CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
=== 1aa2a1537f010d29df0fc7ed93a46cd6b7ce2a5b_444630_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
Noțiune
Deschiderea moștenirii
Felurile moștenirii
Actele juridice asupra moștenirii nedeschise
CAPITOLUL II CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
2.1. Noțiune și reglementare
2.2. Caracterele juriridice
CAPITOLUL III CONDIȚIILE DE FOND ALE DONAȚIEI
3.1. Capacitatea părților
3.1.1. Incapacități de a dispune prin donații
3.1.2. Incapacități de a primi donații
3.1.3. Incapacități privind donațiile de organe
3.2. Incapacități privind donațiile făcute partidelor politice
CAPITOLUL IV PRINCIPIUL IREVOCABILITĂȚII SPECIALE A DONAȚIEI
4.1. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor
4.2. Clauze compatibile cu principiul irevocabilității donației
4.3. Revocabilitatea donațiilor (și validitatea vânzării) între soți
CAPITOLUL V FORMA DONAȚIEI
CAPITOLUL VI EFECTELE ȘI REVOCAREA DONAȚIEI
Efectele donației
Garanția contra evicțiunii
Garanția contra viciilor ascunse
Revocarea donației
Cauze de revocare
Revocarea promisiunii de donație
Revocarea pentru ingratitudine
Cazuri de revocare pentru ingratitudine
Cererea de revocare
Efectele generale ale revocării
Efectele speciale ale revocării
Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
Întinderea obligației de executare
Efectele revocării pentru neexecutarea sarcinii
CAPITOLUL VII PRACTICĂ JUDICIARĂ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
B.J – Buletinul Jurisprudenței
C.A.B. – Curtea de Apel București
C.D – Culegere de decizii
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție
H.G. – Hotărârea Guvernului
Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista Română de Drept
ș.a. – și alții
T.M.B – Tribunalul Municipiului București
vol. – volumul
INTRODUCERE
Spre deosebire de modul incomplet de reglementare a acestei instituții în codul civil anterior, art. 985 C. CIV. definește donația prin prisma elementelor sale esențiale, pornind de la faptul că este un contract, deci reprezintă un acord de voințe, cât și de la faptul că trecerea unei valori din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului se face cu intenție liberală, animus donandi, ceea ce reprezintă cauza contractului de donație și justifică sărăcirea patrimoniului donatorului și mărirea corespunzătoare a patrimoniului donatarului.
Astfel, donația poate fi definită ca fiind „acel contract prin care o parte, numită donator, cu intenție liberală își micșorează în mod irevocabil patrimoniul său cu un drept, mărind patrimoniul celeilalte părți, numită donatar, fără a urmări să primească o contraprestație.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA
1.1. Noțiune
Precum orice transmisiune, și moștenirea stabilește legături între două entități: cea ale cărei drepturi și obligații se transmit (defunctul de cuius, autorul), respectiv cea care primește (avândul-cauză). În timp ce autorul este întotdeauna o persoană fizică avându-cauză poate fi o persoană fizică, o persoană juridică, inclusiv statul sau unitățile administrative-teritoriale .
În materie succesorală, aceștia sunt desemnați însă prin termeni specifici: moștenitorii legali sau testamentari, desemnați de lege sau prin testament, sunt cei care primesc bunurile defunctului, numit în mod tradițional de cuius prin abrevierea formulei is de cuius successionis agitur-cel despre a cărui moștenire este vorba.
Astfel definită, moștenirea constituie una dintre modalitățile de dobândire a proprietății, alături de altele, cum ar fi convențiile sau prescripția achizitivă.
Trebuie menționat faptul că nu doar cauza declanșatoare a transmisiunii, și anume moartea unei persoane, face diferența între moștenire și celelalte moduri de dobândire a proprietății.
Distincția fundamentală constă în aceea că transmisiunea patrimoniului succesoral este o transmisiune universală-cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor aparținând lui de cuius, care au valoare economică, pe când transmisiunile inter vivos nu pot opera, în principiu, decât cu titlu particular. În mod evident, nu se transmit mortis causa drepturile și obligațiile nepatrimoniale, drepturile cu caracter viager-dreptul de uzufruct, uz sau abitație, o creanță de rentă viageră sau de întreținere-dreptul la pensie, obligații legate de calitatea personală a defunctului, cum ar fi obligația legală de întreținere etc.
Determinarea consecințelor morții asupra patrimoniului defunctului și, în special, identificarea persoanelor care sunt beneficiarele transmisiunii mortis causa fac obiectul devoluțiunii moștenirii.
Conturarea efectelor acestei instituții a dreptului civil a reprezentat, de-a lungul timpului, o sarcină deosebit de dificilă. Dreptul succesoral nu a fost, la originea sa, legat de dreptul de proprietate, așa cum este astăzi.
De fapt, acesta este anterior raporturilor de proprietate, întrucât apariția sa se circumscrie cultului strămoșilor. Prima sursă a dreptului succesoral a fost una religioasă. Transmiterea bunurilor lăsate de către cei decedați a dobândit conotații juridice doar după dezvoltarea proprietății, mai întâi familiale și mai apoi individuale. Mai precis, este vorba despre momentul în care fiecare familie ce aparținea aceluiași clan sau aceluiași trib începe să posede un patrimoniu distinct de cel al altor familii. Astfel, principiul care a animat în mod constant de-a lungul istoriei regimul juridic al succesiunilor este cel al unității patrimoniului familiei.
Alături de succesio in bonis, trebuie avut în vedere că există și o succesio in dignitatibus, o succesiune a drepturilor extrapatrimoniale, a reputației, a prestigiului, a avantajelor de altă natură decât a bunurilor și a creanțelor. Acest complex al consecințelor inerente dispariției fizice a unei persoane leagă fundamental ideea de succesiune de cea de ereditate biologică și, deci, de prevalență a rudelor în alegerea moștenitorilor. Totodată, rămâne deschisă și calea unei așezări a fundamentelor succesiunii exclusiv pe referințele sale economice, cu consecința firească a îndepărtării justificărilor și ordinii morale a familiei.
Articolul 46 din Constituția României dispune că „Dreptul la moștenire este garantat”; lipsa detaliilor referitoare la titularii dreptului, la obiectul său și la modul de funcționare a protecției creează însă incertitudine în legătură cu efectele juridice concrete ale dispoziției citate.
1.2. Deschiderea moștenirii
Patrimoniul, atribut al personalității și al forței juridice cu care o persoană este învestită, rămâne atașat acesteia până la decesul său.
Transmisiunea patrimoniului persoanei fizice în ansamblul său nu poate avea loc, în principiu, decât odată cu decesul. Moartea, indiferent de cauza sa, atrage procedura constatării și declarării sale, iar, în final, a redactării unui act de stare civilă.
Orice persoană interesată poate face dovada decesului prin certificatul de deces, în cazul morții constatate fizic prin examinarea cadavrului, sau prin hotărâre judecătorească de declarare a morții, în ipoteza dispariției persoanei fizice, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 49 sau art. 50 C. CIV.. Atât certificatul de deces, cât și hotărârea judecătorească conțin, în plus, constatări privind momentul decesului, locul și ultimul domiciliu al defunctului.
Având în vedere că emitentul acestor acte, respectiv ofițerul de stare civilă sau respectiv judecătorul, nu ia la cunoștință personal nici de deces și nici de circumstanțele acestuia, atât declararea decesului, cât și mențiunile corespunzătoare referitoare la data exactă a decesului, locul și ultimul domiciliu fac dovada până la proba contrarie, probă ce poate fi administrată prin orice mijloc.
Succesiunea se deschide în momentul morții lui de cuius, așa cum acesta este precizat în actul de deces. În cazul morții constatate prin certificat de deces, acesta atestă ziua, luna și anul producerii decesului; în cazul lipsei mențiunii orei exacte a decesului, aceasta poate fi stabilită pe baza actelor medicale constatatoare ale morții.
În cazul dispariției, instanța judecătorească fixează data decesului prin aplicarea prezumțiilor instituite prin art. 52 C. CIV., iar dacă hotărârea nu arată și ora morții, aceasta va fi stabilită în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții. Stabilirea orei exacte-chiar a minutului și a secundei-a decesului se poate învedera ca dificilă, dar foarte utilă în cazul morții mai multor persoane cu vocație succesorală reciprocă sau unilaterală care au murit în același eveniment și/sau în același timp.
În funcție de data deschiderii succesiunii se determină:
sfera moștenitorilor legali și testamentari, capacitatea lor succesorală,precum și drepturile lor asupra moștenirii;
compunerea și valoarea masei succesorale;
data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de prescripție a dreptului de opțiune succesorală;
momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunțarea la succesiune;
validitatea actelor juridice asupra moștenirii;
începutul indiviziunii succesorale și data până la care va retroactiva actul de partaj succesoral (în caz de pluralitate de moștenitori);
legea aplicabilă devoluțiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi succesorale succesive.
Raportat de locul dechiderii moștenirii aceasta se deschide la ultimul domiciliu al lui de cuius și nu la locul decesului. Alegerea este justificată prin aceea că moartea lui de cuius poate surveni într-un loc unde acesta se afla accidental și se impune și din considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al defunctului pot fi soluționate mai ușor problemele ce privesc moștenirea, de aici culegându-se mai lesne informații în legătură cu prezumtivii moștenitori și conținutul masei succesorale.
Prin alin. 3 și 4, art. 954 C. CIV. stabilește o serie de reguli necesare fixării locului deschiderii succesiunii pentru ipoteza în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau se află în străinătate. În acest sens, este introdusă, cu titlu de noutate, în legislația noastră relația dintre un element fix-bunuri patrimoniale imobile sau mobile-și un elemenbt mobil, primul organ sesizat-notar public sau instanță de judecată-de succesibili.
Deși norma legală nu identifică obiectul sesizării, este evident că acesta trebuie să vizeze dezbaterea succesiunii și emiterea certificatului de moștenitor sau eventuale aspecte premergătoare, cum ar fi inventarul bunurilor succesorale și măsurile speciale de conservare a acestora.
Astfel, locul deschiderii moștenirii este ales de către succesibili prin sesizarea notarului public sau a instanței de judecată, fiind identic cu circumscripția organului sesizat, dar cu respectarea următoarelor condiții:
dacă în masa succesorală se găsesc și bunuri imobile, în această circumscripție trebuie să se afle unul dintre bunurile imobile (dacă suntem în prezența unui singur bun imobil, moștenitorii nu vor mai avea drept de opțiune);
dacă în masa succesorală se găsesc numai bunuri mobile, în această circumscripție trebuie să se găsească unele dintre acestea.
Conform noilor dispoziții legale, valoarea bunurilor imobile sau mobile succesorale nu are nicio relevanță în determinarea locului deschiderii moștenirii. Alegerea succesibililor este în totalitate liberă în ipoteza în care în patrimoniul succesoral nu se găsesc bunuri sau acestea sunt situate în totalitate în afara teritoriului României.
Se impune a mențion că pentru sesizarea notarului public sau a instanței de judecată nu este necesar consensul succesibililor, oricare dintre aceștia putând exercita acest drept.
Analiza excepțiilor de la regula deschiderii moștenirii la ultimul domiciliu al defunctului indică excluderea aplicării în materie succesorală a prezumțiilor domiciliului, instituite prin art. 90 C. CIV., întrucât acestea conduc întotdeauna la determinarea unui domiciliu închipuit atunci când cel real nu este cunoscut, ceea ce ar provoca aplicarea dispozițiilor alin. 3 și 4 ale art. 954 C. CIV. doar atunci când ultimul domiciliu al defunctului s-ar afla în străinătate.
Prin urmare, în privința locului deschiderii moștenirii nu prezintă relevanță locul unde a intervenit decesul și nici reședința defunctului sau domiciliul curatorului, în ipoteza în care de cuius ar fi fost pus sub curatelă.
Locul deschiderii moștenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor competente teritorial să soluționeze diferitele probleme legate de atribuirea patrimoniului succesoral.
Clauza testamentară sau convențională prin care de cuius ar dispune instituirea unor alte cauze, a unei alte date sau a unui alt loc de deschidere a moștenirii care s-ar plasa în afara dispozițiilor art. 954 C. CIV. sunt nule de drept.
1.3. Felurile moștenirii
Dispozițiile art. 955 alin. 1 C. civ. consacră existența în dreptul nostru a moștenirii legale și a celei testamentare.
Din exprimarea noului Cod civil rezultă preeminența moștenirii legale: aceasta constituie regula, pe când moștenirea testamentară reprezintă excepția. Această viziune este una de tradiție în dreptul nostru, preferința pentru moștenirea legală fiind fundamentată pe concepția existenței unei obligații a defunctului față de familia sa și pe imperativul respectării rezervei succesorale chiar împotriva voinței lui de cuius.
Moștenirea este legală dacă și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite persoanelor prevăzute de lege, în ordinea și în cotele determinate de lege. Denumită și moștenire ab intestat, regulile ei se aplică în următoarele cazuri:
De cuius nu a lăsat testament sau, deși a lăsat testament, acesta nu conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, însă acestea nu produc efecte, în tot sau în parte;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea numai a unei părți din patrimoniul succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea întregului patrimoniului succesoral, însă există moștenitori rezervatari care vor și pot să vină la moștenire.
Moștenirea este testamentară atunci când și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite potrivit dispozițiilor testamentare ale celui despre a cărui moștenire este vorba.
Devoluțiunea succesorală rămâne una testamentară și atunci când succesiunea este culeasă de către persoanele care ar fi venit la moștenirea lui de cuius și dacă s-ar fi aplicat regulile devoluțiunii legale, însă cotele ce le culeg acestea sunt altele decât cele prevăzute de lege. De exemplu, testatorul dispune ca patrimoniul succesoral să se transmită către cei trei descendenți de gradul întâi, dar nu în mod egal, însă cu respectarea rezervei succesorale a fiecăruia dintre ei.
Preferința legiuitorului pentru una dintre cele două moșteniri nu se manifestă însă prin excluderea, de plano, a celeilalte.
Alineatul 2 al art. 955 C. civ, confirmă în mod expres ipoteza coexistenței moștenirii legale cu cea testamentară.
Iată câteva cazuri în care moștenirea legală coexistă cu cea testamentară:
dacă de cuius a instituit unul sau mai multe legate universale, dar acestea afectează drepturile moștenitorilor rezervatari care vor și pot să vină la moștenire;
dacă de cuius a instituit doar legate cu titlu universal ce nu epuizează întreg patrimoniul succesoral (transmisiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatelor și legală pentru rest);
dacă de cuius a instituit legate cu titlu particular care au ca obiect un drept real asupra unui bun individual determinat.
Moștenirea testamentară va înlătura succesiunea legală dacă nu există moștenitori rezervatari, iar testatorul a instituit unul sau mai multe legate care epuizează întregul patrimoniu succesoral.
1.4. Actele juridice asupra moștenirii nedeschise
Prohibiția istorică, având ca subiect în denumire tradițională pactul asupra unei moșteniri nedeschise, își găsește numeroase justificări: apărarea circuitului civil de astfel de drepturi eventuale; îndepărtarea dorinței morții eventualului de cuius-votum mortis captandea; protejarea moștenitorilor de influențele terților speculanți sau a propriilor autori.
Însă, art. 956 C. civ, propune o viziune pur tehnică și rigidă a acestei interdicții, prin preferarea unei metode de control a validității actului juridic, specifică obiectului său și nu cauzei.
Sancțiunea este determinată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor elemente:
existența unui act juridic
Este cazul oricărui act juridic, fiind indiferentă natura sa unilaterală sau bilaterală, oneroasă sau gratuită. Textul noului Cod civil vizează, în egală măsură, contractele, cum sunt: vânzarea, donația, renunțarea cu titlu oneros etc, promisiunile de înstrăinare-vânzare, donație și actele juridice unilateral cum sunt renunțarea sau acceptarea.
Act juridic având ca opbiect drepturi eventuale
Obiectul actului juridic îl constituie drepturile susceptibile de a face parte din dreptul de moștenire al unuia dintre contractanți, fiind indiferent dacă poartă asupra unei universalități-vocația asupra întregii moșteniri.asupra unei cotități- vocația asupra unei fracțiuni din moștenire. sau asupra unor drepturi privite ut singuli-dreptul de moștenire a unor bunuri privite individual, dreptul de rezervă sau la raport, dreptul de a invoca prescripția sau de a intenta acțiunea în răspundere civilă delictuală. Nu are importanță dacă prin actul juridic aceste drepturi sunt alienate sau se renunță la ele;
Act asupra unei moșteniri nedeschise încă
Noțiunea de moștenire nedeschisă încă, adică viitoare, se definește prin raportare la instituția juridică a deschiderii succesiunii, ca fiind succesiunea unei persoane care încă nu a decedat. Acesta este criteriul esențial al interdicției, întrucât o succesiune viitoare nu poate fi formată, în tot sau în parte, decât din drepturi eventuale, drepturi care există sub forma unei simple expectative, sunt în suspans. Pentru îndeplinirea acestei condiții, este indiferent dacă actul juridic se încheie în considerarea morții unei persoane determinate sau nedeterminate. De asemenea, participarea prezumtivului de cuius la încheierea actului juridic sau acordul său expres exprimat nu înlătură sancțiunea nulității absolute;
Actul să nu fie permis expres de lege
Având în vedere interese superioare, textul admite posibilitatea legiuitorului de a legifera acte juridice care se constituie în excepții de la interdicția pactelor asupra unei moșteniri nedeschise.
Cu titlu de exemplu, putem aminti posibilitatea descendenților, a ascendenților privilegiați și a soțului supraviețuitor de a renunța la dreptul de invoca prezumția de donație, ceea ce echivalează cu renunțarea la dreptul de a cere reducțiunea și/sau raportul.
Plasarea textului art. 956 în Capitolul I, Titlul I, al Cărții a IV-a referitor la dispozițiile generale ale moștenirii, ne indică statuarea, cu titlu de principiu, a regulii conform căreia în dreptul român nu este permisă organizarea transmisiunii succesorale pe cale convențională.
Norma legală nu identifică însă persoanele asupra cărora se răsfrânge interdicția. Deși actele unilaterale de acceptare sau renunțare la succesiune nu ar putea fi îndeplinite decât de prezumtivi moștenitori legali sau testamentari, actele ce promit sau transferă drepturi pot aparține și unor terțe persoane sau pot avea ca parte contractantă inclusiv pe viitorul de cuius.
În această ultimă ipoteză suntem în prezența unui pact asupra propriei succesiuni care ridică dificultăți de calificare, putând exista riscul confuziunii cu pactul post mortem, atunci când obiectul dreptului eventual este privit ut singuli.
Astfel, vom fi în prezența nulității absolute dacă dispunătorul transmite asupra succesiunii sale o obligație la care el nu este ținut în timpul vieții sale și, dimpotrivă, actul va fi valabil dacă obligația ia naștere în timpul vieții dispunătorului, chiar dacă, pentru fixarea exigibilității, decesul joacă rolul unui termen suspensiv sau predecesul, pe cel al unei condiții suspensive
CAPITOLUL II
DONAȚIA
2.1. Noțiune și reglementare
.Donația reprezintă un act juridic sui-generis, caracterizat astfel în special, prin regalitatea dintre prestațiile părților. Deși se acceptă unanim că donația este un contract, Codul civil o reglementează ca liberalitate, alături de testament (și nu în titlul rezervat diferitelor contracte speciale).
Donația este contractul prin care se transferă, gratuit și irevocabil, un drept real sau de creanță, de la donator la donatar.
În contractul de donație, donatorul își manifestă intenția liberală (animus donandi), prin care își micșorează propriul patrimoniu, fără a urmări să primească ceva în schimb.
”Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane” (art. 984 alin. 1 C. civ.).
Potrivit art. 984 alin. 2 C. civ., „nu se pot face liberalități decât prin donație sau sau prin legat cuprins în testament”. La cele două în doctrina recentă mai se adaugă și mecenatul.
Împreună cu contractele dezinteresate (de exemplu, comodatul, mandatul, depozitul etc.), donația face parte din categoria actelor cu titlu gratuit, „prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în scrimb vreun avantaj”.
Donația este, totodată, o liberalitate inter vivos, deoarece se încheie și își produce efectele, de regulă, în timpul vieții donatorului (spre deosebire de testament, care este tot o liberalitate, însă mortis causa).
Calificarea contractului ca donație are drept criteriu principal intenția liberală (animus donandi) a donatorului. Astfel, în materie de liberalități, elementul voinței prezintă, mai mult ca oricând, o importanță deosebită, deoarece prin aceste acte (cu caracter gratuit) dispunătorul înstrăinează bunurile sale fără a primi un echivalent în schimb.
După forma de realizare a voinței animus donandi, donațiile pot fi: directe (realizate cu respectarea formei autentice), indirecte (înfăptuite pe calea unui alt act juridic decât donația; de exemplu, renunțarea la un drept, remiterea de datorie, stipulația pentru altul) sau simulate [deghizate sau „disimulate sub aparența unui act cu titlul oneros”
Amintim în acest context și existența donațiilor făcute viitorilor soți, sub condiția încheierii căsătoriei. Potrivit art. 1030 C. civ., în acest caz, dacă condiția nu se îndeplinește (și deci, căsătoria nu se încheie), donația este caducă.
Donațiile sunt reglementate îndeosebi de Codul civil în Cartea a IV-a Titlul III intitulat „Liberalitățile”, Capitolul II, „Donația”, art. 1011-1033. Astfel, donațiile au fost reglementate alături de testamente (ca liberalități inter vivos, respectiv mortis causa și nu împreună cu celelalte contracte (speciale) civile.
2.2. Caracterele juriridice
Donația este un contract unilateral
Deși actul juridic se încheie prin acordul celor două părți, numai una dintre acestea are obligații contractuale (donatorul).
În principiu, donatarul nu își asumă obligații față de donator. Se acceptă unanim însă că donatarul trebuie să aibă o obligație de recunoștință (față de donator).
De regulă, obligația de recunoștință a donatarului este, în general, o obligate morală și, pe cale de consecință, neîndeplinirea ei nu poate atrage în mod direct sancțiuni juridice.
Ca excepție, în cazul în care lipsa de recunoștință îmbracă forma ingratitudinii prevăzute de art. 1023 C. civ., donația poate fi revocată.
Donația este un contract cu titlu gratuit.
Astfel, donatorul transmite unu1 sau, mai multe drepturi donatarului, fără ca acesta din urmă să se oblige la plata vreunui echivalent.
Ca excepție, în cazul donației cu sarcini contractul devine oneros, dar numai în limitele valorii sarcinii. în această situație, donația nu mai este unilaterală ci, în limitele sarcinii, devine sinalagmatică.
.Donația este un contract solemn, deoarece este supusă formei speciale, impusă ca o condiție ad validitatem de art. 1011 C. civ., potrivit căruia „donația se încheie prin înscris autentic”.
Excepție de la regula de mai sus fac donațiile indirecte, donațiile deghizate și darurile manuale (care se perfectează valabil numai prin predare, tradițiune).
Donația este un contract translativ de proprietate. Astfel, prin încheierea contractului, dreptul de proprietate este transferat de la donator la donatar (la fel ca la vânzare).
Donația este însă translativă de proprietate numai prin natura sa, contractul putând transmite valabil și un alt drept (de exemplu, un alt drept real sau un drept de creanță).
În principiu, și în cazul donației, dreptul de proprietate se transferă din momentul încheierii contractului, dar este posibil ca părțile (solo consensu) sau legea să amâne acest moment.
Ca excepție, amânarea transferului dreptului de proprietate nu este posibilă în cazul darului manual, deoarece, fiind un contract real, încheierea sa valabilă presupune (pe lângă acordul de voință) și tradițiunea (predarea) bunului la momentul încheierii contractului.
CAPITOLUL III
CONDIȚIILE DE FOND ALE DONAȚIEI
Pentru a fi valabil încheiată, donația, ca orice contract, trebuie să îndeplinească conidițiile de fond și formă prevăzute de art. 1179 C. civ.
Originalitatea contractului (în raport cu celelalte contracte speciale) este dată de intenția liberală manifestată, în acest domeniu, printr-o regulă importantă exprimată de principiul irevocabilității donației.
3.1. Capacitatea părților
Potrivit regulii generale, aplicabilă și contractului de donație, capacitatea de a contracta constituie regula, iar incapacitatea excepția. Astfel, potrivit art. 987 alin. 1 C.civ., în principiu, „orice persoană poate face și primi liberalități”.
Atât donatorul, cât și donatarul trebuie să aibă capacitatea necesară pentru încheia acte de dispoziție.
Potrivit Noului cod civil, în cazul donației încheiate între absenți:
condiția capacității de a dispune prin liberalități trebuie îndeplinită la data la care dispunătorul își exprimă consimțământulacceptă donația (art. 987 alin. 2 C. civ.).
Condiția capacității de a primi o donație trebuie îndeplinită la data la care donatorul acceptî donația;
Incapacitățile în materie pot fi: absolute, când persoana în cauză nu poate face și nici primi donații, și incapacități relative, care presupun că incapabilul nu poate dona anumitor persoane și nici primi de la unele dintre ele.
Incapacitățile la încheierea contractului de donație sunt expres și limitativ prevăzute de lege.
Contractul se încheie de regulă în beneficiul donatarului, însă părțile pot conveni ca beneficiarul donației să fie o terță persoană. În acest caz, „dispunătorul trebuie să îl determine pe beneficiarul liberalității ori cel puțin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice”.
Poate beneficia de o donație și o persoană care nu există la data încheierii contractului, „dacă aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a transmite beneficiarului obiectul liberalității îndată ce va fi posibil”.
Tot astfel, este valabilă și donația făcută unei persoane desemnate de donator „cu o sarcină în favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terț desemnat, la rândul său, tot de către dispunător”
În condițiile Noului cod civil, persoanele juridice pot primi donații și testamente în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal.
3.1.1. Incapacități de a dispune prin donații
Potrivit art. 988 alin. 1 C. civ., în principiu, „cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități, cu excepția cazurilor prevăzute de lege”.
Sunt deci, în principiu, incapabili de a dispune prin donații: minorii și interzișii judecătorești.
Potrivit art. 988 alin. 1 C. civ., minorii nu pot face donații (nici cu încuviințarea părinților și nici cu autorizarea instanței de tutelă).
Mai mult, „nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu persoana nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru gestiunea sa”. Se exceptează situația în care reprezentantul ori după caz, ocrotitorul legal este ascendentul dispunătorului. (art. 988 alin. 2 C. civ.).
Persoanele puse sub interdicție prin hotărâre judecătorească, fiind lipsite de capacitate de exercițiu, nu pot încheia valabil contracte de donație (cu atât mai mult cu cât, în general, nu pot contracta).
De precizat că alienatul sau debilul mintal, nepus sub interdicție, este prezumat a fi normal, iar actele încheiate de el vor fi valabile, până când acesta va fi pus sub interdicție (momentul de referință al capacității persoanei fiind, evident, cel al încheierii contractului).
Sancțiunea nerespectării incapacității minorilor și a interzișiior judecătorești de a dispune prin donații este nulitatea absolută a actului încheiat.
Ca excepție la cele de mai sus, în condițiile art. 41 alin. 3 și art. 43 alin. 3 C. civ., minorii și interzișii judecătorești (fără excepție) pot încheia singuri donații, „de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor”.
3.1.2. Incapacități de a primi donații
Potrivit art. 990 alin. 1 C. civ., sunt anulabile donațiile „făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului”.
Dispozițiile de mai sus sunt aplicabile și în privința preoților sau a altor persoane care acordau asistență religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului. Ca excepție, donațiile sunt valabile, dacă (în situația de mai sus) au fost făcute:
soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;
altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la încheierea contractului, donatorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.
Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anularea donației curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența contractului.
În cazul în care „dispunătorul s-a restabilit”, acțiunea în anularea donației poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data respectivă.
Nerespectarea incapacităților de a primi donații, enumerate mai sus, se sancționează cu nulitatea relativă a contractului.
3.1.3. Incapacități privind donațiile de organe
Codul civil și Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății cuprind dispoziții prin care sunt instituite interdicții referitoare la prelevarea și transplantul de organe.
Potrivit art. 67 C. civ., nicio persoană nu poate fi supusă experiențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în viață se fac exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și expres al acestora și numai după ce au fost informați, în prealabil, asupra riscurilor intervenției (art. 68 alin. 1 C. civ.).
În toate cazurile de mai sus, donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul prelevării.
Potrivit art. 68 alin. 2 C. civ., se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum și de la persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.
De asemenea, orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută (art. 66 C. civ.).
La cererea persoanei interesate, „instanța poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrități corpului uman, precum și pentru a dispune repararea daunelor materiale și morale suferite” (art. 69 C. civ.).
Legea nr. 95/2006 cuprinde dispoziții distincte pentru două categorii de donatori: persoane „în viață” sau decedație.
Pentru a putea fi donator „în viață”, persoana trebuie să fie majoră, cu capacitate de exercițiu deplină, iar prelevarea să fie făcută în scop terapeutic.
Potrivit art. 144 lit. a din Legea nr. 95/2006 – modificat prin art. 1 pct. 8 dir O.U.G. nr. 35/2012 – prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană, îr scop terapeutic, se poate efectua de la persoane majore în viață, având capacita:e de exercițiu deplină, după obținerea consimțământului informat, scris, liber, prealabil și expres.
În mod excepțional, în cazul în care donatorul este minor și este rudă de până la gradul al IV-lea cu primitorul, este admisibilă prelevarea de celule stern hemate-poietice medulare sau periferice, în condițiile prevăzute de art. 145 alin. 2.
Consimțământul donatorului major „trebuie să fie informat, scris, liber, preala: și expres” (art. 144 lit. a).
Consimțământul se semnează numai după ce donatorul a fost informat 3~ medic, asistentul social sau alte persoane cu pregătire de specialitate asupra eve- tualelor riscuri și consecințe pe plan fizic, psihic, familial și profesional, rezultate cir actul prelevării (art. 144 lit. b).
Donatorul poate reveni, înainte de prelevare, asupra consimțământului oa. I (art. 144 lit. c).
Atunci când donatorul este minor și rudă de până la gradul al IV-lea cu primitorul, prelevarea de celule stern hematopoietice medulare sau periferice se face i următoarele condiții:
prelevarea de celule stern hematopoietice medulare sau periferice de la minori se poate face numai cu consimțământul minorului dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani și cu acordul scris ai ocrotitorului legal, respectiv al părinților, tutorelui sau al curatorului (dacă minorul nu a împlinit vârsta de 10 ani, prelevarea se poate face cu acordul ocrotitorului legal);
în cazul donatorului care are cel puțin 10 ani, consimțământul acestuia, scris sau verbal, se exprimă în fața președintelui tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul centrului unde se efectuează transplantul sau al tribunalului în a cărui circumscripție teritorială locuiește donatorul, după efectuarea obligatorie a unei anchete psihosociale de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului (refuzul minorului, scris sau verbal, împiedică orice prelevare). Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică sau morală asupra unei persane sunt interzise (art. 144 lit. d). De asemenea, atât donatorul, cât și primitorul vor semna un act legalizat prin care declară că donarea se face în scop umanitar, are caracter altruist și nu constituie obiectul unor acte și fapte juridice în scopul obținerii unui folos material sau de altă natură (art. 144 lit. f). Prelevarea de organe, țesuturi sau celule de la donatorul viu se va efectua cu avizul comisiei de avizare a donării de la donatorul viu, constituită în cadrul spitalului în care se efectuează transplantul. Această comisie va evalua motivația donării și va controla respectarea drepturilor pacienților (art. 146 alin. 1). Datele privind donatorul și receptorul, inclusiv informațiile genetice, la care pot avea acces terții, vor fi comunicate sub anonimat (art. 146 alin. 7). În cazul în care donatorul nu dorește să își divulge identitatea, se va respecta confidențialitatea donării cu excepția cazurilor în care declararea identității este obligatorie prin lege (art 146 alin. 8).
Donația de organe de la persoanele decedate se efectuează numai dacă moartea cerebrală a fost confirmată medical. Prelevarea de organe de la persoanele decedate se face cu respectarea a două condiții; numai dacă există consimțământul în scris al persoanelor abilitate;dacă prin actul prelevării nu se compromite o autopsie medico-legală soliciți în condițiile legii (art. 148 alin. 8 din lege).
În acest caz, donația se face având consimțământul scris al cel puțin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soț, părinte, copil, frate ori soră. În absența acestora, consimțământul va fi luat de la persoana autorizată în mod legal să îl reprezinte pe defunct.
Ca excepție, consimțământul acestora nu mai este necesar când persoana decedată și-a exprimat deja opțiunea în favoarea donării printr-un act notarial de consimțământul pentru prelevare sau înscrierea în Registrul național al donatorilor de persoane, țesuturi și celule.
Prelevarea de organe, țesuturi și celule de la donatorii decedați se efectuează numai după un control clinic de laborator care să excludă orice boală infecțioasă, o posibilă contaminare sau alte afecțiuni care reprezintă un risc pentru primitor.
Pentru a fi efectuat transplantul de organe, donatarul trebuie să își manifeste în scris consimțământul, după ce a fost informat asupra riscurilor și beneficiilor prodecesului..
Când persoanele donatare sunt minori sau persoane lipsite de capacitate de exercițiu, consimțământul va fi dat pentru ei de părinți sau de celelalte persoane care au calitatea de ocrotitor legal al acestora.
În mod excepțional, transplantul se poate efectua fără consimțământul persoanei donatare sau a împuterniciților legali, dacă, datorită unor împrejurări obiective, legătura cu familia ori cu reprezentantul legal al primitorului, aflat în imposibilitate de a-și da consimțământul, nu se poate lua în timp util, iar întârzierea ar conduce inevitabil la decesul pacientului (art. 151 alin. 2).
3.1.4. Incapacități privind donațiile făcute partidelor politice
Potrivit art. 3 alin. 1 lit. b din Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, printre sursele de finanțare a unui partid politic pot fi donațiile, legatele și alte liberalități.
În materie de donații, legea a impus unele incapacități atât donatorilor, cât și
donatarilor, precum și unele limitări ale cuantumului gratificării.
Astfel, donațiile primite de un partid politic într-un an fiscal nu pot depăși 0, 025% din veniturile prevăzute în bugetul de stat pe anul respectiv, iar în anul în care au loc alegeri nu pot depăși 0, 050% (art. 5 alin. 1 și 2).
Suma maximă donată este diferențiată și în raport de calitatea donatorului astfel, donația primită de la o persoană fizică într-un an nu poate depăși 200 de salarii de bază minime brute pe țară, la valoarea existentă la data de 1 ianuarie a anului respectiv, iar donația primită de la o persoană juridică într-un an nu poate fi mai mare de 500 de salarii de bază minime brute pe țară (în acestea incluzându-se și valoarea bunurilor mobile și imobile, precum și a serviciilor prestate).
Identitatea donatorului poate rămâne confidențială, la solicitarea scrisă acestuia, dar nu și pentru o donație anuală mai mare de 10 salarii de bază minime brute pe țară. Suma totală primită de un partid politic ca donații confidențiale ru. poate depăși echivalentul a 0, 006% din veniturile prevăzute în bugetul de stat p*e anul respectiv.
Sunt interzise donațiile de bunuri ori bani sau serviciile prestate gratuit, făcue cu scopul evident de a obține un avantaj economic sau politic.
Sunt incapabile de a face donații autoritățile ori instituțiile publice, regiile autonome, companiile naționale, societățile comerciale sau bancare cu capital integra : r majoritar de stat (art. 10 alin. 2). De asemenea, este interzisă acceptarea donațiilor din partea unui sindicat sau a unui cult religios, indiferent de natura acestora.
Donațiile făcute partidelor politice din partea altor state ori a organizațiilor din străinătate, precum și din partea persoanelor fizice sau juridice străine sunt interz ss
Ca excepție, sunt admise donațiile constând în bunuri materiale necesare activității politice, dar care nu sunt materiale de propagandă electorală, primite de la organizații politice internaționale la care partidul politic respectiv este afiliat sau de la partide ori formațiuni politice aflate în relații de colaborare politică.
Donațiile acceptate de către partidele politice cu încălcarea prevederilor legale sunt sancționate cu nulitatea absolută (încălcarea dispozițiilor fiind de ordine publică), iar veniturile astfel obținute se confiscă și se fac venit la bugetul de stat.
3.2. Formarea acordului de voințe (consimțământul)
Pentru că donația este, în primul rând, un contract, ea trebuie să aibă la bază acordul de voințe al părților. Deoarece donația este și o liberalitate, acordul părților “trebuie să exprime voința animus donandia donatorului și acceptarea acesteia de către donatar.
De principiu, consimțământul, ca element de validitate a contractului, trebuie să fie valabil (neviciat). Consimțământul este viciat când este dat prin eroare, surprins prin dol sau smuls prin violență (art. 1206 alin. 1 C. civ.).
În materie de liberalități, vicierea consimțământului se face, de regulă, prin dol, manifestat sub forma captației sau a sugestiei.
Sugestia constă în folosirea unor mijloace nepermise, în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate pe care nu ar fi făcut-o din proprie inițiativă.
Captația înseamnă folosirea de manopere dolosive, în scopul de a înșela buna- credință a testatorului pentru a-l determina să facă o liberalitate, fără de care nu ar făcut-o.
Noul cod civil cuprinde dispoziții referitoare la oferta și promisiunea de donație.
Potrivit art. 1013 alin. 1 C. civ., oferta de donație poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat cunoștință de acceptarea destinatarului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage „caducitatea acceptării”.
Potrivit art. 1013 alin. 2 C. civ., „oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei” (I). Moștenitorii destinatarului pot însă comunica acceptarea fă- sjâ de acesta.
Promisiunea de donație este „supusă formei autentice” și, în caz de neexercitare, „nu conferă beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a făcut și avantajele pe care le-a acordat terților în considerarea promisiunii” (art. 1014 C. civ.).
3.2.1. Obiectul contractului
Potrivit art. 1225 alin. 1 C. civ., „obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea”.
În acord cu interpretarea doctrinară, apreciem că operațiunea juridică înseamnă, în realitate, a te referi la conduita părților. Astfel, în cazul de față obiectul contractului de donație „îl reprezintă donația”, adică transmiterea dreptului real sau de creanță (inclusiv componenta sa materială, predarea lucrului).
Pot forma obiectul material al donației bunurile mobile și imobile care, deopotrivă, trebuie să îndeplinească (potrivit dreptului comun) o serie de condiții, precum: să fie în circuitul civil, să fie determinate sau determinabile, posibile, licite și să existe sau să poată exista în viitor (art. 1225-1229 C. civ.).
Excepție de la condițiile arătate mai sus fac darurile manuale, care nu pot avea ca obiect bunuri viitoare, întrucât nu sunt susceptibile de tradițiune. Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar manual (art. 1011 alin. 4 C. civ.)
Bunurile mobile care constituie obiectul donației trebuie enumerate și evaluate într-un înscris, chiar sub semnătură privată (sub sancțiunea nulității absolute – art. 1011 alin. 3 C. civ.).
Ca și în alte contracte transmisibile de proprietate, bunurile viitoare pot forma în principiu, obiectul donației, cu excepția moștenirilor nedeschise, care nu pot fi înstrăinate, sub sancțiunea nulității absolute (art. 956 C. civ.).
Când bunul este individual determinat, donatorul trebuie să aibă calitatea de proprietar.
3.2.2. Cauza donatorului
Scopul (motivul) pentru care donatorul transferă, cu titlu gratuit, proprietatea sau un alt drept patrimonial altei persoane trebuie să existe, să fie licit și moral în caz contrar, donația nu poate fi valabil încheiată (pentru neîndeplinirea condiției prevăzute de art. 1179 alin. 1 pct. 4 și art. 1236 C. civ.).
Liberalitatea donatorului care are o cauză (scop) ce contravine legii sau bunelor moravuri ori ordinii publice este nulă absolut (dacă este comună).Dovada cauzei ilicite este o chestiune de fapt și poate fi făcută prin orice mijloace de probă.
„Cauza donației” (mai precis a donatorului) cuprinde două elemente: intenția a gratifica și motivul determinant.
Intenția de a gratifica constă în transmiterea dreptului de proprietate asupe unui bun sau altui drept real ori de creanță, cu titlu gratuit. Voința de a gratifica a donatorului este un element abstract, obiectiv, invariabil și comun tuturor contractelor de donație. Evident că intenția de a gratifica este strâns legată de consimțănmântul liber exprimat al donatorului.
Motivul determinant este scopul practic urmărit de donator, element subiectiv, «arabil și concret în fiecare contract de donație.
CAPITOLUL IV
PRINCIPIUL IREVOCABILITĂȚII SPECIALE A DONAȚIEI
Potrivit art. 1270 alin. 1 C. civ., „Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante”. Cu alte cuvinte, orice contract valabil încheiat este și irevocabil.
Astfel, actului juridic bilateral sau multilateral nu i se poate pune capăt numai prin voința unei singure părți (după cum nici actului unilateral nu i se poate pune capăt printr-o manifestare contrară de voință a autorului lui).
În consecință, putem spune că donația (ca și celelalte contracte civile) este irevocabilă, în primul rând, în temeiul dreptului comun (pentru că este un contract).
Irevocabilitatea donației nu este însă numai una generală (comună tuturor conrelor), ci și o irevocabilitate proprie, specială acestui contract, derivată din calitatea sa, distinctă de celelalte contracte, de liberalitate.
Acesta este și sensul dispozițiilor art. 985 C. civ., potrivit cărora donația este contractul prin care donatorul ”dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar”.
În literatura de specialitate, irevocabilitatea specială a donației a fost adesea exprimată prin adagiul „donneret retenirne vaut”
Irevocabilitatea donației este, în consecință, specială, deoarece privește nu numai efectele contractului, dar și natura intrinsecă a acestuia. Pentru aceste considerente, în doctrină, irevocabilitatea donației a fost supranumită și „irevocabilitate de gradul doi’. Ea se justifică prin ocrotirea intereselor donatorului, garantarea dreptului de proprietate dobândit de donatar, precum și pentru protejarea intereselor terților ce intră în raporturi juridice cu acesta din urmă și, drept urmare, contribuie la siguranța circuitului civil.
Părțile nu pot include în contract clauze care să contravină irevocabilității speciale a donației. Astfel, „includerea unor clauze ce permit donatorului să o evoce prin voința sa” atrage sancțiunea nulității absolute a contractului.
Ca excepție, potrivit art. 1016 C. civ., „contractul poate să prevadă întoarcerea rjnurilor dăruite”, fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului atât donatarul, cât și descendenții săi ar predeceda donatorului.
În doctrină s-a apreciat că „întoarcerea bunurilor dăruite” este o clauză permisă, deoarece conține o condiție rezolutorie care nu depinde de voința donatorului, ci de hazard (și deci, condiția nu este pur potestativă).
4.1. Clauze incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor
Donația „nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin voința sa” (art. 1015 alin. 1 C. civ.).
Sunt, deci, sancționate cu nulitatea absolută:
donația care este afectată de o condiție (pur potestativă) a cărei realizare depinde exclusiv de voința donatorului (în acest caz, donația este nulă, chiar dacă condițiile sunt simple potestative – nu depind exclusiv de voința donatorului);
donația care impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractui de donație
donația care conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul (este, de asemenea, nulă, deoarece reprezintă o condiție pur potestativă);
donația care permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun.
În cazul de mai sus, „dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate” (și acestea sunt divizibile, partajabile), „nulitatea operează numai îr privința acestei părți”, adică nulitatea este parțială (art. 1015 alin. 2 lit. d C. civ.).
La clauzele de mai sus (incompatibile cu principiul irevocabilității donațiilor Codul civil prevede alte două clauze prohibite prin dispozițiile sale:
clauza prin care donatorul îl obligă pe donatar să conserve bunul liberalității și să-l transmită unui terț desemnat tot de dispunător (substituția fideicomisară prevăzută de art. 993 C. civ.);
clauza prin care, donatarul „este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor” impuse în contract (art. 1009 alin. 1 C. civ.).
Nerespectarea interdicției de mai sus se sancționează cu „desființarea liberalitătii sau restituirii obiectului acesteia”.
4.2. Clauze compatibile cu principiul irevocabilității donației
Donația poate fi afectată de un termen. Clauza este permisă, deoarece termenul ca modalitate a actului juridic, nu afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exercițiul acestuia.
Donația poate fi afectată și de o condiție, care însă trebuie să fie exclusivcazuală și mixtăm.
Donația poate stipula plața datoriilor prezente (deci cu dată anterioară încheierii contractului).
Donația „poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite” (în condițiile prevăzute de art. 1016 C. civ.).
4.3. Revocabilitatea donațiilor (și validitatea vânzării) între soți
Potrivit art. 1031 C. civ., „orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei”.
Revocarea donațiilor între soți este singura excepție veritabilă de la principiul irevocabilității speciale a donației. Ea se poate realiza prin voința unilaterală a soțului donator, indiferent de forma în care s-a efectuat donația (act autentic, donație indirectă sau dar manual).
Dreptul soțului donator de a revoca liberalitatea este de esența donației făcute între soți. Pentru acest considerent, soțul donator nu are nici posibilitatea ca prin actul de donație să renunțe la dreptul de revocare, deoarece revocabilitatea donație între soți este de ordine publică.
Dreptul soțului donator de a revoca donația poate fi exercitat numai în timpul căsătoriei.
În caz de divorț, revocarea donației poate surveni până când hotărârea de desfacere a ăsătoriei devine definitivă și irevocabilă. Nulitatea căsătoriei atrage și nulitatea relativă a donației făcute soțului de rea-credință (de exemplu, a soțului bigam).
Donația între soți devine definitivă după moartea donatorului.
Revocarea donației dintre soți operează prin simpla manifestare de voință a soțului donator (care nu este ținut de a o și motiva). Voința soțului donator de revocare a donației poate fi manifestată expres, prin solicitarea restituirii lucrului, dar și tacit (de exemplu, în cazul în care donatorul instituie un legat cuprins într-un testament, cu privire la lucrul respectiv, în favoarea unei terțe persoane).
Ca efect al donației, bunurile proprii ale unui soț (donator) devin bunuri proprii ale celuilalt soț – donatar (fără a se putea stipula intrarea acestora în comunitatea lor de bunuri).
Reamintim că, în condițiile Noului cod civil, vânzarea între soți este, în principiu, valabilă.
CAPITOLUL V
FORMA DONAȚIEI
Asemeni reglementării din vechiul cod cuprinsă în art. 813, prin dispozițiile alin. 1 al art. 1011 C. Civ. forma autentică a contractului de donație este cerută ad validitatem, sub sancțiunea nulității absolute care poate fi invocată de orice persoană interesată sau de instanță din oficiu, în condițiile art. 1247 alin. 2 și 3 C. Civ.
Potrivit art.1254 C. Civ. contractul de donație, lovit de nulitate absolută pentru nerespectarea condițiilor de formă nu este susceptibil de confirmare și este considerat că nu a fost niciodată încheiat.
Rațiunile care determină exigența legiuitorului în înconjurarea contractului de donație de formalități, sancționate cu nulitatea absolută, își păstrează continuitatea și sub incidența noului Cod civil și sunt legate, în principal, de protecția voinței donatorului care dispune în mod actual și irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără a obține o valoare echivalentă în schimb, precum și de ocrotirea familiei dispunătorului de eventualul abuz de gratuități.
De la condiția formei autentice sunt exceptate donațiile indirecte, deghizate și darurile manuale.
Donațiile indirecte sunt acte juridice încheiate cu intenția de a gratifica, dar diferite de contractul de donație. Dacă donațiile indirecte nu sunt supuse regulilor de formă cerute pentru validitatea donației, acestea sunt supuse însă regulilor de fond specifice acestei liberalități, respective capacitate, irevocabilitate, raport, reducțiune, revocare.
De asemenea, în cazul donațiilor indirecte realizate prin alte acte juridice întemeiate pe animus donandi, validitatea acestora este condiționată de respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă pentru acel act, inclusiv forma autentică, dacă este cazul. Cele mai uzitate acte juridice pentru realizarea unei donații indirecte au fost, sub incidența Codului civil, renunțarea la un drept în anumite condiții, remiterea de datorie și stipulația în favoarea unei terțe persoane.
Donația este deghizată arunci când actul public cu titlu oneros este simulat, mincinos și ascunde o donație. Cu excepția celor prin care se tinde la eludarea principiului revocabilității donațiilor între soți sau la fraudarea legii ori încălcarea altor norme imperative, donațiile deghizate sunt valabile și sunt supuse, ca și cele indirecte, regulilor de fond prevăzute pentru donație. Dovada simulației poate fi făcută cu orice mijloc de probă de către terți sau creditorii părților, precum și de către părți arunci când pretind caracterul ilicit al simulației, conform art. 1292 C. Civ..
Darul manual presupune acordul de voință al părților și tradițiunea-predarea materială-bunurilor mobile corporale de la donator la donatar. Potrivit art. 1174 alin. 4 C. Civ. darul manual este considerat un contract real. Temeiul transmisiunii bunurilor mobile corporale din patrimoniul donatorului în cel al donatarului îl reprezintă acordul de voință al părților, iar tradițiunea bunurilor este forma exterioară de materializare a acestui acord de voință.
Având în vedere că toate bunurile mobile corporale ar putea fi susceptibile de transmitere cu titlu gratuit prin dar manual, iar unele dintre ele sunt la fel de importante din punct de vedere valoric ca și bunurile imobile, legiuitorul a intervenit prin alin. 4 al art. 1011 C. Civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2011, și a limitat această liberalitate între vii doar la bunuri mobile corporale a căror valoare nu poate depăși suma de 25.000 lei.
După modelul dispozițiilor art. 973 alin. 2 și 3 din Codul civil din 1940, alin. 3 al
art. 1011 C. Civ. prevede că enumerarea și evaluarea bunurilor mobile care constituie obiectul donației trebuie să se facă printr-un înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute.
Această formalitate are în vedere utilitatea practică a evalurii mobilelor donate, în special în materia reducțiunii donației și raportului donației. Deși pentru validitatea înscrisului estimativ al bunurilor mobile este suficientă forma scrisă, chiar sub semnătură privată, în practică, dată fiind obligativitatea formei autentice pentru validitatea contractului de donație, este de așteptat ca înscrisul estimativ al bunurilor mobile să îmbrace, cel mai adesea, această formă.
Înregistrarea donației autentice
Articolul 1012 C. CIV. instituie obligația notarului de înscriere a contractului de donație în registrul național notarial, ținut în format electronic, ca urmare a faptului că pot exista anumite categorii de persoane care să aibă un interes legitim în a fi informate cu privire la încheierea unei astfel de liberalități între vii.
De exemplu, pot fi interesați creditorii donatorului care ar putea acționa pe calea acțiunii revocatorii în condițiile art. 1562 C. CIV., sau moștenitorii rezervatari îndreptățiți la reducțiunea liberalităților excesive în condițiile art. 1086 și urm. C. CIV., ori moștenitorii donatorului care ar putea cere raportul donației în condițiile art. 1146 și urm. C. CIV.. înscrierea contractului de donație într-un astfel de registru are efect de opozabilitate și nu aduce atingere obligațiilor de înscriere a contractului în cartea funciară atunci când se transmit drepturi tabulare care nu pot fi dobândite de donatar decât în urma înscrierii, în condițiile art. 876-915 C. CIV..
CAPITOLUL VI
EFECTELE ȘI REVOCAREA DONAȚIEI
6.1. Efectele donației
Potrivit art. 1017 C. Civ., în executarea donației, răspunderea donatorului poate fi angajată numai pentru dol și culpă gravă asimilată dolului atunci când donatarul suferă un prejudiciu din cauza viciilor ascunse ale bunului care au fost cunoscute de dispunător, dar necomunicate donatarului.
Explicația angajării răspunderii donatorului stă în faptul că dolul sau culpa sa gravă strămută problema răspunderii de pe teren contractual pe teren delictual.
6.1.1. Garanția contra evicțiunii
Spre deosebire de vânzător, donatorul nu răspunde pentru evicțiune, decât dacă s-a angajat expres la aceasta prin contractul de donație sau evicțiunea se datorează faptei sale sau unui risc cunoscut de evicțiune pe care nu l-a comunicat donatarului la momentul perfectării contractului de donație.
Riscul cunoscut de evicțiune trebuie să afecteze dreptul transmis chiar la momentul încheierii contractului de donație, iar donatorul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la acesta.
Prin excepție de la condițiile răspunderii donatorului pentru evicțiune stabilite în alin. 1 al art. 1018 C. Civ., în cazul donației cu sarcini se aplică regimul garanției contra evicțiunii prevăzut în materia vânzării, întrucât, în limita sarcinilor, donația devine un contract sinalagmatic cu titlu oneros.
6.1.2. Garanțiile contra viciilor ascunse
Pentru identitate de rațiune cu răspunderea donatorului în caz de evicțiune, acesta nu răspunde nici pentru viciile ascunse ale bunului donat decât dacă le-a cunoscut și nu le-a adus la cunoștința donatarului la momentul încheierii contractului.
Alineatul 2 al art. 1019C. Civ. a preluat soluția cuprinsă în art. 798 Codul civil italian și art. 1828 din Codul civil din Quebec în privința comunicării viciilor ascunse ale bunului la momentul încheierii contractului, când donatarul acceptă în cunoștință de cauză donația, iar nu la predarea bunului, când donatorul este ținut să-l primească.
De asemenea, pentru identitate de rațiune cu alin. 2 al art. 1018 C. Civ., în limita caracterului oneros al sarcinii donației, donatorul răspunde pentru viciile ascunse ca și vânzătorul.
6.2. Revocarea donațiilor
6.2.1. Cauze de revocare
Cauzele de revocare a donației sunt limitativ 1 prevăzute de art. 1020 C. civ.
Revocarea pentru ingratitudine sau neexecutarea fără justificare a sarcinilor intervine din cauza unor împrejurări ulterioare, străine de voința donatorului, așa încât nu se poate vorbi de încălcarea principiului irevocabilității care privește valabilitatea de fond a donației.
Nimic nu se opune ca părțile să stabilească și alte cauze de revocare convențională a donației, cu condiția să nu fie încălcat principiul irevocabilității sau alte norme imperative
Spre deosebire de art. 829 din vechiul cod civil, art. 1020 C. civ. nu mai include revocarea de drept a donației pentru surveniență de copil, menținând doar cauzele judiciare de revocare, respectiv revocarea pentru ingratitudine și neexecutarea fără justificare a sarcinilor de către donator. Termenul „culpabilă” din textul inițial al art. 1020 C. civ. a fost înlocuit cu noțiunea „fără justificare” prin Legea nr. 71/2011, pentru uniformitate terminologică în materia răspunderii pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Dacă în materia donației nu mai există nicio cauză de revocare de drept, art. 1022 C. civ. reglementează revocarea de drept a promisiunii de donație.
În cazul în care se invocă ingratitudinea pentru revocarea donației, instanța verifică dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1023 C. civ.
Revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor poate interveni numai în cazul donației cu sarcini întrucât, în limita sarcinii, donația dobândește caracter oneros și sinalagmatic. Ca și în situația rezoluțiunii ce intervine în cazul neexecutării fără justificare a obligațiilor de către una dintre părțile contractului sinalagmatic, revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii poate fi cerută de donator, numai dacă nu înțelege să ceară obligarea donatarului la executare.
Donația este revocată integral și nu doar în limita sa oneroasă, dar instanța poate aprecia dacă, față de caracterul parțial al neexecutării, revocarea nu poate fi dispusă doar în parte.
Revocarea donației nu poate fi dispusă dacă se dovedește că donatarul a avut o cauză justificată de neexecutare, în condițiile art. 1555-1557 C. civ. sau că executarea sarcinii presupune depășirea valorii actualizate a bunului donat.
6.2.2. Revocarea promisiunii de donație
Revocarea promisiunii de donație operează de drept dacă, anterior perfectării contractului de donație, intervine vreun fapt de ingratitudine dintre cele reglementate de
art. 1023 C. Civ. sau în cazul în care starea materială a promitentului se degradează excesiv sau devine insolvabil.
Spre deosebire de revocarea donației pentru ingratitudine în care termenul de prescripție a dreptului la acțiune curge de la data la care donatorul a cunoscut fapul de ingratitudin, s-a susținut că revocarea de drept a promisiunii de donație operează la momentul obiectiv al intervenim faptului de ingratitudine care, în mod obligatoriu, trebuie să se producă anterior perfectării contractului de donație.
De asemenea, deteriorarea stării materiale a promitentului, precum și insolvabilitatea care atrag revocarea de drept a promisiunii de donație trebuie să intervină anterior executării acesteia.
Momentul revocării de drept trebuie să fie determinabil în baza unor elemente obiective care să permită concluzia caracterului excesiv de oneros al executării promisiunii de donație pentru promitent.
Întrucât revocarea de drept a promisiunii de donație elimină intervenția instanței de judecată, în cazul în care beneficiarul promisiunii contestă îndeplinirea condițiilor pentru revocarea de drept a promisiunii, instanța poate să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1023 C. Civ., respectiv 1022 alin. 2 C. Civ. și să constate intervenirea de drept a revocării.
6.2.3. Revocarea pentru ingratitudine
6.2.3.1. Cazuri de revocare pentru ingratitudine
În drept, conduita necorespunzătoare a donatarului sau beneficiarului promisiunii de donație este numită ingratitudine și poate atrage revocarea judiciară acontractului de donație, respectiv revocarea de drept a promisiunii de donație.
Legiuitorul, pentru a nu lăsa soarta donației la dispoziția dispunătorului, stabilește limitativ cauzele de ingratitudine în cuprisnul art. 1023 C. Civ.
Aceleași cauze sunt aplicabile și pentru revocarea de drept a promisiunii de donație. Ingratitudinea cuprinde fapte de o anumită gravitate și nu doar simpla încălcare a atitudinii de recunoștință ce se așteaptă din partea donatarului față de binefăcătorul său, donatorul.
Lipsa de recunoștință manifestată prin simpla indiferență a donatarului față de
donator, de pildă, nu este susceptibilă să atragă revocarea.
Cauze de revocare:
atentatul la viața donatorului sau a unei persoane apropiate acestuia include numai tentativa de omor, chiar dacă donatarul nu este condamnat penal.
Nu interesează decât intenția de a ucide a donatorului, pusă în aplicare, dar cu rezultatul neatins, cu sau fără voia sa. Revocarea donației nu se va dispune dacă donatarul a acționat fără discernământ sau într-una dintre situațiile care înlătură caracterul penal al faptei.
Desigur, revocarea poate fi cerută și în cazul în care a intervenit decesul donatorului, urmare a atentatului la viața sa comis de donatar (omor). Nu se poate dispune revocarea donației pentru ucidere din culpă fiindcă, sub aspectul ingratitudinii, latura subiectivă a faptei trebuie să fie intenția.
fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator.
În lit. b) a art. 1023 este înlocuit termenul „delicate” din vechiul text al art. 831 vechiul cod civil cu fapte penale de care se face vinovat donatarul comise împotriva donatorului.
Întrucât ingratitudinea trebuie să aibă o anumită gravitate, legiuitorul vizează orice fapte penale comise cu intenție împotriva persoanei sau patrimoniului donatorului;
cruzimile, astfel cum au fost interpretate sub incidența Codului civil, vizează acțiunile donatarului care produc leziuni corporale donatorului, dar pot desemna și inacțiunea întemeiată pe o anumită atitudine a donatarului care sugerează cruzimea, cum ar fi abandonarea donatorului neputincios într-un loc unde este expus îmbolnăvirii, pericolelor, înghețului, agresiunii animalelor sălbatece;
injuriile cuprind acțiuni de natură a aduce atingere demnității donatorului.
Instanța sesizată cu cererea de revocare a donației întemeiată pe această manifestare de ingratitudine este obligată să stabilească dacă faptele donatarului sunt cu adevărat grave și dacă nu au fost provocate de conduita donatorului (injurii reciproce);
refuzul de alimente al donatarului trebuie să fie nejustificat, în sensul că donatarul are posibilitatea de a da alimente donatorului aflat în nevoie, dar refuză să o facă.
O astfel de cauză de ingratitudine nu ar putea fi imputată donatarului dacă el însuși este lipsit de mijloace de subzistență.
De asemenea, donatorul trebuie să se afle în nevoie, ceea ce presupune și faptul că nu există alte persoane obligate la întreținere. Pentru a se aprecia în ce măsură refuzul de alimente semnifică ingratitudine din partea donatarului, limita valorică a alimentelor se stabilește în funcție de valoarea bunului donat la momentul cererii de alimente, prin raportare la starea bunului din momentul contractului de donație.
6.2.3.2. Cererea de revocare
Termenul de un an, reglementat în art. 833 vechiul cod civil, în care trebuia să fie introdusă acțiunea în revocarea donației pentru ingratitudine, a fost calificat în doctrină și jurisprudență ca un termen de decădere.
Articolul 1024 alin. 1 C. Civ. menține termenul de un an, dar îl califică expres ca fiind de prescripție. Pe cale de consecință, acestui termen i se aplică regimul juridic al prescripției extinctive. Termenul de prescripție a acțiunii în revocare începe să curgă de la momentul la care donatorul a cunoscut efectiv că donatarul a comis faptul de ingratitudine, indiferent de cauza acestuia. Dacă ingratitudinea se constituie din manifestări succesive, termenul curge de la data când donatorul a cunoscut această ultimă manifestare a ingratitudinii donatarului.
Când obligația este continuă, termenul de un an nu se aplică decât în situația încetării nevoii donatorului în acordarea alimentelor, când termenul începe să curgă din ziua imediat următoare încetării nevoii alimentare.
Acțiunea în revocarea donației nu poate fi introdusă decât împotriva donatarului vinovat și care va fi pedepsit astfel pentru faptul său de ingratitudine. Dacă donatarul moare înainte de introducerea acțiunii, aceasta nu poate fi introdusă împotriva moștenitorilor săi.
Spre deosebire de dispozițiile art. 833 vechiului cod civil care nu permiteau nici continuarea acțiunii împotriva moștenitorilor donatarului, alin. 2 al art. 1024 C. civ. permite expres continuarea acțiunii de revocare a donației în contradictoriu cu moștenitorii donatarului, dacă acesta moare în cursul procesului.
Acțiunea în revocarea donației este strict personală, deci, în principiu, numai donatorul este îndreptățit să aprecieze dacă trebuie promovată sau dacă poate să-l ierte pe donatarul ingrate.
Potrivit alin. 3 al art. 1024 C. civ., moștenitorii donatorului nu pot introduce acțiunea în revocare a donației pentru ingratitudinea donatarului decât dacă donatorul a murit înainte de expirarea termenului de prescripție de un an. De asemenea, moștenitorii pot continua acțiunea pornită de autorul lor, donatorul, în termenul prescris de alin. 1 al art. 1024 C. civ.
Potrivit tezei a doua a alin. 2 al art. 1024 C. civ. expirarea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în revocare nu semnifică iertarea donatarului, în situația în care donatorul nu a cunoscut faptul de ingratitudine până la decesul său.
De pildă, donatarul a comis cu intenție o faptă penală împotriva donatorului sau patrimoniului său, dar acest fapt de ingratitudine a rămas necunoscut donatorului. În acest caz, moștenitorii donatorului pot cere revocarea donației în termen de un an de la decesul autorului lor, donatorul.
6.2.3.3. Efectele generale ale revocării
Ca regulă generală, în cazul admiterii acțiunii în revocarea donației, donatarul trebuie să restituie bunul în natură. Dacă restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă-bunul a fost înstrăinat-donatarul va fi obligat la valoarea acestuia din momentul pronunțării hotărârii.
Deoarece textul alin. 1 al art. 1025 C. Civ. nu distinge, în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat că „obligația de restituire a valorii bunului subzistă și în situația în care bunul nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost distrus din motive independente de voința donatarului.”
Cât privește fructele, donatarul este îndatorat doar la cele culese după introducerea acțiunii, conform alin. 2 al art. 1025 C. Civ.
Chiar dacă de la data faptului de ingratitudine, donatarul devine posesor de rea-credință al bunului, legea stabilește ca moment al restituirii fructelor cel al introducerii acțiunii, fiindcă atunci se manifestă voința dispunătorului de a nu-l ierta pe donatorul culpabil.
6.2.3.4. Efectele speciale ale revocării
Admiterea acțiunii în revocarea donației nu produce niciun efect asupra drepturilor reale dobândite cu titlu oneros și bună-credință de către terți asupra bunului donat și nici asupra garanțiilor.
Drepturile reale ale terților de bună-credință, dobândite cu titlu oneros, beneficiază de protecție dacă sunt înscrise în registrele de publicitate, în cazul în care bunurile care fac obiectul donației sunt supuse unor formalități de publicitate.
Spre deosebire de art. 834 vachiul cod civil care instituia protecția drepturilor terților asupra bunurilor dobândite de aceștia înainte de introducerea acțiunii în revocarea donației, fără a distinge între caracterul oneros sau gratuit al actului de dobândire, art. 1026 C. Civ. limitează protecția drepturilor terților doar la cele reale dobândite cu titlu oneros și
bună-credință, precum și atunci când terții sunt titularii unor garanții asupra bunului donat.
Pe cale de consecință, admiterea acțiunii în revocarea donației va avea efecte și asupra drepturilor dobândite de către terți cu titlu gratuit asupra bunului donat. Terții pot invoca regulile de carte funciară sau dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor prin uzucapiune sau posesie de bună-credință.
Dacă în urma admiterii acțiunii în revocare restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, se aplică efectele generale ale revocării, potrivit art. 1025 C. Civ.
6.2.4. Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
Deoarece, în cazul donației cu sarcini, în măsura sarcinii, donația dobândește caracter oneros și sinalagmatic, fiind vorba despre o apreciere morală asupra revocării, numai donatorul sau succesorii săi în drepturi au alegere între a cere fie executarea sarcinii în calitate de creditori ai obligației donatarului, fie revocarea donației ca sancțiune pentru neîndeplinirea sarcinii.
În cadrul literaturii de specilaitate s-a subliniat că, deși textul art. 1027 C. Civ. conferă dreptul de a alege doar donatorului și succesorilor săi în drepturi, nimic nu s eopune ca acțiunea în revocarea donației pentru neexercitarea sarcinii să fie introdusă și de către creditorii donatorului pe calea acțiunii oblice, potrivit dispozițiilor art. 1560 C. Civ.
După moartea donatorului, în cazul în care unii dintre moștenitorii donatorului doresc să-l acționeze pe donatarul culpabil de neexecutarea sarcinii, iar alții se abțin, în cazul unei obligații divizibile, fiecare moștenitor poate cere revocarea separat, proporțional cu cota succesorală legală. Dacă obligația impusă donatarului prin sarcină este indivizibilă, fiecare moștenitor poate cere revocarea pentru tot.
În cazul în care sarcina este stipulată în favoarea unui terț, acesta poate cere doar executarea sarcinii, în condițiile art. 1284 și urm. C. Civ.
Spre deosebire de revocarea donației pentru ingratitudine, când dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la momentul la care donatorul a cunoscut efectiv că donatarul a comis faptul de ingratitudine, în cazul neexecutării sarcinii dreptul la acțiune se prescrie în termen de trei ani de la data la care sarcina trebuia executată, fără distincție dacă se cere executarea sarcinii sau revocarea donației.
6.2.4.1 Întinderea obligației de executare
Având în vedere principiul reparației integrale care ar trebui să guverneze raporturile dintre donator și donator, în limita caracterului sinalagmatic și oneros al unei donații cu sarcini, dar și principiul irevocabilității donației, al cărei emolument gratuit poate fi anihilat și chiar depășit de caracterul oneros al obligației institute pe calea sarcinii, legiuitorul a stabilit în art. 1028 C. Civ. o limită privind întinderea obligației de executare, respectiv aceasta nu poate depăși valoarea bunului donat, actualizată la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
Este de presupus că sarcina implică executarea succesivă a obligației și nu depășește de la început valoarea bunului donat, întrucât aceasta ar reprezenta încălcarea principiului irevocabilității, sancționată cu nulitatea absolută a donației.
Dacă se dovedește că refuzul donatarului de executare a sarcinii este justificat de depășirea valorii actualizate a bunului donat, acțiunea donatorului de revocare a donației, pentru motivul prevăzut de art. 1027 alin. 1 C. Civ., trebuie să fie respinsă.
6.2.4.2.Efectele revocării pentru neexecutarea sarcinii
Revocarea donației pentru neîndeplinirea sarcinilor este asimilată cu rezoluțiunea unui contract, așa încât bunurile dăruite revin în patrimoniul donatorului libere de orice drepturi constituite asupra lor de către donator, cum ar fi sarcini sau ipoteci.
În virtutea principiului resolute iure dantis, resolvitur ius accipientis, efectele revocării se întind și asupra terților, cu excepția celor ale căror drepturi sunt protejate în condițiile art. 1648 C. Civ.
Din partea donatarului restituirea trebuie să fie integrală, în sensul de a cuprinde fie bunul dăruit și despăgubiri pentru sarcinile constituite în folosul unor terțe persoane, fie valoarea bunului (dacă a fost înstrăinat) actualizată la data pronunțării hotărârii de revocare.
Revocarea nu are efecte asupra fructelor culese de donatar decât din momentul introducerii acțiunii, când acesta devine posesor de rea-credință.
Donatarul care restituie bunul în natură poate cere, la rândul lui, despăgubiri donatorului pentru prejudiciile produse în patrimonial propriu, urmare a sporirii valorii bunului restituit prin îmbunătățirile făcute.
Și donatorul poate cere donatarului despăgubiri rezultate din degradarea bunului, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii culpabile a acestuia din urmă.
CAPITOLUL VII
PRACTICĂ JUDICIARĂ
Acțiune în revendicare prin comparare de titluri a unui imobil intrat în patrimoniul statului prin donație. Constatarea nulității actului de donație. Analiza noțiunii de ”bun actual”.
În accepțiunea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și a jurisprudenței europene, o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație către stat cât și a actului de acceptare în privința unui imobil revendicat, nu face dovada existenței unui bun actual” în patrimoniul reclamantului, care să permită restituirea în natură a imobilului, întrucât simpla constatare a nelegalității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului.
Astfel că susținerea existenței unui bun în sensul Convenției, motivat de faptul că nulitatea unui act juridic conduce, implicit, la desființarea retroactivă a respectivului act și că părțile sunt repuse de drept în situația anterioară, fără a fi necesară o cerere și o hotărâre judecătorească în acest sens, nu poate fi primită, întrucât constatarea nulității nu generează repunerea părților în situația anterioară fără promovarea unui atare demers juridic. Ca atare, cum prin hotărâre judecătorească s-a constatat doar nulitatea donației, fără a se dispune expres restituirea imobilului, potrivit noii accepțiuni a Curții europene, reclamantul nu deține un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Î.C.C.J, Secția I civilă, decizia nr.1328 din 7 mai 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 19.09.2008, reclamantele D.L.L.E. și L.S.I. au chemat în judecată pe pârâții I.V. și I.E. solicitând ca, prin compararea titlurilor de proprietate, în baza art. 480 C.civ., pârâții să fie obligați să le lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că imobilul situat în București, a fost proprietatea autorului acestora, N.T.D., astfel cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx26/1926, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, act prin care autorul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 549,90 mp. Pe terenul respectiv, D.N. a edificat o vilă care a reprezentat locuința familiei până în anul 1951, când a fost preluată abuziv de stat, fără întocmirea vreunui act de preluare. În anul 1961 succesorii defunctului D.N., respectiv fiii săi, au donat statului imobil care deja fusese preluat, în fapt, de autoritățile comuniste din anul 1951.
Au arătat că actul de donație intervenit între stat și fiii defunctului D. a fost desființat irevocabil prin hotărâre judecătorească, constatându-se că aceștia au fost forțați de statul comunist să încheie actul respectiv.
S-a arătat că cea mai mare parte din imobil, respectiv un apartament compus din 7 camere și dependințe, pivnițe, garajul și 200 mp curte au fost înstrăinate de Ministerul Apărării Naționale către pârâtul V.I. prin contractul de vânzare-cumpărare din 03.10.2000, contract care nu a fost desființat, reclamantele considerând că titlul lor de proprietate este preferabil, astfel că au solicitat instanței să compare titlul lor de proprietate din anul 1926 cu titlul de proprietate al pârâților din anul 2000 și să admită acțiunea în revendicare imobiliară pe calea dreptului comun.
Au susținut că titlul lor este mai bine caracterizat și, deci, preferabil față de cel al pârâților, deoarece: este primul titlu transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni în anul 1926, moment în care a intrat în circuitul civil, producând efecte erga omnes, în vreme ce titlul pârâților este de dată recentă, adică din anul 2000, nefiind cunoscut aspectul dacă a fost intabulat, dar și datorită faptului că, reclamantelor provine de la un verus dominus, adică de la vânzătorul care în anul 1926 le-a vândut terenul pe care a fost edificată construcția-locuință, iar titlul pârâților provine de la un non dominus, adică de la o instituție a statului care nu a fost niciodată un verus dominus, astfel cum atestă hotărârile judecătorești pronunțate în nulitatea donației cât și în acțiunea de nulitate a titlului de proprietate promovată de ele și respinsă de instanțele de judecată.
Pârâții I.V. și I.E. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Prin sentința civilă nr. 287 din 2 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă, acțiunea reclamantelor a fost respinsă ca inadmisibilă, fiind admisă excepția invocată de pârâți.
Prin decizia civilă nr. 59 A din 26 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a fost admis apelul reclamantelor, desființată sentința civilă pronunțată de
Tribunalul București, cauza fiind trimisă spre rejudecare pe fond la aceeași instanță.
Instanța de apel a reținut că instanța de fond a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, refuzând să examineze pe fond susținerile reclamantelor, cu motivarea că acestea au sau aveau la dispoziție procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 care permite atacarea în justiție a actelor emise de persoanele juridice notificate în procedura administrative prealabilă.
Instanța de apel a reținut că potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr.10/2001 dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana îndreptățită, la secția civilă a tribunalului, în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, învestită cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. S-a reținut că o astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6, paragraful 1 din Convenția europeană, însă Curtea Europeană a arătat în repetate rânduri, că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale convenției, o anumită marjă de apreciere.
Verificând dacă în speța dedusă judecății reclamantele au avut sau au potrivit legii special, o cale concretă și efectivă de a aduce pretenția lor în fața unei instanțe de judecată, Curtea de Apel a reținut că reclamantele au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului preluat de Ministerul Forțelor Armate în baza ofertei de donație autentificată din 18 decembrie 1961 și acceptată prin actul autentificat din 23 iunie 1962.
Prin decizia din 11 noiembrie 2001, M.Ap.N. a respins notificarea reclamantelor cu motivarea că imobilul nu se încadrează în prevederile Legii nr.10/2001, întrucât a fost donat acestei instituții, iar acțiunea în anularea donate a fost respinsă ca prescrisă. Curtea a reținut că la data soluționării notificării reclamantele nu dispuneau de o hotărâre judecătorească de anulare a donației, cerință prevăzută de art. 2 lit.c) din Legea nr.10/2001, întrucât o astfel de acțiune fusese respinsă ca prescrisă prin sentința civilă nr. 20736/1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București.
În aceste condiții, instanța de apel a reținut că o eventuală contestație îndreptată împotriva deciziei nr. 9867 din 11 noiembrie 2001 luată de M.Ap.N. era lipsită de orice șansă de reușită deoarece textul legal prevedea fără echivoc faptul că în cazul imobilelor donate statului sau altor persoane juridice prin acte încheiate în forma autentică sunt considerate ca fiind preluate abuziv și pot face obiectul legii speciale, doar dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
S-a reținut că ulterior respingerii acestei notificări, reclamantele au formulat o nouă acțiune, iar prin decizia civilă nr. 1115/2004, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută atât a ofertei de donație din 1961, cât și actului de acceptare a acestei donații din 1962.
Instanța de apel a mai reținut că la 7 august 2002, reclamantele au formulat o nouă acțiune de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din martie 2000 încheiat între M.Ap.N. și pârâții I.V. și I.E., însă și această acțiune a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că la momentul încheierii contractului, situat în perioada scursă dintre momentul finalizării primului proces privind constatarea nulității donației și momentul promovării celei de-a doua acțiuni în constatarea nulității absolute a aceluiași act juridic, titlul statului nu era contestat iar cumpărătorii au fost de bună-credință.
Din toate aceste demersuri administrative și judiciare efectuate până în prezent de către reclamante și din rezultatele acestora, Curtea de apel a reținut că în prezent, reclamantele dețin o hotărâre judecătorească prin care actul de donație încheiat în 1961 în favoarea Statului Român prin Ministerul Forțelor Armate, a fost desființat, iar această hotărâre judecătorească reprezintă „un bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană, iar pârâții se prevalează la rândul lor de „un bun" respectiv de hotărârea judecătorească prin care s-a respins acțiunea reclamantelor prin care acestea invocau nulitatea contractului de vânzare-cumpărare ai pârâților.
Asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulate de către reclamante, Curtea a reținut că trebuie examinate posibilitățile concrete și efective pe care acestea le au la dispoziție pentru a-și valorifica dreptul recunoscut prin decizia civilă nr. 1115/2004 și de a pretinde în fața unei instanțe de judecată, protejarea bunului lor.
Reținând că o eventuală contestație împotriva dispoziției M.Ap.N. de respingere a notificării nu avea șanse de reușită, instanța de apel a constatat că nu li se poate reproșa reclamantelor că nu au uzat de această cale.
S-a constatat că cea de-a doua hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nulitatea donației din 1961, a survenit la mult timp după ce termenul prevăzut de legea specială în care se putea formula contestația, s-a împlinit. După obținerea hotărârii irevocabile de constatare a nulității donației, reclamantele nu au mai avut temei juridic să promoveze o noua cerere de restituire pe cale administrativă și nici o altă cerere de acordare a măsurilor reparatorii echivalente pentru imobilul aflat în litigiu, astfel încât legea specială nu a reglementat situațiile de genul cele deduse judecății.
Instanța de apel a constatat că prevederile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora termenul de notificare curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, se referă exclusiv ia acțiunile care erau în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii ori reclamantele au formulat cea de-a doua acțiune de constatare a nulității donației, după ce notificarea ie-a fost soluționată prin respingere,
În aceste condiții, contrar celor reținute de prima instanță, Curtea a reținut că reclamantele nu au în prezent o cale concretă și efectivă prevăzută de legea specială, de a se adresa instanței de judecată și de a pretinde examinarea încălcării dreptului lor de proprietate. Astfel, s-a reținut că respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibila apare ca o împiedicare lipsită de justificare a accesului la un tribunal, măsură incompatibilă cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană.
Pentru aceste considerente, trimițând cauza spre rejudecare pe fond la prima instanță, Curtea de apel a reținut că trebuie să se verifice pe fond, dacă și pârâții nu au la rândul lor, un bun în sensul convenției, o hotărâre judecătorească anterioară prin care li s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul sau o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii special.
S-a dispus ca la rejudecarea pe fond, tribunalul să verifice dacă acțiunea în revendicare îndreptată împotriva pârâților, terți dobânditori de bună-credință, poate fi admisă fără despăgubirea acestora la valoare actuală de circulație a imobilului.
Prin decizia nr, 5965 din 11 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă și de proprietate intelectuala s-a respins recursul pârâților împotriva deciziei Curții de Apel București.
În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1009 din 03.05.2012, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamante și a obligat pârâții să lase in deplină proprietate și posesie reclamantelor imobilul situat în București.
Instanța de fond a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare din 9.07.1926, autorul N.T.D. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 549,90 mp situat în București, pe care, ulterior a construit vila cu parter, etaj și mansardă, precum și cu alte dependințe, care există și în prezent pe teren. Imobilul a fost folosit de către autor ca și locuință pentru el și familia sa, până în anul 1951, când întregul imobil a fost preluat abuziv de către autoritățile statului, fără întocmirea vreunui act de preluare.
Autorul N.D. a decedat la 29 mai 1959, iar la deschiderea succesiunii, conform certificatului de moștenitor nr. xx7 din 30 noiembrie 1959, imobilul a fost cuprins în masa succesorală rămasă de la autor, fiind de altfel singurul bun rămas de la acesta și transmis către moștenitorii D.A., D.S. și D.M.N.
Cu certificatele de moștenitor nr. xx7/1959 privind moștenirea autorului D.N., nr.x7/2000 întocmit după fiul moștenitor D.S., nr.xx9/2000 întocmit după fiul moștenitor D.N. precum și cu certificatul de moștenitor nr. x1/2002 întocmit după autoarea D.T., reclamantele dovedesc că sunt moștenitoarele fostului proprietar deposedat abuziv, astfel că acestea sunt îndreptățite să promoveze acțiunea având ca obiect revendicare imobiliară, în contradictoriu cu pârâții deținători.
În anul 1961 succesorii autorului D.N., au fost obligați să doneze Statului Român prin Ministerul Forțelor Armate acest imobil, care deja fusese preluat în fapt de autorități din anul 1951. Oferta de donație autentificată sub nr. xx16 din 19 decembrie 1961 a fost acceptată sub semnătura Ministrului Forțelor Armate din 22 ianuarie 1962. Astfel, Statul Român a deținut imobilul revendicat în prezent în baza donației, începând cu 19 decembrie 1961, proprietatea fiind administrată de Ministerul Forțelor Armate, actualul M.Ap.N., imobilul fiind folosit în fapt, ca locuință de serviciu.
În aceste condiții, începând cu anul 1991, imobilul a fost închiriat către pârâții I.V. și I.E
Începând cu anul 1997 moștenitorii defunctului N.D. au acționat în judecată M.Ap.N., solicitând să se constate nulitatea donației din 1961 și să li se restituie imobilul în deplină proprietate, astfel că primul proces privind anularea donației a fost finalizat prin decizia civilă nr. 3246 din 2 decembrie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost menținută în mod irevocabil sentința primei instanțe prin care acțiunea a fost respinsă ca fiind prescrisă.
După soluționarea acestui proces, prin contractul de vânzare-cumpărare din 3 octombrie 2000, încheiat cu M.Ap.N., chiriașii I.V. și I.E. au cumpărat locuința compusă din 7 camere și dependințe din imobilul situat în București, cu prețul total de 587.681,596 lei, plătind un avans de 176.500.000 lei, urmând ca restul prețului să fie achitat în rate lunare în termen de 10 ani, vânzarea fiind încheiată în temeiul HGR nr.576/1998, Ordinelor Ministrului Apărării Naționale M/98 și M/99 precum și în baza ordinelor Direcției Construcții și Domenii Militare nr.x/1998, xx/1999 și nr. xxx/1999.
Cum nu s-a făcut dovada contrarie, tribunalul a reținut că cei doi cumpărători au fost de bună-credință la încheierea actului juridic, așteptând finalizarea primului proces de constatare a nulității donației din 1961, promovat de către moștenitori.
Moștenitoarele D.T. și D.L.L.E. au formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea imobilului în natură, însă prin decizia din 11 noiembrie 2001, M.Ap.N. a respins cererea de restituire a imobilului în natură, cu motivarea că cererea acestora nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât imobilul a fost donat M.Ap.N. de către moștenitorii D.A., D.S. și D.N., conform actului de donație autentificat de Notariatul de Stat al Raionului IV Stalin prin încheierea de autentificare din 18 decembrie 1961. S-a mai reținut prin aceeași decizie că acțiunea privind constatarea nulității donației din 1961 introdusă de către moștenitorii D.S. și D.N. a fost respinsă, constatându-se că acțiunea a fost prescrisă, în acest sens fiind invocată sentința civilă nr. 20736/1998 pronunțată de către Judecătoria Sectorului 1 București, menținută prin decizia Tribunalului București nr. 2068/A/1999, respectiv decizia nr. 3246/1999 pronunțată de Curtea de Apel București.
Respingerea notificării a fost motivată de unitatea deținătoare în temeiul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr.10/2001, potrivit căruia imobilele donate statului sau altor persoane juridice sunt considerate ca fiind preluate abuziv, doar dacă s-a admis acțiunea de constatare a nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Așa cum a reținut Curtea de Apel ca instanță de control judiciar, o eventuală contestație îndreptată împotriva deciziei din 11 noiembrie 2001 a M.Ap.N., era lipsită de orice șansă de reușită întrucât textul de lege prevedea fără echivoc faptul că în cazul imobilelor donate statului sau altor persoane juridice prin acte încheiate în forma autentică sunt considerate ca fiind preluate abuziv și pot face obiectul legii speciale de reparație, doar dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel că nu îi se poate imputa reclamantelor faptul că nu au contestat măsura administrativă în fața instanțelor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1115/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație încheiat în 1961, prin oferta de donație autentificată sub nr. xx16 din 18 decembrie 1961 și prin acceptarea donației, autentificată sub nr. xx82 din 23 iunie 1962, însă, reclamantele moștenitoare nu mai au deschisă calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, să solicite restituirea în natură sau acordarea unor despăgubiri echivalente și nici nu se mai află în termenul de formulare a contestației împotriva deciziei M.Ap.N.
Astfel, tribunalul a constatat că reclamantele, în urma demersurilor administrative și judiciare efectuate până în prezent, dețin hotărârea judecătorească prin care actul de donație încheiat în 1961 în favoarea Statului Român prin Ministerul Forțelor Armate, a fost desființat.
Cum efectele sancțiunii nulității absolute se produc retroactiv, până la momentul încheierii actului juridic, consecința legală și firească este repunerea părților în situația anterioară, ceea ce înseamnă că reclamantele-moștenitoare dețin „un bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. l adițional la Convenția europeană, iar Statul Român este considerat că nu a fost niciodată proprietarul imobilului. Reclamantele nu au în prezent deschisă nicio cale administrativă sau judiciară de realizare a dreptului, singura cale fiind acțiunea în revendicare de drept comun, în temeiul art. 480 C.civ., în temeiul căruia se pot adresa instanței de judecată pentru a examina încălcarea dreptului lor de proprietate.
Pârâții, deținătorii actuali ai imobilului revendicat, se prevalează la rândul lor de „un bun", respectiv, de hotărârea judecătorească prin care s-a respins acțiunea reclamantelor prin care acestea invocau nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare și de contractul de vânzare-cumpărare nr. 1/2000, încheiat cu M.Ap.N., reținându-se și situația acestora de cumpărători de bună-credință.
Spre deosebire de reclamante, tribunalul constată însă, că aceștia au în prezent o cale concretă și efectivă prevăzută de art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001, de realizare a dreptului lor sub forma restituirii prețului plătit actualizat sau a valorii de piață a imobilului. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că trebuie apărați prin acțiunea în revendicare imobiliară, moștenitorii adevăraților proprietari deposedați abuziv, care încearcă să repare o pagubă cauzată de autorități o perioadă îndelungată de timp și care nu mai au niciun remediu procedural pentru realizarea dreptului, în raport cu chiriașii cumpărători ai imobilului, care încearcă să-și protejeze un beneficiu legal, dar obținut în condiții de favoare, în situația în care, prețui plătit pentru dobândirea acestui imobil de la Statul Român, nu a fost stabilit în funcție de valoarea reală de circulație a imobilului.
Astfel, tribunalul a apreciat că este preferabil titlul reclamantelor în raport cu titlul pârâților, astfel că, în conformitate cu art. 480 C.civ., a admis acțiunea în revendicare, dreptul de proprietate ocrotit fiind cei al reclamantelor și nu al pârâților, chiar dacă aceștia sunt dobânditori de bună-credință. Asigurarea securității raporturilor juridice civile nu justifică ocrotirea dreptului pârâților, atâta timp cât moștenitorii foștilor proprietari deposedați ilegal, nu au nicio cale concretă și efectivă de realizare a dreptului lor, nici sub forma restituirii în natură și nici sub forma unor despăgubiri echivalente.
Pentru aceleași considerente, tribunalul a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile deciziei pilot pronunțată de CEDO în cauza Atanasiu versus România, întrucât aceasta înfrânge disproporționat dreptul de proprietate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, referitoare la ocrotirea dreptului de proprietate.
În rezolvarea acțiunii în revendicare, tribunalul a apreciat că nu este de neglijat nici aspectul că titlul reclamantelor este mai bine caracterizat și preferabil față de cel al pârâților, întrucât provine de la un verus dominus, titluri care nu au fost niciodată desființate, pe când titlul pârâților, provine de la un non dominus, adică de la o instituție a statului în condițiile în care Statul Român nu a fost niciodată un verus dominus, așa cum atestă hotărârile judecătorești pronunțate în acțiunea de constatare a nulității donației din 1961.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții.
Prin decizia civilă nr. 241 A din 21 octombrie 2013 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 1009 din 03.05.2012, pronunțate de Tribunalul București, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți.
Soluția instanței de apel
În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin actul de vânzare – cumpărare autentificat din 09.07.1926, autorul reclamanților a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 549,90 mp. situat în București, pe care ulterior a edificat o construcție. Imobilul a fost preluat abuziv în proprietatea statului în anul 1951, neexistând vreun temei juridic al acestei preluări, prin urmare, imobilul a trecut fără titlu.
Deși preluat în fapt în anul 1951, succesorii autorului D.N. au donat Satului Român prin Ministerul Forțelor Armate același imobil fiind întocmită oferta de donație din 19.12.1961.
Imobilul în litigiu a fost înstrăinat către apelanții – pârâți prin contractul de vânzare – cumpărare din 03.10.2000.
Prin acțiunea formulată la 07.08.2002 reclamantele au solicitat în contradictoriu cu aceeași pârâți anularea contractului de vânzare – cumpărare prin care s-a înstrăinat imobilul.
Prin decizia civilă nr. 1857/2007 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamante, menținându-se sentința civilă nr.13538/2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care s-a respins acțiunea reclamantelor ca neîntemeiată și decizia civilă nr. 147/2007 a Tribunalului București, prin care s-a respins apelul.
Din cuprinsul acestor hotărâri rezultă că apelanții au cumpărat cu bună credință acest imobil întrucât la data de 03.10.2000 când s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare, pe rolul instanțelor judecătorești nu se mai afla niciun dosar prin care să se conteste valabilitatea titlului statului, în acest context, instanțele au reținut că anterior prin sentința civilă nr.20736/1998 a fost respinsă cererea autorilor reclamantelor prin care solicitau constatarea nulității absolute a contractului de donație cu motivarea că cererea este prescrisă, soluție rămasă irevocabilă prin decizia civila nr.3246/1999 a Curții de Apel București.
Reclamantele au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 și au notificat M.Ap.N., solicitând restituirea imobilului situat în București.
Prin decizia nr. 9867/2001, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului cu motivarea că acesta nu se încadrează în. prevederile Legii nr. 10/2001 întrucât imobilul fusese donat statului iar acțiunea în constatarea nulității donației a fost respinsă ca prescrisă în mod irevocabil prin decizia nr. 3246/1999 a Curții de Apel București.
Prin decizia civilă nr. l115/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a donației realizată prin oferta de donație din 18.12.1961 și acceptată prin actul din 23.06.1962 fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei nr. 190/2004.
Prezenta acțiune cu care a fost investită instanța la data de 19.09.2008 se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C.civ., solicitându-se compararea titlurilor de proprietate al reclamanților cu cel ai pârâților reprezentat de contractul de vânzare – cumpărare nr. x/2000.
În raport de acest obiect, tribunalul a analizat care dintre părți are un bun, apreciind că acelea sunt reclamantele prin raportare exclusivă ia efectele sancțiunii nulității absolute a ofertei de donație încheiată în anul 1961 constatată prin hotărâre judecătorească în mod irevocabil la 18.11.2004. De asemenea, s-a mai avut în vedere și faptul că reclamantele nu mai au în prezent deschisă nicio cale administrativă sau judiciară de realizare a dreptului, deoarece procedura administrativă a fost deja finalizată prin decizia nr. 9867/2001 a M.Ap.N., decizie necontestată de reclamante.
În analizarea noțiunii de bun, tribunalul trebuia să se raporteze atât la dispozițiile C.E.D.O. cât și la jurisprudența acesteia în materia imobilelor preluate abuziv de statul comunist și în special la cauza pilot Atanasiu.
Astfel, art. 6 din Legea nr.233/1998, prevede că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat Bunurile preluate de stat tară un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului”.
Acțiunea promovată de reclamante a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 19.09.2008, după data apariției legii speciale, art. 6 din Legea nr.213/1998, restrângând domeniul de aplicare a dreptului comun, în condițiile în care există legi speciale de reparație, ceea ce Legea nr.10/2001 este prin definiție. Odată cu apariția Legii nr.l0/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care în art. 2 menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii, reglementând și procedura administrativă pusă la îndemâna persoanelor îndreptățite.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume specialia generalibus derogant. Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, a stabilit că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale. Cu toate aceste, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect – dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese înstrăinat prin act de vânzare – cumpărare apelanților – pârâți.
În acest sens, se reține că prin sentința civilă nr. 13538/2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a respins ca nefondată acțiunea reclamantelor prin care se solicita anularea contractului de vânzare – cumpărare nr.x/2000 reprezentând titlul de proprietate al apelanților. Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă urmare a respingerii apelului și recursului prin deciziile civile nr. 147/2007 a Tribunalului București și nr. 1857/2007 a Curții de Apel București.
Prin decizia civilă nr. 1115/2004 a Curții de Apel București, s-a constatat nulitatea absolută a donației autentificată sub nr. xx16/1961 și acceptată prin act autentic la 23.06.1962 însă, nu s-a dispus și restituirea în deplină proprietare și posesie a imobilului în litigiu.
În aceste condiții, reclamanții nu dovedesc existența unei hotărâri judecătorești, prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare și nici a desființării actelor de vânzare – cumpărare ale apelanților, motiv pentru care nu au „un bun" în condițiile art. l din Primul Protocol adițional la Convenție, singura lor speranță legitimă fiind legea specială.
Sub acest aspect, Curtea constată că reclamanții au accesat Legea nr. 10/2001 procedură finalizată prin decizia nr. 9867/2001 prin care li s-a respins cererea de restituire în natură. Împotriva acestei decizii, contrar celor reținute de tribunal reclamanții aveau deschisă calea în justiție și puteau să o atace cel puțin sub aspectul stabilirii unor despăgubiri în echivalent pentru imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. Reclamanții însă, nu au înțeles să adopte o asemenea conduită procedurală, fapt care le este imputabil, cu atât mai mult cu cât au declanșat ulterior soluționării notificării, litigii atât privind constatarea nulității absolute a donației – anterior o primă acțiune fiind respinsă ca prescrisă, cât și o acțiune de anulare a actului de vânzare – cumpărare al apelanților.
În cauza Atanasiu, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. 1 din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă reținând că de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2001 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului,fie la acordarea unei despăgubiri.
Împrejurarea că ulterior, respectiv în anul 2004 s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, nu conferă automat reclamanților un bun, în sensul Convenției.
Curtea Europeană a arătat că, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1961 prin oferta de donație, deci anterior semnării Convenției de către Statul Român.
„Simpla speranță de restituire", în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă", privită ca „valoare patrimonială", și, în consecință, ca „bun", în înțelesul art. 1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire.
Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru contra României), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția. Statul Român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze cerere/notificare conform legilor speciale în materie.
Prin decizia pilot Atanasiu, Curtea Europeană a explicitat noțiunea de bun arătând că în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării (nevalabilitatea titlului statutului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi. În aceiași ordine de idei, Curtea Europeana a statuat că ”nicio instanța sau autoritate administrativa internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a ii se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala".
În jurisprudența actuală a instanței europene, s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate ai reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin; cauza Porțeanu; cauza Andreescu Murăreț și alții).
În respectivele cauze supuse atenției CEDO, s-a apreciat că reclamanții au chiar un „bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut Ioc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, precum și în cauza Porțeanu).
Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării fără titlu a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul fostului proprietar.
În prezent, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații ale noțiunii de „bun" pe care Curtea le-a uzitat în mod constant în jurisprudența sa. Astfel, în această hotărâre se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitiva și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.
Diferența esențială de abordare în cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare ia existența bunului în patrimoniul reclamanților, produce consecințe asupra evaluării cerinței – premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.
Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.
Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului Proprietatea, nu putea fi înlăturata decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți.
Dată fiind importanța deosebită a hotărârii – pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Așa fiind, urmare a hotărârii Curții Europene pronunțate în cauza Atanasiu, raportată la situația de fapt a cauzei din care rezultă consolidarea titlului apelanților urmare a respingerii acțiunii în constatarea nulității actului de vânzare – cumpărare nr.x/2000 cu simpla constatare a nulității absolute a donației, deci a nevalabilității titlului statului, combinat cu faptul că reclamanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acesteia la restituirea imobilului din București, aceștia nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate, trebuie făcută prin prisma jurisprudenței europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autoritățile naționale. Prin urmare, chiar aplicându-se direct Convenția, reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Soluția instanței de recurs
1. Reclamantul M.T.N. a criticat decizia pronunțată de Curtea de Apel București, ca fiind nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, adică cu nesocotirea normei de drept substanțial din materia acțiunilor în revendicare și cu interpretarea greșită a reglementărilor internaționale în această materie.
S-a considerat că soluția pronunțată de instanța de apel, în sensul constatării netemeiniciei acțiunii în revendicare bazată doar pe interpretarea dispozițiilor CEDO și în special a jurisprudenței acesteia în materia imobilelor preluate abuziv, respectiv cauza Atanasiu contra României, este consecința unei interpretări greșite, ajungându-se chiar la concluzia că reclamanții nu au dovedit existența urnei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare și nici a desființării actului de vânzare cumpărare a pârâților, motiv pentru care nu au „un bun" în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Recurentul a arătat că, deși se realizează o analiză a inexistenței în patrimoniul reclamanților a
„unui bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol, instanța de apel ignoră definiția efectelor nulității actului juridic adică, consecințele juridice ale aplicării sancțiunii nulității adică urmările datorate desființării în întregime sau în parte a actului juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor legale referitoare la condițiile sale de validitate, în sensul că unul din principiile efectelor nulității este tocmai acela al retroactivității efectelor nulității care se produc din momentul încheierii actului juridic. Raportat la acest principiu al efectelor nulității, arată că, Statul prin M.Ap.N., la data când s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000, nu putea fi considerat un versus dominus. Mai mult decât atât la momentul anului 2009 când s-a pronunțat decizia de constatare a nulității donației nu se putea obține în cadrul aceleiași acțiuni și restituirea imobilului în litigiu cât timp acesta fusese înstrăinat pârâților încă din anul 2000.
Apreciază că, în mod corect, instanța de fond a reținut că atât timp cât efectele sancțiunii nulității absolute a donației se produc retroactiv, iar consecința legală este repunerea părților în situația anterioară, înseamnă că reclamantele dețin „un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, iar Statul Român este considerat că nu a fost niciodată proprietarul imobilului care a fost transmis către pârâții I.V. și I.E., argumente care dau eficiență principiului restabilirii situației anterioare și restitutio în integrum.
Susține recurentul că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 89A/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, în considerentele căreia s-a reținut că „din expunerea demersurilor administrative și judiciare efectuate de reclamanți și a rezultatelor acestora în esență, aceștia dispun de o hotărâre judecătorească prin care actul de donație a fost desființat", hotărâre care reprezintă un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr.1.
Apreciază că, în judecarea pe fond a cauzei după casarea din primul ciclu procesual, instanța de apel trebuia să fac o comparare a titlurilor de proprietate ținând seama că ambele părți exhibă „un bun" în sensul Convenției, astfel că soluția instanței de apel ignoră îndrumările date în primul ciclu procesual, si, în special, a îndrumării conform căreia reclamanții beneficiază de un bun în înțelesul art. 1 din Primul Protocol, conferit de efectele deciziei civile nr. 1115/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a donației aut. sub nr. xx16/1963 și acceptată prin act autentic la 23.06.1962
Motivează recurentul că, reținerea de către instanța de apel a argumentului referitor la anularea contractului de vânzare cumpărare nr. x/2000, soluționat definitiv și irevocabil, nu poate constitui un motiv determinant în respingerea acțiunii în revendicare, sens în care invocă cu titlu de practică judiciară o soluție de admitere a acțiunii în revendicare în cazul în care acțiunea în anulare a contractului de vânzare cumpărare a fost respinsă cu motivarea că s-a dovedit buna credință a cumpărătorilor, dar prin aceeași hotărâre s-a constatat ne val abilitatea titlului statului dându-se astfel preferință titlului reclamantului.
Apreciază că cercetarea judecătorească trebuie să pornească de la premisa că atât pârâții, dar și reclamanții dețin „un bun" în sensul Convenției, situație analizată cu autoritate de lucru judecat în primul ciclu procesual și ignorată de instanța de apel în cel de-al doilea ciclu procesual. Astfel, constatând că ambele părți din litigiu se prevalează de un „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, instanța de fond a trecut, în mod corect, la compararea titlurilor de proprietate ale părților ținând seama atât de normele interne aplicabile în această materie, cât și cele din Convenție.
Consideră că, tribunalul a reținut corect că, spre deosebire de reclamanți, pârâții au în prezent o cale concretă și efectivă prevăzută de art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001 de realizare a dreptului lor sub forma restituirii prețului plătit actualizat sau a valorii de piață a imobilului și singurul remediu procedural pentru
realizarea dreptului de către reclamanți este acțiunea în revendicare imobiliară.
Toate aceste argumente de drept temeinic și legal motivate au fost înlăturate de instanța de apel în mod nejustificat, opinând că simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire.
Apreciază că, instanța de apel a analizat în mod greșit principiul asigurării securității raporturilor juridice, evocând jurisprudența CEDO în materia dreptului de proprietate, respectiv cauza Cernescu și Manolache c. României, în care Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a vânzării de către Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995, a unui imobil naționalizat de la părinții reclamanților, dar în privința căruia aceștia din urmă au obținut o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat caracterul nelegal al naționalizării. Curtea a amintit că s-a pronunțat in numeroase cauze anterioare în sensul că vânzarea de către stat a bunului altuia, terților de bună credință, chiar anterioară confirmării în justiție printr-o hotărâre definitivă a dreptului de proprietate, se analizează ca o privare de proprietate. O astfel de privare combinată cu absența unei indemnizații la valoarea reală a bunurilor contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin și alții contra României, cauza Porțeanu contra României).
Recurentul se prevalează de existența acestei jurisprudențe CEDO susținând că situația de fapt din speță este similară în sensul că, reclamanții dispun de un "bun" protejat de art. 1 din Primul Protocol adiționai întrucât prin decizia civilă nr. 1115/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, instanța a constatat nulitatea absolută a donației realizate prin oferta de donație aut sub nr. xx16/1961 și acceptată prin actul autentificat sub nr. xx82/1962 reclamanții rămânând proprietarii legitimi ai imobilului, preluarea de către stat fiind făcută iară titlu de către stat în anul 1951, actul de donație fiind mult ulterior preluării în fapt a imobilului în litigiu.
O altă critică vizează înlăturarea susținerilor referitoare demersurile efectuate în privința atacării deciziei prin care s-a soluționat notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001.
Precizează că s-a formulat contestație în temeiul Legii nr. 10/2001 ce a format obiectul dosarului nr. xx4/2002 al Tribunalului București, unde a fost pronunțată sentința civilă nr. 212/2002 (prin care a fost respinsă contestația). Sentința a fost apelată la Curtea de Apel București, unde a fost pronunțată decizia civilă nr. 419/2002 prin care a fost respins și acest apel.
Împotriva acestei decizii civile a fost formulat și recurs soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția civilă prin decizia nr. 4639/2010, soluția rămânând irevocabilă în sensul că reclamanții au fost privați de dreptul de a solicita restituirea în natură, cât și de acordarea măsurilor reparatorii în echivalent ținând seama că ia momentul contestației era definitivă și irevocabilă prima acțiune în constatarea nulității donației ca fiind prescrisă. Apare evident, în aceste condiții, că singura cale prin care se poate realiza în mod concret și efectiv reparația este numai acțiunea în revendicare.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
2. În motivarea recursului declarat, reclamanta L.I.S. a invocat nelegalitatea deciziei atacată, susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale, a practicii interne și practicii europene.
Referitor la existența sau inexistența în patrimoniul părților "a unui bun", recurenta susține că, în mod greșit, instanța de apel a analizat cauza dedusă judecații prin prisma deciziei-pilot, ignorând obligația impusă de art.6 din Convenția europeană, în baza căreia trebuia să se verifice toate apărările formulate de părți și să pronunțe o hotărâre corectă, care reprezintă finalitatea unui proces echitabil,
Consideră recurenta că decizia pilot nu are aplicabilitate universală, ci aceasta se refera numai la modificările ce se impuneau în acel moment la Legea nr.247/2005 deoarece Curtea Europeană a constatat, la acel moment că Fondul Proprietatea devenise nefuncțional, impunând Statului Român modificarea Legii nr.247/2005, printr-un act normativ care să soluționeze multitudinea notificărilor formulate de vechii proprietari într-un mod eficient și într-un timp rezonabil. Așadar, decizia-pilot nu are nicio legătura cu acțiunea de revendicare prin comparare de titluri, care se întemeiază pe dreptul comun și nu pe Legea nr.10/2001.
Susține că s-a interpretat greșit principiul securității circuitului civil numai în favoarea chiriașilor-cumpărători, ignorat în privința vechilor proprietari care nu și-au pierdut dreptul de proprietate, de vreme ce titlurile lor de proprietate nu au fost desființate și au intrat în circuitul civil cu mult timp înainte față de titlul chiriașilor-cumpărători.
Motivează recurenta că, în mod greșit instanța de apel a reținut că era obligatoriu ca reclamanții să producă în fața instanței o hotărâre judecătorească prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului, art. 1 din Primul Protocol fiind greșit interpretat, întrucât textul nu impune o astfel de cerință. Ar fi fost un non sens juridic în a promova o acțiune în compararea titlurilor dacă ar fi existat o hotărâre judecătorească de restituire în concret. La data nulității irevocabile a contractului de donației și a declarației de acceptare a donației în mod obiectiv nu se putea obține restituirea în natură de vreme ce imobilul, în proporție de 95% (casă și teren) era vândut cu 4 ani înainte către intimați, donația anulându-se în noiembrie 2004.
Susține că, în mod greșit instanța de apel reține că la momentul introducerii acțiunii în nulitatea absolută a donației, reclamanții nu au solicitat în mod expres "repunerea în situația anterioară a părților", deoarece nulitatea unui act juridic conduce implicit la desființarea retroactivă a actului respectiv, ceea ce înseamnă ca acel act nu mai produce efecte juridice din momentul încheierii lui, iar părțile sunt repuse de drept în situația anterioară încheierii actului, fără a fi necesară o cerere și o hotărâre judecătorească în acest sens. Aprecierea instanței că prin neformularea unui astfel de capăt de cerere reclamanții nu au un bun este greșită, întrucât prin desființarea actului de donație și a declarației de acceptare, reclamanții au fost repuși în situația anterioară, dar în mod faptic nu sunt în posesia imobilului, deși erau proprietari, pentru că intervenise la data de 3.10.2000 actul de vânzare-cumpărare dintre M.Ap.N. și intimați.
Printr-o altă critică se invocă acordarea greșită a prevalentei titlului chiriașilor cumpărători, susținând că vechii proprietari își puteau realiza drepturile pe Legea nr. 10/2001, atacând în justiție decizia emisa de M.Ap.N. în anul 2001. Arată că dispozițiile Legii nr. 10/2001 și decizia-pilot Atanasiu contra României nu au legătură cu acțiunea în revendicare îndreptata împotriva deținătorului celui de-al doilea titlu de proprietate, instanța fiind obligată să analizeze acțiunea în baza art. 480, 481 C.civ. și nu în baza Legii nr.10/2001.
Arată că, la apariția Legii nr.10/2001 autorii săi au formulat notificare, solicitând restituirea întregului imobil în natura, însă M.Ap.N. a soluționat notificarea prin decizia nr. 9867/2001 cu motivarea că cererea de restituire nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001, decizia fiind contestată în justiție. Contestația a fost respinsă irevocabil prin sentința civila nr. 212/2002 a Tribunalului București, confirmată prin decizia civilă nr. 419 a Curții de Apel București și decizia Î.C.CJ. nr. 4639/2010. Rezultă că Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în cauză întrucât imobilul nu intră sub incidența art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Soluția instanței de apel este criticată și din perspectiva încălcării art.6 CEDO, întrucât instanța s~a limitat la respingerea acțiunii doar în raport de Legea nr.10/2001, deși excepția de inadmisibilitate a acțiunii față de Legea nr.10/2001 a fost respinsă irevocabil, intrând în puterea autorității de lucru judecat. Consideră că instanța trebuia să utilizeze drept criteriu de comparare a titlurilor în soluționarea acțiunii în revendicare doar momentul intrării în circuitul civil a fiecărui titlu prin transcriere având relevanță primul titlu transcris, respectiv titlul reclamanților care este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar, pe când titlul pârâților provine de la un neproprietar.
Analizând recursurile declarate, în raport de actele și lucrările dosarului, criticile învederate prin cererile de recurs și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile promovate de reclamanți, urmând a răspunde prin considerente unice, pentru o mai buna argumentare juridică, motivelor comune de recurs, după cum urmează:
În dezvoltarea motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.pr.civ. se invocă, în esență, soluționarea greșită a acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun din perspectiva analizării comparative incorecte a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante și a aplicării eronate, în cadrul acțiunii în revendicare, a hotărârii pilot Maria Atanasiu ș.a. contra României întrucât, în raport de natura juridică a imobilului litigios, nu ar fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte a constatat netemeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., instanța de apel realizând o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale în materie, în consens cu interpretarea obligatorie dată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și jurisprudența Curții Europene.
În speță, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.09.2008, reclamanții au investit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C.civ., arătând că terenul litigios în suprafață de 549,90 mp situat în București, a aparținut autorului lor, numitul N.T.D. care l-a dobândit prin actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. xx26/1926 transcris sub nr. xx20/1926, pe terenul respectiv edificând ulterior o construcție. S-a susținut că, imobilul a fost preluat abuziv, în fapt, în proprietatea statului în anul 1951 și, cu toate acestea, succesorii autorului D.N. au donat Statului Român, prin Ministerul Forțelor Armate același imobil, întocmind oferta de donație autentificată sub nr.xx16/1961.
Imobilul în litigiu a fost înstrăinat către pârâți, prin contractul de vânzare – cumpărare nr. x/2000 și, în raport de titlurile exhibate de fiecare dintre părți s-a solicitat soluționarea acțiunii în revendicare prin aplicarea regulilor clasice privind compararea titlurilor conform doctrinei și jurisprudenței în materie, reclamantele prevalându-se că au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, constând în decizia civilă nr. 1115/2004 a Curții de Apel București, irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a donației realizată prin oferta de donație autentificată sub nr. xx16/1961 și acceptată prin actul autentificat sub nr. xx82/1962.
Înalta Curte a constatat netemeinicia argumentelor prezentate de recurenți, dezvoltate pe larg în cererile de recurs, prin care se invocă faptul că sunt beneficiarii unui „bun actual" în sensul Convenției europene și că – în atare condiții – dreptul lor de proprietate ar fi preferabil în raport de titlul pârâților persoane fizice în cadrul procedeului judiciar de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părțile litigante.
Din perspectiva deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și a jurisprudenței actuale în materia protecției drepturilor omului (hotărârea pronunțată în cauza Atanasiu ș.a. împotriva României) și în conformitate cu îndrumările obligatorii ale deciziei de casare nr. 59A/2010 pronunțată de Curtea de Apel București, se constată că, instanța de apel a soluționat corect acțiunea în revendicare, analizând pe fond, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, măsura în care reglementarea internă intră în conflict cu cea europeană în privința dreptului de proprietate reclamat în cauză din perspectiva garanțiilor prevăzute de art. 1 din Primul Protocol.
Astfel, s-a avut în vedere că instanța supremă prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii a statuat asupra divergențelor de jurisprudența de la acel moment, reținând, printre altele, că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „ bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă consideră însă, că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice".
Ca situație de fapt, s-a reținut că prin decizia nr. A 9867/2001 emisă de M.Ap.N. a fost soluționată notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de către D.T. și D.L.L.E. prin care acestea au solicitat restituirea imobilului preluat de Ministerul Forțelor Armate în baza ofertei de donație autentificată sub nr. xx19/1961 și acceptată prin actul autentificat sub nr. xx82/1962. Prin decizia emisă, unitatea deținătoare a dispus respingerea cererii de restituire a imobilului, reținându-se că acesta nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 deoarece imobilul a fost donat M.Ap.N., iar acțiunea în anularea donației a fost respinsă, ca prescrisă, prin sentința civilă nr. 20736/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3246/1999 a Curții de Apel București. Astfel, la data soluționării notificării, reclamantele nu dispuneau de o hotărâre judecătorească de anulare a donației, cerință prevăzută de art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Deși nu s-a relevat până în această fază procesuală, recurenții au arătat că împotriva modului de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare, s-a formulat contestație în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind pronunțată sentința civilă nr. 212/2002 a Tribunalului București, prin care a fost respinsă contestația, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă prin respingerea căilor de atac.
În cadrul unui nou proces, reclamantele au solicitat constatarea nulității absolute a donației, acțiunea fiind admisă prin decizia nr. 115/2004 a Curții de Apel București. Ulterior, prin cererea formulată la data de 07.08.2002 reclamantele au solicitat instanței constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare nr. x/2000 perfectat de pârâții I.V. și I.E., acțiunea acestora fiind respinsă prin sentința civilă nr. 13538/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București (definitivă și irevocabilă), reținându-se că la momentul încheierii contractului titlul statului nu era contestat, iar cumpărătorii au fost de bună credință.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate, s-a invocat greșita aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a I.C.CJ. și a hotărârii pilot Maria Atanasiu ș.a. contra României, recurenții invocând decizia civilă nr. 1115/2004 a Curții de Apel București, sub aspectul dovedirii nelegalității trecerii bunului în proprietatea statului și existenței unui „bun" în patrimoniul reclamantelor în sensul Convenției ca urmare a constatării nulității absolute a donației realizată prin oferta de donație autentificată sub nr. xx16/1961 și acceptată prin actul autentificat sub nr. xx82/1962, prevalându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol.
Ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii nr. 33/2008 pronunțată de instanța supremă care include prin ea însăși analiza principiului securității raporturilor juridice, Înalta Curte constată că, instanța de apel a procedat corect, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, la examinarea acțiunii în revendicare în sensul verificării existenței în patrimoniul reclamantelor a unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 3 la Convenția europeană, în raport de titlul exhibat de acestea. În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al deciziei nr. 33/2008, dar și al contextului actual al jurisprudenței europene în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun", în mod judicios s-a concluzionat că reclamantele nu au un „bun actual" în patrimoniul lor în sensul Convenției, care să le permită restituirea în natură a imobilului.
Susținerea potrivit căreia pricina ar fi fost analizată greșit din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a hotărârii pilot Maria Atanasiu ș.a. contra României nu poate fi primită. Modalitatea de preluare a imobilului de către stat denotă împrejurarea că imobilul litigios intra în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fiind vorba de un imobil trecut abuziv în proprietatea statului în înțelesul art. 2 lit. c) care se include la toate donațiile, textul stipulând că „în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege:…c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă", dovadă în acest sens fiind și demersurile administrative și judiciare întreprinse pe reclamante în vederea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv de către stat.
Or, instanța de contencios european reține din momentul pronunțării hotărârii – pilot din 12 octombrie 2010 în cauzaMaria Atanasiu și alții c. României, că acel concept de „bun actuar există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143), aspect evidențiat de instanța de apel în justificarea soluției pronunțată.
Diferența de abordare în hotărârea pilot este esențială întrucât dacă în jurisprudența sa de dinainte de anul 2000 Curtea Europeană a subliniat în toate cazurile împotriva României că, în patrimoniul fostului proprietar s-ar afla un vechi drept de proprietate (paragraful 84 din cauza Păduraru contra României), în viziunea actuală a Curții Europene nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un bun, respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci se reține existența unui nou drept de proprietate care își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (paragraful 136 din hotărârea Atanasiu ș.a.).
Înalta Curte remarcă din conținutul deciziei-pilot că prin stabilirea împrejurării potrivit căreia în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept de proprietate, Curtea Europeană a statuat că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, ci are un drept la indemnizație, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă partea a urmat calea procedurală prevăzută de legislația internă.
Recurenții deși se prevalează de faptul că dețin o hotărâre judecătorească (decizia civilă nr. 1115/2004 a Curții de Apel București) prin care s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație și a actului de acceptare în privința imobilului, ce a aparținut autorului comun, aceștia nu au făcut dovada că ar deține un „bun actual în patrimoniul lor în accepțiunea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și a jurisprudenței europene care să le permită restituirea în natură a imobilului revendicat, întrucât simpla constatare a nelegalității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului.
Din această perspectivă, Înalta Curte reține ca fiind legală soluția instanței de apel ce are la bază ideea de principiu că nu este suficient ca fostul proprietar ori moștenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci ca acest titlu să îi fie reconfirmat, cu efect retroactiv și irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul situației de față. Mai mult chiar, trebuie evidențiat faptul că instanța de contencios european a subliniat că simpla constatare a nelegalității naționalizării printr-o hotărâre judecătorească nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului (paragraful 143 din hotărârea Atanasiu) și, în mod similar, nici constatarea în cauza de față în privința constatării nulității absolute a donației nu are un astfel de efect.
Edificator este faptul că, reclamantele nu dețin un bun în patrimoniul lor în sensul Convenției europene întrucât nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorități dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios, după momentul aderării României la Convenție, așadar ulterior anului 1994. Prin urmare, există o incompatibilitate ratione temporis între Convenție și pretinsa încălcare decurgând din actul preluării imobilului de către stat, contrar celor susținute de recurente cu privire la existența dreptului lor de proprietate.
În absența unei constatări a încălcării acestuia după anul 1994, recurentele nu au un bun actual și nici o creanță consolidată, întrucât prevederile art. 1 din Protocolul adiționai nr. 1 la Convenție ocrotesc un bun actual existent și nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat o perioadă îndelungată de timp.
Sub aspectul criticilor de nelegalitate, s-a invocat greșita reținere a preferabilității titlului pârâților în respingerea acțiunii în revendicare și ignorarea dreptului de proprietate invocat de reclamante care este ar fi fondat pe un titlu neviciat, preferabil titlului pârâților. Critica este nefondată întrucât soluționarea acțiunii în revendicare a avut la bază criteriile indicate în decizia nr, 33/2008 dată în interesul legii, fiind important a semnala faptul că protecția pe care o oferă articolul 1 din Protocolul nr, 1 adițional la Convenție este acordată proprietarului pentru „bunurile sale", protecție care se referă – în genere – la proprietar fără a face distincție între modul în care proprietatea a fost dobândită, singura precizare fiind cea în legătură cu legalitatea dobândirii.
Or, în speță, valabilitatea titlului de proprietate a pârâților I.V. și I.E. – chiriași cumpărători a imobilului litigios – a fost cercetată pe calea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de cumpărare pe care reclamantele au intentat-o pe cale separată la data de 07.08.2002, acțiune soldată cu pronunțarea sentinței civile nr. 13538/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a statuat irevocabil asupra valabilității contractului de vânzare cumpărare nr. x/2000, reținându-se că la momentul finalizării primului proces privind nulitatea donației și promovarea celei de a doua acțiuni în constatarea nulității absolute a aceluiași act juridic, titlul statului nu era contestat, iar cumpărătorii au fost de bună credință.
În acest context, nu se pot nesocoti cele statuate în litigiul privind constatarea nulității vânzării întrucât, în caz contrar, ar însemna să se înlăture efectele unei hotărâri irevocabile, ceea ce nu este de admis. în condițiile în care a fost analizată și s-a hotărât cu privire la valabilitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în beneficiul pârâților, dreptul de proprietate al acestora s-a consolidat, situație în care pârâții deținând în accepțiunea Convenției im bun în patrimoniul lor care îi îndreptățește să păstreze posesia asupra imobilului achiziționat, dreptul de proprietate al acestora aflându-se, la rândul său, sub protecția art. 1 din Protocolul adițional la Convenție drept garanție a respectării principiului securității raporturilor juridice. în schimb, astfel cum s-a expus deja, recurenții nu dețin un bun în patrimoniul lor în sensul Convenției europene întrucât nu li s-a recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorități dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios, după momentul aderării României la Convenție, așadar ulterior anului 1994. În absența unei constatări a încălcării acestuia după anul 1994, recurenții nu au un bun actual, întrucât prevederile art. art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană ocrotesc un bun actual existent și nu speranța de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate.
În acest context, se constată că instanța de apel a soluționat corect acțiunea în revendicare prin prisma criteriilor reținute în decizia în interesul legii și a abordării conceptuale a noțiunii de bun, astfel cum a fost conturată în hotărârea Curții Europene în cauza Maria Atanasiu ș.a. c. România, fiind respectate pe deplin garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenția europeană în sensul verificării și examinării concrete a tuturor apărărilor formulate de părți.
Din această perspectivă, nu se poate reține critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., atât timp cât s-a recunoscut reclamanților prin examinarea în fond a acțiunii în revendicare dreptul de acces la instanță și efectivitatea demersului lor judiciar. Astfel, au fost examinate motivele de apel în raport de apărările și susținerile părților din litigiu, instanța de prim control judiciar analizând pe fond îndeplinirea condițiilor acțiunii în revendicare, ocazie cu care a fost verificată cerința existenței unui bun în patrimoniul părților din perspectiva criteriilor arătate în decizia nr. 33/2008 a instanței supreme și în conformitate cu norma și jurisprudența europeană.
Decizia atacată a fost criticată și din perspectiva reținerii eronate a împrejurării potrivit căreia reclamanții nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O. în pofida celor statuate, cu autoritate de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 89A/2010 a Curții de Apel București pronunțată în primul ciclu procesual.
Critica nu poate fi primită întrucât la data pronunțării deciziei de casare a instanței de apel din primul ciclu procesual și a rămânerii acesteia irevocabile ca efect al respingerii recursului, nu era pronunțată hotărârea pilot contra României în cuprinsul căreia instanța de contencios european alocă o nouă semnificație conceptului de bun. În acel ciclu procesual, instanța de casare a apreciat asupra noțiunii de bun având în vedere practica CEDO conturată până la acel moment, statuând, în acest context, asupra admisibilității acțiunii în revendicare ca efect al aplicării deciziei în interesul legii nr. 33/2008. Această împrejurare nu este de natură a conduce la concluzia soluționării cauzei prin raportare exclusivă la art. 480 C.civ., cum eronat susține recurenta, aspect contrazis chiar de hotărârile judecătorești existente în cauză, circumstanță în care în mod corect instanța de apel a dat eficiență, în soluționarea pe fond a cauzei, dispozițiilor interne și europene în materie, având în vedere că hotărârile instanței de contencios european sunt obligatorii în dreptul intern, astfel cum este și hotărârea Maria Atanasiu ș.a. c. României.
Astfel, având în vedere că prin decizia pilot conceptul de bun a dobândit o nouă semnificație, instanța de apel, în rejudecare, în conformitate cu îndrumările deciziei de casare și în aplicarea deciziei nr. 33/2008 a I.C.CJ, a examinat exigențele art. 1 din Protocolul 1. În aceste circumstanțe, instanța de apel a verificat și dacă pârâții au un bun în sensul Convenției, context în care în mod corect a dat prevalentă principiului securității juridice, dând câștig pârâților în calitate de subdobânditori, atât timp cât titlul acestora de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare cumpărare, deși contestat, nu a fost anulat.
Aprecierea recurenților în sensul existenței în patrimoniul lor a unui bun prin raportare exclusivă la efectul sancționator al nulității absolute a donației încheiată în anul 1961, constatată prin decizia civilă nr. 1115/2004 a Curții de Apel București nu poate fi primită întrucât analiza noțiunii de bun nu a fost realizată din perspectiva dispozițiilor Convenției europene și a jurisprudenței sale recente în materia imobilelor preluate abuziv. Semnificația noțiunii de bun a fost analizată de instanța de apel din perspectiva abordării jurisprudențiale europene actuale, în antiteză cu practica anterioară conturată pe tiparul cauzei Păduraru c. României, fiind astfel evidențiate corect noile semnificații ale noțiunii de bun, fixate în cuprinsul hotărârii pilot.
Esențial este faptul că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamante fusese înstrăinat pârâților prin contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000, care deși contestat în instanță, acesta și-a păstrat valabilitatea, fiind consolidat ca efect al respingerii actinii în constatarea nulității dispusă prin sentința civilă nr. 13538/2005 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă. împrejurarea că, ulterior accesări procedurii reglementată de Lege nr. 10/2001 în cadrul căreia a fost emisă decizia nr. A9867/2001 (supusă controlului judiciar), s-a constatat nevalabilitatea titlului statului nu conferă automat reclamantelor un bun în sensul Convenției.
Nici argumentele de ordin teoretic referitoare la efectele nulității absolute nu pot fi reținute sub aspectul susținerilor referitoare la aplicarea „de drept" a principiului „repunerii părților în situația anterioară".
În cauză, reclamantele au invocat decizia civilă nr. 1115/2004 a Curții de Apel București, prin care s-a constatat nulitatea absolută a actului de donație încheiat în 1961 și care ar reprezenta – în accepțiunea acestora – un bun în sensul Convenției, însă, este de notat faptul că prin respectiva hotărâre judecătorească se recunoaște doar caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, nefiind îndeplinită și cea de-a doua cerință esențială, în sensul deciziei pilot, respectiv aceea de a dispune, în mod expres, în sensul restituirii bunului.
Deși corecte aspectele de ordin teoretic referitoare la principiile efectelor nulității actului juridic, susținerea existenței unui bun în sensul Convenției motivat de faptul că nulitatea unui act juridic conduce, implicit, la desființarea retroactivă a respectivului act și că părțile sunt repuse de drept în situația anterioară, fără a fi necesară o cerere și o hotărâre judecătorească în acest sens, nu poate fi primită. Deși corectă din punct de vedere teoretic argumentarea referitore la efectele nulității unui act juridic, din perspectiva normelor procesuale însă, constatarea nulității nu generează repunerea părților în situația anterioară fără promovarea unui atare demers juridic. În cauză, nu a existat o atare solicitare, prin hotărârea judecătorească dispunându-se doar nulitatea donației, ceea ce denotă potrivit noii accepțiuni a Curții europene că reclamantele D.L.L.E. (decedată, acțiunea acesteia fiind continuată de M.T.N., în calitate de moștenitor) și L.S.I. nu dețin un bun actual în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, atât timp cât prin hotărârea respectivă nu s-a dispus expres restituirea imobilului,
Critica referitoare la ignorarea criteriilor de drept comun privind compararea titlurilor de proprietate a fost înlăturată. Analiza comparativă a titlurilor de proprietate în vederea stabilirii celui care este mai bine caracterizat s-ar fi impus în măsura în care reclamanții ar fi făcut dovada existenței unui bun în patrimoniul lor. Or, recurenții nu au un bun în sensul Convenției, context în care devine inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care aceștia s-au referit, respectiv înstrăinarea imobilului pârâților de către un non dominus.
În consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale interne și de drept european ce guvernează materia, Înalta Curte a constatat netemeinicia motivelor de recurs circumscrise articolului 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., drept pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 al.(1) C.pr.civ. a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanți.
CONCLUZII
Spre deosebire de modul incomplet de reglementare a acestei instituții în codul civil anterior, art. 985 C. civ. definește donația prin prisma elementelor sale esențiale, pornind de la faptul că este un contract, deci reprezintă un acord de voințe, cât și de la faptul că trecerea unei valori din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului se face cu intenție liberală, animus donandi, ceea ce reprezintă cauza contractului de donație și justifică sărăcirea patrimoniului donatorului și mărirea corespunzătoare a patrimoniului donatarului.
Astfel, donația poate fi definită ca fiind „acel contract prin care o parte, numită donator, cu intenție liberală își micșorează în mod irevocabil patrimoniul său cu un drept, mărind patrimoniul celeilalte părți, numită donatar, fără a urmări să primească o contraprestație.”
În principiu, orice persoană este capabilă să dispună prin donație excepție de la această regulă făcând persoanele pe care legea le consideră incapabile.
În cuprinsul alin. 2 al art. 987 C. civ. se analizează condiția comună a capacității de a dispune prin donații, capacitate care se cere a fi îndeplinită la data la care dispunătorul își exprimă consimțământul.
Astfel, în cazul donației, acest moment coincide cu momentul realizării ofertei de donație, al acceptării și al primirii acesteia sau cu momentul acordului de voință al părților în cazul încheierii donației între prezenți; în cazul legatului, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a testa la data când își exprimă voința, adică la data întocmirii testamentului.
Reglementarea în alineate diferite a momentelor la care trebuie să fie îndeplinită condiția capacității de a primi o donație, respectiv un legat, este cerută de deosebirile evidente dintre acestea. Potrivit alin. 3 al art. 987 C. civ, capacitatea de a primi prin donație trebuie îndeplinită la data la care donatarul acceptă donația, indiferent dacă donația se încheie sau nu printr-un singur act. Întrucât legatul își produce efectele la data deschiderii moștenirii, în baza alin. 4 art. 987 C. civ., capacitatea de a primi un legat se apreciază în raport la acest moment.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;
Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;
H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;
Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;
Dogaru I., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, București, 2005;
Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;
Eliescu M., Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti , 1997;
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;
Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;
Malaurie Ph., Cours de droit civile. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989 ;
Oprescu, M Contractul de donație, Editura Hamangiu, București 2010;
Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012
Articole din reviste de specialitate
Legislație
*** Constituția României
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND MOȘTENIREA (ID: 114344)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.