Capitolul I CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND NOȚIUNILE DE CONCURENȚĂ, OLIGOPOL ȘI CONCEPTUL DE PIAȚĂ IMPERFECTĂ

CUPRINS:

Introducere

Capitolul I CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND NOȚIUNILE DE CONCURENȚĂ, OLIGOPOL ȘI CONCEPTUL DE PIAȚĂ IMPERFECTĂ

Noțiunea de concurență. Definiție, particularități, tendințe

Obiectul dreptului concurenței și acquis-ul comunitar în domeniul concurenței

Aspecte generale privind piața imperfectă și forme ale concurenței imperfecte

Oligopol. Definire concept, trăsături, tipuri

Capitolul II SC AUTOTURISME DACIA-RENAULT SA. PREZENTARE

2.1. Prezentarea generală a firmei

2.2. Scurt istoric

2.3. Principalele activități ale firmei

2.4. Prezentarea indicatorilor financiari ai firmei

Capitolul III STUDIU DE CAZ

3.1. Analiza SWOT a firmei

3.2. Analiză comparativă cu alte branduri de mașini.

Renault-Dacia și concurența pe piața auto

3.3. Concluzii

Concluzii finale

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

În prezenta lucrare de licență am încercat să prezint o analiză riguroasă, cred eu, a conceptului de concurență, pornind de la tendințele economiei de piață la nivelul anului 2015, în care ne aflăm.

Suportul teoretic al lucrării de licență se constituie din diferite lucrări variate, cred eu, relevante pentru o asemenea abordare; astfel, pentru fundamentarea conceptelor utilizate în prezenta lucrare de licență am făcut apel la o serie de lucrări de specialitate prezentate în final la secțiunea bibliografie.

Motivația temei alese

Motivația alegerii sectorului auto pentru studiul meu de caz este conferită de faptul că industria auto este una din cele mai mari industrii din lume, purtătoare a unei semnificative valori adăugate pentru angajați, responsabilă pentru livrări anuale de bunuri durabile de 17%, și date fiind relațiile și interconexiunile sale are o influență covârșitoare în alte zone: relația cu producătorii de componente pentru asamblarea autoturismelor, repararea și piesele de schimb, plus alte activități: cercetare tehnică, asigurări și bănci, servicii de sănătate, apărare, țiței, minereuri și zăcăminte naturale, construcția de autostrăzi, construcții, turism internațional, film, televiziune, organizări de raliuri auto, firme de tunning, firme de marketing. Această industrie stimulează comerțul internațional, creșterea economică, cercetarea și dezvoltarea economiilor sustenabile, mulțumită rezultatelor remarcabile obținute pe piață. Șomajul are rate mai scăzute în sectorul auto, în condiții economice normale, comparativ cu media generală a șomajului, iar efectele fiscale semnificative rezultă din faptul că taxele per autoturism sunt redirecționate către comunitate: construirea de autostrăzi, cultură, sănătate și educație. Implicarea UE în modificarea parametrilor pieței auto din România a început odată cu intrarea României în Uniunea Europeană în anul 2007 și producătorii auto au trebuit să-și adapteze strategiile având în vedere normele europene privind mediul și siguranța, și, în același timp să țină cont de impactului taxei auto, a strategiei fiscale în producerea și promovarea pe piață a autoturismelor. Cei care se ocupă de marketingul autoturismelor încep să petreacă tot mai mult timp construind un nivel de cerere prin trei procese: obținerea clienților, păstrarea clienților și mărirea numărului de clienți. După cum am arătat, analiza sectorului auto trebuie să țină cont de elementele indisolubil legate de el și anume: protecția mediului, creșterea economică și echitatea socială. La nivelul anului 2015 tot mai mulți producători acordă o atenție sporită clientului (cum ar fi o garanție contractuală pentru autoturism care este un argument comercial despre încrederea în calitatea modelului). Companiile de autoturisme alocă fonduri semnificative în activități ce urmăresc sporirea loialității consumatorilor cu reclame și publicitate.

Actualitatea temei alese

O economie de piață este de neconceput fără concurență. Iată de ce, în Constituție, în completarea caracterizării conform căreia „Economia României este economie de piață, bazată pe libera inițiativă și concurență” (alin.1, art.135), se apreciază că „Statul trebuie să asigure, …, libertatea comerțului, protecția concurenței loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție” (lit.a, alin.2. art.135).

În cadrul unui sistem bazat pe economia de piață, concurența este benefică în primul rând, pentru consumatori, dar și pentru producători. Primii au posibilitatea de a-și satisface necesitățile de consum potrivit, gusturilor și posibilităților lor financiare, în vreme ce producătorii sunt stimulați să producă mai bine și mai eficient.

Existența unui mediu concurențial normal determină o alocare optimă a resurselor către firmele cele mai eficiente. De acest fapt poate profita societatea în ansamblul său. Prin urmare, datorită concurenței, se realizează o selecție naturală a firmelor. În cele din urmă, această selecție nu se poate lăsa la voia întâmplării. De-a lungul timpului, s-a simțit nevoia ca statul să intervină, prin impunerea unor reguli de desfășurare a concurenței economice, reguli de pe urma cărora să beneficieze atât consumatorii cât și competitorii.

Acesta a fost și motivul pentru care, chiar într-o economie eminamente liberală (SUA) a fost adoptată lgea antitrust încă de la sfârșitul secolului XIX, apoi Uniunea Europeană prin Tratatul de la Roma elaborează legislația privind protecția concurenței bazată pe articolele 85 și 86, iar România, pentru armonizarea legislației cu cea europeană în domeniu, adoptă Legea concurenței în anul 1996. În acest context, putem spune că politicul joacă un rol important în economia de piață concurențială.

Astfel, în sensul cel mai larg, prin politica în domeniul concurenței, se înțelege acel set de instrumente care stau la baza creării, protejării dezvoltării mecanismelor pieței libere, factor esențial pentru buna funcționale a unor firme eficiente atât pe plan național, cât și internațional. Politicile concurenței încearcă să prevină practicile anticoncurențiale, dar și modificările în structura industrială care facilitează aceste practici. Impactul substanțial al politicilor în domeniul concurenței asupra proceselor de ajustare structurală și, implicit, asupra eficienței economice este recunoscut din ce în ce mai mult de către specialiști. Aceste politici se bazează pe recunoașterea faptului că funcționarea unor piețe concurențiale este mecanismul cel mai potrivit pentru punerea la dispoziția firmelor unor informații esențiale necesare în luarea deciziilor economice cele mai corecte.

Politica de protecție a concurenței, de regulă, își propune să realizeze unele obiective foarte clare. Astfel, principalul obiectiv l-ar constitui promovarea concurenței, în scopul creșterii eficienței economice și a bunăstării consumatorilor. Nu sunt puține țările care promovează, în acest domeniu, o politică cu obiective multiple, sub denumirea generică de „promovare a interesului public” (dezvoltare regională, ocuparea mâinii de lucru, echitatea, pluralismul, difuzarea puterii economice prin promovarea firmelor mici și mijlocii ș.a.)

Dezvoltarea economică are nevoie de o politică eficientă în domeniul protecției concurenței. Distorsiunile din sistemul de prețuri, acțiunile de împărțire a piețelor, existența unor bariere la intrare, precum și alte rigidități reprezintă obstacole majore în calea unor obiective legate de eficiența și de dezvoltarea economică. De cele mai multe ori, astfel de obstacole apar în urma unor acțiuni menite a susține sau a exercita puterea pe piață. O firmă poate să obțină puterea pe piță fie datorită unei eficiențe mai mari a activității sale, fie ca efect al unor politici ale statului în vederea susținerii unui anumit tip de dezvoltare industrială, fie – în fine – în urma abordării unor pracici restrictive.

Obiectul prezentei lucrări de licență este acela de a prezenta o parte din tot ceea ce s-a scris despre motivația și evaluarea performanțelor resurselor umane și rolul acesteia în managementul resurselor umane, cu scopul clar definit de a asigura eficiența activității într-o companie europeană.

Structura și volumul lucrării de licență: lucrarea este structurată în trei capitole, prefațate de introducere. Concluziile și recomandările sunt prezentate într-un capitol separat. Lucrarea mai conține la final lista cu referințe bibliografice.

Prezentarea aspectelor teoretice este construită în mod gradual, pornind de la capitolul de introducere, în care este argumentată importanța și structura temei abordate, conceptul de concurență și practicile anticoncurențiale fiind subiecte intens dezbătute în rândurile specialiștilor din domenii precum drept, management, marketing, sociologie, psihologie sau comunicare, precum și obiectul analizei acțiunilor practice ale multor instituții și organizații naționale și internaționale.

În Introducere se fundamentează actualitatea temei, se precizează obiectivul, suportul său metodologic și se indică structura lucrării de licență.

Primul capitol intitulat: Considerații teoretice privind noțiunile de concurență, oligopol și conceptul de piață imperfectă își propune clarificarea unor aspecte conceptuale specifice referitoare la obiect, conținut, rol, tipuri, particularități ale conceptului, acquis-ul comunitar în domeniul concurenței, cu deplasarea accentului pe trăsăturile și principiile oligopolului și al pieței imperfecte.

În capitolul II am prezentat istoricul și principalele activități ale SC AUTOTURISME DACIA-RENAULT SA.

În capitolul III am elaborat analiza SWOT la SC AUTOTURISME DACIA-RENAULT SA și pe baza acesteia am efectuat o analiză comparativă cu alte branduri de mașini, pentru ca în final să prezint Renault-Dacia și concurența pe piața auto.

În finalul lucrării am încercat să evidențiez câteva concluzii referitoare la aspectele analizate pe parcursul prezentei lucrări de licență și să formulez o serie de recomandări referitoare la concurența pe piața auto analizată în studiul de caz.

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND

NOȚIUNILE DE CONCURENȚĂ OLIGOPOL

ȘI CONCEPTUL DE PIAȚĂ IMPERFECTĂ

1.1. Noțiunea de concurență. Definiție, particularități, tendințe

În acest capitol mi-am propus să prezint câteva aspecte introductive pe care le consider ca având un impact major în atingerea obiectivului stabilit la începutul prezentei lucrări de licență, pornind de la faptul că noțiunea de concurență este folosită în toate relațiile sociale. Această noțiune provine din limba latină, de la termenul concurrere care înseamnă a se înfrunta. În sensul larg al accepțiunii, prin concurență se înțelege confruntarea dintre agenții economici cu activități identice sau similare, exercitată în domeniile deschise pieței, pentru câștigarea și conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei firme.

În literatura juridică, ea este definită ca fiind rivalitatea sau lupta desfășurată cu mijloace economice între comercianți sau industriași pentru cucerirea pieței, producerea și desfacerea unor produse, atragerea și menținerea clientelei și obținerea de beneficii.

Într-o altă definiție mai simplificată, este considerată o luptă adesea acerbă între agenții economici care exercită aceeași activitate sau o activitate similară pentru dobândirea, menținerea și extinderea clientelei.

Diversificarea conținutului noțiunii de concurență a condus la formarea unei ramuride drept distincte: dreptul concurenței. În literatura de specialitate, dreptului concurenței îi sunt atribuite două accepțiuni diferite.

În sens larg, prin dreptul concurenței se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind reprimarea concurenței neloiale și restricțiile impuse concurenței.

În sens restrâns, acest drept se restrânge la raporturile juridice privind combaterea concurenței neloiale. Concurența comercială constituie instituția juridică fundamentală a dreptului concurenței. Ca parte integrantă a realității economico-juridice, aceasta este influențată permanent de politica comercială internațională.

Putem forma o imagine cuprinzătoare deândirea, menținerea și extinderea clientelei.

Diversificarea conținutului noțiunii de concurență a condus la formarea unei ramuride drept distincte: dreptul concurenței. În literatura de specialitate, dreptului concurenței îi sunt atribuite două accepțiuni diferite.

În sens larg, prin dreptul concurenței se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind reprimarea concurenței neloiale și restricțiile impuse concurenței.

În sens restrâns, acest drept se restrânge la raporturile juridice privind combaterea concurenței neloiale. Concurența comercială constituie instituția juridică fundamentală a dreptului concurenței. Ca parte integrantă a realității economico-juridice, aceasta este influențată permanent de politica comercială internațională.

Putem forma o imagine cuprinzătoare despre cea ce înseamnă concurența doar dacă combinăm toate definițiile oferite de către autorii din literatura de specialitate. Astfel, concurența constituie o formă de exercitare a dreptului de proprietate, unde deținătorii bunurilor și serviciilor se află într-un proces de rivalitate în vederea atingerii unor obiective dorite de către toți, dar imposibil de realizat concomitent de către toți combatanții. Concurența acționează astfel ca un proces de selecție, care duce la dispariția firmelor mai puțin eficiente și asigură victoria celui sau acelora care pot să furnizeze un surplus consumatorilor, sub forma produselor noi, a tehnologiilor de producție mai eficiente, a prețurilor mai reduse sau a calității crescute a produselor și serviciilor. Concurența nu poate funcționa însă în prezența barierelor artificiale în calea concurenței și a monopolului, acesta din urmă fiind de regulă însoțit de efecte negative precum costurile de producție crescute, inovație redusă, profituri mari, calitatea slabă ș.a.

Am optat pentru o definiție proprie a fenomenului concurențial, potrivit căreia concurența reprezintă o formă de manifestare a libertății de acțiune a agenților economici, care dă naștere la un proces de confruntare dintre întreprinderile prezente pe piață, proces care în cele din urmă acționează ca un mijloc de selecție a câștigătorului recompensat, de regulă, cu profit și îmbunătățirea poziției de piață.

Concurența nu poate funcționa însă în prezența barierelor artificiale în calea concurenței și a monopolului, acesta din urmă fiind de regulă însoțit de efecte negative precum costurile de producție crescute, inovație redusă, profituri mari, calitatea slabă ș.a.

Din perspectiva originii sale, conceptul de concurență s-a format și folosit încă din vremuri străvechi. Reglementările juridice moderne l-au preluat din limbajul uzual, completându-l cu noi caracteristici în scopul adoptării la cerințele vieții economice contemporane. În general, prin concurență se înțelege o confruntare, o luptă între tendințe adverse care converg spre același scop. În plan social, există uneori opoziție între interesele individuale și cele sociale generale, între drepturi și obligații, între manifestări altruiste sau egoiste. În plan economic, comercial, concurența a fost de la început înțeleasă ca un factor decisiv în activitatea productivă și de comerț. Unii autori moderni reduc o parte din rolul și eficiența concurenței, considerând-o ca un tip de comportament al firmelor și un mod specific al activității de piață.

Din teoria economică se desprinde aproape unanim faptul că forța regulatoare cea mai importantă într-o economie de piață o reprezintă concurența. Ca o tresătură esențială a economiei de piață, concurența reprezintă o situație pe o piață, în care firmele producătoare sau vânzătorii își dispută supremația cumpărătorilor pentru a-și atinge un anumit obiectiv de afaceri (ex: profituri, vânzări și/sau un segment de piață). În acest context, concurența este echivalată cu “rivalitatea”. Prin urmare, rivalitatea dintre firme poate să apară când există doi sau mai mulți producători de același produs, aceeași lucrare sau seviciu. Ea se poate constitui în domeniile: prețului, calității, serviciului sau o combinație a acestora cu factorii pe care clienții pot să o evalueze.

Orice afacere în societatea capitalistă se conduce în cadrul unei țesături complexe de constrângeri legale, instituționale și financiare, iar motivația firmelor mai derivă și din alți factori: interes personal, obiceiuri, pasiune pentru o anumită performanță; factori care nu sunt în toate cazurile congruenți cu noțiunea tradițională de concurență. Acestea din urmă vin să explice faptul că în economia capitalistă se produc evenimente dintre cele mai diversificate.

Concurența ca o componentă intrinsecă a pieței libere, reprezintă un mod de manifestare, în care pentru un bun omogen și substitutele sale, existența unui singur producător, practic devine irealizabilă. Ea devine realizabilă prin comportamentul individualizat al firmelor din aceeași ramură, sector sau domeniu de activitate, supus obținerii unui profit maxim pe seama capitalului investit.

Având în vedere condițiile în care poate funcționa o piață, asigurate de transparența acesteia, fiecare firmă este preocupată în conducerea activității sale încât să devină cea mai competitivă, iar venitul net să fie cel mai bun.

Concurența, ca problemă economică, prezintă interes atât pentru producători, dar ea se manifestă și între consumatori. Funcție de un nivel al concurenței, fiecare firmă producătoare își organizează producția prin costurile de exploatare, cu un permanent simț al echilibrului dintre resurse și cheltuieli pe variante, pe baza costurilor unitare și a ratei profiturilor unitare. Astfel, studiul cererii se efectuează numai în condițiile concurenței. Aceste condiții se referă la:

– Existența pe piață a mai multor firme producătoare specializate în producerea și livrarea unui anumit bun;

– Produsul respectiv să aibă capacitatea de a fi competitiv, performant pe aceiași piață;

– Fiecare firmă este interesată în exploatarea eficientă a capacității de producție și de utilizare rațională a resurselor de care dispune (materiale, financiare, umane);

– Prețul liber, condiție de bază a conducerii și gestiunii fiscale;

– Devansarea sau, cel puțin echilibrarea cererii cu oferta.

Protecția concurenței prezintă un interes deosebit la nivelul economiei naționale, dar și european care s-a confruntat și se confruntă cu abuzul de poziție dominantă, înțelegerile și concentrările anticoncurențiale, practici neloiale care au drept rezultat înrăutățirea mediului concurențial.

Concurența modifică sistemul de valori al consumatorilor în sensul creșterii exigenței, a nevoii de informare, a vitezei de reorientare spre alți ofertanți. În lupta pentru cucerirea pieței, ofertanții aplică o serie de principii, precum concepte sofisticate în materie de strategii de întreprindere și de marketing, concepte pentru câștigarea de cote de piață dominante în segmentele vizate, un angajament simultan către o calitate înaltă și o productivitate puternică fără a se face rabat la strategia exigenței înalte privind performanțele sau o orientare către ramurile economice care presupun utilizarea tehnologiilor înalte și diminuarea treptată a activităților în domeniile aflate în declin. Adeseori, din dorința de a obține o poziție dominantă pe piață, de a atrage cât mai mulți clienți și de a elimina concurenții actuali și potențiali, agenții economici recurg la o serie de acțiuni și fapte ilegale care au un efect negativ asupra mediului concurențial.

Din păcate, aceste efecte sunt resimțite nu numai de ceilalți competitori, dar și de consumatori și chiar de societate în ansamblu. De aceea, toate aceste fapte ilegale sunt sancționate de către lege.

În acest sens, în România este în vigoare Legea Concurenței nr.21/1996 care își propune să protejeze, să mențină și să stimuleze concurența și mediul concurențial normal. Reglementarea concurenței în România printr-o lege organică, Legea Concurenței nr.21/1996 a devenit necesară în vederea creării disciplinei specifice pieței libere care reglează echilibrul și determină efectele favorabile dezvoltării normale a economiei și protecției consumatorilor.

Adoptarea Legii Concurenței, în vigoare de la 1 februarie 1997, a reprezentat un pas decisiv în crearea în România a unui mediu economic cu caracter concurențial și în impunerea regulilor în acest sens. Prin Legea Concurenței nr.21/1996 și prin legislația secundară emisă în aplicarea acesteia, România și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în Acordul de Asociere încheiat cu Uniunea Europeană privind politica în domeniul concurenței, asigurându-se un grad înalt de compatibilitate referitor la modul de tratare și reglementare a înțelegerilor, practicilor concertate, abuzului de poziție dominantă și controlului concentrărilor economice.

Legislația în domeniul concurenței a urmat linia legislației europene, art.5 care sancționează înțelegerile anticoncurențiale și art.6 care sancționează abuzul de poziție dominantă fiind corespondentele art.81 și art.82 din Tratatul CE.

Astfel, conform art.5,alin.(1)10 ,,sunt interzise orice înțelegeri exprese ori tacite între agenții economici ori asociațiile de agenți economici și orice practici concertate, care au ca obiect sau ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia”. Alineatul 2 al articolului prezintă excepțiile de la interdicția stabilită la alineatul precedent. Conținutul legii se adresează:

a) agenților economici sau asociațiilor de agenți economici, persoane fizice și persoane juridice, de cetățenie, respectiv de naționalitate română sau străină, care prin actele și faptele lor comerciale provoacă efecte de îngrădire a concurenței pe piața liberă;

b) organelor de administrație publice centrale și locale, pentru deciziile prin care acestea intervin în operațiunile pieței, având efecte asupra concurenței, excepție făcând situațiile când măsurile sunt luate pentru apărarea unui interes major.

Obiectivul Legii Concurenței este asigurarea condițiilor comportamentale specifice pentru stimularea și protejarea concurenței, iar scopul final este dezvoltarea unei economii echilibrate, eficiente și competitive pe piața mondială. Toate acestea reprezintă o garanție pentru bunăstarea socială și protejarea consumatorilor: ,,comercianții sunt obligați să își exercite activitatea cu bună-credință, potrivit uzanțelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor și a cerințelor concurenței loiale”.

Pentru aplicarea legii, în sensul administrării investigațiilor și sancțiunilor acordate abaterilor, dar și al promovării politicii de încurajare și protecție a concurenței, de creare a condițiilor pentru instaurarea regulilor jocului pieței libere în România, s-au înființat cele două instituții: Consiliul Concurenței și Oficiul Concurenței.

Legislația referitoare la concurență din România tratează pe larg următoarele trei
tipuri de comportamente anticoncurențiale:

Înțelegerile între întreprinderi

Din punct de vedere economic, înțelegerile se clasifică în:

● acorduri orizontale, care privesc agenții economici situați la același nivel al proceselor economice (de exemplu, acorduri între producători, acorduri între distribuitori);

● acorduri verticale, care privesc agenții economici situați la niveluri diferite ale
aceluiași proces economic (de exemplu, acorduri între producătorii și distribuitorii aceluiași produs).

Acordurile dintre agenții economici intră sub incidența interdicțiilor prevăzute de art.5 al Legii Concurenței atunci când există probabilitatea de a avea un impact negativ substanțial asupra formelor de manifestare a concurenței pe piață, cum ar fi concurența prin preț, prin calitatea și cantitatea produselor, prin inovație, prin diversitatea și noutatea ofertei. Acordurile pot avea asemenea efecte prin reducerea considerabilă a competiției între părțile înțelegerii sau între părțile acesteia și terți.

b) Abuzul de poziție dominantă

Articolul 6 din Legea nr.21/1996 precizează: ,,este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziții dominante deținute de unul sau mai mulți agenți economici pe piața românească sau pe o parte substanțială a acesteia, recurgând la practici anticoncurențiale care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea comerțului sau prejudicierea consumatorilor”.

Fuzionările și alte forme de concentrări între întreprinderi

Fundamentul politicii de control al achizițiilor și fuziunilor în România este reprezentat de articolele 10-15 din Legea Concurenței.

Astfel ,,sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziții dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia.

Împotriva deciziilor prin care se aplică amenzi cominatorii se poate face plângere, în termen de 15 zile de la luarea la cunoștință, la președintele Consiliului Concurenței sau, după caz, la șeful Oficiului Concurenței, care se pronunță prin decizie motivată. În situația în care organele administrației publice nu se conformează deciziei Consiliului Concurenței, acesta are posibilitatea de a ataca acțiunea la Curtea de Apel București”.

1.2. Obiectul dreptului concurenței și acquis-ul comunitar în domeniul concurenței

Noțiunea „dreptul concurenței” reprezintă ansamblul de reglementări destinate să asigure, în raporturile de piață interne și internaționale, exercițiul normal al competiției dintre agenții economici, societăți comerciale în lupta pentru câștigarea, păstrarea și extinderea clientelei.

Dreptul concurenței are ca obiect de reglementare, pe de o parte, prevenirea practicilor monopoliste, care se pot concretiza în acorduri restrictive de concurență și abuz de poziție dominantă, iar pe de altă parte, sancționarea actelor și faptelor de concurență neloială, care distorsionează mediul concurențial. Prin prisma obiectului de reglementare, dreptul concurenței îndeplinește două funcții fundamentale:

– de a preveni practicile anticoncurențiale și neloiale

– de a reprima încălcarea concurenței libere și licite.

Obiectul dreptului concurenței îl constituie relațiile sociale ce se stabilesc între comercianți în procesul concurenței comerciale. Problema relațiilor dintre dreptul comunitar al concurenței și dreptul național este una dintre cele mai delicate, având în vedere că extinderea unui drept comunitar, care să domine drepturile naționale nu este dorită.

Tratatul privind Uniunea Europeană a lăsat statelor membre o anumită libertate în a-și amenaja intern economiile naționale. Fiecare întreprindere este supusă dreptului național al țării căreia îi aparține; în fiecare stst membru există reguli de concurență, dar în aceste condiții poate apărea o dualitate a regulilor aplicabile, întrucât un acord sau o situație dată pot fi supuse, în același timp unei reguli de drept comunitar dar și unei reguli de drept intern.

Desigur, dacă înțelegerea nu cade sub incidența dreptului comunitar aceasta nu împiedică aplicarea legii interne. Însă în momentul în care o practică restrictivă de concurență intră în câmpul de aplicare al dreptului național cât și a celui comunitar problema care se pune este de a ști dacă dreptul național, în mod egal aplicabil, exclude aplicarea dreptului național, în mod egal aplicabil sau dacă dreptul comunitar și cel național se aplică simultan și cumulativ. Dreptul concurenței se evidențiază în sistemul de drept printr-o serie de caracteristici precum:

caracterul subiectiv- dreptul concurenței reglementează comportamentul profesioniștilor care, prin natura lui, este unul subiectiv. De asemenea, reprimarea actelor și faptelor care distorsionează concurența reprezintă voința autorităților care veghează asupra menținerii echlibrului concurențial;

caracterul economic- un mediu concurențial normal este un barometru al funcționării economiei de piață. Dreptul concurenței reprezintă un factor de dinamism economic, prin intermediul lui, profesioniștii fiind stimulați să ofere consumatorilor produse/servicii calitative, la un preț cât mai scăzut.

caracterul evolutiv- dreptul concurenței, cu preponderență față de alte ramuri de drept, este în plin proces de formare, întrucât și economia de piață, ca premisă pentru existența concurenței, este în curs de trecere spre economie funcțională;

caracterul compozit- dreptul concurenței conține norme de drept material și norme de drept procesual, specifice altor ramuri de drept: drept comercial, drept administrativ, drept penal, dreptul proprietății intelectuale, dreptul consumatorilor, etc.

Reglementările interne trebuie să constituie un suport pentru creșterea competitivității atât la nivel național, cât și comunitar. Legislația în domeniul concurenței neloiale trebuie să se adapteze permanent realității economice. Totodată, trebuie să asigure o interacțiune cu prevederile din domeniul protecției consumatorilor.

Aspecte generale privind piața imperfectă și forme ale concurenței imperfecte

  În acest subcapitol mi-am propus să prezint câteva aspecte teoretice pe care le consider ca având un impact major în atingerea obiectivului stabilit la începutul prezentei lucrări de licență, pornind de la faptul că o piață cu concurență imperfectă se manifestă în situațiile în care agenții economici- vânzători și cumpărători- pot să influențeze, prin acțiunile lor unilaterale, raportul dintre cererea și oferta de mărfuri și, deci, nivelul prețului, cu intenția de a obține avantaje mari și stabile. Concurența imperfectă este una monopolistică, care se caracterizează prin:

– număr mare de producători, care oferă spre vânzare produse diferit;

– accesul pe piață este liber;

– producătorii nu controlează prețul;

– produsele sunt diferențiate;

– agenții economici pot influența prin acțiunile sale raporturile dintre cerere și ofertă, dar și dinamica prețului;

– cumpărătorii sunt mulți, mici și dispersați.

            Formele concurenței imperfecte sunt:

– MONOPOLUL = este situația de piață în care o singură firmă produce/oferă un singur bun și se confruntă cu toată cererea.

– MONOPSONUL = este situația de piață în care o singură firmă cumpără de la mai mulți producători.

– OLIGOPOLUL = este situația de piață unde există câteva firme care asigură oferta unui bun, în timp ce numărul de cumpărători este mare.

– OLIGOPSONUL = este tipul de piață unde există un număr restrâns de firme mari cumpărătoare ale unei mărfi vândută de mai mulți producători.

            Exemple pentru fiecare tip de concurență imperfectă:

            1. Monopulul:

            Monopoluri de stat:

– furnizarea energiei electrice, a gazelor, apei;

– companiile de telefonie fixă;

– rețelele de televiziune prin cablu.

            Monopoluri legale:

– mărcile comerciale;

– brevetele de invenție;

– unele unități economice;

– drepturile de autor.

            2. Monopsonul:

Armata este unicul cumpărător de la diferite firme producătoare de armament, uniforme, încălțăminte și alte accesorii pentru cadrele militare.

            3. Oligopolul:

– piața de telefonie mobilă;

– piața petrolului autohton;

– piața cimentului.

            4. Oligopsonul:

Firmele producătoare de locomotive- Faur S.A și Electroputere Craiova SA -fiind singura de acest tip de pe piață care achiziționează piese și subansamble de la firme ofertante.

La nivelul anului 2015 consider că piața cu concurență imperfectă este cea mai aproape de realitate, deoarece concurența perfectă rămâne doar ca model ideal, folosit în analizele teoretice.

Oligopol. Definire concept, trăsături, tipuri

În acest subcapitol mi-am propus să prezint câteva aspecte teoretice pe care le consider ca având un impact major în atingerea obiectivului stabilit la începutul prezentei lucrări de licență, pornind de la următoarea definiție: ,,oligopolul este o formă a concurenței imperfecte care se caracterizează prin existența unui număr restrâns de producători care, deținând un segment important de piață o pot influența în scopul maximizării profitului, bunurile oferite fiind solicitate de numeroși consumatori. Din punct de vedere etimologic, termenul provine din limba greacă: oligos = puțini, câțiva; polein = vânzare”.

Marile firme sau giganții industriali care acționează în economiile de piață și intră în concurență în cadrul aceluiași produs omogen (oțel, aluminiu etc.), fie în cadrul produselor strâns substituibile (automobile, televizoare etc.) formează oligopoluri. În multe ramuri ele joacă un rol dominant în ceea ce privește volumul producției. Un număr mic de firme deține majoritatea sau întreaga producție (servicii) oferită pe piață. Oligopolurile constituie formele tipice de concentrare a producției și a capitalurilor în firme mari.

Cu toată tendința generală existentă în lume de concentrare a producției, de regulă, însă, oligopolurile reprezintă forme stabile de organizare a pieței, în sensul că ele nu se transformă în monopol.

Principala explicație a formării și păstrării oligopolurilor în multitudinea de structuri economice asemănătoare unui mozaic o constituie nivelul costurilor totale medii în funcție de volumul producției. Oligopolurile își bazează existența pe realizarea unor costuri joase. Când costurile firmelor individuale scad în mod substanțial și pe termen lung, în așa fel încât un număr restrâns de firme poate produce cantitatea totală la costurile medii cele mai joase, în asemenea cazuri avem de-a face cu un oligopol natural. O creștere în continuare a volumului producției nu mai asigură o scădere a costurilor și, pe cale de consecință, firma oligopolistă nu este stimulată să treacă pe poziția de monopolist, în sensul de a deveni singurul producător și vânzător al unui produs.

Însă existența și persistența oligopolurilor nu poate fi explicată numai prin condiția costurilor minime. Mai sunt și alți factori care favorizează concentrarea producției în oligopoluri. Printre acestea se numără, de exemplu, puterea de piață a oligopolurilor. Cu cât firmele oligopoliste devin mai mari și mai puternice, iar firmele mici concurente devin mai slabe, cu atât oligopolurile capătă o putere mai mare de a influența prețul de vânzare, de a influența consumatorul prin reclame.

Oligopolurile sunt caracterizate printr-o mare eterogenitate și consider că o clasificare a lor devine necesară în acest subcapitol al prezentei lucrări de licență. Clasificarea lor se poate face pe baza a două criterii importante:

După obiectul de activitate sau caracteristicile principale ale producției și serviciilor în care acționează, oligopolurile sunt de două tipuri:

– primul tip cuprinde acele firme mari care domină piața în cadrul unor produse omogene sau aproape omogene cum sunt oțelul, aluminiul, unele produse chimice de bază. Fiecare dintre cele câteva firme oligopoliste pot influența piața (prețul sau volumul producției) prin deciziile pe care le iau;

– al doilea tip de oligopol cuprinde acele firme mari (puține la număr) care stăpânesc piața unui produs eterogen. Fiecare dintre aceste firme produce și vinde tipuri diferențiate din punct de vedere al calității, formei, noutății conceptuale s.a. În domeniul automobilelor, într-o țară cu o piață de desfacere foarte mare (de exemplu Franța sau Italia) sunt puține firme producătoare. Însă nici una din firme nu produce același tip, ci fiecare produce automobile care se deosebesc de celelalte existente pe piață. Același lucru este posibil în toate domeniile unde acționează firme oligopoliste.

După gradul de coordonare la care convin oligopolurile, conform diferitelor politici și în acord cu permisiunea legislațiilor în vigoare.

Gradul de coordonare în care sunt implicate oligopolurile se află în raport invers cu gradul de concurență. Din punct de vedere al gradului de coordonare sau de concurență, oligopolurile se clasifică astfel:

Oligopoluri fără coordonare (nici formală, nici tacită), la care apar trei tipuri de relații concurențiale între oligopoluri:

Relații de concurență agresive în domeniul stabilirii prețurilor (războiul prețurilor), în cel al aprovizionării ce au loc mai ales în oligopolurile unor produse omogene;

Relații hiperconcurențiale cu accent pe calitate, noutatea produsului și reclama, mai ales în oligopolurile cu produse și servicii ușor diferențiate;

Relații concurențiale legate (înlănțuite) în cadrul industriilor cu multe firme, în care un vânzător A este oligopol în raport cu B și C, C este oligopol în raport cu D și E etc.

Oligopoluri cu coordonare parțială (fără vreun acord formal) la care apar două tipuri de relații concurențiale:

Relații de concurență în cadrul cărora apare o firmă lider a cărei influență este dominantă, această dominare datorându-se mai multor cauze cum sunt: dimensiunea firmei și ponderea în ramură în raport cu toate celelalte firme oligopoliste, încrederea pe care o inspiră etc.;

Cooperarea voluntară (fără organizație, acord sau firma lider) formată între firmele oligopoliste realizată pe baza unor interese comune, pe etica afacerilor și toleranță reciprocă.

Oligopoluri complet coordonate prin înțelegeri scrise sau secrete între firmele oligopoliste la nivel național sau internațional cu sau fără acordul guvernelor (sau chiar sub coordonări interguvernamentale). Asemenea înțelegeri (oficiale sau secrete) iau forma unor carteluri și sindicate, prin care se convine asupra unor cote de producție și de vânzare, asupra împărțirii unor piețe de desfacere, asupra nivelului minim al prețului de desfacere în funcție de care se reglează volumul desfacerilor și cotele de producție. Firmele participante își păstrează individualitatea.

Cartelul reprezintă o înțelegere formală de cooperare între mai multe companii, pe o piață oligopolistă, prin care se convin procedurile în privința unor variabile cum ar fi prețul sau cantitatea produsă. În acest caz, mecanismul de funcționare se aproprie foarte mult de cel al monopolului, însă există anumite deosebiri.

Obiectivul principal al cartelului este de a maximiza profiturile combinate ale tuturor membrilor aderenți la înțelegere. Există și înțelegeri între firme oligopoliste pentru a practica același preț și pentru a împărți piața fie în mod convențional pe anumite zone, fie după preferințele cumpărătorilor. În asemenea cazuri, profitul este în funcție de cifra de afaceri și de nivelul costurilor unitare. În general costurile medii și cele marginale ale firmelor componente sunt diferite.

Trustul spre deosebire de cartel, reprezintă o concentrare de capitaluri grupate sub aceeași conducere. La sfârșitul secolului al XIX-lea, forma de trust a fost utilizata în SUA ca mijloc de stabilire a monopolului în anumite industrii, astfel încât termenul de trust a căpătat atât în SUA cât și în alte părți, o semnificație de ceva dăunător, fiind asociat cu practicile monopoliste (ca în legile „antitrust” din SUA).

Dacă privim azi la nivelul anului 2015 tendința economică contemporană de globalizare și studiile întreprinse în legătură cu concurența, reiese că regulile pe baza cărora operează principiile concurenței libere s-au schimbat. Consecința acestei constatări este necesitatea unei abordări adaptate a realității concurențiale și legată strâns de: reducerea posibilității intervenției statelor, contribuția pentru sporirea competitivității, diversificarea strategiilor concurențiale.

Globalizarea schimbă fundamental natura concurenței pe măsură ce companiilor le este tot mai dificil să concureze într-o manieră eficientă în contextul blurării barierelor comerciale între țări, trendului către eliminarea monopolurilor și piețelor de nișă și lipsei unei cereri ridicate în țările dezvoltate, dată fiind scăderea natalității. Toate acestea conduc la înăsprirea condițiilor concurențiale în absența unei diferențieri clare a firmelor și a produselor care devin tot mai similare, consumatorul având încă ca principal motiv al alegerii de a cumpăra prețul, mai degrabă, decât noțiunea de “loialitate față de marcă” absolută a consumatorului.

Politica de concurență a avut întotdeauna drept scop prevenirea monopolului pe piață prin reglementare, coerciție și sancțiune. Astăzi, ne confruntăm tot mai mult cu o “schimbare de paradigmă” în reglementările anticoncurențiale pe măsură ce modelul: structură-comportament-rezultat este lăsat în urmă în favoarea conceptelor precum“soft power” ori “competition advocacy. Ca o rezultantă naturală a acestor lucruri, principalele obiective ale politicii concurenței și organismelor concurențiale s-au schimbat de la “cele 4”: abuzul de poziție dominantă, controlul cartelurilor, fuziuni și achiziții, controlul instituțiilor, către obiective noi, mai complexe și comprehensive. Ne confruntăm cu o tendință către convergența industrială și emergența piețelor ceea ce permite modele de afaceri flexibile într-o economie a cunoașterii. De o importanță vitală este colaborarea strânsă între firme și, singurul avantaj sustenabil este capacitatea de schimbare a managementului, eficiența crescută și inovarea. Tendința este către o schimbare sistemică a formelor și naturii concurenței în contextual schimbării de paradigmă a principiilor și reglementării.

Concurența la nivelul anului 2015 subliniază absența unei dependențe liniare între structura pieței și nivelul concurenței. Astfel că, în vreme ce în anii din urmă am învățat că “monopolul dăunează concurenței”, astăzi înțelegem că o mare concentrare pe piață nu exclude concurența intensă, cu alte cuvinte, “monopolul nu este în mod necesar rău pentru concurență”. De o importanța covârșitoare este poziționarea socială a firmei, înrucât procesul inovativ al firmelor este tot mai mult orientat către consummator și satisfacția acestuia este cheia succesului pe piață.

În acest context consider că între diferite tipuri de oligopoluri apar deosebiri sensibile in ceea ce priveste modul de stabilire si nivelul pretului de echilibru. Acest lucru în fond, reprezintă expresia diferentelor dintre diversele tipuri de oligopoluri, unele având o doza de monopol mai mare decât altele sau, altfel spus, dispun de forta necesara de a exercita un control mai puternic decât altele asupra pretului si cantitatii de productie.

Așadar, oligopolul reprezintă structura de piață cea mai răspândită în țările dezvoltate din punct de vedere economic. El este o formă a concurenței imperfecte în care există un număr limitat de producători care dețin o parte importantă de piață, unde există dificultăți legate de intrarea în ramură și de controlul general al prețurilor. Oligopolul, reprezintă o structură de piață în care un număr mic de firme mari asigură cea mai mare parte a ofertei unui anumit bun, acesta fiind solicitat de numeroși cumpărători (consumatori).

Pe piața de oligopol, oferta este asigurată de un număr mic de firme, câțiva vânzători, între care nu există diferențe semnificative sub aspectul înzestrării tehnice, forței economice, nivelului costului mediu, gradului de internaționalizare a activității. Fiecare vânzător deține o pondere importantă în oferta totală și are capacitatea de a influența piața: în mod direct prin deciziile privind prețul, cantitatea, publicitatea, lansarea de modele noi, modul de comercializare, etc. Pe această piață cererea este atomizată, iar barierele de intrare pentru noii concurenți sunt foarte puternice. Aceste bariere pot fi tehnice (deținerea de brevete, licențe) financiare (privilegii speciale din partea marilor instituții financiare și de credit care sunt piedici serioase pentru noii veniți), organizatorice (contracte de exclusivitate cu furnizorii de anumite materii prime, cu rețeaua comercială cu amănuntul, etc). Interdependența firmelor dintr-o ramură reprezintă o caracteristică ce deosebește fundamental această structură de piață de alte forme de piață imperfectă. Interdependența este rezultatul fundamental al numărului mic de ofertanți, ceea ce face ca deciziile și acțiunile unui agent în privința reducerii prețurilor, lansării unui model mai bun determină scăderea curbei cererii pentru produsele celorlalte firme. În fața acestei perspective, reacțiile celorlalte firme sunt certe, dar nedeterminate: ele pot provoca acțiuni de același fel (reduc prețul, lansează un nou model) sau întreprind acțiuni complementare: acordă avantaje cumpărătorilor pentru a contracara acțiunile concurentului sau menținerea clientelei. Relațiile dintre firme care acționează pe piața de oligopol nu pot fi încadrate într-o schemă rigidă, pentru că nu există o teorie generală a oligopolului, ci doar situații particulare și modele specifice.

Piața oligopolistică prezintă anumite caracteristici cum ar fi: puțini concurenți, costuri ridicate, posibilitatea de adaptare pe termen scurt la nivelul producției limitate, stocuri mari, cerere pentru produsele firmelor relativ inelastică elasticitate încrucișată a cererii între produsele asemănătoare relativ puternică, dificultăți tehnice pentru a distribui informația privind schimbările de prețuri frecvente sau rezistența consumatorului în ajustarea prețurilor repetate. Dacă voi considera o situație de concurență în care variabila strategică sunt prețurile, atunci simpla amenințare că ar urma o reducere de preț este suficientă pentru ca agenții să-și formuleze strategiile de urmat. Piețele, structurate după principiul concurenței prin preț, pot stabili o comunicare explicită între firmele care au intenția de a coopera în domeniul stabilirii prețurilor. Astfel, politicile de prețuri într-un anumit interval pot impune un echilibru noncooperativ cu ipoteze veridice privind amenințările indivizilor.

Oligopolul pur constă în câteva firme care produc, în esență, aceeași marfă (petrol, oțel). Firmele de acest gen nu prea pot să schimbe altceva decât prețul curent. Dacă firmele concurente leegalează la capitolul prețului și la cel al serviciilor, singurul mod în care se poate câștiga avantaj competitiv este prin scăderea costurilor. Oligopolul difențiat constă în câteva firme care produc bunuri (automobile, aparate foto) parțial diferențiate prin aspecte care țin de calitate, de atribute caracteristice, de design stilistic sau de servicii. Fiecare concurent ar putea încerca să devină lider pentru unul dintre aceste atribute majore, să-i atragă pe clienții care dau întâietate atributului respectiv și să perceapă o primă de preț pentru atributul oferit.

Sintetizând cele expuse în acest capitol pot afirma că avantajele mediului concurențial au în vedere, în principal, competiția directă pentru câștigarea, menținerea și extinderea segmentului de piață, managementul eficient al costurilor, formarea liberă a prețurilor și, nu în ultimul rând, furnizarea de stimulente în vederea reducerii costurilor și a utilizării eficiente a resurselor. Piața de oligopol reprezintă o structură de piața care se regăsește în mare parte în economia reală. Strategiile de oligopol sunt divesificate și adaptate pentru fiecare situație de piață.

CAPITOLUL II

SC AUTOTURISME DACIA-RENAULT SA. PREZENTARE

2.1. Prezentarea generală a firmei

În acest capitol voi prezenta câteva date referitoare la firma la care mi-am propus să efectuez studiul de caz.

SC Automobile Dacia-Renault SA are sediul în str. Uzinei nr.1, cod 115400, Mioveni și este înregistrată la Registrul Comerțului din anul 1996 sub nr.J03/81/1991, CUI 160796.

Obiectul de activitate este fabricarea autovehiculelor de transport rutier.

2.2. Scurt istoric

SC Automobile Dacia SA a luat ființă în anul 1966 la Colibași, județul Argeș. Încă de la început au existat legături stâanse de colaborare între Dacia și Renault.

Construcția Uzinei de Autoturisme Mioveni a început în anul 1966. După semnarea unui contract de licență între Renault și statul român în anul 1968, începe fabricația modelului Dacia 1100 sub licența R8, urmat în anul 1969 de Dacia 1300 sub licența R12.

Între anii 1970-1980, Dacia a dezvoltta o întreagă gamă de modele care va cuprinde mai multe tipuri de vehicule de persoane și utilitare.

În 1998, anul în care s-au aniversat trei decenii de la producerea primului automobil Dacia, de pe porțile uzinei a iesșit autoturismul cu numărul 2.000.000. În același an firma a obținut Certificatul de Atestare a Implementării Sistemului Calității ISO 9001.

Începând cu anul 1999, Dacia face parte din Grupul Renault și își afirmă tot mai mult vocația sa de marcă internațională, Dacia reprezentând polul de dezvoltare al Grupului Renault în Europa Centrală și de Est. Dacia beneficiază pe deplin de apartenența la Grupul Renault, bazându-se pe expertiza și organizarea companiei-mamă atât la nivel industrial cât și la nivel comercial. Distribuția vehiculelor și a pieselor de schimb Dacia va fi asigurată de rețeaua comercială Renault în majoritatea țărilor.

Cele mai importante evenimente care au avut loc la Dacia, înainte de achiziționarea pachetului majoritar de acțiuni de către Grupul Renault, au fost:

1969 – Lansarea modelului Dacia 1300,

1973 – Lansarea modelului Dacia 1300 Break,

1975 – Lansarea modelului Dacia 1302 Pick-Up,

1978 – Încetarea contractului de licență,

1987 – Lansarea modelului Dacia 1320,

1991 – Lansarea modelului Dacia 1325 Liberta,

1992 – Lansarea modelului Dacia 1307 și 1309 Dubla Cabina,

1995 – Lansarea modelului Dacia Nova, prima mașină de concepție românească 100%,

1998 – Calificativul ISO 9001- Autoturismul cu numărul 2.000.000.

La 2 iulie 1999 se semnează contractul de privatizare al societății și Dacia devine o marcă a Grupului Renault, având ca principală misiune susținerea dezvoltării Grupului pe piețele emergente.

În anul 2000 are loc lansarea modelului Dacia SupeRNova, prima concretizare a colaborării franco-române, un autoturism echipat cu motor și cutie de viteze Renault.

În noiembrie 2002 este lansată gama de vehicule utilitare echipată cu motor Diesel Renault.

În aprilie 2003 are loc lansarea modelului Dacia Solenza, mai întâi în versiunea de motorizare 1.4 MPI, pe benzină, iar din septembrie 2003 și în versiunea diesel, 1.9D.

În anul 2004 are loc lansarea modelului Dacia Logan in doua versiuni de motorizare: 1.4MPI și 1.6MPI.

În anul 2005 este inaugurat Centrul de Export CKD (ILN) și este lansată cea de-a treia versiune de motorizare din gama Logan- 1.5dCi. Datorită modelului Logan, Dacia își depășește în anul 2005 toate recordurile sale anterioare de producție (172.000 de unități) și vânzări (164.000 de unități).

Cele mai importante evenimente care au avut loc la Dacia, după achiziționarea pachetului majoritar de acțiuni de către Grupul Renault, au fost:

1999 – Renault achiziționează 51% din capitalul întreprinderii Dacia,

2000 – Lansarea modelului Dacia SuperNova, vehicul echipat cu un grup de motopropulsor Renault,

2002 – Lansarea gamei de vehicule utilitare cu motorizare Diesel Renault,

2003 – Lansarea automobilului Dacia Solenza,

-Participarea Renault la capitalul Dacia ajunge la 99%,

-Inaugurarea Centrului de Piese de Schimb,

2004- Lansarea autoturismului Logan,
         – Incetarea fabricației modelelor Berlina și Break,

2005 – Lansarea modelului Logan diesel,
         – Obținerea certificatului ISO 14001 pentru mediu
          – Fabricarea automobilului cu numărul 2.500.000
          – Inaugurarea Centrului de Export CKD
          – Record absolut de producție: peste 172.000 de unități

2006 – Lansarea Noii Colecții Logan și a versiunii Logan Prestige, echipată cu motorul 1.6 16V (105 cp) (în septembrie)

– Lansarea versiunii Logan MCV la Mondialul Automobilului de la Paris (în octombrie),

-Oprirea fabricației modelului Dacia Pick-Up (în decembrie).

Dacia trăia atunci o nouă etapă, a unei schimbări calitative profunde și tangibile, fiind un vector de integrare a României în Uniunea Europeană, precum și un vector al globalizării grupului Renault. România devine cel de al treilea angajator ca mărime din grupul Renault, după Franța și Spania. În același an firma a obținut Certificatului de Atestare a Implementării Sistemului Calității ISO 9001.

În anul 2000 are loc lansarea modelului Dacia SupeRNova, prima concretizare a colaborării franco-române, un autoturism echipat cu motor și cutie de viteze Renault, aer conditionat și jante cu aliaj. Modelul avea un motor de 1.400 cmc, de 75 CP, atingea 165 kmh și costa în versiunea de vârf, aproape 6.000 de euro. Consumul extraurban nu depășea 6 litri/100 km. În noiembrie 2002 este lansată gama de vehicule utilitare echipată cu motor diesel Renault.

În aprilie 2003 are loc lansarea modelului Dacia Solenza, mai întâi în versiunea de motorizare 1.4 MPI, pe benzină, iar din septembrie 2003, și în versiunea diesel, 1.9D. Propulsorul pe benzină avea 75 CP, iar cel diesel 63 CP, dar un cuplu motor mai bun (120 Nm vs. 114 Nm). Solenza a avut elemente de design care arătau deja o noua identitate a mărcii. În premieră pentru constructorul român, masșina avea airbag, iar structura de rezistență a fost îmbunătățită după standarde moderne și gandită să reziste la impact.

În anul 2004 are loc lansarea modelului Dacia Logan, cel care va impune brandul românesc pe piețele din Vestul Europei. Mașina venea în două versiuni de motorizare: 1.4MPI și 1.6MPI.

În anul 2005 este inaugurat Centrul de Export CKD (ILN) și este lansată cea de-a treia versiune de motorizare din gama Logan-1.5dCi. Datorită modelului Logan, Dacia își depășește în anul 2005 toate recordurile sale anterioare de producție (172.000 de unități) și vânzări (164.000 de unități). În același an, Dacia a fost aleasă mașina anului în Serbia și Muntenegru și a primit premiul Autobest, fiind cea mai bine vândută mașină din Europa Centrală și de Est. Dacia a vândut în anul 2005, 164.406 mașini la nivel mondial, dintre care 134.887 Dacii Logan, 8.354 Dacii Solenza și 21.185 vehicule comerciale. Producția de automobile a atins un maxim istoric de 172.000 unități. Dacia a primit certificarea ISO 14001 pentru mediu și a produs automobilul cu numărul 2.500.000. Tot în anul 2005 a fost inaugurat centrul logistic ILN Mioveni (International Logistics Network).

Dacia Logan MCV a fost lansată în octombrie 2006 la Salonul de la Paris. Logan MCV a ajuns pe piața occidentală în ianuarie 2007. Pentru prima dată în istorie, exporturile Dacia au depășit pragul de 100.000 unități, mai exact 128.411 unități, iar producția totală a trecut de 200.000 unități. În câteva țări, cum ar fi Rusia și Ucraina, Logan este vândut sub sigla Renault. La Salonul Auto de la București din octombrie 2007 a fost lansat modelul Logan Pick-Up.

A urmat Salonul Auto de la Geneva, din iunie 2008, unde a fost prezentat noul model Dacia Sandero, urmat de lansarea noului Logan (iulie) și a Logan-ului MCV la Salonul Auto de la Paris (octombrie). Exporturile au ajuns în acel an la 172.886 unități, iar vânzările totale la 257.854 unități. În 17 iunie 2009 a avut loc lansarea versiunii Stepway pentru Dacia Sandero. Dacia a lansat, la 18 martie 2010, primul SUV din istoria companiei, modelul Duster.

A urmat monovolumul Dacia Lodgy care a fost prezentată la Salonul Auto de la Geneva din martie 2012.

În martie 2013, Dacia și-a completat oferta și a prezentat noul Logan MCV, un break spațios la un preț accesibil, precum și seria limitată Duster Aventure, un 4X4 cu personalitate.

În 2014, vânzările globale ale Dacia au ajuns la 511.465 de autovehicule, în creștere cu 19% față de anul 2013, consemnând cea mai bună performanță comercială din istoria sa și cea mai puternică creștere a vânzărilor în rândul marcilor generaliste în Europa Occidentală. Dacia se alătura astfel, clubului restrans al constructorilor care vând mai mult de jumătate de milion de mașini anual. În România, anul trecut, compania și-a consolidat poziția de lider, cu o cotă de piață de 31,44%, vânzările ajungând la 29.625 de unități, în creștere cu 19%, fiecare model Dacia fiind lider în segmentul său.

Cu peste 11.300 de unități vândute, ceea ce însemna aproximativ 38% din vânzările totale, iar Logan berlină rămâne soclul mărcii Dacia în România. După Logan, Duster ocupă a doua treaptă a podiumului, cu 6.134 de unități vândute, în timp ce Sandero (inclusiv versiunea Stepway), domină detașat segmentul B-hatch și, cu aproape 5.000 de unități, se plasează pe locul al treilea în clasamentul pe modele.

Pe piețele externe, Dacia a vândut 481.840 de mașini, cu 19% mai multe față de anul 2013. Europa domină în clasamentul pe regiuni, circa trei sferturi din mașinile vândute de Dacia în anul 2014 fiind înmatriculate pe aici- unde marca românească a câștigat 0,4%, ajungând să dețină 2,5% din piață. Cu aproape 106.000 de unități, Franța este prima destinație de export a Dacia. Cota de piață a constructorului a ajuns la 4,88%, pe locul cinci în topul mărcilor cele mai vândute, după Volkswagen. Performanța este susținută și de modelele Duster și Sandero, acesta din urmă fiind al treilea model cel mai cumpărat de clienții particulari din Franța. Germania ocupă locul trei, în topul vânzărilor din Europa, cu peste 50.000 de unități și o cotă de piață de 1,55%, urmată de Spania (46.000 de unități) și o cotă de piață de 4,7%. Italia se situează pe locul al cincilea, cu aproape 40.000 de mașini vândute și o cotă de piață de 2,7%. Algeria, Turcia și Maroc au înregistrat fiecare vânzări de peste 30.000 de unități. Totodată, în Marea Britanie, Dacia a vândut aproape 24.000 de unități, urcând statul insular pe locul opt în clasamentul exporturilor mărcii.

2.3. Principalele activități ale firmei

În anul 2015 pe platforma industrială de la Mioveni lucrează 14.002 de persoane la două uzine: cea de vehicule și cea mecanica. Este cea mai mare platforma logistică a alianței Renault-Nissan, iar din totalul angajaților, 4.700 sunt femei.

Uzina vehicule: 350.000 de vehicule pe an

   Situată la Mioveni, în județul Argeș,

    Cuprinde 4 mari departamente: Presaj, Caroserie, Vopsitorie și Montaj,

    8.000 de angajați,

    6 modele produse: Logan, Logan MCV, Sandero, Sandero Stepway, Duster și Renault Symbol,

    Modernizată integral, utilizează Sistemul de Producție Renault-unul dintre cele mai moderne din industria auto,

    Capacitate: 1.390 vehicule/zi, ceea ce înseamnă 350.000 de vehicule pe an,

    Nivelul producției în anul 2014: 342.620 vehicule,

   În 2013 a fost produs vehiculul Duster cu numărul 500.000,

    În anul 2014, 93% din producție a fost exportată,

    În mai 2014: 5.000.000 de vehicule produse de la înființarea uzinei în anul 1968.

Uzina mecanica și sașiuri

    Situată pe platforma industrială de la Mioveni,

    Produce  motoare, cutii de viteze și sașiuri,

    3.600 de angajați,

    Este modernizată integral și utilizează Sistemul de Producție Renault,

    Producție 2014:

    308.000 motoare (benzină 1,4 si 1,6 litri MPI și TCe 90),

    516.000 cutii de viteze,

    1.000.000 de sașiuri,

    16.700 tone de piese de aluminiu,

   60% din producția uzinei a fost exportată către uzine ale grupului Renault.

Direcția logistică

  Situata pe platforma industrială de la Mioveni. Cuprinde și centrul logistic ILN (International Logistic Network), care a fost inaugurat în anul 2005,

Asigură suportul logistic necesar operațiunilor locale și celor de export,

    700 de angajați,

    Peste 1,9 milion de m3 de piese au fost importate și expediate în anul 2014,

    Depozit sursă pentru 13 uzine ale Renault,

    500 furnizori în România și în străinătate.

Centrul de piese de schimb și accesorii

    Situat la 28 km de Mioveni, la Oarja, centrul a fost inaugurat în anul 2010,

    Are o suprafață de 65.000 m2 (echivalentul a 9 terenuri de fotbal),

    139 de angajați,

    Capacitate de stocare: peste 70.000 de tipuri de piese,

    Centrul alimentează cu piese de schimb de origine rețelele comerciale Dacia, Renault și Nissan în România, dar și pe cele ale Dacia în toate țările de comercializare, sub marca Dacia,

    405 furnizori (164 în România și 241 din străinătate),

    Activitatea de export reprezintă 46% din cifra de afaceri a centrului.

Managementul SC Automobile Dacia-Renault SA este asigurat în anul 2015 de următoarele persoane:

Nicolas Maure – Director General Dacia și Grup Renault România,
Ionuț Gheorghe – Director de Marketing Dacia si Grup Renault România,
Cornel Olendraru – Directror Uzina Vehicule Dacia,
Philippe Nottez – Director Uzina Mecanică Dacia și Sașiuri,
Ștefan Gaibu – Director Executiv Direcția Logistică Centrală.

2.4. Indicatorii financiari ai firmei

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ:

SC AUTOTURISME DACIA-RENAULT SA

3.1. Analiza SWOT

În acest capitol al prezentei lucrări de licență mi-am propus să prezint pentru început analiza SWOT la nivelul SC Automobile Dacia-Renault SA.

SWOT reprezintă o tehnică de analiză a firmei care evidențiază cele mai importante puncte forte (strengths), puncte slabe (weaknesses), oportunități (opportunities) și amenințări/constrângeri (threats) specifice funcționării acesteia. Orientarea acestei analize este preponderent previzională. Scopul final al analizei SWOT este maximalizarea punctelor forte, minimizarea punctelor slabe, valorificarea oportunităților, evitarea sau atenuarea constrângerilor (riscurilor din mediul extern).

Tabelul nr.2: Analiza SWOT a SC Automobile Dacia-Renault SA

Concluzii privind analiza SWOT:

În urma analizei efectuate în prezenta lucrare de licență, propun pentru asigurarea unei mai bune eficiențe a activității în cadrul SC Automobile Dacia-Renault SA să se țină seama de oportunități și a se gestiona și ierarhiza cu prioritate riscurile enumerate.

La nivelul anilor 2008-2014 niciun alt producător auto nu a reușit să copieze modelul de afacere al Dacia, întrucât marca românească reprezintă nu doar o gamă de mașini, ci un întreg sistem, deoarece Dacia nu este doar o gamă de mașini, ci este un sistem întreg, implementat integral pentru a avea rezultate în produsul finit, procesul de fabricație, lanțul de aprovizionare, marketing și vânzări.

Un alt aspect demn de menționat în urma anlizei SWOT este generat de fapt că profitabilitatea în industria auto apare atunci când oamenii nu pot să copieze modelul de mașină, ceea ce generează o marjă operațională de două cifre pentru SC Automobile Dacia-Renault SA.

O uriașă oportunitate este conferită de faptul că Dacia-Renault și Nissan poate depăși General Motors ca vânzări și ar putea deveni al treilea producător auto la nivel mondial până în anul 2018, în ciuda dificultăților întâmpinate în prezent pe piețe precum Rusia, Brazilia și India, deoarece pe termen scurt, unele dintre piețele emergente nu evoluează în direcția bună, dar asta nu va dura la nesfârșit. Rusia are un potențial mult mai mare decât ceea ce arată piața astăzi. Când prețurile petrolului vor reveni la un nivel normal- pentru că astăzi prețul este nefiresc de scăzut – piața din Rusia se va extinde din nou.

Infrastructura mediocră a României reprezintă o problemă pentru majoritatea componențierilor auto, dar mai ales pentru Dacia și Ford, în condițiile în care drumul de la Mioveni la Constanța durează chiar și mai mult de o zi pentru un tren de marfă. Ar rămâne șoselele, iar pentru Dacia este esențială autostrada de la Sibiu la Pitești. În acest sens important este Coridorul IV Sibiu-Arad, atât pentru fluxul de piese ce vin către Dacia, cât și pentru automobilele trimise de la uzină. Zilnic un total de 2.000 de camioane intră și ies din uzină și Dacia a calculat că dacă ar fi autostradă până la granița cu Ungaria, ar scădea cu 30 de euro costul de transport pentru fiecare mașină, 30 de euro pe mașină fiind o sumă importantă.

Celor de la Dacia li s-a promis încă din anul 2009 că autostrada se va face, se începuse și cu studiile de fezabilitate, însa apoi a urmat o acalmie. Subiectul a fost reluat în anul 2013, mai ales că se simțea presiunea din Maroc, iar în anul 2014 Dacia a primit noi promisiuni de la autorități, cum că autostrada se va face și ar putea fi gata la final de deceniu. Însă recent, în noul Master Plan pe ruta Pitești-Sibiu nu mai este prevăzută autostrada, ci un drum expres care are limitare la 110 km/h. Cei de la Dacia spun ca n-ar fi rău nici măcar un drum expres, însă important este să se facă.

La nivelul anului 2015 uzina Dacia este plina de paradoxuri: trebuie să producă la prețuri cât mai mici, dar să răspundă și cererilor salariaților și în același timp să facă față concurenței tot mai serioase cu Marocul, unde costurile cu angajații sunt la jumătate față de România. Trebuie să fim constienți că salariile la Dacia sunt bune și meritate, dar în același timp sunt mari în raport cu economia națională, dacă vorbim mai ales de venituri în anumite luni – că angajații de la Dacia pot să câștige peste 50-60%, uneori dublu, dacă ținem cont de munca suplimentară. Salariul mediu (costuri complete pentru angajator) este în jur de 250 de euro pe lună în Maroc, pe când în România este în jur de 500 de euro.

Uzina din Maroc va afecta producția Dacia de la Mioveni unde vor fi menținute trei schimburi datorită cererii foarte bune de Duster în Europa și zona Mediteranei. Toată problema pleaca de la faptul ca salariile de la uzina Dacia au ajuns mult mai mari decât ar fi vrut Renault, salariul mediu brut la Dacia (950 euro/lună) este mult mai mare decât în Maroc (340 euro/lună), dar mai mare și decât în Turcia (920 de euro/lună). De amenințarea Maroc s-a vorbit în ultimii trei ani, însa mai nou amenințarea vine și din Turcia.

Ce pericol planează asupra uzinei? România trebuie să rămână competitivă, iar direcția centrală Renault repartizează noile proiecte de fabricație doar celor mai competitive uzine și poate să și ia proiecte de la cele mai puțin competitive.

Dacia nu va pleca de la Mioveni, cel puțin nu în acest deceniu, însă problemele sunt tot mai complicate pentru cel mai mare constructor auto român. Pentru că salariile au crescut mult peste cât ar fi dorit Groupe Renault – datorită unui sindicat insistent și organizat – România nu mai este o bază low-cost pentru constructorul auto. Problema este că dacă acum câțiva ani uzina de la Mioveni nu avea rival în grupul Renault, acum are, uzina de la Tanger ajungând în anul 2014 să producă 200.000 de mașini și cel mult în cinci ani să ajungă la 350.000-400.000. Mai grav pentru Mioveni este că se îmbunătățește și calitatea mașinilor produse în Maroc, ele fiind la un nivel extrem de apropiat de cele fabricate în România. Marocul nu avea mare tradiție în industria auto, dar ușor recuperează terenul, însa în țara nord-africană sindicatele nu sunt atât de bine organizate ca la noi, astfel că acolo salariile nu vor crește în ritmul susținut din România și deci uzina africană va produce la costuri mici.

Sintetizînd pot afirma că fiind vorba de viitorul uzinei de la Pitești trebuie să mă refer la două elemente: creșterea salariilor și productivitatea industrială. Nu includ și paritatea leu-euro fiindcă în ultimul timp cursul a fost stabil. Însa când este vorba de salarii, a fost o adevarată derivă fiindca au fost creșteri care au dus la crearea unui mic paradis în jurul uzinei de la Mioveni, paradis de care se bucură angajații. Ritmul a fost însă accelerat fiindcă salariul mediu de la Mioveni este în anul 2015 de două ori mai mare decât salariul mediu național, deoarece între anii 2007 și 2014 salariile medii au crescut la Dacia cu 170%, iar productivitatea s-a îmbunătățit cu numai 30-40%.

3.2. Analiză comparativă cu alte branduri de mașini. Renault-Dacia și concurența pe piața auto

Pentru a realiza o analiză comparativă cu alte branduri de mașini și pentru ca rezultatele cercetării să fie relevante am elaborat un chestionar ales din cadrul metodelor cantitative, chestionar pe care îl prezint în Anexa nr.1 (care face parte integrantă din prezenta lucrare de licență). Chestionarul a cuprins 23 de întrebări și a fost efectuat în perioada 18 februarie- 8 aprilie 2015, în mediul on-line, pe un eșantion de 80 de persoane.

Eșantionul se prezintă astfel:

1. Ponderea pe grupe de vârstă a eșantionului chestionat

2. Ponderea eșantionului chestionat după sex

3. Ponderea eșantionului chestionat după nivelul de educație

4. Ponderea eșantionului chestionat după utilizarea internetului respondentului

5. Ponderea eșantionului chestionat după gradul de angajare al respondentului

Analiza și interpretarea rezultatelor

În urma analizei se pot sesiza diferențele dintre opiniile respondenților, iar acestea pot fi explicate prin segmentarea efectuată la începutul cercetării (sex, venit, vârstă).

Nu voi face o interpretare detaliată, ci doar voi puncta câteva aspecte semnificative, astfel:

În urma anlizei datelor am observat ca 54 din cele 80 persoane intervievate (adică 67,5% din total) posedă un autoturism proprietate personală.

La întrebarea care sunt criteriile după care alegeți tipul autoturismului dvs, răspunsurile au fost sintetizate astfel:

1. Marca 5 2 5 5 4 2 3 4 4 5 3.9

2. Fiabilitatea 3 5 2 2 4 5 4 4 5 4 3.8

3. Paleta de motorizări 1 5 2 1 5 4 5 4 4 3 3.4

4. Siguranța 5 4 4 4 3 4 5 3 4 4 4.0

5. Aspect exterior 5 2 4 4 3 2 2 4 4 5 3.5

6. Prețul 4 5 3 4 5 4 3 3 4 5 4.0

7. Consumul 2 5 4 1 4 5 5 4 4 3 3.7

8. Performanțele motorului

4 1 5 4 3 1 2 2 4 5 3.1

9. Dotările de serie 2 5 5 3 3 4 4 4 3 5 3.8

Grafic situația se prezintă astfel:

S-a observat că respondenții acordă o importanță mare în primul rând siguranței și prețului atunci când intenționează să-și achiziționeze un autoturism nou.

Un alt criteriu important este statutul social, evidențiat prin marca aleasă, fiabilitatea și dotările de serie. Prețul rămâne o variabilă esențială atunci când se dorește achiziționarea unui autoturism nou.

68,3% dintre respondenți preferă mărcile de import atunci când vor să-și aleagă un autoturism nou.

Grafic situația se prezintă astfel:

58,7% dintre respondenți preferă autoturismele diesel în detrimentul celor pe benzină sau cu motoare hibride.

Grafic situația se prezintă astfel:

Din ce în ce mai puțini respondenți (21,3%) aleg să-și achite autoturismul folosind plata cash. În urma interpretării răspunsurilor la chestionarul adresat rezultă faptul că 58 dintre persoanele intervievate preferă ca modalitate de plată privind achiziționarea unui autoturism leasingul, 31 credit bancar, în timp ce numai 11 dintre aceștia preferă plata cash, iar grafic situația se prezintă astfel:

Siguranța și consumul sunt criterii de bază în alegerea unui autoturism nou.

Mai mult de 50% (61,2%) dintre respondenți au un autoturism proprietate personală.

Grafic situația se prezintă astfel:

Pentru achiziționarea unui autoturism nou, respondenții alocă cel mult 10.000 de euro.

Mai mult de 70% (78,4%) dintre respondenții care își achiziționează un autoturism nou sunt bărbați.

Grafic situația se prezintă astfel:

Nivelul veniturilor respondenților influențează semnificativ tipul autoturismului achiziționat într-o proporție de 81,2%.

Mai mult de 70% (79,2%) dintre respondenți consideră prețul ca fiind principalul element de care țin cont atunci când doresc achiziționarea unui autoturism nou.

Mai mult de 60% (72,3%) dintre respondenți preferă autoturismele din clasa medie.

În urma răspunsurilor oferite de respondenți la întrebările privind designul, calitatea, costurile de utilizare, mediul și mobilitatea viitorului într-un clasament se prezintă astfel:

Renault-Dacia și concurența pe piața auto

În tratarea acestui subcapitol am pornit de la ideea că fiecare concurent încearcă cât mai bine să îndeplinească cerințele și să aducă noutăți pe piață pentru a diferenția produsul. De-a lungul ultimilor 10 ani Dacia s-a bucurat de succesul mărcii Logan, numărându-se printre actorii cei mai importanți ai pieței din Europa Centrală și de Est. Diversificarea și reînnoirea sortimentului Dacia a dus la obținerea rezultatelor scontate, această reînnoire fiind însoțită și de creșterea calității produselor.

În paralel importatorii de autoturisme au acționat la rândul lor pentru a câștiga o cotă cât mai mare din piață prin creșterea calității, publicitate agresivă și prin acordarea unor avantaje cumpărătorilor (reduceri de prețuri și echipări mai bogate ale autoturismelor).

În acest context oligopolul este o structură de piață frecvent întâlnită în România. Orice ramură și orice piață tind în mod normal să devină oligopol. Amploarea pieței de oligopol se apreciază prin ponderea pe care primele 3 sau 4, cele mai puternice firme dintr-o ramură, o dețin în valoare adăugată, cifră de afaceri, volumul producției, ocuparea forței de muncă în totalul industriei respective.

Pe piața auto oferta este puternic diferențiată, cu bunuri economice de același gen și pot afirma că este vorba de un oligopol eterogen. În anii 90 era specific pe piața auto oligopolul necooperant, însă odată cu introducerea mașinilor importate și-a făcut apariția oligopolul cooperant, care se baza pe înțelegeri exprese sau tacite, dar limitate.

Azi, specific pieței auto din România este comportamentul cooperant de tip trust (adică structura de piață bazată pe faptul că un grup financiar puternic deține pachetul de control la mai multe firme prin oligopol, independent din punctul de vedere al producției).

Cele mai importante trusturi de pe piața auto din România sunt:

– Țiriac Auto care coordonează activitatea a 5 mari importatori de autoturisme: Autot Rom, Mcar, RomCar, Hyundai Auto Rom, Trading Premium Auto;

– Porsche Romania care are o rețea de 90 de dealeri;

– Auto Italia care deține o rețea de dealeri și service;

– Renault-Nissan care comercializează mărcile Renault, Nissan și Dacia.

Firmele din România adoptă un comportament strategic și țin cont de impactul pe care îl au deciziile asupra celorlalte firme producătoare de automobile; ele cooperaeză, unele tacit, altele deschis, împărțindu-și producția sau teritoriul pentru a-și maximiza profiturile. Ele au renunțat la concurența prin preț, apelând la publicitate, îmbunătățiri, bonusuri pentru clienți, service, creșterea calității, diversificare și reînnoirea sortimentului.

În acest context, Dacia Renault se situează în perioada 2011-2014 pe locul doi în România într-un top al companiilor rsponsabile social, iar în Europa Centrală și de Est pe locul 17 din 100.

În anul 2013 la capitolul vânzări, Dacia Renault este pe primul loc cu o cotă de piață de 38,4% și 31.285 autovehicule vândute, urmată de Volswagen cu 18.231 autovehicule vândute și cotă de piață de 15,6% și Skoda cu 12.307 autovehicule vândute și cotă de piață de 13,7%.

Grafic situația se prezintă astfel:

Sursa: Buletin statistic auto, APIA, 2013

Și în anul 2014 acest clasament a rămas neschimbat, iar pentru anul 2015 în care ne aflăm pot afirmc că va concurență acerbă între cele două branduri, ambele atacând piața românească cu versiuni noi și îmbunătățite ale modelelor existente; după opinia mea consider că balanța va înclina în favoarea celor de la Dacia Renault datorită prețului mai scăzut în condițiile în care așa cum a reieșit din analiza precedentă românii alocă un buget redus pentru achiziționarea unui autoturism.

Grafic situația se prezintă astfel:

Sursa: Buletin statistic auto, APIA, 2014

Sintetizând pot afirma că și în anul 2015 oferta de mașini este mai mare decât cererea și pot afirma că din cauza costurilor de întreținere ale autoturismelor diesel în ultimii 2-3 ani a crescut cererea pentru autoturisme pe bază de benzină și mai ales achiziționarea lor prin intermediul leasing-ului; astfel a scăzut considerabil numărul autoturismelor de lux înmatriculate în țara noastră și totodată, se observă o cerere mare pentru autoturismele ieftine și second-hand.

3.3. Concluzii

Într-o succesiune firească a celor prezentate în acest studiu de caz, la nivelul anului 2015 pot începe prin adresarea unei întrebări de bun simț cred eu: piața de oligopol a autoturismelor din România se îndreaptă oare către globalizare? Cheia răspunsului la această întrebare se regăsește în evoluția istorică a pieței auto și în rolul industriei și procesul de internaționalizare a producției auto. Această abordare are la bază faptul că trecutul oferă informații prețioase despre viitor. Trecutul este astfel cea mai bună previziune despre viitor.

Absența unor delimitări conceptual-teoretice privind concurența și în lipsa informațiilor privind profilul și activitatea competitorilor poate afecta buna dezvoltare a mecanismelor economiei de piață. De aceea studiul concurenței ar trebui să fie piatra de temelie a activității oricărui agent economic, și mai presus de orice, factorul determinant în stabilirea de obiective și strategii concurențiale. Analiza concurenței, atât la nivel național cât și internațional, ar trebui să devină -într-o lume în continuă schimbare pe care o parcurgem în viteză și în acest an-2015- esențială nu doar pentru deciziile economice și pentru cele sociale în egală măsură.

Cu siguranță concurența este un factor de progres și pe cale de consecință, se impune să fie stimulată și mai ales menținută în liniile unui “joc corect”.

Indiferent de perioadă, concurența a fost întotdeauna privită ca mijloc de maximizare a bunăstării, un pas important în dezvoltarea economică, socială și esențialmente umană. Odată cu realizarea caracterului utopic al concurenței “pure și perfecte” s-a conturat și necesitatea reglementării. În această privință linia de demarcație între reglementare și intervenția statului a fost mereu una subțire și chiar și astăzi economiștii se mai întreabă “de cât Stat este nevoie în Economie” și ce se întâmplă dacă intervenția statului duce la efectul invers: în loc să apere concurența, o descurajează.

După cum am arătat, concurența are o natură duală: este atât o stare cât și un comportament. Accepțiunea “clasică” a concurenței argumentează că aceasta este un comportament, un comportament permanent combativ, o luptă, care, ca orice altă luptă se termină cu invingători și invinși. Acesta este argumentul pentru care este esențial pentru un comerciant să cunoască atât structura cât și intensitatea concurenței, să decopere și să explice cauzele succesului principalilor competitori, și apoi să folosească aceste cunoștințe și asimilări pentru a evalua șansele de supraviețuire și “cheia succesului”. Concurența favorizează intrarea noilor firme pe piață, încurajează inițiativa în afaceri, îi recompensează pe cei buni, eficienți și îi pedepsește pe cei slabi, ineficienți. Într-o economie de piață ideală firmele reacționează rapid la schimbările în structura cererii și noile intrări pe piață, adaptând și ajustându-și strategiile și poziția pe piață. Este limpede așadar că doar concurența permite existența unui mediu de afaceri propice și de aceea este esențial să fie menținută în limitele jocului corect. La întrebarea “ce a precedat cui: piața sau economia de piață?” economiștii au răspuns că piața a fost prima, iar jocul economic de piață este unul concurențial. Pe măsură ce piața a evoluat, concurența a evolua și ea, depinzând întotdeauna de politicile adoptate, fiind din acest punct de vedere, liberă sau dimpotrivă, constrânsă.

Dacă privesc tendința economică contemporană de globalizare și studiile întreprinse în legătură cu concurența, reiese că regulile pe baza cărora operează principiile concurenței libere s-au schimbat. Consecința acestei constatări este necesitatea unei abordări adaptate a realității concurențiale și legată strâns de: reducerea posibilității intervenției statelor, contribuția pentru sporirea competitivității, diversificarea strategiilor concurențiale.

Globalizarea schimbă fundamental natura concurenței pe măsură ce companiilor le este tot mai dificil să concureze într-o manieră eficientă în contextul blurării barierelor comerciale între țări, trendului către eliminarea monopolurilor și piețelor de nișă și lipsei unei cereri ridicate în țările dezvoltate, dată fiind scăderea natalității. Toate acestea conduc la înăsprirea condițiilor concurențiale în absența unei diferențieri clare a firmelor și a produselor care devin tot mai similare, consumatorul având încă ca principal motiv al alegerii de a cumpăra prețul, mai degrabă, decât noțiunea de “loialitate față de marcă” absolută a consumatorului.

CONCLUZII

Prezenta lucrare de licență își propune să prezinte câteva aspecte teoretice ale concurenței, a studiului empiric al acesteia prin intermediul acțiunilor și interacțiunilor din partea jucătorilor pe piață dar și “terților” (cum ar fi Statele și Guvernele sau Organismele Europene) în mod special al unuia din cele mai importante sectoare economice: sectorul auto.

În urma prezentei lucrări de licență pe care am efectuat-o cu privire la practicile anticoncurențiale și al studierii analitice a bibliografiei de specialitate, am încercat să evidențiez o serie de concluzii și anume:

Procesul de reformă a politicii UE în domeniul antitrust a creat cadrul adecvat și instrumentele necesare Comisiei Europene și pentru a răspunde rapid și eficient la provocările cu care s-au confruntat în cursul ultimului deceniu statele membre, în contextul globalizării și al crizei financiare și economice internaționale, prezervând totodată principiile fundamentale ale acestei politici, chiar și sub presiunile create de dezbaterile și controversele privind piața unică și tendințele protecționiste. Abordarea activă a Comisiei Europene în ceea ce privește sancționarea, fără excepție a încălcărilor legislației antitrust, în calitate de gardian al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene și, în special al pieței unice, este cu atât mai importantă în condițiile dificile ale crizei economice. Companiile nu trebuie să fie lăsate să invoce condițiile dificile ale crizei ca o scuză pentru a se angaja în practici anticoncurențiale care, pe termen lung, ar avea efecte dramatice asupra economiei europene și a consumatorilor.

Comisia Europeană va continua să extindă și să intensifice cooperarea cu organizațiile omoloage, inclusiv din țările emergente, ca răspuns la globalizarea economiei mondiale, care face ca, în aproape fiecare industrie, tot mai multe companii să opereze pe mai multe continente și să utilizeze lanțuri de distribuție care se întind în întreaga lume. În acest cadru nou și care se dezvoltă foarte rapid, numărul de cazuri care pot fi investigate de autoritățile de concurență în diferite țări ale lumii va crește, iar abilitatea de a proteja concurența „pe merit”, de a stimula inovarea și de a menține piețele deschise și concurențiale va depinde de modul în care autoritățile de concurență vor reuși să stabilească un set comun de principii și obiective pentru aplicarea politicii și legislației în domeniul concurenței.

Atât în teoria cât și legislația din domeniul concurenței, practicile anticoncurențiale sunt grupate de regulă, în înțelegeri între agenți economici și abuz de poziție dominantă. La rândul lor, înțelegerile dintre agenții economici pot fi clasificate în înțelegeri pe orizontală (între concurenți care actționează pe aceeași piață)-denumite și carteluri, și înțelegeri pe verticală (între agenți economici aflați într-o relație de vânzător-cumpărător). Cartelul reprezintă un acord prin care un grup de agenți economici producatori sau distribuitori ai aceluiași produs fixează anumite prețuri sau își împart piața: în practică aceste aranjamente constau în general, în fixarea prețurilor, limitarea producției, împărțirea piețelor, alocarea clientților sau teritoriilor, licitații trucate sau combinații ale acestora. În înțeles larg, cartelul este sinonim cu o formă explicită de înțelegere secretă între firme, în detrimentul altor agenți economici și/sau al consumatorilor.

La nivelul anului 2015 pe care îl parcurgem, în noul context al globalizării, detectarea și pedepsirea cartelurilor constituie o provocare continuă pentru autoritățile în domeniul concurenței, la nivelul UE, dar și din statele membre. Comisia Europeană are la dispoziție o serie de instrumente pentru o acțiune eficientă în domeniul antitrust, în special împotriva cartelurilor, constituite de firme pe diferite piețe, în vederea stimulării creșterii economice și a competitivității în cadrul UE.

Politica de concurență a avut întotdeauna drept scop prevenirea monopolului pe piață prin reglementare, coerciție și sancțiune. Astăzi, ne confruntăm tot mai mult cu o “schimbare de paradigmă” în reglementările anticoncurențiale pe măsură ce modelul: structură-comportament-rezultat este lăsat în urmă în favoarea unor concepte noi; ca o rezultantă naturală a acestor lucruri, principalele obiective ale politicii concurenței și organismelor concurențiale s-au schimbat de la “cele 4”: abuzul de poziție dominantă, controlul cartelurilor, fuziuni și achiziții, controlul instituțiilor, către obiective noi și mai complexe. La nivelul anului 2015 ne confruntăm cu o tendință către convergența industrială și emergența piețelor ceea ce permite modele de afaceri flexibile într-o economie a cunoașterii. De o importanță vitală este colaborarea strânsă între firme și, singurul avantaj sustenabil este capacitatea de schimbare a managementului, eficiența crescută și inovarea. Tendința este către o schimbare sistemică a formelor și naturii concurenței în contextual schimbării de paradigmă a principiilor și reglementării concurenței; însăși esența concurenței tinde să se modifice și să devină mai puțin o luptă pentru cote de piață și mai mult o cooperare și colaborare în scopul creării de valoare adăugată pentru consumatori și companii și extinderea pieței într-o concurență inter-sectorială în sisteme multi-nivel.

Dacă accepțiunea “clasică” percepea concurența mai mult sau mai puțin ca o luptă, astăzi se observă că fenomenul concurențial este mai degrabă o cooperare astfel încât crează pentru consumator valoare adăugată, astfel ca abilitatea de a oferi plus valoare să crească.

Concurența la nivelul anului 2015 subliniază absența unei dependențe liniare între structura pieței și nivelul concurenței. Astfel că, în vreme ce în anii din urmă am învățat că “monopolul dăunează concurenței”, astăzi înțelegem că o mare concentrare pe piață nu exclude concurența intensă, cu alte cuvinte, “monopolul nu este în mod necesar rău pentru concurență”. De o importanța covârșitoare este poziționarea socială a firmei, întrucât procesul inovativ al firmelor este tot mai mult orientat către consummator și satisfacția acestuia este cheia succesului pe piață. Am putut să înțelegem limpede că echilibrul concurențial pur este o utopie pe măsură ce ciclul de folosință a produselor se scurtează, astfel că trendul anului 2015 este un model concurențial dinamic determinat de creșterea activelor materiale, schimbarea comportamentului consumatorilor și dezvoltarea comportamentului agenților economici.

Sintetizând, pot afirma că procesul de integrare a pieței interne a Uniunii Europene este condiționat de prevenirea și corectarea disfuncționalităților piețelor generate de nerespectarea de către agenții economici a „regulilor jocului” instituite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Aceste condiționalități determină specificitatea reglementărilor în domeniul concurenței, care reprezintă „nucleul dur” al funcționării pieței interne a Uniunii Europene. Aplicarea eficientă a legislației antitrust este o premisă obligatorie pentru menținerea mediului concurențial pe piața internă a Uniunii Europene, în care companiile să aibă suficiente stimulente pentru a concura pe baza meritelor proprii, cu firmele ce dețin poziții importante pe piață, pentru a deveni mai eficiente, mai inovatoare și mai competitive pe piețele internaționale, iar consumatorii să beneficieze de avantajele oferite de piața unică. Comisia Europeană pune accent pe consolidarea culturii respectării concurenței de către toate companiile din țările membre, astfel încât să se asigure o mai bună funcționare a pieței interne a Uniunii Europene și să fie evitate în viitor comportamente pe piață de tipul celor care au generat criza financiară și economică.

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii:

Angheni, S., -Drept comercial. Profesioniștii comercianți, București, Editura C.H.Beck, 2013

Băndoi, A., Tomiță, I., Ciurlău, C., -Prețuri și concurență, Editura Universitaria, Craiova, 2001

Baskoy, T., – The Political Economy of the European Union Competition Policy , Ed. Routledge, New York, 2008

Bishop, S.,-Economics of Competition Law: Concepts, Applications and Measurement, Sweet&Martin, 2001

Coman, G., -Concurența în dreptul intern și european, Editura Hamangiu, București, 2011

Cotuțiu, A., Sabău G., -Drept român și comunitar al concurenței, Editura C.H. Beck, București, 2008

Craig, P., G. de Búrca, -Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, București, 2009

Dabbah, M. M., -International and Comparative Competition Law, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2010

Damian, R., -Marketing internațional în procesul integrării și globalizării pieței de autoturisme din România, Editura ASE, București, 2006

Dumitru,M., – Dreptul concurenței, Editura Institutul european, Iași, 2011

Elhange, E., Geradin D., -Global competition law and economics, Oxford and Portland Oregon, 2007

Gavrilă, I., Gavrilă, T., – Competitivitate și mediu concurențial, Editura All, București, 2008

Gerber D.J., -Global competition, law, markets and globalization, Oxford University Press, 2010

Iancu V., Iancu, S.C., – Dreptul concurenței comerciale, Editura Siterh, Craiova, 2009

Knyazeva I., Lukasehenko O., -Modernising the principles of antimonopoly regulation as a reflection of modern economic trends, Kartellrecht (Austrian Competition Journal), Vien, 2013

Knyazeva I., Lukasehenko O., -Transformation of the essence and form f competition on modern oligopolistic markets, Kartellrecht (Austrian Competition Journal), No.6, Vien, 2012

Manolache, O., – Tratat de drept comunitar, Editura CH Beck, București, 2008

Motta M., -Competition policy. Theory and Practice, Cambridge University Press, 2007

Moșteanu, T.,- Concurența. Abordări teoretice și practice, Editura Economică, București, 2005

Necula, F., -Concurența pe piața de autoturisme din România, Editura ASE, București, 2007

Niels, G., H. Jenkins, J. Kavanagh,- Economics for Competition Lawyers, Editura Oxford University Press, Oxford, 2011

Păun R.D., – Dreptul concurenței, Editura Fundației România de Mâine, București, 2013

Porter, M., -The Competitive Strategy, Mc Millian, 1995

Porter, M.,- The Competitive Advantage of Nations, New York, Free Press, 2002

Porter, M.,-Avantajul concurențial, Editura Teora, București, 2004

Suciu, M.C., -Economie/Economics. Part I and Part II. Noua economie și societatea cunoașterii/New Economics & Knowledge based society”, ediție bilingvă (română/engleză), Editura ASE, București, 2004

Legislație

Regulamentul Comisiei Europene Nr.1400/2002

Raportul Comisiei privind Politica de Concurență pe 2004 (SEC2005) 805

Grupul de Consultanță Economică pe Probleme de Concurență (Group for Competition Policy), EAGCP–A more economic approach to Art.82 (www.europa.eu.int EAGCP_Economic Advisory OECD Glossary on Industrial Organization Economics and Competition Law

Glosarul de Economie Industrială, de Drept și Politică a Concurenței, editat sub egida Secretariatului General al Organizației Economice pentru Cooperare și Dezvoltare.

Bulletin of the EU – Supplement nr.3/1994,

Buletin Statistic Auto APIA 2010 – 2014

Buletin Statistic ACEA 2011-2012

IP/09/1984 / 21.12.2009

IP/09/1168

JO L 102, 23.4.2010, p. 1.

JO L 336, 29.12.1999, p. 21.

JO L 203, 1.8.2002, p. 30.

SEC (2008) 1946

COM (2009) 388.

www.daciagroup.com

ANEXA nr.1

CHESTIONAR

Bună ziua, numele meu este MAZILU ANDREI și am ca temă pentru lucrarea mea de licență să elaborez un studiu de cercetare privind la atitudinile, opiniile și comportamentul cetățenilor privind achiziționarea de autoturisme. M-aș bucura dacă mi-ați răspunde la câteva întrebări.

Menționez că toate răspunsurile colectate sunt confidențiale și vor fi folosite strict în scop științific. Corectitudinea răspunsurilor este de mare importanță pentru reușita cercetării.

Vă mulțumesc pentru timpul acordat !

BIBLIOGRAFIE

Tratate, cursuri, monografii:

Angheni, S., -Drept comercial. Profesioniștii comercianți, București, Editura C.H.Beck, 2013

Băndoi, A., Tomiță, I., Ciurlău, C., -Prețuri și concurență, Editura Universitaria, Craiova, 2001

Baskoy, T., – The Political Economy of the European Union Competition Policy , Ed. Routledge, New York, 2008

Bishop, S.,-Economics of Competition Law: Concepts, Applications and Measurement, Sweet&Martin, 2001

Coman, G., -Concurența în dreptul intern și european, Editura Hamangiu, București, 2011

Cotuțiu, A., Sabău G., -Drept român și comunitar al concurenței, Editura C.H. Beck, București, 2008

Craig, P., G. de Búrca, -Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, București, 2009

Dabbah, M. M., -International and Comparative Competition Law, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 2010

Damian, R., -Marketing internațional în procesul integrării și globalizării pieței de autoturisme din România, Editura ASE, București, 2006

Dumitru,M., – Dreptul concurenței, Editura Institutul european, Iași, 2011

Elhange, E., Geradin D., -Global competition law and economics, Oxford and Portland Oregon, 2007

Gavrilă, I., Gavrilă, T., – Competitivitate și mediu concurențial, Editura All, București, 2008

Gerber D.J., -Global competition, law, markets and globalization, Oxford University Press, 2010

Iancu V., Iancu, S.C., – Dreptul concurenței comerciale, Editura Siterh, Craiova, 2009

Knyazeva I., Lukasehenko O., -Modernising the principles of antimonopoly regulation as a reflection of modern economic trends, Kartellrecht (Austrian Competition Journal), Vien, 2013

Knyazeva I., Lukasehenko O., -Transformation of the essence and form f competition on modern oligopolistic markets, Kartellrecht (Austrian Competition Journal), No.6, Vien, 2012

Manolache, O., – Tratat de drept comunitar, Editura CH Beck, București, 2008

Motta M., -Competition policy. Theory and Practice, Cambridge University Press, 2007

Moșteanu, T.,- Concurența. Abordări teoretice și practice, Editura Economică, București, 2005

Necula, F., -Concurența pe piața de autoturisme din România, Editura ASE, București, 2007

Niels, G., H. Jenkins, J. Kavanagh,- Economics for Competition Lawyers, Editura Oxford University Press, Oxford, 2011

Păun R.D., – Dreptul concurenței, Editura Fundației România de Mâine, București, 2013

Porter, M., -The Competitive Strategy, Mc Millian, 1995

Porter, M.,- The Competitive Advantage of Nations, New York, Free Press, 2002

Porter, M.,-Avantajul concurențial, Editura Teora, București, 2004

Suciu, M.C., -Economie/Economics. Part I and Part II. Noua economie și societatea cunoașterii/New Economics & Knowledge based society”, ediție bilingvă (română/engleză), Editura ASE, București, 2004

Legislație

Regulamentul Comisiei Europene Nr.1400/2002

Raportul Comisiei privind Politica de Concurență pe 2004 (SEC2005) 805

Grupul de Consultanță Economică pe Probleme de Concurență (Group for Competition Policy), EAGCP–A more economic approach to Art.82 (www.europa.eu.int EAGCP_Economic Advisory OECD Glossary on Industrial Organization Economics and Competition Law

Glosarul de Economie Industrială, de Drept și Politică a Concurenței, editat sub egida Secretariatului General al Organizației Economice pentru Cooperare și Dezvoltare.

Bulletin of the EU – Supplement nr.3/1994,

Buletin Statistic Auto APIA 2010 – 2014

Buletin Statistic ACEA 2011-2012

IP/09/1984 / 21.12.2009

IP/09/1168

JO L 102, 23.4.2010, p. 1.

JO L 336, 29.12.1999, p. 21.

JO L 203, 1.8.2002, p. 30.

SEC (2008) 1946

COM (2009) 388.

www.daciagroup.com

ANEXA nr.1

CHESTIONAR

Bună ziua, numele meu este MAZILU ANDREI și am ca temă pentru lucrarea mea de licență să elaborez un studiu de cercetare privind la atitudinile, opiniile și comportamentul cetățenilor privind achiziționarea de autoturisme. M-aș bucura dacă mi-ați răspunde la câteva întrebări.

Menționez că toate răspunsurile colectate sunt confidențiale și vor fi folosite strict în scop științific. Corectitudinea răspunsurilor este de mare importanță pentru reușita cercetării.

Vă mulțumesc pentru timpul acordat !