se raportează la situația firmelor mari. În cazul firmelor mari prețul se află sub controlul și incidența acestora, iar modul de distribuire al resurselor reflectă în cel mai înalt grad abilitatea unei firme de a-și atinge, alături de alte firme, obiectivele. Prin controlul prețurilor marile firme sunt preocupate de a se "adăposti" de pericolul diminuării sau nerealizării de profituri, ca urmare a unor oscilații accidentale și nefavorabile. La marile firme tehnologia este complexă, utilajele sunt specializate, perioada de producție este mai întinsă, iar firma are de suportat cheltuieli ridicate până produce un produs destinat pieței. De aceea, controlul, planificarea prețurilor, a cheltuielilor, a aprovizionării, a cererii consumatorului este esențială modelului de dezvoltare a marilor firme.
Marile firme caută continuu să își fidelizeze consumatorii prin nivelul prețului practicat și calitatea produselor, dar și să își elimine concurența de pe piață. Dacă optează în lupta pentru eliminarea concurenței la reducerea prețului, această tactică poate duce firmele la profituri mici sau chiar la pierderi. Din acest motiv, este evitată, promovându-se alte forme de concurență promovate prin politica de marketing, care nu presupun un pericol pentru firmă, ci pot aduce o serie de beneficii.
3.5 Prețul de oligopol
Oligopolul presupune existența unui număr limitat de ofertanți, fie producători, fie distribuitori, care au posibilitatea de a influența prețul, deoarece dețin cea mai mare cotă din piață și se manifestă existența unui număr foarte mare de consumatori. Nu de puține ori, între acești ofertanți se poate stabili o înțelegere de împărțire a pieței și de fixare a unor prețuri.
O caracteristică fundamentală a structurilor economice de tip oligopolist este interdependența acțiunilor diferiților vânzători pe piață. Se stabilesc legături dependente între prețuri, cantitatea vândută și profitul realizat de o firmă și celelalte firme. Fiecare producător poate fixa cantitatea pe care s-o ofere pe piață, dar prețul de vânzare și, respectiv, profitul său depind de acțiunea celorlalți producători. Dacă o firmă ar aplica reducerea de preț pentru un produs din portofoliul său, celelalte firme, producând un bun identic sau substituibil, ar putea reacționa micșorând și mai mult prețul, fapt ce generează influențe negative asupra vânzătorilor și veniturilor primei firme, dar și asupra rezultatelor acestora. Motiv pentru care, firmele vor acționa mai mult în direcția volumului producției în vederea maximizării profitului și mai puțin asupra prețului.
Mai mult, pe această piață, unde concurența se bazează pe înțelegeri tacite, dacă are loc o modificare a prețului, toate firmele vor opera în direcția respectivei modificări. Dacă o firmă sporește prețul produsului său peste nivelul de preț al celorlalte firme, clienții ei descoperă repede produsele substituibile și vor opta pentru aceastea, deoarece le asigură un spor de utilitate în raport cu sumele bănești folosite la plata achiziționării lor.
Legat de prețurile de oligopol, putem spune că acestea sunt prețuri administrate. Cum am menționat anterior, prețurile fac obiectul deciziilor sau înțelegerilor dintre firmele oligopoliste. Comportamentul firmelor poate oscila într-o anumită acțiune concentrată, având ca obiectiv maximizarea profitului (cumulat) al firmelor, și o confruntare individuală, deschisă pe piață, prin cunoscutul război al prețurilor sau concurența prin produse. Se are în vedere, o împărțire a influențelor asupra pieței, fiecare firmă concentrându-se asupra cererii, care este o funcție descrescătoare de preț. În acest scop, firmele vor încerca să creeze obstacole la intrarea în ramură a noilor concurenți, apelând chiar și la relațiile cu puterea statală.
Capitolul IV. Modalități de intervenție a statului asupra prețului
4.1 Creșterea prețurilor – accentuarea inflației
Inflația a fost un concept aflat în centrul atenției pentru foarte mulți economiști, fiind perceput ca un proces implicit al acțiunii economice. După ce de-al Doilea Război Mondial, două orientări vizau acest subiect, pe de o parte aflându-se keynesiști, iar pe cealaltă monetariștii. Ambele orientări, însă, analizează fenomenul inflaționist prin prisma cererii, respectiv a fenomenului de creștere a prețurilor ca urmare a dezechilibrului între o cerere solvabilă puternică în raport cu oferta, iar restabilirea echilibrului cerere-ofertă se putea obține, în această situație, prin creșterea prețurilor.
Helmut Frisch prezintă patru definiții ale inflației preluate de la M. Bronfenbrener și F. D. Holzman:
Inflația este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care "prea mulți bani aleargă după prea puține lucruri";
Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor;
Inflația reprezintă o creștere a nivelului prețurilor având și următoarele caracteristici sau condiții adiționale: este anticipată cu lipsă de precizie; duce prin sporirea costurilor la noi creșteri de prețuri; nu mărește gradul de ocupare a forței de muncă și nici producția reală; este mai rapidă decât o așa-numită "rată inofensivă"; se manifestă ca fenomen bănesc; se măsoară prin prețuri nete, adică prin prețuri din care au fost scăzute impozitele și/sau este reversibilă;
Inflația reprezintă o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar, ori prin prețul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.
Pentru o definire cât mai clară a acestui fenomen, se poate aprecia că inflația reprezintă un proces complex ce este corelat cu trei aspecte: creșterea generalizată a prețurilor, scăderea puterii de cumpărare a banilor și discrepanța existentă între masa monetară și masa mărfurilor și serviciilor aflate în circulație.
Analizând creșterea prețurilor, se poate sublinia că acestea cresc sub influența unor factori diverși, cum ar fi creșterea mai puternică a cererii față de ofertă; majorarea factorilor de producție și, mai ales, creșterea prețurilor la resursele naturale și a salariilor, precum și a altor cheltuieli, care determină creșterea costurilor de producție; devalorizarea monedei naționale, care conduce la scumpirea importurilor.
Cu toate acestea, nu orice creștere a prețurilor echivalează cu inflația. J. M. Albertini precizează că o creștere inflaționistă a prețurilor presupune ca: indicele general al prețurilor să crească mai repede decât cel al prețurilor internaționale; sporirea prețurilor să generalizeze și să se prelungească fără perspective clare de încetare; creșterea respectivă să aibă efecte economice și sociale patologice dureroase pentru ansamblul economiei naționale.
Se poate afirma despre creșterea inflaționistă a prețurilor că este o creștere cu o manifestare generală, aplicată la nivelul tuturor prețurilor, chiar dacă ritmurile de creștere sunt diferite, este o creștere de durată și cu caracter cumulativ, întrucât antrenează majoritatea sau chiar toate bunurile și serviciile.
În cazul României, legătura dintre creșterea mase monetare și inflație, exprimată prin indicele prețurilor de consum, este redată cu ajutorul graficului următor:
Fig. Masa monetară și inflația
Sursa: www.ince.ro. Mugur C. Isărescu, Reflecții economice***Contribuții la teoria macrostabilizării. București, Academia Română, 2006, p.112
Procesul inflaționist este măsurat prin intermediul decalajului absolut și realativ dintre cererea solvabilă nominală și oferta de mărfuri și servicii.
Mărimea inflației în formă absolută constă în diferența dintre cererea absolută nominală și cantitatea reală de mărfuri și servicii pe care agenții economici le pot oferi pieței. Procesul inflaționist pornește în cele mai multe cazuri de la excedentul de masă monetară (cerere nominală) de care dispun agenții economici și care rămâmâne neacoperit printr-o ofertă reală adecvată.
Mărimea inflației în formă relativă se determină sub forma unui raport procentual între cererea solvabilă nominală și cantitatea reală de mărfuri și servicii aflate în circulație.
Indicele de preț este o mărime relativă ce caracterizează evoluția medie a prețurilor în timp și raportul dintre prețuri în spațiu, exprimându-se sub formă procentuală sau sub formă de coeficienți. Indicii care determină dinamica prețurilor sunt reprezentați sub forma unui raport între prețurile perioadei curente și prețurile perioadei de bază.
Indicele prețurilor de consum (IPC) măsoară modificarea prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație într-o anumită perioadă curentă față de o perioadă anterioară, de referință.
IPC calculează prețului mediu al coșului acelor bunuri și servicii pe care majoritatea familiilor își cheltuiesc veniturile. Acesta se calculează pe un eșantion de 7.000 de familii anual, din care se exclude 1 % din persoanele cu veniturile cele mai mari, dar și famillile de gospodari, pentru care se consemnează comportamentul adiacent cheltuielilor pe o perioadă de două săptămâni. Se pune accentul pe cheltuielile legate de locuință, hrană, automobil și bunuri pentru gospodărie. Trebuie precizat că acest calcul se efectuează doar pentru elementele ce intră în consumul direct al populației, fiind excluse consumul din resurse proprii, cheltuielile cu caracter de investiții și acumulare, dobânzile plătite la credite, ratele de asigurare, amenzile, impozitele, jocurile de noroc, precum și cheltuielile aferente plății muncii pentru producția agricolă a gospodăriilor individuale.
Indicele prețurilor de consum are o serie de avantaje remarcabile printre care, se pot aminti: cea mai mare relevanță în măsurarea inflației, asigură comparabilitatea în timp a evoluției prețurilor, prezintă o metodologie de calcul facilă și acceptată la nivel mondial, iar costurile de calcul sunt mai scăzute comparativ cu cea impusă de indicele de tip Paasche.
Calculul IPC se face cu ajutorul a trei nomenclatoare specifice:
Nomenclatorul de bunuri și servicii este unul reprezentativ și conține aproximativ 2.000 de sortimente, care sunt împărțite în trei grupe ce privesc produsele alimentare și nealimentare, serviciile, structurate ierarhic în subgrupe, produse și sortimente;
Nomenclatorul localităților în care se efectuează înregistrarea prețurilor;
Nomenclatorul unităților de observare (unități prestatoare de servicii, piețe, magazine), în care se realizează înregistrarea prețurilor/ tarifelor pentru sortimentele cuprinse în eșantion (circa 5.300 puncte amplasate în toate județele țării).
IPC este un indice de ordinul Laspeyres cu bază fixă, iar în calulul indicilor lunari se folosesc prețurile medii din anul considerat de referință și ponderile din același an determinate pe baza cheltuielilor medii.
Dacă inflația este caracterizată prin creșterea generalizată a prețurilor, acestea pot înregistra și o scădere, caz în care se poate vorbi de deflație sau dezinflație.
Deflația constă într-un proces prin care are loc o scădere pe termen lung a nivelului prețurilor, rezultată dintr-un ansamblu de măsuri care vizează restrângerea cererii globale pentru a reduce presiunile asupra dinamicii crescătoare a prețurilor. Efectul imediat al deflației se poate observa în scăderea bunăstării individuale.
Dezinflația reprezintă procesul monetaro-real care semnifică încetinirea durabilă, controlată și autoîntreținută a ratei de creștere a nivelului general al prețurilor.
În ultimul timp, unii economiști vorbesc și despre dezinflație competitivă, ca fenomen rațional al măsurilor de combatere a efectelor negative ale inflației și deflației. Fenomenul constă în promovarea unei politici de susținere a monedei naționale în raport cu celelalte monede și de menținere sau de aducere a ratei inflației la un nivel mai redus decât ratele inflației din alte țări. În acest mod, economia țării de referință devine comparativ mai stabilă, determinând migrația anumitor afaceri și automat realizându-se câștiguri în termeni de economie reală.
Dacă inflația se analizează în raport cu creșterea economică, aceasta poate fi exprimată prin stagflație și slumpflație.
Stagflația reprezintă situația din economiile țărilor care se caracterizează prin inflație rapidă și printr-o creștere nesignifiantă a economiei. În acest caz, producția stagnează fără a determina reducerea masei monetare, ceea ce duce la agravarea dezechilibrului dintre economia monetară și cea reală.
Slumpflația marchează o inflație rapidă sau chiar galopantă, dar, în același timp și un regres economic, o scăderea a producției naționale. Prin intermediul acesteia se apreciază intensitatea inflației prin corelarea ei cu dinamica indicatorilor macroeconomici de rezultate.
4.2 Modalitati de intervenție a statului asupra prețului
Necesitatea intervenției statului în economie s-a concretizat odată cu apariția mercantilismului, doctrină influentă în țările europene între jumătatea secolului al XVI-lea și sfârșitul secolului al XVII-lea. Conform acestei doctrine, intervenția statului în economie era necesară pentru a contribui la creșterea avuției naționale, iar pentru aceasta se impunea creșterea contribuției eonomiilor naționale la comerțul internațional, prin încurajarea ramurilor industriale și a comerțului.
Mecanismul implicării statului în economie s-ar putea defini ca un sistem economic determinat de existența pieței libere și a implicării statului în economie care, prin acțiunea lor combinată, alcătuiesc un întreg și funcționează ca un organism. Prin această definiție se subliniază compatibilitatea care trebuie să existe între cele două părți opuse: piața liberă și statul, astfel încât sistemul economic determinat să funcționeze ca un organism. Compatibilitatea între piața liberă și stat nu există în mod natural, de la sine, ci trebuie ingenios creată prin descoperirea și asamblarea elementelor "tehnice" necesare funcționării optime a sistemului.
Astăzi, pentru buna funcționare a mecanismului economiei de piață, formarea liberă a prețurilor pe baza raportului cerere-ofertă este o condiție fundamentală, iar prețul constituie pârghia principală a acestui mecanism, în funcție de care agenții economici își orientează întreaga activitate.
Intervenția statului în stabilirea, dirijarea și urmărirea evoluției prețurilor este determinată de mai multe situații și cerințe economice, și anume: penuria de resurse de materii prime și energie; oferta deficitară la unele produse importante pentru economie și populație; creșterea excesivă a prețurilor la unele bunuri de consum, cu influență negativă asupra cererii și al nivelului de trai al populației; protejarea producției interne de concurența străină; combaterea unor situații de monopol sau oligopol, precum și a concurenței neloiale etc. Implicarea și eficiența controlului statului, a intervenției acestuia asupra prețurilor este mai importantă pe măsură ce piața reală este mai îndepărtată de concurența perfectă. Totodată, prin această practică se urmărește asigurarea unei anumite stabilități economice și protecții sociale, dar și realizarea unor obiective specifice.
Statul poate determina în mod direct nivelul prețului la unele produse de strictă necesitate, cum ar fi energia, combustibilii, sau alimente de bază precum pâine, carne sau poate controla majoritatea produselor. De asemenea, un procedeu cunoscut este și blocajul prețurilor, folosit la încercarea de a întrerupe creșterea prețurilor în perioada inflaționistă pentru a asigura o stabilitate a lor, iar prin acaesta nu se obține decât înghețarea prețurilor la nivelul atins anterior pe piață.
Prin implicarea statului în formarea și stabilirea prețurilor nu se afectează jocul pieței, întrucât agenții economici tind să se adapteze la nivelul prețului stabilit de stat, modificând volumul produselor oferite sau cumpărate ținând cont de mărimea acestui preț, sau acționând în vederea diversificării și înnoirii produselor.
Atât prin determinarea prețurilor sau a unor limite a acestora, cât și prin blocarea nivelului prețurilor, statul intervine în mod direct, proces cunoscut sub denumirea de administrare a prețurilor de către stat.
Statul poate interveni și în mod indirect asupra prețurilor sau asupra factorilor determinanți ai prețurilor, dar și asupra cererii și ofertei. În cazul în care pe piață apare o ofertă excedentară, statul poate recurge la politica achiziționării și stocării surplusului de produse, la politica comenzilor de stat la anumite prețuri, la blocarea importurilor, la distribuirea gratuită a excedentelor, la transformarea unei părți a producției, la orientarea produselor spre noi piețe externe sau la campanii de publicitate pentru creșterea consumului produselor excedentare. Prin aceste metode se poate susține prețul produselor aflate sub amenințarea abundenței.
La polul opus, în cazul semnalării unei lipse de produse, cele mai întâlnite practici constau în plasarea pe piață a unor catități de bunuri de la rezerva de stat, majorarea importurilor, reducerea taxelor vamale la import, limitarea veniturilor sau a cererii, prin impozite și împrumuturi de stat, încurajarea producției prin credit și facilități fiscale etc.
Politica de credit și a dobânzii, dar și politica fiscală joacă un rol însemnat în influențarea nivelului prețurilor. Blocarea prețurilor de către stat, atunci când se manifestă inflația, reflectă o încercare de stabilizare, de încadrare a mișcării lor într-o serie de intervale ce trebuie respectate de agenții economici. Astfel, agenții economici se vor afla în libertate controlată, condiționată prin acțiunea de limitare de către stat a prețurilor produselor lor. Trebuie precizat că aceste intervenții pot fi făcute pentru o perioadă scurtă și temporară.
Fixarea prețurilor de către organele de stat (fixarea prețurilor maxime; fixarea prețurilor minime)
Autoritățile de stat, determinate de situațiile economice din anumite perioade de timp, sunt nevoite să stabilească prețurile la anumite produse, abătându-se de la raportul cerere și ofertă. În cele mai multe cazuri, prețul fixat se află sub nivelul prețului de echilibru, având caracter de preț maxim, însă poate fi și un preț minim, mai mare decât prețul de echilibru, fapt evidențiat prin figura următoare.
Fig. Fixarea prețurilor de organele de stat
Sursa: Viorel Beju. Prețuri. București, Editura Economică, 2000, p. 371
Unde :
Pᴇ, Pᴍ și Pm – prețurile de echilibru (Pᴇ), maxim (Pᴍ) și minim (Pm);
Eq – punctul de echilibru, în care cererea este egală cu oferta;
qE – cantitatea care asigură echilibrul cerere-ofertă la prețul Pᴇ;
qᴏᴍ, qᴏm – cantitățile oferite în condițiile prețului maxim (qᴏᴍ) și a prețului minim (qᴏm);
qᴄᴍ, qᴄm – cantitățile cerute în condițiile prețului maxim ( qᴄᴍ) și a prețului minim (qᴄm);
În cazul prețurilor maxime, din graficul de mai sus, se poate observa că prețul maxim (Pᴍ), fixat în mod autoritar de către stat, este inferior prețului de echilibru (Pᴇ), prin aceasta asigurându-se protecția consumatorilor. Linia prețului maxim (Pᴍ) intersectează curba ofertei (O) și a cererii (C) în alte puncte (decât Eq) și, astfel, fixarea acestui preț modifică volumul cererii și al ofertei. Prin practicarea acestui preț maxim mai redus decât prețul de echilibru, cantitatea cerută este mai mare decât cea care asigură echilibrul inițial (qᴄᴍ > qᴇ).
În timp ce consumatorii sunt protejați, practicarea prețului maxim are efecte negative asupra producătorilor care reacționează în sens invers, reducând cantitatea oferită, întrucât nu doresc să își vândă produsul la un preț mai mic. Ei pot recurge la stocarea produselor, iar pe piață poate apărea penuria de produse, iar cumpărătorii să nu își poată achiziționa bunurile respective, cantitatea oferită la prețul maxim (qᴏᴍ) fiind inferioară celei inițiale, de echilibru (qᴏᴍ < qᴇ). Astfel, protecția consumatorilor printr-un preț mai scăzut devine formală dacă aceștia nu găsesc produsele ieftine pe piață.
Implementarea prețurilor maxime pe piață și plafonarea acestora generează reacții divergente la agenții economici, deviind la reducerea ofertei și creșterea cererii și la apariția unei cereri excedentare ori nesatisfăcute, care se măsoară prin diferența dintre cantitatea cerută (qᴄᴍ) la prețul Pᴍ și cantitatea oferită (qᴏᴍ) la același preț (qᴄᴍ-qᴏᴍ). Diferența este cu atât mai mare cu cât prețul fixat este mai mic față de prețul de echilibru, și ea nu poate fi înlăturată în condițiile prețului blocat, plafonat de stat, doar dacă se implmentează alte măsuri de stimulare a ofertei. Dacă această diferență este reală din perspectiva consumatorului, soluțiile la care trebuie să se recurgă vizează încurajarea creșterii producției, prin sprijinul acordat de stat producătorilor sub formă de subvenție bugetară sau prime pe produs, credite avantajoase, înlesniri fiscale sau alte facilități în aprovizionarea cu materii prime și utilaje necesare.
Cu toate acestea, stabilirea autoritară a prețurilor maxime de către organele de stat are o serie de consecințe printre care: scăderea ofertei de produse, vânzarea produselor cu aglomerație, vânzarea preferențială a produselor, raționalizarea consumului din produsele respective, apariția pieței negre.
Pornind de la aceste consecințe negative, se poate observa că fixarea autoritară a prețurilor de către stat, într-o economie de piață, trebuie să se realizeze într-un mod limitat, pentru o perioadă determinată, pentru a nu afecta desfășurarea concurenței, necesară unei bune economii de stat. Statul trebuie să intervină, în special, în prevenirea formării unor prețuri de monopol și oligopol, în temperarea unui proces inflaționist, în stimularea concurenței la nivelul producătorilor și împiedicarea unor înțelegeri între aceștia. O situație frecvent practicată de plafonare a prețurilor constă în stabilirea unor ritmuri maxime de creștere a acestora, cel mai des corelate cu creșterea salariilor.
În ceea ce privește fixarea prețurilor minime, pot exista unele cazuri în care statul folosește prețul pentru a stimula mai intens dezvoltarea și creșterea producției în anumite categorii de sectoare, stabilind un preț minim pentru produs, care să capteze atenția investitorilor pentru domeniul respectiv. Acest preț trebuie să se situeze la nivelul prețului de echilibru rezultat din jocul cererii și ofertei pentru a fi stimulativ. Prin fixarea prețului minim (Pm) se are în vedere prevenirea sau stabilirea unei concurențe neloiale prin preț sau protejarea unor resurse cu caracter limitat. Stabilirea prețului minim deasupra prețului de echilibru (PE), fapt reprezentat prin figura b), provoacă modificări în cantitatea cerută, da și în cea oferită. Cererea se va reduce de la qE la qCm (qE > qCm), fiindcă prețul minim este mai mare decât prețul de echilibru inițial (Pm > PE). Cantitatea qCm corespunde punctului de intersecție a dreptei prețului minim cu curba cererii, iar oferta va crește de la qE la qOm, care reprezintă cantitatea corespunzătoare punctului de intersecție a dreptei prețului minim cu curba ofertei. În această situație apare pe piață un excedent de ofertă față de cerere, a cărui mărime este determinată de diferența: qOm – qCm. Astfel, statul trebuie să recurgă la adoptarea altor măsuri prin care să asigure condiții de desfacere a surplusului de ofertă, lucru posibil prin achiziții proprii, acordarea unor facilități fiscale sau de credit producătorilor sau cumpărătorilor, sau prin stimularea exporturilor. Prezența unui exces de ofertă va presa producătorii să acorde la rândul lor anumite rabaturi cumpărătorilor pentru a crește volumul vânzărilor, ceea ce va determina ca încasarea efectivă să tindă către prețul de echilibru.
Subvenționarea și garantarea unor prețuri de către stat
Subvenția bugetară. Subvenționarea bugetară a fost o practică des folosită mai ales în țările cu economie planificată, a unor produse și activități, pentru pierderi sau diferențe de preț. În România s-au acordat subvenții de la buget pentru acoperirea pierderilor unor întreprinderi, în special din industria extractivă, din construcții și agricultură. Totodată, s-au acordat subvenții și pentru diferențe de preț nefavorabile pentru operațiunile de comerț exterior. Acordarea subvențiilor s-a făcut și se face în situația în care prețurile cu ridicata au fost stabilite la un anumit nivel, de obicei mai scăzut, de către autoritățile statale sau au fost dirijate de stat, iar costurile de producție au crescut sub incidența unor cauze obiective, cum ar fi extracția unor materii prime mai sărace în substanță utilă, de la adâncimi mai mari, cu mijloace tehnice mai costisitoare și în condiții mai dificile de extracție și subiective, legate de sfera disciplinei și organizării muncii.
Fixarea și garantarea prețurilor produselor agricole. Intervenția statului în agricultură se poate realiza prin fixarea și garantarea unor prețuri, existând mai multe variante. De exemplu, cea mai rațională variantă o constituie stabilirea și garantarea prețurilor produselor agricole la nivelul prețului de echilibru dintre cererea și oferta de produse din anii cu recolte normale. Astfel, pot apărea efecte favorabile, atât pentru producătorii agricoli, a căror venituri vor înregistra creșteri concomitent cu sporirea producției, cât și pentru consumatori, aceștia dispunând constant de produse agricole la prețuri normale.
Intervenția directă a statului asupra prețurilor produselor agricole poate fi completat și prin alte căi de acțiune, precum: acordarea unor prime pentru cantitățile de produse exportate sau predate unor organe de stat de preluare a produselor agricole; acordarea unor credite cu dobândă redusă sau a unor cupoane; remunerarea de la buget a unor specialiști din agricultură, finanțarea unor servicii, prestații sau lucrări și, în general, investiții în domeniul agriculturii; finanțarea sau subvenționarea de la buget a unor institute sau centre de cercetare etc.
Incidența impozitelor asupra nivelului prețurilor
Incidența impozitelor indirecte. Statul poate manifesta o puternică influență asupra nivelului și mecanismului formării prețurilor prin politica fiscală și vamală. Prin introducerea sau majorarea unei taxe de consumație, și, de regulă, impozitele indirecte (accizele, taxa pe valoarea adăugată sau taxele vamale etc.) statul acționează asupra cererii, contribuind și la modificarea prețului de echilibru pe piață, ca în figura următoare.
Fig. Efectele introducerii impozitelor indirecte asupra prețului pieței
Sursa: Viorel Beju. Prețuri. București, Editura Economică, 2000, p. 387
Unde:
O – curba ofertei;
C, C' – curbele cererii: inițială (C) și modificată (C'), prin introducerea (majorarea) impozitului;
Eq, E'q – punctele de echilibru: inițial (Eq) și cel rezultat în urma introducerii (majorării) impozitului (E'q);
qE, q'E – cantitățile care asigură echilibrul: inițial (qE) și cel modificat (q'E);
Pᴇ – prețul de echilibru inițial;
Pᴄ – prețul plătit de cumpărător, după introducerea impozitului;
PP – prețul ce revine producătorului, după introducerea impozitului;
I – impozitul (acciza, taxa); I=Pᴄ-PP;
a- partea din impozit suportată de consumator (Pᴄ-Pᴇ);
b- partea din impozit suportată de producător (Pᴇ-PP);
În figură se poate observa că înaintea introducerii impozitului (I), prețul de echilibru (Pᴇ) se realiza pentru o cantitate qᴇ, în punctul Eq, de intersecție a curbei cererii cu curba ofertei. Prin implementarea impozitului indirect, prețul pentru consumator crește, cererea se reduce, curba cererii devenind C'. Noua curbă a cererii (C') va intersecta curba ofertei într-un alt punct E'q', care va fi noul punct de echilibru, în condițiile unei cantități (q'E), mai mici ca cea inițială. Lui E'q îi corespunde un nou preț de echilibru PP, ce revine producătorului, mai redus decât cel inițial (PP < Pᴇ), în timp ce prețul plătit de consumator (Pᴄ) va fi dat de punctul E, de intersecție a dreptei q'ᴇE ( care reprezintă cantitatea ce asigură noul echilibru) cu curba cererii inițiale (C) și va fi egal cu prețul producătorului plus impozitul (Pᴄ=PP + I).
Reducerea cererii, după introducerea impozitului, și deplasarea curbei cererii în jos a mobilizat o reducerea a prețului pieței, cu diferența dintre prețul inițial de echilibru și noul preț de echilibru, care semnifică de fapt, partea din impozitul pe consum ce revine producătorului. Consumatorului îi va reveni cealaltă parte din impozit, egală cu diferența dintre prețul total al consumatorului și prețul de echilibru inițial. Astfel, impozitul este suportat parțial atât de cumpărător, cât și de producător.
Prin impozitele indirecte, statul poate supraveghea îndeplinirea mai multor obiective precum: echilibrarea cererii cu oferta, obținerea unor venituri bugetare, reducerea importurilor și protejarea produselor interne de concurența străina prin intermediul taxelor vamale etc.
Incidența impozitelor directe asupra prețului piețelor. Impozitele directe sunt folosite de stat pentru a influența mai ales producția, oferta. În acest caz, majorarea sau introducerea unor impozite asupra producției va contribui la reducerea ofertei și deplasarea curbei ofertei în sus, contribuind la creșterea prețului de echilibru, fapt evidențiat prin figura următoare:
Fig. Efectele impunerii producției asupra prețului de piață
Sursa: Viorel Beju. Prețuri. București, Editura Economică, 2000, p. 391
Din reprezentarea de mai sus se poate observa că prin introducerea impozitelor (I) asupra producției oferta scade de la qᴇ la q'ᴇ iar prețul de echilibru urcă pe curba cererii până în E'q, unde noua curbă a ofertei (O') intersectează curba cererii. Acestui punct îi corespunde un nou preț (Pᴄ), ce va fi suportat de cumpărător, superior prețului de echilibru inițial (Pᴇ), pentru o cantitate de produs qᴇ, mai mică decât cantitatea inițială (q'ᴇ < qᴇ). Prețul ce va fi încasat de producător este același preț suportat de cumpărător Pᴄ dar, scăzând impozitul (I), prețul ce revine producătorului este Pp. Diferența dintre Pᴄ și Pp reprezintă impozitul asupra producției care va fi suportat, parțial de către producător diferența dintre prețul de echilibru inițial și prețul inițial și prețul ce revine producătorului, adică (Pᴇ – Pp = b) și parțial de către consumator, diferența dintre Pc și Pᴇ (adică Pᴄ – Pᴇ = a). Gradul în care producătorul și consumatorul vor suporta impozitul depinde de elasticitatea cererii și a ofertei.
Autoritatea statală, alături de mijloacele de intervenție directă asupra prețurilor, prin stabilirea nivelului lor sau a limitelor de prețuri, prin blocarea, garantarea sau supravegherea directă a prețurilor, poate influența favorabil nivelul acestora și prin pârghia impozitelor. Totodată, folosirea impozitelor directe și indirecte necesită mult raționament, pentru că, statul, urmărind să reducă doar cererea prin impozitele indirecte, va atrage după sine și diminuarea ofertei, întrucât impozitele se vor suporta parțial de către producători. Sau, în altă situație, statul recurgând la un impozit mare asupra producției scade oferta și poate să se reducă și cererea ca urmare a repercutării unei părți din impozit asupra consumatorilor.
Indexarea salariilor și compensațiile asupra prețului pieței
Statul poate face demersuri pentru susținerea cererii, în situația în care prețurile au crescut, iar puterea de cumpărare a consumatorilor a scăzut. În acaestă situație, se acordă compensații sau se indexează salariile (lucru posibil prin disponibilitatea resurselor bugetare în cazul salariațiilor din instituțiile publice, iar pentru agenții economici se recurge la resursele acestora) prin care se urmărește compensarea parțială a influențelor creșterii prețurilor bunurilor și serviciilor. Prin aplicarea acestor măsuri se are în vedere restabilirea echilibrului între cerere și ofertă, modificat de creșterea prețului, situație reprezentată prin figura următoare.
Fig. Efectele creșterii prețurilor și acordării compensațiilor
Sursa: Beju, Viorel. Prețuri. București, Editura Economică, 2000, p. 393
Pe graficul de mai sus, se evidențiază că prin majorarea prețului de la Pᴇ la P'ᴇ, punctul de echilibru s-a deplasat pe curba cererii, de la Eq la E'q, iar cantitatea cerută s-a diminuat de la qᴇ la q'ᴇ și este corespunzătoare punctului de intersecție a dreptei prețului majorat (P'ᴇ) cu curba cererii (C). Pentru a reconsolida puterea de cumpărare pentru cantitatea qᴇ se acordă compensații. Acordarea compensațiilor ilustrează o sporire a veniturilor nominale ale cumpărătorilor ceea ce provoacă deplasarea în sus a curbei cererii. Dacă valoarea compensațiilor acoperă integral creșterea prețurilor, se va restabili echilibrul la prețul majorat. Din reprezentare se poate observa că echilibrul se realizează la intersecția dreptei prețului P'ᴇ cu noua curbă a cererii (C'), în punctul E"q căruia îi corespunde cantitatea inițială qᴇ. Dacă compensațiile în sumă absolută sunt mai reduse decât sporul de preț va avea loc doar atenuarea reducerii volumului cererii.
Modul în care compensațiile și indexarea salariilor acoperă creșterea prețurilor depinde de posibilitățile financiare ale statului și agenților economici. Compensațiile și sporurile salariale mari acordate în unele sectoare ca transporturi și comunicații, energie electrică și termică, ramuri extractive, precum și la agenți economici din alte ramuri au constituit nu doar un mijloc de protecție socială, vizavi de creșterea prețurilor, ci au fost și un factor important de creștere inflaționistă a prețurilor bunurilor și tarifelor serviciilor prestate, lăsând la o parte problema calității acestora.
Capitolul V. Evoluția prețurilor în România după 1990
Transformarea economiei românești, de la o economie planificată într-o economie de piață, s-a dovedit a fi un proces sinuos, îndelungat, cu obstacole ce trebuie depășite și în contextul economiei cotidiene. Desprinderea de peisajul eonomiei puternic centralizate s-a făcut cu mari deficiențe, întrucât producția a cunoscut mari fluctuații, inflația a atins rate de trei cifre, iar instabilitatea politică a adâncit și mai mult problemele sectorul economic.
Liberalizarea prețurilor, în urma evenimentelor marcante din decembrie 1989, este privită ca o condiție decisivă a realizării reformei economice și care, împreună cu implicarea tuturor agenților economici, putea conduce la utilizarea cu maximă eficiență a resurselor materiale, financiare și umane. Acest proces a fost considerat un pilon fundamental în oprirea declinului economic, pentru stimularea producției și a economisirii, pentru implementarea ordinii și raționalității în sfera economiei românești.
Sistemul de prețuri practicat până în 1989 a fost subordonat unei economii de stat conduse centralizat, ce s-a caracterizat printr-o serie de condiții, printre care, se pot aminti: existența monopolului producătorului exprimat de concentrarea producției și accentuat de insuficiența acestuia; lipsa impulsului real al pieței pentru asigurarea și îmbunătățirea calității produselor; practicarea unui sistem administrativ de alocare a resurselor pe fondul unei crize generalizate de materii prime și a utilizării incomplete a capacității de producție; existența unei structuri de producție orientate spre consumul productiv, spre producția mijloacelor de producție; dezechilibrul accentuat între cererea și oferta de bunuri de consum și existența unui nivel de consum scăzut datorită penuriei de produse ce a generat și un proces de economisire forțată în rândurile populației etc.
Ineficiența economiei planificate a fost cauzată de neconcordanța dintre conceptul de plan și cel de piață, deoarece planul direcționa imperativ producția către un anumit nivel și structură, în timp ce prețurile fixate de stat pentru diverse produse și grupe de produse, prin nivelurile de rentabilitate pe care le favorizau, dirijau producția către altă structură.
În cadrul economiei planificate, acțiunea și rolul prețurilor au fost limitate și chiar eliminate, atât din optica reglării structurii producției și echlibrării cererii cu oferta, cât și din optica stimulării reducerii costurilor și creșterii rentabilității.
Trecerea spre economia de piață impune ca un stat să se confrunte cu o decizie fundamentală în ceea ce privește prețurile. Acesta fie optează pentru practicarea unor prețuri scăzute și stabile, dar care nu susțin echilibrul dintre cerere și ofertă, menținând sau accentuând dezechilibrul, fie acceptă introducerea unui nou sistem de prețuri ce va stabili echilibrul dintre cerere și ofertă. Astfel, dacă nu se produce o astfel de schimbare în privința formării prețurilor nu se poate realiza trecerea la o economie normală de piață, caracterizată prin a se produce ceea ce se cere și cât se cere.
Dintre factorii care au făcut necesară reașezarea generală a prețurilor după Revoluție, pot fi menționați: privatizarea întreprinderilor care presupunea o evaluare a patrimoniului cu ajutorul unor prețuri cât mai reale și care să protejeze resursele, dar și capitalul românesc; înființarea unor societăți comerciale private (care la început se aprovizionau din resursele aparținând sectorului de stat) presupunea existența unor prețuri care să reflecte costurile reale și utilitățile bunurilor ce făceau obiectul schimbului dintre sectorul de stat și cel privat; nivelul mai scăzut al prețurilor bunurilor de larg consum din România față de cele similare din alte țări, care vizau protejarea și prin preț a consumatorului român de "exodul" peste graniță a acestor bunuri; crearea condițiilor de concurență reală între produsele românești și cele străine, pe piața internațională, ce presupune existența unor prețuri care să reflecte condițiile concrete din economia românească; necesitatea determinării prețurilor materiilor prime provenite din import în funcție de cursul real de schimb, care să reflecte raportul dintre puterea de cumpărare a leului și a celorlalte monede pe piața mondială etc.
Actul normativ care a dus la practicarea unui nou sistem de prețuri este Hotărârea Guvernului nr.1109 din 18 octombrie 1990 cu privire la liberalizarea prețurilor și măsuri de protecție socială. Prin intermediul acestui act s-a vizat în primul rând restabilirea rolulului prețurilor cu ridicata și cu amănuntul, fapt ce s-a materializat printr-o serie de măsuri printre care se pot aminti: liberalizarea cursului valutar, corelarea prețurilor interne cu nivelul prețurilor pieței mondiale la materiile prime principale, impozitarea pe circulația mărfurilor în prețurile cu ridicata pentru majoritatea produselor etc.
În al doilea rând a avut loc liberalizarea prețurilor, fapt ce a făcut posibilă trecerea de la un sistem de prețuri centralizat la un sistem de prețuri stabilit prin negociere de către agenții economici. Totodată, a fost suprimat monopolul producătorilor asupra prețurilor și înlocuit cu jocul specific pieței libere dintre cerere și ofertă.
Trebuie precizat că procesul de liberalizare a prețurilor s-a declanșat în contextul în care între cererea și oferta de mărfuri exista un dezechilibru imens. De exemplu, în anul 1989 la 1 leu cerere, oferta de mărfuri reprezenta 0,75 lei și s-a ajuns ca în prima parte a anului 1990 acoperirea unui leu în circulație să fie doar 0,19 lei, în septembrie 1990 de 0,14 lei, ajungându-se la tendința de a se reduce la 0,10 lei.
Pentru stabilirea echilibrului cerere-ofertă, era necesar să se adopte măsuri în direcția creșterii ofertei, punându-se accentul pe creșterea producției și productivității muncii, dar și pe amplificarea concurenței dintre agenții economici. Aceste obiective nu s-au concretizat, mai mult criza economică s-a accentuat pe fondul scăderii drastice a producției. Altă soluție consta în intensificarea importurilor, însă nici acest demers nu a fost posibil, mai ales că rezervele valutare s-au epuizat în mai puțin de șase luni.
Măsurile potențiale pentru creșterea cererii, vizau practici precum: reforma monetară, acordarea de credite pentru producție și investiții, încurajarea populației pentru depunerea economiilor la Casa de Economii și Consemnațiuni, implementarea unui sistem fiscal care să combată evaziunea etc.
Astfel, s-a concluzionat că singura soluție viabilă pentru echilibrarea raportului cerere-ofertă a rămas liberalizarea prețurilor. Acest lucru s-a fundamentat prin adoptatrea Legii nr.15 din august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale. Această lege prevedea că regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat vor putea practica între ele și raport cu terții, prețurile stabilindu-se pe baza raportului cerere-ofertă, cu excepția cazurilor în care pe piața internă nu există cel puțin trei agenți economici care să comercializeze același tip de bun, lucrare sau serviciu, dar și cu excepția cazurilor în care prețurile sunt subvenționate de stat, caz în care aceste prețuri sunt stabilite de guvern prin negociere cu agenții economici.
Cu toate că s-a încercat adoptarea unor măsuri specifice, prețurile au înregistrat o creștere exagerată, situație ce se poate vedea și în imaginea următoare privind evoluția lunară a indicilor prețurilor de consum din perioada 1990-2012.
Fig. Indicii prețurilor de consum. Evoluția lunară în anii 1990 – 2012
Sursa: Institutul Național de Statistică
Se poate spune că această creștere este justificată, întrucât se fundamentează pe necesitatea înlăturării neajunsurilor vechiului sitem de prețuri și a dezechilibrului inițial dintre cerere și ofertă, dar și pe ineficiența modului de guvernare postcomunist. Cu toate acestea, în România a avut loc o liberalizare graduală a prețurilor ce a fost amplificată de devalorizarea leului în raport cu dolarul și alte valute.
Liberalizarea prețurilor nu a condus la realizarea așteptărilor, mai ales că aceasta s-a derulat pe fondul unei penurii de produse, a lipsei de concurență între producători și a implicării reduse a guvernului în viața economică. Mai mult, efectele negative, precum inflația mărită, reducerea puterii de cumpărare a monedei și a nivelului de trai al populației, creșterea blocajelor financiare nu au întârziat să apară.
În urma liberalizării prețurilor, statul român a apelat la adoptarea unor măsuri de protecție socială, acordarea de compensații prin adaosuri la salarii și pensii, indezarea salariilor și pensiilor pe baza indicelui mediu de creștere a prețurilor și tarifelor, mărirea alocațiilor de stat pentru copii și a altor ajutoare sociale, nemodificarea prețurilor pentru o perioadă de timp al unele produse de bază etc.
Ca rezultat imediat al liberalizării prețurilor, apariția inflației este inevitabilă.Toate țările aflate în tranziție spre o economie de piață s-au confruntat cu niveluri ridicate ale inflației, lucru evidențiat și prin tabelul de mai jos. De remarcat este faptul că, țările cele mai avansate în procesul de reformă au depășit momentul de vârf al inflației relativ rapid, în perioada 1992-1993. Întârzierea relativă cu care a fost stăpânită inflația în cazul României are o serie de explicații conjuncturale, cum ar fi: caracterul gradual al liberalizării prețurilor, o structură rigidă și greu adaptabilă a aparatului productiv, absența din memoria colectivă a amintirilor legate de procese inflaționiste de proporții.
Fig. Evoluția inflației în țările în tranziție
Sursa: FMI – World Economic Outlook pentru România: Comisia Națională pentru Statistică
Inflația declanșată o dată cu liberalizarea prețurilor a dat naștere unei confuzii, fiind confundată cu procesul de liberalizare al prețurilor, cu toate că România a mai traversat perioade inflaționiste și înainte de 1990. Chiar în 1980, s-a confruntat cu o inflație galopantă când prețurile au crescut enorm, iar leul s-a devalorizat puternic, întrucât stabilitatea leului exista doar în aparență, la fel cum era și cazul prețurilor.
La 1 noiembrie 1990 a început să se impună ordine în inflație: prețuri care începeau să fie libere și adevărate, stabilite pe piață, măsurători exacte, comunicare sistematică a ratelor inflației, cele lunare și cele anuale. Sistem specific economiei de piață. Raportându-ne la perioada actuală, după 23 de ani, inflația a ajuns la cota anuală cea mai de jos: 1,8 la sută. România a traversat ani mulți de inflație galopantă fiindcă au funcționat și vechile reflexe. De prea multe ori autoritățile au blocat procesul de liberalizare, iar astfel au fost păcălite și creșterea economică, și prețurile. Din 2000, inflația s-a transformat în dezinflație. Apoi, dezinflația s-a consolidat.
Ritmul lent al reformelor implementate în perioada 1990 – 1993 a condus la persistența și creșterea ratei inflației în România până la niveluri exprimate cu trei cifre (256.1% in 1993; astfel, 1 leu de la 1 ianuarie 1993 mai valora doar 28 bani la 31 decembrie același an. Pentru comparație, 1 leu de la 1 ianuarie 2009 valora aproximativ 95 de bani la 31 decembrie 2009). Abandonarea reformelor la mijlocul anilor 1990 a readus inflația la nivelul exprimat cu trei cifre abia în anul 1997.
Inflația manifestată în perioada 1990-1993 a fost o inflație anticipată, dominată de un puternic caracter corectiv. Mugur Isărescu definește această inflație din prima etapă ca fiind: anticipată, vag prognozată cantitativ și asimetrică. Putem spune că a fost o inflație anticipată datorită faptului că programul de reducere a subvențiilor era anunțat; vag cuantificată, pentru că volumul subvențiilor de eliminat era cunoscut, dar și principalele bunuri vizate; asimetrică, deoarece, odată cu parcurgerea fiecărei etape, nu toate prețurile din economie au crescut cu același procent.
Fig. Rata inflației medie în perioada 1990 – 1999
Sursa: Institutul Național de Statistică
Economistul Adrian Vasilescu, apreciază că, într-o oarecare măsură, inflația a făcut și bine. În sensul că, fără inflație, nu am fi scăpat de gravul dezacord dintre banii (mulți) și mărfurile (puține) de pe piața românească. Răul a fost însă mult mai mare și populația a căpătat o spaimă cumplită de inflație. Mai ales că în anii cu inflație foarte mare, uneori galopantă sau chiar explozivă, economia nu a funcționat bine. Inflația mare a lovit puternic în stimulentele muncii. Prețurile cățărătoare au îndepărtat numeroase categorii sociale de fluxul real al pregătirii și performanței profesionale. Iată o cauză, una dintre multe altele, ce-a făcut ca noi să nu avem decât o eficiență modestă. De frica inflației, s-au dat indexări fără nicio legătură cu rezultatele economice. Au fost făcute încercări de deblocare financiară prin compensări, deși adevăratele cauze ale arieratelor s-au dovedit a fi ineficiența, indisciplina financiară și lipsa celui mai elementar respect față de contractul economic. Iar lipsa cunoștințelor de specialitate, a practicii, a experienței era devastatoare.
În opinia guvernatorului Băncii Naționale a României, strategia antiinflaționistă ar trebui să aibă la bază o structură temorală, axată pe strategii pe termen scurt, mediu și lung.
Pe termen scurt trebuie să se aibă în vedere:
Controlul veniturilor – este necesar să se țină cont de corelația dintre creșterea productivității muncii și cea a veniturilor. Productivitatea muncii trebuie măsurată prin veniturile efectiv încasate, trebuind, în același timp să depășească nivelul celor din urmă;
Controlul agregatelor monetare – s-a constatat influența directă dintre creșterea masei monetare și cea a prețurilor, valabilă și în cazul României. În acest moment, controlul expansiunii monetare ar trebui să se axeze, din perspectiva Băncii Naționale, asupra a două direcții: creditele pentru agricultură și cele pentru susținerea băncilor aflate în criză.
Funcționarea pieței valutare – persistența încordării pe această piață semnalează disfuncționalitățile din economie și antrenează menținerea anticipațiilor inflaționiste.
Pe termen mediu trebuie conturate mecanismele prin care dimensiunile creditului și ale masei monetare să fie realizate în raport cu cererea rațională în economie. Pentru aceasta, sunt avute în vedere:
Remodelarea întregului mecanism de finanțare a agriculturii – se are în vederea concentrarea pe reorganizarea funcțională a agriculturii, bazată pe descentralizare și competiție.
Dezvoltarea instrumentelor de open market și a pieței secundare pentru titlurile de stat.
Menținerea deficitului public în limite strânse.
Consolidarea rezervelor valutare și realizarea unui management eficient al datoriei externe.
Consolidarea procedurilor de reglementare și supraveghere a sistemului bancar pentru asigurarea încrederii publicului și funcționarea normală a piețelor financiare.
Pe termen lung, politica monetară trebuie corelată cu perspectiva echilibrelor majore ale economiei:
Acumulare-investiții-consum;
Distribuția veniturilor;
Fluxurile financiare internaționale.
Un aspect demn de luat în considerarea este legat de subvenția bugetară, aspect de reală importanță în procesul de tranziție traversat de țara noastră după anul 1990. După cum s-a precizat anterior, principalele subvenții au fost acordate, pentru acoperirea pierderilor unor întreprinderi, în agricultură, construcții, industria extractivă, dar și în vederea accoperirii diferențelor nefavorabile de preț pentru tranzacțiile din sfera comerțului exterior. Din cauza intervenției puternice a statului asupra cursului de schimb al leului, până în anul 1989 au apărut diferențe nefavorabile la exportul produselor, în sensul că prețurile externe transformate în lei, erau mici, iar prețurile interne de export erau mai mari, iar aceste diferențe erau acoperite de la buget. Totuși, diferențele favorabile luau naștere la importul produselor, adică între prețurile de livrare a produselor importate care erau mai ridicate și prețurile externe transformate în lei care, sub incidența unor cursuri supraevaluate ale leului, erau mai scăzute, aceste diferențe încasându-se la buget. După trecerea la economia de piață, una din consecințele negative a fost puternica depreciere a cursului de schimb al leului, conducând la transformarea diferențelor favorabile la import, în diferențe nefavorabile, iar toate aceste pierderi au trebuit subvenționate de la stat.
Tot în perioada de după 1990, pe seama resurselor bugetare s-au acoperit pierderi din fosta economie și pierderi din industria extractivă, ce nu se dovedea a mai fi rentabilă întrucât se înregistrau pierderi imense între costurile de producție, care erau mari și prețurile cu ridicata care erau mici.
În cazul unor produse și servicii de reală importanță pentru populație, prețurile cu amănuntul și tarifele au fost menținute neschimbate după Revoluție pentru un anumit timp, iar creșterea prețurilor cu ridicata și a tarifelor peste nivelul celor cu amănuntul s-a acoperit de la buget sub forma subvențiilor pentru diferențe de preț. De la 1 mai 1993, subvențiile pentru acoperirea diferențelor de preț au fost înlăturate, menținându-se o perioadă doar pentru energia termică și transportul în comun urban de călători.
România, în anii 1990, la început timid, apoi cu pași ceva mai fermi, s-a apropiat de economia de piață. Au fost deschise cu deosebire piețele financiare: piața monetară, piața valutară, piața titlurilor de stat, piețele bursiere. Aceste noi realități au contribuit la însănătoșirea monedei. Societatea românească a început să înțeleagă, totodată, că avem nevoie și de un leu tare. Un leu convertibil, care să fie locomotiva în stare să scoată economia din îndelungata ei înapoiere într-o formulă neinflaționistă și de durată. Așa s-a întâmplat și în alte țări: mai întâi au fost liberalizate prețurile, apoi s-a trecut la convertibilitatea monedei și pe urmă, pe baza unei monede relativ stabile, s-a produs însănătoșirea economiei.
Acum se poate constata cu ușurință că una dintre greșelile fundamentale, săvârșite imediat după decembrie 1989, a fost liberalizarea consumului înaintea liberalizării producției și a liberalizării prețurilor bunurilor fizice, serviciilor și banilor. Speranța a fost, atunci, exagerată. Speranța că într-un an, cel mult în doi, economia românească se va însănătoși. Era însă imposibil ca un astfel de rezultat să fi fost obținut atât de repede, mai ales că se dezvolta rapid, alergând ca argintul viu, sectorul economiei necontabilizate. Un sector care, bazându-se în mare parte pe rețele primitive, ne trăgea și mai mult înapoi. Din întreprinderile de stat “se scurgeau” imense cantități de mărfuri ieftine ce-și păstrau prețurile planificate, fiind mai departe comercializate pe piața neagră internă de către speculanți sau, mai cu seamă, pe piețele externe de către turiștii comerciali. Foarte repede, în aceste împrejurări, canalele economiei ascunse s-au diversificat. Multe dintre rețelele primitive s-au umflat, s-au organizat, au devenit sofisticate.
Concluzii
În urma celor analizate pe parcursul acestei lucrări, pot fi efectuate o serie de concluzii referitoare la componenta prețului.
De-a lungul timpului, evoluția umanității și-a reflectat nevoile și cerințele în cadrul relațiilor stabilite între indivizi, modul în care aceștia percepeau schimbul, ajungându-se la formarea unui cadru economic bine structurat. Dacă la început economia naturală fundamenta modul de organizare al activității umane, mai târziu, economia de schimb va sta la baza tuturor tranzacțiilor realizate, stând la baza schimbului regulat de produse și, implicit la intermedierea acestora pe baza prețului.
În urma primului capitol, s-a distins faptul că piața constituie un mecanism complex, care împreună cu cererea, oferta, cererea, concurența și prețul dirijează întreaga activitate economică, însă am putut observa că elementul cel mai vizibil al pieței este reprezentat de preț, el reprezentând expresia bănească a valorii unui bun sau serviciu ce este supus schimbului și constituie o categorie economică.
Rolul prețului în doctrina economică, s-a evidențiat în mai multe teorii economice, cele mai signifiante fiind teoria valorii muncă susținută de reprezentanții economiei politice engleze: Pety, Smith și Ricardo, teoria valorii muncă promovată de Marx, și teoria utilității marginale. Dacă valoarea constituie elementul determinant în majoritatea acestor concepții, vom vedea că pentru transpunerea la situația economiei actuale trebuie accentuat rolul prețului în economia de piață, mai ales că prețul bunurilor și serviciilor se stabilește sub incidența cererii și ofertei, elemente indispensabile pentru schimbul de mărfuri, valoare sau preț.
Am putut observa că principalele elemente care stau la baza formării prețului sunt costurile de producție, cererea, oferta, concurența și statul. În timp ce costurile reprezintă componenta cea mai apreciabilă din valoarea și prețul unei mărfi, cererea și oferta stabilesc cu prețul o serie de relații directe sau indirecte, de ele depinzând cantitatea de marfă vândută și achiziționată la variațiile prețului. Mișcarea prețurilor determină un comportament specific pentru cumpărători și furnizori; dacă furnizorii văd scăderea prețurilor ca pe o amenințare, cumpărătorii vor percepe creșterea acestora ca o pedeapsă. Totodată, concurența manifestată mai ales între producători, dar și intervenția statului, prin practicarea unor politici de preț constituie elemente determinante în stabilirea prețului.
Referitor la funcțiile prețului, acestea au fost analizate ținându-se seama de diferite aspecte, printre care se pot aminti corelarea prețului cu cererea și oferta, măsurarea cheltuielilor și rezultatelor, stimularea agenților economici, recuperarea costului și redistribuirea venitului. O altă perspectivă de analiză a funcțiilor prețului a constat în bifurcarea acestora ca funcție de instrument sintetic de măsură a valorii mărfurilor, asigurând schimbul de mărfuri, evidența cheltuielilor de producție, a rezultatelor și producției materiale, analiza situației financiare a agenților economici și funcție de pârghie economică, întrucât prețul condiționează situația agenților economici. Tot în cadrul acestui capitol, în urma analizei tipologiei prețurilor s-a putut remarca faptul că acestea pot fi clasificate ținând cont de cerințele economice și sociale, de importanța produselor, de condițiile de producție și desfacere, în funcție de locul realizării produselor și de condițiile de livrare, dar și funcție de momentul în care se folosesc sau pentru care se folosesc prețurile.
Concluziile extrase în urma parcurgerii capitolului următor sunt corelate de manifestarea prețului pe piața cu concurență perfectă și imperfectă. Dacă piața cu concurență perfectă reprezintă un cadru idealist de manifestare al relațiilor economice, în care deciziile ofertanților și cumpărătorilor sunt bine fundamentate, astfel încât ambele părți să fie satisfăcute, iar prețul de echilibru constituie componenta caracteristică, piața cu concurență imperfectă transpune realitățile economiei moderne, prin prisma prețului de monopol, prețului monopolistic și prețului de oligopol.
În urma capitolului dedicat modalității de intervenție asupra statului, accentul a căzut pe creșterea inflaționistă a prețurilor ce este o creșterea aplicată la nivelul tuturor prețurilor, o creștere de durată și cu caracter cumulativ, mai ales că antrenează majoritatea bunurilor și serviciilor de pe piață. Un alt aspect analizat a fost indicele prețurilor de consum ce ajută la exprimarea nivelului cantitativ al inflației, la stabilirea nivelului de creștere sau scădere al prețurilor. În cadrul acestui capitol s-a evidențiat mai ales modul în care statul poate interveni în mod direct sau în mod indirect asupra prețurilor. Statul poate interveni asupra prețurilor prin fixarea prețurilor maxime sau fixarea prețurilor minime, prin subvenționarea și garantarea unor prețuri de către stat, prin incidența impozitelor asupra nivelului prețurilor sau prin indexarea salariilor și compensațiilor asupra prețului pieței.
Capitolul dedicat procesului de liberalizare a prețurilor în România pune în prim-plan procesul de tranziție de la economia centralizată la economia de piață, proces manifestat mai ales prin prisma liberalizării prețurilor. În urma aspectelor prezentate, se poate concluziona că liberalizarea prețurilor nu a condus la realizarea așteptărilor, mai ales că acest proces s-a desfășurat pe fondul unei penurii de produse, a lipsei de concurență între producători și a intervenției reduse a guvernului în sfera economică. Toată această liberalizare a fost marcată de apariția inflației, apariție anticipată ținând cont de transformările efectuate, însă lucrurile au început să se agraveze când inflația atingea chiar trei cifre, cum a fost în anul 1993. Statul a încercat să aplaneze tensiunile economice existente în acea perioadă mai ales prin subvențiile acordate pentru acoperirea pierderilor unor întreprinderi, pentru agricultură, construcții, industria extractivă, dar și pentru acoperirea diferențelor nefavorabile de preț pentru tranzacțiile din cadrul comerțului exterior, pentru unele produse de bază sau pentru transportul în comun. Astfel, populația a fost supusă unei schimbări neașteptat de puternice, schimbare greu adaptabilă atât pentru organele de conducere ale statului, dar mai ales pentru oamenii de rând care au trebuit să se confrunte cu o nouă politică economică reflectată în condițiile de trai.
Bibliografie
Cărți de specialitate
Barbu, Cristian Marian. Economie: microeconomie – macroeconomie.București. Editura Universitară, 2010;
Beju, Viorel. Prețuri. București, Editura Economică, 2000;
Cornescu Viorel, Platis Magdalena. Economie. Universitatea din București, Editura CREDIS, 2002;
Crețoiu Gheorhe, Cornescu Viorel, Bucur Ion. Economie. București. Editura ALL Beck, 2003;
Dodescu, Anca. Statul și economia de piață. București, Editura Economică, 2000;
Dudian, Monica. Economie. București. Editura C.H, 2008;
Patriche Dumitru, Stănescu Ioan, Grigorescu Mihai, Emilian Radu, Enică Nicoleta. Economie comercială. București, Editura Economică, 1998;
Articole de specialitate
Vasilescu, Adrian. "Leul fără frontiere (2)", Adevărul, 12 decembrie 2013;
Vasilescu, Adrian. "Leul fără frontiere (4)", Adevărul, 9 ianuarie 2014;
Vasilescu, Adrian. "Leul fără frontiere (5)", Adevărul, 16 ianuarie 2014;
Pagini web
www.bnro.ro. Dănilă, Nicolae. "Dezvoltare strategică sau ajustări frecvente", 19.03.2010;
www.ince.ro. Isărescu, Mugur C., Reflecții economice***Contribuții la teoria macrostabilizării. București, Academia Română, 2006;
Bibliografie
Cărți de specialitate
Barbu, Cristian Marian. Economie: microeconomie – macroeconomie.București. Editura Universitară, 2010;
Beju, Viorel. Prețuri. București, Editura Economică, 2000;
Cornescu Viorel, Platis Magdalena. Economie. Universitatea din București, Editura CREDIS, 2002;
Crețoiu Gheorhe, Cornescu Viorel, Bucur Ion. Economie. București. Editura ALL Beck, 2003;
Dodescu, Anca. Statul și economia de piață. București, Editura Economică, 2000;
Dudian, Monica. Economie. București. Editura C.H, 2008;
Patriche Dumitru, Stănescu Ioan, Grigorescu Mihai, Emilian Radu, Enică Nicoleta. Economie comercială. București, Editura Economică, 1998;
Articole de specialitate
Vasilescu, Adrian. "Leul fără frontiere (2)", Adevărul, 12 decembrie 2013;
Vasilescu, Adrian. "Leul fără frontiere (4)", Adevărul, 9 ianuarie 2014;
Vasilescu, Adrian. "Leul fără frontiere (5)", Adevărul, 16 ianuarie 2014;
Pagini web
www.bnro.ro. Dănilă, Nicolae. "Dezvoltare strategică sau ajustări frecvente", 19.03.2010;
www.ince.ro. Isărescu, Mugur C., Reflecții economice***Contribuții la teoria macrostabilizării. București, Academia Română, 2006;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Capitolul I. Importanța și dezvoltarea pieței. Mecanismele pieței pe scurt (ID: 144880)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.