Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunea de tâlhărie
LUCRARE DE LICENȚĂ
Tâlhăria
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunea de tâlhărie
1.1. Aspecte privind ocrotirea prin norme de drept penal a persoanei și libertății acesteia la nivel național și european
1.2 Conceptul de patrimoniu și necesitatea protecției penale a patrimoniului
A. Conceptul de patrimoniu
1.3. Tâlhăria. Concept și caracterizare
1.4. Aspecte comparative între tâlhăria în accepțiunea noului cod penal și vechea reglementare
1. 5. Elemente de drept comparat privind infracțiunea de tâlhărie
Capitolul II. Analiza conținutului legal al tâlhăriei și sancționarea acesteia
2.1 Conținutul legal și condiții preexistente ale tâlhăriei
2.1.1 Conținut legal
2.1.2 Condiții preexistente
2.2 Conținutul constitutiv al tâlhărie
2.2.1 Latura obiectivă
2.2.2. Latura subiectivă
2.3 Forme, modalități, sancțiuni
2.3.1 Forme
2.3.2 Modalități
2.3.3 Sancțiuni
Capitolul III. Aspecte comparative între infracțiunea de tâlhărie și alte infracțiuni prevăzute de codul penal
3.1 Tâlhăria și furtul
3.2 Tâlhăria și șantajul
3.3 Tâlhăria și lipsirea de libertate în mod ilegal
Capitolul IV. Aspecte criminologice și procesuale privind infracțiunea de tâlhărie
4.1 Aspecte criminologice
4.1.1.. Condiții și cauze care favorizează săvârșirea infracțiunii de tâlhărie
4.2 Aspecte procesuale
Capitolul V. Practică Judiciară
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Viața omului este o valoare primară și absolută, indisolubilă manifestării în sine și ceea ce este mai important, o condiție a continuității biologice a grupului social.
În cadrul legăturii dintre cetățean și societate, modul în care normele juridice apără valorile umane care se referă la viața, sănătatea și integritatea corporală, ocupă un loc de cinste.
La nivel național, statisticile în domeniu arată că infracționalitatea este în continuă creștere. Pe fondul crizei economice mondiale s-a analizat posibilitatea inter-condiționării între aceasta și mediul infracțional, și de asemenea, identificarea concretă a conexiunilor în privința celor două fenomene.
Chiar dacă în prezent, datorită actualității de ultimă oră a subiectului, nu există statistici și studii care să ofere un răspuns argumentat în privința eventualelor conexiuni, evenimentele recente interne și internaționale indicând faptul că actuala criză are influențe asupra mediului social și, implicit, asupra factorilor criminogeni care determină creșterea criminalității.
În acest sens, este improbabil dacă structurile instituționale specializate în contracararea fenomenului infracțional sunt sau nu slăbite, însă cu siguranță, eforturile și programele de combatere specifice au efecte în destructurarea rețelelor infracționale organizate.
Ceea ce obstrucționează reducerea efectivă a ratei infracționalității este și mediul social precar, tot mai acutizat pe fondul crizei economice, vulnerabil la infracționalitatea săvârșită cu violență, inclusiv la criminalitatea organizată.
Se poate afirma astfel, că atitudinile agresive, comportamentele violente și tendințele de a rezolva anumite probleme financiare, prin utilizarea forței individuale sau de grup, constituie amenințări la adresa coeziunii societale și pun în pericol siguranța publică.
Cunoscută și incriminată încă din cele mai vechi timpuri, tâlhăria constituie în prezent una dintre cele mai frecvente categorii de infracțiuni cu un pericol social ridicat, deoarece pe lângă pagubele pricinuite patrimoniului public sau privat, lezează și relațiile sociale care ocrotesc viața, integritatea corporală și sănătatea persoanelor.
Infracțiunea de tâlhărie face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului.
În Constituția României, se arată că, „proprietatea este publică sau privată”, ea fiind garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.
Siguranța persoanei și proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Noțiunea de „patrimoniu” are o sfera mai largă decât noțiunea de „proprietate”, pentru că patrimoniul include atât proprietatea cât și totalitatea drepturilor și obligațiilor care au valoare economică.
După cum se știe, ocrotirea patrimoniului și a tuturor relațiilor patrimoniale este asigurată, în principal, de dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul muncii și în subsidiar de dreptul penal. Aceasta nu înseamnă că ocrotirea penală are o însemnătate mai redusă numai doar faptul că intervine numai atunci când se dovedesc ineficiente celelalte mijloace juridice nepenale sau extrajudiciare.
Mi-am ales această temă pentru lucrarea de licență deoarece, în contextul social actual,consider că această infracțiune a căpătat o importanță deosebită datorită degradarii sociale, a nivelului de trai din ce în ce mai scăzut, cât și a creșterii continue a criminalității.
În cadrul acestei lucrări, am hotărât să aprofundez studiul privind infracțiunea de
tâlhărie, ce face parte din cadrul infracțiunilor contra patrimoniului. Această lucrare este structurată pe patru capitole. Astfel, am prezentat infracțiunea de tâlhărie în ansamblul ei, locul acesteia în structura infracțiunilor contra patrimoniului, un studiu privind infracțiunea de tâlhărie așa cum era prevazută in Codul Penal anterioar, dar și cum e prevazută în Codul penal actual. Cel de-al doilea capitol este rezervat analizei infracțiunii de tâlhărie, iar în capitolul trei am prezentat aspectele procesuale dar și criminologice privind această infracțiune.
Ultimul capitol este rezervat în totalitate prezentării unor aspecte din practica judiciară privind infracțiunea de tâlhărie.
Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunea de tâlhărie
1.1. Aspecte privind ocrotirea prin norme de drept penal a persoanei și libertății acesteia la nivel național și european
De-a lungul timpului libertatea a cunoscut o utilizare intensivă la nivel conceptual, utilizare intensificată în ultimul secol, astfel că în prezent riscă să își piardă identitatea ca noțiune și să se identifice cu obiectul (conținutul) asupra căreia poartă. Vorbind despre libertate nu poți începe fără a constata ușurința cu care acest termen poate fi revendicat în orice tip de discurs; conceptul are prin urmare o dimensiune morală, religioasă, metafizică, juridică și politică.
Dimensiunea juridică a conceptului de libertate are o natură specială, particulară, atât prin metoda de abordare cât și prin complexitatea conținutului.
Abordarea juridică a noțiunii de libertate, prin drept, este în mod organic condiționată de evoluția ideii de drept natural (jus naturalis), întrucât libertatea este expresia unui drept natural, etern, asemenea ordinii divine.
Dimensiunea filozofică a libertății se confundă cu cea juridică, iar recunoașterea libertății în forma dreptului a însemnat și recunoașterea sau reglementarea primei forme de afectare a libertății (juridică sau cvasinaturală) – sclavia. Relația dintre libertate ca drept natural și ca stare acceptată prin lege a fost punctată de Aristotel, în sensul că autorul considera că: „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic.”
Sfârșitul secolului al XVIII-lea reprezintă momentul în care, în materia libertății și a protejării sale, la nivel juridic, abordarea teoretică este înlocuită cu abordarea normativă. Primele consacrări juridice ale libertății individuale, ca principalul drept natural al omului, au apărut în Anglia, o dată cu Magna Charta Libertatum (1215). Dispozițiile sale incipiente au fost preluate și dezvoltate în diferite alte acte juridice, cum ar fi: „Petition of Rights” (1628), „Habeas Corpus Act” (1679), „Bill of Rights” (1689).
Recunoașterea expresă și garantarea la nivel juridic a libertății individuale, ca drept fundamental al omului, a debutat în epoca Declarațiilor, ca acte cu caracter juridic, menite să proclame și să garanteze această valoare umană, naturală.
Aspectele de natură conceptuală sunt dublate de abordarea tradiționalistă, în sensul că libertatea, ca drept fundamental, nu poate fi separată de protecția ei. Dreptul la libertate înseamnă și dreptul la siguranță, adică reglementarea strictă a cazurilor în care caracterul inviolabil al libertății poate fi înfrânt. Odată cu apariția primelor consacrări juridice ale libertății individuale a operat și joncțiunea terminologică între concepția referitoare la drepturi subiective și ce referitoare la libertăți. Libertatea a fost pentru început un fapt, acela de a nu fi restricționat și se exprima în termeni de rezistență în raport cu puterea.
Consacrarea juridică actuală a libertății individuale implică o dublă reglementare, atât a asigurărilor și garanțiilor specifice protejării libertății, cât și a formelor în care aceasta este afectată, în special prin măsuri procesuale. Astfel libertatea este reglementată în antiteză cu privarea de libertate. La nivel juridic, protecția efectivă a libertății se realizează și prin metode indirecte, negative, respectiv prin legiferarea unui cadru extrem de precis în care poate interveni privarea de libertate.
În sens juridic, prin libertate înțelegem în primul rând o categorie individuală, un drept subiectiv al omului, protejat și garantat alături de alte categorii asemănătoare, ce compun genul de drepturi fundamentale. Evoluția conceptuală a noțiunii de libertate s-a manifestat pe plan juridic, cu precădere în domeniul dreptului constituțional și prin utilizarea recentă a expresiei de libertăți publice.
Istoria conceptului de drepturi și libertăți ale omului se caracterizează printr-o extrem de rapidă și largă răspândire mai întâi la nivelul continentului european și mai apoi la nivel internațional. Proclamarea drepturilor și libertăților omului, în documente și texte juridice internaționale, a apărut ca o tendință accentuată a secolului 20 și s-a cristalizat după cel de-al doilea război mondial, odată cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului și a celor două pacte internaționale referitoare la drepturi civile și politice, și la drepturile economice, sociale și culturale (16 decembrie 1966).
Cu privire la instrumentele internaționale prin care se realizează protecția libertății esențiale sunt prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin prisma dispozițiilor art.5.
La nivel național, instrumentele juridice și garanțiile legate de materia libertății se regasesc la nivel constituțional, în cadrul procesului penal, la nivelul dreptului penal și la nivelul dreptului civil.
Constituția României conține în capitolul II dispoziții cu forță juridică supremă, privind drepturile și libertățile fundamentale.
La nivel doctrinar, drepturile fundamentale sunt considerate a fi acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin constituția și garantate prin Constituție și legi.
Între noțiunea de drept și cea de libertate fundamentală există sinonimie din punct de vedere juridic. Cadrul normativ aplicabile în materia drepturilor fundamentale are o anumită particularitate dată de faptul că reglementarea, chiar cea de la nivelul legii fundamentale, nu asigură doar proclamarea dreptului fundamental ci mai ales protejarea sau garantarea lor.
Reglementarea constituțională constituie atât baza juridică principială, a legislației procesuale penale, cât și izvor de drept primar pentru câteva instituții procesuale de bază: reținerea, arestarea, percheziția.
În primul rând, art. 23 alin. 1 din Constituție proclamă faptul că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt invizibile, stabilind existența a două categorii juridice diferite, dar aflate într-o interdependență sistemică. Libertatea individuală privește conținutul acestui drept fundamentalcadrul procesului penal, la nivelul dreptului penal și la nivelul dreptului civil.
Constituția României conține în capitolul II dispoziții cu forță juridică supremă, privind drepturile și libertățile fundamentale.
La nivel doctrinar, drepturile fundamentale sunt considerate a fi acele drepturi subiective ale cetățenilor, esențiale pentru viața, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin constituția și garantate prin Constituție și legi.
Între noțiunea de drept și cea de libertate fundamentală există sinonimie din punct de vedere juridic. Cadrul normativ aplicabile în materia drepturilor fundamentale are o anumită particularitate dată de faptul că reglementarea, chiar cea de la nivelul legii fundamentale, nu asigură doar proclamarea dreptului fundamental ci mai ales protejarea sau garantarea lor.
Reglementarea constituțională constituie atât baza juridică principială, a legislației procesuale penale, cât și izvor de drept primar pentru câteva instituții procesuale de bază: reținerea, arestarea, percheziția.
În primul rând, art. 23 alin. 1 din Constituție proclamă faptul că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt invizibile, stabilind existența a două categorii juridice diferite, dar aflate într-o interdependență sistemică. Libertatea individuală privește conținutul acestui drept fundamental, aparent nelimitat dar care se circumscrie unor prescripții legale pe când siguranța persoanei exprimă ansamblul garanțiilor care protejează persoana în situațiile în care autoritățile publice, în aplicarea Constituției și a legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanții care asigură că aceste măsuri să nu fie ilegale.
1.2 Conceptul de patrimoniu și necesitatea protecției penale a patrimoniului
A. Conceptul de patrimoniu
Importanța necontestată pe care o prezintă în societatea românească de tranziție patrimoniul care, ca fascicul de interese, se află în același plan cu drepturile fundamentale ale omului contemporan, justifică de ce infracțiunile contra patrimoniului se impun a fi așezate în sistemul părții speciale a noului Cod penal român, imediat după categoria infracțiunilor contra persoanei.
Noțiunea de “patrimoniu” în dreptul penal nu are același înțeles ca în dreptul civil. Sub aspect civil, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor și obligațiilor cu conținut economic, evaluabile în bani care aparțin unei persoane. Drepturile și obligațiile patrimoniale pot fi analizate fiecare separat, în individualitatea lor, sau în totalitatea lor ca o sumă de valori active și pasive, ca universalitate juridică aparținând unei persoane fără considerare la individualitatea fiecărui drept și fiecărei obligații.
Drepturile și obligațiile fac parte din patrimoniu numai dacă au caracter patrimonial, adică dacă pot reprezenta o valoare bănească, deoarece patrimoniul este o sumă de valori, iar nu un ansamblu de lucruri materiale, corporale. Totalitatea drepturilor în expresia lor bănescă alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligațiilor tot în expresia lor bănescă formează pasivul patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ și un pasiv.
Patrimoniul nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite numai la moartea subiectului în momentul când voința care îi dă caracterul de unitate, se stinge.
Conceptul de patrimoniu are un conținut și o sferă mult mai largă decât conceptul de proprietate, patrimoniul potrivit științelor juridice contemporane cuprinzând toate drepturile reale principiale (dreptul de proprietate, uz, abitație, servitute, superficie) și drepturile reale accesorii (dreptul de gaj, de ipotecă, privilegiile, etc.), toate obligațiile, precum și orice situație de fapt care prezintă numai o aparență de drept (de exemplu, posesia fizică a unui bun mobil aflat în detenția unei persoane).
Aceste drepturi reale principale și accesorii presupun un subiect activ determinat (ut singuli) și un subiect pasiv nedeterminat (universal) reprezentat de una sau alta din persoanele fizice sau juridice ale societății. Drepturile reale arătate sunt opozabile tuturor (erga omnes).
Noțiunea de patrimoniu în dreptul penal are un înțeles mai restrâns și se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase ori de a fi distruse, tăinuite, gestionate fraudulos etc.
Infracțiunea n-ar putea fi niciodată săvârșită împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri, pentru că aceasta din urmă va exista indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente și chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori are numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său. De aceea mai corect ar fi să se denumească aceste infracțiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu decât ca infracțiuni contra patrimoniului.
Patrimoniul ca universalitate fiind o abstracție nu poate fi stins prin faptele concrete ale unei persoane, infracțiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial. Pasivul patrimonial nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru aceia care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul e cuprins în această noțiune.
Incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acțiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziția juridică a victimei. Infractorul trebuie să justifice că avea dreptul să săvârșească fapta care i se reproșează și în raport cu care organele de urmărire au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, ea nu este ținută să facă dovada că avea calitatea de proprietar, posesor ori detentor legitim al bunului care i-a fost sustras, însușit sau distrus prin săvârșirea infracțiunii.
Pentru a ocroti patrimoniul trebuie apărate situațiile de fapt existente, întrucât orice modificare a acestora prin săvârșirea de fapte ilicite duce la o dificilă ocrotire a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Dacă bunul și-a schimbat situația de fapt prin însușire, sustragere, ascundere, distrugere etc., orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabilă. De aceea, legea penală pedepsește uneori chiar pe proprietar în cazul în care prin acțiunea sa contribuie la schimbarea situației de fapt a unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane
În categoria infracțiunilor contra patrimoniului se află bunurile susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului în raport cu formele de proprietate.
Constituția României prevede în art. 135 alin. 2 că “proprietatea este publică sau privată”, ceea ce înseamnă că alte forme de proprietate sunt de neconceput. Normele constituționale nu menționează în mod direct categoriile de bunuri care aparțin proprietății private, ci numai pe cele care formează patrimoniul public.
Art. 135 alin. 4 din Constituție prevede că bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar și prin Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sunt enumerate și alte bunuri ce aparțin proprietății publice.
Natura bunurilor sau afectarea lor unei utilități publice sunt principalele criterii prevăzute în legile menționate pentru delimitarea bunurilor ce aparțin proprietății publice. Potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, statul sau unitățile administrativ – teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele și în condițiile legii.
Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităților administrației publice centrale și locale, a altor instituții publice de interes național, județean sau local. Dacă legea specială nu prevede altfel, închirierea sau concesiunea ar putea fi făcută fie unei societăți comerciale cu capital majoritar de stat, fie oricărei societăți comerciale. Proprietatea publică este inalienabilă, adică bunurile din această categorie nu pot ieși pe nici o cale din sfera proprietății publice.
Bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietății publice. Proprietatea privată o poate avea atât statul, cât și cetățenii, precum și persoanele juridice. Bunurile regiilor autonome, cu excepția celor care fac parte din proprietatea publică și date lor spre administrare, nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privată a statului. Potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, în exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, folosește și dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu.
Art. 35 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale arată că bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia. Așadar, bunurile regiilor autonome și ale societăților comerciale sunt proprietate privată și nu publică, chiar dacă la o societate comercială statul deține capitalul majoritar. Fac excepție numai bunurile care aparțin proprietății publice și care, potrivit art. 135 alin. 5 din Constituție, au fost încredințate regiilor autonome spre administrare, iar societăților comerciale sub formă de concesionare sau închiriere.
Patrimoniul este ocrotit, în primul rând, printr-un întreg ansamblu de mijloace juridice extrapenale, civile și de altă natură. Împotriva faptelor care prezintă un grad mai ridicat de pericol social, patrimoniul este ocrotit și prin mijloacele legii penale. Ca în cazul altor valori sociale de mare însemnătate, această ocrotire se realizează prin incriminarea faptelor care îi aduc atingere. Aceste fapte constituie infracțiuni contra patrimoniului și ele sunt prevăzute în Titlul al III-lea al părții speciale a Codului penal.
Prosperitatea oricărei persoane fizice sau juridice este legată de patrimoniu, de posibilitatea păstrării integrității acestuia, stimularea, cointeresarea, motivația muncii fiecărei persoane fiind determinate de ocrotirea și garantarea a ceea ce agonisește cinstit, legal în procesul muncii sale.
Potrivit legislației penale în vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit diferențiat așa cum a fost anterior. Asta înseamnă că, în limitele legale de sancționare, judecătorii ar trebui să aibă în vedere calitatea acestor bunuri și să trateze mai aspru pe aceia care aduc atingere proprietății publice. În perspectivă, legiuitorul va trebui să acorde o atenție sporită ocrotirii bunurilor proprietății publice care satisfac un interes general al societății. De altfel, în perioada dintre cele două războaie mondiale, când patrimoniul public a fost apărat diferențiat de cel privat, exista o lege specială pentru apărarea patrimoniului public.
Legiuitorul ar fi îndreptățit să creeze un regim diferențiat de ocrotire pentru bunurile proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba cărora sunt puse aceste bunuri. O atare ocrotire ar putea fi extinsă într-o perspectivă mai îndepărtată și asupra bunurilor aparținând regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital majoritar de stat, chiar dacă în prezent aceste bunuri au caracter privat, iar potrivit art. 41 alin. 2 din Constituție, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titularul ei. Aceasta va atrage o ocrotire specială a bunurilor încredințate unei regii autonome sau unei societăți comerciale cu aportul majoritar de stat. În toate aceste situații, capitalul societății care face astfel de operații fiind al statului, adică provenind din contribuțiile tuturor cetățenilor, bunurile aparținătoare explicit ori implicit acestuia ar trebui să se bucure de ocrotirea mai deosebită chiar prin mijloace de drept penal, întocmai ca și bunurile aparținând proprietății publice.
Aceasta s-ar putea realiza chiar sub forma unor agravante la incriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice (pe lângă posibilitatea unei individualizări judiciare a sancțiunii mai severe în raport cu bunurile la care ne referim și care poate fi realizată și în prezent) de ocrotire a bunurilor a căror existență și dezvoltare este interesată întreaga societate și nu numai persoana fizică sau juridică proprietară nemijlocit a bunului.
1.3. Tâlhăria. Concept și caracterizare
Tâlhăria este incriminată în art. 233 C. pen. într-o variantă tip ce constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Din cele ce preced rezultă că infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă, întrucât, în conținutul său sunt reunite, potrivit voinței legiuitorului, două fapte distincte, dar legate între ele prin aceeași rezoluție infracțională.
Faptele reunite sunt, pe de o parte, furtul, iar pe de altă parte, violența sau amenințarea care, deși sunt incriminate distinct de Codul penal, totuși, atunci când violența sau amenințarea a fost folosită pentru săvârșirea furtului ori a urmat acestuia, între aceste două componente există o strânsă legătură, ceea ce a determinat considerarea acestor activități distincte din punct de vedere material, drept o unitate infracțională.
Tâlhăria este un furt comis cu violență, deoarece, aceasta face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, deși conținutul său complex include, pe lângă acțiunea ce constituie fapta de furt și acte de violență, amenințare sau alte forme de constrângere îndreptate contra persoanei.
Furtul constituie acțiunea principală, de bază în structura faptei de tâlhărie, în timp ce folosirea de violențe, amenințări sau alte forme de constrângere constituie acțiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acțiunii principale.
Întrucât în acest conținut complex, acțiunea de furt constituie manifestarea principală, tâlhăria este privită de legea penală ca o infracțiune contra patrimoniului; acțiunea îndreptată împotriva persoanei având un rol adiacent, ea nu schimbă caracterizarea de grup a infracțiunii de tâlhărie, ci servește numai ca element de particularizare față de infracțiunea de furt.
În lipsa acțiunii adiacente, adică atunci când s-ar constata în concret că nu s-a comis o atare acțiune de constrângere, fapta considerată inițial ca infracțiune de tâlhărie va degenera în fapta de furt simplu sau eventual calificat.
Ca infracțiune împotriva patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate săvârși fapta de furt. Tâlhăria ar fi putut, așadar, figura, cu o sancțiune mai severă, printre cazurile de furt calificat; cum însă elementul circumstanțial de calificare, adică acțiunea adiacentă este îndreptată împotriva persoanei, această interferență între relații sociale diferite – de o parte relațiile privind patrimoniul, de altă parte relațiile referitoare la persoană -, interferență care creează anumite implicații în sfera altor infracțiuni, s-a considerat că este preferabil ca tâlhăria să constituie o infracțiune distinctă, de sine stătătoare.
După cum se observă, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță ca viața, integritatea corporală și sănătatea persoanei ca fiind adiacente în cazul tâlhăriei față de relațiile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Se pornește de la considerentul că infractorul, în principal, urmărește realizarea furtului, iar violența este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop.
În literatura juridică s-a ridicat problema dacă în prezent mai putem accepta această ierarhizare a valorilor sociale ce alcătuiesc obiectul infracțiunii trecând pe locul secundar valori ca libertatea, viața și sănătatea persoanei care în orice situație rămân mai importante decât patrimoniul. Ne aflăm în fața unor infracțiuni mijloc (violențe) și a unei infracțiuni scop (furtul), situație care, în principiu, se rezolvă după regulile concursului de infracțiuni, cu excepția cazurilor în care legiuitorul prevede că se aplică o calificare unitară.
Furtul poate fi săvârșit prin folosirea violenței sau a amenințării ori a altor mijloace de natură să ducă la același rezultat, sau poate fi urmat de folosirea unor asemenea mijloace în scopul păstrării bunului furat, a înlăturării urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Deși violența sau amenințarea au fost folosite pentru săvârșirea furtului, ori a urmat acestuia, între furt, pe de o parte și violență sau amenințare, pe de altă parte, există o strânsă legătură, ceea ce l-a determinat pe legiuitor să facă din aceste activități distincte din punct de vedere material, o singură infracțiune, o unitate infracțională.
Această unitate infracțională sub forma unei infracțiuni complexe este prevăzută în art. 233 C. pen. sub denumirea de “tâlhărie”.
În conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței sau a amenințării ori a celorlaltor mijloace indicate de lege constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită de cea a furtului. Ceea ce urmărește făptuitorul, în principal este săvârșirea furtului, violența sau amenințarea neconstituind decât un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, deși aduce atingere și relațiilor sociale referitoare la viață, integritate corporală sau libertatea persoanei, tâlhăria a fost totuși inclusă de legiuitor în categoria de patrimoniu și nu în cea a infracțiunilor contra persoanei.
1.4. Aspecte comparative între tâlhăria în accepțiunea noului cod penal și vechea reglementare
Referitor la incriminarea infracțiunii sau infracțiunilor de tâlhărie, înainte de orice comentariu vom reda comparativ cele două texte legale, din vechiul și noul cod penal, care reglementează infracțiunile de tâlhărie:
Noul cod penal prevede în art. 233: furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar în art. 234 tâlhăria calificată ca fiind:
(1) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calități oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopții;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani.
(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.
În vechiul cod penal tâlhăria era reglementată în art. 211 ca fiind:
(1) Furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 18 ani.
(2) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:
a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
b) în timpul nopții;
c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani.
(21) Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârșită:
a) de două sau mai multe persoane împreună;
b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanță narcotică ori paralizantă;
c) într-o locuință sau în dependințe ale acesteia;
d) în timpul unei calamități;
e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.
(3) Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Noul Cod penal – Legea nr. 286/2009 a incriminat distinct în două articole separate pe de o parte, infracțiunea de tâlhărie în formă simplă și pe de altă parte, infracțiunea de tâlhărie în formă calificată. Cele două infracțiuni au fost reglementate alături de piraterie în cadrul Capitolului II al Titlului II din noul Cod – „Tâlhăria și pirateria”.
Așadar, din prezentarea cadrului legal, reținem că în Capitolul II (din cadrului Titlului II – Infracțiuni contra patrimoniului) sunt incriminate tâlhăria în varianta tip, tâlhăria calificată și pirateria, fiind păstrate în mare parte dispozițiile vechiului Codul penal, cu precizarea că s-a renunțat la unele dintre elementele circumstanțiale de agravare prevăzute de legea în vigoare.
Tâlhăria în varianta sa simplă își păstrează în totalitate conținutul constitutiv din vechea reglementare. Legiuitorul a păstrat forma simplă a infracțiunii, preferând să modifice varianta calificată.
S-au redus limitele de pedeapsă prevăzute pentru sancționarea acestei infracțiuni și s-a introdus obligativitatea aplicării pedepsei complementare.
Având în vedere reducerea limitelor pedepsei, legea nouă este mai favorabilă
Similar furtului calificat, în Noul Cod penal tâlhăria calificată a fost reglementată distinct.
Varianta calificată a tâlhăriei a fost simplificată, eliminându-se unele discordanțe, cum este aceea a incriminării ca variantă calificată atât a faptei de tâlhărie comise în loc public cât și a tâlhăriei comise într-o locuință; dintre acestea două, a fost eliminată tâlhăria calificată în loc public.
De asemenea, a fost eliminată tâlhăria calificată comisă de două sau mai multe persoane împreună; în timpul unei calamități, rațiunea modificării fiind aceea că aceste două împrejurări sunt prevăzute, cu un conținut apropiat, ca și circumstanțe agravante legale potrivit art. 77.
De asemenea, au fost introduse noi ipoteze de agravare, incidente în situația în care fapta se săvârșește “asupra unui mijloc de transport“ sau prin simularea de “calități oficiale“, în condițiile în care practica judiciară a semnalat cazuri relativ frecvente în care infractorii recurg la asemenea procedee.
A fost reformulată varianta privind mijlocul de transport – tâlhăria în varianta agravată poate avea loc: într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport.
A fost reformulată varianta privind comiterea tâlhăriei de către o persoană înarmată, în noua reglementare fiind necesar, pentru existența variantei calificate, ca tâlhăria să fie comisă prin folosirea efectivă a armei respective.
Tâlhăria poate fi comisă prin simularea de calități oficiale – cu alte cuvinte prin prezentarea sub o anume calitate, spre exemplu, de polițist, care determină victima să aibă o anume atitudine ce facilitează făptuitorului comiterea infracțiunii.
Tâlhăria comisă într-o locuință a fost înlocuită cu aceea comisă prin violare de domiciliu ori prin violarea sediului profesional, acordându-se protecție egală, potrivit dispozițiilor art. 224 și 225 din N.C.p., domiciliului persoanei fizice și sediului profesional al persoanei fizice sau juridice.
Se menține incriminarea infracțiunii de tâlhărie care a avut ca urmare producerea de leziuni, dar în varianta vătămării corporale care a fost apreciată de legiuitor ca o variantă agravată a infracțiunii.
Tâlhăria având ca obiect material bunurile (de utilitate publică) la care face referire art. 229 alin.3 privind furtul calificat constituie o variantă agravantă a infracțiunii.
Urmarea praeterintenționată constând în moartea victimei în cazul tâlhăriei și pirateriei a fost prevăzută într-un text distinct și comun (art. 236, iar tentativa la infracțiunea de tâlhărie, în oricare dintre variantele ei, se pedepsește potrivit art. 237).
Dispoziții interesante, cu impact și în cazul infracțiunii de tâlhărie se regăsesc și în partea generală a noului Cod penal, în cadrul dispozițiilor ce reglementează concursul de infracțiuni.
Astfel, în materia sancționării concursului a fost introdusă o dispoziție de excepție, care permite ca în situația comiterii mai multor fapte deosebit de grave, instanța să poată aplica pedeapsa detențiunii pe viață, chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracțiunile concurente. Spre exemplu, autorul a comis 4 fapte de viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei și pentru fiecare instanța a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani.
Aplicând sistemul clasic de sancționare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de cel mult 10 ani, cu toate că față de numărul și gravitatea infracțiunilor comise se justifică aplicarea detențiunii pe viață. De aceea, art. 39 alin. (2) oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă o asemenea opțiune este sau nu justificată.
1. 5. Elemente de drept comparat privind infracțiunea de tâlhărie
Toate legislațiile moderne cuprind reglementări ample ale infracțiunilor care aduc atingere proprietății, consecință firească a importanței pe care o capătă relațiile de proprietate pentru dezvoltarea societății și pentru stimularea interesului individului la progresul societății.
Legea penală franceză, în Cartea a III-a, împarte infracțiunile contra proprietății în două mari categorii:
Însușirea frauduloasă de bunuri (furtul, extorcarea, înșelăciunea, deturnarea de fonduri);
Alte atingeri aduse bunurilor (tăinuire, distrugere, degradare, agresiuni contra sistemului de tratament al datelor informatice).
Potrivit codului penal francez (art. 311 – 1), furtul înseamnă “sustragerea frauduloasă a lucrului altuia”, iar sustragerea în sens propriu e definită în doctrina penală ca actul material prin care are loc trecerea posesiei unui obiect din mâna deținătorului legitim în aceea a autorului infracțiunii.
La lit. d) art. 311 – 4, furtul e sancționat mai grav dacă e precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra altuia, fără ca să producă victimei o oncapacitate totală de muncă.
Dacă furtul s-a săvârșit cu violențe ce au atras o incapacitate totală de muncă, timp de cel mult 8 zile, pedeapsa e de până la 7 ani închisoare plus amendă. Dacă incapacitatea de muncă e mai mare de 8 zile, pedeapsa e închisoarea până la 10 ani și un milion de franci amendă.
Dacă furtul a fost precedat, însoțit sau urmat de violențe grave ce au produs o mutilare sau o infirmitate permanentă, pedeapsa e închisoarea până la 15 ani și amendă, iar dacă a produs moartea victimei ori a fost urmat de torturi sau acte de barbarie, pedeasa e închisoarea pe viață și amendă.
Legea penală italiană distinge infracțiunile contra patrimoniului după cum au la bază violența contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la bază frauda. Cei mai mulți autori italieni clasifică infracțiunile contra patrimoniului în:
Infracțiuni de agresiune unilaterală (furt, tâlhărie, abuz de încredere, abuz asupra imobilului altuia etc.);
Infracțiuni săvârșite în coopșerare cu victima (șantaj, sechestrare de persoane în scop de șantaj, camăta etc.);
Infracțiuni de producere și consolidare a daunei patrimoniale (tăinuirea, reciclarea banilor provenind din infracțiuni).
Infracțiunea de tâlhărie este reglementată sub 2 modalități: tâlhăria proprie (acela care pentru a-și procura lui sau altuia un profit injust prin violență sau amenințare asupra persoanei trece în posesia sa un lucru mobil al altuia, sustrăgându-l de la cel care îl deține), și tâlhăria improprie (acela care folosește violența sau amenințarea imediat după sustragerea bunului pentru a-și asigura lui sau altuia posesia lucrului sustras ori pentru a-și înlesni lui sau altuia nepedepsirea.
Infracțiunea de tâlhărie (rapina) este considerată ca o infracțiune complexă compusă din furt și violență fizică sau psihică, făptuitorul lezând nu doar interese patrimoniale, dar și integritatea fizică și libertatea persoanei .
Legea penală germană nu cuprinde un capitol anume cu incriminări privind faptele contra patrimoniului.
Doctrina penală clasifică însă infracțiunile contra patrimoniului în infracțiuni contra proprietății (furtul, sustragerea, tâlhăria, distrugerea); infracțiuni contra altor drepturi patrimoniale (braconajul etc.); infracțiuni contra patrimoniului ca totalitate (șantajul, înșelăciunea în activitatea de asigurări, înșelăciunea prin calculator, spălarea banilor etc.).
Potrivit legii penale germane, comite infracțiunea de tâlhărie acela care prin constrângerea unei persoane sau prin amenințarea cu un pericol actual pentru viața sau integritatea corporală sustrage un lucru mobil al altuia cu scopul însușirii pentru sine sau pentru altul. Pedeapsa este închisoarea nu mai mică de 1 an.
Tâlhăria e mai grav pedepsită când a avut ca urmare moartea victimei (închisoarea pe viață sau închisoarea nu mai mcă de 10 ani).
O altă infracțiune cu caracter de tâlhărie este cea din art. 252 și e denumită “furt tâlhăresc”. Este ipoteza când folosirea constrângerii sau amenințării cu un pericol actual pentru integritatea corporală sau viața altei persoane are loc pentru a păstra bunurile furate. În acest ca, făptuitorul va fi pedepsit ca și autorul unei tâlhării.
Tot ca o formă de tâlhărie e considerată în doctrina germană infracțiunea de agresiune tâlhărească asupra conducătorului unui autovehicul.
Legea germană incriminează în art. 255 șantajul tâlhăresc, atunci când șantajul e comis prin forță sau prin amenințare cu un pericol actual pentru integritatea corporală sau viața unei persoane.
Codul penal model american enumeră sub titlul Infracțiuni contra proprietății toate incriminările ce au ca obiect juridic relațiile sociale privind proprietatea.
Așa cum reiese din art. 222.1, constituie tâlhărie fapta aceluia care în cursul săvârșirii unui furt:
Provoacă seriase vătămări corporale altei persoane;
Amenință pe altul sau cu intenție provoacă temerea că îi va produce victimei, imediat, serioase vătămări corporale;
Săvârșește sau amenință să comită imediat o crimă de I sau de al II-lea grad.
Un act este considerat ca fiind săvârșit în timpul comiterii unui fort dacă are loc în cadrul încercării de a comite furtul sau în timpul retragerii după încercarea sau comiterea faptei.
Asemenea fapte constituie o crimă de gradul II sau o crimă de gradul I dacă în timpul comiterii furtului făptuitorul a încercat să ucidă pe cineva sau cu intenție i-a provocat sau a încercat să-I provoace grave vătămări corporale.
Codul penal al R.P. Chineze, în capitolul V – Infracțiuni contra avutului – este incriminată tâlhăria într-o formă simplă și alta agravată. Tâlhăria în formă simplă este sancționată cu închisoare între 3 și 10 ani, iar tâlhăria cu circumstanțe agravate sau care a provocat leziuni grave ori moartea se pedepsește cu închisoare de peste 10 ani, închisoare pe viață sau condamnarea la moarte, putându-se confisca și avutul.
Codul penal spaniol reglementează în Titlul XIII delictele contra proprietății. Printre incriminările cuprinse în acest titlu figurează furtul sub forma sustragerii prin violență și amenințare, fiecare din aceste incriminări având o formă simplă și o formă agravată.
Codul penal portughez reglementează infracțiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de “Crime contra proprietății”. Sunt incriminate faptele de furt simplu, furt calificat, abuzul de încredere, furtul între membrii familiei, furtul de necesitate, înșelăciunea și șantajul.
Legislația penală din Ungaria reglementează tâlhăria, indiferent dacă aceasta este comisă contra avutului public sau privat într-o formă simplă, alta asimilată și mai multe forme agravate. Varianta asimilată există atunci când făptuitorul surprins asupra faptului folosește violența ori amenințarea directă cu moartea ori vătămarea integrității corporale în scopul menținerii lucrului. Variantele agravante există atunci când au fost săvârșite de o persoană înarmată, asupra unei valori importante ori în asociație criminală sau în grup.
Codul penal rusesc, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1997, sancționează furtul (art.158) în forma simplă cu mai multe pedepse alternative, printre care se află munca obligatorie pe un termen cuprins între 80 și 240 ore, arest de la 4 la 6 luni sau închisoare până la 3 ani, iar art.164 sancționează sustragerea obiectelor ce au o valoare deosebită. Tâlhăria (art.162) constă în atacul în scopul sustragerii unui bun, atac săvârșit cu folosirea sau amenințarea cu folosirea violenței și se pedepsește cu închisoarea între 3 și 7 ani, cu sau fără confiscarea avutului. Tâlhăria este gravă dacă se săvârșește în grup, după o înțelegere prealabilă sau cu folosirea armelor sau a altor asemenea obiecte, pedeapsa fiind închisoarea între 7 și 12 ani și confiscarea avutului. Tâlhăria este mai gravă dacă este săvârșită de o grupare organizată sau de către o persoană ce a fost condamnată de două sau mai multe ori pentru furt sau înșelăciune, pedeapsa fiind privarea de libertate între 8 și 15 ani și confiscarea avutului.
Capitolul II. Analiza conținutului legal al tâlhăriei și sancționarea acesteia
2.1 Conținutul legal și condiții preexistente ale tâlhăriei
2.1.1 Conținut legal
Noul cod penal prevede în art. 233 următoarele: furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, iar în art. 234 tâlhăria calificată ca fiind:
(1) Tâlhăria săvârșită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calități oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopții;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârșită în condițiile art. 229 alin. (3) se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani.
(3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.
(3) Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Din cele ce preced rezultă că infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune complexă, întrucât, în conținutul său sunt reunite, potrivit voinței legiuitorului, două fapte distincte, dar legate între ele prin aceeași rezoluție infracțională.
Faptele reunite sunt, pe de o parte, furtul, iar pe de altă parte, violența sau amenințarea care, deși sunt incriminate distinct de Codul penal, totuși, atunci când violența sau amenințarea a fost folosită pentru săvârșirea furtului ori a urmat acestuia, între aceste două componente există o strânsă legătură, ceea ce a determinat considerarea acestor activități distincte din punct de vedere material, drept o unitate infracțională.
Tâlhăria este un furt comis cu violență, deoarece, aceasta face parte din categoria infracțiunilor contra patrimoniului, deși conținutul său complex include, pe lângă acțiunea ce constituie fapta de furt și acte de violență, amenințare sau alte forme de constrângere îndreptate contra persoanei.
Furtul constituie acțiunea principală, de bază în structura faptei de tâlhărie, în timp ce folosirea de violențe, amenințări sau alte forme de constrângere constituie acțiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acțiunii principale.
Întrucât în acest conținut complex, acțiunea de furt constituie manifestarea principală, tâlhăria este privită de legea penală ca o infracțiune contra patrimoniului; acțiunea îndreptată împotriva persoanei având un rol adiacent, ea nu schimbă caracterizarea de grup a infracțiunii de tâlhărie, ci servește numai ca element de particularizare față de infracțiunea de furt.
În lipsa acțiunii adiacente, adică atunci când s-ar constata în concret că nu s-a comis o atare acțiune de constrângere, fapta considerată inițial ca infracțiune de tâlhărie va degenera în fapta de furt simplu sau eventual calificat.
În conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței sau a amenințării ori a celorlaltor mijloace indicate de lege constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se particularizează, dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită de cea a furtului.
Ceea ce urmărește făptuitorul, în principal este săvârșirea furtului, violența sau amenințarea neconstituind decât un mijloc pentru realizarea acestui scop. De aceea, deși aduce atingere și relațiilor sociale referitoare la viață, integritate corporală sau libertatea persoanei, tâlhăria a fost totuși inclusă de legiuitor în categoria de patrimoniu și nu în cea a infracțiunilor contra persoanei.
2.1.2 Condiții preexistente
a) Obiectul juridic
Infracțiunea de tâlhărie fiind sub raportul caracterizării sale de grup o infracțiune contra patrimoniului, obiectul juridic generic al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale a căror formare, desfășurare și dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri și implicit sub aspectul obligației de a menține poziția fizică a bunului în cadrul patrimoniului..
Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic special principal și anume relațiile sociale referitoare la patrimoniu și a căror dezvoltare este condiționată de menținerea poziției fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere și dintr-un obiect juridic adiacent și anume relațiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.
În raport cu obiectul juridic principal, prin incriminarea tâlhăriei se apără situația de fapt pe care o au bunurile în sfera patrimonială a persoanei fizice sau juridice private ori publice îndreptățite să păstreze la dispoziția sa acele bunuri.
În ceea ce privește obiectul juridic adiacent (secundar), acesta va fi determinat de felul acțiunii adiacente (violențe, amenințare) și de valoarea socială ocrotită și lezată prin această acțiune (libertate, integritate corporală, sănătatea, viața, onoarea persoanei).
După cum se observă, în cazul tâlhăriei, legiuitorul consideră valorile sociale de o maximă importanță (viața, integritatea corporală, sănătatea persoanei) ca fiind adiacente față de valorile sociale patrimoniale care constituie obiectul principal al faptei. Această răsturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se explică prin aceea că infractorul, în principal urmărește realizarea furtului, violența fiind doar un mijloc pentru realizarea acestui scop.
Încălcarea, prin săvârșirea tâlhăriei, a două categorii de relații sociale de mare însemnătate caracterizează această infracțiune ca având un grad ridicat de pericol social, ceea ce justifică sancționarea ei cu severitate.
b) Obiectul material
Tâlhăria fiind o infracțiune complexă, obiectul ei material poate fi privit atât în raport cu acțiunea principală, adică acțiunea de furt, cât și în raport cu acțiunea adiacentă de violențe, amenințări sau alte constrângeri.
În raport cu acțiunea principală, obiectul material al infracțiunii de tâlhărie este un bun mobil, un lucru cu valoare patrimonială, susceptibil de a fi sustras, bun mobil aflat în posesia sau detenția altuia, asupra căruia se execută acțiunea de luare.
Prin bun mobil se înțelege bunul care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc în altul.
Bunul mobil poate fi animat sau neanimat. Sunt bunuri animate animalele și păsările domestice, precum și viețuitoarele care trăiesc în stare naturală, dar se pot afla în stăpânirea unei persoane. Neanimate sunt toate celelalte bunuri, indiferent de starea lor fizică (lichidă, solidă, gazoasă).
Banii și hârtiile de valoare sunt considerate bunuri mobile și, în consecință, pot constitui obiect material principal al tâlhăriei.
Dacă un bun imobil este de neconceput a fi obiect material al furtului, în schimb părți dintr-un asemenea bun, devenite mobile prin detașare, pot constitui obiect material al infracțiunii de tâlhărie.
Corpul omului și părți ale acestuia cât omul este în viață nu pot fi obiect material principal al tâlhăriei, însă dacă o persoană folosește anumite adaosuri detașabile, ca de pildă proteză, perucă, ochi de sticlă, acestea pot forma obiectul material principal al infracțiunii de tâlhărie. De asemenea, pot constitui obiect material al tâlhăriei orice alte bunuri ce pot forma obiectul material al furtului.
Bunul mobil, pentru a constitui obiect material al tâlhăriei trebuie să se afle, în momentul săvârșirii faptei, în posesia sau detenția altei persoane.
Nu există deosebire cantitativă sau calitativă între obiectul material principal al infracțiunii de tâlhărie și cel al infracțiunii de furt. Poate exista tâlhărie când fapta privește chiar un singur bun de mică valoare (luarea prin violență sau amenințare a hainelor unui drumeț), după cum poate fi comisă asupra unei importante cantități de bunuri (devalizarea unei locuințe).
Obiectul material al acțiunii adiacente poate fi, după caz și în funcție de natura acestei acțiuni, fie un lucru, fie corpul unei persoane.
În literatura juridică penală s-a exprimat opinia, potrivit căreia obiect material al acțiunii adiacente în cazul tâlhăriei poate fi și un lucru.
Această opinie este combătută, întrucât la acțiunea adiacentă, în cazul în care ea se realizează prin violențe, obiectul material al acesteia este corpul persoanei asupra căreia se exercită acțiunea. Sfera noțiunii de “violență”, în înțelesul prevederilor art. 233 C. pen. cuprinde numai acțiunile prin care se exercită violența împotriva persoanei, iar nu și a lucrurilor pentru că numai astfel obiectul material al acestei infracțiuni concordă cu obiectul juridic special adiacent, care este format din relațiile sociale a căror ocrotire e asigurată prin apărarea persoanei.
Subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi orice persoană care îndeplinește condițiile necesare de a răspunde penal și chiar dacă aceasta avea vreun drept (total sau parțial) asupra bunului sustras prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra. Ca urmare, subiect activ al tâlhăriei ar putea fi însuși proprietarul care săvârșește acțiunea de luare, prin întrebuințarea mijloacelor prevăzute de art. 233 C. pen. asupra unui bun mobil care în acel moment se găsește în posesia legitimă a altei persoane.
Subiect activ nemijlocit (autor) poate fi o singură persoană; în genere însă tâlhăria se săvârșește de mai multe persoane, cooperând ocazional sau fiind organizați în bandă. Sunt socotiți ca subiecți activi ai tâlhăriei toți cei care și-au dat contribuția la comiterea faptei, chiar dacă unii au efectuat, ca autori sau complici, numai acțiunea de furt, iar alții numai acțiunea adiacentă.
Participația penală la infracțiunea de tâlhărie este posibilă atât la varianta tip, cât și la cele calificate.
Sunt subiecți activi nemijlociți (autori) ai infracțiunii de tâlhărie sunt toți participanții la comiterea faptei, indiferent dacă unii dintre aceștia doar au molestat victima, iar alții s-au limitat la deposedarea acesteia de bun. În cazul în care două persoane, după o prealabilă înțelegere, atacă o persoană – unul săvârșind actele de violență, iar celălalt, concomitent, sustrage bunuri aflate asupra părții vătămate – amândouă au calitatea de autori ai infracțiunii de tâlhărie, indiferent dacă, așa cum s-a arătat, actele caracterizând latura obiectivă a infracțiunii au fost săvârșite numai în parte de către fiecare dintre făptuitori.
În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când unii dintre participanți au contribuit direct numai la realizarea actelor de violență sau amenințare, iar alții numai la sustragerea bunurilor, deoarece atât folosirea violenței sau a amenințării, cât și sustragerea bunurilor fiind incluse în conținutul tâlhăriei, prin săvârșirea oricăreia dintre aceste activități se realizează în parte latura obiectivă a infracțiunii.
Fapta unei persoane de a fi prezentă la săvârșirea unei infracțiuni de tâlhărie fără a contribui nemijlocit la comiterea actelor de violență și de a primi de la unul dintre coinculpați un bun aparținând victimei, pe care ulterior îl înstrăinează, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tăinuire și nu pe acelea ale infracțiunii de tâlhărie.
Pentru existența complicității este indiferent dacă autorul a săvârșit furtul în modalitatea avută în vedere de complice – de exemplu prin punerea victimei în stare de inconștiență – sau în altă modalitate de realizare a laturii obiective a infracțiunii a tâlhăriei – de exemplu prin întrebuințarea de violență, deoarece în acest caz din urmă, complicele a știut că autorul va comite o tâlhărie și a vrut să contribuie prin acte de ajutor la săvârșirea infracțiunii.
Subiectul pasiv al infracțiunii de tâlhărie este necalificat: poate fi orice persoană față de care s-a săvârșit tâlhăria, adică persoana ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei, ori acele persoane față de care s-a săvârșit numai acțiunea adiacentă (violența, amenințarea).
În sensul art. 233 C. pen., victimă a acțiunii de tâlhărie poate fi nu numai persoana împotriva căreia s-a săvârșit furtul, ci și oricare altă persoană care a intervenit pentru a împiedica consumarea furtului, fie pentru a prinde sau deposeda pe făptuitor. Atâta vreme cât, după ce a săvârșit furtul exercitând violențe asupra victimei, inculpații au lovit din nou victima, precum și pe tatăl acesteia – plecați în urmărirea lor – , fapta săvârșită de ei constituie infracțiunea de tâlhărie.
În cazul unei pluralități de subiecți pasivi, deposedați de bunuri printr-o acțiune unică de violență, vor exista tot atâtea infracțiuni de tâlhărie, în concurs ideal, câte persoane au fost vătămate – fizic și / sau psihic.
2.2 Conținutul constitutiv al tâlhăriei
2.2.1 Latura obiectivă
a) Elementul material
Ca expresie a caracterului de infracțiune complexă, elementul material al acestei infracțiuni este format din două acțiuni conjugate și anume: acțiunea de furt, fiind principală și acțiunea de constrângere, fiind o activitate adiacentă.
Acțiunea principală în cuprinsul elementului material al infracțiunii de tâlhărie constă în acțiunea de furt, ceea ce implică un act de deposedare și un act de imposedare. La tâlhărie, ca și la infracțiunea de furt, bunul mobil este luat din sfera patrimonială a victimei, fără consimțământul acesteia; ceea ce apare însă ca specific infracțiunii de tâlhărie este că luarea bunului de către făptuitor ia, deseori, forma remiterii silită făcută acestuia de către victimă.
Este de observat că infracțiunea de tâlhărie, spre deosebire de infracțiunea de furt, se caracterizează și prin predarea (remiterea) bunului de către victimă în urma constrângerii la care a fost supusă. Când bunul este remis de victimă ca urmare a constrângerii, tâlhăria săvârșită în aceste condiții se aseamănă într-o oarecare măsură cu infracțiunea de șantaj prevăzută de art. 207 C. pen. Aceste două infracțiuni se deosebesc totuși atât prin obiectul generic care este diferit, cât și prin aceea că, în cazul tâlhăriei, pericolul creat prin violență sau amenințare este iminent, pe când în cazul infracțiunii de șantaj pericolul nu este actual, ci urmează a se produce în viitor.
Constatarea că inculpatul nu a scos personal bunurile din buzunarul persoanei vătămate, ci a determinat-o pe aceasta să i le dea ea însăși, amenințând-o cu moartea este irelevantă sub aspectul încadrării juridice a faptei sus-menționate care, în ambele situații, constituie infracțiunea de tâlhărie, iar nu aceea de șantaj.
Acțiunea principală poate privi oricare din modalitățile de furt: simplu sau calificat, cu scopul de însușire sau de folosire pe nedrept. Ea este realizată atât în situația în care furtul s-a consumat, ipoteză în care tâlhăria va fi consumată, cât și în împrejurarea când furtul a rămas în forma tentativei, ipoteză în care va exista o tentativă la tâlhărie.
Acțiunea adiacentă din alcătuirea complexă a elementului material al infracțiunii de tâlhărie constă în întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra.
Pentru existența acțiunii adiacente este suficientă întrebuințarea unuia dintre mijloace; întrebuințarea lor cumulativă nu schimbă caracterul unitar al infracțiunii, dar se va ține cont la evaluarea gradului concret de pericol social al faptei.
Violența, amenințarea sau punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra realizează activitatea secundară a elementului material al infracțiunii de tâlhărie, numai dacă au servit ca mijloc pentru săvârșirea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea făptuitorului. Tocmai existența acestei legături dintre folosirea violenței sau a amenințării, ori dintre punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra și furt, a făcut ca legiuitorul să unească aceste activități cu incriminări distincte în Codul penal, în conținutul aceleiași infracțiuni complexe de tâlhărie.
Fapta inculpatului de a-și însuși pe nedrept un pistol ce aparține proprietății publice și, fiind urmărit de paznic, de a trage cu arma asupra urmăritorului pentru a-și păstra obiectul însușit, reprezintă o acțiune de tâlhărie, iar nu o pluralitate de infracțiuni – furt și tentativă de omor.
Între cele două tipuri de acțiuni există o indispensabilă relație de intercondiționare, în absența acestei relații construcția juridică complexă a tâlhăriei dezintegrându-se în infracțiunea de furt, pe de o parte, și acțiunea de lovire, vătămare corporală, amenințare, pe de altă parte.
Potrivit prevederilor art. 233 C. pen., constituie infracțiune de tâlhărie furtul urmat de întrebuințarea unor violențe pentru păstrarea bunului furat.
Dacă însă violențele nu au fost exercitate în scopul de a păstra bunul furat, ci au reprezentat o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanei care a surprins furtul, faptele nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci infracțiunea de furt și lovire în concurs real. De aceea nu se poate reține existența tâlhăriei, de pildă, dacă amenințarea s-a produs cu mult timp după ce făptuitorul și-a însușit bunul.
De observat că legiuitorul în conținutul incriminării faptei de tâlhărie enumeră exhaustiv modalitățile prin care se realizează tâlhăria. Prin amenințare înțelegem infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 206 C. pen. Amenințarea va constitui acțiunea adiacentă a elementului material numai dacă aceasta constituie un mijloc pentru săvârșirea furtului. Fapta inculpatului de a fi tras la o parte victima la ieșirea ei dintr-un local public și de a fi constrâns, prin amenințarea cu cuțitul, să-i dea haina cu care era îmbrăcată, constituie infracțiunea de tâlhărie.
Prin noțiunea de violență înțelegem orice altă infracțiune prin intermediul căreia se exercită o constrângere fizică sau psihică asupra persoanei, chiar dacă acele violențe nu s-ar încadra în art. 199 C. pen. sau art. 206 C. pen.
Pentru existența laturii obiective a tâlhăriei, violențele trebuie să fie exercitate direct împotriva persoanei fizice, violențele față de lucruri pot constitui însă, uneori, o amenințare (de exemplu, ruperea legăturii telefonice, lovirea fundului unei ambarcațiuni pentru a o face să se scufunde, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un autocamion cu scopul de o incendia).
Se realizează elementul material al infracțiunii de tâlhărie și în împrejurarea în care făptuitorul, lovind victima pentru un alt motiv, în condițiile acestei stări de fapt, acesta o deposedează de un bun al său.
Fapta va constitui tâlhărie chiar dacă bunul este predat făptuitorului de către victimă datorită unei constrângeri efectuate asupra acesteia. Aceeași soluție se impune și atunci când în urma violențelor, victima pierde contactul cu bunul pe care făptuitorul și-l însușește imediat. Constituie infracțiunea de tâlhărie fapta de a fura portmoneul cu bani, pe care victima l-a scăpat din mână ca urmare a violențelor exercitate asupra sa de infractor, cu intenția de a o jefui.
Tâlhăria presupune exercitarea unei violențe de către făptuitor și o opunere din partea victimei. Nu orice act brutal constituie violență, ci doar acela care fiind îndreptat direct împotriva persoanei, îi paralizează complet împotrivirea .
Prin punerea victimei în stare de inconștiență se înțelege aducerea acesteia în situația de a nu-și da seama, de a nu percepe ca urmare a folosirii de narcotice sau alte substanțe. Pentru a se realiza acțiunea adiacentă a tâlhăriei prin această modalitate, se impune ca starea de inconștiență a victimei să fie rezultatul activității făptuitorului.
În ipoteza că victima se afla într-o asemenea stare datorată propriei voințe (este în stare de inconștiență datorită consumului voluntar de băuturi alcoolice ori de stupefiante) sau datorită acțiunii întreprinse de alte persoane, iar autorul doar a profitat de acea stare preexistentă intervenției sale, fapta nu constituie infracțiunea de tâlhărie, ci aceea de furt.
Prin punerea victimei în neputința de a se apăra se înțelege aducerea acesteia în situația de a nu putea folosi posibilitățile de apărare, ca urmare a acțiunii de imobilizare, dezarmare, punerea unui căluș, etc.
Prin victimă a acțiunii adiacente se înțelege fie persoana împotriva căreia se săvârșește furtul, fie orice altă persoană în mâinile sau în paza căreia se află bunul care urma să fie furat (cărăuș, paznic) sau care ar interveni fie pentru a împiedica consumarea furtului, fie pentru prinderea sau deposedarea făptuitorului.
Este necesar ca victima să fie prezentă la locul săvârșirii furtului, deoarece numai violențele, amenințările, etc. săvârșite cu această ocazie și în scopurile prevăzute de art. 211 C. pen. realizează activitatea secundară a infracțiunii de tâlhărie. Dacă persoana nu este prezentă la locul săvârșirii furtului, violența, amenințarea etc. constituie o altă infracțiune (lovire sau alte violențe, amenințare).
b) Urmarea imediată și legătura de cauzalitate
La infracțiunea de tâlhărie, urmarea (rezultatul socialmente periculos) constă, ca și la infracțiunea de furt, în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin acțiunea principală care intră în componența elementului material al infracțiunii de tâlhărie.
În ce privește urmarea acțiunii adiacente, ea variază în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea acesteia. În unele modalități agravante ale tâlhăriei, urmarea imediată adiacentă constă în vătămarea gravă ori moartea victimei sau în producerea unor consecințe deosebit de grave.
Întrucât la infracțiunea de tâlhărie, rezultatul se realizează prin activitatea care formează conținutul acțiunii principale, legătura de cauzalitate trebuie să existe, ca și la furt, între acțiunea de luare a bunului și trecerea acestuia din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului.
2.2.2. Latura subiectivă
a) Vinovăția
Infracțiunea de tâlhărie se săvârșește cu intenție directă: făptuitorul prevede și urmărește să săvârșească furtul prin violență sau amenințare ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și prin folosirea vreunuia din aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, ștergerea urmelor infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea.
Hotărârea făptuitorului de a comite tâlhăria poate fi luată de la început sau poate să apară în timpul săvârșirii sau după consumarea furtului, în funcție de intervenția unor împrejurări pe care acesta nu le-a avut în vedere (de exemplu, împotrivirea victimei).
În cazul în care furtul a fost urmat de folosirea unuia dintre mijloacele indicate în art. 233 C. pen., rezoluția făptuitorului de a săvârși tâlhăria apare, de regulă, după consumarea furtului, deoarece numai în măsura în care intervine o persoană pentru a-l prinde, făptuitorul se hotărăște să folosească violența ori amenințarea.
2.3 Forme, modalități, sancțiuni
2.3.1 Forme
Tâlhăria, fiind în complexul ei o infracțiune de comisiune este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracțiunii. Actele pregătitoare (preparatorii) la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie pot privi atât acțiunea principală, cât și cea adiacentă. Ele pot fi atât de natură materială, de exemplu, făptuitorul procură anumite mijloace necesare comiterii furtului sau arme, narcotice pentru executarea violenței, amenințării sau de natură morală culege anumite date sau informații cu privire la locul săvârșirii faptei ori cu privire la victimă.
Actele pregătitoare, indiferent de natura sau modalitatea sub care apar, nu sunt incriminate de lege și nu constituie o formă pedepsibilă a infracțiunii de tâlhărie. În cazul în care s-a trecut la acte de executare, actele preparatorii în măsura în care vor contribui la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie se vor îngloba în activitatea infracțională a autorului și vor avea relevanță în stabilirea în concret a pericolului social al faptei.
Dacă actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană și folosite de autor la săvârșirea infracțiunii, ele vor deveni acte de complicitate anterioară la comiterea tâlhăriei.
La tâlhărie, tentativa este posibilă, iar legea prevede sancționarea ei, potrivit art 237 C. pen. Coroborând dispozițiile art. 32 C. pen. în care se reglementează conținutul tentativei, cu cele ale art. 233 C. pen. unde este prevăzut conținutul tâlhăriei, vom putea reține faptul că tentativa la tâlhărie poate să apară numai în modalitatea tentativei întrerupte(când executarea a fost întreruptă) sau a tentativei relativ improprii (când urmarea nu s-a produs datorită împrejurării că în timpul când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află). Astfel, la tâlhărie nu este posibilă tentativa perfectă.
Față de cele ce preced, putem spune că există, în primul rând, tentativa la tâlhărie atunci când executarea faptei a început, dar a fost întreruptă. Executarea faptei, față de conținutul complex al tâlhăriei, înseamnă atât executarea acțiunii principale (a furtului), cât și executarea activității secundare (a violenței, amenințării, punerii victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra).
Există tentativă întreruptă la infracțiunea de tâlhărie ori de câte ori după începerea executării furtului, cu condiția să se fi folosit violența sau amenințarea și până în momentul în care executarea furtului a fost dusă până la capăt, intervine o cauză de întrerupere a realizării în întregime a acțiunii principale.
Dacă până în momentul întreruperii sau neizbutirii acțiunii principale nu intervenise încă acțiunea adiacentă, atunci fapta comisă constituie tentativă de furt, iar nu o tentativă de tâlhărie.
Prin urmare, există tentativa la tâlhărie atunci când făptuitorul a început executarea furtului prin violență, amenințare, etc., dar această executare a fost întreruptă datorită unei împrejurări independente de voința sa. Întreruperea se poate datora intervenției posesorului sau detentorului bunului ori altei persoane.
De asemenea, există tentativa întreruptă la infracțiunea de tâlhărie și în situația în care executarea furtului fiind întreruptă, datorită unei împrejurări independente de voința făptuitorului (de exemplu, a fost surprins), acesta folosește violența sau amenințarea pentru a șterge urmele infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea. În acest caz este suficient să se fi recurs la violență sau amenințare, indiferent dacă acestea au avut sau nu o desfășurare completă ori dacă și-a atins sau nu scopul.
c) Consumarea. Infracțiunea de tâlhărie se consumă când executarea acțiunii principale (furtul) s-a desfășurat complet și s-a produs urmarea imediată prin intermediul acțiunii adiacente, adică prin întrebuințarea de violență sau de amenințare ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau în imposibilitatea de a se apăra.
Pentru existența infracțiunii de tâlhărie nu are relevanță dacă scopul deposedării victimei de un anumit bun a fost urmărit înainte de exercitarea violențelor sau amenințării, ori dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea mijloace în vederea altei finalități, deoarece, potrivit art. 233 C. pen., constituie tâlhărie orice furt săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări.
Dacă activitatea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie a recurge la acțiunea adiacentă, fapta consumată este infracțiune de furt, iar nu de tâlhărie.
Tâlhăria este, de asemenea, consumată când făptuitorul, după săvârșirea acțiunii principale efectuate fără intervenția acțiunii adiacente, a recurs imediat după consumarea acțiunii de furt la întrebuințarea de violențe, amenințări etc., pentru a păstra bunul furat sau pentru a înlătura urmele infracțiunii ori pentru a-și asigura scăparea. În această ipoteză, infracțiunea de tâlhărie este consumată chiar dacă făptuitorul nu a reușit, prin folosirea de violență, amenințări etc., să păstreze bunul, să înlăture urmele faptei ori să-și asigure scăparea, fiindcă legea consideră aceste finalități ca scop al acțiunii adiacente și nu ca rezultat al ei.
Textul legii, prevăzând varianta folosirii de violențe, amenințări etc., în scopul păstrării bunului furat, confirmă prin aceasta că pentru existența tâlhăriei consumate, bunul trebuie să fi fost sustras din stăpânirea de fapt a victimei și să se afle în stăpânirea de fapt a făptuitorului. Nu are relevanță faptul că autorul nu a reușit să păstreze bunul din moment ce însușirea lui a avut loc. În cazul săvârșirii faptei în coautorat, însușirea bunului numai de către unul din coautori, face ca tâlhăria să fie comisă în forma consumată.
d) Epuizarea. Infracțiunea de tâlhărie este, ca și furtul, susceptibilă de o activitate infracțională prelungită în timp, după atingerea momentului consumativ și deci, de eventuala amplificare a urmărilor imediate. În măsura în care durează acțiunea adiacentă, de întrebuințare a mijloacelor de constrângere, în aceeași măsură poate fi prelungită prin acte succesive de sustragere, acțiunea principală și deci, fapta de tâlhărie.
Alteori, acțiunea adiacentă poate produce urmări de gravitate progresivă (vătămări corporale grave, moartea victimei) și deci, de natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei, în acest caz procesul cauzal al activității infracționale se prelungește în timp.
În varianta unor astfel de prelungiri, fapta de tâlhărie se consideră epuizată atunci când au încetat actele succesive în efectuarea acțiunii principale sau când nu mai este posibilă o amplificare a urmărilor acțiunii adiacente.
Pentru ca infracțiunea de tâlhărie care a avut ca urmare vătămarea gravă sau moartea victimei este comisă cu intenție depășită, se epuizează odată cu producerea definitivă a rezultatului mai grav, acest moment al încetării producerii urmărilor constituie momentul în funcție de care se face aplicarea legii în sancționarea făptuitorului.
Dacă în timpul scurs de la data comiterii faptei tip intenționate (furtul) prin întrebuințarea de violențe și până la producerea urmării mai grave (vătămarea corporală, moartea, consecințe deosebit de grave) intervine o nouă lege penală care sancționează diferit aceste forme agravate de tâlhărie, nu se va pune problema alegerii legii mai blânde, sancționarea se va face potrivit legii penale în vigoare la data încetării definitive a urmărilor. Termenul de prescripție a răspunderii penale, la formele agravate ale tâlhăriei, va curge din momentul producerii rezultatului mai grav.
2.3.2 Modalități
Infracțiunea de tâlhărie este susceptibilă în varianta simplă, de mai multe modalități normative. În ceea ce privește modalitățile normative ale acțiunii principale (furt), acestea sunt identice cu cele prevăzute de art. 228, art. 229 alin. 3 și art. 231 C. pen.
Cele mai frecvente modalități ale tâlhăriei, în decursul timpurilor, au fost tâlhăria în bandă, tâlhăria la drumul mare, tâlhăria cu mâna armată și tâlhăria cu caracter de vendetă socială.
În ceea ce privește modalitățile normative ale acțiunii adiacente, ele constau în violențe, amenințare, punerea victimei în stare de inconștiență, punerea victimei în stare de neputință de a se apăra.
De asemenea, există modalitatea normativă a violențelor și a celorlalte mijloace săvârșite concomitent cu executarea furtului și a violențelor sau a altor mijloace executate după consumarea furtului, dar pentru păstrarea bunului furat, înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru asigurarea scăpării.
Acestor modalități normative poate să le corespundă o varietate de modalități faptice în raport cu acțiunea principală (furtul), cât și cu acțiunea adiacentă în funcție de mijloacele folosite. Evaluarea gradului de pericol social al fiecărei modalități faptice este lăsată la latitudinea instanței de judecată în cadrul procesului de individualizarea judecătorească.
Infracțiunea de tâlhărie este susceptibilă de multiple modalități normative agravante potrivit art. 234 și anume:
a) Prin folosirea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante;. Tâlhăria săvârșită de o persoană care are asupra sa o armă, material explozibil sau o substanță narcotică prezintă un pericol social mai mare, deoarece în aceste condiții autorul se simte mai în siguranță, acționează cu mai mult curaj, știind că poate oricând să imobilizeze și să neutralizeze victima sau pe oricare altă persoană care ar interveni pentru salvarea acesteia.
Noțiunea de “armă” are înțelesul explicat în dispozițiile art. 179 a C. pen. și anume instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate prin dispoziții legale. În cazul în care făptuitorul folosește arma pentru a constrânge sau amenința victima și a înlesni furtul se va reține circumstanța agravată a tâlhăriei, în concurs cu infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, , iar dacă se produc și alte consecințe ca de pildă uciderea cu intenție a victimei, tâlhăria va veni în concurs cu dispozițiile art. 188 lit. d C. pen. care incriminează omorul. Există omor comis pentru a săvârși sau ascunde săvârșirea unei tâlhării (art. 188 lit. c) în concurs cu infracțiunea de tâlhărie dacă inculpatul, după ce a lovit mortal victima, pentru a-și însuși unele bunuri ale acesteia, a lăsat-o sumar îmbrăcată în câmp, într-o noapte geroasă, luându-i totodată mai multe bunuri care îi aparțineau.
Prin substanță narcotică se înțelege acea substanță care are aptitudinea de a produce imediat victimei căreia îi este administrată, o stare de inconștiență, aducând-o în situația de a nu putea acționa. Din această categorie fac parte, de exemplu, cloroformul, eterul, spray-urile paralizante ori lacrimogene etc. Dacă prin folosirea substanțelor narcotice se produc și alte consecințe legate de acțiunea adiacentă a tâlhăriei, acestea vor fi avute în vedere la tragerea la răspundere penală a făptuitorului.
Așa cum rezultă din cele ce preced, pentru reținerea circumstanței agravante prevăzută de art. 234., legea nu cere ca armele sau substanțele narcotice să fie folosite, ci este suficient să existe asupra inculpatului, întrebuințarea lor, în funcție de consecințele ce se produc, poate să adauge faptei și alte elemente circumstanțiale de agravare a tâlhăriei de care instanța va ține seama în procesul de individualizare a pedepsei infractorului.
Deși modul cum este redactat textul pare a sugera ideea că făptuitorul trebuie să fi avut arma asupra sa chiar din momentul când a început săvârșirea actelor de violență, ni se pare că agravanta subzistă și dacă, în cursul desfășurării actelor agresive, el primește o armă de la un complice, ori folosește un instrument din locuința victimei pentru a o ataca pe aceasta, deoarece și în această ipoteză făptuitorul, într-un moment al acțiunii agresive, a avut asupra sa o armă, fiind întrunite cerințele art. 234 ca tâlhăria să fi fost săvârșită de o persoană având asupra sa o armă.
Circumstanța agravantă prevăzută în art. 232 lit. a., referindu-se la faptă, se răsfrânge, în caz de participație, și asupra participanților care nu au avut asupra lor arme sau substanțe narcotice, dacă au cunoscut că făptuitorul deține un asemenea mijloc.
c) De o persoană mascată, deghizată sau travestită. Această împrejurare justifică agravarea sancționării faptei, deoarece contribuie la intimidarea victimei, la diminuarea rezistenței acesteia, face mai dificilă descoperirea făptuitorului, iar fapta sa este de natură să producă un ecou social mai mare.
Persoana mascată este acea persoană care poartă total sau parțial o mască, în acest fel reușind să se ascundă privirilor și să nu fie recunoscut de cel în prezența căruia se află. Persoana este deghizată atunci când se îmbracă sau își aranjează înfățișarea în așa fel încât să nu poată fi recunoscută. De exemplu, își pune mustață, perucă sau se îmbracă de așa natură să-și ascundă identitatea. O persoană travestită este aceea care își aranjează vestimentația, înfățișarea pentru a crea impresia că este de sex opus decât cel real.
d) În timpul nopții. Tâlhăria săvârșită în timpul nopții a fost considerată mai gravă, deoarece noaptea oferă împrejurări deosebit de favorabile pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Astfel, făptuitorul se poate apropia mai ușor de victimă fără să fie văzut, tot astfel se poate ascunde și sustrage mai ușor identificării și urmăririi, în timpul nopții existând mai puține persoane în zona locului faptei.
La determinarea “timpului nopții” în sensul art. 234 lit. d pen. nu trebuie avut în vedere, în mod exclusiv criteriul astronomic (când apune sau răsare soarele). Ori, nici apusul, nici răsăritul soarelui nu transformă ziua în noapte și noaptea în zi, ci între apusul sau răsăritul soarelui și noaptea reală există o perioadă de tranziție în care două fenomene coexistă și se întrepătrund. Referindu-se la “timpul nopții”, textul menționat are în vedere noaptea reală, adică intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii până când lumina va lua locul întunericului.
Stabilirea acestui moment trebuie lăsată la latitudinea instanței de judecată, care va ține seama de situația concretă existentă în fiecare caz în parte, și anume de data calendaristică, ora când a fost comisă fapta, poziția topografică a localității în care a fost săvârșită infracțiunea (munte, deal, câmpie), de condițiile atmosferice locale existente la acea dată.
Toate aceste elemente sunt de natură să contribuie la stabilirea în mod just a împrejurării dacă fapta a fost ori nu comisă în timpul nopții.
În literatura juridică penală s-a precizat că amurgul nu face parte din noapte, întrucât întunericul nu s-a instalat, atenția oamenilor nu este influențată de noapte, pe când zorile pot fi incluse, deoarece întunericul mai persistă, și mai ales pentru că trecerea de la starea de somn la cea de activitate cotidiană influențează capacitatea de atenție a oamenilor. Agravanta operează indiferent dacă făptuitorul a profitat ori nu de timpul nopții (de exemplu, locul unde s-a comis tâlhăria era luminat).
e) Într-un loc public sau într-un mijloc de transport. Potrivit art. 152 C. pen., fapta se consideră săvârșită în public atunci când a fost comisă:
într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna
accesibil publicului (de exemplu, parcuri, piețe, străzi), chiar dacă nu este prezentă nici o persoană;
în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane (de exemplu, în magazine, restaurante etc. în timpul funcționării programului de lucru cu publicul);
în loc neaccesibil publicului, cu intenția însă ca fapta să fie auzită sau văzută și dacă acest rezultat s-a produs față de două sau mai multe persoane;
într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepția reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită naturii dintre persoanele participante;
prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul și-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoștința publicului.
Împrejurarea calificantă va exista ori de câte ori tâlhăria a fost săvârșită într-un loc care este permanent accesibil publicului (străzi, piețe, gări, parcuri) și condiționată de prezența a două sau mai multe persoane în numărul cărora nu este cuprins și făptuitorul, când furtul a fost săvârșit într-un loc ocazional accesibil (teatru, cinematograf, școli).
Agravarea se justifică prin aceea că locurile publice oferă numeroase și reale facilități pentru făptuitor, deoarece capacitatea victimelor de a supraveghea bunul este mai redusă, iar infractorul se poate apropia mai ușor de victimă, de asemenea, el poate fi mai greu urmărit și identificat. În plus, tâlhăria comisă în loc public evidențiază o periculozitate sporită și datorită ecoului faptei, a stării de nesiguranță pe care o resimt persoanele fizice împotriva unor astfel de fapte.
Mijlocul de transport este acela destinat anume a transporta persoane sau marfă. Se observă că numai furtul este calificat dacă se săvârșește într-un mijloc de transport în comun, pe când tâlhăria are caracter agravat dacă se săvârșește în orice mijloc de transport.
Agravarea tâlhăriei săvârșită într-un mijloc de transport se justifică prin aceea ca făptuitorul poate să “studieze” mai ușor victima și să aprecieze “oportunitatea” intervenției sale, aceasta mai cu seamă în trenuri unde practica judiciară a demonstrat că se comit cele mai multe tâlhării.
Trebuie reținut, așadar, că protecția instituită prin această împrejurare calificantă a infracțiunii de tâlhărie se extinde la totalitatea mijloacelor de transport, atât cele care transportă prin natura lor persoane în comun sau individual, cât și cele care transportă ocazional persoane; indiferent care este mijlocul de transport în care se comite fapta, este suficient ca tâlhăria să se fi comis într-un mijloc de transport în care să existe atât făptuitorul cât și victima.
f) Din locuință sau dependințe ale acesteia. Este o circumstanță de agravare specifică tâlhăriei și pe care nu o regăsim și la infracțiunea de furt. Agravarea se justifică, deoarece aduce o gravă atingere vieții intime, domestice a victimei și este de natură să creeze o stare de temere și nesiguranță când infractorul pătrunde în locuință cu intenția de a fura cu orice preț chiar prin folosirea de violență. În practica judiciară au existat frecvente cazuri când infractorii profitând de faptul că victimele locuiesc singure, în locuri mai izolate, s-au hotărât mai ușor să săvârșească o tâlhărie prin pătrunderea în locuința acestora.
Prin “locuință” în sensul art. 211 alin. 2 lit. f C. pen. se înțelege orice loc destinat pentru uzul domestic al uneia sau mai multor persoane și care este folosit în acest sens, neavând relevanță dacă este temporar (camera de hotel) sau permanent (domiciliu) stabil sau mobil. Potrivit DEX, prin “dependințe” se înțeleg încăperile accesorii ale unei locuințe (baie, bucătărie, cameră etc.), precum și construcțiile (garaj, magazie) care constituie accesoriile unei clădiri.
În măsura în care pătrunderea ilegală în locuința constituie o agravantă a tâlhăriei, fapta de violare de domiciliu este absorbită în conținutul acestei modalități agravate a tâlhăriei, fiind exclus concursul de infracțiuni.
Tâlhăria fiind o infracțiune contra patrimoniului, prin incriminarea ei în formă simplă sau agravată s-a urmărit, în primul rând, apărarea patrimoniului persoanei, a bunurilor acesteia, pentru sustragerea cărora făptuitorul ar putea intra în locurile în care sunt ținute astfel de bunuri, respectiv în locuința sau în dependințele locuinței subiectului pasiv, fapta fiind mai gravă când se comite în acest loc.
Prin această împrejurare de agravare s-a urmărit, deci, în primul rând protecția bunurilor, și apoi protejarea dreptului persoanei la folosirea liniștită a locului în care își duce viața intimă.
Dar protecția realizată prin această incriminare nu este egală în ce privește patrimoniul unei persoane fizice sau persoane juridice, autorități publice, instituții etc., pentru că doar persoana fizică folosește “locuința” și “dependințele” acesteia.
Extinzând înțelesul noțiunilor ar trebui considerat că în sfera de apărare ar intra și sediile persoanelor juridice, ale instituțiilor publice etc. (în locurile nedeschise accesului public), birourile, magaziile de mărfuri, depozitele, etc.
Întrucât o asemenea extindere ar apărea ca forțată și în afara prevederii exprese a legii, considerăm că această interpretare a noțiunilor de “locuință” și “dependințe” nu poate fi primită, astfel că se impune – de lege ferenda – instituirea protecției penale, în mod egal și necesar, și în favoarea persoanelor juridice, prin prevederea expresă a locurilor în folosința acestora în care săvârșirea unei tâlhării va constitui o circumstanță de agravare.
g) În timpul unei calamități. Pentru existența acestei circumstanțe este necesară o situație premisă care se situează obiectiv în afara conduitei infracționale. Prin “calamitate” se înțelege un eveniment de mari proporții care pune în pericol viața, sănătatea unei colectivități sau bunurile acesteia ori poate avea alte consecințe asemănătoare. Evenimentul poate avea cauze naturale (cutremur, erupții vulcanice, inundații) sau cauze umane (accidente nucleare, incendii de mari proporții, catastrofe de circulație).
Calamitățile, indiferent că sunt naturale sau sunt provocate de om, creează în plan social o amplă tulburare, controlul social fiind diminuat.
Întrucât legiuitorul se referă la săvârșirea tâlhăriei în timpul unei calamități, pentru aplicarea agravantei este necesar ca fapta să fie săvârșită în perioada de timp cuprinsă între momentul când se produce evenimentul care dă naștere unei stări de calamitate și momentul când această stare încetează. Nu interesează momentul când autoritatea competentă a declarat oficial starea de calamitate; ceea ce interesează este ca, în momentul săvârșirii faptei, să fi existat în mod real, obiectiv, această stare.
În plan subiectiv cel care profită de o asemenea împrejurare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, evidențiază o lipsă de solidaritate umană ce denotă și o periculozitate deosebită care justifică agravarea răspunderii lui în plan penal.
h) A avut vreuna din urmările arătate în art. 182 C. pen. În acest caz, agravarea tâlhăriei este justificată prin consecințele acțiunii adiacente, adică a actelor de violență exercitate asupra victimei, dacă acestea au produs urmările prevăzute de art. 182 C. pen.:
o vătămare a integrității corporale sau a sănătății care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile;
vreuna dintre următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei.
De pildă, făptuitorul lovește victima pentru a îndepărta opunerea acesteia, însă se produc consecințele prevăzute de art. 182 C. pen. pe care nu le-a urmărit ori acceptat, socotind fără temei că nu se vor produce (ușurința), fie că nu le-a prevăzut, deși trebuia și putea să le prevadă. În ambele ipoteze urmările mai grave ale lovirii îi sunt imputabile făptuitorului, în cadrul agravantei menționate, cu titlu de culpă.
Între fapta de tâlhărie și urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate. Dacă acest raport lipsește, nu ne găsim în prezența formei agravate a infracțiunii de tâlhărie, faptele urmând a avea o altă încadrare juridică. Astfel, nu există tâlhărie în forma agravată, ci furt și vătămare corporală, în concurs real, de exemplu, atunci când lovirea reclamantului, intervenită la un anumit interval de timp după săvârșirea furtului, apare ca o ripostă la violențele exercitate de acesta asupra inculpatului și nu ca un mijloc de rămânere în posesie a bunului furat. Este, de asemenea, necesar ca făptuitorul, care a acționat cu intenție în ceea ce privește săvârșirea faptei de tâlhărie, să fie, totodată, în culpă, față de urmarea mai gravă produsă, în sensul că nu a prevăzut-o, deși putea și trebuia să o prevadă (praeterintenția). Dacă făptuitorul a acționat cu intenție în ceea ce privește urmarea mai gravă care s-a produs, unitatea infracțională creată de legiuitor nu există, iar faptele constituie un concurs real al infracțiunii.
Dacă vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății victimei s-a produs ca urmare a unei tentative de tâlhărie există tentativă la formă agravată a infracțiunii. Există punctul de vedere exprimat în practica judiciară că, în cazul în care vătămarea corporală este rezultatul unei tentative, trebuie aplicată pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea în forma consumată, deoarece rezultatul mai grav produs, care caracterizează întreaga activitate infracțională ca mai periculoasă, face să dispară interesul de a ști dacă acest rezultat decurge dintr-o tentativă sau dintr-o faptă în formă consumată. Opinia este interesantă, dar lipsită de temei legal, atâta vreme cât legiuitorul nu a prevăzut, în cazul formei agravate a tâlhăriei, o derogare de la dispozițiile generale privind sancționarea tentativei.
Dacă făptuitorul folosește violența împotriva mai multor persoane, tâlhăria este agravată și atunci când se produce vătămarea gravă a integrității corporale a unei singure persoane.
i) A produs consecințe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei. Această modalitate agravantă este prevăzută de art. 211 alin 3. C. pen. și vizează în primul rând rezultatul acțiunii principale a tâlhăriei și anume cea de furt, iar în al doilea rând consecințele pe care le produce acțiunea adiacentă și anume moartea victimei.
Potrivit art. 146 C. pen., modificat de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea Codului penal și a Codului de procedură penală, prin “consecințe deosebit de grave” se înțelege o pagubă materială mai mare de un miliard lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității cauzată unei autorități publice sau oricărei dintre unitățile la care se referă art. 145 C. pen. ori altei persoane juridice sau fizice.
În evaluarea întinderii pagubei materiale, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere valoarea economică a bunurilor ce formează obiectul material al tâlhăriei existența în momentul comiterii faptei și nu în cel al judecării infractorului.
Agravanta prevăzută de art. 211 alin. 3 teza II C. pen. vizează consecințele acțiunii adiacente (moartea victimei). Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei este, ca și tâlhăria care a avut ca urmare vreuna dintre urmările arătate în art. 182 C. pen. o formă praeterintenționată a infracțiunii de tâlhărie. Ca urmare, se cere, pe de o parte, un raport de cauzalitate între fapta de tâlhărie și moartea victimei, iar pe de altă parte, ca făptuitorul, care a acționat cu intenție în ceea ce privește fapta de tâlhărie, să fie totodată în culpă față de producerea rezultatului mai grav (praeterintenția).
Dacă făptuitorul a produs cu intenție moartea victimei, există consurs între infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 1 C. pen. și infracțiunea de omor. În acest caz, tâlhăria se încadrează în art. 211 alin. 1 C. pen. și nu în art. 211 alin. 3 C. pen., deoarece moartea victimei producându-se cu intenție nu se mai poate reține în același timp că acest rezultat s-a produs și din culpă.
Dacă făptuitorul a acționat de la început cu intenția de a ucide victima pentru a putea săvârși astfel mai ușor tâlhăria, ne aflăm în prezența unui omor deosebit de grav (art. 176 lit. d C. pen.) în concurs cu infracțiunea de tâlhărie prevăzută tot în art. 211 alin 1. C. pen..
Dacă moartea s-a produs în urma unei tentative la tâlhărie va exista tentativa agravată la tâlhărie; deci agravanta va fi raportată la forma de infracțiune care a fost efectiv realizată înainte de producerea acestor urmări subsecvente.
S-ar putea ca să existe mai multe victime ale aceleiași tâlhării, în acest caz va exista tâlhărie agravată sau, după caz, tentativă de tâlhărie agravată, chiar dacă urmarea cu caracter agravant privește numai pe una dintre victime; iar dacă s-au produs urmări diferite (o victimă și-a pierdut viața, alta a suferit vătămări grave) pentru încadrarea faptei se va ține seama de urmarea cea mai gravă.
2.3.3 Sancțiuni
În varianta tip, prevăzută de art. 233 NCP, tâlharia se pedepsește cu cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Capitolul III. Aspecte comparative între infracțiunea de tâlhărie și alte infracțiuni prevăzute de codul penal
3.1 Tâlhăria și furtul
Atât furtul, cât și tâlhăria sunt infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului, cu precizarea că tâlhăria este o infracțiune complexă, cuprinzând în elementul său material o acțiune principală – cea de furt și o acțiune adiacentă – cea de violență, de amenințare sau de folosire a celorlalte mijloace de constrângere.
Pentru existența infracțiunii de furt, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerințe:
O acțiune de luare a unui bun mobil. Prin „a lua” se înțelege „a scoate bunul din
sfera de stăpânire a persoanei în posesia sau detenția căreia se găsea sau trebuia să se găsească”.
Acțiunea de luare poate fi săvârșită în orice mod (prin apucare, dosire, detașare, consumare etc.), prin orice mijloace (cu propria mâna, cu ajutorul unor animale dresate, prin racordări la surse de energii etc.). Luarea se poate realiza chiar și prin inacțiune (de exemplu, cel care predă o masă de bunuri omite să predea unele bunuri pe care le reține pentru el).
Lucrul sustras să fie un bun mobil, adică să poată fi deplasat, transportat, transferat dintr-un loc în altul.
Bunul să se fi aflat în posesia sau detenția unei alte persoane.
Bunul să fie luat fără consimțământul celui deposedat, adică fără permisiunea sau îngăduința acestuia. Consimțământul celui care posedă sau deține bunul trebuie să fi intervenit anterior acțiunii de luare.
Acțiunea de luare să aibă o urmare imediată, adică scoaterea bunului din sfera de stăpânire a celui deposedat și lipsirea acestuia de posibilitatea de a mai dispune de acel bun.
Să existe o legătură de cauzalitate între acțiunea de luare și urmarea imediată.
Ambele infracțiuni, atât tâlhăria cât și furtul au un obiect juridic principal identic și anume: relațiile sociale referitoare la patrimoniu și a căror dezvoltare este condiționată de menținerea poziției fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere.
Tâlhăria include în conținutul său furtul. În acest caz ea va avea același obiect material, și anume, un bun mobil aflat în posesia sau detenția altuia, asupra căruia se executã acțiunea de luare.La infracțiunea de tâlhărie, ca și la furt, bunul mobil este luat, scos din posesia patrimonială a victimei fără consimțământul acesteia.
O particularitate apare, însă, în cazul infracțiunii de tâlhărie, și anume că, datorită folosirii de către făptuitor a violenței și amenințării,luarea poate îmbrăca și forma remiteri silite dar aparent consimțită a bunului efectuată de însuși posesorul său detentorul acestuia.
Sub aspectul “urmării imediate”, la infracțiunea de tâlhărie, aceasta constă, ca și la infracțiunea de furt, în trecerea bunurilor din stăpânirea de fapt a posesorului sau a detentorului în cea a făptuitorului.
Un astfel de rezultat se realizează prin acțiunea principală ce intră în componența elementului material al infracțiunii de tâlhărie.Infracțiunea de tâlhărie se consumă când executarea acțiunii principale (furtul) s-a desfãșurat complet și s-a produs urmarea imediată prin intermediul acțiunii adiacente (prin întrebuințarea de violențe sau amenințare, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau în imposibilitatea de a se apăra).
Dacă, însă, activitatea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi avut nevoie de a recurge la acțiunea adiacentă, fapta consumată se încadrează la infracțiunea de furt, iar nu de tâlhărie.
Una din circumstanțele agravante nu se regăsește și în cazul infracțiunii de furt, și anume tâlhăria comisă în locuințe sau dependințe ale acestora. Este, așadar, o circumstanță de agravare specifică numai tâlhăriei. Puncte de vedere contradictorii au fost exprimate în legătură cu încadrarea juridică a faptei constând în însușirea unui bun pe care făptuitorul îl sustrage din mâna victimei, fugind cu el.
3.2 Tâlhăria și șantajul
Există infracțiunea de șantaj, potrivit art. 207 NCP, când o persoană a fost constrânsă să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.
Fapta este mai gravă, potrivit art. 207 alin. (1) și alin. (2) NCP, când constrângerea constă în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia sau dacă faptele au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial pentru sine sau pentru altul.
Se observă astfel ca NCP, pe de o parte, realizează o distincție între fapta de șantaj comisă pentru obtinerea unui folos nepatrimonial injust și cea comisă pentru obținerea unui folos patrimonial injust, iar pe de altă parte, plasează pe aceleași palier de gravitatea forma de bază cu cea constând în comiterea faptei prin amemințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia.
Potrivit practicii judiciare, într-o speță pronunțată de Tribunalul Ialomița, prin sentința penală nr. 165 din 2 iunie 2000, în baza art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e C.pen., cu aplicarea art. 74-76 C. pen., inculpatul R.N. a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare.
În fapt, s-a reținut că în seara zilei de 8.08.1999, inculpatul, însoțit de alte trei persoane, prin agresare fizică, l-au deposedat pe D.G. de un auto marca Nissan, îm zona Restaurantului P. din municipiul S., în contul unui rest de bani, dintr-o marfă vândută victimei, în cuantum de 40.000 lei.
Pentru aceasta, inculpatul și celelalte trei persoane au obligat-o pe partea vătămată să urce în autoturism, cu care s-au deplasat în mun. M, unde inculpatul l-a obligat pe D.G. să scrie un act de vânzare, prin care ceda autoturismul Nissan în contul datoriei către SC P. SA Peștera.
Ca urmare a agresiunilor suferite, partea vătămată a necesitat pentru vindecare, 7-8 zile de îngrijiri medicale.
Impotriva aceste sentințe a formulat apel inculpatul, solicitând schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie, în infracțiunea de șantaj.
Instanța de apel a rețiunut că încadrarea juridică dată faptelor a fost corect stabilită de instanța de fond, astfel că nu se impune schimbarea încadrării juridice.
Aceasta deoarece, potrivit art. 194 C. proc. pen. șantajul constă în constrângerea unei persoane, prin violență, sau prin amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, daca fapta este comisă spre a dobândi, în mod injust, un folos pentru sine sau pentru altul.
Articolul 211 C. pen. definește tâlhăria ca fiind furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace, pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigurea scăparea.
Cele două infracțiuni se deosebesc prin aceea că obiectul juridic principal al tâlhăriei îl constituie patrimoniul persoanei, în timp ce obiectul juridic principal al șantajului este libertatea morală a acesteia.
Urmarea imediată constă înt-o stare de pericol – la șantaj- cu privire la valorile ce alcătuiesc obiectul faptei, și în efectiva diminuare a patrimoniului victimei, în cazul tâlhăriei.
Spre deosebire de tâlhărie, infracțiunea de șantaj nu are, de regulă, obiect material, libertatea psihică constituind un drept personal. Prin excepție, când șantajul are loc prin folosire constrângerii fizice, corpul victimei devine astfel obiect material al infracțiunii de șantaj.
Infracțiunea de tâlhărie presupune, prin însăși conceptul său, ca sustragerea să aibă loc prin violență, adică odată cu începerea actelor de executare a furtului. Dacă se lasă victimei o pauză mai mare de reflecție între momentul violenței și luarea bunului, aceasta va constitui infracțiunea de șantaj și nu cea de tâlhărie.
Criteriul hotărâtor de delimitare este succesiunea în timp a violenței în raport cu actul de sustragere. Astfel ca, în timp ce tâlhăria presupune întrebuințarea de violențe și amemințări, spre a crea un pericol iminent pentru viață, integritatea corporală, sănătatea sau libertatea fizică a persoanei, în cazul infracțiunii de șantaj nu este vorba de un pericol iminent pentru drepturile persoanei constrânse prin violență sau amenințare, ci de un pericol care urmează să se producă în viitor.
Prin urmare, în cazul infracțiunii de șantaj, pericolul este ”viitor”, fiind necesar să existe o perioadă de timp între constrângere și predarea bunului cerut, pe când la infracțiunea de tâlhărie acesta este ”imediat”.
3.3 Tâlhăria și lipsirea de libertate în mod ilegal
Tâlhăria este una dintre infracțiunile al cărei element material are multe puncte comune cu cel al infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, motiv pentru care se pune deseori problema înadrării juridice a unor situații de fapt într-o infracțiune unică, tâlhărie sau lipsire de libertate în mo ilegal, sau într-un concurs între cele două.
Un exemplu concret este dat de Curtea de Apel Constanța ( dec. pen. nr.104/1993) care a decis că, în mod greșit, s-a reținut în sarcina inculpatului și infracțiunea de lipsire de libertate prevăzută în art.189 Cod penal, în concurs cu tâlhăria, întrucât fapta sa comisivă, care ar fi putut constitui latura obiectivă a primei infracțiuni, intră în conținutul obiectiv al infraccțiunii de tâlhărie, constituind mijlocul de realizare a acesteia.
Inculpatul, în seara zilei de 3 martie 1993, pătrunzând în locuința părții vătămate D.E., pentru a sustrage bunuri și nereușind într-o primă fază, fiindcă partea vătămată i-a opus rezistență, a legat-o de mâini și de piciorul mesei pentru a putea sustrage suma de 500 de lei din portmoneul aflat sub pernă. În raport cu aceste împrejurări, nu se poate susține că inculpatul a urmărit să o lipsească pe victimă de libertate în mod ilegal, ci numai să-i înfrângă rezistența pentru a putea însuși suma de bani.
Executate în această cronologie, actele de violență prin care victima a fost imobilizată, preced și facilitează furtul. În contextul dat, imobilizarea acesteia a fost necesară pentru realizarea furtului, constituind violențele care materializează latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie.
Infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, este absorbită în infracțiunea de tâlhărie, dacă pe această cale infractorul urmărește păstrarea bunului sustras sau asigurarea scăpării.
Atât doctrina cât și practica judiciară prin sentințele și deciziile date au dus la formarea a două opinii contradictorii: una care susține că lipsirea de libertate poate constitui unul din mijloacele de săvârșire a tâlhăriei fiind absorbită în conținutul acesteia și intrând în concurs cu tâlhăria numai atunci când durata acesteia depășește timpul necesar pentru realizarea tâlhăriei, și o a doua opinie care susține că orice acțiune, care ar constitui o altă infracțiune decât cele menționate in art. 233 NCP și care constituie componenta adiacentă a elementului material al infracțiunii complexe de tâlhărie își păstrează identitatea, autonomia juridică, aflându-se în concurs cu aceasta, tâlharia neabsorbind în conținutul său obiectiv decât acele acțiuni care au fost limitativ prevăzute de lege.
Lipsirea de libertate în mod ilegal, are ca obiect juridic special ocrotirea relațiilor sociale care privesc dreptul fundamental al persoanei fizice de a se deplasa și acționa după voința sa în limitele admise de lege.
Față de infracțiunea de tâlhărie, această infracțiune nu are un obiect material, prin excepție în cazul unor variante agravate, când obiectul material este corpul persoanei lipsite de libertate.
Urmarea imediată privește lipsirea persoanei vătămate de libertate de mișcare, chiar și pentru un interval scurt de timp; trebuie să existe o legătură de cauzalitate între activitatea infracțională a făptuitorului și urmarea produsă.
Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce urmarea imediată – lipsirea de libertate, subiectul pasiv fiind adus în situația de nu se putea mișca și acționa în mod liber, conform voinței sale.
Capitolul IV. Aspecte criminologice și procesuale privind infracțiunea de tâlhărie
4.1 Aspecte criminologice
4.1.1.. Condiții și cauze care favorizează săvârșirea infracțiunii de tâlhărie
Infracțiunile contra patrimoniului sunt comise în mod frecvent în actualul stat de drept, având la bază cauze atât de ordin obiectiv (șomaj), cât și de ordin subiectiv (dezinteres în dobândirea celor de trebuință pe cale cinstită, dorința de îmbogațire fară muncă, carențe în educație, etc.).
Faptele îndreptate împotriva patrimoniului au fost încriminate și sancționate din cele mai vechi timpuri de legile penale. Legea penală este chemată să apere situațiile de fapt existente, adică acestea să fie menținute în starea în care se aflau până la intervenția ilicită a unei persoane, deoarece orice modificare a lor prin acest procedeu duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităților patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective.
Alături de celelalte mijloace de ridicare a nivelului conștiinței, trebuie să acționeze și legea penală și implicit cei chemați să o aplice.
Un rol important în combaterea infracțiunilor contra patrimoniului trebuie să-l aibă în permanență vigilența și prudența cetățenilor, căci infractorii care atacă patrimoniul altora profită în general de naivitatea victimelor lor. Lipsa de grijă pentru adecvarea autoocrotirii, ușurința în acordarea încrederii unor persoane necunoscute nu numai că înlesnesc comiterea infracțiunilor, dar și creează o permanentă tentativă pentru cei ispitiți să comită astfel de infracțiuni.
Infracțiunea de tâlhărie face parte din categoria infracțiunilor complexe, întrucât
exprimă un grad înalt de duritate, în raport de modul de manifestare a violenței, de la simple lovituri până la moartea victimei. De aceea, se impune un tratament juridic adecvat pentru prevenirea și combaterea acestui gen de fapte.
Se impune un ansamblu de măsuri pentru eradicarea acestor infracțiuni, la nivel statal, nu numai intervenția organelor de ordine și a justiției pentru sancționarea corespunzătoare și rapidă a acestor fapte. O atenție deosebită trebuie acordată minorilor care pot fi atrași mai ușor la comiterea acestor fapte și mai ales la formarea de grupuri infracționale. Aceștia acționeaza fără a discerne faptele și condițiile pe care le generează.
Un rol deosebit de important revine și mass-mediei, care trebuie să cunoască manifestările de acest gen, să ia poziție față de acestea pentru a crea o atitutidine colectivă a cetațenilor față de făptuitori și faptele lor.
Este, de asemenea, necesară luarea de măsuri pentru ca pedeapsa să asigure reeeducarea făptuitorilor în locurile de detenție, precum și observarea acestora și după executarea pedepsei.
Este inutilă mărirea duratei pedepsei pentru infracțiunea de tâlhărie, dacă în timpul detenției nu se iau măsuri ca pedeapsa să constituie un mijloc real de reeducare a făptuitorului.
Se observă că infracțiunile de tâlhărie și, în general, toate infracțiunile se comit de persoane cu un grad scăzut de pregatire școlară și cu mari carențe educative.
Penitenciarele trebuie să asigure o continuare a pregătirii profesionale a deținuților, în scopul de a-i scoate din sfera și nivelul de cunoștințe la care se află, conștientizându-i în acest fel de necesitatea reintegrării în societate.
4.2 Aspecte procesuale
Infracțiunea de tâlhărie se urmărește și se judecă potrivit regulilor de procedură penală obișnuită. Acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Chiar și atunci când în conținutul complex al tâlhăriei ar intra un furt care se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, urmărirea penală se face din oficiu, fiindcă tâlhăria este o infracțiune complexă, unică, cu un grad de pericol ridicat.
Competența de a efectua urmărirea penală în cazul infracțiunii le aparține organelor de cercetare penală, potrivit art. 57 NCPP.
Infracțiunea de tâlhărie comisă în condițiile acestea, se judecă în prima instanță la Judecătorie.
Când bunul care face obiect al sustragerii este dintre acele aflate în administrarea sau folosința forțelor armate, competența revine Tribunalului Militar.
Cu privire la infracțiunile comise de civili contra bunurilor aflate în administrarea sau folosirea forțelor armate, în practica judiciară s-a arătat că, infracțiunea comisă de civili contra bunurilor aflate în administrarea sau folosirea forțelor armate sunt date în competența de judecată Tribunalelor Militare, aceasta nu înseamnă că toate infracțiunile menționate urmează să fie judecate de Tribunalele Militare, pentru că astfel s-ar nesocoti unul din principiile care determină stabilirea competențelor instanțelor.
Infracțiunea de tâlhărie comisă în condițiile art. 233 NCP se judecă în primă instanță la Judecătorie în complet format din 1 judecător, tribunalele judecă apelurile la infracțiunea de tâlhărie în complet format din 2 judecători, iar curțile de apel judecă recursul în complet format din 3 judecători.
Capitolul V. Practică Judiciară
Tâlhărie. Concurs real de infracțiuni. Infracțiune continuată. Distincție.
Sustragerea, prin violențe, de bunuri de la două părți vătămate, chiar dacă toate bunurile însușite aparțineau uneia dintre acestea, în contexte diferite, la un interval de timp, prin modalități și în locuri diferite, constituie două infracțiuni de tâlhărie în concurs real, iar nu o infracțiune de tâlhărie în forma continuată, deoarece făptuitorul a acționat pe baza unor rezoluții distincte, reînnoite de fiecare dată când i s-a ivit prilejul să comită o nouă faptă penală, neavând în momentul luării hotărârii reprezentarea activității infracționale pe care urma să o desfășoare, în ansamblul său.
Prin sentința penală nr. 81 din 11 februarie 2010, Tribunalul Galați a condamnat pe inculpatul R.C., între altele, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod.
Instanța a reținut că, la 28 iulie 2009, inculpatul, aflându-se într-o gară, a tras de mână și de tricou pe partea vătămată S.B. și, împotriva voinței acesteia, i-a luat telefonul mobil, care era prins de gât cu un șnur; ulterior, după puțin timp, a imobilizat pe partea vătămată B.A. și i-a sustras o brățară de la mână.
Curtea de Apel Galați, prin decizia penală nr. 202 din 7 aprilie 2010, a respins apelurile procurorului și inculpatului.
Recursul declarat de procuror, între altele, cu privire la greșita încadrare juridică a faptei în prevederile art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. c) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în loc de două infracțiuni de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. c) C. pen., este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a comis două infracțiuni de tâlhărie în concurs real, una împotriva părții vătămate S.B., iar cea de-a doua împotriva părții vătămate B.A.
Pentru existența infracțiunii unice continuate este necesar ca toate acțiunile sau inacțiunile care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni să fi fost săvârșite în realizarea aceleiași rezoluții, fiind necesar, deci, să se stabilească faptul că în momentul luării hotărârii făptuitorul a avut reprezentarea activității infracționale pe care urma să o desfășoare, în ansamblul său.
În cauză, deposedarea celor două părți vătămate, chiar dacă toate bunurile însușite aparțineau uneia dintre acestea, s-a realizat în contexte diferite, la un interval de timp, prin modalități și în locuri diferite, ceea ce impune concluzia că inculpatul nu a avut de la început reprezentarea concretă și de ansamblu a activității infracționale desfășurate ulterior, ci a acționat pe baza unor hotărâri distincte, reînnoite de fiecare dată când i s-a ivit prilejul să comită o nouă faptă penală și, prin urmare, sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. a) C. pen., iar nu cele ale art. 41 alin. (2) din același cod.
În consecință, recursul a fost admis și s-a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul considerentelor ce preced.
Furt. Tâlhărie. Întrebuințare de violențe. Intenție.
Infracțiunea de tâlhărie se caracterizează, sub raport subiectiv, prin scopul în care făptuitorul întrebuințează violența sau amenințarea: săvârșirea furtului, înlăturarea urmelor infracțiunii sau asigurarea scăpării
În cazul în care prin violențe sau amenințări nu se urmărește un atare scop, dar după agresarea persoanei vătămate făptuitorul sustrage bunuri ale acesteia, în baza unei rezoluții distincte, intervenite ulterior agresiunii, faptele constituie infracțiunea de furt în concurs real cu una din infracțiunile contra persoanei prevăzute de lege.
Prin sentința penală nr. 524 din 17 noiembrie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, inculpatul D.G. a fost condamnat pentru săvârșirea a două infracțiuni de furt calificat prevăzute în art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. b), e) și g) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (21) lit. b) din același cod.
În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pentru infracțiunile prevăzute în art. 180 alin. (1) și în art. 180 alin. (2) C. pen.
Instanța a reținut că, în seara zilei de 26 ianuarie 2003, pe stradă, inculpatul a avut o altercație cu R.A. care, de teamă, a fugit.
Inculpatul a intrat în restaurantul din apropiere crezând că R.A. se află acolo. În local, inculpatul a reproșat unor consumatori că au băut împreună cu R.A., și a lovit cu cuțitul două persoane care au părăsit localul.
De pe masa celor doi consumatori inculpatul și-a însușit o bancnotă de 10 de lei și un pachet de țigări.
În urma loviturilor aplicate de către inculpat, N.N. și G.M. au suferit leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 5-7 zile de îngrijiri medicale.
Prin decizia penală nr. 46 din 9 februarie 2004, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de procuror, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunile de furt calificat și lovire în infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (21) lit. b) C. pen. și în baza acestor texte de lege a condamnat pe inculpat.
Recursul declarat de inculpat este fondat.
Potrivit art.211 C. pen., constituie infracțiunea de tâlhărie furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace, pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a intrat în restaurant, convins că martorul R.A., cu care avusese un conflict, se află acolo.
În local a întâlnit părțile vătămate cărora le-a reproșat că au băut împreună cu R.A. și a hotărât să-i pedepsească, lovindu-i cu cuțitul.În fața acestei agresiuni, părțile vătămate au părăsit localul.
Văzând că rămăsese pe masă o bancnotă de 10 de lei și un pachet de țigări, inculpatul a luat hotărârea de a le însuși.
Este, deci, vorba de fapte distincte, lovire și furt calificat, câte două fapte, comise în baza unor rezoluții distincte, actele de violență fiind comise pentru că părțile vătămate aveau presupuse legături cu R.A., intenția de furt survenind după ce acestea părăsiseră localul, abandonând pe masă banii și țigările. Ca atare, violențele nu au fost săvârșite pentru comiterea furtului și nici pentru ca inculpatul să-și asigure scăparea.
Așa fiind, corect prima instanță a încadrat faptele în câte două infracțiuni de furt calificat și de lovire a părților vătămate; constatând că acestea nu au formulat plângeri, a încetat procesul penal potrivit legii.
Sentința fiind, deci, legală și temeinică, iar decizia instanței de apel greșită în drept, recursul inculpatului a fost admis, s-a casat decizia atacată și s-a menținut sentința pronunțată de tribunal.
Tâlhărie. Condiții de reținere. Însușirea unei sacoșe prin smulgere și târârea părții
vătămate.
Prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie calificată prevazută de art. 211 alin .2 lit. d si 2 C. pen.
În fapt, inculpatul care călătorea în același compartiment de tren cu partea vătămată, pe timp de seara, profitând de faptul că a rămas singur cu aceasta din urmă, a apucat sacoșa pe care partea vătămată o avea lânga ea, cu intenția evidentă de a și-o insuși.
În scopul de a se opune faptei, partea vătămată a apucat sacoșa de partea sa inferioara, însa inculpatul a smuls-o și a târât partea vătămată agațată de sacoșa până pe culoarul vagonului, acolo unde aceasta i-a dat drumul de frică să nu cadă din tren, ușa fiind deschisă.
Fapta săvârșită de inculpat întrunește trăsăturile infracțiunii de tâlhărie întrucat sustragerea sacoșei s-a făcut prin smulgere a obiectului aflat în mâinele părții vătămate. Ori, această rupere brutrală a contactului material pe care deținătorul îl avea cu obiectul, chiar dacă nu a fost insoțită de lovire sau vătămarea corporala a parții vătămate, prezintă totuși o violență fizică și mai ales psihică, o siluire a voinței deținătorului ceea ce reprezintă o trăsătură specifică a infracțiunii de tâlhărie.
Tâlhărie. Agresiune și furt săvârșite în locuri diferite.
Lovirea persoanei vătămate aflate în stradă în scopul de a o jefui, negăsirea unor bunuri asupra ei și fuga acesteia spre a se salva, urmată de îndată de sustragerea unor bunuri din autoturismul persoanei vătămate aflat în apropiere constituie infracțiunea complexă de tâlhărie, iar nu tentativă de tâlhărie în prima fază și furt în cea de-a doua, deoarece fapta are caracterul unei infracțiuni unice în raport cu persoana victimei, cu timpul și locul săvârșirii faptei și cu scopul urmărit de făptuitor.
Prin sentința nr. 1050 din 14 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpatul I.D. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de tâlhărie și a complicității la infracțiunea de furt calificat, iar pe inculpatul B.M. pentru complicitate la tentativa de tâlhărie și furt calificat, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie pentru ambii inculpați.
S-a reținut că, la 23 iulie 2002, inculpații au lovit partea vătămată și au căutat dacă are bani asupra ei. Aceasta a reușit să fugă, iar inculpații au mers la autoturismul din care partea vătămată coborâse, au sustras de acolo borseta acesteia, împărțind conținutul.
Instanță a considerat că prima faptă a inculpaților constituie tentativă la tâlhărie, respectiv complicitate la aceasta, iar sustragerea din autoturism a fost considerată furt, respective complicitate la aceasta.
Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 413 din 2 iunie 2004 a admis apelul procurorului, a schimbat încadrarea juridică dată faptelor și a condamnat pe inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.
Recursurile declarate de inculpați sunt nefondate.
Potrivit art. 211 C. pen., furtul săvârșit prin violență constituie infracțiunea de tâlhărie.
În speță, nu se poate disocia activitatea inculpaților de lovire de cea de însușire a bunurilor, față de modul cum au acționat și perioada scurtă de timp între lovire și furt, cum nici poziția lor psihică, din moment ce partea vătămată nu mai avea posesia bunurilor, găsindu-și refugiu în scara unui bloc, în urma agresiunii.
În consecință, încadrarea juridică dată faptei de către instanța de apel este în concordanță cu probele administrate și întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, motiv pentru care recursul inculpaților a fost respins.
Concluzii
În societate există, după cum bine se știe, numeroase reguli care disciplinează viața în comun și diferitele activități care se desfașoară în jurul nostru. Încălcarea acestora nu prezintă însă, același grad de pericol, sau, cum ar spune Racine, “sunt felurimi de trepte, și-n cinste, și-n păcat”.
Unele dintre ele reprezintă abateri de o mai mică însemnătate, cum ar fi cele disciplinare, convenționale, sau de la regulile de politețe, ori de la un regulament sportiv, etc.
Despre infracțiuni nu se poate vorbi decât atunci când ne referim la cele mai grave încălcări, iar infractor nu devine decât persoana care a săvârșit o faptă cu adevarat periculoasă în societate, dupa cum am observat pe parcursul acestei lucrări.
Legea îngrădește voința absolută a individului. Este oare nevoie de anumite prescripții, începând de la regulile de bună purtare și pană la normele penale, pentru a ingrădi pe individ, împiedicându-l să-și manifeste voința în mod absolut liber în relațiile sociale?
În decursul timpului s-au dat diverse explicații în ceea ce privește infracțiunile. S-a crezut multă vreme că inclinațiile spre infracțiune sunt consecința păcatului originar (de exemplu, în concepția teologică); alții (de pildă, J.J.Rousseau) au dat vina pe întreaga societate, susținând că omul se naște bun de la natură dar societatea îl îndeamnă spre infracțiune.
Cercetările mai noi, deși nu inlătură posibilitatea existenței anumitor deformații biologice care limitează capacitatea omului de a-și stăpâni pornirile antisociale, consideră că ceea ce determină săvârșirea de infracțiuni sunt condițiile economice și sociale.
Când ne referim la infracțiunile determinate (intr-o oarecare măsură) de condițiile
economice și sociale, trebuie să avem în vedere în special, infracțiunile ce se comit contra
patrimoniului: furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, înșelăciunea, delapidarea etc.
Într-o societate cu ascuțite contradicții de clasă, unde prăpastia dintre bogați și săraci este tot mai accentuată, unde o parte importantă a populației cunoaște neliniștea și nesiguranță, mizeria, șomajul și lipsa de cultură, se creează un teren propice pentru tot felul de excese, de manifestări antisociale. La aceasta se adaugă și goana oarbă după caștig.
Am observat, așadar, că o infracțiune gravă contra proprietății este tâlhăria. Comite această infracțiune acela care, de pildă, văzând că victima se împotrivește încercării infractorului de a-i sustrage geantă, o lovește sau o trantește la pământ, după care fuge cu obiectul sustras , sau hoțul care, văzând că păgubașul îl urmarește, și este gata să-l prindă, se intoarce și îl lovește, reușind să dispară cu lucrul furat.
Tot tâlhărie este și fapta hoțului care leagă mai întâi victima, o imobilizează sau îi administrează un narcotic spre a putea să o jefuiască mai bine ori o leagă după ce i-a furat tot din casă, spre a o împiedica să ceară imediat ajutor.
Tâlhăria constituie deci o încălcare nu numai a proprietății, dar și o gravă atingere adusă integritații corporale a omului.
Bibliografie
Acte normative
Constituția României;
Codul penal în vigoare;
Codul penal de la 1969;
Codul de procedură penală în vigoare;
Codul de procedură penală de la 1969;
II. Tratate universitare, Cursuri universitare, Reviste de specialitate
A, Boroi, Drept penal, Partea generală, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2010;
A. Boroi, Drept penal, Partea specială, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2011;
Bogdan S., Drept penal. Partea specială, vol. I, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Cluj-Napoca, Ed. Sfera Juridică, 2007;
C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007;
Constantin Mitrache, Cristian Mitache- Drept Penal Român, Partea Generală, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București 2003;
C.F. Ușvat., Unele modificări și completări aduse Codului penal prin Legea 197/2000, „Dreptul”, nr. 4, 2001
Dan Lupașcu, Culegere de Practică judiciară în materie penală 2000. Curtea de Apel București, Ed. Wolterskluwer, Bucuresti, 2002
G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010;
G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;
G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. III, Editura Universul Juridic, București, 2013;
G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București, 2002;
G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societății Tempus, București, 1996;
Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2009
I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009,
M. Basarab ., Pașca V., Mateuț Gh., Medeanu T., Butiuc C., Bădilă M., Bodea R., P. Dungan ., Mirișan V., Mancaș R., Miheș Cr., Codul penal comentat, vol. II, Partea specială, București, Edit. Hamangiu, 2008
M. Bădilă, Noua reglementare a infracțiunii de tâlhărie, R.D.P. nr. 1/1997
Octavian Loghin, Avram Filipaș, “Drept penal român. Partea specială”, Ed. Șansa, București, 1992
O. Loghin, T. Toader – Drept penal român – partea specială, ediția a IV-a, Casa de Editură și presă „Sansa” S.R.L., București, 2001
Petre Dungan "Drept Penal partea speciala vol. I" ed. Lumina Lex 2006
T. Toader , Drept penal român. Partea specială, ed. a 3-a, revăzută și adăugită, București, Edit. Hamangiu, 2007
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, “Codul penal comentat și adnotat – partea specială”, Vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975
Valerian Cioclei- Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Ed. Universul Juridic. București 2007
Valerian Cioclei, Despre nevoia de echilibru în Justiția penală, Analele Universitatii Bucuresti, 2001
V. Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal, Parte specială, Teorie și practică judiciară, Ed. Universul Juridic, București 2011
V. Dobrinoiu, I. Pascu, M.A.Hotca, I. Chiș, M. Gorunescu, N. Neagu, M. Dobrinoiu, M.C.Sinescu, Noul Cod penal comentat, vol. II, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei R.S.R., București, 1971
Vintilă Dongoroz, Gheorghe Dărângă, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemeș, Mihai Popovici, Petre Sîrbulescu, Vasile Stoican, “Noul Cod penal și Codul penal anterior. Prezentare comparativă”, Ed. Politică, București, 1968
V . Lazăr, I. Molnar – Drept penal, Partea Specială, Ed. Europa Nova, București 2000
V. Lazar, Dreptul penal. Partea specială (Infracțiuni prevăzute în Codul Penal Român în vigoare, cu modificarile și completarile la zi, Editura Universitara, București, 2006
Tănăsescu Camil, Tănăsescu Gabriel, Tănăsescu Iancu, Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, București 2007
Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru, Tratat de drept procesual penal, Editura Nomina Lex, București 2011
III. Site-uri accesate online
www.scj.ro/Decizii%20SU/Decizie%20II%202005.html
www.just.ro.
www.legifrance.gov.fr
Bibliografie
Acte normative
Constituția României;
Codul penal în vigoare;
Codul penal de la 1969;
Codul de procedură penală în vigoare;
Codul de procedură penală de la 1969;
II. Tratate universitare, Cursuri universitare, Reviste de specialitate
A, Boroi, Drept penal, Partea generală, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2010;
A. Boroi, Drept penal, Partea specială, Conform noului Cod penal, Ed. C.H.Beck, București, 2011;
Bogdan S., Drept penal. Partea specială, vol. I, ed. a 2-a, revăzută și adăugită, Cluj-Napoca, Ed. Sfera Juridică, 2007;
C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007;
Constantin Mitrache, Cristian Mitache- Drept Penal Român, Partea Generală, ediția a II-a, Ed. Universul Juridic, București 2003;
C.F. Ușvat., Unele modificări și completări aduse Codului penal prin Legea 197/2000, „Dreptul”, nr. 4, 2001
Dan Lupașcu, Culegere de Practică judiciară în materie penală 2000. Curtea de Apel București, Ed. Wolterskluwer, Bucuresti, 2002
G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Editura Universul Juridic, București, 2010;
G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011;
G. Antoniu și col., Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. III, Editura Universul Juridic, București, 2013;
G. Antoniu, Vinovăția penală, Ed. Academiei Române, București, 2002;
G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societății Tempus, București, 1996;
Gh. Diaconescu, C. Duvac, Tratat de drept penal, Partea specială, Ed. C.H.Beck, București, 2009
I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal, Partea specială, ediția a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009,
M. Basarab ., Pașca V., Mateuț Gh., Medeanu T., Butiuc C., Bădilă M., Bodea R., P. Dungan ., Mirișan V., Mancaș R., Miheș Cr., Codul penal comentat, vol. II, Partea specială, București, Edit. Hamangiu, 2008
M. Bădilă, Noua reglementare a infracțiunii de tâlhărie, R.D.P. nr. 1/1997
Octavian Loghin, Avram Filipaș, “Drept penal român. Partea specială”, Ed. Șansa, București, 1992
O. Loghin, T. Toader – Drept penal român – partea specială, ediția a IV-a, Casa de Editură și presă „Sansa” S.R.L., București, 2001
Petre Dungan "Drept Penal partea speciala vol. I" ed. Lumina Lex 2006
T. Toader , Drept penal român. Partea specială, ed. a 3-a, revăzută și adăugită, București, Edit. Hamangiu, 2007
T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V. Rămureanu, “Codul penal comentat și adnotat – partea specială”, Vol. I, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1975
Valerian Cioclei- Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei. Ed. Universul Juridic. București 2007
Valerian Cioclei, Despre nevoia de echilibru în Justiția penală, Analele Universitatii Bucuresti, 2001
V. Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal, Parte specială, Teorie și practică judiciară, Ed. Universul Juridic, București 2011
V. Dobrinoiu, I. Pascu, M.A.Hotca, I. Chiș, M. Gorunescu, N. Neagu, M. Dobrinoiu, M.C.Sinescu, Noul Cod penal comentat, vol. II, Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2012
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, V. Roșca, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea specială, Ed. Academiei R.S.R., București, 1971
Vintilă Dongoroz, Gheorghe Dărângă, Siegfried Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemeș, Mihai Popovici, Petre Sîrbulescu, Vasile Stoican, “Noul Cod penal și Codul penal anterior. Prezentare comparativă”, Ed. Politică, București, 1968
V . Lazăr, I. Molnar – Drept penal, Partea Specială, Ed. Europa Nova, București 2000
V. Lazar, Dreptul penal. Partea specială (Infracțiuni prevăzute în Codul Penal Român în vigoare, cu modificarile și completarile la zi, Editura Universitara, București, 2006
Tănăsescu Camil, Tănăsescu Gabriel, Tănăsescu Iancu, Tipologii criminogene, Editura C.H. Beck, București 2007
Theodor Mrejeru, Bogdan Mrejeru, Tratat de drept procesual penal, Editura Nomina Lex, București 2011
III. Site-uri accesate online
www.scj.ro/Decizii%20SU/Decizie%20II%202005.html
www.just.ro.
www.legifrance.gov.fr
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunea de tâlhărie (ID: 124404)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.