Capitolul I Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului

CUPRINS

Capitolul I Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului

Secțiunea I Consacrare constituțională

Secțiunea a II-a Necesitatea ocrotirii drepturilor și libertăților prin mijloace de drept penal

Secțiunea a III-a Violul pe scara istoriei

Secțiunea a IV-a Drept comparat

Capitolul II Infracțiuni privitoare la viața sexuală. Aspecte comune și generale

Capitolul III Infracțiunea de viol. Analiză

Secțiunea I Concept și caracterizare

Secțiunea a II-a Obiectul juridic

Secțiunea a III-a Obiectul material

Secțiunea a IV-a Subiecții infracțiunii

Secțiunea V-a Latura obiectivă

Secțiunea a VI-a Latura subiectivă

Secțiunea VII-a Formele infracțiunii

Secțiunea a VIII-a Modalitățile infacțiunii

§ 1. Generalități

§ 2. Fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună

§ 3. Victima se află în îngrijirea, ocrotirem educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului

§ 4. S-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății

§ 5. Victima nu împlinise vârsta de 14 ani

§ 6. Violul urmat de moartea sau sinuciderea victimei

Secțiunea a IX-a Sancțiuni

Secțiunea a X-a Cauze de nepedepsire

Capitolul IV Alte dimensiuni

Secțiunea I Aspecte procesual penale

Secțiunea a II-a Aspecte medico-legale

Secțiunea a III-a Aspecte criminalistice

Secțiunea a IV-a Aspecte criminologice

=== VIOLUL ===

CAPITOLUL I

DREPTURILE ȘI LIBERTĂȚILE FUNDAMENTALE ALE CETĂȚEANULUI

SECȚIUNEA I

CONSACRARE CONSTITUȚIONALĂ

Constituția României din 1991 conține dispoziții privitoare la asigurarea dreptului la viață, integritate fizică și psihică, libertate, viață familială, intimă și privată, demnitate și onoare, drepturi care sunt în legătură cu săvârșirea infracțiunii de viol, în sensul că prin săvârșirea acestei infracțiuni sunt încălcate unul sau mai multe dintre drepturile despre care am făcut vorbire mai sus.

În ceea ce privește dreptul la viață, într-o accepțiune restrânsă, dreptul la viață privește viața persoanei numai în sensul ei fizic, iar într-o altă accepțiune largă viața persoanei este privită ca un univers de fenomene, fapte, cerinețe și dorinți ce se adaugă, permit și îmbogățesc existența fizică.

Art. 22 din Constituție se referă la accepțiunea restrânsă a dreptului la viață.

Cât privește dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea constituțională (art. 22). Respectul integrității fizice este garantat prin Constituție, rezultând astfel obligația autorității publice de a o asigura.

Același art. 22 din Constituție ocrotește și dreptul la integritate psihică, omul fiind conceput – sub asepect juridic – ca un complex de elemente în care fizicul și psihicul nu pot fi despărțite. Mutilarea (în cazul nostru prin săvârșirea infracțiunii de viol) unei sau alteia dintre integrități este contrară drepturilor umane.

Prin săvârșirea infracțiunii de viol se atentează și la libertatea persoanei, încălcându-se astfel (și) art. 23 din Constituție care garantează libertatea individuală.

Acest text constituțional folosește două exprimări și anume cea de “libertate individuală” și “siguranță a persoanei”.

Aceste noțiuni nu sunt unul și același lucru.

Exprimarea constituțională este rezultatul faptului că libertățile aparținând persoanei trebuie reglementate nu numai în totlitatea lor, ca fiind esențiale pentru fiecare individ și indivizibile, ci și fiecare în parte.

Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituție, privește libertatea fizică a persoanei.

Siguranța persoanei exprimă ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicare Constituției și a legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanții care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale.

Prin urmare, pentru ceeea ce ne interesează aici, norma constituțională ce ar fi încălcată prin săvârșirea infracțiunii de viol ar fi aceea privitoare la libertatea persoanei.

Tot prin săvârșirea infracțiunii de viol sunt încălcate și drepturile privitoare la ocrotirea vieții intime, familiale și private, prevăzute de Constituție (art. 26).

Aceasta impune autorităților publice de obligația de a respecta și ocroti viața intimă, familială și privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om are dreptul la propria sa viață intimă, familială și privată.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăși este un aspect al vieții intime și private, fiind unul dintre cele mai naturale, inalienabile și impresriptibile drepturi ale omului.

Acest drept este cunoscut și sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul său, sau cea de libertate corporală.

Prin săvârșirea infracțiunii de viol se încalcă o altă normă constituțională, anumea cea privitoare la ocrotirii sănătății (art. 33 din Constituție).

Dreptul la ocrotirea sănătății ține de condiția umană la nivelul cerințelor actuale de viață, prin conținutul său asigurând cetățeanului păstrarea și dezvoltarea calităților sale fizice și mentale care să-i permită o reală și eficientă participare la întreaga viață politică, economică, socială și culturală.

SECȚIUNEA A II-A

NECESITATEA OCOTIRII DREPTURILOR ȘI LIBERTĂȚILOR PRIN MIJLOACE DE DREPT PENAL

Drepturile și libertățile despre a căror ocrotire face vorbire Constituția (enumerate mai sus) sunt obiect al preocupărilor legiuitorului penal; încă din primul articol al Codului penal se reflectă și atenția deosebită acordată apărării celor mai de seamă atribute ale persoanei: viața, libertatea, integritatea corporală, demnitatea.

Dând expresie cerinței ca drepturile de care face vorbire Constituția și art. 1 al Codului penal, în partea specială a acestuia au fost prevăzute infracțiuni care concretizează voina legiuitorului de incrimina categorii de fapte ce aduc atingere libertății, sănătății, demnității, vieții intime etc. persoanei fizice.

Astfel: art. 174 și urm. Incriminează omucirderea; art. 180 și urm. Incriminează lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății; art. 189 și urm. Incriminează lipsirea de libertate în mod ilegal ș.a.

Un grup important de infracțiuni este cel privitor la infracțiunile privitoare la viața sexuală (art. 197-204 C. pen.), un loc important fiin deținut de viol.

Acesta, fiind una dintre cele mai grave infracțiuni contra persoanei, are o profundă valoare antisocială.

El constituie cea mai brutală atingere adusă libertății sexuale a ființei umane, fiind, în același timp, și un important atribut al acesteia.

Raportul sexual săvârșit prin constrângerea persoanei lovește în inviolabilitatea sexuală, în inviolabilitatea fizică, în demnitatea și libertatea persoanei.

El are drept consecințe vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori chiar moartea persoanei, și poate pune în pericol dezvoltarea normală psihică și fizică a victimei acestei infracțiuni, echilibrul moral al acesteia ca soție și mamă, ori ca viitoare soție și mamă, poate provoca grave atingeri în sfera relațiilor privitoare la filiație și familie.

Pericolul social pe care îl reprezintă infracțiunea de viol constă, deci, în primul rând, în răul pe care îl generează direct contra persoanei victimei considerată individual, adică prin prisma atributelor și intereselor acesteia.

Acest pericol constă totodată în urmările profund dăunătoare pe care le antrenează pe plan social, contra desfășurării normale a vieții sexuale a omenirii, deoarece respectarea atributelor inalienabile ale personalității umane în sfera relațiilor sexuale constituie una din bazele existenței societății.

Încălcarea libertății sexuale a persoanei crează și o stare de nesiguranță socială, și chiar un dezechilibru deosebit de primejdios pentru însăși existența societății în ansamblul acesteia.

Așadar, de aici rezultă că reacția penală împotriva faptelor de viol constituie o necesitate.

Săvârșirea infracțiunii de viol constituie manifestarea unei conștiințe profund înapoiate, a unei personalități caracterizată prin grave deficiențe morale și printr-o agresivitate extrem de periculoasă.

Printre componentele conștiinței înapoiate care generează o asemenea conduită antisocială se întâlnește cel mai adesea mentalitatea retrogradă, concepția inumană, primitivă și josnică care consideră femeia ca pe o ființă inferioară, ca pe un obiect al posesiunii de care bărbatul poate abuza folosind forța sa fizică.

Această caracterizare criminologică întregește imaginea pericolului social al infracțiunii de viol și pune în evidență importanța acțiunilor de prevenire și combatere a acestei infracțiuni.

Violul, ocupând locul principal printre infracțiunile privitoare la viața sexuală, trebuie privit ca infracțiunea caracteristică pentru acest grup de infracțiuni, el constituind cea mai gravă formă de încălcare a relațiilor și a valorilor etico-sociale a căror ocrotire constituie scopul incriminării și sancționării infracțiunilor privitoare la viața sexuală.

Apărarea acestor relații și valori trebuie să aibă, și are loc, în primul rând prin apărarea libertății și inviolabilității sexuale a persoanei, iar forma tipică de lezare a acestor valori constituie constrtângerea femeii la raport sexual.

De aceea violul este prevăzut ca infracțiunea cea mai gravă în grupul infracțiunilor privitoare la viața sexuală.

Așadar, din punct de vedere legislativ, apare justificată situarea violului în fruntea grupului de infracțiuni privitoare la viața sexuală.

Cele mai multe din reglementările privitoare la această infracțiune își au corespondent și în incriminarea și sancționarea celorlalte infracțiuni, în cazurile în care acestea privesc libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei.

SECȚIUNEA A III-A

VIOLUL PE SCARA ISTORIEI

Dispozițiile prevăzute în Codul penal care incriminează fapta de viol, contituie o protecție juridică a persoanei de sex feminin de a întreține relații sexuale exclusiv după propria ei voință, cât și a dreptului la inviolabilitatea corpului acesteia sub aspectul participării la viața sexuală.

Fapta unui bărbat, de a constrânge o femeie să întrețină cu el raport sexual ori de a profita de imposibilitatea acesteia de a refuza participarea, constituie o gravă încălcare a libertății persoanei de sex feminin.

Urmările unor asemenea manifestări violente, cu autentice antecedente de primitivism, prin care se atentează la drepturile persoanei de sex feminin pot fi de o însemnată gravitate atât pentru persoana de sex feminin, cât și pentru societate în ansamblul ei, ele putând fi pe termen scurt sau lung, ori chiar ireparabile.

Așadar, în plan individual ele pot provoca afecțiuni fizice – vătămări corporale, îmbolnăviri sau chiar pot duce la moartea persoanei – sau psihice – traume care marchează uneori întreaga viață a femeii, mai ales atunci când violul este comis asupra unor persoane imature ori cu structură psihică fragilă-, pot determina desfacerea unor căsătorii, iar în plan societal, pot crea stări de neliniște, de insecuritate colectivă din punctul de vedere al inviolabilității sexuale.

Popoarele din cele mai vechi timpuri au respectat femeia.

De-a lungul istoriei, fapta bărbatului de a constrânge o femeie la raporturi sexuale a fost tratată în modalități diferite, în raport cu măsura în care s-a recunoscut acesteia un catalog mai larg ori mai restrâns de drepturi, în raport de obiceiuri, de credințe religioase etc. dintr-o parte sau alta a lumii la timpul respectiv.

S-a reacționat, uneori, individual, prin mijloace dure – mergând de la infirmizarea până la uciderea violatorului – de către bărbatul considerat în drept – părinte, frate, logodnic – a pedepsi ori răzbuna dezonoarea femeii constrânse la raporturi sexuale.

Mai târziu asemenea fapte au fost trecute în legi penale.

În țara noastră violul a fost prevăzut ca infracțiune încă din primele legiuiri și sancționat cu pedepse extrem de aspre.

În vechiul drept românesc, pravilele din secolul al XVII-lea, conțineau mai multe dispoziții care incriminau diverse categorii de fapte considerate infracțiuni.

Astfel, răpirea de fată (sau de femeie) a constituit o infracțiune gravă în dreptul feudal român, ca și la alte popoare vecine.

Întemeindu-se pe pravilă, domnia a considerat răpirea ca o vină gravă, a cărei judecată a rezervat-o domnului, pedeapsa putând să fie moartea dar ținând seama de spiritul poporului și de interesul propriu, a îngăduit răscumpărarea vinei prin gloabă, ca prin represiune să facă un izvor de venit.

Pravilele au generalizat pedeapsa cu moartea, iar averea răpitorului era dată femeii răpite.

Se hotăra că “răpitura” era mai gravă când se răpea o fată de boier mare.

Pentru existența infracțiunii se cerea:

transportarea răpitei dintr-un loc în altul;

b) necinstirea ei prin violență.

Când aceasta se făcea cu voia femeii, răpitorul se pedepsea după voia judecătorului.

Deși pedeapsa obișnuită era gloaba, domnia păstra dreptul să aplice pravila dacă așa găsea de cuviință.

Pravilele deosebeau răpirea cu violență de “ademenirea cu dezmerdăciune și cu zburdăciuni și cu dări și cu făgăduințe”, care constituiau vina de seducție, pedepsită mai ușor: “după voia giudețului”.

Aceleași pravile stipulau cum că concubina care avea relații cu un alt bărbat era pedepsită ca adulteră iar bărbatul care, după ce violează o fată, o ia în casă ca să-i fie “ca o curvă” nu se pedepsea.

Violul a fost incriminat în Codurile penale din Vechiul Regat, Transilvania și Bucovina, în Codul penal din 1864, cât și acela din 1936.

Codul penal de la 1864 incrimina fapta de viol sub forma de atentat contra pudorii cu violență (art. 264 din acest cod).

Sub aceeași denumire erau incriminate actele de homosexualitate și alte acte de persversiune sexuală săvârșite cu violență.

O modalitate mai gravă a infracțiunii era caracterizatăde împrejurarea că victima era mai mică de 15 ani, ca și de existența anumitor raporturi între făptuitor și victimă.

Dacă fapta avea ca urmare moartea victimei pedeapsa era munca silnică pe viață.

Într-o mai bună sistematizare, deși într-un mod mai complicat și păstrând încă impreciziuni în definirea noțiunii de viol, Codul de la 1936 incrimina fapta de viol sub denumirea proprie de infracțiune de viol în titlul XI intitulat “Infracțiunii contra pudorii și bunelor moravuri” și în capitolul I din acest titlu cu denumirea de “Infracțiuni contra pudorii”.

Textul art. 419 se referea la raportul sexual cu o persoană de orice sex, incluzând în felul acesta în noțiunea de viol și relațiile între persoane de același sex, adică raporturile homosexuale săvârșite împotriva voinței victimei.

Prin dispozițiile din art. 422 și 425 erau prevăzute modalități mai grave ale infracțiunii de viol în considerarea numărului participanților la infracțiune și a raporturilor speciale dintre făptuitor și victimă.

În fine, prin dispozițiile din art. 426 se prevedea, pentru violul care a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa muncii silnice pe viață.

În caracterizarea infracțiunii de viol, codul anterior asimila, și el, profitarea de imposibilitatea victimei de a-și exprima voința sau de a se apăra, cu constrângerea acesteia la raport sexual.

Deosebirile dintre reglementările privitoare la infracțiunea de viol, din Codul penal anterior și cele din noul Cod penal, pun unele probleme de determinare a legii aplicabile situațiilor tranzitorii create prin intrarea în vigoare a noului cod.

Situațiile tranzitorii create prin intrarea în vigoare a noului cod pot privi modalitățile grave ale infracțiunii de viol ca și pedeapsa aplicabilă.

În ce privește existența modalităților violului, trebuie menționat faptul că, spre deosebire de codul anterior, noul Cod penal nu mai prevede, ca circumstanță agravantă, împrejurarea că victima a rămas gravidă sau că i s-a transmis o boală venerică.

De aceea dispozițiile din noul cod penal apar ca mai favorabile infractorului.

Dacă s-a transmis victimei o boală venerică va exista un concurs de infracțiuni între violul simplu și infracțiunea de contaminare venerică (art. 309 C. pen.).

În schimb, noul Cod penal prevede, printre circumstanțele care caracterizează modalități agravate ale infracțiuni, legate de urmăririle materiale ale faptei, împrejurarea că s-a cauzat victimei o vătămare gravă a sănătății sau integrității ei corporale și împrejurarea că fapta a avut ca urmare sinuciderea victimei.

Asemenea modalități ale violului nu erau prevăzute de dispozițiile vechiului cod care, din acest punct de vedere, apar, și ele, ca mai favorabile infractorului.

Sub raportul sancțiunii, întrucât Codul de la 1936 prevedea pentru infracțiunea de viol simplu pedeapsa închisorii de la 2 la 5 ani, dispozițiile acestuia sunt mai favorabile infractorului în comparație cu cele din noul cod, care a urcat maximul închisorii la 7 ani.

În ce privește pedeapsa în cazul modalităților agravate ale infracțiunii, dat fiind faptul că în codul anterior acestea erau prevăzute prin dispoziții diferite, iar pedeapsa corespunzătoare diferea și ea de la o dispoziție la alta, pentru stabilirea legii aplicabile va trebui să se facă comparația între dispozițiile din noul cod și fiecare dintre dispozițiile corespunzătoare din codul anterior.

Astfel, referindu-ne la împrejurarea că victima este mai mică de 14 ani, întrucât dispoziția din alin. ultim al art. 419 din codul anterior prevedea pedeapsa închisorii de la 5 la 10 ani, dispoziția din art. 197 alin. 2 C. pen. nou apare ca mai favorabilă infractorului fiindcă prevede un minim mai scăzut al pedepsei.

Când violul s-a săvârșit în modalitatea caracterizată prin împrejurarea că la săvârșirea infracțiunii au luat parte două sau mai multe persoane și prin aceea că victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea sau tratamentul făptuitorului, pentru determinarea legii mai favorabile infractorului trebuie să se examineze situația de fapt și toate împrejurările care se țin în seamă la determinarea concretă a pedepsei.

Dacă, în urma acestui examen, se vădește necesitatea stabilirii unei pedepse către minimul special al acesteia, dispozițiile din noul Cod penal nvor putea fi mai favorabile infractorului, fiindcă ele prevăd un minim special mai scăzut; din contra, o orientare spre maximul special al pedepsei poate desemna ca mai favorabilă codul anterior care stabilea l a 8 ani maximul special al închisorii, spre deosebire de legea nouă în care acest maxim a fost urcat la 10 ani.

În schimb, cu privire la împrejurarea că victima se afla sub paza făptuitorului, dispoziția din art. 425 C. pen. anterior, care incrimina fapta, comisă în aceste condiții, ca pe o variantă a infracțiunii tip de viol, apare ca net mai favorabilă infractorului, prin limitele cu mult mai reduse ale pedepsei.

Cât privește situația în care fapta de viol a avut ca urmare moartea victimei, dispoziția din noul Cod penal, care, spre deosebire de C. pen. anterior, care prevedea pedeapsa muncii silnice pe viață, prevede pedeapsa închisorii de la 15 la 25 ani, este, oarecum, mai favorabilă infractorului.

În fine, problema determinării legii mai favorabile se pune și în raport cu condițiile de punere în mișcare și de exercitare a acțiunii penale, precum și în raport cu cauza de nepedepsire constând în căsătoria făptuitorului cu victima.

În ce privește necesitatea plângerii prealabile, spre deosebire de noul Cod penal care a prevăzut-o numai pentru infracțiunea de viol simplu (alin. 1 al art. 197), Codul de la 1936 prevedea necesitatea unei asemenea plângeri și pentru unele modalități mai grave ale violului cum ar fi cele legate de împrejurarea că fapta a fost săvârșită de un tutore, curator, învățător, educator, supraveghetor, medic curant ori de către mai multe persoane.

Așa fiind, în situațiile tranzitorii privitoare la asemenea cazuri, dacă lipsește plângerea prealabilă legea veche va apărea ca mai favorabilă infractorului.

Din contră, în ce privește căsătoria făptuitorului cu victima, care era prevăzută și de codul anterior ca o cauză de nepedepsire, dispozițiile din Codul penal nou sunt mai favorabile pentru că extind beneficiul acestei cauze de impunitate la toți participanții la infracțiune, spre deosebire de legea veche care restrângea acest beneficiu la autorul infracțiunii.

În concluzie, actuala redactare a Codului penal, ce incriminează fapta de viol este net superioară celei anterioare, asigurând persoanelor de sex feminin o protecție mai deplină a drepturilor la viață și inviolabilitatea sexuală.

SECȚIUNEA A IV-A

DREPT COMPARAT

Infracțiunea de viol este sancționată nu numai de legiuitorul român, ci în toate statele moderne.

Față de legile penale ale altor state, există însă unele diferențe față de legea română.

Astfel, în ceea ce privește sancționarea violului exercitat de soț asupra soției sale, leguitorul român nu sanțcionează asemenea faptă, spre deosebire, de exemplu, de legiuitorul francez.

Astfel, în concepția legiuitorului francez violul poate fi comis de “oricine” asupra “oricui”.

În conformitate cu art. 222-223 C. pen. francez:

“Orice act de penetrație sexuală, de orice natură ar fi, comis asupra persoanei altuia prin violență, constrângere, amenințare ori surpriză, reprezintă un viol.

Violul este pedepsit cu 15 ani de recluziune criminală”.

Acest mod de redactare a textului putând permite și sancționarea violului comis de soț asupra soției.

S-a mai arătat că, față de legislația europeană (Codurile penale ale Suediei, Spaniei, Elveției, Olandei, Franței ș.a.), Codul penal român ar trebui să elimine circumstanțierea subiecților – actv și pasiv – ai infracțiunii, astfel încât incriminarea violului să privesască și fapta comisă de femeie asupra bărbatului.

CAPITOLUL II

INFRACȚIUNI PRIVITOARE LA VIAȚA SEXUALĂ.

ASEPCTE COMUNE ȘI GENERALE

Așa cum am ami arătat, libertatea individuală include și libertatea sexuală, adică posibilitatea persoanei, indiferent de sex, de a lua hotărârî în domeniul vieții sexuale, fără temerea că i s-ar putea produce vreun rău.

În cadrul grupului mare al infracțiunilor contra persoanei, infracțiunile privitoare la viața sexuală se constituie ca un subgrup aparte caracterizat prin specificul valorilor sociale care formează obiectul ocrotirii juridice și anume libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, pe de o parte, și moralitatea vieții sexuale, pe de altă parte.

Viața sexuală constituie un domeniu deosebit de important al vieții persoanei.

Manifestările de viață sexuală, adică raporturile sexuale în care oamenii intră în mod necesar, dau naștere unor relații sociale în a căror normală desfășurare sunt deopotrivă interesați atât individul, cât și societatea.

În viața sa sexuală, persoana este vital interesată într-o astfel de desfășurare a relațiilor sociale care să asigure nu numai apărarea atributelor sale esențiale (viață, integritate fizică și psihică, libertate, demnitate), dar și realizarea deplină a acestora.

Manifestarea persoanei în domeniul vieții sale sexuale este o parte a manifestării ei sociale, iar realizarea deplină a personalității umane presupune realizarea ei și pe planul vieții sexuale: nașterea și pregătirea pentru viața urmașilor.

La rândul său, societatea este, de asemenea, vital interesată în desfășurarea normală a vieții sexuale a individului și deci a relațiilor sociale născute din acest fapt.

Desfășurarea normală a vieții sexuale a indivizilor asigură dezvoltarea demografică normală a societății, tinerețea și vigoarea acestora.

Pentru a satisface aceste cerințe vitale, viața sexuală a persoanei trebuie să se desfășoare după anumite norme a căror respectare asigură apărarea unor valori morale și juridice de maximă importanță și anume libertatea și moralitatea vieții sexuale a persoanei.

Libertatea sexuală este un aspect al libertății persoanei.

Ea înseamnă dreptul absolut al persoanei, în primul rând, al persoanei de sex feminin, de a intra în raporturi sexuale numai după libera sa voință, libertatea deplină de alegere a partenerului de raport sexual.

Libertatea sexuală are drept corolar inviolabilitatea sexuală a persoanei, în sensul că aceasta nu poate fi constrânsă, sub nici o formă, la un raport sexual.

La rândul său, moralitatea vieții sexuale presupune desfășurarea acesteia, în primul rând, potrivit legilor naturii, adică prin practicarea de raporturi sexuale normale, a căror rezultat firesc este procrearea.

Numai o astfel de viață sexuală poate asigura atât satisfacerea instinctului sexual, cât și interesele generale ale colectivității.

Încălcarea acestor norme ale vieții sexuale este deci contrară unor interese sociale fundamentale, iar faptele prin care se aduc atingere libertății sau moralității vieții sexuale a persoanei sunt socialmente periculoase, fiindcă viața societății nu se poate desfășura normal, iar în ultimă instanță ar fi cu neputință, fără respectarea acestor valori sociale.

Infracțiunile privitoare la viața sexuală reprezintă tocmai astfel de fapte de încălcare a libertății și moralității vieții sexuale a persoanei, cu repercursiuni grave asupra persoeni cu toate atributele ei esențiale, precum și asupra familiei.

De aceea, apărarea persoanei prin mijloace de drept penal, cuprinde, în mod firesc și apărarea vieții sale sexuale.

Infracțiunile privitoare la viața sexuală au ca obiect juridic specific relațiile sociale a căror desfășurare normală nu este cu putință fără apărarea libertății și moralității vieții sexuale a persoanei.

Obiectul material îl constituie însăși corpul persoanei.

Infracțiunile privitoare la viața sexaulă sunt prevăzute în capitolul al III-lea al părții speciale a Codului peanl (art. 194-204) și sunt următoarele: violul, raportul sexual cu o minoră, seducția, relații sexuale între persoanele de același sex, perversiunea sexuală, corupția sexuală și incestul.

Cât privește aspectele crimonologice și cele procesuale, s-a arătat că infracțiunile privitoare la viața sexuală sunt în general manifestări ale unei conștiințe înapoiate, ale unor concepții retrograde privitoare la viața sexuală, la atitudinea față de femeie.

Numai în mică măsură poate fi luat în considerare rolul criminogen al unor anomalii anatomo-fiziologice ca în cazul actelor nefirești privind viața sexuală.

Din punct de vedere procesual este de remarcat necesitatea constatării medico-legale ca mijloc de probă pentru existența infracțiunii și a împrejurărilor în care aceasta a fost săvârșită.

CAPITOLUL III

INFRACȚIUNEA DE VIOL.

ANALIZĂ

SECȚIUNEA I

CONCEPT ȘI CARACTERIZARE

Violul este definit ca fiind fapta unui bărbat de a purta un raport sexual cu o altă persoană de sex feminin, fără consimțământul acesteia, adică prin constrângere sau profitând de imposibilitatea victimei de a-și exprima voința sau de se apăra.

În ceea ce privește noțiunea de raport sexual sexual, prin lege nu se dă o definiție a acestuia.

În literatura juridică specialitate se consideră că raportul sexual este acea conjuncție (copulare) a organelor de sex masculin și feminin, sau cu alte cuvinte actul de pătrundere (intromisiune) al organului procreator al bărbatului în organul corespondent al femeii.

Raportul sexual presupune un act fiziologic și nu simpla apropiere sau atingere a organelor sexuale.

Într-un asemenea caz și în ipoteza în care victima este minoră, fapta constituie infracțiunea de corupție sexuală.

Pentru realizarea infracțiunii de viol este lipsit de relevanță dacă s-a ajuns sau nu la crearea condițiilor necesare procreerii, adică dacă actul sexual a fost finalizat.

Folosirea constrângerii fizice împotriva unei femei, silirea acesteia sau amenințarea împotriva acesteia, în scopul de a-i înfrânge împotrivirea la un raport sexual neconsimțit de către aceasta (constrângere explicită), ori abuzarea față de imposibilitatea în care se găsea o femeie de a-și manifesta voința sau de a se apăra, pentru a avea raport sexual cu aceasta (constrângere implicită), aceasta fiind ceeea ce caracterizează în esență infracțiunea de viol.

Așa cum rezultă și din art. 197 alin. 1 C. pen., ideea de nesocotire, de violare a libertății sexuale a unei persoane de sex feminin, prin constrângerea ei la un raport sexual, stă la baza incriminării faptei de viol.

Așadar, în cazul infracțiunii de viol constrângerea poate fi explicită sau implicită.

Constrângerea explicită (manifestă) se poate realiza, pe de o parte, prin exercitarea unor acte violente asupra victimei – lovire, maltratare etc.-, iar pe de altă parte prin folosirea de către autor a forței fizice până la înfrângerea rezistenței (opunerii) de către femeia agresată.

Din acest ultim punct de vedere doctrina medico-legală a apreciat că o femeie adultă, în deplinătatea facultăților fizice, nu poate fi violată de către un singur bărbat, fiind capabilă de a se apăra și de a opune rezistență, putându-se ajuta și de mișcările bazinului.

Constrângerea se poate realiza, pe de o altă parte, prin amenințări adresate fie victimei, fie unor persoane față de care aceasta nutrește sentimente puternice de afecțiuni ori de recunoștință.

Pentru ca infracțiunea de viol să fie realizată, constrângerea explicită (manifestă) trebuie să preceadă ori să fie concomitentă actului sexual.

Exercitarea unor acte de violență, fizică sau psihică, în posterioritatea raportului sexual, este de natură a-l scoate pe acesta de sub imperiul constrângerii – deci fapta nu va constitui infracțiunea de viol -, în vreme ce actele respective urmează a fi tratate prin prisma uneia dintre prevederile care incriminează astfel de manifestări.

S-a mai considerat că victima nu este obligată să opună rezistență presiunilor fizice ori psihice exercitate de autor, și nici să continue rezistența – în ipoteza că realizează zădărnicia acesteia -, suficient fiind a-și exprima, verbal sau prin maniera comportamentală, refuzul de a participa la actul sexual.

În literatura de specialitate de specialitate s-a mai exprimat și opinia potrivit căreia constrângerea soției de a întreține un raport sexual de către soț nu constituie infracțiunea de viol, aducându-se ca motivare că instituția căsătoriei restrânge femeii dreptul la libertate sexuală.

De asemenea s-a mai susținut că în ipoteza săvârșirii unui viol de către soț asupra soției, prin constrângere fizică, este posibilă antrenarea răspunderii penale a acestuia, dar numai prin prisma prevederilor legale care incriminează faptele de lovire sau vătămare corporală ori a sănătății, întrucât, căsătoria nu restrânge și dreptul femeii la inviolabilitatea persoanei.

De exemplu, într-o opinie s-au susținut următoarele:

“Nu săvârșește o asemenea faptă bărbatul care ar comite o asemenea faptă asupra soției sale.

Existența căsătoriei presupune consimțământul femeii la raporturi sexuale cu soțul ei, iar dacă acest consimțământ nu mai este reținut, ea poate pune capăt vieții conjugale prin desfacerea căsătoriei pe cale divorțului”.

De asemenea, s-a mai arătat că:

“Ocrotirea libertății sexuale a femeii căsătorite are loc deci ținându-se seama de acest consimțământ care exclude noțiunea de viol, în ceea ce privește pe soțul ei.

Aceasta nu înseamnă, bineînțeles, că bărbatul căsătorit ar avea dreptul de a recurge la acte de constrângere față de soția sa atunci când aceasta se opune raportului sexual.

Dimpotrivă, soția are dreptul de a se opune acestor raporturi, pentru că libertatea ei sexuală, ca și libertatea persoanei în general, este inalienabilă prin căsătorie sau prin orice altă cale.

De aceea, soțul care va folosi în acest scop, acte de violență asupra soției sale va fi răspunzător penal atunci când fapta se va întregi conținutului vreunei infracțiuni contra persoanei.

Ceea ce constituie infracțiune, în acest caz, nu este încălcarea libertății femeii de a consimți la raport sexual, ci actele de constrângere folosite în acest scop, care au determinat o vătămare a sănătății sau integrității corporale ori moartea sau sinuciderea victimei”.

Teoria non-violului în raporturile intraconjugale, chiar și în situația în care soții sunt despărțiți în fapt, apare de înțeles în concepția celor care au elaborat Codul penal anterior, concepție în conformitate cu care, raportul sexual prin siluire se pedepsește doar când acesta era realizat extraconjugal, aducându-se ca argument că:

“Raportul sexual (în ceea ce privește femeia) este o dorință conjugală, a cărei îndeplinire soțul o poate obține chiar cu constrângere și fiindcă prin căsătorie soția și-a dat consimțământul la această îndatorire pe toată durata căsătoriei”.

Mai greu de înțeles este preluarea și susținerea acestei teorii de către juriștii moderni.

În susținerea opiniei care nu s-a alăturat acesteia din urmă amintite, s-au adus următoarele patru considerente:

1. Constituția României, în art. 16, prevede, printre drepturile fundamentale ale cetățeanului, dreptul la egalitate în fața legii ”… fără privilegii și fără discriminări”, iar art. 4 arată că egalitatea între cetățeni este realizată fără deosebiri, între altele, pe criteriul sexual.

Statuarea unui asemenea drept – care s-ar putea numi fără nici o ezitare ca drept fundamental fanion în sistemul constituțional – face imposibilă acreditarea teoriei că doar femeia are “datorință legală” de a întreține raporturi sexuale exclusiv și oricând cu soțul și că numai ei îi este restrânsă libertatea sexuală prin căsătorie, în vreme ce “egalul” partener de căsătorie este abstras “datorinței” și deci restricționării libertății sexuale.

2. Tot Constituția României, prin art. 49, introduce un principiu sever cu privire la restrângerea exercițiului drepturilor sau libertăților cetățenești, principiu care interzice limitarea acestora altfel decât prin lege.

Or, nici Codul familiei și nici o altă lege nu conține prevederi de natură a jugula dreptul sau exercițiul dreptului la liberatate sexuală – ca dimensiune a dreptului la libertate individuală – absența unei atare prevederi conducând inexorabil la concluzia că teoria în discuție este, cel puțin în prezent, contrară spiritului constituțional, contrară cerinței exprese și imperative de a se restrânge dreptul fundamental exclusiv prin intermediul legii.

3. În sfârșit, apare de ordinul ilogismului juridic restrângerea, prin efectul căsătoriei, doar a dreptului femeii la libertatea vieții sexuale, în vreme ce toate celelalte drepturi fundamentale își păstrează integralitatea, iar încălcarea lor de către soț constituie infracțiuni – inviolabilitatea persoanei, a corespondenței, a proprietății (furtul între soți) etc.

Marșarea pe o asemenea interpretare obligă însă și la recunoașterea situației, evident absurdă, că o dată cu restrângerea libertății sexuale a femeii, instituția căsătoriei conferă bărbatului, în mod corespunzător, un drept absolut de proprietate sexuală asupra soției.

4. Un ultim argument care a fost dedus din interpretarea riguroasă a textului incriminator, este acela că legiuitorul nu a dstins – în ce privește subiectul activ – între bărbatul căsătorit și bărbatul necăsătorit – după cum nu a făcut distincție între persoana de sex feminin căsătorită și ccea necăsătorită – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Nu este poate lipsit de interes a menționa că un asemenea tratament penal este aplicat în unele state europene.

De exemplu, în concepția legiuitorului francez violul poate fi comis de “oricine” asupra “oricui”, acest mod de redactare a textului putând permite și sancționarea violului comis de soț asupra soției.

Constrângerea implicită se realizează de autorul infracțiunii prin profitarea (abuzarea) de situația în care se află victima, situație care o pune în imposibilitatea de a se apăra împotriva agresiunii sexuale ori de a-și exprima voința ei în legătură cu raportul sexual tentat de făptuitor.

În ceea ce privește persoanele de sex feminin aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința, acestea fac parte din categoria celor imature sau senile, a celor suferinde de diferite afecțiuni psihice, ori se află în situații care le fac incapabile din acest punct de vedere – consecința unei intoxicații cu alcool, stupefiante ori alte substanțe, somnul hipnotic, leșinul etc.

Deși nu calchiază integral, unele din stările care pun victima în imposibilitatea de a se apăra sunt identice cu cele în care victima este în imposibilitatea de a-și exprima voința.

Esențial pentru realizarea infracțiunii de viol în această modalitate este ca autorul să fi cunoscut, anterior săvârșirii faptei, starea de incapacitate a victimeide a se opune raportului sexual ori de a nu-și putea manifesta voința.

În consecință, așa cum rezultă și din reglementările Codului penal noțiunea de viol trebuie înțeleasă atât în sensul de constrăngere a unei persoane de sex feminin la un raport sexual, relație sexuală normală, cât și constrângerea unei femei la un act de pederastie eterosexuală sau la alte acte sexuale anormale, acte care au fost săvârșite de un bărbat (art. 201 C. pen.).

Tot din reglementările Codului penal, care caracterizezaă violul ca o constrângere a persoanei de sex feminin, mai rezultă că violul nu poate avea loc decât în cazul actelor sexuale dintre un bărbat și o femeie, raporturile homosexuale, adică raporturile dintre persoane de acealași sex fiind incriminate separat în C. pen. prin art. 200.

Includerea în noțiunea de viol nu numai a constrângerii explicite asupra unei persoane de sex feminin, dar și a faptului de profita de imposibilitatea acesteia de a-și exprima voința sau de a se apăra, ceea ce constituie o constrângere implicită, corespunde întrutotul ideii de încălcare a libertății sexuale, caracteristică infracțiunii de viol.

Însuși faptul de a profita de starea de neputință a victimei presupune lipsa consimțământului acesteia la raport sexual și implică nesocotirea consimțământului, așa încât este firesc și logic ca acest fapt să fie asimilat constrângerii.

SECȚIUNEA A II-A

OBIECTUL JURIDIC

Obiectul juridic al infracțiunii îl constituie relațiile sociale privitoare la viața sexuală a persoanei, legea penală ocrotindm prin incriminarea infracțiunii de viol, libertatea acestor relații la adăpost de orice constrângere.

Libertatea și inviolabilitatea vieții sexuale în general și a persoanei de sex feminin în special sunt, în esența lor, aspecte ale libertâții individuale și își găsesc expresia în dreptul inalienabil al persoanei de a dispune în mod liber de corpul său în relațiile sexuale, în limitele stabilite de normele dreptului și ale moralei.

Realizarea acestui drept presupune existența unor relații sociale de respect necondiționat față de aceste atribute esențiale ale persoanei.

Dar, constrângerea persoanei de sex feminin la raport sexual aduce atingere tocmai acestor relații sociale și, implicit valorilor sociale la care se referă aceste relații, adică libertății și inviolabilității sexuale a persoanei.

Așadar, obiectul juridic special al infracțiunii de viol îl constituie relațiile sociale privind libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin, relații și valori care sunt amenințate sau amenințate prin constrângerea acestei persoane la un raport sexual.

Analiza obiectului juridic special evidențiază atât obiectul ocrotirii penale, cât și răul social împotriva căruia se reacționează prin incriminarea și sancționarea faptei care îl generează.

În același timp, prin incriminarea faptei de viol își găsesc ocrotire și alte relații sociale privitoare la alte valori legate de persoana umană, relații și valori care ar putea fi lezate prin săvârșirea faptei caracteristice infracțiunii de viol.

Inviolabilitatea sexuală a persoanei este inseparabilă de inviolabilitatea fizică, astfel încât atingerea adusă inviolabilității sexuale, prin folosirea constrângerii, poate cauza o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei, ori chiar moartea acesteia.

Într-o asemenea situație relațiile sociale privind integritatea corporală, sănătatea sau viața persoanei de sex feminin, victimă a faptei de viol, constituie obiectul juridic secundar al infracțiunii de viol, ocrotirea lor realizându-se, în acest caz paralel cu ocrotirea libertății și inviolabilității sexuale.

Nu în ultimul rând este necesar a preciza că, în afară de relațiile sociale referitoare la libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei, acțiunile specifice acestei infracțiuni afectează, de regulă, și alte relații sociale cum sunt cele privind dreptul la viață, la integritate fizică și psihică, la libertatea de mișcare.

Deci, din toate acestea am putea concluziona că obiectul juridic al infracțiunii de viol este foarte complex, fiind alcătuit dintr-un fascicul de relații sociale ce privesc individul.

SECȚIUNEA A III-A

OBIECTUL MATERIAL

Valorile etico-sociale cărora li se aduce vătămare prin săvârșirea infracțiunii de viol fiind inseparabile de însuși corpul persoanei, acesta se va găsi în mod inevitabil atins prin manifestarea fizică ce constituie latura obiectivă, materială a infracțiunii de viol.

Atât constrângerea, cât și raportul sexual se exercită asupra corpului persoanei de sex feminin care devine, din acest motiv, obiectul material al infracțiunii de viol.

Atingerea adusă corpului persoanei constituie expresia materială a atingerii adusă libertății și inviolabilității sexuale a acesteia, ca valori etico-sociale ocrotite prin incriminarea faptei de viol.

Numai corpul persoanei de sex feminin în viață poate constitui obiectul material al infracțiunii de viol.

Raportul sexual practicat asupra cadavrului unei persoane de sex feminin nu va constituii infracțiunea de viol, ci infracțiunea de profanare a unui cadavru (art. 319 C. pen. ).

Dacă un asemenea raport sexual ar fi săvârșit asupra victimei, după ce aceasta încetase din viață, fie ca urmare a constrângerii la care a fost supusă prin săvârșirea sau încercarea de săvârșire a violului, fie ca urmare a suprimării ei de către infractorul care voia să ascundă infracțiunea sau să împiedice descoperirea sau prinderea sa, infracțiunea de profanare a cadavrului va exista în concurs real fie numai cu infracțiunea de viol calificat care a avut ca urmare moartea victimei, fie cu tentativa de viol și cu infracțiunea de omor calificat sau, dacă este cazul, de omor deosebit de grav.

SECȚIUNEA A IV-A

SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Întrucât violul presupune existența unui raport sexual cu p persoană de sex feminin, subiect activ nemijlocit, adică autor al acestei infracțiuni, nu poate fi decât un bărbat.

Pe de altă parte, cum o pluraritate de raporturi simultane asupra aceleiași victime nu e cu putință, violul este totodată o infracțiune cu subiect unic.

Coautoratul nu este deci posibil la infracțiunea de viol.

Este deci posibilă participația sub forma instigării sau a complicității, acești participanți putând fi bărbați sau femei.

Dacă o femeie nu poate săvârși niciodată, ca autor, infracțiunea de viol, ea poate fi instigator sau complice la săvârșirea acestei infracțiuni atunci când a adus o astfel de contribuție prin instigarea unui sau unor bărbați la săvârșirea infracțiunii de viol, sau prin săvârșirea unor acte de complicitate, inclusiv acte de constrângere asupra victimei.

Faptul că o femeie nu poate săvârși raportul sexual cu victima infracțiunii de viol nu este de natură să micșoreze răspunedrea ei penală în calitate de instigator sau de complice atunci când, și în această din urmă calitate, contribuția ei la săvârșirea infracțiunii a fost esențială.

De exemplu, fără imobilizarea sau paralizarea rezistenței victimei de către o altă femeie, raportul sexual nu ar fi fost cu putință.

Condiția cerută în mod implicit de dispozițiile legale, pentru autorul infracțiunii de viol, anume ca el să fie un bărbat, face ca infracțiunea de viol să aibă, în ceea ce privește autorul faptei, un cadru restrâns de subiecți, limitat numai la o categorie de persoane: bărbați.

Această restrângere nu privește însă pe ceilalți subiecți activi (complici, instigatori).

Legea nu cere vreo calitate pentru autor (subiectul activ nemijlocit) al infracțiunii de viol.

Din împrejurarea că infracțiunea de viol implică un raport sexual al unui bărbat cu o femeie sau cel puțin posibilitatea unui asemenea raport, pentru ca infracțiunea să poată exista, rezultă că numai bărbatul care are aptitudinea fiziologică necesară săvârșirii unui raport sexual poate fi autor al infracțiunii de viol, fie că este vorba de infracțiune fapt consumat, fie că numai de tentativă. Inaptitudinea absolută a bărbatului de a avea raoport sexual determină, deci, imposibilitatea săvârșirii infracțiunii, sub oricare dintre fotrmele acesteia.

Actele de violență, săvârșite chiar în scopul constrângerii la un raport sexual imposibil de realizat, nu pot fi calificate ca acte de viol, dar ele pot, desigur, întregi conținutul unei alte infracțiuni contra persoanei, în funcție de natura lor și de urmările socialmente periculoase pe care le-au cauzat prin ele însele.

Așadar, autorul infracțiunii de viol (bărbatul) trebuie să fie înzestrat cu aptitudinea fiziuologică de a realiza un raport sexual, adică să aibă capacitatea de coabitare (copulație), în lipsa acestei capacități comiterea faptei nefiind, deci, posibilă, iar bărbatul din această situație, care a întreprins unele acte de violență fizică sau psihică, asupra unei persoane de sex feminin va răspunde numai în limitele prevederilor legale care incriminează atare fapte (amenințare, lovire, vătă,are corporală etc.).

Poate fi subiect activ, autor al infracțiunii de viol, și un minor care răspunde penal.

Legea nu prevede vreo limită de vârstă de la care un minor sau până la care un bărbat în vârstă ar putea fi autor al violului, pentru că o asemenea dellimitare nu este cu putință, esențială fiind din acest punct de vedere, aptitudinea fiziologică pe care am amintit-o.

În ce-l privește pe minor, se va aplica în cazul acestei infracțiuni regula generală prevăzută de dispozițiile art. 99 C. pen.

Pentru stabilirea răspunderii penale a minorului va trebui să se constate în primul rând aptitudinea sexuală a acestuia și numai după aceasta se va trece la examinarea problemei discernământului.

S-a avansat și o interesantă propunere de lege ferenda, care constă, în esență, în eliminarea din textul art. 197 a circumstanțierii subiecților – activ și pasiv – ai acestui tip de infracțiune, astfel încât incriminarea violului să privească și fapta comisă asupra bărbatului.

Autorul afirmă că actul de violare a bărbatului de către femeie este perfect posibil și realizabil, iar în susținerea propunerii sale de amendare a textului actual aduce o suită de argumente teoretice, pertinente și consistente, unele dintre acestea inspirate din legislația penală autohtonă (Codul de la 1865, Legea din 17 februarie 1874) și mai ales din legislația europeană (Codul penal suedez, spaniol, elvețian, olandez, francez etc.), propunere care ar trebui avută în vedere de către legiuitor într-o reglementare viitoare.

În ceea ce privește subiectul pasiv, din examinarea noțiunii de viol s-a putut constata că numai o persoană de sex feminin poate fi subiect pasiv al infracțiunii de viol, ea fiind supusă unui raport sexual prin constrângere sau profitându-se de neputința ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Chiar dacă cu ocazia săvârșirii infracțiunii de viol s-ar săvârși acte de violență și asupra altor persoane, bărbați sau femei, care s-ar opune la săvârșirea infracțiunii sau care ar putea stânjenii pe infractor.

În comiterea faptei, acestea nu vor fi subiecți pasivi ai infracțiunii de viol, ci ai infracțiunilor contra persoanei, ale căror victime au fost.

Așadar, se poate spune și cu privire la subiectul pasiv ceea ce s-a precizat, în mod corelativ, cu privire la subiectul activ, că infracțiunea de viol este o infracțiune cu subiect pasiv unic.

De asemenea, condiția cerută de lege pentru subiectul pasiv – persoană de sex feminin – face ca infracțiunea de viol să aibă și în privința subiectului pasiv un cadru restrâns, limitat numai la persoane de sex feminin.

Nu interesează vârsta acesteia, pentru existența infracțiunii.

Dacă însă persoana de sex feminin este mai mică de 14 ani, infracțiunea îmbracă forma agravată prevăzută în art. 197 alin. 3 conform cu care:

“Pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani dacă victima nu a împlinit vărsta de 14 ani, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani”.

De asemenea, nu interesează dacă victima este o femeie căsătorită, văduvă sau divorțată, nici dacă a mai avut sau nu raporturi sexuale cu făptuitorul sau cu alți bărbați.

Chiar o femeie care s-a făcut vinovată sau a fost condamnată pentru infracțiunea de prostituție poate fi subiect pasiv al infracțiunii de viol.

Constrângerea unei persoane purtătoare a unei intersexualități sexuale va fi încadrată în infracțiunea de viol sau de relații sexuale între persoane de același sex prin constrângere, în funcție de predominanța elementelor feminine sau masculine din fenotipul sexual.

În situația în care subiect pasiv al violului este fiica minoră a autorului și, prin consecință, aceasta se află în îngrijirea, ocrotirea și educarea lui, fapta constituie infracțiunea de viol, așa cum este prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. b și aceea de incest, prevăzută de art. 203 C. pen., ambele sub forma concursului ideal.

SECȚIUNEA A V-A

LATURA OBIECTIVĂ

Elementul material al infracțiunii de viol constă într-un raport sexual cu o persoană de sex feminin.

Vătămarea inviolabilității și libertății sexuale a victimei se realizează material prin raportul sexual la care este supusă.

Textul art. 197 alin. 1 precizează că elementul material al violului constă într-un raport sexual; această precizare este importantă pentru calificarea faptei, deoarece numai un act sexual normal poate constitui elementul material al infracțiunii de viol, nu și un act sexual anormal (inversiune sau perversiune sexuală).

Codul nostru penal folosește deci expresia “raport sexual” în înțelesul de “relație sexuală normală” în opunere cu “relațiile sexuale între persoane de același sex” și cu “perversiunea sexuală”, care formează categoria “relațiilor sexuale nefirești sau anormale”.

Raportul sexual este caracterizat prin funcția sa fiziologică, “procreația”, care lipsește relațiilor sexuale nefireăti.

Raportul sexual presupune, totodată, un act fiziologic sexual și nu simpla atingere, simplul contact al organelor sexuale între ele.

Pentru ca raportul sexual cu o persoană de sex feminin să întregească conținutul infracțiunii de viol este necesar ca el să aibă loc fără consimțământul persoanei respective și anume să fie săvârșit prin constrângerea acelei persoane sau profitându-se de imposibilitatea ei de a-și exprima voința sau de se apăra.

Atingerea adusă libertății sexuale a persoanei de sex feminin decurge tocmai din împrejurarea că actul sexual se săvâeșește împotriva voinței sale, actul nefiind socialmente periculos și nici măcar imoral prin însăși natura lui, ci prin această nesocotire a libertății victimei de a dispune de sine în relații sexuale.

Sub raportul laturii obiective, săvârșirea infracțiunii de viol cunoaște două etape, două momente succesive caracteristice.

Primul moment este acela al înfrângerii sau paralizării prin constrângere exlicită a rezistenței victimei dacă violul se săvârșește prin constrângere, sau acela al profitării de starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, starea existentă sau provocată chiar de făptuitor.

Cel de-al doilea moment îl constituie însăși săvârșirea raportului sexual, săvârșire care a fost pregătită prin activitatea desfășurată în primul moment.

Cerința esențială pentru existența infracțiunii de viol se realizează, așadar, prin două modalități de înfrângere a libertății sexuale a victimei.

Cele două modalități sunt deci alternative.

Constrângerea poate fi fizică sau morală.

Constrângerea fizică constă în folosirea forței fizice asupra persoanei de sex feminin pentru a înfrânge rezistența fizică a acesteia și pentru a face astfel posibil raportul sexual cu ea (lovirea victimei, imobilizarea brațelor și a întregului corp, legarea ei etc.).

Pentru existența infracțiunii de viol este necesar să se constate că forța fizică exercitată asupra victimei a fost suficient de intensă pentru a o constrânge la raport sexual.

Intensitatea trebuie apreciată în ea însăși, dar și în durata forței care, prin acțiune prelungită, a putut slei puterea de rezistență a victimei.

Constrângerea fizică va fi apreciată întotdeauna în concret, adică ținându-se seama de condițiile în care s-a exercitat forța, ca și puterea efectivă de rezistență a victimei.

Totodată trebuie avut în vedere că victima nu este obligată să opună rezistență sau să continue rezistența atunci când, din modul în care se exercită constrângerea, din intensitatea forței coercitive ca și din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistență a ei ar fi fost zadarnică sau că, dacă s-ar opune, ea s-ar expune pe sine sau ar expune o altă persoană unui rău tot așa de mare.

În genere rezistența victimei nu este esențială și nu prezintă importanță decât ca expresie a refuzului ei categoric de a consimți la raport sexual.

Dacă victima a fost în măsură să opună o asemenea rezistență care a făcut imposibilă săvârșirea raportului sexual, aceasta nu ridică faptei caracterul său infracțional ca tentativă de viol.

Constrângerea morală nu are loc prin amenințarea persoanei de sex feminin cu un pericol grav pentru persoana ei sau pentru altă persoană, în astfel de condiții încât să-i inspire temerea serioasă că acel pericol nu va putea fi înlăturat fără cedarea în fața amenințării.

Și constrângerea morală trebuie apreciată în raport cu împrejurările de fapt, în raport cu starea victimei și cu puterea ei de rezistență morală.

Nici în cazul constrângerii morale, victima nu este obligată să riște realizarea pericolului cu care este amenințată, dacă ea este convinsă, cu sau fără temei, de posibilitatea concretă a acestuia. esențial este, și în acest caz, ca victima să fi fost efectiv constrânsă prin amenințarea cu un pericol grav și să nu fi putut evita, fără riscuri acest pericol.

La aprecierea constrângerii se va avea în vedere, pe lângă seriozitatea amenințării, și refuzul, categoric manifestat, al victimei de a consimți sau de a lăsa să se înțeleagă că ar consimți la un raport sexual cu făptuitorul.

Atât violența fizică cât și amenințarea trebuie să se exercite sau să fie îndreptate asupra victimei sau asupra unei persoane de care victima este legată prin afecțiune puternică, în scopul de a o constrânge la un raport sexual.

Numai în aceste condiții se realizează cerința esențială pentru existența infracțiunii de viol.

Dacă constrângerea a fost săvârșită în alt scop decât săvârșirea raportului sexual cu victima, fapt confirmat de nesăvârșirea unui asemenea raport, ea nu va constitui o tentativă de viol, ci o altă infracțiune contra persoanei (loviri, amenințare, etc.).

Constrângerea poate fi exercitată de însuși autorul actului sexual, adică de autorul violului, dar ea poate fi efectuată și de un complice sau de complici ai acestuia.

Constrângerea poate fi efectuată și de o femeie sau de un bărbat lipsit de capacitatea fiziologică de a avea raport sexual.

Profitarea de imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, pentru a avea raort sexual cu ea înseamnă folosirea conștientă a stării în care se află victima, folosire care în esență constituie o constrângere mijlocită, fiindcă a abuza de o stare care face imposibilă opunerea înseamnă a realiza în mod insidios o constrângere.

Această stare de neputință a victimei poate consta deci fie în imposibilitatea de a se apăra, fie în imposibilitatea de a-și exprima voința.

Imposibilitatea de a se apăra presupune capacitatea fizică de a opune rezistență făptuitorului care încearcă să aibă raport sexual cu ea.

Această neputință fizică a victimei se poate datora unei stări de oboseală extremă, unei stări de boală, unei poziții incomode în care a fost surprinsă etc.

Imposibilitatea de a-și exprima voința presupune o stare psihofiziologică care răpește persoanei de sex feminin posibilitatea de a-și da seama de ceea ce se petrece cu ea sau de a-și manifesta voința.

Această stare este însoțită, de regulă, de incapacitatea fizică de a opune rezistență (de exemplu în cazul unei stări de intoxicație cu alcool sau cu alte subsatnțe, în cazul somnului hipnotic, al unei stări de leșin, al unui somn adânc după o mare oboseală etc.), dar ea poate coexista cu capacitatea de autoapărare (de exemplu cazul alienației mintale, al demenței sau a altor stări schizofrenice etc.).

Starea de imposibilitate a victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința poate fi uneori provocată de făptuitor sau de un complice al acestuia (de exemplu prin intoxicație alcoolică, prin narcotizare sau prin somn hipnotic).

În toate cazurile însă, esențial pentru existența infracțiunii este faptul că autorul a profitat de starea în care se găsea sau în care fusese adusă persoana de sex feminin, pentru a avea raport sexual cu ea.

Săvârșirea raportului sexual care constituie elementul material al infracțiunii de viol are ca urmare imediată o stare de fapt contrară aceleia care ar fi rezultat din desfășurarea normală a relațiilor sociale privind libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei de sex feminin.

Această stare constituie o vătămare efectivă a libertății și inviolabilității sexuale a persoanei ca și a relațiilor sociale privitoare la aceste valori.

În afară de starea de fapt care constituie urmarea imediată (tipică), infracțiunea poate avea uneori și animite consecințe materiale, de exemplu vreo atingere adusă obiectului material al infracțiunii care este corpul victimei: vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății, o ilegitimă graviditate, o contaminare venerică și chiar moartea sau sinuciderea victimei.

Producerea unui anumit rezultat nu constituie însă o cerință obligatorie pentru existența infracțiunii de viol, dar ea determină, potrivit dispozițiilor legale, o formă agravată a infracțiunii.

Existența legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul material al violului și urmarea imediată este dovedită prin însăși stabilirea faptei.

Când însă s-a produs și un rezultat, pentru reținerea acestuia în sarcina făptuitorului este necesar să se stabilească existența legăturii de cauzalitate între fapta care constituie elementul, material al infracțiunii și rezultatul produs.

SECȚIUNEA A VI-A

LATURA SUBIECTIVĂ

Atitudinea psihică a făptuitorului, în cazul infracțiunii de viol, se caracterizează prin existența vinovăției sub forma intenției directe.

Aceasta implică cunoașterea de către făptuitor a împrejurării că raportul sexual pe care-l săvârșește are loc împotriva voinței persoanei de sex feminin.

Intenția rezultă ex re atât în cazul în care făptuitorul a folosit constrângerea fizică sau morală pentru a înfrânge rezistența victimei, cât și atunci când a profitat de starea de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, în care se găsea victima.

Viloul presupune existența unui scop – anume acela de a de a avea raprt sexual cu victima – și de aceea autorul acționează cu intenței calificată.

Intenția trebuie să existe în momentul constrăngerii; dacă intenția de a avea raprt sexual cu victima a apărut în mintea autorului ulterior și fără o legătură cu violențele aplicate mai înainte, va exista concurs de infracțiuni între infracțiunea de viol și cea de lovire ori vătămare corporală, în afară de cazul când violențele anterioare aplicate victimei i-au produs acesteia o stare de neputință de a se apăra de care făptuitorul a profitat.

SECȚIUNEA A VII-A

FORMELE INFRACȚIUNII

În cazul violului actele preparatorii pot consta în culegerea de informații cu privire la locul sau timpul în care victima s-ar putea afla singură, în atragerea victimei într-un asemenea loc, în procurarea sau prepararea unor băuturi sau substanțe în vederea încercării de a îmbăta sau narcotiza victima și de a o aduce în stare de imposibilitate de a se împotrivi la un raport sexual cu făptuitorul etc.

Actele preparatorii la infracțiunea de viol nu sunt incriminate ca atare, dar ele pot constituii acte de complicitate la această infracțiune atunci când sunt săvârșite de o altă persoană în înțelegere cu autorul și când aceasta din urmă a trecut la executarea faptei.

Tentativa infracțiunii de viol constă în săvârșirea unor acte de constrângere fizică sau morală asupra unor persoane de sex feminin, în scopul de a avea raport sexual cu ea, sau în săvârșirea unor acte prin care se încearcă să se profite, în același scop, de imposibilitatea victimei de a-și exprima voința sau de a se apăra, fără însă a se ajunge la săvârșirea raportului sexual.

Vor intra deci în compunerea elementului material al tentativei de viol toate actele de executare premergătoare raportului sexual cu victima, ori de câte ori activitatea infracțională a fost oprită înainte de consumarea acestui raport.

Limita inferioară a tentativei de viol este marcată de începerea actelor de constrângere sau a actelor prin care, profitându-se de imposibiliattea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința, se înceacrcă efectiv realizarea raportului sexual cu aceasta.

În cazul constrângerii fizice, vor constituii acte de tentativă de viol: imobilizarea brațelor victimei, legarea acesteia, dezgolirea corpului sau ruperea veșmintelor ei, trântirea la pământ etc., adică orice act de constrângere fizică prin care se urmărește paralizarea rezistenței fizice a victimei și punerea ei în imposobilitate de a cere ajutor.

În cazul constrângerii morale, vor constitui acte de tentativă amenințarea cu moartea sau cu vătămarrea integrității corporale sau sănătății cu darea în vileag a unor fapte compromițătoare etc., toate acestea fiind săvârșite într-un mod susceptibil de a paraliza voința victimei și de a-i crea convingerea că pericolul cu care este amenințată nu va putea fi înlăturat fără riscuri pentru ea, decât prin cedare în fața agresiunii făptuitorului.

Când victima se află în imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința, dacă starea ei a fost provocată prin activitatea autorului, vor întregi elementul obiectiv al tentativei actele prin care victima a fost adusă în această stare.

Din punct de vedere subiectiv, tentativa de viol se săvârșește cu intenție care se caracterizează prin scopul urmărit de către făptuitor și anume realizarea raportului sexual cu victima, intenția rezultă ex re.

Limita superioară a tentativei de viol o constituie întreruperea acțiunii de executare înainte de realizarea raportului sexual.

Această întrerupere sau oprire se datorește, de regulă unor cauze independente de voința făptuitorului: rezistența victimei, teama făptuitorului de a nu fi surprins asupra faptului etc.

Așadar, tentativa de viol nu poate avea decât forma neterminată sau imperfectă.

Potrivit art. 204 C. pen., tentativa infracțiunii de viol se pedepsește.

Desistarea făptuitorului apără de pedeapsă.

Nu interesează motivele care l-au determinat pe făptuitor să renunțe la săvârșirea faptei; esențial este ca el să fi renunțat de bună-voie la continuarea executării și deci ca raportul sexual cu victima să nu fi avut loc din cauze dependente de voința lui.

Dacă actele de constrângere efctuate până la momentul desistării constituie prin ele însele o infracțiune de lovire sau de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, făptuitorul va fi ținut să răspundă pentru această infracțiune.

Dacă victima a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală (loviri, vătămări corporale etc.) pentru a împiedica consumarea violului, acea faptă va fi socotită ca fiind săvârșită în stare de autoapărare.

Violul fiind o infracțiune momentană se consumă odată cu realizarea raportului sexual al făptuitorului cu victima.

Repetarea faptei atrage aplicarea dispozițiillor art. 42 C. pen.

Așa cum am mai arătat anterior, săvârșirea infracțiunii de viol poate avea ca rezultat nu numai o stare ci și o vătămare.

Acest rezultat poate apărea, în unele cazuri de la început, adică odată cu consumarea infracțiunii (iar alteori chiar înainte de consumare adică în faza executării, ca urmare a actelor de violență săvârșite asupra victimei), dar el poate apărea și ulterior momentului consumativ sau se poate agrava ulterior (de exemplu, o vătămare corporală care se agravează treptat, ducând la o vătămare corporală gravă sau chiar la moartea victimei).

În astfel de cazuri, trebuie avut în vedere nu numai momentul consumării infracțiunii, ci și acela al epuizării rezultatului, fiindcă numai în acest moment gravitatea faptei poate fi cunoscută și apreciată în toată amploarea ei.

SECȚIUNEA A VIII-A

MODALITĂȚILE INFRACȚIUNII

§ 1. Generalități

În afară de cele două modalități normative: viol prin constrângere și viol prin profitare de starea în care se afla victima, infracțiunea de viol este susceptibilă, în realizarea ei concretă, de o serie de variațiuni ținând de modul sau mijloacele prin care s-a realizat constrângerea victimei, de împrejurările în care s-a produs și s-a profitat de situația în care s-a aflat victima, de timpul și locul săvârșirii etc.

Astfel, de exemplu, brutalitatea cu care victima a fost constrânsă, faptul că i s-a datorat o vătămare corporală, că s-a folosit o armă pentru amenințarea cu moartea în caz de rezistență, că s-a abuzat de o boală mintală a victimei, ori că aceasta a fost adusă în stare de a nu se putea apăra , prin folosire de substanțe ebriante sau narcotice etc., sau, dimpotrivă, faptul că nu s-au folosit astfel de metode sau mijloace, toate aceste împrejurări și altele de acest fel sunt de natură a imprima faptei un anumit grad de pericol social concret și ele trebuie avute în vedere la aprecierea faptei săvârșite și la stabilirea reacțiunii penale necesare.

Pe lângă aceste variațiuni ținând de împrejurări de fapt, violul este susceptibiul de modalități diferite, în virtutea însăși a dispozițiilor legale.

Astfel, pe lângă modalitatea simplă prevăzută de alin. 1 al art. 197, prin dispozițiile alin. 2 și 3 ale aceluiași art. au fost prevăzute două modalități agravante ale infracțiunii de viol caracterizate fiecare prin anumite împrejurări considerate de lege ca circumstanțe agravante speciale.

§ 2. Fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună

Prima circumstanță agravantă, prevăzută prin art. 197 alin. 2 lit. a), constă în săvârșirea faptei de mai multe persoane.

Existența acestor circumstanțe presupune cel puțin două persoane care au săvârșit violul asupra aceleiași victime, fie că fiecare dintre el a avut raport sexual cu victima, fie că numai unul sau numai unii dintre făptuitori au avut raport sexual, iar ceilalți au participat în calitate de complici concomitenți la săvârșirea faptei de către cel dintâi.

Când numai unul dintre făptuitori a avut raport sexual cu victima, existența acestei circumstanțe agravante presupune cel puțin un complice care a contribuit prin imobilizarea sau amenințarea victimei, ori prin prezența sa activă la săvârșirea faptei.

Legea a considerat ca circumstanță agravantă numărul făptuitorilor care au săvârșit agresiunea asupra victimei, deși numai unul din ei a săvârșit raportul sexual.

Într-adevăr, săvârșirea faptei de cel țpuțin două persoane constituie, uneori o condiție necesară pentru reușita acesteia, autorul neavând posibilitatea să imobilizeze singur victima, iar prezența mai multor persoane contribuie totdeauna la intimidarea victimei, acesteia din urmă fiindu-i astfel redusă sau anihilată posibilitatea de apărare.

La toate acestea, trebuie adăugat pericolul social sporit care rezultă, în genere, din cooperarea mai multor persoane la săvâeșirea infracțiunii.

Așadar, după cum rezultă și din cele prezentate mai sus unica cerință pentru aplicarea acestei circumstanțe agravante este aceea ca făptuitorii să agreseze împreună sexual victima, indiferent de modalitatea participării lor penale.

În practica instanțelor judecătoreștis-a considerat îndeplinită această cerință chiar și în situația în care doar constrângerea psihică a fost exercitată de două sau mai multe persoane împreună, în vreme ce raporturile sexuale s-au consumat în locuri diferite.

Dacă asupra victimei au fost săvârșite succesiv raporturi sexuale de mai mulți făptuitori care și-au dat rând pe rând la comiterea fiecărui raport sexual,fiecare dintre aceștia răspunde ca autor al unei fapte de viol.

Prin dispoziția din art.197 alin 2 lit.a, legea a considerat însă această pluralitate de fapte ca o infracțiune unică (complexă) cu pedeapsă agravantă.

Așadar, făptuitorii cu rol de autori răspund ca participanți la această infracțiune complexă.

În toate cazurile se cer îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru existența participației penale.

Dacă întâmplător s-au săvârșit de două sau mai multe persoane violuri asupra aceleiași victime, dar fără înțelegere între ei și fără a-și fi dat sprijin reciproc, fiecare va răspunde ca autor al infracțiunii de viol, fără aplicarea circumstanței săvârșirii faptei de mai multe persoane, între făptuitori neexistând un raport de participațiune.

În ce privește pe instigatori și pe complicii care n-au participat la executarea violului, incidența agravantei este condiționată de cunoașterea de către ei a împrejurării că fapta se va săvârșii de două sau mai multe persoane (art. 28 alin. 2 C. pen.).

Astfel, instigatorul care a determinat două sau mai multe persoane să săvârșească viol asupra aceleiași victime sau complicele care a știut că-și dă contribuția la violul care va fi săvârșit de două sau mai multe persoane, vor răspunde pentru instigare sau complicitate la infracțiunea de viol săvârșită în condițiile acestei agravante.

Dacă n-au cunoscut această împrejurare, ei vor răspunde numai pentru instigare sau complicitate la violul simplu.

Poate exista această agravantă și în cazul în care fapta a rămas în stadiul tentativei.

Astfel, va exista tentativa de viol calificat, atunci când două sau mai multe persoane au încercat să săvârșească infracțiunea.

Când violul a fost săvârșit de cel puțin trei persoane, această circumstanță poate veni în concurs cu agravanta generală prevăzută prin dispoziția de la art. 75 lit. a C. pen.. În acest caz se va aplica agravanta specială, potrivit principiului specialul primează generalului.

§ 2. Victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentului făptuitorului

A doua agravantă, prevăzută de dispoziția de la lit. b, decurge din raporturile speciale dintre infractor și victimă și anume din împrejurarea că victima se afla sub îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.

Existența acestei circumstanțe agravante presupune deci existența unei situații speciale privitoare la raporturile dintre infractor și victimă.

În virtutea acestor raporturi, făptuitorul avea față de victimă anumite obligații de a o îngriji, ocroti, educa, supraveghea sau îngriji medical, obligații decurgând fie din contractul de muncă, fie dintr-un contract de prestații sau din raporturi de rudenie.

Îndeplinirea corectă a acestor obligații reprezintă o îndatorire în același timp socială și morală, cu profunde semnificații în ceea ce privește moralitatea și securitatea socială.

Față de această situație, săvârșirea, de către persoana învestită cu asemenea responsabilități, a infracțiunii de viol asupra persoanei care tocmai trebuie să se bucure de prezența făptuitorului și de sprijinul lui, constituie dovada unei sporite periculozități sociale a faptei și făptuitorului.

De aceea legiuitorul a considerat atingerea adusă situației preexistente amintite, ca o circumstanță agravantă.

Dispoziția de la litera b) prevede o serie de modalități în care se poate realiza situația preexistentă privind raporturile dintre infractor și victimă și anume:

1. Victima se afla sub îngrijirea făptuitorului

Are obligații de îngrijire persoana care, în virtutea funcției pe care o îndeplinește în baza contractului de muncă (de exemplu personalul de îngrijire din spitale, sanatorii, așezăminte sociale etc.) sau în temeiul vreunui contract de prestațiune de servicii (persoane angajate de particulari), ori în puterea relațiilor de rudenie, are îndatorirea legală, contractuală sau morală de a îngriji o persoană de sex feminin.

2. Victima se afla sub ocrotirea făptuitorului

Au asemenea obligație persoanele care, în calitate de tutori sau curatori, sunt îndatorate la ocrotire față de persoanele aflate sub tutelăsau curatelă, ca și persoanele care și-au asumat în fapt sarcina de a ocroti și îngriji pe minor.

3. Victima se afla sub educarea făptuitorului

Se găsesc în asemenea raporturi și au obligații de educare, persoanele care, în temeiul funcției lor sau pe bază de convenție, desfășoară o muncă educativă cu persoana de sex feminin asupra căreia au săvârșit infracțiunea de viol.

Este vorba de persoanalul didactic, didactic ajutător și pedagogic din școlile de orice fel și din instituțiile de învățământ, de meșterii acre au în îndrumarea și educarea lor ucenici sau practicanți, precum și de persoanele angajate de particulari pentru educarea și instruirea copiilor, pentru lecții sau meditații etc.

4. Victima se afla sub paza făptuitorului

Există astfel de raporturi între personalul de pază și de supraveghere a persoanelor deținute sau arestate preventiv, ori condamnate la privațiune de libertate, internate în instituții de reeducare etc. și persoanele de sex feminin aflate în această situație.

5. Victima se afla sub tratamentul făptuitorului

Se află în raporturi de acest fel și au obligații speciale persoanele din personalul medical care, în virtutea îndatoririlor de serviciu sau prin profesia lor (medici, personal sanitar curant, supraveghetor, maseor, antrenor de medicină sportivă recuperatorie etc.) au în tratamentul lor medical, în instituții medico-sanitare sau la domiciliu, persoane de sex feminin.

La stabilirea oricăreia dintre modalitățile circumstanței examinate trebuie să se țină seama de natura raporturilor existente între infractor și victimă.

Este posibil ca în cazul concret săș existe mai multe categorii de raporturi între făptuitor și victimă, adică să se constate mai multe situații care constituie circumstanțe agravante.

Asemenea situație va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei, în sensul că, în cadrul agravării unice posibile, se va putea adăuga întregul spor prevăzut de lege.

Noul cod penal, spre deosebire de cel vechi, nu a mai menționat un mod explicit, ca circumstanță agravantă, împrejurarea că făptuitorul este un ascendent sau un descendent al victimei, dar este evident că, în eventualiotatea comiterii violului această în împrejurare, existența modalității agravante a violului va fi neîndoielnică, date fiind raporturile dintre rudele în linie directă.

Violul ar exista în acest caz, în concurs cu incestul.

Făptuitorul va răspunde pentru violul agrvat în condițiile oricăreia dintre modalitățile circumstanței agravante pe care am examinat-o mai sus, indiferent că a contribuit la săvârșirea infracțiunii ca autor, instigator sau complice.

Raporturile sale cu victima constituie însă o circumstanță persoanlă care nu se răsfrânge asupra altor participanți.

§ 4. S-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății

A treia circumstanță agravantă, prezentată aici există atunci când, prin săvârșirea infracțiunii de viol, s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății.

Dacă vătămarea corporală nu este gravă, nu se poate vorbi de această agravantă, dar vătămarea corporală, lovirea sau violențele vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei pentru violul în modalitatea lui simplă.

Pentru existența acestei circumstanțe agravante este necesară stabilirea legăturii cauzale dintre fapta de viol și vătămarea corporală gravă.

Din punct de vedere subiectiv, pentru existența circumstanței este necesară praeterintenția în privocarea vătămării corporale grave, ceea ce justifică, și pe plan subiectiv, unitatea infracțiunii complexe de viol agravat.

Vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei va constitui o infracțiune de sine stătătoare, în concurs cu violul, dacă făptuitorul a urmări anume producerea vătămării, dacă de ci aceasta n-a decurs din violențele folosite în scopul constrângerii victimei la raport sexual, ci osebit de acestea și nesubordonate acceluiași scop, adică a fost provocată cu intenție și nu cu praeterintenție.

Urmările prevăzute în art. 182 C. pen., sunt absorbite de infracțiunea de viol, săvârșită de această modalitate normativă.

Agravanta prevăzută aici poate exista și în cazul tentativei de viol, dacă prin actele de violență săvârșite în vederea constrângerii victimei la raport sexual i s-a cauzat acesteia o vătămare corporală gravă, iar raportul sexual n-a avut loc din cauze independente de voința făptuitorului.

Cele patru împrejurări considerate de lege ca circumstanțe agravante speciale, sau numai unele dintre acestea, s-ar putea întâlni în săvârșirea aceleiași infracțiuni.

Ele nu vor atrage, în acest caz o pluraritate de agravări, dar numărul lor va trebui avut în vedere la individualizarea pedepsei pentru această modalitate a violului.

§ 5. Victima nu împlinise vârsta de 14 ani

Aceast agravantă este prevăzută în art. 197 alin 3.

Ea constă în faptul că victima infracțiunii de viol nu împlinise vârsta de 14 ani în momentul săvârșirii faptei.

Pericolul social sporit al infracțiunii este determinat, în acest caz de vârsta fragedă a victimei, a cărei dezvoltare fizică și morală este grav primejduită prin săvârșirea violului.

Aceeași împrejurare dovedește, pe de altă parte, periculozitatea socială a infractorului, a cărui faptă apare ca de-a dreptul monstruoasă.

Pentru existența acestei agravante se cere, din punct de vedere obiectiv ca victima să fi fost mai mică de 14 ani în momentul comiterii violului, iar din punct de vedere subiectiv ca făptuitorul să fi cunoscut această împrejurare.

Eroarea de fapt, cu privire la vârsta victimei, posibilă în anumite cazuri speciale și în împrejurări concrete specifice, în care făptuitorul și-a putut, eventual, forma convingerea că victima ar depăși vârsta de 14 ani, atunci când este temenic dovedită, duce la inexistența acestei agravante (art. 51 alin. 2 C. pen.), caz în care fapta va fi încadrată în modalitatea tip (simplă) prevăzută la alin. 1 al articolului amintit.

Dovada împrejurărilor concrete care au determinat eroarea invocată incumbă inculpatului.

Dacă făptuitorul a avut îndoieli cu privire la vârsta minorei, această împrejurare nu înlătură incidența agravantei; cunoașterea nesigură a vârstei victimei, urmată de săvârșirea faptei, își găsește expresie, pe planul formelor vinovăției, în intenția indirectă, iar aceasta este suficientă pentru existența circumstanței agravante.

În ceea ce privește practica judiciară pentru această agravantă, s-a decis că:

“În raport cu vârsta vicimei – 9 ani – la data consumării actului sexual cu inculpatul, nu se poate considera că aceasta r fi avut măcar reprezentări vagi în legătură cu ceea ce semnifică, din punct de vedere biologic și moral, un act sexual, pentru a fi putut să ia o hotărâre în deplină cunoștință; din acest punct de vedere nu se poate reține deci că minora și-a exprimat în mod liber voința, consimțind la practicarea unor acte sexuale. În consecință, fapata inculpatului constituie infracțiunea de viol, iar nu infracțiunea de raport sexual cu o minoră.”

§ 6. Violul urmat de moartea sau sinuciderea victimei

A doua modalitate agravantă a infracțiunii de viol este prevăzută tot de alin. 3 al art. 197 C. pen. și este caracterizată de împrejurarea că fapta de viol are ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Temeiul agravării faptei, într-o măsură superioară primei modalități agravate, îl constituie gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al violului, faptul că el aduce atingere în acest caz însăși vieții victimei.

Pentru existența acestei modalități a violului este necesar să se stabilească legătura de cauzalitate dintre fapta de viol și moartea sau sinuciderea victimei.

Când rezultatul este mortea victimei, trebuie să se constate că acesta a survenit ca rezultat imediat al actelor de violență sau ca agravare a vătămării produse prin acele acte.

Pe plan subiectiv, condiția esențială pentru existența acestei modalități a violului o constituie existența praeterintenției în provocarea morții victimei.

Examinarea atitudinii psihice a făptuitorului trebuie făcută cu mare atenție, deoarece tocmai această atitudine psihică, de forma vinovăției depinde calificarea faptei ca infracțiune unică complexă de viol agravat, în condițiile modalității pe care o examinămm sau ca un concurs de infracțiuni între viol și infracțiunea de omor.

Va exista viol agravat atunci când făptuitorul n-a prevăzut, deși trebuia și putea să prevadă că fapta sa va putea să provoace moartea victimei, sau a prevăzut această posibilitate, dar a sperat în mod neîntemeiat că acest rezultat nu se va produce.

Dimpotrivă, violul va exista în concurs cu infracțiunea de omor dacă făptuitorul a prevăzut și a dorit sau acceptat eventualitatea morții victimei.

Agravanta pe care o examinăm poate exista și în cazul tentativei.

Va exista tentativă de viol agravat dacă făptuitorul trebuia și putea să prevadă că actele sale de violență ar putea provoca moartea victimei înainte ca raportul sexual să fi avut loc.

De asemenea, va exista concurs între tentativa de viol și infracțiunea de omor dacă făptuitorul, încercând să aibă raport sexual cu victima și nereușind din cauza rezistenței acesteia, o suprimă pentru a o împiedica să alarmeze, prin țipetele ei, persoanele din apropiere.

În mod corespunzător, va exista concurs între infracțiunea de viol și omorul calificat dacă, după consumarea violului, făptuitorul suprimă victima pentru a o împiedica să dea alarma, să se plângă autorităților etc.

Când victima s-a sinucis, pentru încadrarea faptei în această modalitate a violului este necesar să se cerceteze dacă există legătură de cauzalite între tentativa de viol sau violul fapt consumat și acest rezultat să se constate că victima a fost determinată să se sinucidă din cauza actelor de viol comise asupra ei.

Constatarea acestei legături de cauzalitate reclamă folosirea tuturor mijloacelor și procedeelor de probă posibile pentru a se cunoaște dacă, într-adevăr, hotărârea de sinucidere a fost luată de victimă datorită tulburării psihice produse prin săvârșirea faptului de viol sau independent de aceasta.

Moartea sau sinuciderea victimei constituie un rezultat praeterintențional al acțiunii de viol și de aceea această împrejurare se va răsfrânge asupra tuturor participanților la infracțiune, în măsura în care fiecare dintre ei a trebuit și putut să prevadă eventualitatea producerii acestui rezultat.

În ipoteza însă în care moartea a fost provocată în afara activității specifice infracțiunii de viol, din cauze care depășeau posibilitatea de prevedere a participanților, aceștia nu vor răspunde pentru infracțiunea de viol în această modalitate.

Dimpotrivă ei vor răspunde în cazul în care au cunoscut sau prevăzut că se vor putea ivi cauzele care au condus la mortea victimei (de exemplu, participanții au prevăzut că autorul violului este în stare să ucidă victima în caz de rezistență sau au prevăzut că tatăl victimei o va ucide când va afla de viol).

SECȚIUNEA A IX-A

SANCȚIUNI

În ceea ce privește aplicarea sancțiunilor pentru săvârșirea unei astfel de infracțiuni aceasta rezultă din art. 197 C. pen.

Pedeapsa pentru tentativă – care intră sub incidența penală prin art. 204 C. pen. – este cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute la fiecare din modalitățile normative.

SECȚIUNEA A X-A

CAUZE DE NEPEDEPSIRE

Prin dispoziția de la alin. ultim al art. 197 C. pen. s-a prevăzut o cauză de nepedepsire a făptuitorilor în cazul în care a intervenit căsătoria victimei cu autorul sau cu vreunul dintre participanți.

În sensul acestei dispoziții, infracțiunea de viol, chiar atunci când a fost săvârșită în modalitatea prevăzută de alin. 2 al art. 197, nu mai atrage pedepsirea făptuitorului dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii a intervenit căsătoria dintre victimă și autorul infracțiunii sau, în caz de participație, între victimă și oricare dintre participanți.

Această cauză de nepedepsire își găsește aplicare pe de o parte în legătura intimă dintre valorile etico-sociale ocrotite prin incriminarea și sancționarea infracțiunii de viol și persoana umană, iar pe de altă parte în posibilitatea reală de a se soluționa conflictul grav, dintre infractor și victimă, prin căsătoria acestora.

O astfel de soluționare se găsește în deplină concordanță atât cu interesul general al societății, cât și cu interesul individual al victimei și al copilului care s-ar naște eventual în urma actului de siluire și oferă cea mai bună garanție împotriva unei eventuale recidive.

Beneficiază de această cauză de nepedepsire, în primul rând, autorul infracțiunii de viol, care s-a căsătorit cu victima sa.

Dacă la săvârșirea infracțiunii au partiucipat instigatori sau complici ori dacă violul a fost comis succesiv de doi autori care și-au dat reciproc sprijin, toți aceștia vor beneficia de cauza de nepedepsire dacă unul dintre ie s-a căsătorit cu victima.

Legea vorbește de participanți la infracțiune așa încât dacă în afara participației o altă persoană ar săvârși viol asupra aceleiași victime, aceasta nu va beneficia de cauza de nepedepsire.

Pentru a constitui o cauză de nepedepsire, căsătoria dintre făptuitor și victimă trebuie să fi intervenit mai înainte ca hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat cauza penală să fi rămas definitivă.

Termenul este în funcție de data la care hotărârea primei instanțe a rămas definitivă (art. 416 C. proc. pen.).

Căsătoria trebuie să fie valabil încheiată.

Nu interesează cauza pentru care căsătoria nu s-a putut încheia valabil.

Numai căsătoria încheiată în termenul amintit, adică până la rămânerea definitivă a hotărârii, poate avea efectul de cauză de nepedepsire, nu și împăcarea părților sau promisiunea de căsătorie ori căsătoria, chiar valabil încheiată, dar peste termenul prevăzut de lege.

Rațiunea acestor condiții este multiplă.

Legea admite această cauză de nepedepsire pentru a da posibilitatea stingerii definitive a conflictului creat prin infracțiune și pentru a încuraja căsătoria.

Când însă căsătoria nu s-a încheiat valabil, scopul nu poate fi realizat, iar căsătoria tardiv încheiată este lipsită de această eficiență, pe de o parte, pentru că se opune autoritatea lucrului judecat, iar pe de altă parte, pentru că tardivitatea ei crează prezumția unor tranzacții între părți, ceea ce contrazice ideea unei uniuni bazate pe afecțiune reciprocă.

În legătură cu cauza de nepedepsire reglementată prin dispozițiile alin. final al art. 197, în literatura de specialitate s-au exprimat mai multe opinii critice.

CAPITOLUL IV

ALTE DIMENSIUNI

SECȚIUNEA I

ASPECTE PROCESUAL PENALE

Pentru soluționarea cauzei penale privitoare la infracțiunea de viol se aplică în general normele de drept procesual penal obișnuite.

Legea prevede însă o regulă specială în ceea ce privește punerea în mișcare a acțiunii penale în cazul infracțiunii de viol simplu prevăzută în alin. 1 al art. 197 C. pen.

Astfel, potrivit dispoziției din alin. 4 al art. 197 C. pen., acțiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar, potrivit dispozițiilor din art. 131 C. pen., lipsa unei asemenea plângeri ori retragerea ei înlătură răspunedrea penală și, totodată, constituie cauze de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării acțiunii penale (art. 10 lit. f și h C. proc. pen.).

Prevăzând condiția plângerii prealabile pentru punerea în mișcare și pentru exercitarea acțiunii penale, legea a urmărit proteguirea intereselor victimei care nu ar dori să se expună publicității inerente procesului penal, dar, totodată, s-a restrâns acest drept numai la modalitatea simplă a violului.

În celelalte cazuri, interesul general al societății primind, reclamă o reacțiune penală obligatorie, dată fiind gravitatea sporită a faptei.

Dacă victima infracțiunii de viol este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu mai este necesară plângerea prealabilă (art. 131 alin. ultim. C. pen.), acțiunea penală urmând să fie pusă în mișcare exercitată din oficiu sau la plângerea simplă a reprezentantului legal (art. 222 alin. ultim. C. proc. pen.).

În acest caz retragerea plângerii, dacă s-a făcut o asemenea plângere, nu duce la încetarea procesului penal.

De asemenea, se urmărește din oficiu și fapta de viol în forma simplă (alin. 1), în cazul când autorul concomitent sau ulterior violului, ucide victima.

Astfel, de exemplu, când victima tentativei la infracțiunea de viol a fost ucisă de aceeași persoană, imediat după săvârșirea primei infracțiuni, urmărirea și judecarea acesteia (a primei infracțiuni) se face din oficiu, deoarece sesizarea cu plângerea prealabilă, a persoanei vătămate, nu este posibilă.

Este însă adevărat că potrivit art. 197 alin. 4 acțiunea penală se pune, în acest caz, în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dar în conformitate cu art. 131 C. pen. în cazul în care persoana vătămată, este fie lipsită de capacitatea de exercițiu fie are capacitate de exercițiu restrânsă acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

De aici rezultă că plângerea prealabilă se face de către o persoană vătămată care poate să-și exercite drepturile prevăzute de lege.

Dar, în exemplul luat, o atare plângere nu mai putea fi făcută de partea vătămată care a fost ucisă imediat dupăcomiterea tentativei la infracțiunea de viol, pentru ascunderea acestei infracțiuni.

Astfel, trebuie să se considere că prevederile din textul art. 131 C. pen. sunt aplicabile în toate cazurile când partea vătămată a fost în imposibilitatea de a mai face plângerea prealabilă.

Soluția se justifică prin aceea că prevederile art. 197, alin. 4 C. pen., se referă numai la situațiile în care persoana vătămată a rămas în viață și are, deci, posibilitatea de a-și exprima voința prin formularea unei plângeri prealabile.

La infracțiunea de viol, în modalitățile agravate prevăzute în art. 197, alin. 2 și 3 C. pen., punerea în mișcare a acțiunii se face însă, întotdeauna, din oficiu,primând, în aceste cazuri, interesul societății de a se reprima asemenea manifestări cu o mare încărcătură de pericol social.

Urmărirea penală la modalitățile reglementate în alin. 2 și alin. 3 (teza I) se efectuează de organele de poliție, sub supravegherea procurorului, iar soluționarea cauzei, în fond, este de competența tribunalului.

În privința violului urmat de moartea ori sinuciderea victimei, infracțiunea (alin. 3, teza II) este anchetată, obligatoriu, de procuror, în vreme ce judecata în primă instanță revine în competența tribunalului județean – art. 209, alin. 3 și art. 27, pct. 1, lit. b) C. proc. pen.

De asemenea, tot în ceea ce privește proba, prin expertiza medico-legală se rezolvă două probleme importante:

1. probarea raportului sexual și probarea lipsei de consimțământ a victimei sub o formă oarecare;

2. constrângerea fizică sau imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

În consecință, o însemnată contribuție la stabilirea corectă și completă a faptei de viol este adusă de medicul legist, atât sub aspectul probării actului sexual, cât și al urmărilor acestuia pentru victimă.

SECȚIUNEA A II-A

ASPECTE MEDICO-LEGALE

Pentru expertiza medico-legală sunt de rezolvat două probleme importante: probarea raportului sexual și probarea lipsei de consimțământ a victimei sub o formă oarecare (constrăngerea fizică sau imposibilitatea victimei de a se apăra sau de a-și exprima voința).

Probarea raportului sexual, se face în mod diferit, după cum femeia a fost sau nu virgină în momentul săvârșirii viloului.

Dacă femeia a fost virgină (situație pe care legea nu o menționează ca agravantă în calificarea infracțiunii), partea obiectivă a unui raport sexual o constituie prezența rupturilor himenului.

În raport cu forma himenului, rupturile pot varia ca aspect, dar important pentru expertiză este diagnosticul de ruptură recentă.

Acest diagnostic este posibil într-un interval de 7-10 zile de la producerea raportului sexual, în acest interval (mai ales în primele 3-5 zile), rupturile având: marginile roșii sângerânde, infiltrate tumefiate neregulate, dureroase la examinare și câteodată supurate.

După acest interval de timp, semnele deflorării recente dispar și începe procesul de vindecare a rupturilor himenale, cu formarea de țesut cicatricial fin, având la început o culoare alb roșcată, apoi chair sidefată.

Marginile rupturii se subțiază și se îndepărtează, iar himenul, odată rupt, nu se mai reface.

În această situație, medicul legist etichetează ruprtura ca fiind veche, nemaiputându-se astfel proba realitatea unui raport sexual recent.

Bineînțeles că ruprturile vechi trebuie diferențiate de crestăturile congenitate.

Probleme deosebite ridică himenele complezente, dilatabile, care având o elasticitate mai mare, permit efectuarea raportului sexual fără a se rupe.

Concomitent cu rupturile himenului se produce și o hemoragie de intensitate variabilă, care poate fi constată și cu ocazia examinării medico-legale, dar care trebuie diferențiată de o eventuală metroragie prin examinarea microscopică a sângelui.

Diagnosticul pozitiv al deflorării poate întâmpina unele dificultăți, datorită marii varietăți a formelor de himen, uneori lipsei hemoragiei și durerii, alteori unor dificultăți de examinare și interpretare.

Dacă în momentul săvârșirii viloului femeia nu este virgină, probarea realității raportului sexual nu se poate face în cadrul expertizei medico-legale decât prin evidențierea prezenței spermei în vagin.

În acest caz se face o recoltare a secreției vaginale cu ajutorul unei anse, se prepară un froțiu, iar după colorare se examinează preparatul la microscop pentru decelarea spermatozoizilor.

În ceea ce privește lipsa de consimțământ a victimei, constrângerea prin viloențe fizice se poate realiza în cazul unei disporporții fizice între victimă și agresor sau în cazul unui atac neașteptat din partea agresorului.

Violul se mai poate de asemenea realiza abuzând de imposibilitatea victimei de a se apăra; această împrejurare se poate crea când victima este în convalescență după o boală gravă, monore, în cazul paraliziei etc.

SECȚIUNEA A III-A

ASPECTE CRIMINALISTICE

În ceea ce privește cercetarea criminalistică importantă este cercetarea urmelor de spermă.

Importanța urmelor de spermă pentru cercetările criminalistice rezidă nu numai din faptul că ele servesc la clarificarea unor probleme referitoare la împrejurările săvârșirii săvârșirii faptei, ci, mai ales la posibilitatea obținerii unor date utile individualizării persoeni ori delimitării cercului de suspecți.

Căutarea urmelor seminale impune examinarea corpului victimei, o atenție specială fiind acordată orificiilor naturale, precum și a lenjeriei de corp și de pat, a altor obiecte.

Spre deosebire de alte urme bilologice, urmele de spermă sunt mai ușor de descoperit datorită fluorescențeilor relativ specifice, de nuanță albăstruie, determinată de radiațiile ultraviolete.

Ridicarea urmelor seminale necesită, poate mai mult decât în cazul altor urme bilologice, precauție deosebită pentru păstrarea intactă a petei și implicit a spermatozoizilor, principalul element asupra căruia se îndreaptă examinarea.

Pentru aceasta, se ridică întreg obiectul purtător de urme sau se taie porțiunea cuprinzând pata, fără a se îndoi.

Interpretarea la fața locului a urmelor seminale oferă date referitoare nu numai la natura, mobilului și modul de săvârșire a faptei, ci și în legătură cu anumite deprinderi, aberații sexuale sau anumite stări psihopatologice ale autorului.

Expertiza biocriminalistică a urmelor seminale este destinată stabilirii faptului dacă urma este într-adevăr de spermă și dacă acestea este de origine umană sau animală.

Dintre reacțiile de probabilitate, sunt amintite reacțiile cristalografice (Florence și Barberio), reacțiile cromatografice și spectografice, reacții pentru fosfataza acidă, iar ca reacții de certitudine, scoaterea în evidență a spermatozoidului printr-o reacție de culoare.

Totodată, ea servește la determinarea caracterului de secretor sau nesecretor, a grupei sanguine (dacă individul este secretor), precum și vechimei petei, substanțelor străine prezente în urmă și eventualelor boli venerice.

Valoarea de identificare a urmelor de îmbrăcăminte este realtiv redusă, ea servind nunmai la determinarea de grup.

Cercetarea la fața loului a urmelor obiectelor de îmbrăcăminte se efectuează potrivit metodologiei descoperirii, fixării, ridicării și interpretării oricăreia dintre urmele ce reproduc forma exterioară a obiectelor.

Fixarea se face prin descrierea în procesul-verbal și prin fotografiere.

Din interpretarea urmelor descoperite, organul de cercetzare sau de urmărire penală poate desprinde date cu privire la: drumul parcura de autor, anumite activități desfășurate la fața loculuiu, raportul de poziție dintre victimă și agresor, ori față de alte obiecte principale, tipul de îmbrăcăminte, talia persoeni care poartă îmbrăcămintea etc.

Expertiza urmelor de îmbrăcăminte poate oferi diverse răspunsuri în legătură cu tipul și natura materialului din care este confecționată îmbrăcămintea, ori dacă aceasta este specific unor uniforme (militare, feroviare etc.).

Dacă expertul dispune de modele de comparație, sau de însuși obiectul presupus a fi creat urmele, în funcție de particularitățile materialului, el poate stabili, deseori cu certitudine, identitatea obiectului creator de urme. Cu atât mai mult este posibilă această identificare, cu cât la fața locului au fost descoperite și părți ori fragmente di țesătură. În această ultimă împrejurare, ne vom afla în fața identuificării realizate prin procedeul stabilirii întregului după părțile sale componente.

În ceea ce privește cercetarea criminalistică, sunt de menționat, printre mijloacele și metodele tehnico-științifice folosite în examinarea urmelor sau mijloacelor materiale de probă: medote de examinare microscopică, metode de analiză spectrală, metode cromatografice, precum și alte metode fizico-chimice de examinare.

SECȚIUNEA A IV-A

ASPECTE CRIMINOLOGICE

Dintre formele de victimizare cel mai frecvent întâlnit îl constituie violul.

După Mina Minovice există patru mari grupe de viol:

1. reducerea la neputință a victimei prin forță brutală; așa cum reiese din cazuistica medico-legală, o femeie robustă, sănătoasă nu poate fi viloată de un singur bărbat decât în situații speciale și anume când i se aplică o lovitură puternică, când este sub influența unor substanțe ce induc o îngustare a câmpului conștiinței;

2. violul prin constrângerea morală, cum ar fi amenințarea cu o armă ce analizează rezistența victimei sub imperiul groazei;

3. violul prin așa-zisele abuzuri de situație;

4. violul la persoenele feminine cu stări patologice fizice și mentale.

Violul poate fi comis de către un străin sau de către cineva care s-a aflat înainte de viol într-o relație cu victima.

S-a arătat că violul comis de străini atinge un procent mult mai mare decât cel comis de persoane cunoscute de către victimă.

O explicație ar fi aceea că victima unui viol comis de o cunoștință este inhibată în a face plângere organelor judiciare.

Într-o altă cercetare, efectuată pe un număr total de 1.511.000 de victime, din care 479.000 victime ale violului consumat și 1.032.000 victime ale tentativei de viol, a fost relevat faptul că cel mai frecvent violul este comis asupra tinerelor adolescente și femeilor nemăritate.

În ceea ce privește cauzalitatea și diversele teorii criminologice, la început orientarea bilogică a fost cea care a explicat săvârșirea infrcațiunilor, implicit violul.

Potrivit reprezentantului cel mai de seamă a școlii bilobice, anume Cesare Lombroso, când la un crimnal sunt întrunite mai multe anomalii, acesta constituie un criminal înnăscut, adică un criminal cu puternice înclinații criminogene ce nu pot fi neutralizate prin influența pozitivă a mediului.

O altă teorie care a încercat să explice cauzele criminalității este aceea a eredității, al cărei inițiator a fost englezul Charles Goring.

Alte teorii care încearcă să explice criminalitate sunt: teoriile bioconstituționale, teoriile freudiene și neufreudiene, teoria psihomorală, teorira personalității criminale, teoriile sociologice ș.a.

BIBLIOGRAFIE

1. Antoniu George, Bulai Constantin, Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

2. Antoniu George, Popa Marin, Daneș Ștefan, Codul penal pe înțelesul tuturor, Editura Politică, bucurești, 1988.

3. Beliș Vladimir, Medicină legală. Curs pentru facultățile de Științe juridice, Editura Tipo-Aktis, București, 1995.

4. Beliș Vladimir, Medicină legală, Ed. Teora, Bucuresti, 1992.

5. Bulai Constantin, Filipaș Avram, Mitrache Constantin, Drept penal. Curs selctiv pentru licență, Editura Press Mihaela, București, 1997.

6. Diaconescu Gheorghe, Infracțiunile în Codul penal român, Editura Oscar Print, Bucuresti, 1997.

7. Dongoroz Vintila, Kahane Siegfried, Oancea Ion, Fodor Iosif, Iliescu Nicoleta, Bulai Constantin, Stanoiu Rodica-Mihaela, Rosca Victor, Explicatii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea speciala, Ed. Academiei RSR, Bucuresti, 1971.

8. Dongoroz Vintilă și colab., noul Cod penal și Codul penal anterior. Prezentare comparativă, Editura Politică, București, 1968.

9. Loghin Octavian, Filipas Avram, Drept penal Român. Partea speciala, Ed. Sansa, Bucuresti, 1992.

10. Loghin Octavian, Toader Tudorel, Drept penal român. Partea speciala, Ed. Sansa, Bucuresti, 1994.

11. Lombroso Cesare, Omul delincvent, Editura Măiastra, București, 1992.

12. Mitrofan Nicolae, Zdrenghea Voicu, Butoi Tudorel, Psihologie judiciară, Editura Șansa, București, 1992.

13. Muraru Ioan, Drept constituțional și instituții politice, Editura Actami, București, 1998.

14. Papadopol Vasile, Popovici Mihai, repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982.

15. Papadopol Vasile, Daneș Ștefan, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

16. Stancu Emilian, Criminalistica, știința investigării infracțiunilor, Editura Tempus, vol. I, București, 1992.

17. Stănoiu Mihaela Rodica, Criminologie, Editura Oscar Print, București, 1997.

18. Vasiliu Teodor, Pavel Doru, Antoniu George, Lucinescu Dumitru, Papadopol Vasile, Ramureanu Virgil, Codul penal al RSR comentat si adnotat, partea speciala, vol. I, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti , 1995.

CUPRINS

Capitolul I Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului

Secțiunea I Consacrare constituțională

Secțiunea a II-a Necesitatea ocrotirii drepturilor și libertăților prin mijloace de drept penal

Secțiunea a III-a Violul pe scara istoriei

Secțiunea a IV-a Drept comparat

Capitolul II Infracțiuni privitoare la viața sexuală. Aspecte comune și generale

Capitolul III Infracțiunea de viol. Analiză

Secțiunea I Concept și caracterizare

Secțiunea a II-a Obiectul juridic

Secțiunea a III-a Obiectul material

Secțiunea a IV-a Subiecții infracțiunii

Secțiunea V-a Latura obiectivă

Secțiunea a VI-a Latura subiectivă

Secțiunea VII-a Formele infracțiunii

Secțiunea a VIII-a Modalitățile infacțiunii

§ 1. Generalități

§ 2. Fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună

§ 3. Victima se află în îngrijirea, ocrotirem educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului

§ 4. S-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății

§ 5. Victima nu împlinise vârsta de 14 ani

§ 6. Violul urmat de moartea sau sinuciderea victimei

Secțiunea a IX-a Sancțiuni

Secțiunea a X-a Cauze de nepedepsire

Capitolul IV Alte dimensiuni

Secțiunea I Aspecte procesual penale

Secțiunea a II-a Aspecte medico-legale

Secțiunea a III-a Aspecte criminalistice

Secțiunea a IV-a Aspecte criminologice