CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT CALIFICAT CA INFRACȚIUNE CONTRA PATRIMONIULUI……………

CUPRINS

CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT CALIFICAT CA INFRACȚIUNE CONTRA PATRIMONIULUI……………

I.1 Scurt istoric privind reglementările referitoare la protecția penală patrimonială……………………………………………………………………………

I.2 Elemente de drept comparat………………………………………………………..

CAPITOLUL II : ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT SIMPLU ȘI FURT CALIFICAT ………………………………………………………

II.1 Condiții preexistente……………………………………………………………….

II.1.1 Obiectul infracțiunii……………………………………………………….

II.1.1.1 Obiectul juridic………………………………………………

II.1.1.2 Obiectul material…………………………

II.1.2 Subiecții infracțiunii……………………………………………..

II.1.2.1 Subiectul activ. Participația penală…………………………..

II.1.2.2 Subiectul pasiv…………………………………………………

II.2 Conținutul constitutiv……………………………………………………………..

II.2.1 Latura obiectivă…………………………………………………………..

II.2.1.1 Elementul material. Cerințe esențiale………………………….

II.2.1.2Urmarea imediată……………………………………………….

II.2.1.3 Raportul de cauzalitate………………………………………….

II.2.2 Latura subiectivă…………………………………………………………

II.3 Analiza circumstanțelor……………………………………………………………

II.3.1 Săvârșirea Furtului de către două sau mai multe persoane împreună…

II.3.2 Săvârșirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă

sau o substanță narcotică ……………………………………………………….

II.3.3 Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită…

II.3.4 Furtul comis asupra unei persoane incapabile de a-și exprima voința sau de a se apăra…………………………………………………………………..

II.3.5 Săvârșirea furtului într-un loc public…………………………………….

II.3.6 Furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun……………………

II.3.7 Săvârșirea furtului în timpul nopții………………………………………

II.3.8 Furtul săvârșit în timpul unei calamități………………………………..

II.3.9 Furtul comis prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase………………………………..

II.3.10 Săvârșirea furtului asupra produselor petroliere sau gazelor naturale din conducte, depozite sau cisterne………………………………………………

II.3.11 Furtul comis asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural…………………………………………………………………………….

II.3.12 Furtul unui act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare…………………………………………………………

II.3.13 Când furtul a produs consecințe deosebit de grave……………………..

II.4 Forme, modalități, sancțiuni…………………………………………………………

II.4.1 Forme………………………………………………………………………..

II.4.1.1 Tentativa………………………………………………………….

II.4.1.2 Consumarea………………………………………………………

II.4.1.3 Epuizarea…………………………………………………………

II.4.2 Modalități…………………………………………………………………..

II.4.2.1 Modalități normative……………………………………………

II.4.2.2 Modalități faptice……………………………………………….

II.4.3 Sancțiuni…………………………………………………………………..

II.4.3.1 Pedeapsa principală……………………………………………

II.4.3.2 Pedeapsa complementară……………………………………..

II.5 Alte aspecte referitoare la infracțiunea de furt calificat privită ca infracțiune contra patrimoniului……………………………………………………………………

II.6 Aspecte de criminologie privind infracțiunea de furt calificat………………….

II.7 Aspecte de procedură penală privind cercetarea infracțiunii de furt calificat…

II.7.1 Considerații generale…………………………………………………….

II.7.2 Probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea…………………

II.7.2.1 Locul și timpul săvârșirii furtului……………………………..

II.7.2.2 Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunii……..

II.7.2.3 Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciată, precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii…………………

II.7.2.4 Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii…

II.7.2.5 Destinația bunurilor și valorilor sustrase și posibilitatea recuperării prejudiciului cauzat…………………………………………………………

II.7.2.6 Existența concursului de infracțiuni…………………………….

II.7.2.7 Condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea furtului……………………………………………………………….

II.7.3 Primele activități care se întreprind pentru administrarea probelor……

II.7.4 Alte activități care se întreprind pentru administrarea probelor.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I : CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT CALIFICAT CA INFRACȚIUNE CONTRA PATRIMONIULUI

I.1 Scurt istoric privind reglementările referitoare la protecția penală patrimonială

Constituția României a protejat proprietatea, fie ea publică sau privată, atât în forma existentă din 1991 și până în 2003, precum și în forma actuală.

Faptul că Constituția, ca lege fundamentală, cuprinde norme privitoare la proprietate denotă faptul că aceasta este o valoare deosebit de importantă pentru societate.

Astfel, în art. 136 alin. 1 se stabilește că proprietatea este publică sau privată.

Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului și unităților administrativ-teritoriale. De asemenea, se stabilește că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, acestea putând fi date în administrare, concesionate sau închiriate.

În ce privește proprietatea privată, art. 44 alin. 1 stabilește că: „Dreptul de proprietate și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestora sunt stabilite prin lege”.

Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, în condițiile stabilite de lege și cu o prealabilă despăgubire.

Dreptul de proprietate dă însă naștere și la anumite obligații corelative, cum ar fi: protejarea mediului și asigurarea bunei vecinătăți, respectarea sarcinilor care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

În alin 8 se stabilește că averea dobândită ilicit poate fi confiscată, iar în alin. 9 că bunurile folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții pot fi confiscate în condițiile legii.

Legislațiile penale din toate timpurile și din toate orânduirile sociale au incriminat și sancționat sever infracțiunile săvârșite împotriva averii particulare. În orânduirile cu exploatare de clasă ocrotirea avutului a funcționat și funcționează cu toată vigoarea în folosul celor avuți, adică al celor din clasa dominantă și abia se face simțită când este vorba de masa celor exploatați.

Legislațiile penale din orânduirile cu exploatare de clasă nu au incriminat însă niciodată faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliază fără cruțare munca -singurul avut – a celor exploatați, făcându-i să trudească până la istovire și însușindu-și cvasitotalitatea produsului muncii lor.

Ca o împotrivire față de cei ce-și durau fabuloase averi din spolierea celor exploatați, activitățile infracționale împotriva patrimoniului spoliatorilor au luat, încă de la începutul orânduirii feudale, forma asociațiilor organizate în bande, care purtau diferite denumiri și care au dăinuit și continuă să dăinuiască evoluate și în orânduirea capitalistă.

Cadrul infracțiunilor contra avutului era oarecum limitat în legiuirile penale din orânduirea sclavagistă, a sporit mereu în timpul orânduirii feudale, pentru a ajunge la o adevărată hipertrofie în societatea capitalistă, care, în domeniul infracțiunilor patrimoniale a oferit și continuă să ofere puternici factori criminogeni și să solicite mereu ingeniozitatea infractorilor și a așa-zișilor oameni de afaceri.

În privința sancțiunilor, toate legiuirile penale din orânduirile cu exploatare de clasă s-au caracterizat prin pedepse de o asprime fără margini. Pedeapsa cu moartea era aplicată în majoritatea cazurilor, uneori de la prima faptă, alteori în caz de recidivă.

Legiuirile penale moderne, eliminând exagerările legislațiilor anterioare, au menținut totuși un regim destul de sever pentru anumite forme de activități infracționale îndreptate împotriva patrimoniului și au extins cadrul incriminărilor la o serie de fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.

Legislațiile penale moderne, menținând categoria infracțiunilor patrimoniale, au conceput, pentru prima oară, împărțirea acestora în două grupuri distincte prin obiectul lor juridic generic, infracțiuni contra avutului obștesc (proprietății publice) și infracțiuni contra avutului personal și particular (proprietate privată). Această divizare era necesară față de specificul orânduirii socialiste la temelia căreia se găsește avutul obștesc.

De un așa-zis patrimoniu public se vorbește și în dreptul burghez, dar el nu face obiectul unei ocrotiri penale distincte decât sub forma unor infracțiuni speciale (fiscale, vamale, monopoluri de stat). În societatea socialistă toate mijloacele de producție fiind proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă), existența avutului obștesc este fundamentală, iar conținutul social-economic al acestui avut este cu totul deosebit de patrimoniul public din orânduirea capitalistă.

În evoluția istorică a dreptului penal incriminarea furtului nu a lipsit din nici o legislație începând cu cele din îndepărtata antichitate și sfârșind cu cele din epoca contemporană.

Această omniprezență a infracțiunii de furt este confirmată și de vechile noastre pravile și de legiuiri penale anterioare unirii principatelor române.

Codul penal de la 1864 prevedea furtul simplu în art. 306 (compilat după codul penal prusian); dispoziția incriminatoare condiționa existența furtului de luarea lucrului „pe sub ascuns”; această cerință a fost însă interpretată în sensul de „fără voia” persoanei deposedate, clandestinitatea constituind dovada evidentă că în fapt luarea bunului cu învoirea persoanei care deținea acel bun nu era posibilă.

Dispoziția incriminatoare mai cerea ca luarea lucrului să se fi făcut „cu cuget de însușire pe nedrept”. Codul de la 1864 sancționa la fel furtul încercat ca și cel consumat (art. 308) și nu considera că exista furt în caz de „tainice luări” adică sustrageri săvârșite între soți și rude apropiate (art. 306).

Codul penal de la 1936 prevedea furtul simplu în art. 524 alin. (1). Dispoziția incriminatoare cerea ca bunul să nu fie al făptuitorului și să se găsească în posesia sau detenția altuia; ca luarea bunului să se facă fără consimțământul celui care poseda sau deținea bunul și să aibă de scop însușirea pe nedrept a bunului sustras.

Dispoziția aceasta păcătuia prin prolixitatea ei și prin conținutul greșit pe care îl atribuia infracțiunii de furt. Prolixă, fiindcă ceea ce putea fi spus concis prin cuvintele „luare pe nedrept” se spunea confuz, printr-o întreită cerință: lucrul „nu-i aparține”, lucrul „să fie posedat sau deținut de altul”, lucrul să fie luat „în scop de a și-1 însuși pe nedrept”.

Conținutul furtului era greșit stabilit, fiindcă pentru existența furtului nu se cerea ca bunul sustras să nu aparțină făptuitorului, furtul putând fi săvârșit chiar de proprietar atunci când bunul se afla în posesia sau detenția legitimă a altuia.

Dispoziția din art. 524 C. pen. 1936 nu mai prevedea cerința: „luării pe sub ascuns” care exista în Codul de la 1864; o înlocuiește însă cu cerința „fără consimțământul” celui deposedat; menținea cerința ca luarea să se fi făcut „cu cuget de însușire pe nedrept” și cerința exprimată prin cuvintele „în scopul de a și-1 însuși pe nedrept”.

Codul penal din 1936 prevedea în alin. (2) al art. 524 că se considera lucru mobil și orice energie care are valoare economică; iar în alin. (3) prevedea că furtul poate fi comis și de către proprietar sau coproprietar.

Pedeapsa pentru furtul simplu era, în Codul penal de la 1936, închisoarea de la 3 luni la 2 ani și interdicția corecțională de la unu până la 2 ani [art. 524 alin. (4)], iar dacă furtul era săvârșit de un proprietar sau coproprietar, pedeapsa era închisoarea de la 1 lună la un an (art. 527). Tentativa furtului se pedepsea cu închisoare de la o lună și jumătate până la 3 luni [art. 98 alin. (2)].

Furtul între soți, între rude, minor față de tutore se urmăreau numai la plângerea prealabilă (art. 526).

Și sub imperiul Codului penal de împotriva patrimoniului și au extins cadrul incriminărilor la o serie de fapte specifice relațiilor economice din societatea modernă.

Legislațiile penale moderne, menținând categoria infracțiunilor patrimoniale, au conceput, pentru prima oară, împărțirea acestora în două grupuri distincte prin obiectul lor juridic generic, infracțiuni contra avutului obștesc (proprietății publice) și infracțiuni contra avutului personal și particular (proprietate privată). Această divizare era necesară față de specificul orânduirii socialiste la temelia căreia se găsește avutul obștesc.

De un așa-zis patrimoniu public se vorbește și în dreptul burghez, dar el nu face obiectul unei ocrotiri penale distincte decât sub forma unor infracțiuni speciale (fiscale, vamale, monopoluri de stat). În societatea socialistă toate mijloacele de producție fiind proprietate socialistă (de stat sau cooperatistă), existența avutului obștesc este fundamentală, iar conținutul social-economic al acestui avut este cu totul deosebit de patrimoniul public din orânduirea capitalistă.

În evoluția istorică a dreptului penal incriminarea furtului nu a lipsit din nici o legislație începând cu cele din îndepărtata antichitate și sfârșind cu cele din epoca contemporană.

Această omniprezență a infracțiunii de furt este confirmată și de vechile noastre pravile și de legiuiri penale anterioare unirii principatelor române.

Codul penal de la 1864 prevedea furtul simplu în art. 306 (compilat după codul penal prusian); dispoziția incriminatoare condiționa existența furtului de luarea lucrului „pe sub ascuns”; această cerință a fost însă interpretată în sensul de „fără voia” persoanei deposedate, clandestinitatea constituind dovada evidentă că în fapt luarea bunului cu învoirea persoanei care deținea acel bun nu era posibilă.

Dispoziția incriminatoare mai cerea ca luarea lucrului să se fi făcut „cu cuget de însușire pe nedrept”. Codul de la 1864 sancționa la fel furtul încercat ca și cel consumat (art. 308) și nu considera că exista furt în caz de „tainice luări” adică sustrageri săvârșite între soți și rude apropiate (art. 306).

Codul penal de la 1936 prevedea furtul simplu în art. 524 alin. (1). Dispoziția incriminatoare cerea ca bunul să nu fie al făptuitorului și să se găsească în posesia sau detenția altuia; ca luarea bunului să se facă fără consimțământul celui care poseda sau deținea bunul și să aibă de scop însușirea pe nedrept a bunului sustras.

Dispoziția aceasta păcătuia prin prolixitatea ei și prin conținutul greșit pe care îl atribuia infracțiunii de furt. Prolixă, fiindcă ceea ce putea fi spus concis prin cuvintele „luare pe nedrept” se spunea confuz, printr-o întreită cerință: lucrul „nu-i aparține”, lucrul „să fie posedat sau deținut de altul”, lucrul să fie luat „în scop de a și-1 însuși pe nedrept”.

Conținutul furtului era greșit stabilit, fiindcă pentru existența furtului nu se cerea ca bunul sustras să nu aparțină făptuitorului, furtul putând fi săvârșit chiar de proprietar atunci când bunul se afla în posesia sau detenția legitimă a altuia.

Dispoziția din art. 524 C. pen. 1936 nu mai prevedea cerința: „luării pe sub ascuns” care exista în Codul de la 1864; o înlocuiește însă cu cerința „fără consimțământul” celui deposedat; menținea cerința ca luarea să se fi făcut „cu cuget de însușire pe nedrept” și cerința exprimată prin cuvintele „în scopul de a și-1 însuși pe nedrept”.

Codul penal din 1936 prevedea în alin. (2) al art. 524 că se considera lucru mobil și orice energie care are valoare economică; iar în alin. (3) prevedea că furtul poate fi comis și de către proprietar sau coproprietar.

Pedeapsa pentru furtul simplu era, în Codul penal de la 1936, închisoarea de la 3 luni la 2 ani și interdicția corecțională de la unu până la 2 ani [art. 524 alin. (4)], iar dacă furtul era săvârșit de un proprietar sau coproprietar, pedeapsa era închisoarea de la 1 lună la un an (art. 527). Tentativa furtului se pedepsea cu închisoare de la o lună și jumătate până la 3 luni [art. 98 alin. (2)].

Furtul între soți, între rude, minor față de tutore se urmăreau numai la plângerea prealabilă (art. 526).

Și sub imperiul Codului penal de la 1936 erau scoase de sub incidența legii penale furturile simple între muncitori sau funcționari, dacă erau săvârșite la locul de muncă, pentru prima oară și paguba nu depășea 200 lei aplicânduli-se sancțiuni disciplinare (Decretul nr. 320 privitor la consiliile de judecată din întreprinderi și instituții, din 21 iulie 1958).

Codul silvic prevede de asemenea sancțiuni contravenționale pentru furturi silvice când paguba nu depășește 300 de lei.

Situații tranzitorii Codul penal în vigoare în dispoziția din art. 208 alin. (1) prevede pentru conținutul infracțiunii de furt simplu aceleași cerințe ca și Codul penal din 1936, cu excepția cerinței negative: lucrul „să nu aparțină” făptuitorului. Eliminarea acestei cerințe se impunea față de dispoziția alin. (3) al art. 208, cerință care chiar în Codul penal de la 1936 era dezisă de dispoziția alin. (3) din art. 524.

Codul penal în vigoare prevede, ca și Codul penal din 1936, că sunt socotite bunuri mobile și energiile care au o valoare economică: dar extinde asimilarea și la înscrisuri, dând astfel consacrare legislativă unei soluții admisă de doctrina și de practica judiciară încă de mult.

Reglementările din cele două coduri – cel în vigoare din 1969 și cel anterior (din 1936) – fiind sub raportul incriminării aproape identice, în cazul situațiilor tranzitorii nu se vor ivi probleme și dificultăți.

Codul penal în vigoare conține însă o incriminare nouă privitoare la furtul vehiculelor în scopul folosirii lor; fiind vorba de o incriminare nouă ea nu poate fi aplicată la cazuri ce s-au ivit anterior (dacă într-o învinuire de furt de vehicul, săvârșit anterior intrării în vigoare a Codului penal actual, s-ar constata că făptuitorul a săvârșit fapta nu în scopul de a-și însuși vehiculul, ci în scopul de a se folosi de acesta, se va pronunța achitarea), în ceea ce privește pedeapsa furtul simplu este la fel sancționat în Codul penal în vigoare ca și în cel anterior (3 luni la 2 ani). Cât privește pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, observăm că durata acesteia este mai mare în codul actual decât în cel anterior, dar pe când în sistemul Codului penal în vigoare această pedeapsă nu poate fi aplicată decât dacă se pronunță ca pedeapsă principală închisoarea pe cel puțin 2 ani, în sistemul codului penal anterior aplicarea interdicției era totdeauna obligatorie în caz de furt. Așadar, în ipoteza unor eventuale situații tranzitorii va fi mai favorabil Codul penal în vigoare, când pedeapsa principală pe care instanța vrea să o pronunțe este sub 2 ani.

În ceea ce privește tentativa este mai favorabilă pedeapsa din Codul penal anterior (1 lună și jumătate până la 3 luni) decât cea din Codul penal în vigoare.

Pentru furtul simplu săvârșit de proprietar sau coproprietar, Codul penal în vigoare nu mai prevede o reducere de pedeapsă, așa că în caz de situații tranzitorii este mai favorabil Codul penal anterior.

Cu privire la furtul dintre soți, rude apropiate, minor față de tutore, Codul penal actual, ca și cel anterior, prevede că urmărirea se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În Codul penal de la 1864 împrejurările care agravau delictul de furt erau prevăzute în art. 309-310, iar în art. 311-315 se arăta ce se înțelegea prin casa de locuit, escaladare, efracțiune și chei mincinoase. Agravarea pedepsei diferă după gravitatea presupusă a împrejurărilor enumerate în lege. Deși codul de la 1864 nu folosea denumirea de furt calificat, în practică modalitățile agravate prevăzute de lege erau socotite ca fiind furturi calificate.

Codul penal de la 1936 prevedea furtul calificat folosind această denumire; în art. 525 erau enumerate detaliat diferitele împrejurări calificante, grupate după specificul lor: împrejurări privind locul săvârșirii; împrejurări privind timpul săvârșirii; împrejurări privind mijloacele de săvârșire, împrejurări privind modul săvârșirii și împrejurări privind calitatea făptuitorului. Enumerarea amănunțită din codul de la 1936 amintea cazuistica legiuirilor din evul mediu, puțin recomandabilă pentru un cod penal modern, științific elaborat. Pedeapsa furtului calificat varia după felul împrejurării calificante.

În vechile legislații penale abuzul de încredere, alături de alte
infracțiuni patrimoniale, făcea parte din grupul așa-denumit al furturilor improprii. Mai târziu, abuzul de încredere a fost incriminat ca infracțiune distinctă față de infracțiunea de furt, sub variate denumiri: abuz de încredere, deturnare, însușire pe nedrept etc. În legislațiile penale
moderne au fost apoi incriminate separat abuzul săvârșit de un detentor
al bunului altuia (însușire nedreaptă, deturnare) și abuzul săvârșit de cel
însărcinat cu administrarea unor bunuri (gestiune frauduloasă, infidelitate).

Codul penal de la 1864 incrimina în art. 322-331, sub denumirea de „abuz de încredere”, o serie de fapte (abuzul de slăbiciunea unui incapabil, abuz de încredere propriu-zis, abuzul de încredere profesional și altele). Infracțiunea de abuz de încredere propriu-zisă era prevăzută în art. 323 care enumera limitativ raporturile patrimoniale în legătură cu care se putea comite infracțiunea (închiriere, depozit, mandat și locațiune de servicii). Fapta era pedepsită cu închisoare și amendă.

În Codul penal de la 1936 abuzul de încredere era prevăzut în art. 537. Dispoziția incriminatoare nu conținea o enumerare a raporturilor juridice care puteau constitui situații premisă a acțiunii abuzive; dimpotrivă, prevedea că posesiunea sau detențiunea bunului putea avea la bază „orice titlu”.

Pedeapsa era închisoarea corecțională de la 6 luni la 3 ani. Acțiunea penală nu putea fi pusă în mișcare decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; părțile se puteau împăca.

În dispozițiile din art. 538 erau prevăzute anumite agravante legale, pedeapsa fiind în acest caz închisoarea de la 1 la 5 ani.

I.2 Elemente de drept comparat

A. Infracțiunile contra patrimoniului în dreptul italian.

Legea penală italiană distinge infracțiunile contra patrimoniului după cum au la bază violența contra persoanei sau asupra lucrurilor ori au la bază frauda. Această clasificare devenită tradițională a fost preluată de la juriștii evului mediu care făceau deosebirea între faptele contra patrimoniului comise prin violență și cele comise prin fraudă (aut vi, aut frauda delinquitur). Comentatorii Codului penal italian au remarcat însă că această împărțire a infracțiunilor contra patrimoniului nu cuprinde toate infracțiunile, existând multiple infracțiuni care nu puteau fi situate în nici una dintre aceste categorii. De aici și eforturile unor autori de a identifica alte clasificări ale infracțiunilor contra patrimoniului, mai cuprinzătoare. S-au exprimat însă și păreri în sensul inutilității oricăror clasificări, dată fiind creșterea continuă, în condițiile vieții moderne, a formelor și metodelor de agresiune a patrimoniului. S-a adăugat și argumentul că scopul părții speciale a dreptului penal este de a înlesni cunoașterea aprofundată a legii penale și soluționarea corectă a controverselor care se ridică în legătură cu interpretarea acesteia, orice alte preocupări, cum ar fi cele de sistematizare, de clasificare a acestor infracțiuni, fiind fără importanță. Această din urmă idee a rămas însă izolată, doctrina majoritară italiană împărtășind părerea opusă, în sensul că împărțirea infracțiunilor contra patrimoniului, chiar dacă nu contribuie la o cunoaștere mai profundă a acestor infracțiuni (nu are o însemnătate dogmatică), este utilă în scopuri didactice, contribuind la fixarea mai temeinică a noțiunilor cu care operează legiuitorul în această materie.

Cei mai mulți autori italieni clasifică infracțiunile contra patrimoniului în:

– Infracțiuni de agresiune unilaterală, în cadrul cărora se situează infracțiunile de sustragere (furtul, tâlhăria), infracțiunile de abuz asupra bunurilor patrimoniale (abuzul de încredere), infracțiunile de distrugere, infracțiunile de tulburare de posesie și de abuz asupra imobilului altuia;

– Infracțiuni săvârșite în cooperare cu victima, în cadrul cărora se situează infracțiunea de șantaj și sechestrarea de persoane în scop de șantaj, înșelăciunea, camătă și abuzul de starea de slăbiciune a unor persoane;

– Infracțiuni de producere și consolidare a daunei patrimoniale în cadrul cărora se situează tăinuirea și reciclarea banilor proveniți din infracțiune.

Din prima grupă de infracțiuni, de agresiune unilaterală contra patrimoniului (infracțiuni de sustragere) fac parte, așa cum am arătat, furtul care este reglementat în mai multe variante (furtul comun, furturi minore, sustragerea din proprietatea comună, furtul în viața militară, furtul comis la bordul vaselor de un membru al echipajului). Vom analiza numai primele 3 categorii de furt, incriminări care își au sediul în codul penal, ultimele două fiind cuprinse în legi speciale.

Furtul în concepția legislației italiene cuprinde următoarele elemente fundamentale: existența unei sustrageri a unui bun mobil din detenția altuia, trecerea bunului în detenția făptuitorului, existența unui obiect material (care trebuie să fie un bun mobil al altuia), să existe o daună patrimonială, iar făptuitorul să fi acționat cu un doi specific, adică în scopul de a obține un profit.

Întocmai ca în legea penală română, furtul implică o deposedare a celui care avea anterior posesia sau detenția bunului. Legea penală română consideră că urmarea imediată a faptei, sub aspect penal, nu este dauna patrimonială, ci schimbarea ilicită a situației de fapt pe care bunul o avea anterior; paguba este consecința de drept civil a furtului; dacă făptuitorul restituie bunul sau îl despăgubește pe cel de la care a luat bunul, infracțiunea va subzista. De asemenea, legea penală română, sub aspectul laturii subiective, pretinde să existe un dol specific (o intenție calificată prin scop), dar scopul nu trebuie să fie obținerea unui profit (ca în legea penală italiană), ci scopul este însușirea pe nedrept a bunului, iar în cazul sustragerii unui vehicul, să existe scopul de a folosi pe nedrept vehiculul; fără să intereseze dacă prin aceasta făptuitorul a obținut sau nu un profit.

Subiectul activ al infracțiunii, după legea italiană, poate fi orice-persoană; numai în cazul furtului în viața militară sau de pe bordul unui vas, subiectul activ trebuie să fie calificat.

Doctrina italiană nu se preocupă de obiectul juridic specific fiecărei infracțiuni, ci numai de obiectul material (problematica obiectului juridic se epuizează în cadrul explicațiilor generale date cu privire la infracțiunile contra patrimoniului). Obiectul material al furtului este nu numai obiectul pe care detentorul sau posesorul îl are în mână sau în apropiere, adică într-o sferă unde are posibilitatea de acces imediat, dar și dacă obiectul se află la distantă dacă subiectul păstrează posibilitatea de a stabili contactul fizic cu bunul însuși (de pildă, în cazul lucrurilor uitate, subiectul cunoscând locul unde se află lucrul și fiind în măsură să-1 recapete oricând; sau în cazul lucrurilor lăsate nesupravegheate dar care se situează în sfera de acces a deținătorului imediat (cum ar fi barca proprie lăsată legată de mal, ori autovehiculul lăsat în fața gării pentru a continua voiajul cu trenul, sustragerea tacâmurilor de un comesean, sustragerea de către femeia de serviciu de lucruri din casa patronului, sustragerea de mărfuri de către client, de cărți din sala de lectură, a benzinei de către șofer etc).

Sub aspectul elementului material, furtul se consumă prin sustragere, dar și prin imposedarea făptuitorului, elemente pe care doctrina și jurisprudența le analizează distinct, deoarece ele pot să existe autonom; dacă nu se realizează ambele urmări nu există infracțiunea de furt. În concepția doctrinei italiene, spre deosebire de cea română care a adoptat teza contrară, nu există furt (ci tentativă de furt) dacă bunul a continuat să rămână în sfera de supraveghere a detentorului (de pildă, se mai află în casă ascuns de făptuitor, ori se află chiar asupra acestuia) deoarece în asemenea situații subiectul pasiv încă nu a pierdut contactul material cu bunul, iar făptuitorul nu a dobândit posibilitatea de a dispune în mod liber de bunul furat. Va exista furt consumat dacă făptuitorul, chiar dacă n-a părăsit teritoriul unei ferme, a dobândit posibilitatea de a dispune autonom de bunul sustras. În felul acesta doctrina italiană s-a situat pe punctul de vedere după care consumarea furtului nu se evaluează după un criteriu material-spațial, ci după un criteriu personal, adică subiectul activ să fi căpătat posibilitatea de a dispune autonom de bun, iar subiectul pasiv să fie lipsit de o atare posibilitate.

În doctrina română aceste momente nu sunt tratate separat, considerându-se că implicit, o dată cu sustragerea, adică prin schimbarea situației bunului acesta nu se mai află la dispoziția persoanei care îl avea anterior în detenție sau posesie și, totodată, se realizează și trecerea bunului la dispoziția făptuitorului (imposedarea). Într-o asemenea concepție este justificat să se admită posibilitatea consumării furtului chiar dacă acesta este dosit de făptuitor în incinta imobilului în care s-a aflat anterior, urmând ca la momentul potrivit să-1 ducă în alt loc.

O atare poziție este discutabilă în raport cu viziunea italiană. După autorii italieni cele două momente pot să se petreacă la o distanță de timp una din alta și chiar în locuri diferite (de pildă dacă făptuitorul aruncă în curte sau din tren lucrurile sustrase urmând ca mai târziu să le ridice). Între cele două momente poate interveni desistarea voluntară sau împiedicarea producerii rezultatului, deoarece până la luarea efectivă a bunului (împosedarea) infracțiunea nu s-a consumat, neproducându-se rezultatul cerut de lege.

Furtul este calificat, potrivit legii penale italiene (art. 625), în următoarele împrejurări:

– dacă făptuitorul folosește violența asupra lucrurilor sau întrebuințează orice alt mijloc fraudulos;

– dacă făptuitorul, pentru a comite furtul, se introduce într-un edificiu sau în alt loc destinat pentru locuință;

– dacă făptuitorul are asupra sa arme sau substanțe narcotice fără a le folosi;

– dacă fapta este săvârșită cu abilitate (furtul de buzunar sau smulgând lucrul din mâna sau de pe victimă (de exemplu, furtul cravatei, a unui lănțișor etc);

– dacă fapta se comite de trei sau mai multe persoane sau de o persoană travestită, sau simulând o calitate oficială sau de o persoană însărcinată cu un serviciu public;

– când fapta este comisă asupra bagajului călătorilor din orice vehicul, pe scară, de pe bancă, din hoteluri sau din alte locuri unde se consumă alimente și băuturi;

– dacă fapta este comisă asupra lucrurilor aflate în unități publice sau supuse sechestrului sau expuse din necesitate, obicei ori destinație încrederii publice ori destinate unui serviciu de utilitate publică, sau cu scop de apărare contra unor evenimente prejudiciabile pentru colectivitate sau de manifestare a venerației, a respectului față de anumite lucruri;

– dacă fapta este comisă asupra a trei sau mai multe animale adunate în turmă sau asupra bovinelor, cabalinelor chiar neadunate în turmă;

– dacă fapta este comisă asupra armelor, munițiilor sau substanțelor explozive în arsenale sau depozite ori în alte locuri destinate păstrării acestora.

Așa cum se observă, unele elemente circumstanțiale agravante sunt similare celor din legea penală română, altele sunt diferite în raport cu tradițiile și necesitățile represive ale societății italiene. Am atrage atenția asupra agravantei privind violența asupra lucrurilor, împrejurare care deosebește furtul de tâlhărie unde violența se exercită asupra persoanelor. Lipsa unei asemenea agravante în legea noastră penală a determinat pronunțarea de soluții controversate în interpretarea elementului material al infracțiunii de tâlhărie.

B. Infracțiunile contra patrimoniului în dreptul francez.

Potrivit Codului penal francez (art. 311-1), furtul înseamnă sustragerea frauduloasă a lucrului altuia, iar sustragerea în sens propriu este definită în doctrina penală ca actul material prin care are loc trecerea posesiei unui obiect din mâna deținătorului legitim în aceea a autorului infracțiunii.

Este asimilat furtului și sustragerea frauduloasă a energiei în prejudiciul altei persoane (art. 311-2).

Sustragerea poate avea loc prin deplasarea materială a bunului (prendre ou enlever) împotriva voinței proprietarului sau posesorului legitim. Aceasta înseamnă că remiterea voluntară a lucrului nu constituie sustragere, chiar dacă este din eroare (de pildă, acela care reține o monedă înmânată din eroare de către casier); cel mult va putea răspunde pentru abuz de încredere cel care a primit un lucru cu obligația restituirii (de pildă, agentul refuză să restituie bunul primit în păstrare).

Remiterea involuntară constituie însă sustragere. Este involuntară remiterea când emană de la o persoană a cărei voință n-a fost liberă și conștientă, ori dacă remiterea a fost provocată de beneficiar; în primul caz fapta va constitui furt, iar în al doilea înșelăciune (escrocherie). În doctrina și jurisprudența franceză s-a admis că există o sustragere frauduloasă și atunci când proprietarul a acceptat să i se ia lucrul, dar numai ca detenție materială, fără să-i confere și posesia (de exemplu, comite infracțiunea de furt acela care reține portofelul încredințat de o persoană ale cărei mâini erau încărcate cu pachete; tot astfel cumpărătorul pe credit nu are decât detenția materială a lucrului până la plata integrală a prețului.

Obiectul sustragerii (obiectul material) este lucrul (chose) exprimat prin cel mai vag și mai imprecis cuvânt din limba franceză; în jurisprudență termenul a fost însă precizat și nuanțat pentru a răspunde necesităților moderne de represiune.

Prin lucru se înțelege un lucru mobil, corporal, susceptibil de a fi deplasat; nu interesează dacă este vorba de lucruri având o valoare patrimonială sau de lucruri care servesc la constatarea unui drept. Fac parte dintre lucrurile mobile și cele care servesc ca suport material al unor bunuri incorporale, cum ar fi manuscrisele, planurile, documentele, banda magnetică, dischetele informatice. Nu sunt lucruri în înțelesul legii penale prestațiile de servicii (de pildă, folosirea abuzivă a unui aparat telefonic al altei persoane, faptă care ar putea fi eventual încadrată în infracțiunea de înșelăciune).

Doctrina și jurisprudență franceză au admis că obiectul furtului ar putea fi și uzul (folosirea temporară a obiectului), formulă care s-a extins de la furtul folosinței autovehiculelor, la sustragerea de documente ori a dischetelor numai pentru timpul necesar copierii acestora, după care sunt restituite. Instanțele franceze au tendința de a sancționa asemenea fapte comise de funcționari în dauna patronului ca infracțiune de furt, și nu ca abuz de încredere (Curtea de Casație dec. 19, ian. 1994). Este asimilat furtului, prin art. 311-2, și sustragerea frauduloasă de energie electrică (branșamentul clandestin, modificarea contorului pentru a nu înregistra consumația etc.); constituie însă o incriminare specifică (art. 79-1, 79-5 din Legea din 30 sept. 1986 privitoare la libertatea de comunicare), și nu infracțiunea de furt, fapta de captare frauduloasă a unei emisiuni televizate codificate.

În ce privește latura subiectivă, infracțiunea de furt se comite, cu un dol special, făptuitorul acționând cu intenția de a se comporta ca un proprietar față de lucrul sustras, chiar dacă această comportare are caracter temporar (de pildă; în cazul furtului folosinței autovehiculului sau pentru fotocopierea documentelor). Deși mobilul nu interesează pentru existența infracțiunii de furt, instanțele vor putea să țină seama de acesta la individualizarea pedepsei. După părerea doctrinei și jurisprudenței franceze, făptuitorul n-ar putea justifica furtul invocând detenția ilegală a bunului de către victimă sau faptul că aceasta a obținut bunul în condiții suspecte, chiar delictuoase (Curtea de Casație, dec. 5 iunie 195G, 5 nov. 1985), deoarece nu s-ar putea admite ca o persoană să-și facă dreptate singură în loc să utilizeze căile pe care dreptul i le pune la dispoziție. Va constitui furt sustragerea de către creditor a unui bun aparținând debitorului pentru a-1 sili să-i constituie un gaj sau reluarea de către vânzătorul neplătit a bunurilor deja livrate. Nu comite însă infracțiunea de furt acela care refuză să restituie obiectul, dacă factura pentru reparație n-a fost achitată.

Furtul se sancționează mai grav când este săvârșit în următoarele împrejurări (art. 311-4):

– furtul comis de mai multe persoane acționând în calitate de autor sau complice, fără însă să se fi constituit în bandă organizată;

– furtul comis de o persoană depozitară a autorității publice sau însărcinată cu prestarea unui serviciu public, în timpul exercitării sau cu ocazia exercitării funcțiilor sau serviciului;

– furtul comis de o persoană care și-a atribuit pe nedrept calitatea de persoană depozitară a autorității publice sau însărcinată cu prestarea unui serviciu public;

– furtul precedat, însoțit, sau urmat de violențe asupra altuia fără ca să producă victimei o incapacitate totală de muncă;

– furtul înlesnit de starea de vulnerabilitate a persoanei datorită vârstei, bolii, infirmității, unei deficiențe fizice sau psihice, existenței unei gravidități, vulnerabilități vizibile sau cunoscute de autor;

– furtul comis într-un loc care servește drept locuință, ori este utilizat sau destinat depozitării de bani, valori, mărfuri sau materiale, agentul introducându-se în aceste locuri prin viclenie, efracție sau escaladare;

– furtul comis dintr-un vehicul destinat transportului în comun de persoane;

– furtul precedat, însoțit sau urmat de acte de distrugere, degradare sau deteriorare.

C. Infracțiunile contra patrimoniului în dreptul german.

Legea penală germană nu cuprinde un capitol anume cu incriminări privitoare la faptele contra patrimoniului. Asemenea incriminări se găsesc atât în secțiunea privitoare la furt și sustragere (secțiunea 19), în secțiunea privind tâlhăria și șantajul (secțiunea 20), în secțiunea referitoare la favorizare și tăinuire (secțiunea 21), în secțiunea privind înșelăciunea și infidelitatea (secțiunea 22), în secțiunea cu privire la abuzul în realizarea interesului personal (secțiunea 25), în secțiunea privind distrugerea (secțiunea 27).

Doctrina penală clasifică însă infracțiunile contra patrimoniului în infracțiuni contra proprietății (furtul, sustragerea, tâlhăria, distrugerea) infracțiuni contra altor drepturi patrimoniale (braconajul, sustragerea de bunuri sechestrate, zădărnicirea executării silite); infracțiuni contra patrimoniului ca totalitate (șantajul, înșelăciunea în activitatea de asigurări, înșelăciunea prin calculator; înșelăciunea în subvenții și credite, camătă, folosirea abuzivă de cecuri și cărți de credite, tăinuirea, spălarea banilor, îndepărtarea neautorizată de la locul accidentului).

Se observă că autorii germani înscriu printre infracțiunile contra patrimoniului și infracțiuni cărora legea și doctrina noastră penală nu le atribuie această calitate (de exemplu, infracțiunea de braconaj, de zădărnicire a executării silite, spălarea banilor, îndepărtarea de la locul accidentului ș.a.), în timp ce alte infracțiuni socotite în doctrina română ca fiind contra patrimoniului nu figurează printre acestea (de exemplu pirateria, tulburarea de posesie și altele).

Furtul (§ 242) este definit în legea penala germană ca fiind fapta aceluia care sustrage un lucru mobil al altuia cu scopul de a și-1 însuși ilegal pentru sine sau pentru altul (Diebstahl). Pedeapsa este închisoarea până la 5 ani sau amendă.

Prin lucru mobil se înțelege un lucru corporal; animalele sunt considerate lucruri; nu interesează valoarea lucrului, chiar scrisorile particulare pot fi obiect material al furtului; nu interesează nici dacă este vorba de lucruri lichide ori gazoase; este exclusă însă energia electrică. Lucrul mobil este lucrul care poate fi deplasat, chiar dacă este desprins dintr-un imobil (ferestre, uși ale unei clădiri sau recolte de pe câmp). Un lucru este străin dacă aparține altuia decât făptuitorului; lucrurile fără stăpân nu sunt obiect material al furtului; bunul aflat în coproprietate este pentru un coproprietar lucru străin dacă și-1 însușește fără acordul celuilalt coproprietar. Nu interesează dacă lucrul sustras are o proveniență imorală (plata relațiilor homosexuale sau banii încasați de o prostituată).

Obiectul material al furtului este nu numai obiectul aflat în proprietatea (posesia) altuia, dar și cel aflat în deținerea precară a altuia; prin deținere se înțelegere exercitarea în fapt a voinței de a stăpâni lucrul. Dacă, făptuitorul a sustras bunul de la o persoană decedată (care nu mai exercită voință de stăpânire asupra lucrului), nu va exista furt, lipsind acțiunea de însușire (bunul nu era în deținerea nimănui). Există însă o atare voință în cazul când victima dormea sau era inconștientă. Această voință este de presupus că se exercită asupra tuturor lucrurilor din casă (ca atare, sustragerea unei bijuterii de către slujnică din dormitor va fi furt; nu va fi furt dacă (cineva a sustras lucrul pierdut de victimă în fața casei ori pe scara blocului). Bunul este socotit uitat dacă a fost lăsat de deținător într-un restaurant, ori la cinematograf; însușirea lui va constitui furt. Constituie furt fapta de a obține de la automatele publice produsele respective, introducând în ele monezi străine. În acest caz acordul proprietarului de a livra produsele este condiționat de existența plății în monezile prescrise, și nu în alte condiții. Nu constituie furt consumat dacă sustragerea s-a produs în timp ce făptuitorul era observat de organele de poliție; în acest caz există o tentativă de furt. Unele instanțe au decis că în acest caz ar exista, pe lângă tentativa la flirt, și infracțiunea consumată de însușire (Unterschhgung). Asemenea soluții se abat însă de la jurisprudența constantă, în sensul că fapta constituie numai tentativă la furt. S-a admis însă că există infracțiune consumată de furt dacă făptuitorul sustrage bunuri dintr-un magazin cu autoservire sau obișnuit introducând obiectul în buzunar sau în poșetă, ori în sacoșa personală. Este discutabilă această soluție dacă fapta se comite sub directa observare a personalului magazinului. Jurisprudența dominantă este în sensul infracțiunii consumate de furt chiar dacă personalul magazinului ar fi putut interveni în orice moment pentru a preveni fapta. Există însă și părerea după care în situația de mai sus există tentativă la furt până în momentul când făptuitorul a trecut de casierie fără să achite valoarea bunului. Se susține, în această părere, că până în acel moment patronul magazinului continuă să-și exercite voința de stăpânire asupra lucrului (Eser, Sehonke/Schroder, Mayer).

În jurisprudența germană este discutabilă existența furtului în cazul persoanei care a substituit unei bancnote de 100 de mărci, o sumă în monedă de aceeași valoare.

S-a motivat că în acest caz este prezumat consimțământul persoanei pentru a se efectua o atare operație; de asemenea, că în acest caz lipsește obiectul juridic al infracțiunii. Soluția majoritară propune însă abandonarea teoriei formale asupra furtului (este furt orice sustragere, indiferent de valoarea bunului sustras) și adoptarea unei teorii substanțiale care ține seama de valoarea economică a bunului sustras (Wertsummentheoric).

În ce privește scopul sustragerii, și anume însușirea (se uf dominum gerere), adică voința de a se comporta ca stăpân al lucrului, există o unanimitate de păreri în doctrina penală. Discutabil este însă obiectul însușirii. După teoria formală, ceea ce este relevant pentru infracțiunea de furt este însușirea lucrului însuși, și nu valoarea care s-ar putea obține (Binding, Maurach, Rudolphi), pe când în cadrul teoriei valorii (substanțiale) se consideră că ceea ce se însușește este valoarea economică a bunului (Frank). Aceasta înseamnă că în cazul sustragerii unui carnet CEC, de pildă, în raport cu prima teorie, făptuitorul ar urma să răspundă numai pentru sustragerea carnetului, pe când în raport cu teoria valorii ar urma să răspundă pentru suma pe care făptuitorul intenționa să o ridice, fraudulos, de la Casa de economii, pe baza carnetului sustras.

Doctrina dominantă s-a raliat însă unei teorii mixte, motivându-se că, prin concept, furtul constituie o infracțiune contra proprietății și nu o infracțiune care sancționează faptele de îmbogățire a persoanei; ca urmare, se poate apela la teoria valorii bunului numai în raport cu specificul acțiunii făptuitorul; acesta urmărea să sustragă lucrul, dar și folosul implicat în lucru (lucrum ex re).

În viziunea doctrinei germane actul însușirii are două componente: deposedarea (Enteignung) și împosedarea (Aneignung), prima constituind o componentă negativă, iar a doua o componentă pozitivă. Împosedarea este concepută ca putând fi de mai lungă durată sau chiar de scurtă durată. Împosedarea poate fi numai provizorie, pentru folosirea lucrului (Wessels, Bockelmann, Eser). Împotriva acestei „spargeri a însușirii” în două componente s-a susținut (Arzt/Weber) că este suficient să concepem însușirea ca o atribuire a puterii de dominație asupra lucrului, făptuitorul comportându-se ca și cum ar fi fost adevăratul posesor (se ut dominum gerere) pentru a caracteriza ambele componente ale însușirii.

În teoria dominantă, care admite existența celor două componente se susține că prin componenta deposedării infracțiunea de furt se deosebește de aceea a însușirii (însușire fără deposedare), pe de o parte, și de furtul folosinței (huium usus), pe de altă parte. De asemenea, componenta împosedării exclude simpla acțiune de luare a lucrului în vederea distrugerii. Se motivează că nu va exista furt, lipsind componenta împosedării, dacă făptuitorul sustrage bunul pentru a-l sfărâma, abandona, arunca. Nu interesează dacă distrugerea lucrului are loc chiar în momentul sustragerii sau în alt loc și alt moment socotit de făptuitor mai adecvat realizării acestei intenții. De pildă, nu constituie furt, lipsind componenta împosedării, fapta aceluia care sustrage o păsărică din colivie pentru a-i da drumul să zboare. În acest caz făptuitorul va răspunde pentru distrugere.

Furtul se sancționează mai grav (§ 243) (cu închisoare de la 3 luni la 10 ani), când:

– făptuitorul pentru comiterea furtului se introduce într-o clădire, într-un spațiu afectat afacerilor sau serviciilor ori într-un alt loc închis, folosindu-se de chei false sau de un alt instrument de deschidere sau pătrunde pe ascuns în locurile respective;

– făptuitorul sustrage un lucru care era asigurat în mod deosebit împotriva sustragerii, printr-un dispozitiv de închidere sau prin alt mecanism de apărare;

– făptuitorul comite fapta cu profesionist;

– când sustrage dintr-o biserică sau din alt loc care servește la exercitarea unui cult religios sau este consacrat venerației religioase;

– când sustrage un lucru de mare importanță pentru știință, artă, istorie sau pentru dezvoltarea tehnicii, și care se află într-un loc accesibil sau expus publicului;

– când sustrage un lucru care ar fi fost de folosință pentru ajutorarea altor persoane în cazul unui accident sau pericol comun;

– când sustrage o armă de foc pentru care, potrivit legii, trebuie autorizație, sau o mitralieră, un pistol mitralieră, o armă automată sau semiautomată ori o materie explozivă conținută într-o armă de război, în sensul legii asupra controlului armelor de război și asupra materiilor explozive.

– în cazul ipotezelor de la pct. 1-4 este exclusă agravarea dacă lucrul prezintă o valoare redusă.

Alte forme agravate ale furtului sunt prevăzute în § 244.

Se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 10 ani acela care comite un furt în cazul în care el sau alt participant:

– poartă o armă sau un alt instrument periculos;

– poartă asupra sa un instrument sau alt mijloc pentru a înfrânge sau preveni rezistența altei persoane prin constrângere sau amenințarea cu constrângerea.

– săvârșește fapta ca membru al unei bande care s-a constituit pentru săvârșirea continuă de tâlhării sau furturi și cu participarea unui alt membru al bandei.

– săvârșește fapta de furt, iar pentru comiterea acesteia pătrunde într-o locuință cu chei false sau folosind un alt mijloc de deschidere sau pătrunde pe ascuns într-o locuință.

De asemenea, în § 244 litera a este incriminată o altă formă agravată a furtului. Se pedepsește cu închisoare de la un an până la 10 ani acela care săvârșește furtul prevăzut în § 245 al. 1 pct. 2 (sustragerea unui lucru asigurat în mod deosebit contra sustragerii) și § 244 pct. 1 sau 5, (furtul cu arme sau cu mijloace de constrângere a persoanei ori furtul dintr-o locuință), ca membru al unei bande, constituită pentru săvârșirea continuă de tâlhării sau furturi și cu colaborarea unuia dintre membrii bandei.

Legea penală germană prevede și ipoteza când furtul se comite în condiții mai puțin grave, situație în care pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 5 ani (art. 244 litera a alin. final).

CAPITOLUL II : ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE FURT SIMPLU ȘI FURT CALIFICAT

II.1 Condiții preexistente

II.1.1 Obiectul infracțiunii

II.1.1.1 Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracțiunilor contra patrimoniului este reprezentat de valoarea socială pe care o constituie patrimoniul și ansamblul relațiilor sociale ce se nasc, se desfășoară și se dezvoltă în legătură cu respectiva valoare socială, îndeosebi sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, inclusiv sub aspectul obligației de a menține situația juridică inițială a bunului ce face parte din acel patrimoniu.

Infracțiunea de furt are ca obiect juridic special acele relații sociale cu caracter patrimonial, referitoare la posesia și detenția asupra bunurilor mobile.

Infracțiunea de furt (art. 208, 209, 210 C. pen.) are ca obiect juridic special relațiile sociale care pentru normala lor evoluție presupun respectarea posesiei sau detenției bunurilor mobile aflate în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice.

Incriminarea protejează situația de fapt, apartenența fizică a unui bun mobil la un anumit patrimoniu.

Art. 208 constituie un mijloc de drept penal pentru ocrotirea posesiei, indiferent de natura sa, licită sau ilicită, care este aplicabil numai în cazul atingerilor aduse patrimoniului prin sustragerea unor lucruri. Când posesia mobilului a fost pierdută datorită altor cauze, posesorul are la îndemână o acțiune în restituire sau o acțiune în despăgubiri în cadrul unui proces civil. În titlul III al părții speciale a Codului penal furtul reprezintă infracțiunea caracteristică. Fiind cea mai veche infracțiune contra patrimoniului, ea este în același timp un cadru general pentru toate celelalte fapte din acest titlu.

În doctrină s-a discutat situația posesorului de rea-credință, măsura în care el este ocrotit de dispozițiile legale care incriminează sustragerile din patrimoniul său.

Posesia de rea-credință nu este ocrotită contra proprietarului bunului mobil. O asemenea concluzie o deducem printr-o interpretare per a contrario a dispozițiilor art. 208 alin. 3 C. pen., care și ele nu fac altceva decât să transpună pe planul dreptului penal regula, din dreptul civil, conform căreia posesorul de rea-credință nu se poate bucura de prezumția de proprietate. Față de el dispozițiile art. 1909 C.civ. sunt inaplicabile întrucât art. 972 C.civ. ocrotește explicit numai posesia de bună-credință a mobilului. Consecința pe plan civil o constituie posibilitatea pentru proprietar de a uza de acțiunea în revendicare împotriva posesorului de rea-credință, iar în penal, nesocotirea unei asemenea posesii de către proprietarul bunului mobil, care și-l ia înapoi, nu constituie furt.

În dreptul civil s-a exprimat opinia conform căreia în situațiile în care art. 1909 Cod civil nu are aplicabilitate și, drept urmare, proprietarul își poate revendica bunul mobil de la posesorul de rea-credință, ar avea același drept și depozitarul sau creditorul gajist. Și aceștia din urmă ar putea uza de acțiunea în revendicare, deși, în raport cu adevăratul proprietar, sunt detentori precari. Soluția se bazează pe obligațiile detentorilor de a conserva bunul și de a-1 restitui proprietarului.

Acceptarea soluției, pe care o considerăm întemeiată, va produce și pe planul aplicării dispoziției prevăzute în art. 208 alin. 3 C. pen. efecte, în sensul că posesia nelegitimă poate fi nesocotită -fără a se atrage răspunderea penală- nu numai de către proprietar, ci și de detentorii care aveau, în raport cu proprietarul, obligațiile mai sus amintite. Acești detentori precari trebuie considerați ca acționând în numele și în interesul proprietarului. Ei efectuează tocmai acțiunea pe care legea o admite, prin intermediul dispoziției prevăzute în art. 208 alin. 3 C. pen., proprietarului de a-și proteja dreptul său, adică de a-și urmări bunul aflat în mâinile unui dobânditor nelegitim.

Dar inclusiv posesia de rea-credință rămâne în sfera de ocrotire a art. 208 în orice alte situații, decât acelea în care făptuitorul este proprietarul bunului său, așa cum am opinat, făptuitorul este un detentor precar.

S-ar putea spune că norma juridică penală nu trebuie să ocrotească orice situație de fapt, ci numai pe aceea conformă cu legea. Persoana care a dobândit un bun pe o cale nelegală nu poate pretinde apărarea acestei situații cu ajutorul dreptului. Spre exemplu, îl vom pedepsi pe hoțul care a furat un bun de la altul, bun pe care acesta din urmă 1-a sustras și el. Ce fel de dreptate s-ar face aici și cui? Obiectul infracțiunii reprezintă, în esența sa, valoarea ocrotită de legiuitor, o valoare socială pentru protecția căreia, prin intermediul normei penale, statul se angajează într-un raport juridic cu toți destinatarii legii, și deci logic este să considerăm că această valoare nu poate fi decât una pozitivă, în cazul nostru o posesie sau detenție de bună-credință.

Opinia dominantă, pe care o împărtășim, în doctrina și practica juridică penală este în sensul că și posesia nelegitimă este ocrotită, deoarece nimeni nu poate sustrage bunuri din patrimoniul altuia pe motiv că vede în titularul patrimoniului lezat un posesor nelegitim. S-ar ajunge la perturbarea și instabilitatea relațiilor patrimoniale din moment ce fiecare s-ar socoti îndreptățit să atenteze la avutul altuia, pe care l-ar socoti întemeiat fraudulos.

Cel care voiește să releve caracterul nelegitim al unei posesii nu trebuie să o facă pe calea sustragerii bunului la care ea se referă, căci o astfel de faptă vădește intenția de îmbogățire fără just temei a autorului sustragerii.

În cazul art. 208 C. pen., putem spune că respectarea situației de fapt, a poziției fizice a bunurilor în patrimoniu, constituie o veritabilă situație premisă pe care legea o pretinde ca atare, pentru pașnica posesie și pentru evoluția corespunzătoare a ordinii juridice în relațiile patrimoniale. Ocrotirea penală vizează, prin urmare, o stare de fapt, constând în aspectul obiectiv, aparent al stăpânirii unui bun mobil corporal, situație comună atât dreptului de proprietate, cât și posesiei sau detenției. Procedând astfel, legea protejează, implicit, dreptul de proprietate deoarece posesia de bună-credință – și buna-credință se prezumă – valorează titlu de proprietate (art. 1909 alin. 1 C. civ.).

O asemenea înțelegere a obiectului ocrotirii normei juridice din art. 208 C.pen. slujește, inclusiv posibilității urmăririi mai lesnicioase a bunului de către posesorul de bună-credință care și-a pierdut posesia (în realitate a pierdut numai elementul ei material-corpus), datorită furtului, urmărire care se îngreunează dacă bunul trece în mâinile unui al doilea posesor de rea-credință.

În consecință, în penal, faptul că ulterior sustragerii se dovedește reaua-credință a posesiei care a încetat datorită sustragerii, sau caracterul nelegitim al unei posesii de bună-credință în raport cu mobilul sustras, nu are efecte asupra răspunderii penale a făptuitorului sustragerii, deoarece furtul s-a consumat la momentul în care, prin schimbarea poziției de fapt a bunului, care a fost scos din avutul victimei și trecut în posesia făptuitorului. Astfel, s-a înfrânt dispoziția legii care pretinde să nu se modifice starea de fapt a bunului într-un anume patrimoniu.

II.1.1.2 Obiectul material

Obiectul material al infracțiunilor contra patrimoniului îl constituie bunurile mobile sau imobile împotriva cărora a fost orientată activitatea infracțională.

Obiectul material va fi, în toate situațiile, un bun mobil la infracțiunile de furt, tâlhărie, abuz de încredere, delapidare sau însușirea bunului găsit.

Unele infracțiuni, cum ar fi distrugerea (în oricare dintre variantele sale) sau tulburarea de posesie pot avea ca obiect material un imobil asupra căruia se îndreaptă activitatea infracțională a făptuitorului.

Pentru infracțiunea de furt, inclusiv variantele ei corespunzătoare furtului calificat și furtului urmărit la plângere prealabilă, obiectul material (valoarea concretă ocrotită) îl reprezintă bunul mobil. Noțiunea de bun mobil corespunde aceleia din civil. Vor intra deci în sfera obiectului material al faptei mobilele prin natura lor, dar și imobilele prin natura lor care sunt scoase din această stare și apoi sustrase (demontarea unei cabane și însușirea lemnului din care fusese construită), precum și imobilele prin destinație (sustragerea unui animal de muncă).

Bunul mobil este, în fapt, situat în posesia sau detenția unei persoane în momentul sustragerii. Res nullius (lucrurile ce nu aparțin cuiva) și res derelictae (lucrurile abandonate de posesorul lor) nu pot constitui obiect material al furtului.

Furtul nu se poate referi decât la bunuri mobile corporale, dar este indiferent dacă acestea sunt bunuri principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile, fungibile sau nefungibile, consumptibile sau neconsumptibile. Prin „bun” se înțelege orice obiect cu existență determinată într-un patrimoniu, prezentând deci un astfel de interes pentru titularul patrimoniului.

În măsura în care părți ale corpului uman se găsesc desprinse de acesta, ele pot constitui obiect al furtului dacă fac parte, spre exemplu, din patrimoniul unei instituții care are ca obiect transplantul de organe. Aceeași soluție se impune și în cazul unor părți artificiale ale organismului uman (de ex., o anumită proteză, chiar dacă aceasta nu este detașată în mod obișnuit, dar separarea ei de corpul uman este urmată de sustragerea sa).

Art. 208 alin. 2 asimilează bunurilor mobile și înscrisurile, precum și energiile care au valoare economică. Înscrisurile nu trebuie, neapărat, să aibă o valoare economică. Este suficient că ele făceau parte dintr-un patrimoniu, reprezentând entități utile pentru titularul patrimoniului, care le consideră astfel. Aceeași situație există și în legătură cu alte bunuri mobile care sunt apropriate, nu pentru valoarea lor economică, ci pentru că interesează, din orice motiv, titularul patrimoniului. Nu are relevanță dacă înscrisul reprezintă o valoare prin el însuși (de exemplu, este un document istoric) sau nu este decât purtătorul unei valori economice, pe care doar o relevă, dar cu care putem spune ca se confundă datorită simbiozei totale dintre ele (exemplu, titlurile la purtător). În acest din urmă caz observăm că, prin excepție de la regula că obiectul material al furtului îl constituie numai mobilele corporale, ceea ce se însușește este un bun incorporai care, și el, poate sta, deci, ca obiect al posesiunii și al furtului. Aceasta deoarece, deși posesia în materie de mobile se referă numai la bunuri corporale (susceptibile de stăpânire materială), în cazul titlurilor de valoare, întrucât dreptul nu poate fi valorificat decât prin intermediul înscrisului care îl încorporează, se acceptă că și înscrisul respectiv constituie un obiect al posesiei și deci și un posibil obiect material al infracțiunii de furt.

Energie cu valoare economică înseamnă orice energie care se află în circuitul economic, de unde este sustrasă de făptuitor.

În cazul vehiculelor, fapta de furt există chiar dacă ceea ce a urmărit făptuitorul a fost nu însușirea vehiculului, ci doar folosirea sa pe nedrept (art. 208 alin. 4). Obiectul furtului în acest caz îl constituie valoarea de întrebuințare a vehiculului.

În ceea ce privește art. 209 alin. 2 lit. b), obiectul material îl constituie numai un act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare. Noțiunile sunt de restrânsă interpretare.

Prin „stare civilă” se înțelege statutul civil al persoanei care, în principal, stabilește poziția juridică a acesteia față de familia din care face parte. Actul de stare civilă nu este altceva decât instrumentul probator al stării

civile a persoanei. El consemnează fapte sau acte juridice cum sunt nașterea, decesul, recunoașterea filiației etc.

Conform legii, actele de stare civilă sunt actul de naștere, de căsătorie și cel de deces. Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice, dar obiect al furtului calificat pot fi și copiile legalizate după aceste acte.

Actele pentru legitimare sau identificare sunt: buletinul de identitate, pașaportul, actul prin care se stabilește apartenența unei persoane la o instituție, întreprindere, organizație, asociație.

Nu intră în categoria actelor la care se referă art. 209 alin. 2 lit. b) actele din care ar rezulta, indirect, starea civilă a persoanei (de ex., o diplomă de absolvire a unor cursuri de învățământ etc.).

Așa cum am arătat obiectul materialal infracțiunii îl constituie bunul mobil însușit de autorul faptei din patrimoniul privat ori public.

Prin bun mobil se înțelege lucrul care poate fi mișcat dintr-un loc sau altul fără a-și pierde valoarea economică. În această categorie conceptuală intră bunurile mobile prin natura lor, cât și cele devenite astfel prin detașarea acestora din bunuri imobile ( demontarea pieselor de la un strung, dislocarea cărămizilor sau grinzilor unei construcții acestea fiind urmate de însușirea acestor componente ale bunului imobil).Tot astfel, sunt bunuri mobile rodul imobilului, cât și bunurile imobile prin destinație, susceptibile de a fi sustrase.

Prin „bun”, ca lucru ocrotit de dispoziția penală, se înțelege orice obiect însumat într-un patrimoniu, privat ori public, și care prezintă valoare pentru deținătorul patrimoniului. Valoarea poate fi economică (exprimabilă sau evaluabilă în bani), afectivă (fotografii, distincțiipentru anumite merite științifice sau culturale ori performanțe sportive) sau pur și simplu utilitară.

Corpul omului sau anumite părți ale corpului, cât omul este în viață, nu pot fi obiect material al furtului, dar aparatele și protezele folosite de acesta pot constitui obiect material al infracțiunii.

II.1.2 Subiecții infracțiunii

II.1.2.1 Subiectul activ. Participația penală

Subiect activ al acestei infracțiuni poate fi orice persoană fizică care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale.

Subiectul activ nemijlocit este necircumstanțiat de text, el poate fi, deci, orice persoană. În varianta normativă de la alin. 3 făptuitorul are însă calitatea de proprietar sau coproprietar al bunului sustras de la persoana care îl deține legitim în posesie sau detenție.

Menționăm însă că, potrivit dispozițiilor art. 210 C. pen., în cazurile în care subiectul activ se găsește față de persoana vătămată în vreunul dintre raporturile determinate de situațiile arătate în acest text (furtul săvârșit între soți ori între rude apropiate, sau de către un minor în paguba tutorelui său, ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta), acțiunea penală se poate pune în mișcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. La această infracțiune subiecții activi nemijlociți sunt circumstanțiați de text.

În genere, persoana care săvârșește furtul nu are nici un drept asupra lucrului
(bunului) pe care îl sustrage din sfera de stăpânire a unei alte persoane. Există însă infracțiunea de furt chiar atunci când făptuitorul ar avea în totul sau în parte un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului sustras (astfel: săvârșește furt proprietarul care sustrage lucrul dat în gaj sau lucrul dat cu împrumut; la fel, coproprietarul care sustrage bunul indiviz aflat în posesiunea altuia; sau nudul proprietar care sustrage lucrul asupra căruia există un uzufruct etc). Aceasta explică de ce denumirea „infracțiuni contra avutului” (patrimoniului) este preferabilă denumirii „infracțiuni contra proprietății”.

Codul penal în vigoare consacră explicit acest înțeles al noțiunii de subiect activ (autor) al infracțiunii de furt, precizând că bunul sustras trebuie să se fi găsit în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane.

Infracțiunea de furt este susceptibilă de săvârșire în toate formele de participație -coautorat, complicitate, instigare-, cu precizarea că în cazul coautoratului și a complicității concomitente, deci atunci când actele sunt executate de două sau mai multe persoane împreună, din care cel puțin una în calitate de autor, fapta constituie infracțiunea de furt calificat. Așadar formele de participație proprii infracțiunii de furt sunt doar instigarea și complicitatea anterioară.

II.1.2.2 Subiectul pasiv

Subiect pasiv al infracțiunii de furt nu poate fi decât un particular, în genere persoană fizică și uneori chiar persoană morală, altele decât cele arătate în art. 145 C. pen. (în special în cazul bunurilor aparținând ambasadelor, societăților străine de transport, societăților participante la expoziții sau târguri internaționale etc).

Unitățile obștești pot întâmplător să fie și ele subiect pasiv al unei infracțiuni contra avutului personal sau particular, atunci când bunul sustras aparținând vreuneia dintre aceste unități se află în posesiunea sau detenția unui particular, iar infractorul nu a cunoscut calitatea de bun aparținând avutului obștesc a lucrului sustras.

Există pluralitate de subiecți pasivi când prin aceeași faptă de furt au fost sustrase bunuri aparținând unor diferite persoane sau când asupra bunului sustras concură drepturile patrimoniale ale mai multor persoane. Persoana din posesia sau detenția căreia a fost sustras bunul este subiectul pasiv direct, iar celelalte persoane sunt subiecți pasivi indirecți.

În caz de pluralitate de subiecți pasivi fapta rămâne unică și nu vom avea concurs de infracțiuni.

Infracțiunea există chiar dacă nu a fost identificat subiectul pasiv. Sunt cazuri în care victima furtului preferă să rămână necunoscută mai ales când printre lucrurile sustrase sunt și obiecte compromițătoare.

II.2 Conținutul constitutiv

II.2.1 Latura obiectivă

La infracțiunea de furt, latura obiectivă este alcătuită din trei componente: un element material (o acțiune), anumite cerințe care privesc elementul material, o urmare imediată (schimbarea situației de fapt a bunului) și o legătură de cauzalitate (între elementul material și urmarea imediată).

II.2.1.1 Elementul material. Cerințe esențiale

Elementul material al infracțiunii se exprimă cel mai adesea printr-o acțiune ori printr-o inacțiune, prin care este sustras un bun mobil din detenția sau posesia persoanei fizice sau juridice.

Posesia este o stare de fapt care constă în stăpânirea materială a unui lucru de către o persoană, cu intenția de a se comporta față de acesta ca proprietar sau titular al altui drept material. De cele mai multe ori, posesia este exercitată de însuși proprietarul bunului, dar ea poate fi exercitată și de către o persoană care nu este titulară a acestui drept.

Prin detenție se înțelege tot o stăpânire de fapt a unui lucru, însoțită însă de obligația de a-l restitui proprietarului.

Astfel se poate desprinde cu ușurință constatarea că legea penală nu apără împotriva unor fapte de furt numai proprietarul unui bun, ci, în egală măsură, și pe cel care îl deține în posesie sau detenție. De altfel, dispoziția legală nici nu se referă la raportul juridic de proprietate dintre persoană și bunul respectiv, ci doar la raporturile de posesie și detenție dintre persoană și bun, și mai mult decât atât aceasta nicimăcar nu pretinde ca posesia sau detenția bunului să fie legitimată, această condiție a legitimității fiind necesară doar în situația că bunul este sustras de însuși proprietarul sau coproprietarul acelui bun.

Elementul material constă în acțiunea de luare a bunului mobil de la altul. Fapta se poate săvârși și printr-o inacțiune (agentul nu predă proprietarului bunul, deși avea această obligație).

Acțiunea de luare produce o mutație efectivă, obiectivă, în realitatea patrimoniului lezat, în sensul că sunt scoase din acesta bunuri care sunt trecute în stăpânirea făptuitorului.

Persoana vătămată, care este totdeauna alta decât agentul, pierde posesia sau detenția bunului care i-a fost sustras și, din acest moment, începe, în fapt, o posesie a altuia, adică a făptuitorului. Acesta din urmă intră, pe calea sustragerii, în stăpânirea de fapt a bunului. Prin stăpânire de fapt înțelegem chiar și numai situația în care bunul se află la dispoziția făptuitorului. Nu este obligatoriu ca acesta să și folosească bunul, căci posesia se realizează și prin aceea că, în fapt, bunul se află la dispoziția posesorului, acesta fiind în măsură să efectueze orice fel de acte materiale cu bunul, manifestând astfel animus sibi habendi, adică intenția de a se comporta față de bun ca un adevărat proprietar.

Făptuitorul devine totdeauna posesorul bunului sustras (un posesor de rea-credință, firește), uneori, însă, când el sustrage bunul pentru altul, devine, o dată cu consumarea furtului, un detentor fraudulos, aceasta deoarece, deși cu privire la bun are corpus, el nu are elementul intențional-animus (este vorba, desigur, de un element intențional fraudulos).

Nu are importanță dacă proprietarul deposedat nu știa că avea posesia bunului mobil sustras. Luarea bunului în condițiile prevăzute de art. 208 constituie furt, dacă juridic el era în posesia victimei. Această soluție bazată pe regula longa manu traditio are în vedere faptul că bunul a intrat în patrimoniul proprietarului chiar dacă acesta nu a aflat încă acest lucru (spre exemplu, scrisorile depuse la cutia poștală). Proprietarul nu trebuie împiedicat să dispună de un asemenea bun care îi aparține.

Ieșirea unui bun din posesia sau detenția unei persoane, pentru a deveni res derelictae (abandonat) trebuie să fie elocventă, altfel luarea bunului poate fi considerată furt.

Bunurile mobile nu pot fi considerate pierdute și, deci, însușirea lor constituie furt, ori de câte ori, din contextul împrejurărilor, se deduce că deținătorul a pierdut pentru moment contactul material cu bunul, dar această legătură poate fi reluată cu ușurință, posesia bunului neputându-se considera efectiv întreruptă. A fortiori, bunul nu poate fi considerat „găsit” de făptuitor atunci când a fost uitat într-un loc chiar în prezența celui care, ulterior, și 1-a însușit. Și în acest caz fapta va constitui furt.

Uneori bunul este remis făptuitorului, dar fără un titlu civil, ci cu totul ocazional, împrejurare cu care el și-1 însușește. Fapta este un furt, chiar dacă bunul fusese înmânat făptuitorului de către persoana vătămată. Persoana vătămată nu a înțeles nici o clipă, în aceste situații, să cedeze, în legătură cu bunul, nici corpus și nici să renunțe la animus (de ex. Încredințarea unui obiect unei persoane numai pentru a-1 admira).

În situația în care părți dintr-un imobil sunt detașate, acele părți devin
mobile, iar sustragerea lor este furt. Fapta poate intra în concurs cu distrugerea dacă imobilul a fost afectat în asemenea măsură încât s-a produs de
gradarea sa.

Sunt situații în care cumpărătorul bunului, mai înainte de împlinirea termenului la care urmează să primească bunul și să i se transmită proprietatea, îl sustrage de la vânzător (evident în scopul de a nu-i mai plăti nici prețul). Fapta constituie furt, deși contractul fusese, anterior încheiat, deoarece riscul dispariției bunului îl suportă vânzătorul (situația contractelor sinalagmatice în care dreptul de proprietate se transmite la termen sau sub condiție, ori când contractul se referă la un lucru care nu este individual determinat).

În contractele sinalagmatice cu privire la un bun care nu este individual determinat, ci este nominalizat generic (ex. lemne, cărbuni, petrol, vin etc), transmiterea proprietății se face numai în momentul individualizării lucrului. Până în acest moment cumpărătorul este creditorul obligației de a i se transmite proprietatea lucrului. Ca atare, sustragerea unui lucru din grupa generică respectivă nu lezează patrimoniul creditorului, ci al vânzătorului, acesta din urmă trebuind să-și îndeplinească totuși obligația față de creditorul său (res perit domino).

Posesia sau detenția legitimă sunt ocrotite și împotriva sustragerilor efectuate chiar de proprietarul lucrului, deși s-ar putea afirma că proprietarul nu-și poate fura propriul bun; el ar putea sustrage doar valoarea lui de întrebuințare, de care, eventual, sunt lipsiți posesorul sau detentorul. Dar art. 208 alin. 3 nu lasă nici un dubiu în legătură cu natura juridică penală a unei asemenea fapte. Ea este infracțiune de furt. Evident, rațiunea este aici aceea că pe de o parte posesorul sau detentorul nemaiavând bunul vor trebui să-1 despăgubească pe proprietar (iar acesta va avea și bunul și va încasa și prețul său), iar în al doilea rând ei suferă o lezare a intereselor patrimoniale și prin aceea că, eventual, nu mai pot efectua asupra bunului actele materiale la care erau îndreptățiți.

Coproprietarul sau proprietarul devălmaș săvârșește infracțiunea de furt dacă sustrage bunul ce este obiectul proprietății comune. Dar, pentru a exista infracțiunea de furt, în aceste cazuri, este necesar ca agentul să diminueze patrimoniul comun în modalitatea sustragerii frauduloase, căci altfel fapta nu va fi furt, iar coproprietarul sau proprietarul devălmaș păgubit va avea deschisă calea unui proces civil.

Posesia sau detenția la care se referă art. 208 alin. 3 C. pen. sunt legitime. Noțiunile de posesie sau detenție „legitimă” se apreciază după criteriile dreptului civil. Legitimitatea posesiei sau detenției trebuie să existe în momentul săvârșirii sustragerii (spre exemplu, proprietarul sustrage bunul încredințat creditorului gajist).

Când bunul mobil este sustras din locuința persoanei vătămate, va exista un concurs real de infracțiuni între violare de domiciliu și furt. Soluția se impune deoarece în acest caz nu există o infracțiune complexă legală (cu excepția unor situații prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. i) și nici una complexă după natura sa, deoarece bunul poate fi sustras din locuință și în alt mod decât printr-o pătrundere fără drept. Or, infracțiunea complexă naturală este acea infracțiune care nu se poate petrece altfel decât în această condiționare a elementelor de fapt ce o compun.

Art. 208 alin. ultim incriminează sustragerea unui vehicul cu scopul de a fi folosit pe nedrept. Ceea ce se sancționează prin acest text este furtul nu al vehiculului ca entitate materială, ci furtul folosinței lui, al uzului său (furtum usus). De asemenea, este tot furt însușirea în scopul folosirii a unui bun mobil dacă prin faptă s-a produs o deteriorare a bunului ori proprietarul nu mai poate folosi bunul, restituit, după ce a fost folosit. Furtul folosinței se deosebește de furtul bunului mobil prin aceea că este temporar. Și în cazul însușirii vehiculului există un furt al folosinței cuprins în fapta mai gravă a însușirii definitive a întregului bun, dar în cazul furtului uzului bunul este redat posesorului sau detentorului său păgubit, care a pierdut temporar doar valoarea de întrebuințare a bunului. Dacă făptuitorul, după ce a sustras bunul, efectuează cu el alte acte decât acelea specifice folosirii lui, fapta va constitui furt al bunului în integritatea sa materială, având deci caracter definitiv (ex. bunul este amanetat).

Luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi constituie, de regulă, o infracțiune continuă. În acest caz, cel care după săvârșirea faptei de către autor, la un moment dat, călătorește și el cu un astfel de vehicul știind că a fost furat, primește și el folosința frauduloasă a vehiculului fiind tăinuitor, în sensul art. 221 C. pen. Soluția calificării faptei ca tăinuire a fost propusă în doctrină.

II.2.1.2 Urmarea imediată.

Urmarea imediată. Acțiunea de luare care constituie elementul material al infracțiunii de furt trebuie să aibă ca urmare imediată, deposedarea celui care avea anterior posesia sau detențiunea bunului deci scoaterea bunului din sfera de stăpânire a celui deposedat și lipsirea acestuia de posibilitatea de a mai dispune de acel bun.

Urmarea imediată a infracțiunii constă în schimbarea stării de fapt a bunului, care este scos din posesia subiectului pasiv, și deci de sub controlul și posibilitatea acestuia de a dispune de bun, și mutat în posesia subiectului activ. Cele două momente, ale deposedării părții vătămate și imposedării autorului faptei, nu trebuie să se suprapună necondiționat, să fie simultane, esențial fiind doar primul moment pentru realizarea urmării imediate. Astfel, este produsă urmarea imediată în situația în care autorul faptei ridică bunul din locul inițial și-l ascunde undeva, fie chiar și în locuința părții vătămate, de unde direct ori prin intermediul altei persoane, să-l ia ulterior pentru a intra efectiv în posesia acestuia.

Urmarea imediată se consideră produsă din moment ce persoana deposedată nu mai are cunoștință de locul unde s-ar găsi bunul sustras și nu mai are posibilitatea de a efectua vreun act material cu privire la acel bun.

Urmarea imediată se consideră deci realizată chiar atunci când bunul luat fără drept este dosit de către făptuitor în chiar incinta mobilului în care bunul se afla anterior, urmând ca la momentul potrivit, să-1 aducă într-un alt loc.

Dacă pentru scoaterea bunului dosit, făptuitorul trebuie să înfrunte un control, furtul nu va fi socotit ca fiind consumat decât după ce făptuitorul a reușit să dejoace controlul, altfel, lipsind urmarea imediată, fapta va constitui o tentativă de furt.

Este, de asemenea, realizată urmarea imediată chiar în cazul când făptuitorul este deposedat de bunul luat la scurt interval după săvârșirea sustragerii, fie de către victimă, fie de către alte persoane. Același lucru atunci când, din orice motive, făptuitorul abandonează bunul luat.

Însușirea bunului sustras nu este o cerință de care ar depinde existența urmării imediate, ci o cerință care caracterizează elementul subiectiv.

Pe plan civil, urmarea imediată constituie o atingere păgubitoare adusă persoanei deposedate, care fără a-și pierde drepturile sale, un act ilicit neputându-le desființa, în schimb suferă o pagubă prin lipsirea de bunul (obiect al acestor drepturi) și de folosința lui. Nu trebuie însă confundata urmarea imediată (schimbarea ilicită a situației de fapt pe care bunul o avea anterior), cu paguba produsă prin această urmare. De aceea restituirea sau păgubirea post factum nu înlătură existența urmării imediate. Acest lucru ar putea constitui eventual o circumstanță atenuantă judiciară.

II.2.1.3 Raportul de cauzalitate

Raportul de cauzalitate. Urmarea imediată, adică schimbarea situației de fapt, prin scoaterea bunului din sfera de stăpânire a celui deposedat și punerea acestuia în imposibilitate de a mai dispune de acel bun, trebuie să fie consecința directă a acțiunii de luare, de sustragere, această acțiune fiind cauza, iar urmarea imediată efectul.

Urmarea imediată fiind, în cazul acțiunii de luare, un rezultat fizic, o consecință materială firească a acesteia, legătura de cauzalitate dintre urmare și acțiunea de sustragere apare de asemenea ca firească, iar dovedirea ei rezultă practic din dovedirea acțiunii de luare și din producerea urmării imediate.

II.2.2 Latura subiectivă

Infracțiunea de furt se săvârșește cu intenție, și anume cu intenție calificată, întrucât intenției îi este asociat și scopul. În mod cu totul deosebit, vinovăția poate îmbrăca și forma intenției indirecte, atunci când lucrul furat ar conține în el un alt bun a cărui eventuală prezență făptuitorul ar fi putut-o prevedea și a acceptat rezultatul faptei sale (de exemplu, luarea unui portofel în care, pe lângă bani, se găseau și unele acte de stare civilă sau de legitimare a părții vătămate).

Art. 208 alin. 1 C. pen. prevede doua cerințe esențiale care afectează forma de vinovăție din cadrul laturii subiective a furtului, și anume: lipsa consimțământului părții vătămate și scopul însușirii pe nedrept.

La această infracțiune, între intenție, ca formă a vinovăției, și scopul faptei există o legătură de conexiune, care face ca nici una să nu fie deplin elucidată fără cunoașterea celeilalte.

Prin lipsa consimțământului persoanei vătămate se înțelege faptul că la momentul sustragerii victima fie nu și-a dat seama de acest lucru (deci nu a fost pusă în situația de a-și exprima sau nu acordul), fie și-a manifestat dezacordul față de luarea bunului, dar făptuitorul a nesocotit acest lucru. În doctrină s-a exprimat opinia că această prevedere a legii este de prisos, ea fiind subînțeleasă prin modul în care a definit scopul faptei, opinie la care subscriem.

Lipsa consimțământului se prezumă, revenind făptuitorului obligația de a proba existența acordului părții vătămate. Consimțământul trebuie să fie anterior sau concomitent luării bunului și cu privire Ia bunul determinat ce constituie obiectul luării. De asemenea, consimțământul trebuie să se refere la însușirea bunului și nu la altceva. Dacă făptuitorul nu știa atunci când a luat bunul că avea consimțământul posesorului fapta nu este infracțiune. În cazul consimțământului condiționat trebuie respectată condiția, altfel fapta constituie furt. Nu există consimțământ atunci când posesorul nu și-1 poate da, fiind în imposibilitate vremelnică (bolnav, stare de intoxicație alcoolică sau cu alte substanțe, ori datorită vârstei sau datorită alienației ori debilității mintale nu-și poate reprezenta semnificația faptei). Nu are importanță că din punctul de vedere al dreptului civil consimțământul este considerat viciat, câtă vreme cel care 1-a dat a realizat semnificația și importanța lui (spre exemplu, un copil consimte să i se ia un lucru de o valoare pe care el o cunoaște și de care, în sens nejuridic, poate dispune).

Făptuitorul acționează cu intenția de a-și însuși bunul, adică de a-l lua definitiv din patrimoniul victimei și de a-l trece în posesia sa. El urmărește acest lucru, știe că nu are dreptul să procedeze astfel și că nu are consimțământul persoanei vătămate.

În ceea ce privește art. 208 alin. ultim, trebuie să existe intenția numai de a se folosi bunul, nu și de a fi trecut definitiv în posesia făptuitorului. Această intenție se relevă, de regulă, după ce făptuitorul înapoiază bunul sau îl abandonează.

Caracteristic intenției furtului este atitudinea agentului care vrea să dispună de bun ca de al său, cu excluderea altora (animus domini).

Scopul furtului nu este îmbogățirea, profitul material al agentului (animus lucri faciendi), ci, pur și simplu, cel al apropriațiunii, al intrării în posesia bunului (animus rem sibi habendi). Aceasta înseamnă că furtul există chiar dacă infractorul poate face dovada că nu a profitat materialmente cu nimic de pe urma faptei.

Scopul este determinant pentru reținerea sau nu a faptei sub incidența textului incriminator, scopul însușirii pe nedrept a bunului fiind de esența acestei infracțiuni. Așadar, este necesar a se dovedi că scopul autorului faptei a fost de a-și însuși acel bun, adică de a-l trece definitive în posesia lui.

Lipsa scopului nedreptei însușiri face ca fapta să nu aibă un caracter infracțional.

Scopul însușirii pe nedrept există chiar dacă făptuitorul ia bunurile pentru a le da celui care 1-a instigat.

Sunt numeroase situații în care, în practică, se constată că făptuitorul a luat bunul fără consimțământul posesorului, dar nu pentru a-l trece definitiv în posesia sa, ci pentru a-l determina pe cel căruia îi aparține bunul să aibă o anumită conduită la care agentul se crede îndreptățit. Astfel, creditorul ia un bun mobil de la debitorul său, fără consimțământul acestuia, în scopul de a-l determina pe acesta din urmă să-și îndeplinească obligația, ori pentru a-și asigura o cale prin intermediul căreia să-și realizeze creanța, căci debitorul tinde, prin modul în care-și gospodărește patrimoniul, să devină insolvabil.

S-a spus că, în aceste situații, fapta este totuși furt întrucât ceea ce interesează este numai faptul că agentul „a avut reprezentarea luării unor bunuri materiale din posesia părții civile și a știut că ia acele lucruri împotriva voinței sale”. Într-o altă justificare a aceleiași opinii s-a afirmat că „scopul însușirii pe nedrept” trebuie înțeles în antiteză cu scopul însușirii pe drept, iar acesta din urmă ar însemna numai căile consacrate de lege pentru asemenea situații (de ex. executarea silită a unui debitor) și deci „scopul însușirii pe nedrept” va exista totdeauna când făptuitorul a luat bunul cunoscând că acționează contrar voinței posesorului sau deținătorului”. În sfârșit, s-a spus că luarea bunului mobil fără consimțământul posesorului relevă „voința de a trece bunul fără drept în proprietatea făptuitorului” și că pretențiile creditorului nu pot fi realizate pe o astfel de cale, fapta fiind furt deoarece „nimănui nu-i este îngăduit să-și facă, în acest mod, singur, dreptate”.

Pentru a rezolva problema credem că trebuie să se pornească de la rațiunea legii. Incriminarea nu a urmărit să rezolve penalicește toate litigiile civile cu privire la bunuri care sunt disputate între părți. Ar fi o substituire nedorită, deși se ajunge uneori tocmai la aceasta printr-o interpretare extensivă a normei juridice penale. Art. 208 C. pen. sancționează numai diminuările ireversibile, definitive ale patrimoniului unei persoane, care nu au alt scop decât însușirea, firește, fără drept.

Deci, pentru a reține furtul, va trebui să lămurim scopul luării, după ce am constatat existența intenției. Sunt două lucruri distincte și ambele cu valoarea unor condiții sine qua non. Intenție înseamnă numai că făptuitorul a urmărit (sau acceptat) diminuarea patrimoniului părții vătămate cu bunul pe care îl ia, știind că face acest lucru fără consimțământul acesteia. Dar numai forma de vinovăție (intenția) nu este suficientă pentru existența laturii subiective, mai este necesar și scopul luării bunului. Acest scop îl constituie însușirea. Legea îi spune „însușirea pe nedrept”. Putea să omită acest „pe nedrept”, deoarece este logic că o însușire pe drept nu este infracțiune. Dacă bunul este luat pentru a fi însușit înseamnă că a fost luat definitiv, făptuitorul urmărind sau acceptând păgubirea ireversibilă a părții vătămate. Deci, o astfel de „luare” trebuie să identificăm în cauză pentru a reține existența infracțiunii de furt.

Ori de câte ori bunul nu a fost luat pentru a fi însușit, ci pentru orice altceva, fapta nu mai poate fi infracțiune de furt. Poate fi, eventual, altă infracțiune (ex. distrugere), sau nu va exista infracțiune. Numai stabilirea neîndoielnică a scopului însușirii poate conferi caracter nedrept luării și deci caracter infracțional faptei.

Instanța supremă a dat soluții în acest sens. Astfel, într-o speță s-a decis că fapta inculpatei care, neprimind chiria de la partea vătămată, i-a luat acesteia, fără consimțământul ei, o bluză, afirmând că i-o va restitui când va primi chiria, nu constituie furt deoarece lipsește scopul însușirii pe nedrept. Doctrina recentă sau mai veche a reținut această orientare.

Scopul însușirii nu-1 putem deduce din aceea că „făptuitorul știe că ia un bun fără consimțământul posesorului său”. Se ajunge astfel să se confunde două elemente distincte ale laturii subiective, și anume: „lipsa consimțământului” cu „scopul însușirii pe nedrept” și să se constate existența celui din urmă din simpla existență a primului.

Tot astfel, nu putem absolutiza nici argumentul că „nimeni nu-și poate face dreptate singur”. Poate creditorul să stea în inactivitate atunci când vede că nu-și mai poate valorifica dreptul, iar autoritatea întârzie să intervină. Desigur că arbitrariul poate conduce la infracțiune, dar așa-zisa „autoajutorare legitimă”, nu. Argumentul privitor la actul de dreptate pe care cineva și l-ar face singur poate rezista numai acolo și atunci când capacitatea de protejare a drepturilor cetățenilor a atins un nivel care face inutilă orice intervenție a persoanei în apărarea dreptului său. În al doilea rând, o faptă este infracțiune numai dacă legea o prevede, în conținutul ei specific, și nu pentru că ea reprezintă un act de dreptate pe care cineva și 1-a făcut. În doctrina mai veche s-a exprimat un asemenea punct de vedere. Și, la urma urmei, un act de dreptate individual este consacrat chiar de art. 208 alin. 3.

Desigur, organul judiciar va trebui să distingă „scopul unei însușiri” de „scopul neînsușirii” bunului. Dacă făptuitorul folosește ca pretext pentru o veritabilă „însușire” o datorie reală sau imaginară a persoanei vătămate, fapta sa va fi furt. Tot astfel dacă ceea ce pretinde făptuitorul în schimbul restituirii bunului este un fapt care, evident, nu se poate realiza, ori pretenția sa este, evident, mai mult un pretext pentru a reține definitiv bunul, fapta va fi furt.

II.3 Analiza circumstanțelor

Furtul calificat este o variantă a infracțiunii de furt, variantă agravată de săvârșirea faptei în anumite împrejurări considerate de legiuitor ca prezentând un grad sporit de periculozitate socială. Aceste circumstanțe care agravează pericolul social al faptei și impun o sancționare mai severă a făptuitorilor se referă fie la subiecții sau latura obiectivă a infracțiunii, fie la obiectul material al acesteia.

Astfel, toate explicațiile referitoare la conținutul infracțiunii de furt își păstrează deplina valabilitate. Vom examina în continuare circumstanțele enunțate în textul incriminator, care agravează fapta.

II.3.1 Săvârșirea Furtului de către două sau mai multe persoane împreună

Pentru a fi satisfăcută cerința legală, este deci necesar ca o pluralitate de făptuitori să acționeze, la locul săvârșirii infracțiunii, efectiv, concomitent și conjugat, indiferent de forma participației, coautori sau autor și complici concomitenți, și de contribuția concretă a fiecăruia în comiterea furtului.

Furtul este calificat, potrivit prevederilor art.209 lit.a Cod penal, chiar dacă între participanți nu a existat o înțelegere pralabilă, ci aceasta a survenit spontan, pe parcursul derulării acțiunii de sustragere sau dacă a doua ori următoarele persoane care colaborează la comiterea furtului sunt lipsite de răspundere penală, ori în eroare cu privire la natura faptei.

În cazul comiterii furtului de cel puțin trei persoane, reținerea acestei agravante exclude reținerea și a circumstanței agravante prevăzute de art.75 lit.a Cod penal . Aplicarea agravantei analizate este însă compatibilă cu aplicarea circumstanței agravante prevăzute în art.75 lit.c Cod penal, în ipoteza în care unul dintre făptuitori este major, iar celălalt este minor.

Constituind o circumstanță de fapt agravantă reglementată în art.209 lit.a Cod penal se răsfrânge asupra tuturor participanților care au cunoscut-o, și anume, instigator, complice anterior.

II.3.2 Săvârșirea furtului de către o persoană având asupra sa o armă

sau o substanță narcotică

Conceptul de ,,armă” este explicat prin dispozițiile art.151 alin.1, Cod penal potrivit cărora “arme sunt instrumentele, piesele sau dispozitivele declarate astfel prin dispoziții legale”. Regimul juridic al armelor și munițiilor este reglementat prin mai multe acte normative care asigură cadrul general în acest domeniu : Legea nr.295/2004 privind regimul armelor și munițiilor; H.G. nr.130/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.295/2004 și art.46-52 din Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor.

Substanțele narcotice sunt acele substanțe care acționează asupra centrilor nervoși, producând pierderea cunoștiinței, relaxare musculară, diminuarea sensibilității și a reflexelor.

Este de precizat că infracțiunea de furt, în această circumstanță agravantă, se realizează în situația în care făptuitorul poartă pur și simplu o armă sau o substanță narcotică asupra sa, pentru că dacă una sau alta sunt și folosite în scopul deposedării victimei de un bun, fapta va constitui infracțiunea de tâlhărie.

În practica și doctrina de specialitate s-a afirmat, că pentru incidența agravantei examinate este irrelevant dacă făptuitorul s-a înarmat special în vederea comiterii furtului, ori dacă acesta era întâmplător înarmat la momentul săvârșirii infracțiunii.

Literatura și jurisprudența de specialitate consideră că nu are relevanță, pentru aplicarea circumstanței, faptul că arma sau substanța narcotică sunt sau nu vizibile.

În ipoteza când făptuitorul deține arma în mod illegal, infracțiunea de furt calificat va fi reținută, sub forma concursului real, cu aceea de nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prevăzută în art.279 Cod penal.

Circumstanța analizată este una de fapt, așa încât ea se răsfrânge asupra tuturor participanților nepurtători de arme sau substanțe narcotice cu condiția, ca aceștia să cunoască împrejurarea că făptuitorul deținea asemenea mijloace în momentul comiterii furtului.

II.3.3 Furtul săvârșit de către o persoană mascată, deghizată sau travestită

Caracterul mai grav al furtului comis astfel este relevat de modul în care infractorul acționează, într-o manieră în care intimidează și înfricoșează victima, fiind, totodată, greu de recunoscut sau identificat.

Mascarea reprezintă acoperirea integrală sau parțială a feței cu un obiect sau cu un material, astfel încât trăsăturile individului să nu poată fi văzute în timp ce deghizarea implică un proces mai complex de ascundere a identității, în cadrul căruia făptuitorul își poate modifica parametrii trunchiului, prin atașarea unei cocoașe false sau abdomen fals, supradimensionarea umerilor, sau își poate modifica aspectele faciale prin atașarea unei bărbi sau mustăți, purtarea de ochelari cu lentile fumurii ori a lentilelor de contact care schimbă culoarea ochilor, își poate modifica de asemenea aspectul părului prin vopsire sau purtarea unei peruci, modificarea mersului sau a vocii.

În același procedeu se include și prezentarea într-o ținută sau cu însemne proprii unei profesii, purtarea uniformei de gardian, pompier, poștaș, agent veterinar, angajat CFR.

Prin travestire se înțelege apariția făptuitorului sub un alt sex decât cel pe care îl are, ceea ce necesită, desigur folosirea recuzitei și a altor procedee trebuincioase.

II.3.4 Furtul comis asupra unei persoane incapabile de a-și exprima voința sau de a se apăra

Fapta comisă în aceste condiții este mai gravă, avându-se în vedere situația victimei aflată într-o stare de neputință de a se apăra, de a se opune sau de a-și exprima voința, ceea ce sporește șansele de reușită a infractorului.

Persoana vătămată se află în incapacitate de a-și exprima voința atunci când este într-o stare psiho-fizică ce o pune în imposibilitatea de a conștientiza ce se întâmplă în jurul său.

Starea de incapacitate se poate datora unei boli, unei stări de oboseală extremă, beției sau vârstei fragede ori înaintate, și nu trebuie să fie cauzată de făptuitor sau participanți.

Elementul material la această infracțiune se exprimă printr-o acțiune, realizată în doi timpi: în primul, autorul înfrânge rezistența victimei prin constrângere sau profită de incapacitatea acesteia de a se opune ori de a-și exprima voința; în timpul doi se comite infracțiunea, în contextul faptic din primul timp. Constrângerea se poate realiza explicit sau implicit.

Constrângerea explicită se poate realiza, pe de o parte, prin exercitarea unor acte violente asupra victimei( lovire, maltratare,etc) ori prin folosirea de către autor a forței fizice până la înfrângerea rezistenței (opunerii) persoanei agresate.

Constrângerea se poate realiza, pe de altă parte, prin amenințări, adresate fie victimei, fie unor persoane față de care aceasta nutrește sentimente puternice de afecțiune ori recunoștință.

S-a considerat că victima nu este obligată să opună rezistență presiunilor fizice ori psihice exercitate de autor, și nici să continue rezistența, în ipoteza că realizează zădărnicia acesteia, suficient fiind a-și exprima, verbal sau prin maniera comportamentală, refuzul de a participa la actul sexual.

Constrângerea implicită se realizează de autorul infracțiunii prin abuzarea de situația în care se află victima, situație care o pune în imposibilitatea de a se apăra împotriva furtului.

Sintagma ,,profitând de imposibilitatea de a se apăra,, se referă la situația în care victima este inaptă de a evita furtul ori de a riposta la acesta. O asemenea stare poate fi datorată unei incapacități fizice (infirmitate, imobilizare în aparat gipsat, suferință de o maladie epuizantă fizic, stare de somn, stare de intoxicație, vârstă) ori psihice (stare de hipnoză, bolnav psihic).

II.3.5 Săvârșirea furtului într-un loc public

Gravitatea furtului săvârșit într-un loc public este dată de faptul că, într-o astfel de împrejurare, făptuitorul poate profita de aglomerație, atât în ceea ce privește acțiunea de luare a bunului, cât și în ce privește posibilitatea de a-și pierde urma.

Sintagma loc public este definită de legiuitor prin art.152 Cod penal. Spre deosebire de alte infracțiuni, la care circumstanța reglementată prin art.152 din Codul penal operează fie că faptele sunt comise în anumite locuri, fie că rezonanța acestora este percepută de public pe variate căi, la infracțiunea de furt calificat cerința respectivă este satisfăcută doar când faptele sunt comise în acele locuri(spații) în care publicul are acces permanent sau temporar, în ultima ipoteză fiind necesar și ca locul săfi fost accesibil publicului.

Pentru ca furtul să fie calificat, fapta trebuie comisă într-un loc care prin natura sau destinația lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este prezentă nici o persoană sau în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de față două sau mai multe persoane. Aceasta este opinia dominantă în doctrina de specialitate și practica judiciară.

II.3.6 Furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun

Aglomerația și fluxul mare de călători din mijloacele de transport în comun sunt împrejurări care favorizează săvârșirea furtului și de aceea gravitatea faptei este mai mare.

Astfel de mijloace de transport sunt acelea destinate special ori care au capacitatea de a transporta, concomitent, mai multe persoane ( tramvaie, trenuri, avioane, vapoare, autobuze).

Este realizată cerința textului chiar dacă, în vehiculul respectiv, nu sunt prezente alte persoane în afară de făptuitor și victimă și indiferent dacă vehiculul era în deplasare ori staționa, după cum este indiferent dacă făptuitorul era el însuși pasager sau făcea parte din personalul de servire al vehiculului.

În ceea ce privește taxiurile, s-a considerat că acestea nu sunt mijloace de transport în comun, întrucât ele au capacitate redusă de transportare, iar persoanele care călătoresc în acestea sunt de regulă în relații de încredere reciprocă.

II.3.7 Săvârșirea furtului în timpul nopții

Fapta săvârșită în timpul nopții este mai gravă pentru că făptuitorul este greu de recunoscut și identificat, poate acționa mai ușor pe întuneric și poate transporta și ascunde bunurile furate în siguranță.

Această situație este de natură a agrava fapta, deoarece, pe de o parte, făptuitorul, știindu-se la adăpostul întunericului, va acționa cu un plus de aplomb, iar pe de altă parte, victima, din aceeași cauză, se va împotrivi mai puțin curajos și deci eficient acțiunii ilicite a făptuitorului.

,,Timpul nopții,, nu poate fi predeterminat prin lege, întrucât el diferă de la anotimp la anotimp, de poziția geografică, de ora la care se comite fapta. Esențial pentru stabilirea acestei situații de fapt este instalarea întunericului.

În practica judiciară s-a considerat calificat, prin prisma prevederilor art.209alin.1 lit.g din Codul penal, furtul, indiferent dacă noaptea a înlesnit ori nu săvârșirea faptei ori dacă locul de unde s-a sustras lucrul era puternic luminat sau dacă făptuitorul și-a prelungit activitatea, începută ziua, și în timpul nopții.

Instanțele judecătorești au pronunțat soluții prin care agravanta reglementată la lit.g a fost extinsă și la situațiile când, deși noaptea nu era instalată, s-a profitat de întuneric, cum este cazul furtului comis în tren, la trecerea acestuia printr-un tunel, dar ele au fost infirmate de instanțele de control judiciar și dezavuate în literatura de specialitate.

II.3.8 Furtul săvârșit în timpul unei calamități

Această agravantă este reținută în cazul în care furtul este săvârșit în timpul unui cutremur, inundații, epidemii, când atenția oamenilor este focalizată pe salvarea unor vieți ori unor bunuri de valoare deosebită și activitatea infracțională se poate desfășura mai ușor.

Prin „calamitate” se înțelege o situație dezastruoasă care lovește o comunitate umană, cum ar fi cutremure, inundații, incendii, epidemii grave, ctastrofe aeriene, navale sau feroviare.

Pentru a fi incidentă prevederea de la lit.h , este necesar ca furtul să fie comis în mod efectiv în timpul calamității. Timpul unei calamități este determinat de magistrat prin orice mijloc de probă admis de lege, fără a fi influențat de momentul declarării, de către autoritățile publice competente, a stării de urgență, întrucât, în mod firesc, declarația oficială survine la un oarecare timp după declanșarea evenimentului, iar starea excepțională durează, de regulă, până la înlăturarea consecințelor dezastruoase provocate de acesta.

II.3.9 Furtul comis prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase

Conceptul de efracție desemnează acțiunea violentă prin care este înlăturat dispozitivul de închidere, ori un alt obiect care stă în calea autorului pentru a ajunge la bunul ori locul unde se află acesta. Așadar, violența cu care este înlăturat obiectul sau dispozitivul ce protejează bunul constituie o condiție sine qua non a existenței agravantei, în modalitatea efracției.

Va fi calificat în această agravantă furtul săvârșit prin spargerea geamului de la o locuință sau de la vitrina magazinului sau de la un autoturism; prin desfacerea dispozitivului de închidere a contorului și dereglarea mecanismului de înregistrare a consumului de energie electrică, prin spargerea ori distrugerea lacătelor, broaștelor ori altor sisteme de închidere, încuiere a ușilor, porților, casetelor, caselor de bani, prin înlăturarea plasei care acoperă o fereastră.

Nu va constitui furt prin efracție sustragerea bunului dintr-un vagon a cărui ușă este sigilată, deoarece sigiliul are rolul de a proba neviolarea acestui spațiu și nu împiedicarea fizică de a pătrunde în acel spațiu. De asemenea nu este considerat furt prin efracție sustragerea bunului din curtea a cărei poartă a fost deschisă fără violarea dispozitivului de închidere.

Fapta de a produce pagube materiale părții vătămate prin acțiunea de efractare nu constituie o infracțiune distinctă, ea fiind absorbită în fapta de furt calificat.

Conceptul de escaladare se adresează acțiunii de trecere peste sau pe sub un obstacol care împiedică ajungerea făptuitorului la bunul pe care intenționează să-l sustragă. Această acțiune presupune un efort fizic de cățărare pe un zid ori pe o poartă, sau de abordare a unei ferestre, ori de săpare a unui tunel pe sub o casă sau pe sub un zid , și deseori folosirea unor scări, prăjini, funii, lopeți, târnăcoape.

La circumstanța escaladare operațiunile trebuie să fie întreprinse pentru ca autorul să ajungă la locul unde se află obiectul, deci să se plaseze anterior momentului deposedării victimei, și nu ulterior acestui moment, adică pe itinerariul de îndepărtare de la locul faptei.

Chei adevărate sunt cheile folosite pentru încuierea sau descuierea unui anumit sistem de închidere, folosite de cel în drept. Pentru reținerea acestei agravante nu interesează modalitatea în care cheia adevărată a ajuns în posesia autorului furtului. Putea ajunge în posesia lui printr-o modalitate legitimă, adică i-a fost încredințată pentru a introduce ceva în spațiul încuiat, ori pentru a confecționa un duplicat al originalului, sau printr-o modalitate nelegitimă în cazul în care a găsit-o sau a sustras-o.

Cheile mincinoase sunt dispozitive de deschidere a sistemelor, de încuiere a ușilor sau porților de la imobile, a portierelor de autovehicule, a mecanismelor cu care sunt prevăzute casele de bani sau mapele diplomat, dulapurile metalice ori de lemn, casetele.

În doctrină și în jurisprudență este dominantă opinia în conformitate cu care infracțiunea de furt calificat prevăzută de art.209 alin 1 lit.i este o infracțiune complexă, în latura obiectivă a acestuia încluzându-se și fapta de violare de domiciliu.

Așadar, potrivit acestei gândiri, furtul comis prin pătrunderea într-o locuință, în oricare altă modalitate decât prin efracție, escaladare, folosirea fără drept a unei chei adevărate ori mincinoase, naște un concurs de infracțiuni între aceea de furt și aceea de violare de domiciliu, în vreme ce, în cazul furtului săvârșit în condițiile art.209 alin 1 lit.i, infracțiunea de violare de domiciliu este absorbită în conținutul aceleia de furt calificat.

A fost însă afirmată și o teză contrară, care susține că și în cazul săvârșirii furtului dintr-o locuință prin procedeele enunțate în art.209 alin.1 lit.i subzistă concursul între această infracțiune și aceea de violare de domiciliu, cu motivarea, în principal, că din textul în discuție nu rezultă, explicit ori implicit, voința legiuitorului de a include violarea de domiciliu ca pe un simplu element circumstanțial în conținutul infracțiunii de furt.

II.3.10 Săvârșirea furtului asupra produselor petroliere sau gazelor naturale din conducte, depozite sau cisterne

Legiuitorul a agravat furtul având ca obiect material țiței, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă, pe de o parte din cauza multiplicării unor asemenea furturi în ultimii ani, iar pe de altă parte, din cauza efectelor colaterale provocate de comiterea unor fapte cum ar fi : distrugerea sau degradarea conductelor; cisternelor, depozitelor ori vagoanelor cisternă; scurgerea și risipirea de produse; poluarea mediului; pericolul de declanșare a incendiilor.

Agravarea furtului este justificată nu numai de întinderea prejudiciului cauzat prin sustragerea unor asemenea bunuri ci, mai ales, de periclitarea funcționării unor sisteme de interes general.

II.3.11 Furtul comis asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural

Agravarea furtului în raport cu apartenența bunului ,care reprezintă obiectul material al infracțiunii, la patrimoniul cultural este determinată de valoarea sa însemnată, deseori inestimabilă, ceea ce impune, pentru protejarea unor asemenea valori, instituirea unui regim punitiv mai aspru.

Regimul bunurilor din această categorie cu totul specială este reglementat de Legea nr.182\2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil.

II.3.12 Furtul unui act care servește pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare

Actele de stare civilă sunt cele care consemnează și prin care se probează fapte și acte juridice privind statutul civil al persoanei, și anume : actele de naștere, actele de căsătorie, actele de deces, actele de recunoaștere a filiației, etc.

Este lipsit de relevanță, pentru realizarea agravantei, dacă actul de stare civilă sustras era în original ori în copie autentificată.

Actele de legitimare sau identificare sunt acele documente care dovedesc identitatea persoanei ( buletin de identitate, pașaport) sau apartenența ei la o instituție publică sau privată (legitimație de serviciu, carnet de student) sau la un partid politic ori formațiune politică.

Pentru a intra în zona de incidență a art.209 ali.2 lit.b, acțiunea de sustragere trebuie să vizeze exclusiv acte de natura celor enunțate în text, adică acte de stare civilă, de legitimare sau identificare. În cazul în care actul nu are o atare aptitudine, fapta de sustragere a acestuia va constitui infracțiunea prevăzută de art.208 alin 1 cu referire la alin.5 al aceluiași articol.

Doctrina și practica judiciară sunt în consens că furtul actelor menționate în art.209 alin.2 lit.b se poate comite fie cu intenție directă, fie cu intenție indirectă, dar au refuzat acceptarea incidenței acestei agravante în cazurile când autorul sustragerii unui bun mobil nu putea prevedea că odată cu acel bun, va fura și un document de stare civilă sau identitate.

II.3.13 Când furtul a produs consecințe deosebit de grave

Sintagma este definită prin dispozițiile art.146 Cod penal, în conformitate cu care „prin consecințe deosebit de grave se înțelege o pagubă materială mai mare de 200 000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activității, cauzată unei autorități publice sau oricăreia dintre unitățile la care se referă art.145 ori altei persoane juridice sau fizice.”

II.4 Forme, modalități, sancțiuni

II.4.1 Forme. Tentativa, Consumarea, Epuizarea

Actele preparatorii efectuate în vederea săvârșirii faptei, nu sunt incriminate de lege și nu constituie deci o formă pedepsibilă a infracțiunii de furt, oricât de evidentă ar fi destinația acestor acte, cu excepția celor prevăzute în art. 209 alin. 5, care sunt asimilate tentativei (efectuarea de săpături pe terenul aflat în apropierea conductei de transport a țițeiului, produselor petroliere etc., precum și deținerea, în acele locuri, sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor cisternă, a ștuțurilor, instalațiilor sau a oricăror alte dispozitive de prindere ori perforare).

În cazul însă, când s-a trecut la efectuarea actelor de executare, actele preparatorii capătă relevanță juridică penală, ele înglobându-se în contribuția autorului, când au fost efectuate de acesta, sau constituie acte de complicitate anterioară când au fost efectuate de alți participanți. Datorită actelor preparatorii devin relevante existența premeditării și a complicilor anteriori.

Infracțiunea de furt săvârșindu-se prin comisiune, este susceptibilă de a fi realizată în toate formele imperfecte ale infracțiunii.

Activitatea anterioară primului act de executare se constituie în forma actelor de pregătire a infracțiunii de furt, neincriminate însă de legea penală iar din momentul producerii rezultatului, fapta constituie infracțiunea de furt consumat.

Tentativa la infracțiunea de furt este incriminată prin art. 222 C. pen.

Fapta este în stare de tentativă atunci când acțiunea de deposedare a persoanei vătămate a început, dar ea nu a fost dusă până la capăt, întrerupându-se, și deci împosedarea făptuitorului nu s-a putut realiza.

Datorită particularității activității de luare această faptă nu este susceptibilă de a fi comisă în forma tentativei perfecte, ci numai a tentativei întrerupte. Este posibilă însă și tentativa relativ improprie, prin lipsa obiectului de la locul unde făptuitorul știa că se află.

Spre exemplu, făptuitorul este prins în locuința unei persoane în timp ce demonta capacul unei casete pentru a sustrage lucruri de valoare, sau agentul, aflat într-o încăpere, este surprins în timp ce deplasa bunul pentru a-1 arunca pe fereastră în grădină.

Tentativa faptei, prevăzută în art. 209 alin. 1 lit. i) C. pen., presupune cel puțin începerea actelor de executare a modalităților de săvârșire a furtului prevăzute în acest text.

De asemenea, va fi și tentativă de furt pătrunderea ilegală a făptuitorului în domiciliul unei persoane cu intenția de a sustrage bunuri.

Dacă făptuitorul întrerupe actele de executare din proprie inițiativă, renunțând la însușirea bunului, aceasta reprezintă o desistare, neexistând infracțiunea de furt.

Deosebirea actelor de pregătire de tentativă este importantă. Situându-se în afara elementului material al faptei, actele de pregătire nu au relevanța penală, în afară de cazul în care sunt acte de complicitate ori prezintă conținutul altor instrucțiuni. Este act de pregătire adunarea unor informații cu privire la locul unde se află bunul a cărui sustragere se urmărește, ori fotografierea unui asemenea loc, pregătirea unor instrumente necesare săvârșirii faptei etc.

Infracțiunea se consumă la momentul realizării apropriațiunii, adică al deposedării persoanei vătămate și al împosedării făptuitorului. Fapta de furt se consumă în momentul când acțiunea de luare a bunului din posesia sau detențiunea persoanei la care se află a fost dusă până la capăt, astfel încât bunul a fost scos din sfera de posesie sau detenție a subiectului pasiv și trecut efectiv în sfera de stăpânire a făptuitorului.

Furtul se consumă în momentul realizării celui de-al doilea act, în momentul imposedării, al trecerii bunului în posesia sau detenția făptuitorului.

Infracțiunea există în formă consumată chiar dacă făptuitorul nu a reușit să păstreze bunul, pentru că a fost prins imediat după luarea acestuia și chiar dacă făptuitorul nu a reușit să facă acte de dispoziție cu privire la bunul furat.

Furtul săvârșit asupra unui vehicul în scopul folosirii pe nedrept se consumă în momentul deplasării vehiculului de către autor.

Furtul se poate realiza în formă continuă sau continuată, epuizarea având loc, în momentul încetării acțiunii de luare, în cazul formei continue, sau momentul săvârșirii ultimei acțiuni de luare, în cazul formei continuate.

Agentul trebuie să intre efectiv în stăpânirea bunului, fiind, însă, indiferentă durata acestei stări de fapt, precum și dacă făptuitorul a efectuat asupra bunului actele de dispoziție în considerarea cărora și-a însușit bunul. Astfel, fapta este consumată chiar dacă făptuitorul nu a reușit să-și păstreze bunurile sustrase, fiind prins imediat după ce a luat bunurile.

În situația în care făptuitorul sustrage bunul dintr-un loc asigurat cu pază, fapta se consumă tot la momentul apropriațiunii și nu atunci când agentul a reușit să depășească paza.

Fapta poate avea un caracter continuu (cazul tipic de furt al energiei) sau continuat. În cazul intervenției unui act de clemență (o amnistie, de exemplu), persistența actelor ce conferă faptei un caracter continuu sau continuat al faptei și după intervenirea actului de clemență determină irelevanța acestuia în raport cu fapta respectivă. Când unele acte ale infracțiunii de furt se încadrează în art. 208 C.pen. iar altele în art. 209 C.pen., poate exista caracterul continuat al faptei, pedeapsa aplicându-se pe baza dispozițiilor art. 209. În acest caz operează regula potrivit căreia forma de bază a unei infracțiuni se absoarbe în forma ei agravantă.

Momentul epuizării fortului este considerat a fi atins în clipa în care au încetat actele de prelungire ale activității ilicite de luare.

II.4.2 Modalități. Modalități normative, Modalități faptice

Potrivit art. 249 C. pen. și art. 251 C. pen., furtul simplu cunoaște următoarele modalități normative:

furtul de bunuri materiale, mobile;

furtul unui bun care aparține în întregime sau în parte făptuitorului;

furtul de impulsuri electromagnetice;

furtul unui vehicul cu scopul de a-1 folosi;

furtul de energii sau înscrisuri;

furtul săvârșit între soți;

furtul săvârșit de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată sau este găzduit de aceasta;

furtul săvârșit de minor în paguba tutorelui său.

Ca la orice infracțiune pot exista și o serie de modalități faptice, cu particularități care duc la realizarea unui divers tablou de modalități ale acestei infracțiuni.

II.4.3 Sancțiuni

Pentru faptele prevăzute în alin.1 și 2 pedeapsa unică este închisoarea de la 3 la 15 ani, în timp ce faptele prevăzute la alin.3 sunt pedepsite cu închisoare de la 4 la 18 ani.

Furtul care a produs consecințe deosebit de grave se pedepsește cu închisoare de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

II.5 Alte aspecte referitoare la infracțiunea de furt calificat privită ca infracțiune contra patrimoniului

Cercetarea faptelor penale prin care se aduce atingere patrimoniului impune clarificări ale unor noțiuni de drept constituțional, drept penal, drept civil, etc., privind formele de proprietate cunoscute.

În actuala reglementare, faptele prin care se aduce atingere patrimoniului sînt prevăzute în capitolul IV din Codul Penal sub denumirea de infracțiuni contra patrimoniului.

Spre deosebirea de infracțiunea de delapidare care poate fi săvîrșită numai în dauna avutului public, toate celelalte infracțiuni împotriva patrimoniului pot fi comise atît împotriva avutului privat cît si împotriva avutului public. Dreptul penal apără proprietatea (privată sau publică) prin mijloace specifice, incriminînd ca infracțiuni mai multe fapte prin care aceasta ar fi distrusă, înstrăinată, etc.

Cercetarea acestor fapte prin folosirea mijloacelor tehnico-științifice si metodele tactice cunoscute de criminalistică pune probleme specifice pentru fiecare dintre ele. Deoarece spațiul afectat acestei lucrări este mărginit, vom expune numai metodele tactice folosite la cercetarea infracțiunii de delapidare si a celor de furt și tîlhărie, deoarece sînt cele mai grave prin consecințele pe care le produc si prin frecvența lor foarte ridicată.

II.6 Aspecte de criminologie privind infracțiunea de furt calificat

Constatarea faptelor

Furtul poate fi reclamat imediat de persoana vătămată sau de martorii oculari ori la data constatării lor de către alte persoane. În cazul infracțiunilor flagrante se întocmește actul de constatare a organelor de urmărire penală, primele sesizate, iar dacă cererile privind săvîrșirea unor asemenea fapte se depun la data constatării lor, cercetările trebuie să fie începute cît mai curînd pentru a se putea valorifica urmele infracțiunii. Alteori faptele pot fi constatate din oficiu de către organele de urmărire penală.

Cercetarea la fața locului

Cercetarea locului faptei, reprezintă activitatea procedurală și de tactică criminalistică al cărui obiect îl constituie perceperea nemijlocită a locului unde s-a săvârșit infracțiunea; căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea și examinarea urmelor și a altor mijloace materiale de probă; precizarea poziției și stării acestora; determinarea traseului parcurs de infractor ( iter criminis ), având ca scop stabilirea naturii și împrejurările comiterii faptei, precum și a datelor necesare identificării făptuitorului.

Cercetarea locului faptei se impune și în scopul percepției nemijlocite a scenei infracțiunii, chiar dacă a trecut un anumit timp de la comiterea acesteia, iar câmpul infracțional a suferit modificări.

Cercetarea locului faptei constituie o activitate inițială a investigării unei infracțiuni. Ea este obligatorie în cazul infracțiunilor în care au avut loc moartea victimei, vătămări corporale grave , furturi din locuințe,furturi de și din autoturisme, tâlhării și violuri, urmate de moartea victimei, accidente de circulație cu moartea victimei și fuga de la locul faptei, incendii, explozii, calamități, precum și în cazul unor fraude. Cercetarea locului faptei este posibilă și obligatorie chiar și în situațiile în care evenimentul a fost reclamat cu întârziere ( exemplu tâlhăria reclamată dupa externarea victimei).

Cercetarea locului faptei este o activitate imediată ( trebuie efectuată într-un termen cât mai apropiat de comiterea infracțiunii )și irepetabilă (de fiecare dată când se repetă cercetarea, locul faptei nu mai este același ).

Importanța acestei activități rezidă din faptul că organul de urmărire penală percepe nemijlocit împrejurările în care a acționat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către acesta, astfel putându-se obține probe deosebit de prețioase în cauză. Cercetarea la locul faptei reprezintă condiția de bază pentru soluționarea cu succes a cauzelor penale, întrucât, în marea majoritate a infracțiunilor, rezultatele obținute cu acest prilej constituie punctul de plecare, determină direcțiile în care se vor desfășura ulterior cercetările.

Alteori, cercetarea la fața locului reprezintă singura modalitate de obținere a probelor în prima fază a cercetărilor.

Fără efectuarea la timp, atent și calificat a acestei activități, în cazurile în care se impune, există riscul ca procesul penal să nu poată să se desfășoare eficient, adevărul să nu poată fi aflat, iar ca urmare numeroase infracțiuni să nu fie descoperite sau să rămână cu autori necunoscuți.

Doar respectând aceste condiții se pot lămuri numeroase probleme ce apar pe parcursul instrumentării unei cauze penale, cum ar fi:

– existența unor urme care să demonstreze că s-a săvârșit o infracțiune;

– căile folosite de făptuitori pentru a pătrunde în locul infracțiunii;

– activitatea desfășurată de făptuitori la locul faptei;

– instrumentele folosite la comiterea infracțiunii;

– locurile pe unde s-au deplasat făptuitorii în câmpul infracțiunii;

– numărul făptuitorilor;

– bunurile și valorile care lipsesc de la locul faptei;

– existența așa-numitelor „ împrejurări negative „;

– persoane care au perceput, în totalitate sau în parte, sau puteau să perceapă fapta și împrejurările săvârșirii acesteia;

– modificările intervenite în câmpul infracțiunii, persoanele care le-au făcut și scopul acestora;

– cauzele, condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau facilitat săvârșirea infracțiunii și măsurile de prevenire ce trebuie luate în viitor.

La cercetarea infracțiunilor de furt noțiunea „la fața locului” are o sferă foarte largă, cuprinzînd locul săvîrșirii faptei, locul unde au fost ascunse bunurile sustrase, traseul parcurs de făptuitor. Cercetările vor începe de la locul unde s-au făcut primele constatări. Acest loc poate fi cel în care au fost ascunse bunurile sustrase, locul săvîrșirii faptei sau un punct de control al mijloacelor de transport unde s-au găsit asupra făptuitorilor bunurile însușite ori numai o parte din acestea. Indiferent de locul unde s-au început cercetările, ele vor fi continuate pentru a se putea examina toate cele trei repere menționate.

La locul săvîrșirii faptei se vor cerceta urmele instrumentelor de spargere găsite pe sistemele de închidere, se vor face inventarieri ale bunurilor din depozit sau magazin, pentru stabilirea cantității și valorii bunurilor sustrase. Urmele constatate vor fi descrise în procesul-verbal de cercetare la fața locului si fotografiate. Obiectele purtătoare de urme, de dimensiuni reduse vor fi ridicate pentru cercetări în laborator. O atenție deosebită va fi acordată urmelor de picioare si urmelor mijloacelor de transport. Atunci cînd se constată urme de adîncime, după descrierea acestora în procesul-verbal de cercetare la fața locului și fotografiate, vor fi ridicate mulaje.

La momentul tactic ales de conducătorul echipei de cercetare poate fi folosit cîinele de urmărire. Cercetarea urmelor digitale va fi făcută de tehnicieni sau experți criminalist!, cunoscînd că asemenea urme pot fi găsite chiar în căzut în care făptuitorii au folosit mănuși, dacă acestea au fost rupte sau scoase de pe mîini pentru efectuarea unor activități la care sînt considerate incomode. Produsele, mărfurile, obiectele găsite la locul faptei vor fi examinate cu atenție, deoarece este posibil ca printre acestea să se afle și cele aparținînd făptuitorilor, abandonate sau pierdute.

O categorie specială de urme ce pot fi găsite la locul faptei o constituie urmele biologice. Astfel, în cazul furtului pot fi găsite urme de sînge pe cioburile geamurilor sau vitrinelor sparte, Jar la faptele de tîihărie pot rămîne urme de sînge pe corpul victimei sau pe îmbrăcămintea acesteia. Urmele vor fi examinate cu deosebită atenție, descrise în procesul-verbal și fotografiate, apoi ridicate prin metode cunoscute, deoarece pot contribui la identificarea făptuitorilor.

Pe traseul cuprins între locul unde s-a comis fapta și locuința persoanelor bănuite de săvîrșirea acesteia ori ascunzătoarea în care au fost găsite bunurile sustrase vor fi cercetate urmele care pot contribui la identificarea autorilor. Vor fi cercetate, descrise, fotografiate și ridicate cu ajutorul mulajelor de gips urmele de picioare, sau urmele mijloacelor transport.

Pe întregul traseu presupus a fi fost parcurs de făptuitori vor fi căutate obiecte sau resturi de obiecte sustrase de la locul săvîrșirii furtului.

În practica organelor de urmărire penală se descriu asemenea urme în cazul sustragerilor de furaje, cereale, materiale de construcție, etc., deoarece produsele sau resturi ale acestora cad datorită trepidațiilor, vitezei, ori defecțiunilor de la caroseria mijlocului de transport în care sînt transportate.

La locul unde s-au găsit bunurile sustrase se efectuează cercetări pentru identificarea bunurilor, inventarierea și descrierea lor, apoi se dispune ridicarea în vederea restituirii persoanelor prejudicate, chiar dacă au fost vîndute altor persoane. Dacă există dovezi sau indici că asemenea bunuri s-ar afla în incinta unor instituții, societăți comerciale sau locuințe ale cetățenilor se vor efectua percheziții cu respectarea dispozițiilor cuprinse în Codul de procedură penală.

Percheziția

Percheziția este o metodă tactică foarte frecvent folosită la cercetarea infracțiunilor de furt și tîlhărie, în scopul descoperirii locului unde se află ascunse bunuri sustrase. Această activitate trebuie să se desfășoare după un plan care să cuprindă obiective judicios formulate. Pentru a se asigura succesul percheziției, organele de urmărire penată trebuie să știe unde să caute, ce să caute, șt cum să caute.

Locul unde se desfășoară percheziția poate fi locuința făptuitorului, locul de muncă al acestuia sau locuința persoanelor care au participat la săvîrșirea faptei, în caz de nereușită se vor efectua percheziții și la domiciliul rudelor, prietenilor, vecinilor sau altor persoane induse în eroare de făptuitor cu privire la proveniența bunurilor. De asemenea, este recomandabil să se repete percheziția la domiciliul făptuitorilor, cunoscînd că aceștia pot să readucă bunurile ascunse.

Metodele tactice folosite la căutarea bunurilor vor fi alese în funcție de locul cercetat, volumul și cantitatea de bunuri sustrase, etc.

Reconstituirea

Reconstituirea este frecvent întâlnită în scopul verificării posibilității sau imposibilității producerii faptelor într-un anumit mod, ori a apariției unor anumite rezultate, ca urmare a comiterii unor anumite acțiuni. Astfel, în cazurile privind furturile prin efracție se poate verifica posibilitatea sau imposibilitatea comiterii furtului într-un anumit mod, a pătrunderii infractorilor prin spărtura produsă în zidul depozitului sau a camerei de locuit, a scoaterii obiectelor sustrase prin locul prin care se pretinde că au pătruns făptuitorii, posibilitatea sau imposibilitatea săvîrșirii furtului de către un infractor singur sau cu alți participanți.

Efectuată cu respectarea tuturor regulilor tactice și metodologice cunoscute, reconstituirea poate contribui la verificarea probelor deja administrate, la obținerea de noi probe și la delimitarea furtului de simulările de furt. Valoarea probatorie a reconstituirii în cauzele privind infracțiuni de furt ori tîlhărie depinde și de modul în care rezultatele ei sînt consemnate în procesul-verbal. ori cum sînt executate fotografiile judiciar-operative, schițele, etc.

II.7 Aspecte de procedură penală privind cercetarea infracțiunii de furt calificat

II.7.1 Considerații generale

II.7.2 Probleme pe care trebuie să le lămurească cercetarea

II.7.2.1 Locul și timpul săvârșirii furtului

Stabilirea exacta a locului și a timpului săvârșirii faptei prezintă importanță:

– pentru încadrarea corectă a infracțiunii de furt sau tâlhărie: de exemplu, furtul sau tâlhăria săvârșite într-un loc public sau într-un mijloc de transport ori în timpul nopții;

– deoarece locul faptei este cel mai bogat în urme;

– deoarece locul și timpul oferă indicii prețioase pentru formarea cercului de suspecți, verificarea alibiurilor acestora;

– pentru selecționarea martorilor oculari, verificarea sincerității persoanei vătămate privind bunurile sau valorile despre care pretinde ca a fost deposedata;

– pentru determinarea precisa a bunurilor sustrase, estimarea cuantumului prejudiciului cauzat, precum și a caracteristicilor de identificare, pentru darea în urmărire locala sau generala în vederea prinderii făptuitorilor.

II.7.2.2 Modul de operare folosit pentru săvârșirea infracțiunii

Cunoașterea modului de operare prezintă un interes operativ deosebit pentru:

– stabilirea cailor de acces ale infractorilor;

– dacă a acționat unul sau mai mulți infractori;

– vicii sau deprinderi profesionale;

– cât timp s-a aflat în locul faptei;

– dacă a cunoscut amplasarea locului faptei;

– identificarea și ridicarea obiectelor care au servit la săvârșirea infracțiunii;

– formarea cercului de suspecți;

– încadrarea juridică a faptei săvârșite.

A. Moduri de operare folosite la săvârșirea furtului din locuințe:

Pătrunderea în locuințe după un studiu prealabil ori ca urmare a „vânzării de ponturi”.

Hoții profesioniști se orientează asupra locuințelor care sunt prevăzute cu geamuri termopan ori cu instalații de aer condiționat, acționând, de regula, între orele 8–13, iar în blocuri de locuințe, de la etajele superioare spre cele inferioare; pătrunderea în locuințe sub diferite pretexte (cititori de contoare de gaze sau electricitate, poștași, telefoniști, folosindu-se de legitimații false sau profitând de credulitatea unor persoane).

În aceasta categorie intră și „furturile de buna ziua” ori cele comise prin „împrietenire”, ademenirea copiilor, ori profitând de naivitatea și neatenția victimelor; prin efracție:

– spargerea geamurilor cu pumnul sau cu un obiect;

– forțarea ușilor și ferestrelor prin folosirea forței fizice;

– folosirea cheilor originale, a cheilor potrivite, a șperaclelor (denumite în argou„pontoarce”), precum și a unor instrumente perfecționate, denumite pistol-șperaclu sau „cupometru”

– folosirea „ruptorului”, daca ușa este prevăzută cu broasca și butuc;

– folosirea „extractorului”, pentru yale de tip rotund;

– forțarea ușilor cu ajutorul unor instrumente ca: levier, scoaba, ranga, bare metalice, menghina de smulgere a butucului yalei sau prin utilizarea unui instrument special, denumit buldozer;

– distrugerea toartei lacătului prin taiere, pilire, îndoire, rupere sau smulgere;

– pătrunderea în balcoane prin coborâre de pe acoperișul locuinței;

– pătrunderea prin spargerea plafonului sau a zidurilor ori a chepengurilor;

– tăierea cu pânza de bomfaier a buloanelor de la balamale sau a zăvoarelor caselor de bani, tăierea pereților laterali cu gura de lup sau cu aparat de sudura ori bormașina electrică.

B. Moduri de operare folosite la furtul din buzunare, poșete sau genți.

De regulă, se operează în mijloace de transport în comun sau în locuri aglomerate: magazine, piețe, gări, săli de spectacol, stadioane etc.

Infractorii își aleg victimele dintre persoanele care lasă impresia ca au bani asupra lor, dar care sunt și neatente, obosite, preocupate, fiind preferate victimele din categoria femeilor, bătrânilor sau provincialilor.

Infractorii sustrag portofelele fie introducând degetul arătător și mijlociu în buzunarul victimei, fie recurgând la tăierea părții de jos a buzunarului sau la tăierea poșetei, folosindu-se de instrumente de tăiat minuscule, mascate între degete.

De asemenea, infractorii recurg la busculade, în special la urcarea sau coborârea din mijloacele de transport ori în piețe, magazine, săli de spectacole.

Portofelul sustras este trecut din mâna în mâna la complici, care dispar imediat.

Furtul din buzunare, poșete, genți sau sacoșe se înscrie printre cele mai frecvente infracțiuni flagrante. Odată prins în flagrant delict, infractorul este percheziționat, se cercetează locul în care a fost prins și împrejurimile, pentru a se stabili eventuale obiecte sau arme aruncate, se audiază victima și martorii oculari și se insistă pe descoperirea și cercetarea întregii filiere de infractori. De asemenea, se vor efectua percheziții domiciliare și la locurile de muncă ale infractorilor.

C. Moduri de operare folosite la violarea sigiliilor de plumb

Mișcarea plumbului pe sfoară până la lărgirea orificiilor. Lărgirea se poate realiza și cu un vârf ascuțit, iar extragerea nodului se poate efectua și prin tăierea plombei în lateral sau cu o lama ascuțita.

Introducerea aceleiași sfori, reînnodată, sau a alteia și strângerea din nou, cu mâna sau prin lovire. Sigiliul tăiat lateral poate fi lipit cu plumb topit.

D. Moduri de operare folosite la furturile de și din autovehicule.

Cele mai multe furturi se comit pe timpul nopții, dar se întâlnesc și în cursul zilei, îndeosebi în parcările aglomerate, uneori și cu complicitatea unor paznici, după urmărirea victimei.

Ușile sunt deschise prin spargerea geamurilor, prin chei potrivite ori prin forțarea încuietorilor cu șurubelnițe, sârme de otel etc.

Contactul poate fi realizat prin legătură directă a firelor de contact.

Sistemele de pornire ori de alarmare, oricât ar fi de sofisticate, sunt anihilate cu ușurință, indiferent de tipul autoturismului, pentru ca infractorii sunt „școliți” în Occident, acționează în bande și dispun de mijloace ultramoderne.

Când sunt prinși conducând autoturisme furate, declară că le-au cumpărat de la persoane necunoscute. Trebuie să se acționeze cu promptitudine pentru a li se „demonta” orice alibi și să se coopereze cu unitatea de poliție de la locul de naștere, deoarece pot figura cu antecedente penale sau pot fi învinuiți ori inculpați în mai multe dosare aflate în diferite faze ale cercetării judiciare.

Furturile autoturismelor de lux din străinătate pot fi comise în dauna societăților de asigurare, prin înțelegere cu proprietarii. Autoturismele sunt reclamate ca furate după trecerea frontierei.

Seriile de motor sunt modificate prin poansonare, iar înscrierea în circulație se face folosindu-se documente falsificate.

Mașinile furate vor fi date în regim de urgență în urmărire generală pentru a se preveni scoaterea lor peste graniță.

De asemenea, se va acționa la atelierele de reparații, garaje, agenții particulare pentru intermedierea vânzării, târguri de mașini etc.

Cercetarea criminalistică a locului faptei se va face în mod obligatoriu și la abandonul autovehiculelor furate, examinându-se cu atenție fiecare piesă, portierele, clanțele, aripile, capota, anvelopele, osiile și mai cu seama interiorul autoturismelor

În toate cazurile se vor efectua percheziții domiciliare și se vor solicita constatări tehnice sau expertize criminalistice și tehnice.

II.7.2.3 Bunurile, valorile care au fost sustrase și persoana prejudiciată, precum și celelalte urmări ale săvârșirii infracțiunii

Cercetarea furturilor presupune elucidarea unor aspecte de natură să servească la conturarea elementelor constitutive ale acestor infracțiuni. Principalele probleme care se cer a fi rezolvate sunt, în esență, următoarele:

Determinarea concretă a bunurilor mobile luate din posesia sau deținerea unei persoane ori aparținând patrimoniului public. De rezolvarea acestei probleme depinde atât încadrarea faptei în prevederile art. 119 C.P.R.M., cât și stabilirea calității, cantității și valorii bunurilor furate, în vederea estimării cuantumului prejudiciului cauzat și a recuperării sale. Determinarea precisă, concretă, a bunurilor furate, oferă posibilitatea urmăririi lor, în vederea identificării și recuperării acestora, precum și a prinderii făptuitorilor.

Stabilirea exactă a locului și momentului săvârșirii faptei are semnificații juridice multiple de exemplu, în funcție de locul din care s-a sustras, furtul poate fi simplu sau calificat ( furt într-un loc public sau într-un mijloc de transport în comun ).

Determinarea momentului săvârșirii furtului este importantă, pe de o parte, pentru încadrarea faptei în categoria furtului, atunci când este luat un bun ce aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar care se găsea în posesia sau deținerea legitimă a altei persoane. Pe de altă parte, comiterea faptei în timpul nopții ori al unei calamități conduce în conformitate cu art. 208 Cod Penal al României, la încadrarea acesteia în categoria furtului calificat.

Stabilirea precisă a locului și momentului furtului prezintă interes pentru cercetarea criminalistică a faptei, în primul rând pentru urmele ce pot fi descoperite la fața locului și care pot conduce la identificarea autorului. Mai este posibilă, de pildă, delimitarea mai exactă a cercului de bănuiți, verificarea modului în care și-au petrecut timpul, în ipoteza în care unii invocă alibiuri, selecționarea martorilor din rândul persoanelor care ar fi putut percepe actele infracționale ș.a.

Identificarea mijloacelor și metodelor folosite în săvârșirea infracțiunii servește la încadrarea juridică a faptei în categoria furtului simplu ori calificat. Totodată, va fi posibilă conturarea modului de operare, aspect important pentru organele de urmărire penală în determinarea cercului de suspecți, fiind recunoscută specializarea unor infractori pentru furturi din buzunare, din locuințe, folosindu-se de anumite pretexte, calități, deghizări etc.

Identificarea făptuitorului și a participanților la săvârșirea furtului, este absolut necesară pentru conturarea formelor calificate ale furtului și pentru stabilirea exactă a răspunderii penale ce revine fiecărui coautor ori complice, în funcție de contribuția avută la săvârșirea infracțiunii, la tăinuirea bunurilor sau la favorizarea infractorului.

Identificarea persoanei vătămate, operație care trebuie privită sub două aspecte:

a) În primul rând, frecvent se impune în practica identificarea posesorului unor bunuri furate și descoperite asupra autorului. De exemplu, sînt dese cazurile în care se săvârșesc furturi din apartamente, din autoturisme, de la serviciu, bunurile sustrase fiind ascunse ori folosite de făptuitor în diverse moduri, inclusiv puse în vânzare. În asemenea împrejurări, este nevoie să se procedeze la stabilirea persoanelor cărora le-au aparținut aceste bunuri.

b) În al doilea rând, identificarea persoanei vătămate reprezintă o sarcină deosebită în cazul când infractorul cu intenția de a săvârși furtul a pătruns în locuință și văzând că proprietarul este acasă săvârșește un atac tâlhăresc, în care victima se află în stare de inconștiență datorită violențelor la care a fost supusă sau chiar a murit în urma leziunilor provocate de răufăcător.

Stabilirea condițiilor care au favorizat săvârșirea infracțiunii reprezintă o sarcină cu un caracter preventiv, în sensul sprijinirii, a îndrumării celor în drept să ia măsuri eficace de asigurare a securității, a pazei bunurilor.

Datorită neglijenței sau lipsei unui elementar simț de prevedere, deseori infractorii sînt " invitați " să săvârșească furtul. De exemplu, obișnuința unor persoane, mai ales femei, de a umbla cu poșetele deschise, mai ales în locuri aglomerate, lăsarea în autoturisme la vedere a unor obiecte de valoare sau tentante, nesupravegherea bagajelor în stații.

Rezultate pozitive în investigarea infracțiunilor de furt pot fi obținute în cazul studierii minuțioase a tuturor circumstanțelor în care a avut loc fapta ilicită, aprecierea corectă a mijloacelor materiale de probă administrate cu trasarea unor direcții și acțiuni concrete care la rândul lor vor fi îndeplinite calitativ.

II.7.2.4 Făptuitorii și contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii

Subiect activ al infracțiunii de furt sau tâlhărie poate fi orice persoana care îndeplinește condițiile generale ale răspunderii penale.

Agravanta participării la furt a doua sau mai multor persoane operează atunci când se constata prezenta tuturor participanților la locul faptei, în momentul săvârșirii acesteia.

Furtul săvârșit de un major împreună cu un minor constituie furt calificat chiar daca minorul nu răspunde penal, dar, în același timp, constituie și o agravantă prevăzută de art. 75 lit. c. C. pen. – săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor. În situația în care unii dintre inculpați au amenințat victima, iar alții au deposedat-o de bunuri, toți sunt coautori ai infracțiunii de tâlhărie.

Pentru a se retine și infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, trebuie să existe o întovărășire de oarecare durata, în vederea realizării unui scop infracțional comun, și nu o simpla înțelegere, întâmplătoare și spontană.

Pentru existenta infracțiunii este suficient ca între făptuitori să fi intervenit un consens fără echivoc, privind constituirea și scopul asocierii, fapta consumându-se în momentul realizării acestui consens.

II.7.2.5Condițiile și împrejurările care au determinat, favorizat sau înlesnit săvârșirea furtului

Cunoașterea acestor cauze și împrejurări permite organelor de urmărire penala realizarea actului preventiv prin alegerea celor mai eficiente metode de combatere a unor astfel de infracțiuni. Amintim: insuficienta preocupare pentru folosirea sistemelor de paza și alarmare; neasigurarea cu încuietori corespunzătoare, gratii la geamuri; neglijenta și lipsa de răspundere din partea personalului de paza; păstrarea în locuințe sau unități comerciale a unor sume importante de bani, valuta sau bijuterii; posibilitatea valorificării cu ușurință a bunurilor provenite din furturi sau tâlharii în talciocuri, consignații, case de amanet, târguri etc., fără a exista o reglementare legala strictă.

II.7.3 Primele activități care se întreprind pentru administrarea probelor

1.Cercetarea locului faptei

Cercetarea locului faptei este necesara și obligatorie în toate cazurile de furt , chiar când infracțiunea este reclamata după 2–3 săptămâni, atât pentru stabilirea cercului de suspecți, cât și pentru identificarea martorilor oculari.

Prin loc al faptei se înțelege:

locul în care s-au aflat bunurile și valorile sustrase; itinerarul parcurs de infractor pentru a ajunge la locul faptei; locul în care făptuitorii s-au ascuns și au pândit victima; itinerarul parcurs de infractor după comiterea faptei; locurile în care au fost ascunse obiectele corp-delict sau obiectele și valorile provenite din săvârșirea infracțiunii; locurile în care s-au ascuns infractorii pentru a scapă de urmărire.

Prin cercetarea sistematica a locului faptei se stabilesc date privind:

• numărul făptuitorilor;

• perioada în care au operat;

• caile de acces ale infractorilor;

• mijloacele și metodele folosite;

• bunurile sustrase.

La locul faptei vor fi descoperite urme de mâini și de picioare; urme ale instrumentelor de spargere folosite; urme biologice (pete de sânge, fire de par), care pot conduce la identificarea făptuitorilor; urme olfactive, care vor fi exploatate cu ajutorul câinelui de urmărire; urme sub forma de resturi de obiecte (pilitura, rumeguș, pelicula de vopsea etc.); urme care indica anumite deprinderi sau specializări ale infractorului; microurme pe îmbrăcămintea și corpul infractorului etc. Aceste categorii de urme vor fi căutate, fixate și ridicate inclusiv pe itinerariile folosite de infractori după comiterea faptei.

Practica demonstrează ca, la locul faptei, infractorii pot comite erori grave: renunțarea la portul mănușilor și folosirea unor pahare; pierderea unor obiecte personale sau a unor corpuri delicte, autoaccidentări etc. De asemenea, în multe situații, infractorii au fost identificați după urmele de mănuși folosite în câmpul infracțional.

În procesul-verbal de cercetare a locului faptei vor fi consemnate, în detaliu, toate constatările făcute, fotografiile judiciare executate, schița locului faptei etc.

Sarcinile specifice și complexe, pe care urmează să le rezolve organele judiciare cercetând actele infracționale, reclamă folosirea pe scară largă a metodelor și mijloacelor tehnice necesare descoperirii, fixării și ridicării urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă. Practica demonstrează cu certitudine că aplicarea cu pricepere a mijloacelor tehnice aflate la dispoziția organelor de urmărire penală asigură eficiența acțiunilor de cercetare, garantând, în cele din urmă, stabilirea adevărului în conformitate cu cerințele legislației în vigoare.

Din cele expuse, devine evident că dotarea organelor de anchetă cu mijloace performante și utilizarea metodelor moderne de cercetare la fața locului și de efectuare a altor acțiuni de urmărire penală sunt condiții idispensabile consolidării nivelului științific al justiției penale. Rolul principal în acest sens îi aparține criminalisticii, prin intermediul căreia realizările științelor naturale sunt preluate și adoptate le scopurile probațiuni.

Vorbind despre folosirea mijloacelor tehnice în procesul cercetării la fața locului a furturilor săvârșite prin pătrundere trebuie să precizăm esența termenilor " pătrundere ", " încăpere ", " alt loc de depozitare ", " locuința " și ce înseamnă cercetarea la fața locului.

" Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului " prin noțiunea " încăpere " se înțeleg construcțiile, edificiile, hambarele, garajele și alte construcții gospodărești, menite pentru amplasarea bunurilor materiale. Ea poate fi atât permanentă, cât și temporară, staționară sau mobilă.

Se lămurește că prin " alt loc pentru depozitare " trebuie de înțeles: sectoarele de teritoriu, inclusiv curțile caselor menite pentru păstrarea permanentă sau temporară a bunurilor, utilate cu un gard ori mijloace tehnice, fie asigurate cu altă pază; magazinele auto, limuzinele, refrigeratoarele, containerele, safeurile și alte asemenea amplasamente destinate păstrării. Totodată, sectoarele de teritoriu, folosite nu pentru păstrare, ori de exemplu, pentru cultivarea careva producții, nu se referă la noțiunea " alt loc pentru depozitare ".

" Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului ", prin noțiunea " locuință " se înțelege încăperea menită traiului permanent sau temporar al persoanelor, în care se află averea de care dispun acestea, sau o parte din ea. De asemenea, se au în vedere părțile componente ale locuinței ( ca încăpere unitară ), în care persoanele pot să nu se afle sau să nu locuiască nemijlocit o perioadă de timp. În afară de aceasta, prin " locuință " se are în vedere nu numai încăperile de locuit ( odăile, antreurile, bucătăriile ) dar și cele care sunt nemijlocit învecinate cu acestea, alcătuind un tot întreg, cum ar fi balcoanele, lodgiile, iar în casele individuale – tinzile, podurile, subsolurile etc.

" Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului " prin " pătrundere " se are în vedere intrarea ilegală, pe ascuns sau deschis, într-o încăpere, alt loc pentru depozitare sau locuință în scopul săvârșirii furtului, jafului sau tâlhăriei. Ea poate fi comisă atât cu înfrângerea obstacolelor și rezistenței, cât și fără aceasta. Pătrunderea poate fi realizată, de asemenea, cu ajutorul dispozitivelor cu care infractorul extrage obiectele materiale sustrase, fără a intra în locul corespunzător.

Cercetarea la fața locului constitue una dintre cele mai complexe și importante activități, ale cărei rezultate condiționează de cele mai multe ori, nu numai direcția ci însăși finalitatea investigațiilor ce se efectuează în cauza dată.

Într-adevăr, locul unde făptuitorul și-a desăvârșit activitatea infracțională, locul unde s-au produs consecințele infracțiunii, sau, care în orice mod conservă date, urme legate de săvârșirea faptei, constituie sursa celor mai ample și totodată mai fidele informații.2

Experiența înaintată a cercetării locului săvârșirii furtului, arată, că descoperirea infracțiunilor se atinge pe calea iscusită a cercetării urmelor materiale și obiectelor care au nimerit în sfera de pregătire și înfăptuire a infracțiunii.

Cercetarea locului săvârșirii furtului îndeplinită corect tactic și tehnic, la timp și iscusit, precum și cu folosirea mijloacelor tehnice contemporane – permite anchetatorului descoperirea, fixarea, ridicarea, studierea și folosirea urmelor și obiectelor materiale în calitate de mijloace de probă care pot ajuta la stabilire existenței sau inexistenței componentei infracțiunii.

Succesul cercetării locului depinde nu numai de nivelul înalt de cunoștințe criminalistice pe care le posedă anchetatorul. Folosirea lor în cercetare va aduce rezultatele numai în cazurile, când ele vor fi înfăptuite în conformitate cu legislația procesuală.

Lupta împotriva sustragerilor averii private cât și a celei publice prin furt formează partea importantă a luptei întregii societăți împotriva criminalității în statul nostru și reprezintă una din cele mai periculoase fapte sociale existente în lume.

Cercetarea locului săvârșirii furtului prezintă nu puține greutăți și cere de la organul judiciar prezența unei înalte pregătiri profesionale și a unei bogate practici. Toate acestea impun atitudine serioasă la studierea tacticii și metodicii de cercetare a furturilor și fața de procesul de studiu în instituțiile superioare de învățământ.

Efectuarea anchetei preliminare, întră în competența organelor interne.

Cercetarea locului săvârșirii furtului este primul act de urmărire pe care înfăptuiește anchetatorul, și este unicul act pentru efectuarea căruia nu este necesar să fie pornit procesul penal. Furtul face parte din infracțiunile, pentru care ancheta preliminară este obligatorie, organul de cercetare penală pornește procesul penal după ce se confirmă faptul săvârșirii furtului.

O importanță deosebită pentru cercetarea locului săvârșirii furtului, prezintă calificarea persoanei care cercetează locul faptei. După cum ne demonstrează practica, colaboratorii organelor de cercetare, de multe ori, nu pot cerceta calificat locul săvârșirii faptei, ceea ce duce la efecte negative pe parcursul desfășurării anchetei.

Incorect procedează și acei anchetatori, care în urma primirii înștiințării din partea organelor de cercetare despre săvârșirea furtului, nu se deplasează la locul săvârșirii infracțiunii, și astfel, impun organelor de cercetare înfăptuirea cercetării locului infracțiunii fără participarea anchetatorului. Este foarte important că cercetarea locului săvârșirii furtului să fie efectuată în conformitate cu legislația procesual penală.

Vorbind despre cercetarea locului săvârșirii furtului noi nu putem trece cu vederea măsurile ce vizează pregătirea pentru efectuarea cercetării locului săvârșirii infracțiunii.

Așadar, măsurile de pregătire în vederea cercetării la fața locului se desfășoară în două etape:

1) la sediul organului judiciar;

2) la locul săvârșirii faptei.

În unele lucrări noi mai întâlnim o altă etapă, care se află înaintea primelor doua etape menționate mai sus și această etapă se numește etapă de asigurare a operativității. În literatura de specialitate măsurile pregătitoare luare la sediul organului judiciar se mai numesc și pregătirea până la deplasarea la fața locului.

Măsurile date sînt mai mult de ordin organizatoric, în vederea asigurării cercetării locului furtului în bune condiții sub toate aspectele.

Dintre măsurile pregătitoare în sediul organului judiciar putem numi:

a). primirea și verificarea sesizării;

b). transmiterea unor acțiuni urgente pe care organele de poliție urmează să le îndeplinească la fața locului până la sosirea echipei de cercetare în vederea menținerii locului faptei în starea să l inițială;

c). completarea echipei de cercetare;

d). verificarea și pregătirea mijloacelor tehnice criminalistice.

Dintre măsurile de pregătire la locul faptei, putem menționa:

a) obținerea informației operative privind situația de la fața locului;

b) delimitarea spațiului ce urmează a fi cercetat;

c) alte operațiuni de pregătire efectuate la fața locului.

După ce echipa de cercetare sosește la fața locului, ea trebuie imediat, dacă a realizat etapele pregătitoare, să treacă la efectuarea cercetării propriu-zise. În procesul acestei cercetări anchetatorul se conduce și își desfășoară activitatea după anumite faze și metode de cercetare a locului faptei.

Efectuarea cercetării locului conform regulilor tactice le putem deviza în două faze succesive:

1) de observare generală a locului săvârșirii furtului;

2) de cercetare detaliată a ambianței lui.

Observarea generală a locului furtului constă în efectuarea de către persoana investită a unui studiu preliminar al locului săvârșirii furtului, al obiectelor de acolo, a urmelor materiale de probă, în vederea orientării, fixării și reprezentării în ansamblu a tabloului inițial. La această etapă organul judiciar încearcă să înainteze primele versiuni despre fapta săvârșită. Pe parcursul cercetării versiunile primare se transformă în versiuni generale și în baza lor se înaintează versiunile principale.

Faza de observare generală debutează, de obicei, cu un sondaj vizual efectuat în prezența martorilor asistenți a locului faptei în scopul determinării dacă împrejurările faptei impun atragerea persoanelor specializate.Observarea generală este o reflectare vizuală a cea ce se află pe suprafață precum și o procedura de căutare a obiectelor probatorii, pe parcursul căreia se folosesc nu numai mijloace tehnice, dar și metodele logice: de analiză, sinteză, inducție și deducție. Este un proces de gândire care cuprinde în orbita sa pe toți participanții la cercetare. Înaintarea versiunilor inițiale – este activitatea creativă a organului judiciar îndreptată nu numai spre înțelegerea celor întâmplate sau aranjarea presupunerilor despre modul de pătrundere a făptuitorului în încăpere și ieșirea lui din ea, dar și la cunoașterea însușirilor psihice a le persoanelor care au participat la sustragere.

În procesul deplasării pe teritoriul încăperii supuse cercetării reprezentantul organului judiciar trebuie să manifeste atenție pentru a nu deteriora urmele existente.

În faza observării generale se indică sau se schițează planul cercetării de mai departe, se stabilește în ce succesiune se va cerceta încăperea, precum și succesiunea procedeelor tactice.

Pe parcursul efectuării cercetării, în ambele faze, din partea anchetatorului și a altor persoane participante se cere necesitatea respectării cerințelor morale, ceea ce presupune un comportament serios, fără zâmbete și glume mai ales în ce privește comportamentul părții vătămate sau asupra obiectelor din locuința.

Tabloul de ansamblu al locului furtului se va fixa cu ajutorul fotografiei judiciare.

A doua fază de cercetare detaliată, constă în examinarea de sine stătător a tuturor obiectelor, în vederea stabilirii legăturii lor cu fapta, descoperirii și fixării urmelor activității infracționale.

Cel mai important și cel mai greu în tactica cercetării locului faptei se scot problemele legate de delimitarea obiectului cercetării de locul săvârșirii furtului. Dacă anchetatorul determină corect obiectul cercetării, precum și ridicarea și folosirea obiectelor în procesul de dovedire ca probe tactice, atunci anchetatorul va atinge scopul principal – de a stabili adevărul, dar mai întâi de a descoperi infractorul. Astfel activitatea echipei de cercetare va fi îndreptată spre desfășurarea succesivă pas cu pas, astfel ca nici o porțiune de teren, nici un obiect, care ar putea furniza informații de natura să contribuie la soluționarea cauzei, să nu rămână necercetată.

Faza de cercetare detaliată a ambianței se poate efectua prin două metode: metodă statică și metodă dinamică.

Metoda statică constă în studierea obiectelor și a poziției lor față de alte obiecte din apropiere fără a mișca ceva. Astfel în cazurile în care au avut loc modificări anchetatorul va indica în procesul verbal poziția lor în momentul recepționării de către anchetator a modificărilor care au avut loc. Tot aici se va face fotografierea lor pe suprafața care o contactează.

Metoda statică deschide posibilitatea trecerii la metoda dinamică de cercetare a locului săvârșirii furtului prin pătrundere. Faza dinamică cuprinde examinare fiecărui obiect în parte, mișcându-le de la locul și din poziția în care se afla. Obiectul se ridică pentru a fi examinat în detaliu, dacă este necesitatea obiectul poate fi fotografiat, apoi se împachetează și se sigilează pentru a fi trimis la expertiză și se descrie în procesul verbal de cercetarea la fața locului.

În baza datelor obținute în faza de observare organul de cercetare înainte de toate va determina punctul de plecare, modul și direcția în care trebuie să se desfășoare cercetarea. Începutul și modul efectuării cercetărilor se stabilesc în funcție de structura spațiului, așezarea odăilor a locului săvârșirii furtului.

Cercetarea furturilor săvârșite prin pătrundere se începe cu cercetarea locului pătrunderii a infractorului în locuință, deoarece aici de cele mai dese ori pot fi descoperite urme lăsate de infractor în timpul spargerii, apoi se desfășoară de-a lungul pereților după sau contra acelor ceasornicului. Ulterior se va trece la studierea obiectelor care se află pe planul al doilea, continuând astfel până la centrul încăperii. În funcție de forma geometrică a încăperii, cercetarea se va efectua conform următoarelor procedee tactice: procedeul tactic frontal, care prescrie desfășurarea activității de cercetare în mod liniar, echipa de cercetare deplasându-se de la punctul de plecare spre partea opusă și invers, pe raze bine delimitate, și circulară – echipa va realiza cercetarea deplasându-se concentric pe spirală, de la pereți spre centrul încăperii, și excentric de la centrul locului faptei spre pereți.

Încăperile cu proporții mai mari se recomandă de a fi cercetate pe sectoare și fiecare în parte va fi cercetat conform unei din procedeele tactice.

În literatura de specialitate la unii autori se mai enumeră încă două procedee de efectuare a cercetării locului săvârșirii furtului prin pătrundere: obiectiv și subiectiv.

Procedeul obiectiv constă în aceea, că locul săvârșirii furtului se cercetează complet, indiferent de căile de pătrundere în locuință, fiind o examinare compactă a întregii încăperi.

Cea subiectivă – anchetatorul cercetează locul mergând după urmele infractorului orientându-se la împrejurările care indică drumul lui de pătrundere în locuință până la ieșirea lui.

Importanța procedeului obiectiv constă în cercetarea locuinței fără a scăpa vreo urmă, iar celei subiective pentru determinarea modului de orientare a infractorului în locuință, a împrejurărilor negative precum și la reconstituirea faptei.

Date despre profesie și genul de activitate a infractorului primim pe calea analizei metodei de pătrundere în încăpere, aceasta analiză ne dă posibilitatea de a da răspuns la modul săvârșirii furtului, a instrumentelor utilizate la spargerea ușilor, geamurilor.

După aceasta se cercetează cu atenție locurile unde s-au aflat lucrurile sustrase: bani, obiecte prețioase, bijuterii, obiecte de valoare.

La cercetarea locului faptei este necesar de a atrage atenția la împrejurările care arată cunoașterea de către infractor a locurilor unde se aflau obiectele de preț, aceasta ne dă posibilitatea studierii cercului de persoane presupuse de a fi săvârșit infracțiunea.

Furturile de apartamente deseori se săvârșesc de persoane care într-un mod sau altul cunosc, fie partea vătămată, fie rudele ei, fie vecinii acesteia.

Cunoașterea de infractor a situației familiare, a activității gospodărești precum și a modului de viață dusă de partea vătămată – neapărat se reflectă la metoda prin care se săvârșește furtul. Astfel se recomandă de a atrage atenția la modul de pătrundere a persoanei în apartament, cunoașterii de către ea: a construcției zăvorului de la ușă, locul păstrării obiectelor de preț. Orientarea infractorului la locul faptei se reflectă asupra rapidității de pătrundere și găsire locului unde se află obiectele ce prezintă importanța pentru infractor.

Dovedirea participării persoanei la furt necesită primirea unui șir întreg de informații. Descifrarea acestor informații depinde de profesionalismul anchetatorului, care este folosit pentru, primirea de la locul săvârșirii infracțiunii a unui număr maxim de obiecte purtătoare de informații.

Anchetatorul în legătură cu înfăptuirea acestor procedee tinde de a da răspuns la următoarele întrebări: locul pătrunderii infractorului în locuință; direcția de ieșire din locuință; a putut oare infractorul pătrunde fără a fi văzut și auzit; ce instrumente a folosit la spargere; câte persoane au participat; în ce perioadă de timp s-a săvârșit; ce urme ar putea lăsa infractorul la locul faptei, și ce urme ar putea să rămâne pe infractor, pe hainele lui, pe obiectul atentării, ce scop a urmărit persoana.

Vorbind despre cercetarea la fața locului trebuie să ne referim și la fixarea rezultatelor cercetării locului săvârșirii furtului prin pătrundere.

Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a anumitor lucrări în vederea înregistrării și reprezentării fidele și integrale a stării de lucru, a poziției și a raportului de legătură ale obiectelor ce constituie ambianța acestuia, conservării și retragerii urmelor infracțiunii și a altor mijloace materiale de probă.

Fixarea rezultatelor cercetării locului săvârșirii furtului prin pătrundere este o fixare procesuală a informației primite despre starea, capacitatea, semne și particularitățile obiectului cercetării. Legislația procesuală penală actuală în mod expres specifică, potrivit prevederilor, că efectuarea cercetării la fața locului se încheie cu un proces – verbal de cercetare la fața locului.

În legătură cu cercetarea locului săvârșirii furtului se vor executa acțiuni de fotografiere, lucrări de schițare a locului furtului, precum și de modelare prin mulare, desenare sau copiere a urmelor materiale ale infracțiunii. Legea prevede utilizarea celor mai diverse procedee și mijloace tehnico-științifice, inclusiv reprezentarea grafică a locului cercetat, fotografierea ambianței acestuia, ridicarea prin modelare și copiere a urmelor infracțiunii, înregistrarea videomagnetică a activității de cercetare desfășurată la fața locului.

2. Ascultarea martorilor

Practica judiciară demonstrează ca identificarea și audierea martorilor oculari chiar cu ocazia cercetării locului faptei sunt activități deosebit de importante pentru investigarea furtului sau tâlhăriei, deoarece depozițiile lor nu au suferit alterări ca urmare a trecerii timpului sau a unor influente de natura subiectiva.

Principalele probleme care trebuie clarificate cu ocazia audierii martorilor: distanta de la care au perceput fapta; condițiile atmosferice și de vizibilitate; activitățile desfășurate de făptuitori și de către victimă; semnalmentele făptuitorilor, ținuta vestimentară ori datele de identificare, dacă îi cunoaște; leziunile produse victimei; caracteristicile obiectelor sustrase de la victimă; mijlocul de transport folosit de infractori; posibilitatea de a recunoaște autorii faptei după fotografii în eventualitatea prezentării pentru recunoaștere; raporturile pe care le au cu făptuitorii sau cu partea vătămată.

Ascultarea părții vătămate urmărește clarificarea următoarelor aspecte:

– caracteristicile bunurilor sau valorilor sustrase; împrejurările în care s-a comis furtul sau în care victima a fost amenințată și lovită de către agresor; semnalmentele făptuitorului sau, dacă îl cunoaște, datele de identificare; suma cu care se constituie parte civilă în proces; leziunile constatate prin acte medico-legale și pretențiile civile pe care le are; posibilitatea de a identifica făptuitorul ori bunurile de care a fost deposedată; modul în care și-a petrecut timpul înainte și după comiterea infracțiunii.

Făptuitorului, odată identificat și prins, i se vor efectua percheziție corporală, precum și percheziții la domiciliu, loc de muncă, ori la complici.

Cu ocazia perchezițiilor se au în vedere atât recuperarea prejudiciului cauzat, cât și descoperirea unor urme și mijloace de probă, a instrumentelor folosite la săvârșirea faptei ori a altor obiecte a căror deținere este interzisă de lege.

Ascultarea învinuitului sau inculpatului se face cu asigurarea dreptului la apărare și cu aplicarea metodelor de tactica adecvate.

Când nu exista suficiente probe pentru dovedirea vinovăției, cercetările vor începe cu audierea martorilor și numai după aceea va fi ascultat învinuitul sau inculpatul.

Daca probele sunt indubitabile, se recomanda să fie audiat mai întâi învinuitul și apoi să fie ascultați martorii. Se vor consemna toate cererile de probe solicitate în apărare, care vor fi verificate temeinic, procedându-se, daca situația impune, la confruntări, reconstituiri, prezentarea pentru recunoaștere etc.

O atenție deosebită se va acorda verificării alibiurilor, demonstrării faptului ca învinuitul sau inculpatul se afla, la data respectiva, în locul unde s-a reclamat comiterea furtului sau a tâlhăriei.

Se cunosc erori judiciare datorate recunoașterii din grup a făptuitorului de către martori oculari de buna credința, ajungându-se la condamnări care ar fi fost evitate daca s-ar fi luat în considerare apărarea inculpatului cu privire la locul în care se afla la data săvârșirii infracțiunii ce i se impută.

CAPITOLUL III: PRACTICĂ JUDICIARĂ

SPEȚA 1

Prin rechizitoriul nr.5261/P/2011 al Parchetului de pe langă Judecătoria Bacău a fost trimis în judecată inculpatul AS pentru săvârșirea a trei infracțiuni de furt calificat,prevăzute și pedepsite de art. 208,alin.1 C.p. si art. 209,alin.1,lit.e,g C.p, art.208,alin.1 C.p. si art. 209,alin.1,lit.g ,i C.p, art. 208,alin.1 C.p. si art. 209,alin.1,lit.g,i C.p. si art. 208,alin.1 C.p. si art. 209,alin.1,lit.g,i C.p. ,cu aplicarea art.33,lit.a C.p.

Prin actul de sesizare al instanței s-a reținut,în esență, faptul că,în noaptea de 21/22.08.2011 inculpatul ar fi pătruns prin spargerea geamului ușii de acces în barul Club Izzy aparținând Soc. F de unde ar fi sustras suma de 150 lei si câteva pachete de țigări.

În seara zilei de 14.12.2011,inculpatul ar fi sustras din fața barului PF SP din sat ,o bicicleta marca Montana aparținând părții vătămate SA în valoare de 380 lei.

În noaptea de 21/22.12.2011 inculpatul ar fi pătruns prin spargerea unui geam în interiorul Bisericii Ortodoxe de unde ar fi sustras două cutii metalice destinate strângerii donațiilor făcute bisericii în care se afla suma de 15 lei.

În noaptea de 5/6.01.2012 inculpatul ar fi patruns prin fortarea geamului si gratiilor in incinta barului apartinand PF SP de unde ar fi sustras 10 cartuse de tigari in valoare de 800 lei.

În susținerea situației de fapt reținute prin rechizitoriu,în faza de urmărire penală au fost avute în vedere următoarele mijloace de probă: plângeri si declaratii ale partilor vatamate,procese verbale de cecetare la fata locului,dovezi de predare primire,declaratii martori, declaratii ale inculpatului,rapoarte de constatare tehnico stiintifice.

În cursul judecății,în temeiul art.323 C.p.p. si conform dispozitiilor art.70 C.p.p. a fost audiat inculpatul.

În baza art.326C.p.p. au fost audiate părțile vătămate care s-au prezentat in instanta SA,PF SP,Biserica Ortodoxa,prin reprezentant legal.

Totodata,conform dispozitiilor art.327 C.p.p. au fost audiati,sub prestare de juramânt martorii .

Analizand coroborat ansamblul probelor administrate in cauza,instanta reține,în fapt și în drept urmatoarele:

În fapt,inculpatul,o persoană fara ocupatie, pentru a obtine venituri,a savarsit ,in perioada august 2011-ianuarie 2012 patru infractiuni de furt în dauna mai multor părți vătămate.

Astfel în noaptea de 21/22.08.2011 inculpatul a patruns prin spargerea geamului usii de acces in barul Club Izzy de unde a sustras suma de 150 lei si cateva pachete de tigari,asa cum rezulta din raportul de constatare tehnico-stiintifica potrivit caruia urmele papilare ridicate cu prilejul cercetarii la fata locului au fost create de inculpat,coroborat cu declaratia martorului CM dar si cu declaartia inculpatului insusi din cursul urmarii penale cand a recunoscut savarsirea faptei.

In seara zilei de 14.12.2011,inculpatul a sustras din fata barului PF SPdin sat o bicicleta marca Montana apartinand partii vatamate SA,asa cum rezulta din declaartiile martorilor VS ,VS coroborate cu declaratiile inculpatului care recunoaste savarsirea faptei.

În noaptea de 21/22.12.2011 inculpatul a patruns prin spargerea unui geam in interiorul Bisericii Ortodoxe de unde a sustras doua cutii metalice destinate strangerii donatiilor facute bisericii,situatie de fapt probata cu procesul verbal de ridicare si predare a celor doua cutii descoperite in apropierea locuintei inculpatului coroborat cu procesul verbal de reconstituire si declaratiile acestuia din cursul urmarii penale cand a recunoscut savarsirea faptei.

În noaptea de 5/6.01.2012 inculpatul a patruns prin fortarea geamului si gratiilor in incinta barului apartinand PF SP de unde a sustras 10 cartuse de tigari in valoare de 800 lei,asa cum reiese din raportul de constatare tehnico-stiintifica potrivit caruia urmele papilare ridicate cu prilejul cercetarii la fata locului au fost create de inculpat,coroborat cu procesul verbal de cercetare la fata locului si cu declaratiile inculpatului care recunoaste savarsirea faptei.

Desi in cursul judecatii inculpatul a revenit asupra declaratiilor date in cursul urmarii penale , negand savarsirea faptelor in dauna partilor vatamate SC F. si Biserica Ortodoxa,instanta va inlatura ca nesincere sustinerile inculpatului care nu se coroboreaza cu restul mijloacelor de proba administrate in cauza.Mai mult desi inculpatul arata ca a recunoscut cele doua fapte intrucat ar fi fost lovit si amenintat de organele de cercetare penala,inculpatul nu a facut dovada acestor afirmatii,nu a putut preciza unde s-a prezentat pentru constatarea actelor de violenta desi a declarat ca a fost la medic. Mai mult ,martorul asistent CU care a fost prezent la audierea inculpatului si la reconstituire a aratat in fata instantei ca inculpatul nu prezenta urme de lovire,nu s-a plans ca ar fi fost lovit si nici nu a fost amenintat pentru a declara.

ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTELOR

Faptele inculpatului care ,pe timp de noapte si prin efractie a sustras fara drept mai multe bunuri din patrimoniul partilor vatamate SA,PF SP,Biserica Ortodoxa si SC F.,intrunesc elementele constitutive ale infractiunilor de furt calificat.Avand in vedere ca faptele au fost savarsite inainte ca inculpatul sa fi fost condamanta definitiv pentru vreuna dintre ele,instanta retine ca fiind incidente,in ceea ce priveste incadrarea juridica a faptei a dispozitiilor vizand concursul real de infractiuni.

Tinand cont de intervalul de timp scurs intre cele patru fapte,modul in care a actionat inculpatul,felul si natura diferita a bunurilor sustrase(tigari,bani,o bicicleta)instanta apreciaza ca cele patru fapte nu sunt unite printr-o rezolutie infractionala unica ci sunt caracterizate prin rezolutii infractionale distincte,nefiind incidente dispozitiile art.41,alin.2C.p. privind infractiunea continuata.

Sub aspectul laturii subiective,tinand cont de imprejurarile savarsirii faptelor,astfel cum au fost descrise mai sus,instanta apreciaza ca inculpatul a prevazut si urmarit lezarea patrimoniului partilor vatamate,savarsind faptele cu vinovatie sub forma intentiei directe.

Fata de aceste considerente,vazand ca faptele exista,constituie infractiuni si au fost savarsita cu vinovatie de catre inculpat instanta va pronunta o solutie de condamnare a acestuia,conform dispozitiilor art.345,alin.2 C.p.p.

La individualizarea judiciara a pedepsei si a modului de executare,instanta va tine seama ,pentru fiecare infractiune, de criteriile prevazute de art.72 C.p. privind dispozitiile partii generale ale codului penal,limitele de pedeapsa fixate in partea speciala a codului penal,gradul de pericol social al faptei savarsite,de persoana inculpatului dar si de imprejurarile care atenueaza sau agraveaza raspunderea penala.

Fata de limitele de pedeapsa prevazute de legiuitor pentru fiecare infractiune, fata de gradul ridicat de pericol social al infractiunilor dedus din relatiile sociale lezate, privind patrimoniul,perseverenta in activitatea infractionala,dedusa din numarul infractiunilor savarsite dar si lipsa antecedentelor penale instanta va aplica pedeapsa de 3 ani inchisoare, pentru fiecare infractiune in parte,apreciind acest cuantum al pedepsei suficient pentru realizarea scopului punitiv si preventiv al pedepsei.

Având in vedere numarul infractiunilor savarsite,de aceeasi natura ,pentru a evita crearea impresiei de impunitatea instanta va contopi pedepsele aplicate in pedeapsa cea mai grea pe care o va spori cu 6 luni inchisoare,conform dispozitiilor art. 33, lit.a C.p. si art.34,lit.b C.p.

In baza art.71 C.p. instanta va interzice inculpatului drepturile prevazute de art.64,alin.1,lit a teza a doua si b C.p. pe durata executarii pedepsei.In acest sens instanta retine ca ,in cauza Hirst contra Marii Britanii,Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit ca nu este acceptabil ca un detinut sa fie decazut din drepturile sale garantate de Conventie (drepturi electorale) pentru simplul fapt ca el se gaseste închis ca urmare a unei condamnari iar interdictie absoluta de a vota impusa tuturor detinutilor nu intra în marja de apreciere a statului, fiind violat art. 3 din Protocolul nr. 1 al Conventiei.

In temeiul art.350 C.p.p. instanta va mentine starea de arest a inculpatului avand in vedere ca subzista temeiul care a determinat arestarea preventiva privind pericolul social concret al inculpatului dedus din sfera relatiilor sociale lezate (integritatea patrimoniului) , perseverenta in activitatea infractionala si atitudinea sa oscilanta.

In baza art.88 C.p. se va scade din pedeapsa aplicata inculpatului durata retinerii si arestului preventiv de la 11.01.2012 la zi.

Sub aspectul laturii civile,instanta constata, ca partile vatamate SC F. , SA si Biserica Ortodoxa nu s-au constituit parti civile in cauza.

Analizand declaratia partii vatamate PF SP care s-a constituit parte civila cu suma de 3000 lei daune materiale si 5000 lei daune morale dar si declaratiile inculpatului,declaratiile martorilor , dovezile de predare primire de bunuri, instanta retine ca fapta savarsita de catre inculpat a cauzat partii vatamate un prejudiciu material cert,determinat si nerecuperat integral,constand in sustragerea a 10 cartuse de tigari dar si distrugerea unui geam astfel ca, in baza art.14 C.p.p. si art.346 C.p.p. raportat la art. 998 C.civ. va obliga inculpatul sa plateasca despagubiri civile in cuantum de 1000 lei. In ceea ce priveste daunele morale solicitate de catre partea vatamata instanta va respinge cererea ca neintemeiata,infractiunea comisa de catre inculpat fiind indreptata impotriva patrimoniului partii vatamate,fara a leza vreun drept personal nepatrimonial. De altfel partea vatamata nu a motivat natura si originea prejudiciilor nepatrimoniale a caror reparatie o solicita.

In baza art.118,lit.e C.p. se va confisca de la inculpat suma de 150 lei sustrasa de la partea vatamata SC F.

In temeiul art.191,alin.1 C.p.p. instanta va obliga pe inculpat la plata sumei de 1030 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

SPEȚA 2

Prin Rechizitoriul Parchetului de pe lânga Judecatoria Bacau nr.8695 /P/2008/15.05.2012 s-a dispus punerea in miscare a actiunii penale si trimiterea în judecata a inc. IG pentru infractiunea de furt calificat, prev. de art.208 al. 1 – 209 al. 1 lit. e,g,i din C.p. cu aplicarea art.99 al.3 din C.p. constând în aceea ca, în noaptea de 06/07.11.2011 , prin efractie, a sustras din autoturismul apartinând partii vatamate CG , diferite bunuri din interior .

Pe parcursul cercetarii judecatoresti a fost audiati partea vatamata GC si martorul ES si s-a întocmit referatul de evaluare de catre Serviciul de probatiune .Inculpatul a fost arestat în alta cauza.

Examinând ansamblul materialului probator administrat în cauza , în ambele faze ale procesului penal, instanta retine urmatoarea situatie de fapt:

În noaptea de 06/07.11.2011 , inculpatul IG se afla pe str. Avram Iancu împreuna cu CF. S-a hotarât sa sustraga bunuri din autoturismul marca Opel parcat pe strada amintita, fapt pentru care a spart geamul de la portiera din dreapta fata sustragând CD playerul si o mapa cu mai multe documente. Zgomotul produs a fost auzit de o patrula de politie din apropiere care i-a urmarit pe cei doi , reusind sa-l prinda doar pe inc. IG care aruncase bunurile sustrase. A recunoscut comiterea faptei .

Având în vedere situatia de fapt retinuta, în drept, fapta inculpatului de a sustrage prin efractie ( spargerea geamului ), pe timp de noapte si dintr-un loc public întruneste elementele constitutive ale infractiunii de furt calificat, prev. art. 208 al. 1 – 209 al.1 lit. e,g,i din C.p.

Întrucât la data comiterii infractiunii, inculpatul era minor, urmeaza a-i aplica dispozitiile referitoare la limitele raspunderii penale pentru minori, respectiv disp. art.99 al.3 Cod penal.

La alegerea sanctiunii ce se va aplica inculpatului minor, instanta va avea in vedere criteriile generale, prev. de art. 100 Cod penal. În referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probatiune se precizeaza ca inculpatul IG a fost implicat si în comiterea altor fapte antisociale , fiind arestat pentru savârsirea infractiunii de tâlharie.

Având în vedere aceste aspecte, dar si faptul ca inculpatul a devenit major, instanta apreciaza ca nu se pot aplica masuri educative si va stabili o pedeapsa pentru acesta de trei luni închisoare , retinând si circumstanta atenuanta prev. de art. 74 al.1 lit.a din C.p.

Prin sentinta penala nr. 1730/23.09.2011 a Judecatoriei Bacau inculpatul a fost condamnat la o pedeapsa de 3 ani si 6 luni închisoare pentru comiterea infractiunii de tâlharie la data de 22.07.2011 . Sentinta a ramas definitiva la data de 14.10.2011.

Infractiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa de 3 luni închisoare în prezenta cauza a fost comisa dupa data ramânerii definitive a acestei sentinte dar înainte de începerea executarii pedepsei , fiind aplicabile prevederile art.40 din C.p. urmând a se contopi cele doua pedepse si a se aplica pedeapsa cea mai grea de 3 ani si 6 luni închisoare.

Totodata va aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art.64 lit. a teza a II a si b din C.p. pe durata prev. de art.71 al.2 din C.p.

În executarea sentintei penale amintite petentul a fost arestat la data de 20.11.2011 nefiind înca liberat, motiv pentru care, în temeiul art. 36 al.3 din C.p. se va deduce perioada executata , de la 20.11.2011 la zi.

Conform art. 420 si 449 din C.p.p. va anula mandatul de executare a pedepsei închisorii nr.1932/2011 al Judecatoriei Bacau emis în baza sentintei penale nr. 1730/23.09.2011 a Judecatoriei Bacau si va dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii stabilite prin aceasta hotarâre.

În ceea ce priveste latura civila instanta va constata ca partea vatamata Gaman Costel s-a constituit parte civila cu suma de 1500 lei , reprezentând contravaloarea geamului spart si a cd-playerului sustras. Instanta apreciaza ca aceasta suma este prea mare, raportata la paguba produsa prin fapta ilicita a inculpatului , astfel încât va admite în parte actiunea civila si , în temeiul art.14 si 346 din C.p.p. , va obliga inculpatul în solidar cu partile responsabile civilmente IG si EG la plata sumei de 1000 lei partea vatamata .

În conformitate cu disp. art. 191 al.1 si 3 C.p.p. inculpatul va fi obligat , în solidar cu partile responsabile civilmente, la plata sumei de 500 lei catre stat, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.

CONCLUZII

Legea penală ocrotește, în general, toate relațiile sociale, inclusiv pe cele de ordin patrimonial.

În dezvoltarea istorică a domeniului dreptului penal au apărut și au fost treptat reglementate infracțiunile contra patrimoniului. Reglementarea acestor infracțiuni a cunoscut diferite etape și a suferit anumite modificări în funcție de necesitățile în materie sau de regimul politic aflat la putere.

În cuprinsul prezentei lucrări s-a încercat realizarea unui studiu aprofundat a infracțiunii de furt calificat, pornindu-se de la originile istorice și ajungând la ultimele modificări aduse în materie. Astfel, am tratat noile forme calificate ale furtului generate de creșterea îngrijorătoare a furtului unor anumitor bunuri, deci ca urmare a unei necesități de politică judiciară.

De asemenea, pe parcursul elaborării am avut în vedere un bogat material bibliografic, alcătuit atât din lucrări de referință, dar și din lucrări și studii recente elaborate de diverse cadre didactice și specialiști.

Deși simplă, la o primă privire, problematica furtului calificat a ridicat diverse probleme ce au format obiect de polemică între diferiții specialiști în materie, fiecare aducând argumente solide în susținerea tezei sale.

Chiar dacă nu se vrea a fi perfectă, lucrarea de față prezintă, în detaliu, toate aspectele legate de infracțiunea de furt și de cea a abuzului de încredere, ambele reglementate de C.pen. Astfel, după ce am făcut un scurt istoric al evoluției reglementărilor în domeniu, am trecut la analiza elementelor constitutive ale infracțiunilor, după care am analizat modalitățile în care acestea se pot prezenta, fără a omite ultimele completări în materie (introducerea unui nou alineat la art. 209).

De asemenea, am făcut o analiză a infracțiunilor din punct de vedere criminologic și criminalistic, pentru a putea vedea, pe de o parte, care sunt cauzele care duc la săvârșirea unor astfel de fapte de către indivizi, iar pe de altă parte pentru a studia diferitele modalități concrete în care se comit infracțiunile, precum și pașii ce trebuie făcuți de organele de cercetare penală pentru descoperirea, prinderea și tragerea la răspundere penală a celor care săvârșesc astfel de fapte.

Ca propuneri de lege ferenda considerăm, în primul rând, sancțiunile pentru infracțiunile contra patrimoniului, inclusiv pentru infracțiunea de furt, ar trebui reduse. Argumentele pe care le aducem în acest sens sunt:

– Rolul sancțiunilor de drept penal este acela de a reeduca infractorii și de a-i reintegra în societate prin programe speciale desfășurate în penitenciar pe durata perioadei de detenție și nu acela de a distruge viața unei persoane prin aplicarea unei pedepse foarte dure (10-12 ani), perioadă în care persoana se rupe într-un mod complet și uneori ireversibil de lumea exterioară;

– Pericolul social generic al infracțiunilor contra patrimoniului nu este atât de ridicat pentru a justifica astfel de sancțiuni;

– În știința dreptului execuțional penal s-a observat că rezultatele cel mai bune asupra deținuților le au nu pedepsele îndelungate, ci programele de muncă, calificare și reeducare desfășurate în penitenciare de către personalul calificat.

Legiuitorul român este de aceeași părere, în sensul că în noul Cod penal limitele pedepselor pentru infracțiuni, în general, și pentru infracțiunea de furt calificat, în special, s-au redus (închisoare de la 1 la 10 ani și de la 15 la 20 de ani în cazul în care fapta a avut consecințe deosebit de grave).

BIBLIOGRAFIE

A.Tratate, Cursuri, Monografii

1. Constantin Aionițoaie ,Tactica cercetării la fața locului – în Curs de Criminalistcă – Anexa – Academia de Poliție ,, Al. I. Cuza “ , București, Ediția 1985

2. Francisco Antolisei, Manuale di diritto penale, parte speciale I, Milano, 1996

3. Constantin Bulai, Avram Filipaș, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru licență, ed. a II-a rev. și ad., Ed. Trei, București, 2003

4. Constantin Bulai, Drept penal parte specială, vol I, Tip. Universității din București, 1975

5. Al.Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal și drept procesual penal, Curs selectiv pentru licență, Ediția a IV-a, Editura All Beck, București, 2005

6. Aurel Ciopraga , Criminalistica: Tratat de tactică, Iași, 1996

7. Aurel Ciopraga , lacobuță L, Criminalistica, Iași, 1997

8. Aurel Ciopraga – Criminalistică. Elemente de tactică. – Universitatea ,,Al. I. Cuza “ , Facultatea de Drept, Ediția 1986,

9. Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Explicații teoretice ale Codului penal român, ediția a II-a, Ed. Academiei Române, București, 2003

10. Vintilă Dongoroz, Dreptul penal. Parte specială, vol. I, Ed. Curierul judiciar, București, 1929

11. Gheorghe Diaconescu , Doinel Dinuică, Gheorghe Bică, Mioara Ketty Guiu, Constantin Duvac, Drept penal.Partea specială, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2008

12. Gh.Diaconescu, Infracțiuni în legi speciale și în legi extrapenale, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2002

13. Tr. Ionașcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în România, Ed. Academiei, București, 1978

14. Ferrando Mantovani, Diritto penale, Delitti contro il patrimonio con appendice di aggiornamento, CEDAM, Padova, 1994

15. Mircea I., Criminalistica.– Iași, 1994

16. Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept penal. Parte specială, Ed. All Beck, București, 2002

17. R. Petrescu, Acțiunile privind statutul civil al persoanei, Ed. Științifică. București, 1968

18. T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968,

19. Al. Silvian, E. Gheorghe, Actele de stare civilă, Ed. Științifică, București, 1969,

20. T. Vasiliu, G. Antoniu, Ștefan Daneș, Codul penal al R.S.R. Comentat și adnotat, Ed. Științifică, București, 1972-1977

B. Articole și studii de specialitate

1. George Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, în Revista de Drept Penal, nr. 2/2001

2. Plenul Trib. Supr., dec. de îndrum., nr. 8/1962, în J.N. nr. 2/1962

3. Trib. Pop. oraș Brăila, sent. pen. nr. 947/1962, în J.N. nr.4/1963,

4. Trib. Supr., s. pen., dec. nr. 449/1989, în R.R.D. nr. 1-2/1990,

5. Trib. Jud. Suceava, dec. pen. nr. 1089/1975, în R.R.D. nr. 10/1976

6. Trib. Supr., s. pen., dec. nr. 4489/1971, în R.R.D. nr. 11/1972

7. Trib. Municip. București, s. a II-a pen., dec. nr. 2001/1975, în R.R.D. nr. 4/1976

8. Trib. Jud. Constanța, dec. pen, nr. 2689/1972, în R.R.D. nr.7/1973

9. L. Biró„Încadrarea juridică a furtului săvârșită prin violare de domiciliu”, în R.R.D. nr. 6/1974

10. S. Ivan, I. Pascu, Încadrarea juridică a faptei persoanei care călătorește cu autovehicul cunoscând că acesta provine din săvârșirea unei infracțiuni de furt, în R.R.D. nr. 12/1980

11. Trib. Reg. Cluj, col. pen., dec. nr. 427/1964, în J.N. nr. 1/1965

12. G. Pascu, notă la dec. pen. nr. 1114/1974, a Trib. Jud. Ilfov, în R.R.D. nr. 4/1977

13. Trib. Supr., s. pen., dec. nr. 2704/1984, în R.R.D. nr.12/1985

14. C. Mitrache, Furt și violare de domiciliu în Revista de Drept Penal nr.1, 1995

15. Trib. Jud. Timiș, dec. pen. nr. 277/1977, în R.R.D. nr. 12/1977

C. Materiale de practică judiciară

1. Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 7/1974, în C.D./1974

2. Trib. Supr., s. pen., dec. nr. 184/1974, în C.D./1974

3. Trib. Supr., s. pen., dec. nr. 2355/1970, în C.D./1970

4. Trib. Supr., s. pen, dec. nr. 1680/1971, în C.D./1971

5. Trib. Supr., s. pen., dec. nr. 626/1969, în C.D. 1969

6. Trib. Supr., s. pen., dec. nr. 323/1972, în C.D./1972

7. Trib. Supr., s. pen., dec. nr. 1553/1969, în C.D./1969

8. Trib. Supr., s. pen., dec. nr. 2950/1970, în C.D./1970

D.Legislație

1. Codul Penal

2. Codul de procedură penală

3. Legea nr.295/2004 privind regimul armelor și munițiilor

4. H.G. nr.130/2005

5. Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc și al munițiilor.

6. Legea nr.182\2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil

E.Surse internet

www.jurisprudenta.com