CAPITOLUL I CADRUL NATURAL ȘI ISTORIC 1.1. Poziție geografică………………… ………… …………………… …..4 1.2. Rel ieful și geologia…………………………..………… ………… …6 1.3…. [624150]

1
CUPRINS

CAPITOLUL I CADRUL NATURAL ȘI ISTORIC
1.1. Poziție geografică………………… ………… …………………… …..4
1.2. Rel ieful și geologia…………………………..………… ………… …6
1.3. Clima…………… ………………………………………………… ….9
1.4. Ape………………………………………………………..………… 13
1.5. Vegetația…………………………………………………………… 16
1.6. Fauna……………………………………………………………….. 18
1.7. Soluri……………………………………………………………….. 19
1.8. Rezervații…………… ……………………………………… ……… 20
CAPITOLUL II CADRU DEMOGRAFIC ȘI ECONOMIC
2.1. Populația …………………………… ………………………… ……. 24
2.2. Economia ……… ………………………………………………… …27
2.2.1. Resurse minerale …………………………… ………… ……27
2.2.2. Industria ……… ……………………………………… …… 28
2.2.3. Infrastructura …………………… …………………… ……. 31
2.3. Turismul ………………………… …………………………………. 33
CAPITOLUL III TURISMUL BALNEAR
3.1. Balneologia ………………………………………………………… 38
3.2. Balneologia factor important în de zvoltarea turismului Prahovean.. 39
3.3. Resurse balneare …………………………………………………… .40
3.4. Formarea apelor minerale ……………………………………… ……42
3.5. Cura hidrominerală …………………………………………………. 46
3.5.1. Apele minerale …………………………………………….. 46
3.5.2. Proprietățile apelor minerale ……………………………… .47
3.5.3. Indicații și contraindicații în folosirea apelor minera le…… 48
3.5.4. Cura externă…………………………..…………………… 50
3.5.5. Băile cu ape minerale……………………………………… 51
3.5.6. Proceduri hidroterapeutice ……………………………… …52
3.5.7. Clasificarea apelor și tratamentele specifice pentru stațiunile
balneare din Prahova ……………………………………………………. 55
3.5.7.1. Ape minerale clorurate -sodice …………………… 55
3.5.7.2. Apele minerale sulfatate ………………………….. 56
3.5.7.3. Ape minerale sulfuroase ………………………….. 57
3.5.7.4. Ape minerale iodurate ……………………………. 58
3.5.8. Clasificarea nămolurilor și tratamentele specifice prezente în
stațiunile balneare din Prahova …………………………………… 58
3.5.8.1. Nămoluri terapeutice ……………………………… 58
3.5.8.2. Tratamente și proceduri terapeutice ……………… 60
CAPITOLUL IV STAȚIUNI BALNEARE
4.1. Stațiuni balneare de i nteres național ………………………………… 63
4.1.1. Slănic Prahova …………………………………………….. 63

2 4.1.1.1. Așezare geografică ……………………………… ..63
4.1.1.2. Geologia ……………………………………… ……63
4.1.1.3. Relieful …………………………………………… 65
4.1.1.4. Hidrografia ………………………………………… 67
4.1.1.5. Clima ……………………………………………… 70
4.1.1.6. Vegetația, fauna și solurile ……………………….. 72
4.1.1.7. Scurt istoric al așezării și exploatării de sare …….. 73
4.1.1.8. Populația ………………………………………….. 78
4.1.1.9. Economia …………………………………………. 78
4.1.1.10 . Turismul ……… …………………………………. 80
4.2. Stațiuni balneare de i nteres local …………………………………… 83
4.2.1. Oraș Băicoi ………………………………………………… 83
4.2.1.1. Poziția și localizarea geografică ………………… ..83
4.2.1.2. Geologia regiunii …………………………………. 83
4.2.1.3. Relieful …………………………………………… 85
4.2.1.4. Clima …………………………………………….. 87
4.2.1.5. Hidrografia și resursele de apă …… ………………. 88
4.2.1.6. Vegetație, faună și soluri ………………………….. 89
4.2.1.7. Istoric ……………………………………………… 90
4.2.1.8. Obiective turistice ………………………………… 91
4.2.2. Comuna Telega ……………………………………………..97
4.2.2.1. Așezarea geografică ………………………………. 97
4.2.2.2. Căi de acces ……………………………………….. 97
4.2.2.3. Relief ……………………………………………… 97
4.2.2.4. Climă ……………………………………………… 98
4.2.2.5. Vegetație și faună …………………………………. 98
4.2.2.6. Ape………………………………………………… 98
4.2.2.7. Economia ………………………………………….. 98
4.2.2.8. Istoric ………………………………………………98
4.2.2.9. Turism …………………………………………….. 99
4.2.2.10. Băile Telega …………………………………….. 101
4.2.3. Comuna Jugureni – Sat Boboci …………………………… 105
4.2.4. Comuna Gornet……………………………………………107
CAPITOLUL V ANALIZA SWOT ASUPRA BALNEOTURISMULUI
PRAHOVEAN
5.1. Analiza SWOT a stațiunilor cu profil balnear din Prahova ………. 109
5.2. Perspective pentru dezvoltarea turismului balnear Prahovean ……. 110

BIBLIOGRAFIE …………………………………… ………………………. 112

3

Capitolul I
CADRUL NATURAL ȘI ISTORIC

4

1.1. Poziție geografica

Situat pe pantele sudice ale Carpaților, în apropiere de curbura acestora,
județul Prahova cuprinde un teritoriu ce se întinde de pe culmile înalte ale
munților până în câmpie, pe malurile Ialomiței. Această situație conferă
județului o mare varie tate a condițiilor fizico -geografice și a celor economico –
geografice.
Județul este străbătut în lung de meridianul de 26°, care merge aproximativ
în lungul Teleajenului și trece prin Ploiești și Măneciu Ungureni. De asemenea
este traversat de para lela de 45° care intersectează localitățile Filipeștii de
Pădure și Mizil.
În limitele actuale, județul are o suprafață de 4.694 km², ceea ce reprezintă
2% din suprafața întregii țări și se clasează în seria județelor mici ale României.
În schimb numărul mare de locuitori face ca densitatea populației să îl plaseze
pe locul II în această privință.
Teritoriul județului se desfășoară pe direcție nord -nord-vest – sud-sud-est
și are aproximativ forma unui patrulater, cu laturile paralele si eg ale, două câte
două. Lungimea și lățimea sunt de circa 90 km respectiv 56 km. Între cele două
puncte extreme (vf. Omu în nord -vest și colțul de sud -est al județului) este o
distanță de 112 km.
Cele două văi principale, ale Prahovei și Teleajenului , cu terasele lor largi,
au favorizat încă din vechime stabilirea a numeroase așezări.
Condițiile favorabile ale mediului au atras pe om din cele mai vechi
timpuri. Pe teritoriul Prahovei, ca principale urme de viață veche, s -au semnalat
o cultură paleolitică la Lapoș și una neolitică la Târgșorul Vechi și Sudiții. Din
perioada statului dac se menționează ca localități Târgșor, Tinosul (Tiasum) și
Drajna (Ramidava), iar din perioada ocupației romane s -au descoperit castrele
de la Drajna de Sus, Măl ăești și Târgșor, precum și urmele unui val de apărare la
sud și sud -vest de Ploiești. Din epoca migrației popoarelor (sec. VI -XI) s -au
păstrat urmele unei cetăți la Slon și se menționează așezările sătești Târgșor și
Bucov. În sec. XIV -XVI figurează ca tâ rguri mai importante Târgșor, Gherghița
și Ploiești.
Ca unitate administrativă, județul Prahova a funcționat cel puțin din sec. al
XIV-lea, însă teritoriul și suprafața lui au variat în decursul istoriei. Până la 1
ian. 1845 el avea o înt indere mai mică și cuprindea ținutul văii Prahovei și
Doftanei, precum și regiunea de câmpie dintre Cricovul Dulce și Cricovul Sărat.
El se învecina la apus cu județul Dâmbovița, iar la răsărit cu vechiul județ
Săcuieni sau Saac, al cărui teritoriu a fost împărțit în 1845 și atribuit județului

5 Prahova și Buzău. Până în preajma celui de -al doilea război mondial (1950)
când, județul Prahova cuprindea teritoriul actual, cu unele excepții: Morenii cu
regiunea lor aferentă se număra printre orașele prahovene, în schimb, Mizilul
aparținea județului Buzău, ca urmare a dezvoltării condițiilor politice și social –
economice, s -a procedat la o nouă împărțire teritorială a țării, în regiuni și
raioane. Cu această ocazie a luat ființă regiunea Ploiești. În anul 1952, după
revizuirea împărțirii administrative, între limitele regiunii Ploiești erau înglobate
fostele județe Dâmbovița, Prahova, Buzău și o parte din județul Râmnicul Sărat.
În funcție de necesitățile economice, această unitate administrativă a
suferit m odificări ca suprafață și limite și, temporar, a fost înglobată la unitățile
mai mari.
În anul 1968 a avut loc o nouă împărțire teritorială în urma căreia regiunea
administrativă Ploiești a fost divizată în trei unități mai mici, și anume județul
Buzău, Prahova și Dâmbovița. Actualul județ Prahova diferă de fostul județ
dinaintea anului 1950, în sensul că limitele lui au lăsat în afară orașele Predeal și
Moreni, care au fost înglobate județelor Brașov și, respectiv, Dâmbovița, în timp
ce orașul Miz il a trecut, de la fostul județ Buzău, la Prahova.

Fig. 1. 1. Județul Prahova (www.prahova.ro)

Limita nordică a județului Prahova (spre jud. Brașov) are în general
direcție vest -est, urmărind – cu mici excepții – linia celor mai mari înălțimi. Ea
pornește din vf. Omu (2.507 m), un triconfiniu al limitelor dintre județele
Prahova, Dâmbovița și Brașov și trece prin vf. Diham (1.582 m), traversează
râul Prahova pe la nord de localitatea Azuga, lasă spre sud vârfurile Clăbucetul

6 Azugii și Neamțu (1.923 m) din Munții Gârbova și coboară la obârșia Doftanei
în pasul Predeluș (1.295 m). De aici, urm ând un curs sinuos, trece prin vârfurile
Stoleru Mărcușanu (1.793 m) și Bobu Mare (1.575 m) din Munții Grohotișu,
coboară în Pasul Bratocea (1.267 m), atinge vf. Ciucaș (1.956 m), coboară în
Pasul Boncuța (1.075 m) de la obârșiile Teleajenului și Buzăului, în cele din
urmă să treacă prin vf. Tătarul Mare (1.477 m) și Tătăruțu (1.412 m). Acest din
urmă vârf constituie un al doilea triconfiniu, la întâlnirea limitelor județelor
Prahova, Brașov și Buzău.
Limita estică (spre județul Buzău) are o direcț ie generală nord -vest – sud-
est și străbate pe rând munții, dealurile și câmpia. Din vârful Tătăruțu ea
urmează valea Siriului Mare, traversează văile Bâsca cu Cale și Bâsca fără Cale
și merge paralel cu Bâsca Chiojdului și traversează afluentul acesteia Z eletin. În
continuare, se rotește spre est, atingând vf. Salcia (716 m) și Poiana Hoților (737
m), iar apoi taie valea superioară a Nișcovului și culmea Ciortei și intră în
câmpie la est de localitățile Gura Vadului și Mizil. Cu un contur sinuos, limita se
continuă până la valea Sărată.
Limita vestică (spre jud. Dâmbovița) are direcție aproximativ nord -nord-
vest – sud-sud-est și, de asemenea, străbate toate unitățile de relief. Din vf. Omu
merge pe podul Bucegilor și coboară apoi în vf. Guruiatu (1 .340 m). După o
mică abatere spre SV până la cota 1.078, revine la direcția inițială și urmărește
cumpăna apei dintre Provița și Cricovul Dulce până în zona de șes, trecând prin
vf. Sultanu (849 m) și Teiușului (714 m). În câmpie, limita de vest a județulu i
Prahova are un traseu sinuos. Ea trece prin dealul izolat Măgura Mărgineni (326
m), traversează râurile Provița și Cricovul Dulce, suferă o abatere spre V pentru
a reveni pe Cricov și traversează și Ialomița lângă localitatea Tătărăi.
Limita su dică (spre jud. Ilfov) are o direcție generală vest – est și cu mici
abateri spre sud și nord, urmărește Ialomița până la localitatea Bâra. În
continuare, străbate câmpia traversând râurile Prahova și Cricovul Sărat amonte
de confluență, precum și pârâul T ohăneasca și ajunge în valea Sărată.
Între limitele amintite, județul Prahova dispune de o mare varietate de
condiții geografice.

1.2. Relieful și geologia

Principala caracteristică a reliefului din județul Prahova este varietatea și
dispunerea lui în forma unui vast amfiteatru. Munții cu altitudinile lor de peste
1.400 m, dar care depășește, pe alocuri, 1.800 m și chiar 2.000 m ocupă partea
nord, alcătuind treptat cea mai înaltă. Dealurile cu înălțimi cuprinse între 400 și
800 – 900 m formează treapta mijlocie și ocupă parte mediană a județului.
Câmpia, cu înălțimi de 70 – 200 m, prelungită în lungul Prahovei până la 350 –
400 m, se dispune în partea S și se reprezintă ca un plan ușor înclinat (nord -vest
– sud-est).

7 Fig. 1.2. Harta fizico –
geografică a județului Prahova
(1 – masive înalte alcătuite din
conglomerate; 2 – munți cu
altitudine mijlocie (1200 – 1500
m) alcătuiți din fliș cretacic,
predominant grezos; 3 – munți
joși și dealuri înalte (zona de
interferență carpato –
subcarpatică) alcătuită din fliș
cretacic și, respectiv, fliș
paleogen; 4 – dealuri
subcarpatice (formațiuni terțiare,
cutate, predominant mio –
pliocene): a) Subcarpați interni ,
b) Subcarpați externi; 5 –
depresiuni intramontane și
subcarpatice; 6 – câmpii
piemontane înalte (pleistocen
mediu); 7 – câmpii piemontane
joase: a) conuri de dejecție; b)
tăpșane de acumulare (plei stocen
superior); 8 – câmpii de
divagare; 9 – câmpii de loess; 10 – pasuri; 11 – ape.

Între cel mai înalt punct – vf. Omu (2.503 m) – și cel mai coborât – în zona
de vărsare a Prahovei (70 m) – este o diferență de nivel de 2.435 m.
Caracteristică este și proporționalitatea acestor mari trepte de relief: munții
26,2%, dealuri 36,5%, câmpia 37,3% din suprafața județului. Aces te mari trepte
sunt în general, clar delimitate prin denivelări de cele puțin 200 m.
Dispoziția în amfiteatru a reliefului a determinat direcția nord -sud a
principalelor văi și fragmentarea în culmi cu aceiași direcție. Numai în zona
dealurilor s ubcarpatice, unde rețeaua hidrografică este puternic înrămurată,
culmile se răsfiră în mai multe direcții. Traversând cele trei trepte de relief își
schimbă succesiv înfățișarea. În regiunea de munte ele sunt înguste și adânci, în
cele de dealuri se lărges c, având lunci și terase bine dezvoltate, iar în câmpie își
pierd personalitatea, râurile curg printre maluri scunde.
Aspectul major al reliefului este legat de constituția geologică a regiunii, și
de evoluția regiunii în care se disting mai multe faze de sedimentare întrerupte
de câteva faze orogenetice, acestea din urmă manifestate prin cutarea
formațiunilor și prin înălțarea în bloc a regiunii.
La sfârșitul jurasicului, soclul cristalin al Carpaților Meridionali, împreună
cu cuvertura l ui sedimentară, s -a scufundat în regiunea de la est de masivul
Leaota, iar în apele mării cretacice, care au acoperit în întregime teritoriul
județului Prahova, a început o intensă sedimentare. Aici, pe măsură ce fundul
mării se adâncea treptat, s -au depus formațiunile flișului cretacic, caracterizate
prin succesiunea orizonturilor subțiri de gresii, conglomerate, șisturi marnoase –
argiloase, repetate la infinit pe sute sau chiar mii de metri. Între formațiunile

8 cretacice, care alcătuiesc zona muntoasă aproa pe în exclusivitate, se disting între
care amintim conglomeratele de Bucegi – Zăganu, “stratele de Sinaia”, “stratele
de Comarnic” și flișului cu gresii masive. Acestea au fost cutate la sfârșitul
cretacicului superior (mișcările laramice), exondate și supuse eroziunii.

Fig. 1.3. Cute cu sâmburi de sare în ax: cuta diapiră de la Florești – Țintea (stânga și
mijloc) și anticlinalul Boldești (dreapta), după N. Grigoraș.

În paleogen, marea retrasă mai spre sud a constituit un nou domen iu de
sedimentare, în care s -au depus sedimente, sub faciesuri diferite (marne, gresii,
argile), șisturi menilitice și șisturi disodilice bituminoase (generatoare de
hidrocarburi). Remarcăm gresia de Tarcău, în bancuri masive și dure, și gresia
de Kliwa, p rovenită în bună parte din cimentarea nisipurilor de dune. La sfârșitul
paleogenului, mișcările tectonice din faza savică au cutat aceste formațiuni și au
determinat restrângerea mării în care avea să se inaugureze ciclul de sedimentare
miopliocene.
În această perioadă s -au depus, în condiții topografice foarte variate,
conglomerate, gresii, tufuri, marne, nisipuri, iar în lagune sarea și gipsul. Mai
târziu, în apele salmastre a continuat prin gresii, nisipuri, marne și argile,
încheindu -se cu dep unerea pietrișurilor de Cândești. În pliocen s -au format
zăcăminte de lignit. Mișcările de la sfârșitul pliocenului (faza valahă) au produs
cutarea acestor sedimente, formarea cutelor diapire, prin axul cărora sarea a ieșit
la suprafață (Băicoi, Țintea etc .) și au ridicat în bloc regiunea, adăugând zonei
muntoase o nouă unitate morfologică: dealurile subcarpatice. La marginea
lacului din Câmpia Română, în cuaternar, râurile care disecau teritoriul înălțat
au început să își împrăștie aluviunile pe mari supra fețe, construind conuri de
dejecție. Răcirea climei a dus la formarea ghețarilor în Masivul Bucegi.

9 Mișcările tectonice repetate au afectat formațiunile sedimentare și au dus
la formare a unor cute cu direcție generală nord -est – sud-vest și est – vest, a
numeroase falii ce se pot urmării pe zeci de km și chiar încălecări de strate.
Consecința a fost formarea unităților mari structurale care se reflectă în cele trei
trepte majore ale reliefului. Dar, în cadrul fiecăreia, influența structurii de
amănunte se reflectă și în detaliile reliefului și este în mare măsură
răspunzătoare de modul de răspândire a masivelor colinare înalte, a
depresiunilor și, în unele regiuni, de însăși conformația rețelei de văi.
Alături de tectonică, rezistența la eroziune a unor formațiuni a jucat un rol
important în formarea reliefului. Formațiunea conglomeratelor cretacice din
regiunea muntoasă și -a pus în vigoare amprenta în masivele proeminente ale
Bucegilor și Ciucașului. În regiunea dealurilor subcarpatice gr esiile, calcarele
conglomeratele și pietrișurile formează cele mai mari înălțimi, în timp ce
marnele și argilele corespund ariilor depresionare.
Modelarea reliefului, influențată de litologie, tectonică și de modificarea în
timp a condițiilor clim atice, a dus la individualizarea unor unități morfologice pe
care le trecem în revistă în cele ce urmează.

1.3. Clima

Diferența de nivel de peste 2.400 m între vf. Omu, cel mai înalt punct din
județul Prahova, și cel mai coborât pu nct din câmpie, ca și dispunerea reliefului
în amfiteatru fac ca elementele climei să difere destul de mult pe verticală și de
la regiune la regiune.
Temperatura medie anuală a aerului pe teritoriul județului, așa cum rezultă
din prelucrarea date lor înregistrate pentru un șir îndelungat de observații (1896 –
1970), variază între mai puțin de –2°C în regiunea celor mai mari înălțimi din
Bucegi și peste 10°C în regiunea de câmpie, de unde rezultă o amplitudine de
circa 13°C. Între aceste extreme, temp eratura medie anuală are valori
intermediare, în funcție de altitudinea reliefului. Astfel, în munții cu înălțime ea
este de 2 – 4°C. trebuie menționat însă, că pe văi temperaturile sunt mai ridicate
cu 1 – 2°C față de cele de pe culmi, consemnate mai sus.
Mai importantă pentru viața omului și pentru activitățile social -economice
este însă variația anuală a temperaturii. În luna ianuarie, cea mai rece luna a
anului, temperatura aerului în Bucegi, la vf. Omu, este mai scăzută de –10șC, iar
în munții cu altitudini mijlocii ea urca la –5… –8șC. În regiunea subcarpatică,
temperatura lunii ianuarie este de –3șC și chiar –2șC, iar în câmpie ea coboară
din nou la sub –3șC. Se constată, deci, că, în ținutul dealurilor, temperatura
aerului este mai ridicată decât în câmpie, unde conformația reliefului (în formă
de covată) face ca aerul rece și mai greu să se maseze aici și să se mențină vreme
îndelungată. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de inversiune termică,
consemnând abaterea de la regula generală că temperatura scade în mod gradat
cu înălțimea.

10 În iulie, cea mai călduroasă lună a anului, temperatura aerului este de 20 –
22șC în regiunea de câmpie, 16 -20șC în regiunea de deal, 12 -14șC în zona
munților mijlocii și sub 8șC în masivul Bucegi.

Fig. 1.4. Hărți climatice ale Prahovei temperaturi (jos) și precipitații (sus)

În funcție de deplasarea ariilor ciclonale și anticiclonale s -au înregistrat,
de-a lungul anilor temperaturi extreme. Astfel, în județul Prahova cele mai mici
temperaturi s -au înregistrat la vf. Omu, la 10 feb. 1929 ( –38,0șC).
Cea mai ri dicată temperatură (39,4șC) s -a înregistrat la Ploiești și Valea
Călugărească la 10 august 1945 și, respectiv, la 7 septembrie 1946, ca urmare a
unei invazii de aer tropical.
Diferențieri pe verticală ale temperaturii aerului se constată în ceea c e
privește apariția și dispariția înghețului. Astfel, în timp ce primul îngheț apare în
Bucegi în jurul datei de 1 septembrie, iar în munții mai scunzi între 1 și 10
octombrie, în regiunea de câmpie apare abia după 21 octombrie. Ultimul îngheț
se produce î n zona de munte prin luna mai, iar la vf. Omu chiar după 1 iunie, în
timp ce la câmpie acestea se produce mai de timpuriu, în intervalul 11 -16
aprilie. De aici rezultă o diferență substanțială în ceea ce privește durata
intervalului anual fără îngheț, și a nume 190 -210 zile în regiunea de câmpie,
permițând desfășurarea nestânjenită a activităților agricole, în timp ce la munte

11 aceasta este redus la 100 -120 de zile, iar în Bucegi la mai puțin de 80 de zile
limitând pășunatul la 2 -3 luni.
Diferențier i evidente între regiunile înalte și joase ale județului Prahova se
constată în ce privește durata strălucirii soarelui (sub 1800 de ore în regiunea de
munte, peste 2.100 de ore în cea de câmpie) și în ceea ce privește nebulozitatea
(6,5 – 7,0 zecimi la mu nte, sub 5,0 zecimi la câmpie).
Precipitați atmosfericei medii anuale sunt distribuite în mod variat pe
teritoriul județului, în funcție de circulația generală a aerului și de conformația și
altitudinea reliefului. Cele mai mari cantități de prec ipitații (inclusiv ninsori,
chiciură, etc.) se localizează în zona de munte, unde totalizează 1.200 – 1.300
mm anual, iar în Bucegi, la peste 2.200 m altitudine, ajung și depășesc 1.400
mm. Mai jos, în regiunea de deal, precipitațiile totalizează un număr de 700 -900
mm anual, iar în regiunea de câmpie acestea se reduc la 500 -600 mm. O serie de
condiții locale introduc variație în distribuția de detaliu a precipitațiilor, în
sensul că, mai ales în masivele proeminente,
pantele cu expunere V și N primesc cant ități
de precipitații mai abundente în comparație
cu cele expuse spre S și E.

Fig. 1.5. Fenomene atmosferice

În cursul anului cantitățile de precipitații
sunt repartizate neuniform, în funcție de
deplasarea maselor de aer și a perturba țiilor
atmosferice. Cele mai abundente precipitații
se produc în luna iunie, când aerul umed de proveniență oceanică pătrunde până
în țara noastră și este însoțit și de intense procese de convecție ale căror
consecințe sunt ploile torențiale. Și în acest c az, valorile crescute de la câmpie
spre munte: Ploiești 588 mm; Câmpina 120,6 mm; Sinaia 126,2 mm; vf. Omu
173 mm.
Cele mai mici cantități de precipitații se înregistrează în primele luni ale
anului, când anticiclonul eurasiatic afectează și țara noastră. În regiunile de
câmpie și deal, valoarea precipitațiilor din luna ian. este de 30 -45 mm. La munte
însă, cantitatea minimă se înregistrează în luna septembrie (54,6 mm), căci în
primul trimestru al anului au loc precipitații abundente (170 mm la vf . Omu în
februarie).
Pe fondul general al desfășurării obișnuite a regimului anual de precipitații,
intervin adesea ploi sau ninsori abundente ocazionale, cauzate de deplasarea
fronturilor reci în timp de iarnă. Astfel, luna iunie a anului 1948 a fost extrem de
ploioasă (419,6 mm la vf. Omu, iar în iunie 1897, 370,4 mm la Câmpina); au
fost și cazuri, mai rare, când nu au căzut deloc precipitații timp de mai bine de
30 de zile în anumiți ani.
În timpul verii se produc adesea averse de ploai e, când, într -o singură zi,
cantitatea de precipitații căzute poate depăși totalul precipitațiilor într -o lună. S –
au înregistrat astfel, 121 mm la Doftana, 122 mm la Slănic și 115 mm la vf.

12 Omu. Aceste averse survenite pe neașteptate au consecințe negative asupra
recoltelor, produc stricăciuni căilor de comunicație și fac ca eroziunea torențială
să se intensifice și să fie foarte eficace mai ales în regiunile de dealuri, unde
predomină rocile argilo -nisipoase.
În timpul iernii, precipitațiile sunt reprezentate mai ales de zăpadă,
asigurând un strat de zăpadă cu grosimi diferite care, în condițiile temperaturile
scăzute, se poate menține un interval mai scurt sau mai îndelungat. Dacă în
regiunea de câmpie și deal stratul de zăpadă dăinuie 30 – 70 de zile, în cea de
munte, la vf. Omu, acest interval atinge 218 zile.
Circulația aerului se face în mod diferit la înălțime și la sol, unde relieful
constituie un obstacol în calea vânturilor. În consecință, se observă diferențieri
nete între frecven ța vântului la vf. Omu – unde predomină vânturile din sectorul
vestic (64%) față de vânturile din sectorul estic (21%) – și la Ploiești unde
predomină vânturile de nord -estic (40%) și de sud -vestic (23%). Viteza vântului
este mai mare în regiunea culmilor înalte, unde se înregistrează viteze medii de 7
m
s la Omu, față de regiunile mai joase unde viteza vântului scade la 2,3 m
s la
Sinaia și 3,1 m
s la Ploiești. Dar viteza reală a vântului poate atinge și chiar 30
m
s pe înălțimile munților, în absența obst acolelor.
Ținând seama de neregularitățile reliefului și de fragmentarea acestuia, se
remarcă dirijarea curenților de aer dinspre și înspre munte prin văile Prahovei,
Doftanei și Teleajenului, care constituie adevărate culoare ce străbat toate
unitățile de relief.
Variația pe verticală a tuturor elementelor climei permite și impune chiar
desprinderea unor tipuri de climă cu aspect particular.
Clima de munte se desfășoară în zona reliefului înalt cu altitudini de peste
1.000 -1.200 m. Ea se caracterizează prin temperaturi medii anuale mai mici de
5-6șC și prin amplitudini termice sezoniere, în general reduse. Pe cele mai
proeminente înălțimi acestea scad treptat până la –2șC. Precipitațiile
înregistrează valori de 1.000 -1.400 mm anua l, din care zăpada ocupă un procent
însemnat asigurând o durată a stratului de zăpadă până la 180 de zile pe an.
Vântul predomină din sectorul vestic și are viteze ce depășesc uneori 30 m
s. În
funcție de înălțimea reliefului se distinge, aici, un etaj cu climă aspră, la peste
1.700 m înălțime, care corespunde pajiștile subalpine și alpine.
Clima de deal ocupă treapta intermediară a reliefului cu înălțimi de 400 –
1.000 m și se caracterizează prin temperaturi medii anuale de 6 -9șC și prin
precipita ții de 600 – 800 mm anual. La înălțimea culmelor, vântul înregistrează
viteze mai mici, iar pe văi direcția de circulație variază în funcție de anumite
condiții locale. Depresiunile oferă un climat de adăpost favorabil așezărilor
omenești, culturi de viță de vie și livezi.
Clima de câmpie , localizată în partea de sud a județului, se caracterizează
prin temperaturi medii anuale de peste 10șC și prin precipitații de 550 – 600 mm,
fapt care corespunde cerințelor optime ale agriculturii. Vânturile bat dinspre
nord-est și sud -vest, direcția lor fiind influențată de sensul de desfășurare a

13 reliefului. Amplitudinile termice sezoniere sunt mari și conferă climatului o
nuanță de continentalism.

1.4. Ape

Mai bine de 3
4 din suprafața județului Prah ova aparține bazinului
hidrografic al Prahovei. Din cei 3.740 km² cât are suprafața bazinului Prahovei
numai două mici porțiuni depășesc limitele județului, la obârșie și la vărsare. În
schimb, o fâșie îngustă sprijinită pe limitele de vest și sud ale jude țului aparțin
bazinelor Cricovului Dulce și Ialomiței; de asemenea în partea de nord -vest, o
suprafață redusă este înglobată bazinului Buzăului, iar în partea sa de sud -est, o
regiune ceva mai mare aparține iarăși bazinului Ialomiței, prin intermediul
afluenților Săratei.
Principalele râuri care constituie bazinul Prahovei: Prahova, Doftana,
Teleajen, Vărbilăul, și Cricovul Sărat au în general direcție nord -sud sau nord –
vest – sud-est și concordă cu panta generală a reliefului. Se remarcă trei zon e de
convergență accentuată a apelor, și anume la Măgurele, pe Teleajen, la
Apostolache, pe Cricovul Sărat, și în zona de confluență Prahova – Teleajen –
Cricovul Sărat, care stau în legătură cu evoluția cuaternară a rețelei, dictate de
arii de afundare le ntă.
Rețeaua hidrografică este mult înrămurată în regiunea de munți și dealuri
subcarpatice, unde se înregistrează o densitate medie de peste 0,40 km
km²;
aceasta crește și chiar depășește ușor valoarea de 0,70 km
km² în regiunea cea
mai înaltă. La câmpie densitatea scade și variază de la 0,10 km
km² la suprafața
conului de dejecție al Prahovei și 0,30 – 0,50 km
km² la marginea acesteia, în
Câmpia Gerghiței.
Prahova , cel mai mare colector al apelor din județul cu același nume, a re o
lungime de 183 km, din care primii 6 și ultimii 16 km se află pe teritoriul
județului Brașov și Ilfov.
Izvorând din Predeal, Prahova strânge principalii ei afluenți din ținutul
muntos: Azuga , afluent mai lung decât Prahova (18 km) și mai bog at în ape,
Cerbu și Izvorul Dorului ; la postul hidrometric Sinaia ea are un debit mediu
multianual de 4,96 m³
s. străbătând defileul de la Posada, Prahova intră în
regiunea dealurilor subcarpatice, de unde colectează râuri mici, dintre care mai
importante sunt Talea și Câmpinița . Cu contribuția acestora, Prahova are, la
Câmpina, un debit mediu multianual de 7,41 m³
s.
Imediat la sud de această localitate ea primește pe stânga cel de -al doilea
afluent ca importanță, Doftana . Acesta izvorăște de su b pasul Predeluș, are o
lungime de 50 km, un bazin de 418 km² și un debit mediu de 5 m³
s, la vărsare.
În regiunea de obârșie, Doftana are numeroși afluenți și adună apele de pe
versantul estic al Gârbovei ( Mușița, Prislopul, Floreiul, Secăria ) și din Munț ii
Grohotiș ( Valea Mare, Negrașul, Irmeneasa, Păltinoasa ).

14 La confluența Doftanei cu Păltinoas a și Secăria a fost construit barajul de
acumulare Paltinu.
Mai jos, Doftana străbate regiunea dealurilor subcarpatice din care
primește câțiva afluenți pe stânga, între care Lupa , și se varsă în Prahova la
Bănești.
Ajuns în câmpie nu mai primește nici un afluent până la confluența cu
Teleajenul . Ea se adâncește în aluviunile propriului ei con de dejecție și curge
printre maluri, la început înalte de 40 m, apoi din ce in ce mai scunde. De la
Florești, o parte din apele ei se îndreaptă prin două canale de legătură spre două
pâraie, probabil vechi albii secundare ale Prahovei: spre stânga, Leaotul (51 km
lungime și 4 m³
s debit), spre dreapta Iazul Morilor (35 km lungime și 1,5 m³
s
debit) ce debușează în Cricovul Dulce . Dincolo de șoseaua națională București –
Ploiești, Prahova își domolește panta și descrie meandre din ce în ce mai
accentuate până la vărsare. După ce primește ca afluenți Teleajenul și Cricovul
Sărat în cuprinsul Câmpie Gherghiței, se varsă în Ialomița . La Adâncata, nu
departe de vărsare, Prahova are un
debit de 23,8 m³
s, mai mare decât cel
al colectorului său, Ialomița .

Fig. 1.6. Baraj Măneciu

Teleajenul , cel mai însemnat
afluent al Prahovei , are o lungime de
199 km și un bazin cu suprafața de 1.644 km². Izvorând din Masivul Ciucaș, sub
numele de Pârâul Berii și Cheița , la numai câțiva kilometri de izvor are un debit
mediu multianual de 0,68 m³
s. În regiunea de munte adună pâraiele din Munții
Grohotiș, iar prin intermediul Telejenelului, pe cel din Munții Tătaru. Între
Măneciu Ungureni și Blejoi, Teleajenul străbate zona subcarpatică, curgând
printr -o albie largă. Aici Teleajenul primește cei mai mari afluenți: pe stânga
Drajna al cărui izvor se situează sub Vârful lui Crai și Bucovelul care drenează
masivul colinar cu același nume; pe dreapta, Crasna și Vărbilăul (cu 36 km
lungime și cu un bazin de 215 km²), care îi sporesc debitul în mod substanțial,
având obârșiile în zona muntoasă precum și alți afluenți cu debit mai mic, ca
Bughea și Mislea (cu 23 km lungime și cu un bazin de 170 km²).
În regiunea subcarpatică bazinul Teleajenului are o asimetrie pronunțată,
căci în timp ce pe stânga afluenții sunt scurți, pe dreapta au lungimi mari. Faptul
își găsește explicația în evoluția morfologică a ținutului . Sub influența afundării
din bazinul inferior al Siretului , Buzăul și-a extins bazinul spre vest în
detrimentul Teleajenului , decapitându -i afluenții de pe stânga și îndreptându -i
spre răsărit. La rândul său, Teleajenului și-a extins bazinul spre vest, ma i ales
prin afluenții lui, Vărbilău și Mislea , acestea din urmă apropiindu -se la numai 2
km de Doftana pe care tinde să o capteze.

15 În câmpie, Teleajenul are un singur afluent – Dâmbul . Dacă în dealuri, la
Gura Vitioarei, Teleajenul are un debit m ediu multianual de 5,82 m³
s, la Moara
Domnească, aproape de vărsarea sa în Prahova , are un debit de 9,35m³
s.
Cricovul Sărat drenează regiunea colinară de la est de Teleajen și de la sud
de Dealurile Priporului și are o lungime de 83 km și un ba zin cu suprafața de
654 km². Izvorând de sub vf. Poiana Hoților din jud. Buzău, Cricovul Sărat se
îndreaptă spre sud -vest și traversează Depresiunea Sângerului. Se angajează apoi
într-o vale îngustă, iar la Priseaca (capătul de est al Depresiunii Măgurele)
primește ca afluenți Lopatna , mai lung decât el însuși de la izvor până aici (32
km față de 22 km) și cu un bazin hidrografic, de asemenea, mai mare (229 km²
față de 186,5 km²). Se îndreaptă apoi spre sud și iese în câmpie la Urlați.
Ajungând în Câmpia Gh erghiței, meandrează printre malurile joase și se varsă în
Prahova . Străbate un ținut cu precipitații moderate și un teritoriu în care
predomină roci permeabile, Cricovul Sărat are un debit modest în raport cu
dimensiunea bazinului său.
Alimentar ea râului ce izvorăște din zona montană are caracter pluvio –
nival; dar cele care izvorăsc din munții cu înălțimi de peste 1.800 m au o
alimentare nivo -pluvială, deoarece cantitățile abundente de zăpadă au un rol
major în alimentarea râurilor. Ansamblul con dițiilor fizico -geografice și
condițiilor climatice de care depinde modul de alimentare a râurilor, asigură
apelor o anumită scurgere. În regiunea de munte scurgerea variază între 10 și 20
l
s
km², iar în Bucegi atinge 35 l
s
km², ca urmare a precipitațiilor bogate. În
subcarpați, valoarea scurgerii scade la 3 – 10 l
s
km², pentru ca în câmpie să se
reducă și mai mult la 1 – 3 l
s
km².
Regimul precipitațiilor și al temperaturii aerului se răsfrânge în modul de
alimentare și în variații le de debit în decursul unui an. Consecință a topirii
masive a zăpezilor și a ploilor bogate din perioada respectivă, scurgerea apei
prezintă valori foarte mari în lunile aprilie, mai și iunie; în schimb, în lunile
septembrie și octombrie valoarea scurgeri i înregistrează o scădere din timpul
verii. Valorile debitului variază în funcție de caracterul ploilor sau secetos al
fiecărui an. În anii secetoși râurile cu izvoare în regiunea deluroasă, ca de ex.
Mislea și Cricovul Sărat , au un debit foarte scăzut, ia r râurile mici chiar seacă o
anumită perioadă a anului.
Transportul maxim de aluviuni în
suspensie are loc concomitent cu
creșterea nivelului apelor din perioada
aprilie -iunie. Cele mai ridicate valori se
localizează în regiunea subcarpatică,
unde consistența slabă a formațiunilor
litologice se asociază cu marea varietate
de pante, cu panta longitudinală destul
de mare a râurilor și cu faptul ca
pădurile ocupă aici suprafețe restrânse.

16 Fig.1.7 . Lacul Baia Verde

Alături de rețea ua de râuri, o serie de lacuri – nu prea multe – situate cu
precădere în câmpie și în regiunea de dealuri, completează imaginea hidrografiei
în județul Prahova. Cele mai mari lacuri se întâlnesc în câmpie, pe stânga
Ialomiței: Balta Doamnei , Sărăcineanca și Curcubeul . Din punct de vedere
genetic, acestea sunt foste limane fluviale și s -au format prin bararea naturală cu
aluviuni a unor mici afluenți ai Ialomiței.
În regiunea dealurilor lacurile au origini diferite. Lacul Brecu , cu suprafața
de 3,8 ha și adâncime maximă de 12 m, este situat pe terasa de pe stânga
Doftanei, într -o depresiune formată prin dizolvarea gipsurilor din adâncime.
Lacul Peștelui și Lacul Bisericii de lângă Câmpina s -au format, de asemenea,
prin dizolvarea sării din substrat. La acestea se adaugă numeroase lacuri formate
în încăperile vechilor ocne de la Slănic ( Baia Baciului, Baia Verde, Baia Roșie ,
etc.), ca și lacurile sărate de la Telega. Conțin utul bogat în săruri și nămoluri au
făcut ca aceste lacuri să fie utilizate pentru balneoterapie sau chiar ca lacuri de
agrement.
Se mai adaugă aici unele mici lacuri cu caracter temporar, acumulate între
valurile de alunecare, atât de frecvente î n dealurile subcarpatice.
În vederea satisfacerii necesarului de apă pentru activitățile agricole,
industriale și pentru alimentarea cu apă potabilă, în județul Prahova s -au
întreprins lucrări hidrotehnice care au dus la mărirea patrimoniului de l acuri.
Menționăm aici lacurile de pe valea Doftanei, în amonte de Câmpina, și Lacul
Fulga din regiunea de câmpie.

1.5. Vegetația

Urmărind repartiția vegetației în funcție de altitudine, se remarcă existența
celor trei zone: zona alpină, zona pădurilor și zona de silvo -stepă fiecare dintre
ele cu o fizionomie specifică și diferențiate pe etaje.
La peste 2.200 -2.300 m altitudine se întind pajiștile alpine formate din
asociații de graminee: Carex Curvula, Carex semperv irens, Festuca supina,
Agrostis rupestris, Juncus trifidus , alături de care se întâlnesc tufărișuri de Salix
herbacea, Salix reticulata, Rhododendron kotschyi și reprezentanți ai altor
familii de plante adaptate la condițiile pe care ansamblul climă -relief -sol le
oferă. Dintre acestea amintim: Potentila ternata, Geum montanum, Minuartia
sedoidea, Silene acaulis, Primula minima, Campanula alpina etc.
Sub 2.200 -2.300 m și până la limita superioară a pădurilor (cca. 1.500 m
alt.) se întinde etajul sub alpin cu vegetație reprezentată de pâlcuri de Pinus
montana, Juniperus sibirica, Alun viridis, Rhododendron kotschyi și Vaccinum
sp., mai mult sau mai puțin compacte, printre care pătrund asociații de graminee
(Festuca supina, Poa media, Nardus stricta ) și alte plante ierboase ca Achillea

17 stricta, Gențiana kochiana, Scorzonera rosea, Veratrum album, Hieracium
alpinum, Pulsatilla alpina etc.
Formațiunile vegetale din etajul subalpin au o dispunere pe verticală, în
funcție de optimul condițiilor de m ediu de la anumite altitudini. La limita
superioară a etajului, jnepenișurile și tufărișurile sunt mai scunde, diferențiindu –
se ca incluziuni insulare în asociații de graminee. Coborând, talia lor crește, ca și
nr. exemplarelor care se constituie în tufări șuri compacte, printre care pătrund
exemplare de molid sau zadă.

Fig. 1.8. Peisaj Bucegi

Astfel în munții Gârbova, Grohotiș, Ciucaș și
Tătaru, jneapănul ( Pinus montana ) este absent, el
fiind înlocuit de ienupăr ( Juniperus sipirica ), care
ocupă zone întinse; smirdarul are o extindere foarte
mare în Masivul Ciucaș și Bucegi, iar afinul
predomină în Masivul Gârbova, având o extindere
mai redusă în celelalte zone montane.
Zona pădurilor montane se întinde pe o
suprafață mai m are, cuprinzând o diferență de
altitudine între 500 și 1.500 m, de la etajul făgetelor
pure, sau în amestec cu carpen, până la etajul subalpin al tufărișurilor.
În județul Prahova, pădurile compacte de molid ( Picea excelsa ) ocupă un
teritoriu rest râns, limitat la brâul de sub pășunile alpine ale Bucegilor și pe
versantul sudic al Ciucașului. Se întâlnesc molidișuri în amestec cu zada ( Larix
decidua ) în abruptul Bucegilor și în Ciucaș și cu bradul ( Albies alba ) sau fagul
(Fagus silvatica ), la altitu dini mai joase, în bazinul superior al văii Prahovei,
Azugăi, pe poalele Bucegilor, pantele vestice al Gârbovei, în zona stațiunii
Cheia și în Munții Tătaru. Pădurile de rășinoase în amestec cu fagul, tipice
etajului montan mijlociu, se întâlnesc și pe are ale mai mici spre obârșia
Doftanei, cât și în cursul superior al Crasnei.
Restul zonei muntoase, cu excepția zonelor defrișate (cum sunt cele din
lungul râului Doftana), este ocupată de păduri de fag, în special asociat cu esențe
lemnoase, cum ar fi carpenul, în Bucegi.
În zona subcarpatică, pădurile ocupă teritorii discontinue, alternând cu
livezi sau culturi agricole instalate aici după defrișări. În componența lor se
întâlnesc exemplare de fag în amestec cu gorun ( Quercus petraea ).
Teritoriul situat la altitudini cuprinse între 650 și 200 m este ocupat de
păduri de gorun, în care se întâlnesc atât exemplare de origine central -europeană
(Quercus petraea ), elemente de origine balcanică ( Quercus dalechampii ) și de
origine sud ică (Quercus polycarpa ).
Pădurile de stejar ocupă și o parte din teritoriul de pe suprafața conului de
dejecție al Prahovei. Aici, pădurea alcătuită în general din stejar pedunculat
(Quercus robur ) apare sub forma unor insule care pătrund printre culturile

18 agricole plasate pe terenuri, care i -au aparținut cândva. Exemplare rare, resturi
ale unui întins codru de stejar – Codrul Vlăsiei – se ridică în apropierea orașului
Ploiești la Ghighiu, câțiva stejari seculari astăzi monumente ale naturii.
Vege tația zonei de SE a județului este caracteristică silvostepei, cu stejari izolați
sau pâlcuri de stejar brumăriu ( Quercus pedunculiflora ) și stejar pedunculat
(Quercus robur ) printre plantele ierboase xerofite cum ar fi: Artemisia austrica ,
Poa bulbosa , Agropyron cristatum , Cynodon dactylon , Verbascum sp., etc. Ca
urmare a acțiunii omului, peisajul zonei de silvostepă s -a modificat mult,
fiticenozele ruderale fiind înlocuite aproape în totalitate de agrocenoze.

1.6. Fauna

Privită în ansamblul județului, fauna prezintă o mare bogăție de forme,
adesea cu populații bogate de animale.
Stâncile abrupte ale Bucegilor sunt populate de capre negre ( Rupicapra
rupicapra ), endemism al munților eurasiatici înrudit cu capra neagră din Pirinei.
În aceleași zone înalte, aride, pleșuve ale munților trăiesc și reprezentanți ai
păsărilor din ce în ce mai puțin numeroși: vulturul pleșuv ( Gyps fulvus ), cel
cafeniu ( Aegipius monachus ), acvila de munte ( Aquila chrysaë tos); o podoabă
miniaturală alpină este fluturașul purpuriu ( Trichodroma muraria ). Nu lipsesc de
pe stâncile golașe Alopia (gasteropode endemice carpatine), insecte ( Erebia –
lepidopter de culoare brună, bondari care polenizează plantele cu flori din zonă,
foarte multe diptere), șopârle, batracieni (broasca brună de munte, triton), păsări
– mierla gulerată ( Turdus torquatus ), potârnichea de stâncă ( Alectoris graeca ),
cioara alpină ( Pyrrhocorax pyrrhocorax ). În zona de munte își găsesc loc de
cuibărit și coc oșul de munte ( Tetrao urogallus ) care își petrece cea mai mare
parte a vieții la poalele munților, în zonele împădurite.
Carnivolrele și omnivorele, specifice etajului montan și alpin, sunt foarte
puține. Cele mai multe urcă în anotimpul favorabil din zonele mult mai joase
(lupul, vulpea) sau populează pădurile în mod constant: ursul brun ( Ursus
arctos ), râsul ( Lynx lynx ), jderul, pisica sălbatică.
Păsările sunt reprezentate aici de ciocănitoare, mierlă, buhă, cocoș de
munte, corb etc.
În făgetele din zonele mai înalte găsesc cele mai bune condiții de viață
mamiferele rozătoare ca: șoareci, veverițe, pârși.
Dintre ierbivore, căprioarele, cerbul, alături de mistreț, se întâlnesc atât în
pădurile de deal și câmpie.
Arealul silvo -stepic este comun rozătoarelor: popândăi, hârciogi, iepuri.
În pădurile de câmpie, dintre numeroasele păsări, fazanul ( Phasianus
colchicus ) a fost colonizat în pădurile de la Gherghița. Aici și în pădurile de la
Sicrita, au fost col onizate, de asemenea, căprioarele.
Fauna piscicolă este reprezentată de păstrăv ( Salmo trutta fario ) și
zglăvoacă ( Cottus gobio ) dacă ne referim la pâraiele și râurile de munte. Pe văile

19 Prahovei și Teleajenului există importante păstrăvării (Azug a, Măneciu, Poiana
Stânei – pe Telejenel).
Râurile ce străbat zona deluroasă a județului sunt populate de lipan
(Thymallus thymallus ), iar cele de câmpie de mreană ( Barbus barbus ). Bălțile
sunt populate de nevertebrate (moluște: scoici, melci; col eoptere: buhai de baltă;
raci; dintre vertebrate pești: crap ( Cyprinus carpio ), șalău ( Lucioperca
lucioperca ), caracudă ( Carassius carassius ), știucă ( Esox lucius ), țipar sau hișcar
(Misgurnus fossilis ), boarța sau boarca ( Rhodeus amarus ) etc.
Pe malul apelor cuibăresc adesea păsările caracteristice de baltă: stârci,
berze, etc.

1.7. Solurile

Varietatea reliefului, substratul litologic, condițiile climatice și vegetația
atrag diversificarea condițiilor fizico -geografice în ansamblu si solurilor le
imprimă numeroase tipuri pe întreg cuprinsul județului.
În regiunea muntoasă, la altitudini mai mari de 1.500 -1.600 m, unde
condițiile climatice reci dirijează în mod specific alterarea, degradarea rocilor și
unde vegetația este reprezentată mai ales prin graminee, solul nu este prea
profund.
În pajiștile din Munții Gârbova, Grohotiș și Tătaru predomină tipul de
soluri feriiluviale (podzoluri și soluri brune podzolice). Pe versanții abrupți din
Bucegi se întâlnesc soluri litomorfe (rendzine, soluri brune) și roca la zi, iar la
înălțimea de peste 2.300 m, soluri humico -silicati ce. Soluri similare se întâlnesc
și în Masivul Ciucaș. La înălțimi mai mici, pe pantele împădurite ale munților,
se dezvoltă soluri brune acide și soluri brune podzolite.
În regiunea dealurilor subcarpatice, unde condițiile climatice sunt mai
blânde și unde litologia este variată, solurile prezintă o mare diversitate. La V de
Teleajen predomină solurile brune și brune podzolite, cărora li se asociază
solurile podzolice argiloiluviale, iar în subsidiar soluri negre de fâneață, umede.
La est de Teleajen solurile au o și mai mare diversitate. Pe lângă solurile
brune și brune podzolite, mai apar soluri brune acide în Dealurile Prislopului,
pseudorendzine, soluri brune și soluri negre de fâneață umede, în Dealurile
Drajna – Chiojd și în bazinu l superior al Cricovului Sărat, soluri brune podzolite
în Dealurile Bucovelului, soluri negre de fâneață și soluri brune în bazinul
Lopatnei. Pe terenurile accidentate apar regosoluri și soluri erodate. În
Depresiunea Măgurele, ca și la poalele dealurilor dinspre câmpie, se dezvoltă
soluri brune -roșcate podzolite.
Solurile din regiunea de câmpie sunt și ele diversificate, în funcție de
predominarea aluviunilor grosiere sau fine și de vechimea acestora. În Câmpia
înaltă a Cricovului Dulce, împăduri tă în cea mai mare parte, sunt planosolurile și
solurile podzolice argiloiluviale pseudogleizate. În Câmpia Ploieștilor,
pietrișurile conului prahovean, prelungite în amonte cu terasa de la Câmpina și

20 Breaza, sunt acoperite cu cernoziomuri rendzinice și ce rnoziomuri levigate, iar
la vest de Prahova de soluri brune.
În luncile râurilor și în câmpia de divagare, în care din cauza deselor
schimbări de albie predomină aluviunile, se întâlnesc soluri aluviale. În Câmpia
Gherghiței, pe lângă solurile alu viale se remarcă cernoziomuri și cernoziomuri
levigate, în cea mai mare parte freatic -umede cu strat acvifer la 3 -5 m adâncime.
În porțiunile mai joase ale terenurilor apar lăcoviști și soluri gleice, precum și
mici areale de solonețuri.
Pe stânga Ialomiței, apar și depozite loessoide, se dezvoltă soluri brun –
roșcate podzolite, iar în zona de confluență Ialomița – Prahova, cernoziomuri
argiloiluviale.
În județul Prahova, ca și în alte județe ale țării, cu excepția solului montan
celelalte soluri sunt în general profunde, conțin suficiente substanțe nutritive și
au însușiri favorabile unei folosiri variate. Studiile au arătat unele deficiențe,
pentru înlăturarea cărora s -au luat și se iau masuri de ameliorare, în scopul
valorificării raționa le a solurilor, astfel încât producția agricolă să corespundă
necesității actuale.

1.8. Rezervații

În perimetrul orașului Sinaia, în Bucegi și la poalele Gârbovei se găsesc
mai multe rezervații naturale si monumente ale naturii.
Cunoașterea lor de către amatorii de drumeție presupune și obligația strictă
a protejării cuvenite.
Pe malul stâng al Prahovei, la intrarea in cartierul Cumpătul imediat după
podul de cale ferata pe partea dreaptă, se afla Rezervația Arinișul , cu o suprafața
de 1,4 ha. Aici este pus sub ocrotire, in special, arinul alb (Alnus viridis ).
Cea mai extinsă si cea mai importanta rezervație se găsește in spațiul
Munților Bucegi. Rezervația Principală din Bucegi datează din anul 1935 și are
o suprafață de ~ 6680 ha; se înfățișează ca o potcoavă uriașă și se întinde de -a
lungul versanților estici, nordici si vestici ai masivului muntos, de la Sinaia și
Șaua Strunga, cuprinzând cunoscutele abrupturi ale Jepilor, Co știlei și
Caraimanului. Limita inferioara a Rezervației
(pe versantul prahovean al Bucegilor) se
situează la 1000 -1100 m altitudine, iar cea
superioara la 2505 m in Vârful Omul.

Fig. 1.9. Floare de colț (Leontopodi um alpinum )

Pe versantul sudic al Caraimanului si pe
Valea Jepilor exista o Zona Științifică de
protecție absoluta.
Peisajul ei morfologic cuprinde abrupturi spectaculoase, poduri
interfluviale vaste, custuri, circuri si vai glaciar e, chei si alte forme carstice,

21 precum si numeroase forme de relief fluviatile (rezultate din acțiunea apelor
curgătoare). Din punct de vedere al vegetației, Rezervația Bucegi cuprinde
specii remarcabile. Cu totul deosebit este arboretul secular de brad (Albies alba )
de la Sinaia (zona Peleș), unde exista arbori monumentali cu o înălțimi de până
la 50 m si cu diametre considerabile. Tot aici se remarca prezenta unei specii cu
o răspândire sporadica in Carpați și anume Tisa (Taxus baccata ), prezenta pe
stânc ile de la Sf. Ana, pe Valea Peleșului, pe stâncile de sub Poiana Stânii și în
alte locuri. O alta varianta este Salba Moale, care se afla numai in cuprinsul
acestei rezervații, in apropierea stâncilor de la Sf. Ana, Jepii Mari și pe Valea
Urlătoarea Mica. De altfel, poziția adăpostită și prezenta calcarelor au favorizat,
în zona stâncilor Sf. Ana, menținerea unor elemente termofile mai rare: liliacul
sălbatic (Siringa vulgaris ), iedera alba (Daphne blagaiana ), etc. Printre jnepeni
se întâlnește o alta specie de arbuști, mai rara în țara noastră ( Lanicera coerulea ).
Tot sub ocrotire este pus si cel mai de seama reprezentant al florei lemnoase din
acest etaj: zâmbrul (Pinus cembra ), relict glaciar, prezent sub Brâna Mare a
Jepilor sau în Valea Gaura și pe Muntele Gutanu. Dintre asociațiile de tufărișuri
pitice cea mai însemnată este cea de Rhododendron kotschyi .
Rezervația Peștera are o suprafață de 225 ha și include zona forestieră de
pe M -ții Cocora și Bătrâna, Peștera Ialomiței, Cheile Pește rii și Urșilor, Valea
Horoabei. Aici sunt ocrotite atât formele caracteristice, specifice acestei părți a
Bucegilor, cât și molidișuri (Picea excelsa ), tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo ),
pâlcuri de larice (Larix decidua ) și zâmbru (Pinus cembra ). Chiar lâ ngă Cabana
Peștera, la 1590 m alt., se află fâneața alpina Poiana Crucii, unde se întâlnesc
specii ca Păișul roșu (Festuca rubra ) și Ghințura galbena (Gentiana lutea ).
La poalele Munților Lăpticii se afla o alta mica rezervație – Turbăria
Lăptici . Accesul la aceasta rezervație se face utilizând drumul forestier care
însoțește Izvorul Ialomiței către sud.
Din drumul forestier care însoțește Izvorul Ialomiței către S, se desprinde o
potecă ce duce către o alta importanta rezervați e din Bazinul Ialomiței, si anume
Rezervația Zănoaga . Pe brânele si grohotișurile de la poalele versantului sudic
al Muntelui Zănoaga sunt adăpostite plante termofile sud -europene, sud –
mediteraneene sau balcanice, care reprezintă rarități în flora țării: Secele
montanum (Iris Dacica ), Athamantha hungarica , Lonicera coerulea etc.

Fig. 1.10. Floare de iris (Iris Dacica )

Rezervația Babele include atât interesante
forme de relief (Babele, Sfinxul, etc.), cât și
asociații vegetale alpine cum ar fi : argințica ,
iarba roșie (Silene acaulus) , micșunea de munte ,
etc.
Pe cel mai înalt vârf din Bucegi, Omul, la

22 peste 2500 m altitudine, sunt ocrotite asociațiile de tundra alpina, cu o specie
endemica pentru Meridionali – Poa Contracta .
În ansamblul masivului Bucegi, în special, în rezervații, sunt ocrotite
animale cum ar fi: capra neagră (Rupicapra rupicapra ), râsul (Felix lynx),
vulturul pleșuv sur (Gyps fluvus fluvus ), cocoșul de munte (Tetrao urogallus ).
Muntele de sare – Slănic Prahova , cu o înălțime de câțiva zeci de metri,
acest munte în miniatura stârnește admirația vizitatorilor. Apa ploilor a modelat
pe su prafața sa mii de ondulații si sântulețe, cristalele de sare par nenumărate
ace de gheata ce strălucesc în bătaia soarelui. În perimetrul acestui masiv
(declarat monument al naturii) este cantonat un lac carsto -salin cu o adâncime
maxima de 32 m. Potrivit legendei, în acest lac s -ar fi aruncat o mireasa
nefericita, de unde si numele de "Grota
miresei" (în prezent muntele s -a surpat
din cauza infiltrațiilor de apă) ;
Pădurea Glodeasa – rezervație
forestiera care conserva un codru secular
de fag cu rășinoase, în special de brad,
iar copacii au înălțimi si diametre
impresionante;
Arinișul de la Sinaia – rezervație
forestiera reprezentata de o mica, dar
interesanta pădure de foioase.

Fig. 1.11. „Muntele de sare” Grota miresei interior

23

Capitolul II
CADRU DEMOGRAFIC ȘI ECONOMIC

24

2.1. Populația

În limitele județului Prahova la 01.07.2004 populația a fost de 829.026
locuitori din care 51% trăiesc în mediul urban , iar 49% în mediul rural .
Evoluția demografică a fost influențată de -a lungul timpului datorită
transformările social – economice și industrializări. Prima jumătate a sec XX se
caracterizează printr -o creștere lentă numărului de locuitori, fapt care se
datorează în parte și celor două războaie mondiale. Însă spre sfârșitul deceniului
al V-lea situația se remediază, dacă în timpul războiului sporul natural scăzuse la
sub 1% (1945), datorită mortalității de 18 -19‰, în 1950 natalitatea crește la
26‰, iar mortalitatea scade până la 12,5‰.
Sporul cel mai ridicat s -a înregistrat în zone apropiate Bucureștiului (Valea
Prahovei, Ialomița, Constanța, în special) Subcarpații Teleajenului, partea
central ă a Transilvaniei, a litoralului s -a datorat unei dezvoltări industriale mai
accentuate ce au constituit o atracție pentru populația unor regiuni cu
disponibilități de muncă sau migrații definitive de populație din alte regiuni ale
țării în urma procesului de împroprietărire și dezvoltarea agriculturii.
În a doua jumătate a sec XX în perioada 1948 -1956 se observă
îmbunătățire asistenței sanitare pe fondul realizării sociale și economice ce a dus
la o creștere a situației demografice la 24 – 27‰, i ar mortalitatea scade la 19‰;
s-a ridicat media de viață de la 42 la 64 de ani totodată înregistrându -se în 1955
un salt al natalității de 15,9‰.
Între 1957 -1966 se remarcă o scădere destul de accentuată a natalității ca
urmare a unei legislații de libertate totală privind întreruperea sarcinii ce a dus la
un spor natural de 6‰.
Redresarea natalității, în condițiile unor măsuri ferme de politică
demografică, aplicate în toamna lui 1966, în domeniul limitării întreruperii de
sarcini, se r eflectă în primul rând, în saltul brusc pe care l -a înregistrat indicele
de natalitate, ce atinge maximul în 1967 de 27,4‰, după care se înregistrează o
scădere, moderată, la 18,8‰, în 1972. Mortalitatea, în acea perioadă, a scăzut la
9,3‰ în 1967 fapt ce a determinat, un salt substanțial al sporului natural până la
18,1‰.
În ciuda acestor salturi ale natalității în Prahova sa înregistrat în 1971 o
natalitate de 21,5‰, depășind media pe țară de 10‰.
În același timp durata medie de viață a depășit 68 de ani.
Ca o consecință a dezvoltării bazei economice, populația pe medii a
înregistrat schimbări esențiale atât sub raport numeric, cât și funcțional.

25 Imediat după 1989 prin agravarea crizei politico -economice și sociale și a
liberalizării avorturilor, rata bilanțului natural înregistrează o scădere alarmantă
pe întreg teritoriul țării.
Județul Prahova se înscrie printre unitățile administrativ -teritoriale cu un
grad ridicat de concentrare a populației, densitatea po pulației fiind de 176
locuitori/km2, 832558 locuitori, din care 425381 populație urbană și 407177
populație rurală.
Cea mai mare concentrare de populație se află în lungul magistralelor
feroviare și rutiere de pe valea Prahovei, apoi în lungul văi i Teleajenului, în
zona subcarpatică și la contactul dealurilor cu câmpiile piemontane și de
divagare, unde se schimbă și profilul economic al acestor unități naturale.
Structura pe sexe a populației județului: 51,4% Masculin și 48,6%
Feminin.
Populația pe sexe : Populația masculină: 402.698 persoane (48,6%) și
populația feminină: 426.328 persoane (51,4%).
Numărul de locuitori și densitatea populației situează județul Prahova pe
locul 2, respectiv 3 pe țară, iar din punct de vede re al contribuției la bugetul de
stat, județul se situează pe locul trei în țară, după București și Cluj.
În limitele județului Prahova există 14 orașe, acestea fiind județul cu cele
mai multe așezări urbane din țară. Populația județului pe medii reprezintă 51%
urban și 49% rural, județul figurând printre cele 6 unități administrativ –
teritoriale cu gradul cel mai ridicat de urbanizare (Hunedoara, Brașov,
Constanța, Sibiu, Cluj).
Situate la întretăierea sau în lungul unor vechi și important e drumuri
comerciale, în zone cu resurse energetice, forestiere și agricole, orașele județului
sunt relativ noi, fiind atestate documentar din sec. al XV -lea (Câmpina), sec. al
VI-lea (Ploiești), din secolele XVII -XVIII (Urlați, Slănic, Văleni de Munte,
Mizil,etc.), altele din secolul al XIX -lea și chiar al XX -lea.
În perioada 1948 -1956 au fost declarate orașe centrele Azuga, Breaza și
Băicoi, iar după 1968 și localitățile Comarnic, Plopeni și Boldești – Scăieni.
Profilul economic al local ităților este conferit de paleta și complexitatea
activităților lor economico -sociale, de echilibrul dintre ramurile productive,
aducătoare de venit și serviciile oferite populației și agenților economici astfel
orașele județului Prahova pot fi clasificate în:
– municipii de importanță interjudețeană – municipiul Ploiești (234.707
locuitori), reședință de județ, – principal centru economico -social cu
funcțiuni complexe industriale și terțiare – administrative, politice,
cercetare -dezvoltare, învățământ super ior. El constituie și un important
nod de comunicații având și o importantă concentrare de dotări publice
(ocrotirea sănătății, învățământ, cultură, sport, comerț, financiar –
bancare);
– municipiile de interes județean – municipiul Câmpina (38.335
locuitori) – centru economico -social cu profil dominant industrial –
terțiar și dotări cu rol teritorial;

26 – orașe cu profil dominant industrial -agrar dotate cu unități de servire
teritorială : Vălenii de Munte, Băicoi, Boldești – Scăieni, Mizil;
– orașe stațiuni turistice, cu activități industriale și dotări de servire de
importanță locală : Azuga, Breaza, Bușteni, Sinaia, Slănic, Comarnic;
– oraș cu activități agro -industriale și dotări de servire de importanță
locală : Urlați;
– oraș cu activități dominant industriale și dotări de servicii de
importanță local ă: Plopeni.

1912 1930 1948 1956 1966 1977 1992 2002
Azuga − − − 3732 4808 5397 6487 5262
Băicoi − − − 8287 9120 17440 20681 19882
Boldești –
Scăieni − − − − − 9681 11757 11319
Breaza − − − 11122 12733 17583 19325 18189
Bușteni − − 4552 8571 10781 12223 12486 10442
Câmpina 8526 16918 16963 18681 22902 32503 41554 38708
Comarnic − − − − − 13703 13762 13438
Mizil 6358 6440 6528 7460 10344 13189 17090 16560
Ploiești 56460 79149 95632 114554 146922 199699 252715 236724
Plopeni − − − − − 6071 10284 9850
Sinaia 3919 4072 6537 9006 11976 13822 15465 12631
Slănic 5512 6306 6495 6842 7367 7780 7654 7144
Urlați 4441 5501 6661 8658 9146 10654 12309 11638
Văleni de
Munte 5275 6152 6850 5468 7380 10508 13693 13594
Total orașe 7 8 9 11 11 14 14 14
Total
populație 90491 124538 150218 202381 253479 370253 455262 425381

Tab.2.1 Orașele județului Prahova

Forța de muncă disponibilă comunicată de Agenția Județeană pentru
Ocuparea Forței de Muncă la sfârșitul anului 2004 era de 20.568 persoane din
care 11.598 bărbați (56,4%).
Pe medii: 46,2% din resursele de muncă disponibile provin din mediul
urban, cel mai mare nivel înregistrându -se în municipiul Ploiești (19,2% din
total resurse de muncă), în mediul rural ponderea fiind de 53,8%.
După nivelul de instruire : 71,6% sunt absolvenți ai învățământului primar,
gimnazial și profesional, 22,9% sunt absolvenți ai învățământului liceal și
postliceal și 5.4% au studii universitare.
Structura pe sexe a forței de muncă disponibilă: 56,4% bărbați și 43,6%
femei.
Structura pe medii a resurselor de muncă disponibile:

27
localități urbane 27,0%
rural 53,8%
municipiul Ploiești 19,2%.
În 2003 erau 185.000 salariați și 122.000 muncitori.

Fig. 2.12. Structura pe meserii a forței de muncă disponibilă în 2003 (www.cjph.ro )

2.2. Economia

2.2.1. Resurse minerale

Cele mai importante resurse le reprezintă hidrocarburile și minereurile
nemetalifere a căror exploatare și prelucrare au contribuit la dezvoltarea
industrială a județului Prahova.
Hidrocarburile sunt localizate în structuri concentrate îndeosebi în
dealurile subcarpatice, pe aliniamentele orientate vest -est:
– Gura Vitioarei (Poiana Copăceni – Făgetu) – Dumbrăvești (Mălăiești)
– Florești – Telega (Buștenari) – Câmpina – Provi ța de Jos
(Drăgăneasa);
– Apostolache – Păcureți (Matița) – Bălțești (Podenii Vechi) – Băicoi
(Țintea) – Florești;
– Ceptura – Urlați – Bucov (Chițorani) – Aricești Rahtivani.
În ultimii ani au fost atrase în circuitul extractiv unele structuri situate în
zona de câmpie: Mănești, Târgșorul Vechi, Ciorani, Fulga, Boldești Grădiștea.
Cărbunele mai ales lignit este prezent în perimetre de pe teritoriul unităților
administrativ -teritoriale: Filipești de Pădure, Măgureni, Ceptura și Urlați. Mai
importante prin rezervele geologice sunt perimetrele Filipești de Pădure și
Măgureni.

28 Resursele nemetalifer mai importante sunt: sarea (Slănic, Băicoi, Telega,
Prede al Sărări), nisip cuarțos (Văleni de Munte), nisip bituminos (Păcureți –
Matița), nisip și pietriș (în albia râurilor Prahova, Teleajen și Slănic), gips (Slănic,
Teișani, Starchiojd – Bătrâni, Cerașu, Măneciu – Ungureni), calcar (Gura
Vadului – Tohani, Mizil, Tătaru, Valea Doftanei – Teșila), gresii și conglomerate
(Comarnic, Secăria, Cerașu pe Valea Lespezi), marne (Breaza – Gura Beliei),
tufuri dacitice vulcanice (Slănic la Piatra Verde, Apostolache), argilele betonitice
(Breaz a, Brebu), argile comune (Bucov, Câmpina – Voila, Urlați, Păulești,
Lipănești, etc.).
Importante pentru economia județului sunt și apele minerale , acestea
favorizând dezvoltarea unor stațiuni locale. Principalele resurse de ape minerale
sunt:
– ape bicarbonatice, calcice, bromurate, sulfuroase: Sinaia
– ape sulfuroase, sulfatate: Apostolache, Bertea, Brebu, Călugăreni,
Ceptura, Vărbilău, Vâlcănești
– ape clorurate, sodice: Băicoi, Brebu, Călugăreni, Valea Doftanei,
Mizil, Urlați – Orzoaia
– lacurile cu ap e clorurate -sodice concentrate și nămoluri sapropelice
Slănic și Telega.
Varietatea condițiilor fizico -geografice, infrastructura creată pentru
valorificarea resurselor proprii, resurse umane, conferă județului Prahova o
structură complexă de resu rse economice care constituie un suport valoros
pentru dezvoltarea sa economico -socială.

2.2.2. Industria

Dispunând de o mare varietate a reliefului, cu un cadru natural de excepție,
teritoriul județului asigura condiții favorabile culturii c erealelor, pomiculturii,
zootehniei si silviculturii. Subsolul a asigurat de -a lungul anilor însemnate
resurse de țiței, gaze naturale, cărbune, sare si alte roci utile, a căror extracție si
prelucrare au marcat, începând cu mijlocul secolului al XIX -lea, evoluția
economica a acestei regiuni.
În 1857, aici s -a dat in exploatare prima rafinărie din lume – Rafinăria
Mehedințianu – , prin urmare România devenind prima tara din lume care in 1857,
a avut o producție de 275 tone de petrol, după cum conse mnează Enciclopedia
Britanica a Petrolului din 1938.
Sarea Extracția sării și a petrolului a constituit o ramură economică
principală în care încă de la finele sec. al XVIII -lea și începutul celui de -al XIX
-lea, s -a început munca salariată și se misalariată, s -au afirmat primii lucrători
prahoveni – ciocănașii și păcureții –, precursori ai muncitorimii moderne din
perioada următoare.
Cele mai vechi saline sau ocne de sare din această zonă a țării au fost cele
de la Gura Vitioarei, Gornetu l Cuib, Teișani, Telega și Slănic (O.D. Brezeanu,
File de istorie din trecutul comunei Teișani , Muzeul de istorie și arheologie al

29 jud. Prahova, p. 104, 120, 171). Începând cu anul 1800, salinele de la Slănic și
Telega au devenit, alături de cea de la Ocn ele Mari, jud. Vâlcea, cele mai vestite
exploatări de sare din Țara Românească; un document din 6 dec. 1811
consemnează că „ alte ocne nu sunt, nici că fac locuitorii vreun venit, fiindcă
numai trei ocne sunt în toată Valahia, anume: Slănicul în sud de Saac , Telega în
sud Prahova și Ocnele cele mari în sud Vâlcea în Valahia cea Mic ă”(Gh. Zagorit,
Târguri și orașe între Buzău, Târgoviște și București , 1937, p. 71).
Salinele erau proprietate de stat. Țăranii au exploatat „din vechime”, pe
spesele proprii, sarea existentă în subsolul pământului lor. Exploatările de sare
au devenit, apoi proprietate a statului și erau administrate prin „ Euforia Ocnelor ”,
care p roceda la administrarea lor, fiecare salină avea o administrație proprie –
cămărășia –, condusă de un administrator – cămărașul; veniturile ocnelor de
sare, proprietatea statului, constituiau surse importante pentru vistieria
domnească; în anul 1782, venit urile ocnelor din Țara Românească s -au ridicat la
300000 lei, iar în 1820 suma s -a dublat (Ist. Românilor, București, Ed.
Academiei, vol III, 1964, p.647); în ceea ce privește producția, cantitatea de sare
extrasă din ocnele Munteniei era în 1817, de 20mil . oca (N. I. Simache,
Exploatarea și valorificarea sării în prima jumătate a sec XIX , în „ Hronic
Prahovean ”, Ploiești, 1971, p.134), din care ce a mai mare parte se exporta în
Imperiul Otoman.
În planul organizării producției și al tehnicii, salin ele erau întreprinderi cu
caracter manufacturier, procesele esențiale de muncă se executat manual și cu
metode rudimentare. Tăierea bolovanilor și spargerea masivelor de sare se
făceau cu ajutorul unor ciocane de oțel în greutate de 2 până la 20 de kg; de aici
derivă denumirea de „ ciocănași ”, sub care au devenit cunoscuți lucrătorii ce
mânuiau aceste unelte. Transportarea bolovanilor de sare prin scripeți la
suprafață, sortarea și așezarea lor în stive, numite „magle ” le executau măglași,
cea de -a doua și c ea mai numeroasă categorie de mineri. În componența
personalului ocnelor de sare intrau și oameni mai puțin productivi dar sau cu
atribuții auxiliare, vătafii investiți pentru a supraveghea pe cei ce trudeau din
greu în catacombele de la Slănic și Telega.
Sursele de muncă de la ocnele de sare erau multiple. Personalul productiv
provenea din rândul țăranilor clăcași și moșnenilor sărăciți din satele de
reședință și din localități învecinate și robi mănăstirești și condamnații la muncă
silnică.
Salariile fixate de clăcașul sau epistatul ocnei de sare erau derizorii și
neîndestulătoare. Lucrătorii ciocănași erau salarizați după sistemul muncii în
acord, care urmărea stimularea creșterii producției; erau stabilite anumite norme
– în documente sub numele de „ ciste”- pe care lucrătorii aveau obligația să le
îndeplinească în cursul unei zile de muncă; în cazul în care depășea norma,
persoana respectivă primea o sumă de bani în plus; astfel, așa cum se prevedea
la art. 19 al reglementărilor, din 1 833, „ ciocănașii ce vor tăia bolovani mai mulți
peste cista lor li se vor plăti acei bolovani, adică câte parale treizeci și cinci ” (S.

30 Teodorescu, „ Monografia comunei Telega Istoric și documente ”, Câmpina, 1926,
p. 101).
Deosebit de grele erau c ondițiile de muncă din ocnele de sare. Durata unei
zile de muncă coincidea cu o zi – lumină; în orice moment se puteau surpa
galeriile și deseori acestea erau părăsite pentru că se inundau. Minele de sare
erau defectuos construite, nu dispuneau de aerisire , iar mijloacele de luminare
erau rudimentare, lucrătorii purtau adesea pe cap piei de bivol pentru a se proteja
împotriva căderilor de apă. Lipsiți de cea mai elementară protecție a muncii și de
asistență medicală, lucrătorii depuneau eforturi supraomeneș ti pentru a sparge cu
ciocanele muntele de sare și a scoate la suprafață sarea. La toate acestea se
adăugau abuzurile stăpânilor sub cele mai variate forme, tratamentul plin de
silnicii și regimul, uneori foarte brutal, de muncă la care erau supuși, în mod
permanent, lucrătorilor – mai ales ciocănași și măglașii – din exploatările de sare
prahovene. În aceste condiții vitrege de muncă accidentele de muncă și cazurile
mortale erau la ordinea zilei, iar lucrătorii mai rezistenți își pierdeau și ei destul
de repede capacitatea de muncă ce nu dura mai mult de 8 -9 ani.
Petrolul este o altă bogăție a subsolului din Valea Prahovei, a fost
cunoscut și folosit de oameni încă din perioada anterioară stăpânirii romane în
Dacia. Păcura s -a exploatat în contin uare cum arată termenul însuți din latină
picula – este o dovadă că exista numai în Dacia romană, în celelalte limbi
romanice nu există termenul pentru că nu există mineralul aferent.
Prima mențiune documentară despre existența țițeiului în Țara
Românească este din 22 nov. 1517, când Neagoe Basarab a întărit „ mănăstirii
Drăghici dân Cricov ”ocina satului Secăreni, amintit ca hotare „ peste Dâmbu la
păcuri ” și „ de la păcuri în sus ”, dintr -o hotărnicie făcută ulterior reiese că ocina
satului amintit fu sese dăruit mănăstirii Mărgineni din județul Prahova (C. N.
Boncu, Contribuții la istoria petrolului românesc , Buc. Ed. Acad., 1971, p.22).
În anul 1596, Giovanni Bettero Benese, un străin, vorbea despre „ uleiuri
minerale ” de pe dealul localității Țintea și despre „ bitumul negru…ce miroase a
ceară ” din puțul de lângă Târgșorul Vechi; despre petrolul din Muntenia
amintește și misionarul slav Basiei, care ne -a vizitat țara în anul 1640 în timpul
lui Matei Basarab (C. N. Boncu, Contribuții la istoria petrolul ui românesc , Buc.
Ed. Acad., 1971, p.18).
În județele Saac și Prahova s -a aflat, o vreme relativ îndelungată, baza
producției petroliere din Țara Românească. Dintotdeauna, dar mai ales începând
cu epoca modernă, petrolul și -a găsit multiple între buințări, sub formă de păcură,
el era folosit la unsul roților de care, țițeiul a fost folosit la iluminatul curților
domnești și boierești, a străzilor cu prilejul unor festivități a serbărilor
câmpenești și a punctelor vamale. Petrolul a devenit căutat ș i pentru urmările
sale binefăcătoare asupra unor răni căpătate de oameni și de animale.
Începând cu secolul trecut petrolul a început să fie distilat și rafinat în
scopul folosirii sale drept combustibil, la iluminatul orașelor, la vapoare – sub
formă de păcură – și la motoarele cu ardere internă – sub formă de benzină.

31 În cele două județe amintite, puțurile și gropile cu păcură se aflau
răspândite pe raza a numeroase localități; „fântânile” de păcură erau intens
exploatate la Băicoi, Țintea, Liliești, la Doftănețu, Telega și Câmpina – în
județul Prahova, dar și la Hizești – Păcureți, Matița, Podeni și Cosminele – în
județul Saac. Aceste zăcăminte erau exploatate de țărani moșneni, de boieri și de
mănăstiri, dar și de arendați și de negustori, care angajau și forță de muncă
salariată.
Deosebit de grele er au condițiile de muncă ale lucrătorilor păcureți;
degajările de gaze, lipsa posibilității de aerisire, exploziile provocate de scântei,
surpările și căderile de pământ, inundațiile și salte numeroase riscuri și pericole,
care se puteau ivi în orice moment, aveau urmări grave asupra personalului
angajat al puțurilor de petrol, căpătând, de regulă, forma unor impresionante
accidente de muncă.
Emanațiile de gaze erau foarte violente încât provocau victime în rândul
lucrătorilor, provocau amețeli și u neori lucrătorii puteau muri asfixiați, alături de
abuzurile proprietarilor și autorităților, de lipsa unor drepturi și libertăți
democratice pe care aceștia nu le aveau.

2.2.3. Infrastructură

Județul dispune de o rețea de drumuri publice cu lungimea totală de 2.197
km din care 293 km drumuri naționale , densitatea acesteia, 465,9 km/1.000
km2 teritoriu, situează județul pe locul 2 în țară.
Județul Prahova este străbătut de o rețea densă de căi de comunicație,
dintre care se remarcă arterele majore de circulație și transport propuse a se
realiza sau moderniza:
– drumul național DN 1 respectiv drumul european E 60 care face
legătura între București și municipiile Ploiești și Brașov străbătând și
localitățile situate pe Valea Pra hovei,
– autostrada București – Brașov prin Râșnov (parte a coridorului IV
paneuropean);
– autostrada București – Albița (parte a coridorului IX paneuropean);
– DN 1B Ploiești – Buzău, viitorul drum expres;
– DN 1D Ploiești – Urziceni;
– DN 72 Ploiești – Târgoviște.
Unul din cele mai mari proiecte ce vor fi puse în aplicare în Prahova este
construirea unor artere de importanță națională și europeană
Autostrăzile București – Ploiești – Brașov , variantă a culoarului IV
Paneuropean de transport rutier și București – Albița , componentă a culoarului
IX Paneuropean, care vor fluidiza traficul, vor îmbunătăți în mod real
infrastructura de acces rutier și vor asigura legături optime cu cele două porți
aeriene: Aeroportul Internațional „Henri Coandă” Otopeni și Aeroportul
Internațional Băneasa și vor oferi noi oportunități. Autostrada București –
Brașov împărțită în patru sectoare (București – Ploiești, Ploiești – Comarnic,
Comarnic – Predeal, Predeal – Cristian) va avea o lungime de circa 140 de

32 kilometri și o lățime variabilă cuprinsă între 23 și 33 de metri. Pe teritoriul
județului Prahova traseul va însuma 110,3 kilometri (57,7 km în zona urbană și
52,6 km în zona rurală) și va străbate 22 de localități – 2 municipii, 6 orașe, 14
comune. Realizarea în perio ada următoare a autostrăzii București – Brașov
constituie un important element de dezvoltare economică legată de transporturi,
construcții, servicii, turism.
Parcări de scurtă durată : grup sanitar, stație pompe și conductă refulare
ape uzate, staț ii epurare, parcaje auto, spații de odihnă, etc.
Locații cu servicii tip S1 : stații de alimentare cu carburanți, snack -bar,
grup sanitar, parcare auto, spații de odihnă, spații de protecție și amenajări
peisagistice, spațiu comercial, centrală ter mică etc., la km 35, între Balta
Doamnei și Gherghița și la Bărcănești .
Spații destinate serviciilor tip S3: clădire socială, spații comerciale, stație
alimentare cu carburanți, autoservice, motel cu circa 20 de locuri, parcaje auto,
de o parte și de alta a autostrăzii etc.
Puncte de sprijin și întreținere la Bănești și Bușteni , având rolul de a
menține în stare corespunzătoare de exploatare a autostrăzii și asigurării
securității circulației rutiere, prin supravegherea traficului, acordar ea de prim
ajutor în caz de accidente, întreținerea autostrăzii pe tronsonul aferent, etc.. În
scopul realizării acestor obiective vor fi realizate construcții cu funcțiuni
diferite .
Activități economice, având ca profil comerțul, depozitarea, târ guri și
expoziții, mică producție în vecinătatea nodurilor rutiere situate din apropierea
centrelor urbane importante – Ploiești (km 65+000, 70+000), Sinaia (km
126+000) și Bușteni (km 131+000).
Structuri productive, de comerț și depozitare în principalele centre
situate în imediata vecinătate a autostrăzii (10 – 20 km) Băicoi, Breaza,
Comarnic, Câmpina, Filipeștii de Pădure, Ploiești, Berceni, Bărcănești care
beneficiază de acces direct la nodurile rutiere. Rețeaua de cale ferată are o
lungi me de 348 km din care 163 km. este electrificată, densitatea fiind de 73,8
km/1.000km2 teritoriu situând județul pe locul 3 în țară.
Municipiul Ploiești, reședința județului, este un important nod de cale
ferată, asigurând tranzitul atât spre cap itala țării cât și spre Transilvania și
Moldova. Demarat în anul 2002, Programul de modernizare a căii ferate
București – Ploiești – Brașov, componentă a Culoarului IV Paneuropean de
transport feroviar, reprezentând o investiție de aproximativ 240 milioane USD
din surse guvernamentale și externe, a transformat acest sector în cale ferată de
mare viteză. În cadrul aceluiași program a fost inclusă și modernizarea Gării de
Sud a municipiului Ploiești, aceasta devenind Eurostație la standarde europene,
ceea ce a implicat nu numai reabilitarea stației și a spațiului adiacent, dar și
modernizarea infrastructurii de comunicații CF pentru culoarul IX Paneuropean.
Alimentare cu apă
Alimentate în sistem centralizat 72 localități :
total : 32 localități , din care: 2 municipii, 12 orașe 18 comune cu 56 de
sate

33
parțial : 40 comune cu 221 sate.
Canalizare și epurare
În 21 localități : 2 municipii, 12 orașe, 7comune.
Alimentare cu gaze
Asigurată pentru 49 localități:
total: 22 localități 2 municipii, 11 orașe, 9 comune cu 36 sate
parțial: 27 comune cu 68 sate.
Managementul deșeurilor
S-a realizat un Program județean de management al deșeurilor menajere,
care este pus în aplicare, fiind date în folosință 3 r ampe ecologice moderne, la
standarde europene cărora li se adaugă cea de -a patra, în curs de finalizare cu
fonduri PHARE. Cele 4 rampe ecologice din localitățile Boldești – Scăieni,
Bănești, Băicoi și Vălenii de Munte, asigură acoperirea necesitaților pent ru
întregul județ. Un aspect interesant pentru societățile de profil poate fi și
închiderea rampelor vechi de gunoi, precum și stațiile de transfer, linii de
colectare selectivă și incineratoare.
Telecomunicații
Operatorul de telefonie fi xă, ROMTELECOM S.A. acoperă cu rețea
automată toate localitățile județului. De asemenea piața telecomunicațiilor
prahovene este deschisă pentru toți operatorii de sisteme de telefonie mobilă:
ORANGE, CONNEX, COSMOTE, ZAPP.
Piața tehnologiei inform ației este o piață în continuă dezvoltare, prin cele
două componente realizarea de programe software și echipamente hardware.
Numărul persoanelor care au acces la un calculator, care au nevoie de accesorii,
de programe este în permanentă evoluție.
Comerț
Marile m agazine de tip supermarket Metro, Billa, Kofland, Interex, Mega
Image, Praktiker, Primăvara -Mall, Profi, Selgros, Carrefour și Bricostore sunt
prezente în municipiul Ploiești, exemplificare a încrederii investitorilor străi ni în
capacitatea pieței de bunuri de larg consum pe care o reprezintă România.
Sectorul financiar bancar
Pentru susținerea activităților și asigurării climatului favorabil dezvoltării
economice corespunzătoare s -au dezvoltat structuri instituți onale specifice
sectorului financiar -bancar și de asigurări. În prezent 20 bănci românești și
străine și -au deschis sucursale, filiale și reprezentanțe sau agenții în județ,
oferind agenților economici și persoanelor fizice o gamă largă de servicii.
Aceste activități s -au dezvoltat cu precădere în municipiul Ploiești, celelalte
localități beneficiind de un acces mai redus.

2.3. Turismul

Turismul este activitatea principala a locuitorilor județului. Fiind numit
după cea mai frumoasa regiune a Carpaților, Valea Prahovei cu stațiunile ei
(Sinaia, Azuga, Bușteni, Breaza ) este o regiune interesanta atât pentru turiști

34 cat si pentru investitori. De ase menea Valea Teleajenului si Valea Slănicului ,
cu stațiunile lor renumite ( Vălenii de Munte, Cheia, Slănic ) completează
potențialul turistic al acestui județ. Fiecare stațiune are particularitățile sale si
propriile ei facilitați de cazare si tratament.
1. Turism de odihnă și recreere:
a) sejur, agrement și sfârșit de săptămână:
– se propune a se dezvolta în arealul montan (stațiunile Sinaia,
Bușteni, Azuga), în zona colinară (Breaza, Câmpina)
– lângă lacul Paltinu
– în arealul montan (Cheia și complexul M untele Roșu) și în zona
colinară ( Vălenii de Munte);
b) balnear:
– dezvoltarea unei microstațiuni de i nteres local la Țintea – Băicoi,
Telega, Băile Boboci;
– modernizarea și extinderea stațiunii de interes național Slănic;
c) turism rural:
– dezvoltarea ofertei spe cifice (pensiuni rurale sau ferme clasate) în
localitățile Cornu, Talea, Provița de Jos; Trăisteni, Teșila, Șotrile și
Brebu Mănăstirei; Măneciu și Izvoarele (zona Valea Teleajenului);
Aluniș și Ștefești (zona Slănic); Apostolache și Albești Paleologu;
Cerașu și Starchiojd;
2. Turism de circulație :
a) turism de tranzit:
– în principalele centre de coordonare turistică zonală (Câmpina,
Sinaia) și în localitățile situate pe traseele de importanță europeană
și națională: viitoarea autostradă București – Brașov; DN 72
Ploiești – Târgoviște
– în principalul centru de coordonare turistică (Vălenii de Munte) și
în localitățile situate pe traseul: DN 1A Ploiești – Vălenii de Munte
– Cheia ;
– în principalul centru de coordonare turistică zonal Urlați și în
localită țile situate pe traseul: DN 1B Ploiești – Buzău (viitorul
drum expres)
b) turism montan :
– aducerea ofertei pentru sporturi de iarnă la standarde internaționale
prin amenajarea unor dotări performante și diversificate care să
exploateze domeniul sckiabil, în st ațiunile:
– Cheia – 6 pârtii de schi în arealele Plaiul Bobu Roșu – Muntele
Roșu, Sana Chirușca – cabana Muntele Roșu, Cheia; telegondolă
(Cheia – Muntele Roșu) și 2 – 3 teleschiuri;
– întreținerea și modernizarea traseelor turistice pentru drumeții
montane, m arcarea corespunzătoare a traseelor din Masivul Ciucaș;
– reabilitarea și modernizarea cabanelor și adăposturilor montane.

35 c) turism itinerant cu valențe culturale pentru valorificarea patrimoniului
cultural prin includerea obiectivelor turistice în circuite ca re să pună în
valoare peisajul cultural:
– „Drumul conacelor familiei Cantacuzino ”: Ploiești – Băicoi –
Călinești (Măgureni – Filipeștii de Pădure) – Filipeștii de Târg
(Mărginenii de Jos) – Mănești – Cocorăștii Colț – Ploiești ;
– București – Ploiești – Băneșt i – Câmpina – Sinaia – Bușteni –
Azuga;
– Ploiești – Câmpina – Brebu Mănăstirei – Lacul Paltinu – Teșila –
Trăisteni;
– Valea Teleajenului: Ploiești – Vălenii de Munte – Cheia ;
– „Drumul sării ”: Gura Vitioarei – Slănic – Vălenii de Munte;
– „Circuitul Bucovelului ”: Ploiești – Bucov – Albești Paleologu –
Urlați – Apostolache – Sângeriu – Măgurele – Ploiești;
– Ploiești – Albe ști Paleologu – Cioranii de Jos;
– „Prin dealurile și depresiunile subcarpatice ”: Vălenii de Munte –
Cerașu – Slon – Drajna de Sus – Starchiojd;
d) turism de vânătoare și pescuit sportiv – amenajarea zonelor cu potențial
cinegetic și piscicol, înființarea/modernizarea unor baze de cazare.
e) turism de reuniuni, congrese, afaceri – în stațiunile Sinaia și Bușteni, în
care se vor asigura dotările specifice (echipamente de sonorizare și
traducere, săli modulare în funcție de numărul participanților etc.)
f) punerea în valoare a zonei subcarpatice acoperite cu livezi: Adunați –
Breaza – Șotrile – Brebu – Aluniș – Ștefești – Slănic – Vălenii de Munte –
Drajna – Poseștii Pământeni;
g) turism uval – în zonele vini -viticole prin localitățile: Lapoș – Jugureni –
Tohani – Gura Vadului – Ceptura de Jos – Urlați – Valea Călugărească –
Blejoi – Lipănești – Băicoi – Florești – Filipeștii de Pădure.
Județul are 11.681 locuri de cazare in 22 de hoteluri moderne, 8 moteluri,
14 pensiuni, 19 case si 159 vile, putând să cazeze peste 620.000 turiști anual.
În Slănic este situat Complexul Balnear în cadrul Hotelului Valdor 2*, 114
camere: 2 – 4 paturi, apartament 3* ; 240 locuri, sală de conferințe, sală de fitnes,
internet, loc de parcare, restaurant 150 locuri, bar, terasă 60 locuri, baza de
tratament.
În baza de tratament există 2 doctori, 11 asistenți și personal auxiliar.
Se desfășoară activităț i diverse cum sunt: șah, table, remi, disco copii,
desen copii, mese festive etc.
De aici se desfășoară excursii spre: Crasna, Zamfira, Piatra Verde.
Există și un microbuz de transport pentru cei care fac tratament la salină,
se deplaseaz ă la gară sau oriunde în oraș.
Alături de acesta mai exisă Complexul Orizont .
Vila Salina Slănic 1* are 60 de locuri de cazare, Baia Baciului 1* cu 18
locuri de cazare.
La Baia Roșie există un camping cu 70 de locuri.

36 La Baia Baciului se află Restaurantul „ Grota Miresii ” cu 150 de locuri,
150 locuri la terasă și 100 locuri la foișor.
La Telega sunt Pensiunea Casa de Vis categoria 1*, 4 camere, în apropiere
de Telega la Valea Doftanei sunt: Pensiunea Emil Cojocaru de 2* și 8 locuri,
Paradis cu 2* și 20 locuri de cazare, Zavragiu Vasile cu 2* și 20 locuri de
cazare și la Paltinu sunt 16 căsuțe.
La Paralela 45 este Căsuța Prahoveană cu 2* și 12 locuri cazare împreună
cu 100 de căsuțe de 1*.

37

Capitolul III
TURISMUL BALNEAR

38

3.1. Balneologia

Balneo -fizioterapia este disciplina medicală care folosește agenții fizici
naturali sau artificiali în scop terapeutic.
Este cea mai veche dintre disciplinele medicale. Aerul, apa, soarele sunt
primii factori de terapeutică medicală cunoscuți și folosiți de Homo sapiens , de
la începutul existenței sale. Antichitatea, prin Hipocrate (460 – 37 î.e.n.), ne -a
lăsat luc rări de mare valoare ( Corpus hippocraticum ), iar istoricul lumii antice,
Herodot, contemporan cu Hipocrate, amintește în scrierile sale, de izvoarele de
la Termopile, cele mai vestite stațiuni balneare la Greci fiind Lesbos, Lipara,
Magnesia etc. La romani , instalațiile balneare au căpătat un caracter grandios.
Împăratul Caracalla a construit cele mai luxoase băi, din câte au existat vreodată
în lume și nu mai în Italia, dar și în Franța și în Germania de Sud etc. (Puteoli,
Aachen, Herculanum, Plombières et c.).
În țara noastră, primele începuturi, în ceea ce privește stațiunile balneare și
cele minerale, datează din sec. al XVIII – lea, și aici ne referim la apele minerale
din Transilvania (Luca Wagner).
Balneo -fizioterapia, ca disciplină m edicală terapeutică complexă, cuprinde
mai multe ramuri: hidroterapia, electroterapia, kineziterapia, climatoterapia, cu
o serie de alte discipline derivate, și anume: termoterapia, fototerapia, masajul,
balneoterapia, mecanoterapia.

39

3.2. Balneologia factor important în dezvoltarea
turismului Prahovean

Prahova dispune de un fond bogat și variat de factori naturali terapeutici:
ape minerale, ape și nămolul unor lacuri, gaze etc., răspândite în diferite zone
climatice.
Ca o recunoaștere a valorilor terapeutice a factorilor naturali de cură din
Prahova, cât și a eficienței incontestabile a curei balneofizicale, numărul
curanților crește în fiecare an.
Dezvoltarea stațiunilor balneare a apărut în condiții le solicitărilor
crescânde de cure cu factori naturali terapeutici și îmbunătățirii și înnoirii
conținutului medicinii balneare moderne, care își găsește astăzi o fundamentare
științifică pentru multe din metodele tradiționale folosite în trecut în mod
empiric.
Factorii terapeutici naturali sunt considerați în prezent, pe de -o parte,
remedii cu valoare deosebită, în unele situații fiind indispensabili în realizarea
unor efecte profilactice, terapeutice sau de recuperare, pe de altă parte, o
alterna tivă a terapiei cu mijloace naturiste și farmacologice medicamentoase.
Interesul pentru remediile naturale este în creștere și datorită costului extrem de
ridicat al metodelor farmacoterapiei, eficacității limitate a multor produse ale
industriei farmaceut ice, toxicității și efectelor secundare ale altora, puse în
evidență și subliniate tot mai clar de studii controlate și inițiate de Organizația
Mondială a Sănătății.
Balneologia modernă și medicina fizică din țara noastră dispune de o
fundamentare științifică solidă.
Importante pentru economia județului sunt apele minerale, acestea
favorizând dezvoltarea unor stațiuni locale. Principalele resurse de ape minerale
sunt:
– apele bicarbonate, calcice, bromurate, sulfuroase : Sinaia
– apele sulfuro ase, sulfatate : Apostolache, Bertea, Brebu, Călugăreni,
Ceptura, Vărbilău, Vâlcănești
– apele clorurate, sodice : Băicoi, Brebu, Călugăreni, Valea Doftanei,
Mizil, Urlați – Orzoaia
– lacurile cu ape clorurate -sodice concentrate și nămoluri : la Slănic,
Telega.
Varietatea condițiilor fizico -geografice, infrastructura creată pentru
valorificarea resurselor proprii, resursele umane, conferă județului Prahova o
structură complexă de resurse economice care constituie un suport valoros
pentru dezvoltarea sa ec onomico -socială și creșterea importanței turistice.

40 3.3. Resurse balneare

În județul Prahova există: ape minerale, minerale clorurate (Sinaia,
Bușteni), clorurate sulfuroase (Boboci), ape sulfuroase (Drajna, Cerașu, Slon),
ape plate (Bușteni, T alea) nămoluri sapropelice (Slănic) și ape de zăcământ
scoase prin sonde sau ape veterice (Țintea).
Izvoarele de la Sinaia și Bușteni apar în marno -calcare cu diaclaze de
calcit din suita stratelor de Sinaia cu mineralizarea totală de 446 mg/l și mai apar
și în formațiuni din neocomian.
În subzona internă, apele minerale sulfuroase sunt legate de prezența
menilitelor și a disoditelor, așa cum sunt aparițiile de la Fisici, Valea Sibiciului
și Văleni de Munte sau apele sulfuroase -clorosodice de la Valea Mărului, Vârfui
și Sultana.
În Subcarpații din Muntenia, cercetările efectuate au pus în evidență ape
clorosodice, legate de diapirele de sare, ape sulfuroase și clorosodice
iodobromurate.
Apele clorosodice cu mineralizări fo arte variate se cunosc la Slănic Ph,
Telega, Doftana, Lăculețe, Valea Sării, Bîsceni, Matița, Aricești, Băicoi.
Apele sulfuroase apar din Helvețian, din marno -calcarele cu intercalații de
ghipsuri, în urma proceselor de reducere a rocilor carbonat ate sub influența
hidrocarburilor cum sunt apele de la Pucioasa. (Mircea R. Pascu (geolog), 1984,
Apele subterane din România , Ed. Tehnică, Buc.).
În general pentru exploatarea acestor ape trebuie ca aceste resurse de apă
să fie omologate. Pentru câștigarea omologării este necesară atenta supraveghere
a sursei izvorului timp de cel puțin un an în care sunt:
– se prelevează analize de apă peri odic (cel puțin patru), din punct de
vedere bacteriologic și chimic, în laboratoare de specialitate unde se
stabilește potențialul acestora (în cadrul Institutului de Medicină Fizică
și Recuperatorii se fac analize în urma cărora se dau indicații și contra
indicații pentru tratament);
– se măsoară debitul;
– se calculează resursele și rezervele ariei de alimentare și suprafața
acviferului;
– se stabilește perimetrul de protecție.
Toate aceste date legate de cercetare sunt secrete până la omologare după
care se trece la exploatarea resurselor. Potrivit Legii minelor nr. 85/18 martie
2003 apărută în Monitorul Oficial partea I nr. 197/27 martie 2003 și Hotărâri de
Guvern nr. 1208/14 oct. 2003 apărută în Monitorul Oficial partea I nr. 772/4
nov. 2003 datele legate de resursele și rezervele ariei de alimentare și suprafa ța
acviferului sunt date secrete acestea făcând parte din resursele și rezervele
teritoriul României.
„Art. 1. Resursele minerale situate pe teritoriul și în subsolul tarii și al
platoului continental în zona economica a României din Marea Neagra,
delimitate conform principiilor dreptului internațional și reglementarilor din

41 convențiile internaționale la care România este parte, fac obiectul exclusiv al
proprietății publice și aparțin statului român.
Art. 2. (1) Resursele minerale care fac obiectul prezentei legi sunt: cărbunii,
minereurile feroase, neferoase, de aluminiu și roci aluminifere, de metale nobile,
radioactive, de pământuri rare și disperse, sărurile haloide, substanțele utile
nemetalifere, rocile utile, pietrele prețioase si se miprețioase, turba, nămolurile si
turbele terapeutice, rocile bituminoase, gazele necombustibile, apele geotermale,
gazele care le însoțesc, apele minerale naturale (gazoase si plate), apele minerale
terapeutice, precum si produsul rezidual minier din hald ele și iazurile de
decantare.
(2) Prevederile prezentei legi se aplica și apelor subterane potabile și
industriale pentru activitățile de prospecțiune, explorare, determinare și evidenta
a rezervelor. ( …)
Art. 5. (1) Toate datele si in formațiile, indiferent de modalitatea de stocare,
cu privire la resursele minerale românești, determinate conform Art. 1 , vor fi puse
la dispoziție autorității competente și aparțin statului român, evidenta si
gestiunea lor fiind făcute la nivel național d e către autoritatea competenta,
conform prezentei legi.
(2) Titularii de licențe sau de permise pentru activități miniere pot utiliza
datele și informațiile obținute numai în interes propriu, pe toata durata
activității miniere.
(3) Tra nsmiterea către alte parți interesate a datelor și informațiilor privind
resursele minerale din România se face numai cu acordul autorității competente,
conform normelor de aplicare a prezentei legi.
(4) Autoritatea competenta, titularii de licen țe/permise, precum și alte
autorități publice si instituții cu atribuții în aplicarea prevederilor prezentei legi
au obligația de a păstra confidențialitatea asupra datelor și informațiilor
transmise de titularii licențelor și/sau permiselor, de care iau c unoștință în
executarea atribuțiilor de serviciu, pe toata durata activităților miniere, în
condițiile prevăzute de lege.”
Până în prezent sunt:
– omologate pe teritoriul Prahovei apele minerale și minerale -clorurate
de la Sinaia și Bușteni, cloru rate sulfuroase de la Boboci și nămolurile
sapropelice de la Slănic;
– în cercetare pentru omologare sunt cele de la Bușteni pe (Valea Jepilor
și Valea Cerbului) și Talea;
– neomologate sunt apele de la Telega, Slănic, Gornetu, Predeal Sărări,
Drajna, Cerașu , Slon, Băicoi și vechile izvoare care nu mai sunt
folosite pentru tratament la Azuga, Sinaia, Bușteni și la Breaza (Podul
Vadului).

42
3.4. Formarea apelor minerale

Proveniența apele care participa la formarea apelor minerale a fost
controversată în trecut, însă în prezent se știe ca acestea sunt: meteorice
(vadoase), juvenile (endogene), fosile (de zăcământ), mixte și veterice .
Apele meteorice sunt apele provenite din precipitații care se infiltrează în
sol în diferite perioade de timp în funcție de natura acestora și intră în contact cu
rocile care alcătuiesc scoarța terestră. Aceasta este slab mineralizata (lipsită de
săruri minerale dizolvate) în ainte de contact cu scoarța fiind încărcată cu dioxid
de carbon, azot, ozon din atmosfera și dispune astfel de o reactivitate ridicată la
contact cu aceasta.
După infiltrare acestea pătrund in profunzimea scoarței prin circulația
descendentă și to t odată îmbogățindu -se în săruri minerale (mineralizare
principală).
Apele minerale ies la suprafață prin izvoare minerale descendente, situate
mai jos decât locul în care s -au creat s -au izvoare ascendente prin ridicarea intre
falii permeabile s au prin canale.
Izvoarele ascendente dobândesc uneori și un aport de gaze emanate din
profunzime ce fac uneori mai ușoara ridicare la suprafață a apei prin acțiunea de
piston pe care o exercită bulele de gaze.
Se poate întâmpla ca aceste ape să rămână cantonate în strate cuaternare
sub formă freatică unde primesc o mineralizare completă prin contactul cu
gazele emanate din profunzime. Aceste ape sunt interceptate prin puțuri și
drenuri.
Dacă ac este ape întâlnesc anomalii geotermale sau se produce încălzirea
apei în momentul când aceasta ajunge la adâncimi mari (în funcție de gradientul
geotermic), viteza de ridicare la suprafață crește datorită greutății mai mici a
apei când în compoziția aceste ia intră vapori de apă.
Apele minerale de origine juvenilă pot fi de proveniență magmatică,
vulcanică sau provin din reacțiile chimice care au loc în profunzimea scoarței
terestre. (Castany G., Traité practique des eaux souterraines , Ed. Dunod, P aris,
1967).
Intruziunile magmatice din zonele profunde ale scoarței terestre care se
răcesc lent, produc apă juvenilă rezultată din vapori de apă care conțin fluor,
clor, sulf, carbon, fosfor, bor.
Cele de proveniență vulcanica sau forma te in timpul manifestărilor
vulcanice conțin vapori de apă și gaze ca dioxidul de carbon, azot, hidrogen
sulfurat, dioxid de sulf și vapori de acid clorhidric și fluorhidric. Aceste ape sunt
hipertermale și conțin substanțe minerale diferite sau dat fiind adâncimea foarte
mare reacțiile chimice din interiorul scoarței terestre le schimbă proprietățile.
Toate aceste ape se ridică prin fisuri și porozități ale scoarței terestre și
sunt însoțite adesea de emanații de gaze predominând dioxidul de carbo n.

43 Apele minerale fosile provin din apa de mare reținută în diverse roci, încă
din perioada formării lor prin sedimentare pe fundul marii.
Acestea sunt bogate în clorură de sodiu, sulfat de magneziu, brom și iod și
se găsesc în stratele în care sau format inițial sau în strate asemănătoare din
punct de vedere geologic.
Ajung foarte rar la suprafață independent însă se poate să ajungă prin
antrenarea de către apele juvenile și uneori chiar de către apele meteorice astfel
formându -se apele de origine mixtă.
Apele minerale de origine exclusiv juvenilă sunt rar prezente la suprafață,
întrucât de cele mai multe ori sunt antrenate de cele meteorice prin aportul de
apă primit de la acestea devenind mixte.
Se poate afir ma că apele minerale sunt de obicei de origine meteorică, iar
celelalte sunt de origine mixtă.
Mineralizarea are trei stadii: mineralizare inițială (a apei originale),
mineralizare principală (dobândită în timpul circulației prin scoarța terestră) și
mineralizarea complementară (produsă prin aportul de gaze emanate din
profunzime) Tabel 3.2 .
În momentul de față se pot face analize prin care se pot depista toate cele
trei stadii de mineralizare ale apei: inițială pe care o are apa înainte d e a intra în
contact cu roca, principală in contactul cu roca și procesele chimice și eventual
complementară . În momentul când apa izvorăște se consideră că mineralizarea
este finală . (Pentcheva, E.N., Contribution a l'étude hydrogéochimique des eaux.
Thermominerales du point de vue de leur micro composition VII -ème Congrès
internațional de la S.I.T.H. , Vichi, 16 -19 sept. 1971)
Radioactivitatea unora dintre apele termominerale este obținută odată cu
mineralizarea principală, cele mai multe roci eru ptive în special granitul conține
urme de radiu, toriu și uraniu și unele roci sedimentare marine, iar în contact cu
aceste roci apa termominerală dizolvă săruri radioactive devenind radioactivă.
Un rol important în radioactivizarea apelor mineral e îl are radonul care e
un gaz nobil produs prin dezintegrarea radonului. Ca urmare a fenomenului de
difuziune radiul poate dizolvat de apele minerale care circulă prin roci care nu
conțin radiul dar ale căror fisuri permit circularea radonului.
Termalitatea se explică: prin gradientul geotermic, aportul de ape juvenile,
magmatice sau vulcanice, reacții chimice exoterme și dezintegrarea minereurilor
radioactive.
Apele veterice sunt pânze de apă închistate, aflate în vecinătatea zonelor
petrolifere sau de gaz metan. Au un conținut sărat, iodurat și se găsesc la noi în
Transilvania și în regiunile Subcarpatice.
Apele minerale pot fi reci atunci când provin din straturile de suprafață ale
pământului, călduțe, când vin din stratele m ijlocii și fierbinți când vin de la
adâncimi foarte mari. Acestea se mai numesc și ape termale iar temperatura lor
poate ajunge până la 100°C. s -a constatat că pentru fiecare 33 m adâncime
temperatura în interiorul pământului crește cu un grad, ceea ce ara tă că aceste
ape cu temperaturi înalte, pot veni de la adâncimi de peste 3000 m.

44
Ape
minerale Mineralizare
Inițială Principală Complementară Ape meteorice Mineralizare redusă
compusă din gaze rare:
argon, xenon, neon,
kripton și azot și
dioxid de carbon din
contactul cu aerul și
heliu prin
dezintegrarea
radonului – Dizolvarea rocilor
solubile și transformări
datorate reacțiilor
chimice;
– acțiunea
microorganismelor
anaerobe
(sulforeducătoare);
– proprietățile de
schimbări de ioni pe
care le au unel e roci
(Ex: argila);
– efectul catalizator al
unor elemente;
– radioactivizarea
apelor termominerale;
– toate cele de mai sus
în condiții fizico –
chimice și geo –
hidrodinamice extrem
de complexe și diferite. Se pot mineraliza
complementar in
general când răm ân
cantonate în strate
cuaternare sub
formă freatică sau se
întâlnesc cu unele
dintre cele mixte. Mixte
Juvenile
Magmatice
Mineralizare ridicată:
fluor, dioxid de carbon,
hidrogen sulfurat,
dioxid de sulf, acid
clorhidric, acid
fluorhidric, acid boric. Sunt însoțite adesea
de emanații de gaze
și au termalitate
ridicată de cele mai
multe ori.
Vulcanice Fosile Mineralizare ridicată:
cloruri, sulfați, brom,
iod și litiu. Nu se poate preciza
pt. că acestea ajung
la suprafață
însoțite.

Tab 3.2. Stadii de mineralizare.

Apa caldă are mare putere de dizolvare și pentru că până la adâncimea
mare la care a pătruns a prin foarte multe substanțe minerale fiind de obicei
foarte bogată în săruri. De regulă apele minerale pot fi hipertone.
În funcție de proprietățile fizico -chimice ale apelor minerale și care ține
seama de bogăția și varietatea acestor ape se poate face o clasificare:
– termice : ape hipotermale (20 -36°C), mezotermale (36 -42°C) și
hipertermale (peste 42°C);
– osmolare : ape hipotone sau acratice (cu mineralizare sub 1 g ‰
substanțe solide, față de 9 g ‰ concentrația plasmei), izotone (cu o
concentrația de 8 – 10 g ‰ asemănător serului fiziologic) și hipertone
(cu o concentrație de peste 10 g ‰), clasificarea având ca reper
presiunea osmotică a sângelui (300 miliosmoli);
– chimice :
– ape oligominerale sau acratice, care au minimum 1 g ‰ substanțe
solide;
– carbogazoase, cu 1 g CO 2‰;
– alcalinoteroase sau teroase, cu 1 g ‰ bicarbonat de Ca, Mg;
– feruginoase, cu minim 10 mg ‰ Fe;
– arsenicale, cu minim 0,7 mg ‰ As;
– cloruro -sodice, cu 1 g ‰ clorură de sodiu;
– iodurate, cu 1 mg ‰ iod;

45 – sulfuroase, 1mg ‰ sulf;
– sulfatate, cu 1 g ‰ sulfat de Na sau Mg (ape purgative);sau cu
sulfat de calciu (ape gipsoase); sau de fier (ape vitriolice);
– radioactive (conțin 80 u. Machel/l).
Caracteristica chimică a unei ape minerale este dată de procentul în
miliechivalenți, permițându -se astfel o apreciere cantitativă a posibilităților de
combinare chimică a ionilor din apa minerală.
Prezența unor ioni cu efecte biologice cunoscute, deși sunt în apă în
cantități mici, contribuie și la caracterizarea unei ape medicinale (iod, brom, fier,
arsenic, hidrogen sulfurat, bioxid de carbon, etc.). Alte componente din apele
minerale, deși nu sunt l uate în considerație la clasificarea acesteia, au efecte
biologice bine stabilite. Astfel:
– Acid metaboric (HBO 2) este răspândit în formațiile sedimentare din
zonele vulcanice și în ape de zăcământ, într -un procent de peste 5
mg/l;
– Aluminiul (Al3+) apare în apele din zonele eruptive și cristaline sau în
zona de fliș ce însoțește fierul;
– Litiul (Li), mai puțin răspândit în apele minerale. O apă minerală este
considerată litiniferă dacă are peste 3 mg/l. efectul terapeutic este legat
de eliminarea acidului uri c din organism cu efecte bune în gută și
hiperuricemii;
– Mangan (Mn++) este prezent în apele minerale împreună cu fierul.
Cobaltul, nichelul, cuprul, zincul, vanadiul, molibdenul și cromul se găsesc
în concentrații foarte reduse în apele minerale. Acești cationi sunt considerați ca
oligoelemente. Ei nu figurează în buletinele de analiză de rutină, dar se fac
determinări în scop de cercetare științifică. Acțiunea lor farmacodinamică este
legat de activitatea unor enzime celulare cu efecte metabolice.

46

3.5. Cura hidrominerală

Indicația corectă a unei cure hidrominerale presupune, pe lângă
cunoașterea bolnavului și cunoașterea temeinică a factorilor terapeutici folosiți
astfel studiul farmacodinamic devenind o etapă obligatorie în circuitul
valorificării terapeutice a i zvoarelor minerale.
Fiecare izvor reprezintă o individualitate farmacoterapeutică și el trebuie
studiat sistematic, iar pentru aceasta trebuie parcurse toate etapele de cercetare
pe care le străbate orice medicament.
Prima etapă de studiu cea experimentală, stabilește profilul general
farmacodinamic și mecanismele de acțiune ale apelor minerale.
A doua etapă cea clinică, precizează toleranța la cură, precum și indicații
individuale pentru fiecare diagnostic în funcție de stadiul b olii și de reactivitatea
bolnavului.
Deoarece eficiența terapeutică a unei cure minerale se bazează pe reglarea
capacității de adaptare a organismului în cursul curei, în metodologia de
cercetare farmacodinamică a apelor minerale se pune un accen t deosebit pe
studiul homeostazei organismului.
Buletinul de analiză chimică a unei ape minerale nu poate servii la
indicațiile de cură, cum nici formula chimică a unui medicament nu servește la
aceasta.
Cercetările sistematice de farmac odinamie a apelor minerale au permis
elaborarea și prezentarea metodologiei de cercetare sub forma unei fișe
farmacodinamice -tip, care să informeze asupra metodelor de lucru, acțiuni și
indicații generale, în măsura în care un prospect documentat de medica ment face
acest lucru. Pe lângă datele obținute și indicațiile de cură, fișa mai cuprinde
grafice privind adaptarea zilnică a organismului în cursul unei cure. Studii
clinice și de laborator efectuate pe grupuri mari de bolnavi de către „Institutul de
Medicină Fizică, Balneoclimatologie și Recuperare Medicală ”, în colaborare cu
stațiunile balneoclimatice, au stabilit indicații și contraindicații de cură.

3.5.1. Apele minerale

Pentru a fi considerată minerală, o apă, conform definiției internaționale,
trebuie să conțină cel puțin 1 g săruri minerale dizolvate la un litru de apă,
elemente chimice sau gaze cu acțiune farmacodinamică (chiar dacă nu are
concentrația limită de 1 g/l) sau să aibă la izvor temperatura de cel puțin 20°C și
desigur să posede o acțiune curativă științific recunoscută.
Definiții și clasificări pot fi făcute și din alte puncte de vedere: al
geologului, biologului, medicului sau al juristul ui și economistului.

47 Definiția dată de Federația Internațională de Termalism și Climatism
(FITEC) arată că o apă minerală trebuie să aibă o anumită origine, să nu fie
supusă unor modificări artificiale și să se deosebească de apa potabilă prin fel ul
și cantitatea componentelor minerale sau gaze, prin temperatură, radioactivitate,
să posede calități terapeutice confirmate de o academie de științe medicale.
În cazul apelor potabile sunt obligatorii „concentrații maximale” ale
sărurilor mi nerale (clor: 200 mg/l; calciu 75 mg/l; magneziu 50 mg/l). În cazul
apei minerale sunt obligatorii mai ales „limitele minimale”, care să permită
încadrarea unei ape în definiția menționată. Deși există ape minerale foarte slab
concentrate, cu limita sub 1 g săruri la litru (oligominerale), acestea sunt
considerate active și au efecte terapeutice verificate.
O clasificare folosită curent este aceea a denumiri unei ape minerale ca
„apă medicinală” sau „apă de masă”.
Apa minerală de masă treb uie să aibă gust plăcut, să nu se depună în sticlă
precipitat și să nu aibă efecte nocive, chiar dacă sunt consumate în cantități mai
mari. Ape de masă sunt considerate apele carbogazoase cu mineralizare totală
redusă.
Această definiție este totu și artificială deoarece și apele așa zise „de masă”
sunt ape cu acțiune farmacodinamică și au efecte terapeutice. „Apa de masă” nu
poate fi lăsată la discreția consumatorului, deoarece aceasta conține săruri
minerale (alcaline) sau unii ioni (sodiu), care ingerați în cantități necontrolabile
sunt nocive la bolnavi cu hipertensiune arterială, la cardio -renali, la obezi, la
hepatici.
Știm cu toții că apele minerale se folosesc nu numai la băut ci și pentru
băi. Practica multor generații de medici a arătat că anumite procedee făcute
înainte, în timpul sau după baie (masajul, fricțiunile, împachetările etc.) măresc
efectul băii medicamentoase.
Mijloacele pe care le va folosi pentru acest tratament la domiciliu să fie
ieftin, ușor de procurat ș i de executat și de maximă eficacitate.
S-a observat însă că nu numai băile propriu -zise sunt folosite ci și apa
anumitor izvoare băută după anumite reguli poate contribui la vindecarea unor
boli de stomac, ficat, rinichi etc.
Toate apele minerale pot fi folosite în tratamente, bineînțeles în funcție de
proprietățile lor.

3.5.2. Proprietățile apelor minerale

Apele minerale au unele proprietăți fundamentale. Multe din ape
dobândesc proprietăți noi la trecerea prin stratele radioa ctive și au un efect bun
în anemii, ajută la înmulțirea globulelor roșii ale sângelui și sunt indicate în
anumite boli ale glandelor și ale sistemului nervos central. Aceste caracteristici
le au apele de la Buziaș, Căciulata, Felix. Din păcate însă proprie tățile apelor
radioactive se pierd în contact cu aerul în câteva zile, de aceea se recomandă că
apele să fie băute la izvor.

48 Sunt compatibile cu organismul uman . Ele constituie un „mediu vital”
pentru celulele corpului. Aceasta înseamnă că indifer ent de compoziția lor, de
concentrația sărurilor și de felul cum se administrează apele minerale sunt bine
primite de organism. Celulele corpului le primesc și chiar se simt bine în
prezența lor. Mai mult decât atât, sărurile pe care le conțin activează cr eșterea și
întreținerea celulelor organismului.
Se fixează mai bine în celulele organismului . Elementele din care sunt
formate sărurile minerale (carbon, sodiu, clor, potasiu, sulf, fier, calciu etc.)
toate la un loc sunt mai bine tolerate de org anism decât dacă ar fi luate separat.
Asta înseamnă că aceste ape minerale au proprietatea de a fixa în celulă
elementele necesare vieții.
Activează enzimele . Ele au de asemenea proprietățile de a activa o serie
de fermenți (enzime). Aceste enzime sunt compuși care se găsesc în celule și
care fac ca procesele foarte complicate ale vieții să se desfășoare foarte rapid și
armonios. Apele minerale au darul să reactiveze acești fermenți și să le dea o
putere mai mare de acțiune.
Au un rol prot ector. Tot apele minerale băute rațional au asupra
întregului organism un rol protector general. Ele stimulează procesul de apărare
ale organismului, tonificându -l, făcându -l mai rezistent la diferite agresiuni ale
mediului. S -a observat astfel că după un tratament cu ape minerale, leucocitele
cresc, iar V.S.H. – ul scade.
Au putere bactericidă. Anumite ape minerale, mai ales apele radioactive,
au o putere mai mare asupra bacteriilor pe care le și omoară. Altele au putere
antitoxică adică neutraliz ează toxinele fabricate de bacterii.
Au putere anaflactică. S-a constatat că apel minerale pot avea și alte
puteri cum este cea anaflactică adică de a face organismul să capete puterea de a
reacționa normal împotriva unor stări cum sunt: urticaria , roșeața, mâncărimi,
sufocare, dureri de cap etc. provocate de sensibilitatea la anumite medicamente
sau alimente pe care organismul le tolerează rău.
Activează arderile . Aceasta este o acțiune foarte complexă pe care o
exercită apele minerale a supra organismului adică de activare a arderilor ce stau
la baza vieții. Ele tonifică organismul, în înviorează, îi dau forță și rezistență.
Mușchii și nervii diferitelor organe sunt și ei tonificați.

3.5.3. Indicații și contraindicații în folosirea apel or minerale

În ceea ce privește folosirea apelor minerale în scopul de a vindeca
anumite boli este necesar să se țină seama de o serie de reguli. Luate fără rost, la
întâmplare, ele pot dăuna organismului sau uneori chiar agrava boala.
În primul rând trebuie să avem în vedere că acțiunea binefăcătoare a apelor
minerale se exercită asupra organismului atât datorită proprietăților ei fizice
(cantitatea de apă băută, dacă apa este rece sau caldă, concentrație, apa diluată
etc.) cât și proprietăților ei chimice (natura sărurilor, a gazelor dizolvate în ea,
cantitatea unei anumite substanțe etc.) și a modului în care această apă minerală
este administrată.

49 În legătură cu acestea omul trebuie să știe când să ia apa minerală, î nainte
sau după masă, de câte ori pe zi, ce cantitate de fiecare dată, câte zile sunt
indicate într -o cură, câte cure pe an, dacă apa se ia rece sau încălzită.
Nu sunt de neglijat nici medicamentele care se iau în același timp cu apa
minerală, ni ci regimul alimentar, nici regimul de muncă și odihnă al bolnavului
în tot timpul curei.
S-a constatat că nerespectarea uneia sau mai multora din condițiile
enumerate mai sus atrage după sine lipsa de eficacitate a curei de ape minerale.
Cura cu ape minerale este indicată în boli foarte diferite. Indicațiile, atât în
ceea ce privește compoziția apei minerale cât și modul ei de administrare diferită
de la caz la caz, de la boală la boală.
Câteva lucruri generale însă sunt valabile pentru toți bolnavii.
1. Apele minerale influențează direct două aparate ale corpului omenesc: aparatul
digestiv și aparatul circulator . Calitatea și cantitatea apei minerale introduse în
organism va fi în primul rând resimțită de către aceste două aparate.
Sunt unii bolnavi care cred că dacă vor bea apa minerală multă efectul va
fi mai mare; din contră, aceasta provoacă balonăr i, crampe, diaree, sau încarcă
munca inimii provocând o serie de întreagă de tulburări neplăcute. Deci pentru a
evita aceste neplăceri trebuie să respectăm cu strictețe cantitatea indicată pentru
cură.
În unele boli sunt interzise cu desăvârșire cura cu ape minerale și acestea
sunt: boli febrile (temperatură de 38 – 41°), bolile acute (cu manifestări puternice
din partea întregului organism), ca: pneumonia, gripa, hepatită acută, ulcer
gastric sau duodenal în perioadele dureroase, insuficiență ren ală acută și în
sfârșit bolile foarte debilitante , ca: tuberculoza evolutivă, cancerul, febra tifoidă
care lasă multă vreme, chiar după ce au trecut, un organism foarte slăbit.
Primul organ cu care apa minerală vine în contact este stomacul. Ea îi
părăsește mai repede sau mai încet în funcție de temperatura ei. S -a observat că
din 300 cm3 de apă călduță băută pe stomacul gol, aproape jumătate trece în
intestin după 10 minute. Apa rece sau fierbinte părăsește stomacul mai repede .
Apele minerale călduțe stau mai mult în stomac decât apa de băut obișnuită.
Aceasta din cauză că apa minerală călduță calmează mușchii stomacului , liniștindu -i
mișcările, iar cele reci și fierbinți accelerează aceste mișcări . Același efect îl au apele,
în funcție de temperatură și asupra intestinului și a vezicii biliare.
Deci apa călduță se va bea în boli ale tubului digestiv însoțite de diaree
(colite, enterocolite etc.), iar cea rece în constipație.
Din stomac cantitatea mare de apă m inerală se elimină încet, iar când este
băută și într -un timp scurt poate produce o destindere violentă a stomacului.
2. Timpul cel mai indicat de a lua apa minerală este dimineața, pe stomacul gol,
pentru că așa se elimină rapid, intră în intesti n și ajunge astfel mai repede în tot
organismul. Deci se va lui pe nemâncate, cu 10 – 20 de minute înainte de fiecare
masă.
În anumite boli ale stomacului când urmărim ca apa să rămână mai mult
timp în stomac o vom lua în timpul sau după terminar ea mesei. Așa se

50 procedează în cazurile de ulcer, gastrită, duodenită etc. În aceste situații, apa
minerală neutralizează hiperaciditatea gastrică sau are timp să dilueze secreția
acidă a sucului gastric.
3. Apa minerală nu se bea niciodată repede . Se bea înghițitură cu înghițitură la
distanță de 2 – 3 secunde una de alta.
4. Durata curei depinde de la caz la caz; în general 21 de zile însă nu este o
durată fixă. Nu trebuie să se prelungească durata curei cu ape minerală peste 35 –
40 de zi le chiar dacă efectul așteptat întârzie să apară. La nevoie se poate repeta
cura de 2 – 4 ori în cursul aceluiași an.
5. Cantitatea de apă minerală va crește treptat în funcție de toleranță , așa încât la
sfârșitul unei cure de 30 de zile putem lua 200 – 250 ml deodată . Numai în cazuri
excepționale, când se urmărește de pildă să se elimine o cantitate mai mare de
urină se va ajunge la cantitatea de 500 – 700 ml deodată. Apa trebuie băută
foarte încet, înghițitură cu înghițitură. Temperatura ei trebu ie să fie de 8 – 12°
(rece). Pentru a nu greși în aprecierea cantității este bine să folosim pahare
gradate.

3.5.4. Cura externă

Cura externă cu ape minerale înseamnă folosirea în scop terapeutic a
apelor din stațiuni sub formă de băi în vane s au bazine, la care se asociază
diverse proceduri terapeutice indicate de medicul curant.
Baia acționează asupra organismului prin factorii mecanici, termici și
chimici.
Dacă apa minerală este folosită în bazine, mișcarea corpului în apă
reprezintă un factor terapeutic cu rol eficient în cadrul tratamentului complex.
În cursul băii, apa minerală exercită o diminuare apreciabilă a greutății
corpului, cu cât concentrația apei minerale este mai mare. În aceste condiții,
mișcările art iculațiilor devin mai ușoare, mai puțin dureroase, iar grupele
musculare hipotrofice pot acționa cu mai multă ușurință asupra segmentelor
corpului.
Presiunea hidrostatică a apei din baie exercită asupra părților moi ale
corpului o apăsare, care s e manifestă îndeosebi asupra circulației venoase din
membre sau asupra circulației sanguine abdominale și toracale. Aceste solicitări
asupra circulației fac ca baia minerală să fie considerată solicitantă pentru
organism, cu atât mai mult cu cât ea stimule ază și schimburile metabolice ale
organismului.
Acțiunea termică a băii minerale este condiționată de unele proprietăți ale
apei. Cu cât conductibilitatea termică a mediului va fi mai mare, cu atât mai
repede va crește temperatura corpului. De aceea, băile carbogazoase se fac la
temperaturi ceva mai scăzute (34°C) decât cele cu apă obișnuită.
Clasificate, băile în funcție de temperatura lor, pot fi: termoindiferente
(34°C), calde (35 – 38°C) sau fierbinți (38 – 42°C).

51 Pentru încălzirea pielii se indică băi fierbinți de scurtă durată (10 min.), iar
pentru încălzirea stratelor tisulare profunde băile trebuie să aibă o durată de cel
puțin 30 min.
Excitațiile termice asupra receptorilor cutanați provoacă, sub acțiunea apei
calde, vasodilatații în piele. Reacția de vasodilatare nu se limitează numai la
zona cufundată în apă, ci la întreaga suprafață a corpului.
Baia caldă, chiar parțială, determină deplasarea unei mari cantități de
sânge din zona or ganelor interne spre periferie.

3.5.5. Băile cu ape minerale

În ceea ce privește băile trebuie să ținem cont de: temperatura apei, durata
băii, dacă baia se face pe tot corpul sau numai pe o porțiune a corpului,
compoziția apei în care se face baie, când se face.
Temperatura. Efectul băii este dife rit în funcție de temperatura apei. Se
știe că temperatura normală a corpului este în jur de 37°. Când omul bolnav are
o temperatură care trece de 37° până la 37,6° se presupune că omul este
subfebril. De regulă starea subfebrilă, indică o infecție cronică , adică de lungă
durată. În aceste cazuri bolnavul este slăbit, nu are poftă de mâncare, organismul
este moleșit, nervii încordați. În aceste cazuri se recomandă ca temperatura apei
să fie de 35 –37° pentru că are un efect calmant asupra sistemului nervos ș i
stimulează organismul.
Când temperatura corpului ajunge la 38° se poate spune că bolnavul are
febră. De cele mai multe ori în acest caz este vorba de o infecție sau de o boală
care a debutat de cutând, adeseori gravă.
În aceste cazuri se poate face o baie scurtă de 1 –3 minute, în care
temperatura apei să fie în jur de 20°. Aceasta se consideră o baie rece. Sub
influența ei se produce o mișcare a calibrului vaselor pielii, răcirea suprafeței
corpului, scăderea temperaturii, creșterea ci rculației în organism și o înviorare a
bolnavului. Efectul adeseori nu este de lungă durată.
Dacă baia se prelungește poate crea complicații.
Băile „fierbinți” cu temperatura apei de peste 37°, dar care nu trebuie să
depășească 40° au un efect excitant asupra sistemului nervos. De regulă ele nu
se fac decât în cazurile când bolnavul este slăbit, epuizat după o boală
îndelungată (în perioadă de convalescență) și nu durează mai mult de 10 – 15
minute. Temperatura trebuie să crească treptat, de la 36° până la 40°.
În anumite stări de nevroză la oamenii triști, lipsiți de forță de muncă, fără
gust de viață, se pot administra băi fierbinți, alternativ cu cele reci procedându –
se astfel: se pregătesc două căzi pline cu apă, la temperatura diferite (una la 37°
cealaltă la 27°). Bolnavul face o baie circa 2 – 3 minute în cada cu apă caldă,
apoi intră în cada cu apă rece unde rămâne de asemenea 3 – 4 minute.
Efectul este unul și mai pronunțat dacă baia, alternativă se face la dușuri,
deoarece are un efect mecanic asupra pielii.
Durata fiecărei băi nu trebuie să depășească 2 – 3 minute iar ședința
completă 35 – 40 minute.

52 Băile de acest fel pot fi și parțiale (la mâini, picioare, etc.) mai ales când
este vorba de o bo ală limitată (eczeme, varice, arterite etc.).
Compoziția băii. Efectele binefăcătoare ale unei băi depind în mare
măsură de natura substanțelor care se introduc în apă care încărcată cu anumite
substanțe minerale capătă proprietăți noi. Aceste pro prietăți folosesc omului
bolnav pentru a -i ameliora suferința.
La apa simplă se pot adăuga diferite substanțe minerale care pot face ca
apa să fie la fel de bună ca și cea naturală. Această apă se poate încălzi și la
temperatura dorită și menținut ă așa cât timp este nevoie. Apa minerală naturală
de cele mai multe ori își pierde anumite proprietăți prin încălzire mecanică.

3.5.6. Proceduri hidroterapeutice

Procedurile sunt metodele de tratament și se împart în: generale și parțiale.
Procedurile generale sunt proceduri mari (băi, împachetări etc.) și se
prescriu dimineața, fiind mai solicitante pentru organism.
Cele parțiale sau mici, se execută după -amiaza. Tratamentul trebuie
adaptat fiecărui bolnav în parte, efectuându -se doar 1 – 3 proceduri/zi. Iată cele
mai folosite proceduri hidroterapeutice.
1. Compresele sunt cele mai simple proceduri – o bucată de pânză înmuiată
în apă și stoarsă este o compresă. Ele sunt de mai multe feluri, după temperatură
și regiunea de aplicare. După temperatură sunt: calde, reci, stimulente și cu
aburi.
1.1. Compresa rece : are efect antalgic, vasoconstrictiv, deci antihemoragic și
antiinflamator. Ca indicații, se folosește în orice proces inflamator acut. Uneori,
se înlocuiește cu punga de gheață. Se schimbă la 5 – 10 minute, când s -a uscat.
1.2. Compresa caldă : are o acțiune antalgică, relaxantă, de sedare,
antiinflamatoare, vascodilatatoare, fapt pentru care este indicată în toate
procedurile inflamatori i cronice (colică hepatică, nefritică).
1.3. Compresa Priessnitz (prișniț): este o compresă stimulentă, folosită pentru
prima oară de țăranul din Tirol, care purta acest nume. Este o compresă rece,
acoperită de una uscată. Ca acțiune, la primul co ntact cu tegumentul se produce
vasoconstricția, apoi se încălzește (deci vasodilatația), încălzire care produce
evaporarea apei din compresă, ducând la răcirea tegumentului și așa mai
departe, până la uscarea ei.
Această compresă se folosește în i nflamații subacute și cronice, cu un
puternic efect de resorbție.
2. Spălările sunt proceduri secundare, ele sunt foarte importante fiindcă
devin obligatorii după procedurile calde. Rolul lor este de a obține redresarea
vasculară și deci de a împi edica pierderea de căldură. Se evită astfel răcelile, iar
procedurile pot fi efectuate și în sezonul friguros (iarna). Se fac cu apa rece la
22°.
3. Fricțiunile sunt proceduri care acționează atât prin factor termic, cât și
prin cel mecanic. Ala s unt întotdeauna reci, folosindu -se bucăți de pânză umede,

53 peste care se execută fricțiuni, prin mișcări lungi, de alunecare cu palmele, până
când acestea se încălzesc (vascodilatație activă). După aceea, regiunea
fricționată se șterge și se acoperă. Fricți unile pot fi parțiale (membre superioare,
inferioare, torace etc.) sau totale (complete). Se pot efectua și la patul bolnavului
imobilizat (fracturi, reumatism).
4. Cataplasmele înseamnă aplicarea unor substanțe, de obicei umede, pe
tegumente. Cel e mai cunoscute sunt cataplasmele cu mușețel, cu hrean, cu
muștar, nămol etc. Ele se folosesc și astăzi (muștarul), mai ales la copii, în
procesele inflamatorii acute, pentru efectul lor repulsiv, decongestionant,
antispasmodic și analgezic (pneumonii, con gestii, periviscerite, mialgii,
nevralgii etc.). Acțiunea lor este explicată atât prin factorul termic, cât și prin cel
chimic (esențe volatile).
5. Împachetările sunt proceduri umede și uscate, după cum se folosesc
cearșafuri umezite sau direct p ătura ce învelește bolnavul, după o anumită
tehnică; există și împachetări cu diferite substanțe cum sunt parafina și nămolul.
Acțiunea lor este puternic vasodilatatoare, cu un bun efect antiinflamatorii
cronice: artrite, artroze, nevralgii, redoare etc. l a fel se procedează și cu
împachetările cu nămol și nisip. După aceste proceduri calde, obligatoriu,
trebuie să urmeze spălarea.
6. Afuziunile sunt turnări de apă fără presiune. Ele sunt reci sau alternante
(calde și reci). Se pot realiza printr -un furtun sau chiar o stropire fără rozetă (se
toarnă apă pe membrele inferioare). În orice procedură alternantă se începe cu
„cald” și se termină cu „rece”, durata „recelui” fiind sub jumătate din durata
aplicării „caldului”. Numărul turnărilor (3 – 5) se fac până se obține reacția
dermo – vasculară. Ca orice procedură alternativă, afuziunile au un efect bun
stimulent, tonifiant. Se folosesc în tulburările circulatorii periferice, insuficiența
venoasă, sechelele după flebite, edemele cronice etc.
7. Dușurile sunt proceduri foarte cunoscute și utilizate. Ele sunt reci, calde,
alternante și speciale; sau după forma jetului de apă: „în rozetă”, „în sul” sau „în
evantai” (dușul grădinarului). Indicațiile dușurilor, după temperatură, se
confundă cu cel e ale compreselor reci sau calde, iar cele alternante, ca și
fricțiune, au un efect stimulent, tonifiant. Dintre acestea, dușul scoțian este un
duș „în sul”, alternant, cu o presiune de 1 – 2 atmosfere, jetul de apă fiind la o
distanță de 5 – 6 m față de s ubiect. Pentru efectul său stimulent, tonifiant, este
indicat în afecțiunile cronice reumatice, sciatice cronice, nevroze, obezitate,
hipotiroidism etc.
Dintre dușurile speciale, menționăm dușul -masaj și dușul subacvatic .
7.1. Dușul -masa j, după nume, este un duș cald, cu 5 – 6 rozete, la care se
adaugă masajul. Are un efect resorbant prin masaj, fiind indicat intr -o serie de
procese cronice reumatice, neurologice (artrite, artroze, spondiloze, sciatică,
obezitate etc.).
7.2. Dușul-subacvatic este un duș „în sul”, cu presiunea de 2 – 3 atmosfere,
proiectat sub apă la 10 – 15 cm de tegumente. Există instalații speciale în acest

54 sens. Efectul și indicațiile sunt similare cu cele ale dușului -masaj, numai că se
suportă mai bine.
7.3. Dușul de aer cald se realizează cu foenul; de obicei este însoțit de masaj.
Aceleași indicații și acțiuni ca și dușul -masaj , numai că este o procedură mai
blândă.
Contraindicațiile dușurilor sunt următoarele: se evită dușurile cu presiune
(scoțian) în: fragilitatea vasculară, în psihoze, stări de agitație, la gravide, în stări
febrile etc.
8. Băile sunt cele mai solicitante proceduri hidroterapeut ice și sunt de mai
multe feluri: simple (cu apă obișnuită), medicamentoase, cu diferite substanțe
(sare, iod, sulf etc.), complete sau parțiale (de mâini, picioare, șezut), la
temperaturi calde (38 – 40°), indiferente (35 – 37°) sau reci (sub 22°).
Reamint im că băile acționează prin cei trei factori:
fizic, chimic și mecanic (presiunea hidrostatică,
presiunea de jos în sus, mișcarea apei în baie).

Fig. 3.13. Procedură hidroterapeutică

8.1. Băile indiferente (35°- 37°) au un efect sedati v,
relaxant, indicate pentru boli ale aparatului locomotor,
nevroze etc.
8.2. Băile calde au acțiunea și indicațiile în afecțiuni cum sunt: afecțiuni
cronice ale aparatului locomotor, ortopedice – sechele, pareze, paralizii,
reumatism cronic.
8.3. Baia kinetoterapeutică este aceea la care se adaugă mișcări pasive în apă
și mișcările active executate de bolnav, pe perioade de 4 – 5 minute (5 min. se
stă în baie, 5 min. mișcări pasive, 5 min. pauză și 5 min. mișcări active – în total
20 min. ). Această baie este folosită în special în anchiloze, redori musculare,
articulații, pentru ușurința mișcărilor în apă.
8.4. Băile reci (generale) sunt proceduri foarte drastice, folosite rar. Băile
răcoroase (32° – 34°) sunt:
– halbbad – ul (baia pe jumătate)
– baia cu peria (tot pe jumătate), adâncimea apei în baie atingând 25 –
30 mm.
Sunt proceduri foarte laborioase, cu un bun efect stimulent. Bineînțeles că
băile complete nu vor fi indicate la cardiaci, aterosclerotici etc.
8.5. Băile parțiale , de mâini sau de picioare, sunt proceduri ușoare, care pot
fi calde reci și ascendente. Băile ascendente (Hauffe), la care se crește progresiv
temperatura de la 37° la 40°, se folosesc în crizele de astm bronșic, crizele
angino ase, pentru reacția lor consensuală. Celelalte – calde sau reci – au
indicații, în general, identice cu cel ale procedurilor la această temperatură – în
inflamații cronice sau acute ale zonelor unde se aplică (mâini, picioare sau sfera
pelviană).

55 8.6. Băile medicinale sunt de asemenea foarte folosite la ele adăugându -se:
substanțe chimice ca I, NaCl, S etc., plante medicinale (infuzii sau decocturi),
gaze (CO 2, O, aer). Ele acționează prin toți factorii cunoscuți: termici, chimici și
mecanici.
8.7. Băile medicamentoase (cu iod, sare, sulf, amidon etc.) se folosesc,
îndeosebi, în boala reumatismală, afecțiuni dermatologice etc. și se mai pot face
și la domiciliu.
8.8. Băile cu plante medicinale (flori de fân, cetină de brad, nalbă, mușețel,
mentă) au un bun efect sedativ și relaxant. Se fac la o temperatură între 36 – 37°,
deoarece esențele conținute se volatilizează la o temperatură mai mare.
Boala reumatismală cronică, nevrozele, H.T.A. compensată, maladia
ulceroasă ș.a. s unt tot atâtea indicații pentru fiecare în parte.
8.9. Băile cu bule gazoase (CO 2, O 2, aer) se prescriu, tot aproape de
temperatura indiferenței (35 – 37°), altfel gazul evaporându -se (sifonul ținut la
căldură pierde gazul). Bulele gazoase din baie se sparg de tegumentul
bolnavului, exercitând un masaj fin, un efleuraj care dă o hiperemie activă
scăzând barajul periferic. În acest fel T.A. scade, ritmul cordului devine mai
bradicardic, diastola este mai mare, iar afluxul coronarian mai bogat (su nt
rezultate ce se obțin cu digitală). Ele au un bun efect calmant. De aici, indicația
acestor băi în: H.T.A., tulburări circulatorii periferice (arterite, etc.), sechele de
flebite, nevroze, boală ulceroasă, ș.a. Gazele se obțin din butelii obișnuite (CO 2,
O2).

3.5.7. Clasificarea apelor și tratamentele specifice pentru
stațiunile balneare din Prahova

3.5.7.1. Ape minerale clorurate -sodice

Sunt ape minerale în care predomină clorura de sodiu cu limita minimă de
1 g/l, respectiv 393 mg sodiu/l și 607 mg clor/l, originea lor fiind legată de rocile
sedimentare bogate în sare.
Apele minerale clorurate -sodice ce nu depășesc concentrația de 15 g/l sunt
folosite în cura internă sau sub formă de pulverizații și aerosoli. În funcție de
concentr ația lor aceste ape sunt considerate izotone (320 milimoli) și hipotone
(sub 280 milimoli) sau hipertone (peste 350 milimoli).
Alături de izvoarele clorurate -sodice pure, apele de acest tip mai pot
conține anionul bicarbonic sau anionul sulfat.
Acțiunea lor farmacodinamică se exercită asupra mucoasei gastrice,
stimulând secreția gastrică și motilitatea intestinală. Ingestia acestor ape
minerale activează enzimele digestive având un efect deosebit asupra amilazei
pancreato -intestinale; diz olvă mucusul inflamator. Cura exercită și un efect de
scădere a glicemiei.
Cura internă cu apele clorurate -sodice este indicată în următoarele
afecțiuni:

56 – gastrite cronice;
– colite, enterocolite, dispepsii intestinale;
– diabet zaharat.
– Aerosolii și pulverizațiile sunt indicate în:
– rino-faringite cronice, sinuzite;
– traheo -bronșite cronice nespecifice.
Apele minerale clorurate sodice pot avea uneori concentrații foarte mari și
sunt folosite în terapeutică numai sub forma curei externe (băi).
Ele acționează asupra organismului prin osmolaritatea mare a apei din
cadă sau din bazin, precum și prin sărurile ce se depun pe pietre, formând o
adevărată „manta de sare”, cu deosebite calități terapeutice. atunci când apa este
încălzită pentru p roceduri calde acestora li se mai adaugă și termalitatea băii.
Excitanții fizici și chimici ai apei din baie stimulează circulația cutanată,
dau naștere la substanțe biologic active ce produc efecte metabolice locale sau la
reflexe plecate de la piele și cu acțiuni la distanță, fapt ce are implicații generale
în călirea organismului și resorbția unor procese inflamatorii.
Cura externă cu ape minerale sărate concentrate este indicată în:
– reumatism de tip inflamator; în forme cronice și sta bilizate;
– reumatism degenerativ, stări artrozice și preartrozice;
– reumatism abarticular în faze cronice;
– afecțiuni ale sistemului nervos periferic;
– sechele posttraumatice ale membrelor;
– sechele după flebite;
– TBC extrapulmonar în forme stabilizate;
– afecțiun i ginecologice cronice;
– dereglări funcționale endocrine cu hipofuncție;
– boli de piele.

3.5.7.2. Apele minerale sulfatate

Din această categorie fac parte apele minerale în care predomină anionul
sulfat cu peste 20 miliechivalenți, la o mineralizare totală a apei de peste 1 g/l.
Anionul sulfat își are originile în rocile sedimentare bogate în ghips (sulfat
de calciu) și în rocile bogate în carbonat de magneziu. S -ar putea ca în stratele
profunde terestre să se formeze acid sulfuric, care în contact cu sedimentele de
sare să formeze sulfatul de sodiu, foarte ușor solubil în apa de infiltrație,
formând izvorul s ulfatat.
Anionul sulfat se poate găsi sub formă de sulfat de magneziu (ape amare),
sulfat de sodiu (ape glauberiene) sau sulfat de calciu (ape gipsoase). Combinarea
în ape a anionului sulfat cu fier și aluminiu dă naștere apelor minerale vitriolic e
și respectiv alaunice.
Apele minerale sulfatate de mică concentrație se folosesc în cură internă.
Ele reduc secreția sucului gastric, cresc peristatica intestinală; sunt ape colagoge
și coleretice. Au de asemenea un efect diuretic, mai ales dacă mineralizarea lor
totală este foarte redusă.

57
3.5.7.3. Ape minerale sulfuroase

Încadrarea unei ape minerale în această categorie presupune prezența
sulfatului titrabil în apa de cel puțin 1 mg/litru. Hidrogenul sulfurat din acest tip
de apă minerală își are originea în roci sedimentare gipsoase, care sub acțiunea
bacteriilor sulfuroase sau a substanțelor organice reduce sulfatul.
Microorganismele pot, de asemenea, da naștere la hidrogen sulfurat din
substanțe organice. Hidrogenul sulfurat mai poate avea uneori și origine
vulcanică, așa cum se constată în emanațiile de gaz lib er.
În apa minerală sulfuroasă, sulful se găsește sub mai multe forme
(hidrogen sulfurat liber, grupe sulfhidrice, acizi polisulfhidrici). Toate acestea
sunt forme instabile, ușor oxidabile, oxidarea lor ducând la forme metastabile
ale acizilor ti osulfurici. Îngălbenirea, opalescența și depunerea unui precipitat
albicios pe fundul sticlei cu apă minerală sulfuroasă pe cale de oxidare indică
intensitatea procesului oxidativ al apei prin oxigenul din aer.
Folosirea în cură internă a apei sul furoase stimulează secreția gastrică și
hepato -biliară, mai ales dacă acestea nu sunt slab mineralizate reduc valorile
glicemiei și au efecte antialergice.
Cura internă cu aceste ape este indicată în următoarele afecțiuni :
– gastrite cronice cu hip osecreție și hipopepsie;
– enterocolite și dispepsii intestinale;
– alergoze de origine digestivă;
– sechele postoperatorii pe căile biliare; angiocolită;
– sechele după nefropatii; litiază urinară;
– diabet zaharat (forme ușoare); hiperuricemii.
Apa sub fo rmă de pulverizații sau aerosoli este indicată în tratarea:
– rino-faringite cronice; sinuzite;
– traheo -bronșite cronice nespecifice.
Băile cu ape sulfuroase termale produc hiperemie tegumentară și
declanșează reflexe nervoase și metabolice asupra în tregului organism. Acestea
sunt proceduri terapeutice majore foarte solicitate de către bolnavi, însă sunt
contraindicate la bolnavii cu cardiopatii, la hepatici, la debili sau vârstnici. În
aceste cazuri băile se pot înlocui cu injecții de apă minerală sa u sulfuroasă.
Băile cu ape sulfuroase sunt indicate în următoarele afecțiuni:
– reumatism articular și abarticular în forme stabilizate și hiporeactive;
– stări preartrozice; poliartroze;
– sechele posttraumatice;
– afecțiuni ale sistemului nervos periferic;
– tulburări ale circulației periferice;
– afecțiuni dermatologice.
Irigațiile vaginale cu ape sulfuroase sunt indicate în metroanexite cronice
stabilizate.

58 3.5.7.4. Ape minerale iodurate

În această categorie se încadrează apele minerale ce conțin cel puțin 1 mg
iod/litru apă. Nu există în natură ape iodurate pure; iodul se găsește în unele ape
clorurate -sodice, sau bicarbonatate; unele ape de tip sulfuros conțin, de
asemenea, mici cantități de iod.
Iodul din apă provine din rocile sedimentare sau are la origine flora sau
fauna mărilor de odinioară.
În apele subterane sărate concentrate, iodul se găsește în concentrații mari
(40-70 mg/l). apa minerală sărată -iodurată concentrată se folosesc numai în cura
externă.
Băile sărate -iodurate sunt indicate în bolile reumatice degenerative, în
reumatismele abarticulare sau în bolile neurologice periferice. Afecțiunile
ginecologice cronice, unele boli de piele beneficiază, de asemenea, de cura cu
apele sărate -iodura te.
Iodul mai este prezent și în numeroase izvoare minerale de concentrație
slabă care sunt folosite în cura internă. Ingerat odată cu apa minerală, iodul își
exercită acțiunea farmacodinamică datorită concentrării acestuia în țesutul
limfatic, în tiroidă și ficat. Asupra mucoasei digestive exercită un efect
congestiv și stimulează secrețiile. Funcția tiroidiană este îndeosebi influențată de
cură internă cu ape minerale iodurate. Cura cu ape iodurate este indicată în
hipofuncțiile tiroidiene cu ca rență de iod sau în hipofuncții cu pierderi de iod,
precum și în afecțiuni metabolice cu ateroscleroză, în gută și hiperuricemii.

3.5.8. Clasificarea nămolurilor și tratamentele specifice
prezente în stațiunile balneare din Prahova

3.5.8. 1. Nămolurile terapeutice

Nămolurile terapeutice (peloide) sunt substanțe ce se formează în condiții
naturale sub influența proceselor geologice și care, în stare fin divizată și în
amestec cu apa, sunt folosite în terapeutică conform definiției sta bilite de
Societatea internațională de hidrologie medicală (I.S.M.H.).
Nămolurile se împart în două clase: sedimente curative și pământuri
curative sau terapeutice (produse prin dezagregarea rocilor).
Sedimente curative:
– biotice de natur ă organică (faună: substanțe organice, microorganisme sau
floră): turbe, sapropel (nămol de putrefacție), gyttja (nămol de
semiputrefacție), având caracter predominant mineral), șlicuri
(nămoluri groase) de mare, liman, râuri, izvoare, cretă etc.;
– abiotice , care provin din substanțe pur minerale (argile, huma, nisipuri).
Pământurile curative sunt produse prin dezagregarea rocilor: argile, luturi,
marne în loess și luturi de loess.

59 Proprietățile lor terapeutice sunt legate de însușirile fizice și chimice,
dintre caracteristicile de bază importantă este capacitatea de a reține și absorbi
apa (hidropexia).
Hidropexia este dată de coloizii nămolurilor, alcătuiți din co mponentele
organice macromoleculare. Nămolurile de turbă vegetală rețin mai bine apa
decât nămolurile minerale.
De gradul de hidropexie depinde și calitatea de a se putea întinde și mula
cu ușurință pe toată suprafața pielii.
Plasticitate a și consistența nămolurile sunt și ele dependente de cantitatea de
apă absorbită, dar și de gradul de dispersie a particulelor; acestea constituie și
excitanții mecanici ai pielii, excitanți foarte fini ce produc reflexe locale și la
distanță.
Termopexia , calitate a peloidelor de a reține cât mai mult căldură
înmagazinată prin încălzire, are deosebită importanță terapeutică, deoarece nu
numai că menține multă vreme o căldură constantă pe regiunea împachetată cu
nămol, dar permite și încălzirea nă molului la temperaturi mai ridicate, foarte
bine suportate de organism (în comparație cu apa).
Nămolurile ce conțin multe substanțe organice (turbele) sunt apreciate
pentru înaltul grad de termopexie ce -l oferă, în timp ce nămolurile formate din
substanțe anorganice au un grad redus de termopexie.
Capacitatea de sorbțiune a unui nămol indică gradul acestuia de a se face
schimb de ioni cu pielea pe care se aplică. Fracțiunea coloidală, acizii humici și
celuloza contribuie mai ales la acest schimb ionic.
Echilibrul ionic al unui nămol se reflectă și asupra pH -ului acestuia. În
general nămolurile sunt alcaline (pH = 9 -10). Efectul terapeutic al nămolurilor
nu se datorează doar calităților fizice, ci și celor chimice ale acestora.
Nămolurile se împart în: sapropelice, turbe și nămoluri minerale.
A. Nămolurile sapropelice sunt depozitele negre bogate în hidrosulfură de fier
coloidală, care se găsesc pe fundul lacurilor sărate și al mărilor și care au luat
naștere în ti mp îndelungat sub acțiunea microorganismelor din substanța
anorganică a solului, din flora și fauna bazinului acvatic.
B. Nămolurile de turbă au luat naștere prin descompunerea resturilor vegetale
acumulate de -a lungul timpului pe fundul mlaștini sub acțiunea
microorganismelor. Turbele sunt bogate în substanțe organice, conținând
procente ridicate de acizi humici, bitumine, grăsimi, ceruri, pectine, celuloză și
substanțe proteice. Uneori este nevoie ca turba să fie măcinată fin pentru a putea
fi aplicată pe piele.
C. Nămolurile minerale iau naștere la emergența izvoarelor sulfuroase sau
nesulfuroase. Slicurile (nămoluri de râuri, deltă, limanuri) și nisipul (psamitele)
sunt și ele folosite, mai rar, în practica medicală.

60 3.5.8.2. Tratam ente și proceduri

Acțiunea farmacodinamică a nămolurilor aplicate sub formă de băi,
împachetări, tampoane vaginale, etc., se bazează pe calitățile fizice menționate
(îndeosebi pe conductibilitatea termică redusă, termopexie, și plasticitate) dar și
pe calitățile chimice.
Tratamentul cu nămol este pentru organism un excitantgeneral nespecific,
o procedură terapeutică de intensitate mare, cura de nămol folosită cu
judiciozitate, având efect terapeutic obținut prin antrenarea și călirea
organismului.
Mecanismul de acțiune al ungerilor cu nămol are la bază excitarea
terminațiilor nervoase din piele, cu efecte reflexogene locale și la distanță.
Umiditatea și căldura nămolului aplicat asupra organismului contribuie la
accelerarea schimb ului de ioni dintre nămol și tegumente.
Forma producerii cu nămol este condiționată de diagnostic, faza de boală
de obiectul propus și de reactivitatea bolnavului.
O altă formă de nămoloterapie – așa-numita procedură caldă – o constituie
băile cu nămol diluat (de obicei chiar cu apa lacului de unde a fost extras); tot
proceduri calde sunt și împachetările parțiale sau complete cu nămol, precum și
tampoane vaginale cu nămol.
Se mai folosesc în practica medicală și preparate din năm ol aplicate sub
formă de injecții sau pomezi. Efectul lor curativ se bazează pe acțiunea
metabolică a constituentului chimic din preparatul respectiv, de mare valoare
terapeutică fiind substanțele biogene ce iau naștere în cursul măturări nămolului.
Nămoloterapia tratează diverse afecțiuni ale aparatului locomotor. Bolile
reumatismale inflamatorii se tratează în fazele de boală ce tind spre stabilizare
clinică și biologică precum și sechele posttraumatice.
De variate forme de aplicare a n ămolului terapeutic beneficiază
ginecopatiile cronice, sterilitatea feminină, tulburările hormonale funcționale și
periviscerite.
Cele mai cunoscute stațiuni sunt Slănic de interes național și cu regim de
tratare permanent, bază de tratament balnear și de salină, și aici se fac rezervări
pentru tratament balnear sau odihnă pentru toate vârstele; Telega unde
tratamentul se fa ce sezonier pe perioade între 7 și 21 zile în funcție de vârstă;
Băicoi cu tratament sezonier și în renovare și în comuna Jugureni unde a fost un
primul stabiliment. Alături de acestea se găsesc în diverse documente legate de
județul Prahova, din cele mai vechi timpuri, care amintesc de diverse izvoare la
Gura Vitioarei, Cerașu, Drajna, Slon, Predeal Sărări, Poiana Câmpina, Talea,
Doftana, Vâlcănești care nu pot fi numite stațiuni datorită faptului că acestea nu
au fost supuse analizelor pentru a putea fi o mologate, debitul acestora fiind
redus, costurile pentru captare (îmbuteliere) și amenajare sunt foarte ridicate.
Conform ordonanței de urgență 152/7 noiembrie 2002 privind
„Organizarea și funcționarea societăților comerciale de turism balnear ș i de
recuperare” publicată în Monitorul Oficial 826/15 noiembrie 2002 , în Art. 1,
aliniatul 3 se precizează următoarele:

61 „Pentru prestarea serviciilor de tratament balnear și de recuperare societatea poate să
angajeze personal medical și paramedical sau să încheie contracte de parteneriat cu
următoarele structuri medicale:
a) Institutul național de Medicină Fizică, Balneoclimatologie și Recuperare Medicală;
b) unități sanitare cu personalitate juridică din subordinea dire cțiilor de sănătate
publică precum spitale de recuperare sanatorii balneare și de recuperare, secții de profil din
spitale, centre medicale balneare și de recuperare, ambulatorii de recuperare – reabilitare din
stațiunile balneoclimaterice;
c) cabinete medicale de specialitate;
d) unități sanitare de profil din subordinea altor ministere sau instituții, autorizate și
acreditate conform legii .”

Stațiunea Permanentă Sezonieră Trimitere organizată
Odihnă Cură balneară
Slănic * * *
Telega *
Țintea *

Tab. 4.7. Capacitate de primire organizată de turiști

Stațiune
a Altit. Indicații generale terapeutice Afecțiuni reumatismale
Afecțiuni posttraumatice
Afecțiuni ale sistemului nervos central și
periferic
Afecțiuni cardiovasculare
Afecțiuni respiratorii
Afecțiuni ale tubului digestiv
Afecțiuni hepatobiliare
Afecțiuni metabolice și de nutriție
Afecțiuni ale copiilor
Afecțiuni ginecologice
Afecțiuni dermatologice
Boli profesionale
Afecțiuni endocrine
Afecțiuni otorinol aringologice
Slănic 400 ** ** ** ** ** * ** ** **
Telega 410 ** ** * * * * * * ** **
Țintea 300 * * * * * * * * * *
Băile
Boboci * * * * * * *

** – afecțiuni principale,
* – boli asociate.

Tab. 4.8 . Afecțiuni tratate în stațiuni

62

Capitolul IV
STAȚIUNI BALNEARE

63 4.1. Stațiuni balneare de i nteres național

4.1.1. Orașul Slănic

4.1.1.1. Așezare geografică și limite

Orașul Slănic se află în partea centrală a județului Prahova și are
coordonatele 25ș56´20¨ long. E și 45ș13´50¨ lat. N. El se desfășoară pe un
teritoriu de 43 km², la altitudinea de 413 m. În limitele lui administrative
înglobează cea mai mare par te a bazinului pârâului cu același nume, afluent pe
stânga al Vărbilăului.
Se găsește în sectorul nordic al Subcarpaților Prahovei, în zona de Curbură
a Subcarpaților, în imediata apropiere a Munților Grohotiș și în unitatea
structurală pe care geologii o numesc “ cuveta de
Slănic ”.

Fig. 4 .14. Localizare Slănic

Localitatea este amplasată în apropierea
unor importante artere de comunicație pe
Teleajen, pe Prahova sau cele de la contactul
dealurilor cu câmpia, care au reprezentat de
veacuri drumuri ce asigurau legături lesnicioase
între Transilvania și Țar a Românească sau între
diferite așezări situate în regiune de deal, câmpie
și munte.
În vest se află comuna Ștefești, în nord și
est comunele Izvoarele (sat. Schiulești, Homorâciu), Teișani și orașul Văleni de
Munte, iar în S comuna Vărbilău.
În mod obișnuit, intrarea în stațiune se face din S prin arterele care o leagă
de orașul Ploiești de unde se desfășoară o șosea până în Slănic (cca. 40 km). Pe
ea se articulează șosele care vin din Văleni de Munte (cca. 16 km) și din punctul
“Paralel a 45”, prin Băicoi (cca. 35 km). Slănicul se află la capătul liniei ferate
care vine din Ploiești Sud (cca. 44 km).

4.1.1.2. Geologia

Prima impresie de moment este aceea a unei monotonii petrografice. Pe
măsura familiarizării cu peisajul degajat de culmile din jur ce încadrează albia
râului se sesizează tot mai mult complexitatea formațiunilor subsolului regiunii.
Prima dintre acestea este sarea ce apare la zi în sectorul fostelor saline (Grota
Miresei, Baia Baciului și Baia Verde) sau pe versanț ii văilor torențiale puternic
adâncite. Vizitarea Salinei vechi completează impresiile de la suprafață și
creează o imagine nouă asupra unui dintre cele mai mari zăcăminte de sare din

64 țara noastră. Sarea de la Slănic este reprezentată prin mai multe nuclee și lentile
cu grosimi variabile (grosimea medie este de 340 m), desfășurarea într -un areal
de 1,6 km². Cea mai mare lentilă se află în sectorul central al localității și are o
grosime de aproape 500 m. Eforturile mișcărilor tectonice care au împins
sâmbur ii de sare către suprafață pot fi observate în cutele ascuțite apărute în
pereții sălilor salinei. Tot aici se observă orizonturi de sare a căror culoare atinge
game diferite, de la alb imaculat la gri și chiar negru, datorită gradului diferit de
puritate și compactitate. Culoarea neagră este determinată de prezența
hidrocarburilor, iar cea gri (vânătă) corespunde sectoarelor cu sare puternic
cristalizată. La suprafață, spre exemplu la Grota Miresei, se văd și rocile care
însoțesc frecvent sâmburii de sare. Dintre acestea, argilele și marnele puternic
sărăturate alcătuiesc împreună cu elementele puternic colțuroase, îndeosebi cele
din gresii, o formație specifică numită “ brecia sării ”.
Către nordul localității, pe deal, se poate observa o creastă d e culoare
verzuie. Aici se află urmele fostei cariere unde se pot observa strate groase de
tuf dacitic care adesea au o poziție aproape verticală. Alături de ele se observă
blocuri mari de culoare albă, sidefie ce aparțin unor orizonturi de gips. De altfel ,
în lungul culmilor care mărginesc în nord -vest și nord-est valea Slănicului,
gipsurile sunt destul de frecvente. Ele dau un relief specific, cu vârfuri rotunjite
ce domină platourile interfluviilor cu câțiva metri.
Cea mai mare parte a versanțil or văii Slănicului sunt alcătuiți din
alternanțe dese de argile și gresii slab cimentate. Doar culmile înalte din sud și
cele și cele din nord -vest, cu profil mai semețe sunt formate din gresii compacte
și conglomerate.

Fig. 4.15. Interior salină
Fig. 4.16. Baia Verde

Toate aceste formațiuni și altele,
nevizibile la suprafață, s -au acumulat cu 25 –
30 mil. de ani în urmă, într -un bazin marin
larg desfășurat peste actuala regiune a
dealurilor subcarpatice. În tortonian, într -o mare caldă și cu adâncime mică s -au
format acumulările saline peste care ulterior s -au așternut argile, nisipuri etc.
mișcările tectonice din pliocen au cutat stratele, au creat o structură specifică cu

65 un sinclinal larg (“ Sinclinalul Slănic ”) care începe de la contactul cu muntele și
ține pân ă aproape de localitatea Prăjani. El este urmat spre sud de un anticlinal
care formează “ Pintenul de Homorâciu ”, denumit anticlinalul Prăjani. Eforturile
tectonice ulterioare au dus la împingerea către suprafață a acumulărilor de sare,
la exondarea și ridi carea treptată a
întregii regiuni. Scoaterea la zi a sării
în unele locuri și aspectul actual al
reliefului sunt opera eroziunii
exercitate de diferiți agenți, în primul
rând al apei curgătoare, pe parcursul a
mai mult de 6 mil. de ani.

Fig. 4.17. Sarea la suprafață

Dintre ivirile de “sare”, cea mai
mare și în același timp spectaculoasă prin microrelief este Muntele de Sare.
Frumusețea deosebită a peisajului a impus trecerea acestuia în rândul rezervațiilor
naturale.

4.1.1.3 . Relie ful

Orașul se desfășoară în mare parte pe lunca Slănicului și la baza
versanților culmilor pe o diferență de nivel de 50 -125 m. Acest sector alcătuiește
vatra unui larg bazinet depresionar dezvoltat în cursul mijlociu și superior al
pârâului Slănic. I ndividualizarea lui a fost posibilă datorită existenței unor
formațiuni petrografice ușor de erodat (marne, argile, gresii slab cimentate).
Imaginea este accentuată de culmile înalte din nord -vest alcătuite din gresii
compacte și de îngustarea văii la sud de Prăjani, în gresii și microconglomerate.
Bazinetul este încadrat de două șiruri de dealuri principale desfășurate
aproximativ pe axa nord -sud. În vest, ele încep cu Vârful Mare Bechet (1058 m)
unde se atinge și altitudinea maximă pe teritoriul orașului; se continuă către sud
cu dealul Damian la 850 -950 m (o culme secundară, prelungă ce se termină
printr -un versant cu pantă accentuată), dealul Crucișor, dealul Gorgani, dealul
Giurcani, Piscul Cățelei toate la 600 -800 m, cu numeroase vârfuri rotunjite
separate de șei largi. Șirul dealurilor de pe stânga râului începe în extremitatea
nord-est cu Dealul Dosului (681 m) de la care spre sud urmează dealul Piatra
Verde (dealul Vânat, 672 m) dealul Muscelului (630 m), dealul Comorilor,
dealul Sitarilor, dealul Se ciu (544 m), dealul Găvanu (563 m).
În nord cele două șiruri de dealuri sunt unite printr -o culme cu direcția
vest-est, lungă de aproape 6 km, cu înălțime de 640 -700 m, pe care se desfășoară
o bună parte din satul Schiulești (comuna Izvoarele). În lungul râului Slănic
înălțimile scad de la 500 m (nord -vest-ul localității Groșani) până la 265 m (la
ieșirea din Prăjani) pe o distanță de cca. 10 km, ceea ce face ca panta medie să
fie de aproximativ 20m/km. Ea depășește această valoare în nord, la Groș ani, și
se menține între 10 și 15 m/km spre sud. Lunca Slănicului, cu lățimi de 100 –200

66
m în Groșani, crește la aproape 450 m în zona centrală a orașului unde se află și
cele mai multe din locuințele și obiectivele social -economice și turistice. La sud
de Salina Nouă ea se îngustează treptat până la 200 m (sud de Prăjani).

Fig. 4.18. Secțiunea N -S în zona Slănic (după L. Mrazec 1935)

Fig. 4.19. Peisaj cu muntele verde

Aproape prin mijlocul ei se
desfășoară albia Slănicului ale cărui
maluri, pe o bună distanță, au fost
taluzate. Pietrele din ostroave și de la
marginea apei, mai ales vara, sunt
adesea acoperite de o pojghiță de sare
precipitată de aceasta în urma evaporării
apei. În secțiunea exterioară luncii, la
trecerea spre versanții dealurilor,
materialele spălate de ploaie și de apele aduse de torenți și ravene au creat o
prispă ușor ondulată întinsă adesea, pe mai mult de 100 m lățime. Versanții au o
înfăți șare complexă și diferență de la un sector la altul. Elementul principal care
își pune amprenta în fizionomia lor este roca; acolo unde precumpănesc argilele
și marnele, panta pe ansamblu este mai mică. O notă distinctă în fizionomie o
imprimă alunecările de teren de care sunt legate râpele cu înălțimi de peste 2 -3
m, văluriri ale materialului deplasat și numeroase crăpături în lungul sau de -a
latul versantului. Adesea șiroirea sau alunecările prin îndepărtarea marno –

67 argilelor au scos la zi porțiuni din zăc ământul de sare, apariția sa ducând la
dezvoltarea unui microrelief aparte cu aspect inedit. Impresionează mulțimea
lapiezurilor tubulare adânci de până la 20 cm separate de creste ascuțite ca niște
lame de cuțit, microforme de precipitație foarte apropiat e ca înfățișare cu
“bulbii” conopidelor (diametre de 4 -6 cm). Uneori se întâlnesc puțuri de tipul
avenelor, minipeșteri a căror existență se reduce la o durată de câțiva ani, maluri
abrupte. Deosebit de clar apar aceste elemente în zona Muntelui de Sare, î n jurul
cuvetelor lacustre de la Baia Verde, ca și pe versanții torentului cu obârșia sub
Dealul Fântâna Rece. În ultimele secole, legat de exploatarea sării s -a ajuns la
un relief cu microdepresiuni lacustre, cu maluri abrupte, pâlnii de dizolvare și
sufoziune etc. Trăsături aparte sunt legate de desfășurarea orizonturilor de gips
și tufuri dacitice. Pe versanți și îndeosebi pe culme, mai ales în N localității, apar
creste și maluri abrupte dezvoltate pe aceste roci.
Partea superioară a interfluvi ilor se caracterizează prin îmbinarea frecventă
a vârfurilor rotunjite și a șeilor largi, mai mult sau mai puțin adâncite. Primele
coincid, de obicei, cu aliniamente de roci mai compacte și rezistente pe când
celelalte cu formațiuni ușor de dislocat. Adese a partea superioară a dealurilor are
înfățișarea unor platouri largi acoperite de pășuni, de unde și topicul de “plai”
destul de frecvent.

4.1.1.4 . Hidrografia

Două pâraie Tăriceanca în est și Groșanca în vest, ambele cu o lungime de
cca. 4,5 km și cu albie îngustă prin care se scurg ape ceva mai bogate primăvara
și după ploi torențiale, formează obârșia Slănicului. Aceste două pâraie
colectează izvoarele din sectorul nordic al bazinului, iar du pă confluența lor, în
marginea sudică a satului Groșanca, la altitudine de aproximativ 403 m, rezultă
Slănicul care trece prin centrul localității cu același nume. Apele Slănicului își
fac mai apoi drum, printr -o albie îndiguită, încă 10 km, pentru ca la 3 ,2 km sud
de limita orașului să se verse în Vărbilău. Pe tot parcursul său Slănicul are
afluenți scurți (0,5 -1,5 km), cu regim de scurgere torențial, care aduc, mai ales la
viituri, materiale grosiere în cantitate mare. Pe stânga Prăjani constituie o
excep ție ca lungime (3,6 km) și adâncime (125 -150 m) deși păstrează aceleași
trăsături hidrodinamice, în aval de Groșanca, Slănicul primește ape din izvoare
sărate sau de la pâraie care străbat zona cu marne și argile sărăturoase. Ca
urmare, compoziția chimică a apei se modifică treptat, devenind un râu cu o
mineralizare bogată, cu un conținut ridicat în ioni de Na.
Lacurile . În bazinul Slănicului există numeroase lacuri și ochiuri de apă a
căror origine este legată fie de producerea unor alunecări de t eren, fie de tasări și
prăbușiri în zona masivului de sare. Ochiurile de apă formate prin acumulare
apei în spatele valurilor de alunecare au configurație circulară sau ușor alungită,
adâncime redusă și frecvent sunt invadate de vegetație care favorizează
colmatarea relativ rapid a lor. Lacurile au apărut adeseori în excavațiile rezultate
în urma prăbușirii tavanului salinelor vechi, forma lor circulară fiind moștenită.
La acestea, adâncimea oscile ază de la 7,5 m la 40 m (Tab. 4.3. ), ea fiind

68 dependentă de diferența de nivel dintre oglinda lacului și baza fostei exploatări.
Se adaugă unele lacuri mai mici, în microdepresiuni de tasare, în brecia sării
(Lacul Porcilor). Forma și profilul cuvetei lacurilor de prăbușire suferă
modificări în urma s urpărilor și alunecărilor înregistrate pe maluri (Baia
Baciului, lacurile de la complexul Baia Verde), dar și prin amenajări (Baia
Roșie, Lacul Verde).

Lacurile Altit.
m Supra –
față
m2 Vol.
m3 Lun-
gime
m Lăți-
me
m Adân –
cime
max. m Culoare Salini –
tate g/l
Baia
Baciului 416 6100 18945 130 62 7,25 Galben –
Verzuie 80-110
Lacul
Miresii 416,5 1300 39000 46 38 32 Verde < 260
Baia
Porcilor 417 1520 620 85 25 1 Galbenă 130-260
Baia
Roșie 370 680 730 32 22 1,2 Roșie –
Gălbuie 130-260
Lacul
Verde 1 395 1020 13650 45 33 40 Verde 120-280
Lacul
Verde 2 395 1260 6616 48 44 17,5 Verde –
Gălbuie 230-275
Lacul
Verde 3 388 1025 4750 49 32 32 Galben –
Verzuie 240-270

Tab. 4 .3. Caracteristici morfometrice și chimice ale lacurilor sărate (după I. Pișotă, V.
Trufaș, Gh. Ciumpileac)

Fig. 4.20. Baia Baciului

Spre deosebire de acestea,
la Baia Baciului, între malurile și
pereții abrupți ai fostei exploatări
se interpune o prispă rezultată din
alunecări. Salinitatea apei
oscilează de la un lac la altul,
fiind dependentă de o serie de
condiții locale înt re care esențiale sunt: aportul de ape sărate din izvoare, din
spălarea pereților de sare, mărimea suprafeței apei pe care se efectuează
evaporația. Mineralizarea cea mai ridicată se constată la L.Verde 1-Verde 3 și la
Lacul Miresii unde pere ții cuvetei și malurile sunt precump ănitor alc ătuite din
sare. Aici analizele chimice au relevat valori de peste 200g/l. În timpul anului, la
suprafa ța lacurilor, într-un strat de ap ă cu o grosime de 0,5 -1,5 m se
înregistreaz ă oscila ții, uneori destul de mari, ale gradulu i de mineralizare. În
general, el este mai mic (80 -120 g/l) prim ăvara și dup ă ploile bogate și crește în

69
perioadele secetoase (160 -320 g/l) datorit ă evapora ției intense. La ad âncimi mai
mari salinitatea r ămâne
relativ constant ă.

Fig. 4.21. Baia Roșie

Analiza chimic ă a apei
lacurilor eviden țiază
caracterul clorosodic cu o
frecven ță ridicat ă a ionilor de
Cl, Na, SO 4, HCO 3, Ca, Mg.
Salinitatea și calit atea
de materiale în suspensie
provenite din spălarea
versanților și malurilor influențează culoarea și gradul de transparență a apei
lacurilor. Culoarea frecventă este verde (cu nuanțe de la verde -gălbui la verde –
închis) și se datorează mineralizării puternice. La Baia Roșie prezența oxizilor
de fier imprimă o nuanță roșcată, iar la Baia Porcilor particulele argiloase și
nămolul schimbă culoarea în galben. Local, și la celelalte lacuri, după ploile
bogate când sunt antrenate cantități mai mari de argile de pe maluri, în
vecinătatea acestora apar nuanțe de trecere de la verde la galben. Transparența
este ridicată la lacurile cu un aport mai mic al particulele argiloase, oscilând
între 0,5 și 2 m. valorile maxime s -au înregistrat la Lacul Miresii (3,6 m) și la
Lacul Verde 1 (1,7 m). Cele mai mici s -au observat la Baia Baciului (0,45 m),
Lacul Verde 2 (0,5 m) și Baia Porcilor (0,5 m) și se datore ază prezen ței în apă a
unor cantități însemnate de materiale provenite din spălarea malurilor, cărora li
se adaugă existența unei mase organice bogate.
Regimul termic al apelor lacurilor se caracterizează printr -o mare varietate
de aspecte determinate de modificări termice atmosferice, de adâncime și
salinitate ridicată, bine închis de Muntele de sare, suferă oscilații termice reduse
de la un sezon la al tul. Pe verticală, în afara verii, când se înregistrează o scădere
normală a temperaturii de la suprafață către adâncime (stratificația termică
directă), există modificări foarte mici relevând fenomenul de homotermie. La
Baia Baciului, lac cu suprafață mar e, se produc, în tot cursul anului, situații din
cele mai variate. Vara apare frecvent stratificația termică directă, iarna are loc
fie o stratificație termică inversă caracterizată printr -o creștere a temperaturii de
la suprafață către adâncime (0șC la su prafață, 10șC la 1 –1,5 m; 12 –15șC la
fund), fie fenomenul de dihotermie (stratificație inversă până la 1 m și directă la
adâncime). În timpul primăverii se constată dihotermia, iar toamna combinată cu
stratificația termică directă. Situații complexe au fos t sesizate și în celelalte
lacuri. Astfel, la Lacul Verde 1 dihotermia are loc iarna și la începutul primăverii,
iar stratificația termică directă vara și toamna; Lacul Verde 2 dihotermia e
frecventă vara și toamna, cu trecerea de la o formă de stratificație la alta la o
adâncime de 2 m, pe când iarna se înregistrează atât stratificație inversă cât și
homotermia; la Lacul Verde 3 vara și toamna apare stratificația directă combinată

70 sub 4 m cu homotermia, iar iarna și la
începutul primăverii, dihotermia. În
anotimpul rece în vecinătatea malurilor, la
gerurile puternice se produce la suprafață
înghețarea stratului de apă mai puțin sărat pe
câțiva centimetri grosime. În cuvetele
lacustre de la Baia Baciului, Baia Porcilor și
în măsură mai mică în cele de la Baia V erde
există nămolul cu proprietăți terapeutice.

Fig. 4.22. Baia Verde

În afara ivirilor de apă sărată frecvent
apărută la baza versantului sau în lungul
torenților dezvoltați în zona masivului de
sare există și izvoare minerale, îndeosebi în
aria formațiunilor paleogene. Două dintre
acestea aflate în S orașului (în cartierul Prăjani) și utilizate de către localnicii cu
un debit bogat pot fi incluse, datorită compoziției lor chimice, în grupa apelor
sulfuroase clorurate, sulfatate sodice, calcice, hipotone.

4.1.1.5. Clima

Poziția geografică a orașului în se ctorul nordic al Subcarpaților și în
vecinătatea ultimelor culmi montane determină existența uni climat specific
regiunilor colinare înalte. Desfășurarea localității, într -un bazinet depresionar
bine închis de culmi cu înălțimi cuprinse între 600 -800 m, de termină
înregistrarea uni topoclimat specific de adăpost. Faptul că în dreptul său muntele
se termină brusc printr -o diferență de nivel de 200 -300 m face posibilă,
producerea unor efecte föhnale. Totodată, deschidera văii Slănic către regiunile
colinare jo ase și spre câmpie facilitează pătrunderea maselor de aer sudice și
stagnarea lor datorită “paravanului montan” din nord.
Configurația reliefului permite realizarea unei radiații solare de circa 120
Kcal/cm²/min și a unei durate anuale de străluci re a soarelui de aproape 2100
ore.
Regimul termic se caracterizează prin valori moderate (Tabel 2), aproape
de cele din S Subcarpaților. Media anuală a temperaturii aerului este de 9șC, dar
timp de aproape șapte luni (IV –X) valori medii lunare de pășesc 9șC, cele de
vară fiind mai mari de 15șC.
Iarna este scurtă și durează din a doua decadă a lunii decembrie până la
finele lui februarie, temperaturile medii lunare oscilând între 0șC și –2șC. Cea
mai rece lună este ian. când valorile termi ce ajung până la –4șC, și se pot
înregistra minime extreme negative până la –25șC.
Temperaturi sub 0șC sunt posibile în circa 100 -200 zile. În 20 până la 30
de zile din acest interval este posibil ca nici valorile maxime să nu depășească

71 0șC (în medie, 4 -10 zile în XII -II). Maximele temperaturi pozitive sunt întâlnite
în luna august, ele oscilând de la un an la altul, între 25 -35șC. În sezonul cald, de
la sfârșitul lunii aprilie și până la începutul lui octombrie valori peste 25șC apar
în cca. 60 -90 zile (în 10 -15 zile din lunile VII -VIII pot fi atinse chiar temperaturi
de peste 30șC).

Stația
(alt. m) Temperatura
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Med
an
Câmpina
461 m –
2,5 –
0,4 3 9,2 14 17,4 18,8 18,1 14,1 9 9,4 –
0,3 8,8

Pătârlagele
200 m –
1,7 –
0,3 3,9 9,9 14,8 18,1 20,3 19,8 15,2 10,1 4,7 0,1 9,6

Max. an. Min.
an Suma anuală Număr zile cu Prima și ultima zi cu
t≥0° t≥5ș t≥10ș t≥0° t≥5ș t≥10ș t≥0° t≥5ș t≥10ș
32,7
15.VIII.74 -12,6
17.I.72 3600 –
4000 3400 –
3600 3000 –
3400 >300 250 200 15.II 20.III 15.IV
37
9.VIII.68 -25,5
23.I.63 3600 –
4000 3400 –
3600 3000 –
3400 >300 220-
240 175-
200 17.XII 15.XI 16.X

Tab. 4.4. Regimul termic al aerului

Aerul se caracterizează printr -o umiditate relativă medie anuală de 75 –
76%, cu variații de la un anotimp la altul. Astfel în lunile de iarnă umiditatea
relativă este de 78 -85%. Iar în intervalul IV -VII de 70 -74%. Tot acestea
determină și o nebuloz itate medie anuală mai mică (5 zecimi față de 6 -7 zecimi
la N în Munții Grohotiș). Minimele sunt 3,5 -4 zecimi și se produc din august și
până în prima parte a anului de 50 -55 zile senine (6 -10 zile lunar în VII –X) și de
90-100 zile cu cer acoperit (9 -13 zi le pe lună între XI și IV).
În regiune cad anual 650 -750 mm precipitații (Tab. 3) într -un număr de 70 –
90 zile dintr -un an repartizate neuniform. Astfel, în lunile de vară sunt posibile
ploi, mai ales sub formă de averse, în 5 -9 zile din lună. Acum se înregistrează,
uneori, valori de peste 60 mm în 24 de ore. În lunile mai -iunie, cele mai umede,
în aproape 9 zile cad ploi cu o cantitate medie de 80 -120 mm. În IX și X, lunile
cele mai secetoase, numărul mediu de zile cu precipitații este mic, iar can titatea
medie de apă atinge 20 -30 mm. Iarna, ninsorile cad aproximativ 30 de zile, iar
stratul de zăpadă, cu o grosime mică se menține în jur de 40 -45 zile.
Cea mai mare parte a anului regiunea se află sub directa influență a
circulației nord -vestice. Desfășurarea reliefului care favorizează condiții de
adăpost determină un nr. mare de zile de calm (circa 30 –35%). Intervalul cel
mai liniștit este VIII -X (circa 45% zile de calm). Lunile mai “agitate” sunt XII,
IV, V și VII, când calmul reprezintă doar 10 -20%, iar vânturile înregistrează
viteze medii de 4 -6 m/s.

72 Stația (alt.
m) Precipitații ( mm)
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Câmpina
461 m 46,
6 45,
3 43,
5 58,
9 102,
3 112,
5 137,
5 84,
3 55,
3 50,
7 62,
4 51
Pătârlagel
e
200 m 44,
1 42,
3 25,
9 42,
3 81,3 112,
3 95 45,
2 26,
7 25,
3 52 43,
5

Precipitații ( mm)
Med. an. Max. 24 ore Nr. zile
ploioase Nr. zile
cu ninsori Nr. zile cu strat
de zăpadă Nr. zile cu
ceață
826,5 112,1 – 2.VIII.75 73,4 30,4 44,7 31,3
635,8 69,8 – 14.VI.67 93 30 45 33

Tab. 4.5. Regimul precipitațiilor

Dintre fenomenele atmosferice, mai frecvente sunt ceața, întâlnită în cca.
30 de zile din an, și bruma, produsă în 30 -40 zile, cu o medie de 3 -6 zile în
intervalul octombrie -martie.
Pe ansamblu, condițiile climatice ale regiunii sunt fav orabile activității
balneoturistice în tot timpul anului.

4.1.1.6. Vegetația, fauna și solurile

Bazinul Slănicului se desfășoară în etajul forestier colinar. Pădurile de
gorun, fag, tei și carpen, care cu secole în urmă ocupau în întregime re giunea, au
fost treptat tăiate, terenurile fiind folosite pentru plantații pomicole, pășuni, iar
în lungul văii și la baza versanților, pentru construcții. Astfel, desfășurarea și
însăși structura asociațiilor și formațiunilor vegetale ca și bioritmul lumi i
animale de aici au suferit
modificări esențiale.

Fig. 4 .23. Vegetație lângă Lacul
Verde

Pădurile de fag ( Fagus
silvatica ) și carpen ( Carpinus
betului ) se întâlnesc mai ales
pe culmile cele mai înalte din
extremitatea NV a bazinului
(Vârful Mare Bechet – Dealul
Dimian). În componența lor intră și paltinul ( Acer pseudoplatanus ), ulmul
(Ulmus montana ), frasinul ( Fraxinus excelsior ) iar către limita inferioară și pe
pantele sudice teiul ( Tilia cordata ), gorunul ( Quercus petraea ). Se asociază ca
arbuști, cornul ( Cornus mas ) și alunul ( Corylius avelana ); în stratul ierbaceu, mai

73 des în specii la marginea pădurii sau în luminișuri, se întâlnesc iarba deasă ( Poa
nemoralis ), mălaiul cucului ( Luzula luzuloides ), cucuta de pădure ( Galium
schultesii ), dediței ( Pulsatila ), fragi ( Fragaria vesca ) etc.
În jumătatea S a bazinului, pe culmi, există pâlcuri de pădure în care
gorunul este predominant. Alături de el vegetează frasinul, paltinul, teiul, cerul,
gârnița, ulmul, iar în locurile mai umede plopul; stratul ierbaceu este mai bogat.
În microdepresiuni unde se păstrează umezeala și în ochiurile de apă se
dezvoltă o bogată vegetație hidro – și higrofilă (trestie, papură, coada calului,
pătlagină, mentă, piciorul cocoșului etc.). În vecinătatea sâmburilor de sare și pe
argile sărăturoase, vegetația este slab dezvoltată și redusă la câteva specii între
care steluța ( Aspertripholium ), sărărița ( Salicornia herbaceea ), pelinul
(Artemisia ).
Lumea animală este reprezentată prin specii comune pădurilor colinare.
Dintre mamifere mai numer oase sunt: vulpea ( Canis vulpis ), mistrețul ( Sus
scrofa ), veverița ( Sciului vulgaris ), cărora li se adaugă insecte, multe păsări
(cucul, mierla, privighetoarea), ș.a. În apele lacurilor sărate de la Baia Baciului
și Baia Verde trăiesc diatomite ( Navicula s picula, Nitzschia closterium etc.),
cinoficee ( Phormidium sp. i), cloroficee, crustacee ( Artemia salina ) etc.

4.1.1.7. Scurt istoric al așezării și exploatării de sare

Zona subcarpatică a Slănicului prin potențialului ridicat de resurse natur ale
a oferit un cadru favorabil locuirii din cele mai vechi timpuri, cu o continuitate
neîntreruptă de populație de -a lungul timpului.
Cercetările arheologi au scos la iveală în limitele orașului și pe dealurile
din vecinătate, dovezile existenței comunității umane datând încă din epoca
veche a comunei primitive.
Urmele de cultură materială din secolele II -I î.e.n. semnalate în perimetrul
Slănicului (râșnițe, fusoaie, greutăți de tors, ceramică roșie și cenușie etc., multe
dintre ele aflân du-se în Muzeul din Văleni de Munte) îndreptățește aprecierea
potrivit căreia în aceste locuri se găsea o așezare geto -dacică, similare, cu
celelalte așezări din bazinul Teleajenului.
În evul mediu, în prima jumătate a secolului al XVI -lea Slănic ul este
pentru prima oară atestat documentar, într -un act emis în Martie 1532, de către
Vlad Înecatul (1530 -1532). Mai târziu, Slănicul apare și în hrisovul
domnitorului Pătrașcu cel Bun (1555 -1557), eliberat unor localnici la 22 iun.
1556, referitor la dr eptul de proprietate asupra câtorva terenuri; de asemenea,
localitatea este amintită în diverse registre ale Brașovului, datând din veacul al
XIV-lea, cu privire la schimburile de mărfuri cu unele orașe ale Țării Românești,
inclusiv cu Slănicul.
Populația Slănicului și a împrejurimilor, la fel ca și restul locuitorilor Țării
Românești, se ocupă cu agricultura și creșterea animalelor, avantajată pentru
numeroasele pășuni și fânețe naturale.

74
Totodată s -au dezvoltat și activitatea meșteșugăr ească legată, în primul
rând, de valorificarea lemnului, exploatarea
materialelor de construcție, extracția sării, în
secolele XVIII – XIX consemnându -se
preocupări pentru utilizarea forței mecanice
a râului Slănic, în lungul căruia s -au
construit mori și ferăstraie.

Fig. 4.24. Statuia Spătarului Mihai
Cantacuzino

Un rol important în viața economică și
socială a Slănicului l -au avut schimburile
comerciale, poziția geografică a localității, în
vecinătatea orașelor Ploiești și Văleni de
Munte, ca și a drumurilor ce duceau către
Transilvania, contribuind la ap ariția și
statornicia aici a unui târg, imediat după anul
1700.
“Exploatările datează de la sfârșitul sec. al
XVII -lea.
La 20 apr. 1685, pe timpul domniei lui Șerban Cantacuzino, Spătarul Mihai
Cantacuzino fratele domnitorului, a cumpăra t cu zapis condiționat de la locuitorii satului
Slănic, jumătate din moșia moșnenească situată în vatra acestui sat, cu 700 taleri.
Proprietatea moșnenească era proprietatea colectivă a moșnenilor (locuitorilor)
anumitor sate și pe care aceștia o administrau în devălmășie.
Prin vânzarea făcută către Spătarul Mihai Cantacuzino, moșia locuitorilor satului
Slănic a devenit astfel din proprietate moșnenească, o proprietate boierească, adică o
proprietate individuală a boierului.
După cumpărare, spătarul a început să facă o serie de lucrări de exploatare, care au
durat până în anul 1689, când constatând că pe acest teren se găsește sare de bună calitate
și abundentă, fixează de comun acord cu locuitorii, printr -o comisiune de hotărnici , limitele
moșiei.
În 15 iun. 1694 spătarul Mihai Cantacuzino a cumpărat de la locuitorii satului Slănic
și cea de -a doua jumătate a moșiei.
După aspectul sub care se prezintă astăzi vechile exploatări, primele ocne de sare din
regiunea Slănic au fost deschise pe terenul cuprins între Valea Turburea și Valea Baia
Verde.
Nu se poate spune cu precizie câte ocne au fost deschise în decursul timpului pe acest
teren. Astăzi nu se mai cunosc bine decât urmele a trei ocne în formă de cl opot, care s -au
prăbușit și sunt complet inundate, constituind trei lacuri sărate.
Înaintașii noștri fiind oameni foarte prevăzători, s -au gândit din timp să pregătească
ocne de rezervă, care să înlocuiască pe cele aflate în curs de exploatare.
Datorită acestei prevederi, ei au căutat încă din a doua jumătate a veacului al XVIII –
lea un alt loc. Acest loc a fost găsit în partea cunoscută astăzi sub numele de "Baia
Baciului".

75 Aici zăcămintele de sare se găsesc de asemenea aproape de suprafață și este de
asemenea foarte probabil că ieșea chiar la zi în unele în unele puncte. Stânca de sare care se
vede astăzi nu exista însă pe acea vreme.
Aici s -au deschis chiar două ocne tot în formă de clopot și anume: una sau chiar două
pe locul actualului lac sărat și alta în stânca de sare de lângă lac.
În urma infiltrațiilor de ape, partea superioară a acestei mine s -a prăbușit, iar
interiorul lor s -a umplut cu apă. Astfel s -a format în decursul timpului un lac sărat –
actuala Baie a Baciului – care după suprafața mare ce o are (cca. 100 m în diametru), face
să se creadă că aici au existat două ocne. Adâncimea actuală a lacului este d e 10-15 m.
Stânca de sare de la “Baia Baciului” s -a format datorită alunecărilor de pământ, a
apelor de ploi și zăpezilor, care de -a lungul anilor au descoperit pe pământ acest masiv de
sare.
În mijlocul acestei stânci se află o gaură în formă de clopot care reprezintă o fostă
ocnă, deschisă probabil după anul 1800. Are o înălțime totală de peste 50 m și un diametru
la bază de cca. 35 m. Partea de sus a ocnei unde erau gurile de extracție este astăzi
prăbușită, așa încât apele de ploi în i nterior. Adâncimea lacului de aici este de cca. 20 m.
În prima jumătate a sec. al XIX -lea, în afară de ocna aflată încă în exploatare în
stânca de sare de la “Baia Baciului”, s -au mai deschis alte două ocne tot în formă de clopot,
pe terenul actua lei saline. Aceste două ocne sunt cunoscute sub numele de „Ocna veche din
deal” și „Ocna veche din vale”.
Între 1865 și 1875 tăierea și extracția sării din aceste ocne au fost suspendate,
lucrătorii fiind trecuți la mina “Sistematica” pusă în prod ucție între timp. În 1875 s -a
părăsit definitiv această ocnă din cauza sării amestecate cu mult pământ și a puternicelor
infiltrații de apă, care o amenințau cu inundarea.
S-a trecut din nou la „Ocna veche din deal” și „Ocna veche din vale” unde s -a lucrat
până în 1881 și când au fost complet părăsite din cauza adâncimii mari la care se ajunsese
(prima 90 m, iar a doua 145 m).
Astăzi se aruncă in ele toată sarea pământoasă care se extrage din minele actuale.
În 1868 s -a început de schiderea unei noi mine de sare, tot aici, cunoscută sub numele
de „Carol I” sau „Mina nouă din deal”.
În 20 ian. 1881 s -a inaugurat noul puț al acestei mine care a fost înzestrat cu o
mașină de extracție cu aburi și cablu lat, procurat din Belgia .
Este pentru prima oară când la Slănic se introduce această inovație, renunțându -se la
vechiul sistem de extracție cu crivace acționate de cai.
Exploatarea sării din această mină a continuat neîntrerupt până în anul 1937, când a
fost opr ită definitiv; puțul a fost menținut însă în activitate până astăzi.
Puțul a fost adâncit, iar în anul 1912 a fost pusă în producție noua mină „Mihai I”
cunoscută și sub denumirea de „Mina nouă din vale”, aflată sub mina „Carol I”. Acestei
mine i s -a făcut un nou puț de extracție care a fost dotat cu o mașină de extracție tot cu
aburi cu cablu, adusă de la Salina Doftana.
Din cauza adâncimii mari la care ajunsese mina „Carol I” (96 m), precum și cerințelor
la export pe care mina „Mihai I” nu le putea satisface, în feb. 1938 a început deschiderea
unei mine noi aflată sub celelalte două, căreia i s -a dat numele de mina „Unirea”, de unde se
extrage sarea și astăzi.
Această mină a fost dată în exploatare în anul 1943 lu na septembrie .

76

Fig. 4.25. Planul salinei vechi (după M. Stamatiu)

Fig. 4 .26 Mina Unirea Basorelief Mihai Viteazu

Fig. 4.27. Mina Unire Interior

În ceea ce privește viitoarele exploatări,
acestea se vor putea deschide, fie sub actuala mină
„Unirea”, deoarece masivul de sare are încă o
grosime suficientă, fie în zona situată spre N de actuala exploatare, adică spre cartierul

77 Groșani, unde prin sonda jele de exploatare făcute până în prezent, s -a precizat o întindere
suficientă a zăcământului și o calitate superioară de sare .
Există și alte posibilități de a deschide mine noi în Slănic, deoarece masivul nostru are
dimensiuni destul de apreciab ile.
În privința modului de formare a zăcământului de sare de la Slănic și a modificărilor
pe care le -a suferit în decursul diferitelor epoci geologice, se găsesc diferite și interesante
explicații scrise.
Se susține că aici, fundul mării flișului s -ar fi ridicat dând naștere unui golf. În acest
golf s -a depus din apele mării, sub influența unui climat cald
și uscat, sarea gemă.

Fig. 4.28. Intrare în salina Unirea

Mișcările pămân tului explică faptul că masivul de sare
nu este nici uniform în lungimea lui și nici în grosime, căci
depunerile de sare au luat forma fundului golfului
constituind porțiuni cu grosimi variabile și întinderi mari
separate în general între ele, iar uneori a flate în continuare.
Cu timpul, tot datorită mișcărilor pământului, s -au produs
alunecări care au acoperit sarea.
Salina Slănic este cea mai mare și mai importantă mină
de sare din Europa, având cele mai întinse și mai curate
zăcăminte.
Masivul de sare de la Slănic, atinge o lungime de cca. 8 –
10 km, lățime de 2 km și o grosime de peste 400 m,
constituind un munte în greutate de 15 milr. t. El poate acoperi singur, în cazul când s -ar
exploata în întregime, necesitățile de natură alimentară ale întregului glob pe timp de mai
bine de 500 ani.
Pe lângă consumul uman, sarea sub formă de saramură este azi folosită foarte mult ca
materie primă în industria chimică.
Astfel la Uzinele Chimice din Turda, saramura este supusă acțiuni i curentului electric,
obținându -se clor și sodă caustică.
Clorul se consumă în cantități mari la producerea acidului clorhidric care la rândul său
se întrebuințează în industria medicamentelor, la fabricația de insecticide pentru combaterea
dăună torilor din agricultură, coloranți sintetici și în sfârșit la fabricarea unei mase plastice
cu multe întrebuințări, numită policlorură de vinil sau vinilinul.
Soda caustică este nelipsită în industria săpunului, la fabricarea mătăsii artificiale, la
mercerizarea bumbacului, la rafinarea produselor petroliere și a uleiurilor, la producția
coloranților.
Dar nu numai atât. Sarea este cea care stă și la baza sodei calcinate care are multe
întrebuințări în industria sticlei, a pielăriei, texti lelor sau alte domenii.
Din sare se mai obțin sulfatul de sodiu, sodiu metalic, precum și numeroase alte
chimicale valoroase.
Iată câteva din marile uzine chimice: Uzinele Chimice Turda unde se produce clor și
sodă caustică, Uzină de produse sodice de la Ocna Mureș, Uzina de produse sodice Govora,

78 Combinatul Chimic Borzești (detexan și soda caustică), Combinatul Chimic T ârnăveni
(vinilin). ”

4.1.1.8. Populația

Slănicul se găsește într -o regiune unde se înregistrează cele mai ridicate
valori ale densității populației (180 loc/km²) în țara noastră. Această situare
geografică este favorabilă desfășurării unei bogat e activități balneoturistice și
explică în mare măsură, fluxul căutătorilor de frumos care mai ales în sezonul
estival, vizitează localitatea, obiectivele cultural -sociale și naturale din bazinul
Slănicului și regiunile limitrofe.

4.1.1.9. Economia

Orașul a fost cunoscut datorită exploatărilor de sare în primul rând și mai
apoi datorită exploatărilor de tuf dacitic și ghips la Piatra Verde și betonită la
Prăjani.
Sorturile de sare produse la Salina Slănic sun de două feluri: sare
comestibilă – pentru consumul uman și sare industrială – pentru scopuri
industriale.
Sarea comestibilă:
– Sare extra fină în granule de la 0,1 – 0,5 mm. Nu are miros nici
corpuri străine, culoarea este uniformă. Se găsește în comerț în pache te
0,500 – 1 kg.
– Sare fină în granule de la 0,3 – 1,0 mm. Nu are miros nici corpuri
străine. Culoarea este albă, uniformă. Se găsește în comerț în pachete
de 1 kg.
– Sarea măruntă în granule de la 0 – 2 mm. Nu are miros nici corpuri
străine. Culoarea este al bă și uneori și nuanțe cenușii. În comerț se
găsește la pachete de 1 kg și saci de 50 kg.
Aceste trei sortimente se produc și iodurate benefice persoanelor care au
gușă.
– Sarea uruială (neiodată) nu are miros nici corpuri străine, culoarea este
albă și uneori nuanțe cenușii. Sarea uruială se produce în următoarele
granulații:
1. 0 – 4 mm. in industria peștelui;
2. 2 – 4 mm. la prepararea brânzeturilor și cașcavalului;
3. 4 – 8 mm. la prepararea brânzeturi lor și cașcavalului.
– sarea bulgări în greutate de 10 – 50 kg. Culoarea este albă și uneori
cenușie, nu are miros și nici corpuri străine.

79

Fig. 4.29. Mina „Unirea” (sus); „Sala Genezei” (jos), detaliu (după Gh. Niculescu)

Sarea industrială:
– Sare industrială curată :
– Tip I , granule de 0 – 4 mm. Se întrebuințează în industria materiilor
colorante, a săpunului, a cerii, a sticlei, a ceramicei, a hârtiei, în
industria textilă, etc.;
– Tip II , granule de 0 – 2 mm. Se întrebuințează la conservarea pi eilor
crude de ovine.
– Tip III , granule de 0 – 4 mm. Se întrebuințează la conservarea pieilor
crude de bovine.
– Sare industrială impură :

80 – Tip V , granule de 0 – 8 mm. Se întrebuințează în industria petroliferă,
frigoriferă, metalurgică și turnătorii, precum și pentru topirea zăpezii
de către întreprinderile de transporturi,
etc..
Sarea industrială tip I, II, III
provine din măcinarea sării curate și este
de culoare albă sau uneori cu ușoară
nuanță cenușie.
Sarea industrială de tip V p rovine
din măcinarea sării pământoase și este
de culoare cenușie cu puncte negre.

Fig. 4.30. Imagini din Muzeul Sării

4.1.1.10. Turismul

Stațiunea deschisa tot timpul anului, de importanta naționala, cu o climă
temperata specifica dealurilor împădurite, caracterizata prin veri plăcute si ierni
relativ blânde.
Izvoarele cu apa minerala ce conține compuși ai calciului, clor ului,
sodiului, sulfului (utilizate încă din 1885, când stațiunea a început sa se
dezvolte) si lacurile (Baia Baciului, Baia Roșie, Baia Porcilor, Lacul Verde) cu
concentrație mare de sare, sunt folosite la tratarea unor boli reumatismale
degenerative si d iartritice (spondiloze cervicale, dorsale si lombare, artroza,
poliartroza, tendinita, tendimiozita, periartrita scapulohumerala), celor aflați in
stări posttraumatismale (după entorse, luxații si fracturi ale membrelor, tratate
prin metode chirurgicale si vindecate, după artroze), celor acuzând boli ale
sistemului nervos periferic (pareze ușoare, sechele vechi ale poliomelitei,
urmări după polinevroze) boli ginecologice (insuficienta ovariana, cervicita
cronica, metrosalpingita cronica), boli respiratorii (bronșita cronica si
traheobronsita, astmul alergic), boli dermatologice (psoriasis, ichthyosis
incipient, dermatita keratotica), si desigur boli vasculare (varice incipiente,
erythremelalgia).
Facilitați pentru bai cu ape minerale calde in cazi, bai reci in lac, aplicări
de nămol cald, pentru tratamente ginecologice si pentru electroterapie. Vechea
mina de sare (Unirea) a fost transformata in sanatoriu – la adâncimea de 210 m –
pentru tratamentul bolilor respiratorii in microclimatul de aer sărat . Stațiunea
dispune de complex balnear ca si de multe vile, pavilioane si case private pentru
cazare. Turismul intensiv din zona este se terminat si de existenta, la Slănic a
unui munte neacoperit de sare (rezervație naturala) si de existenta pitorescului
lac al Miresei (sau Grota Miresei, 425 m pătrați, 20 m adâncime) care s -a format
in 1914, prin prăbușirea unei mine de sare.
Mina este alcătuita din 14 camere cu profil trapezoidal cu 10 m deschidere
la tavan si 32 m la talpa, înălțime 54 m si in clinație a pereților de 60 grade.

81 Diferența de cota intre suprafața si vatra minei este de 208 m. S -au excavat 2,9
mil. metri cobi de sare gema.
După 1970 mina devine obiectiv turistic cu amenajări adecvate pentru
agrement si tratament al maladii lor respiratorii. In subteran este amenajat un
sanatoriu cu dotare corespunzătoare: paturi, scaune, mese pentru bolnavii
astmatici cărora li se asigura asistenta medicala de specialitate. In alte camere
sunt amenajate terenuri de fotbal si handbal, pista d e alergări si chiar un muzeu
istoric in sare, denumit de autorul ei, sculptorul Iustin Năstase, "Sala Genezei",
in care se pot admira Busturile lui Traian si Decebal si alte elemente
reprezentative ale popoarelor dac si roman.
La fel de semnifica tive sunt basorelieful lui Mihai Viteazu si bustul
marelui poet roman Mihai Eminescu, opere realizate in sare de artistul local
Oana Brezeanu.
Accesul in mina Unirea se realizează cu ajutorul liftului (coliviei) pe puțul
23 August.
Ampl asata pe verticala locului deasupra minei Unirea de care este separata
printr -un planșeu de 40 m grosime.
Mina a fost deschisa in 1912 si se compune din 6 camere cu profil
trapezoidal deschidere la tavan 12 m, inclinație pereți 60 grade, deschide re in
talpa 37 m si înălțimea de 66 m. Exploatarea s -a făcut descendent, extrăgându -se
de aici 462 mii metri cobi de sare gema pana in anul 1942 când a început
deschiderea minei Unirea. Aici s -a introdus pentru prima data iluminatul electric
intr-o mina de sare din tara noastră.
După 1970 in aceasta mina se organizează concursuri naționale si
internaționale de aeromodelism, ocazie cu care este permis si accesul turiștilor.
In toamna anului 1994 complexul minier devine impracticabil, urma re a
fenomenului natural de dizolvare a sării sub acțiunea apelor freatice si pluviale,
care drenează pe puțul 23 August și inunda Mina Unirea. Debitele apelor
scăpate pe put, de agresivitate catast rofica, creează caverne imense încât
specialiștii veniți p entru evaluarea dezastrului pledează pentru închiderea
definitiva a obiectivului.
Ideea salvatoare aparține cercetătorului
Scrob Eugen de la I.S.P.H. București si este
pusa in aplicare de către lucrătorii hidrotehniști
aparținând societății Emiv as Rastolnița, cu
concursul nemijlocit al minerilor Salinei Slănic.

Fig. 4.31. Interior Muzeul Sării

Pe durata a 4 ani lucrările au vizat
regularizarea albiei pârâului, foraje pentru
monitorizarea dinamicii alunecărilor de teren si
nivelului piezometric, cămășuiri prin betonarea
puțului si plombarea golurilor create. Lucrările
au fost executate i ntegral pe cheltuiala Salinei

82 Slănic și au fost evaluate la peste 20 miliarde de lei.
După evacuarea apelor si curățirea vetrei minei inundate, obiectivul a fost
pus in funcțiune la 31 iulie 1998.
Obiective turistice din zonă sunt: Muze ul Sării, Schitul Crasna la 4 km
împreună cu rezervația de nuferi și Mănăstirea Zamfira.
Structuri de cazare: Complexul Balnear în
cadrul Hotelului Valdor 2*, 114 camere: 2 – 4
paturi, apartament 3*; 240 locuri, sală de conferințe,
sală de fitnes , internet, loc de parcare, restaurant 150
locuri, bar, terasă 60 locuri, baza de tratament.
În baza de tratament există 2 doctori, 11
asistenți și personal auxiliar.
Se desfășoară activități diverse cum sunt: șah,
table, remi, disco copi i, desen copii, mese festive
etc.

Fig. 4.32. Hotel Valdor

De aici se desfășoară excursii spre: Crasna,
Zamfira, Piatra Verde.
Există și un microbuz de transport pentru cei care fac tratament la salină,
se deplasează la gară sau oriunde în oraș.
Alături de hotelul Valdor există și Complexul Orizont plasat în apropierea
gării.
Vila Salina Slănic 1* are 60 de locuri de cazare, Baia Baciului 1* cu 18
locuri de cazare.
La Baia Roșie există un camping cu 70 de locuri.
La Baia Baciului se află Restaurantul „ Grota Miresii ” cu 150 de locuri,
150 locuri la terasă și 100 locuri la foișor.

83 4.2. Stațiuni de i nteres Local

4.2.1. ORAȘUL BĂICOI

4.2.1.1. Poziția și localizarea geografică

Orașul face parte din județul Pr ahova, situat în jumătatea de sud -est a țării,
județul aparținând aproape în întregime bazinului hidrografic al Prahovei și este
situat apro ape de paralela de 45°02′ lat. nordică și limitat la est de meridianul de
25°52′ long. estică , la
contactul Subcarpaților
de curbură cu Câmpia
Ploieștilo r.

Fig. 4.33 Poziția
geografică a orașului Băicoi

Dealurile
subcarpatice Băicoi –
Țintea sunt incluse de
unii autori în
Subcarpații
Teleajenului, iar de alții
în Subcarpații Prahovei.
Dealurile Țintea –
Băicoi apare din
punctu l de vedere
hipsometric ca o treaptă
înaltă cuprinsă între
400-500 m ceea ce face
ca el să domine Câmpia
înaltă a Ploieștilor.
Datorită faptului că sunt
situate în exteriorul zonei subcarpatice se găsește sub influența zonei de câmpie,
iar expoziția nordic ă și sudică a versanților, determină o utilizare diferită a
terenurilor.

4.2.1.2. Geologia regiunii

În evoluția zonei se disting mai multe faze de sedimentare întrerupte de
câteva faze orogenice care au cutat formațiunile și au înălțat regiunea.
În jurasic zona era acoperită de mare. Aceasta s -a întâmplat până în
Pliocen. În ciclul mio -pliocen s -au depus gresii, tufuri, marne, nisipuri, iar în
lagune sarea și gipsul.

84 Mișcările de la sfârșitul Pliocenului au dus la cutarea sedime ntelor
formarea cutelor diapire și au ridicat întreaga regiune în bloc generând dealurile
subcarpatice.

Fig. 4.34. Geologia regiunii
Băicoi – Liliești – Țintea

În Pleistocenul mediu s -au
manifestat mișcări intense de
ridicare în zona pintenilor
paleogene și masivelor
marginale și scufundări în zona
mijlocie Mislea – Podeni.
Subcarpații externi sunt
reprezentați prin înălțimi ce rar
depășesc 400 m corespunzând
celei de -a treia axe anticlinale
Băicoi – Țintea – Florești –
Boldeșt i în vreme ce a patra axă
Băicoi – Aricești este acoperită
de cuvertura piemontană a
Câmpiei Înalte a Ploieștilor.
Între aceste anticlinale se găsesc
sinclinalele corespunzătoare
depresiunilor (Mislea, Podeni,
Ploiești).
Orașul Băicoi este situat în
subcarpații externi ai curburii pe
a treia axă a anticlinalului diapir
Țintea – Băicoi – Gura Ocniței limitat la N de sinclinalul Mislea – Podeni și la S
de zona de subsidență de la marginea câmpiei Ploieștilor.
Prezența sării la suprafață ca u rmare a străpungerii sedimentelor de către
lama de sare a determinat stilul tectonic complicat, generând decroșarea stratelor
de-a lungul a numeroase accidente tectonice.
Câmpia coincide cu cuvertura depozitelor cuaternare alcătuite din
pietrișuri , nisipuri și luturi aduse din munte și depuse la poalele dealurilor peste
formațiunile pliocene slab cutate sau orizontale, având ca rezultat fragmentarea
reliefului în zona de deal, adâncimea văilor, formarea teraselor, alunecări de
teren și acumularea u nor conuri de dejecție la marginea lacului levantin.
În această zonă anticlinală diapiră, se constată mai multe ridicări axiale și
scufundări.
Despre aceste regiuni Gh. Niculescu a adus dovezi referitoare la înălțarea
neotectonică pleistocenă în zona anticlinalului Băicoi – Boldești, Gura Ocniței și
coborâri compensatorii în sinclinalul Măgurele în zona de subsidență de la
marginea câmpi ei.

85 Reflexul fidel al evoluției și alcătuirii stratului sau geologic relieful
intravilanului și împrejurimilor sale este o expresie a modelării externe fizico –
geografice a acestui substrat. El se înscrie pe contactul subcarpaților de la
curbură c u Câmpia Ploieștilor.

4.2.1.3. Relieful

Relieful dealurilor
subcarpatice s -a
definitivat la sfârșitul
pliocenului când au avut
loc ultimele mișcări de
cutare, iar întreaga
regiune a suferit o mișcare
în bloc (ridicare)
împreună cu munții și
lacul din Câmpia Româna
care și -a restrâns
suprafața.

Fig. 4.35. Profiluri
transversale a le Dealului
Gurguiatu

În zonă există un
golf cu contur neregulat până la ultimele înălțări subcarpatice. Apele coborau
din carpați și formau o delta care înainta mereu. Umplerea golfului a coincis cu
formarea terasei Băicoi. Sudura zonei subcarpatice cu terasa bine ind ividualizate
și câmpie, se realizează prin imensul con de dejecție al Prahovei, ce se
desfășoară pe 30 km, cu precădere spre stânga până sub poalele D. Băicoi –
Țintea – Găgeni. El constituie prelungirea spre S a celei mai importante terase
de pe Prahova ș i anume Terasa Câmpina.
Întrepătrunderea dealuri -câmpie este un caz unic în țara noastră. Pe de -o
parte câmpia se leagă de șesul Mislei prin șeaua de la Găgeni și pe V.
Teleajenului, iar pe de altă parte, dealurile izolate Țintea – Păulești, cu în ălțimi
300-400 m stau risipite în câmpie la câțiva km sud de marginea compactă a
înălțimilor subcarpatice. Sub cuvertura de aluviuni stratele sunt boltite formând
anticlinale scurte faliate, majoritatea cu sâmburi de sare în ax, dovedind că
tectonica nu s -a desăvârșit încă. Anticlinalele cu sâmburi de sare tind să se
accentueze și să se înalțe pentru a străpunge aluviunile recente. Uneori sarea a
reușit să iasă la suprafață la Băicoi și Țintea sub formă de izvoare de saramură
cu concentrații și proprietăți terapeutice diferite. Așa -dar pe de o parte formarea
unor dealuri recente, iar pe de alta aluvionarea excesiva a impus divagarea
râurilor, au constituit condiții în care s -a definitivat relieful.

86 Câmpia Ploieștilor înclină de la 400 m la Bănești l a 100 m sud -estul
orașului Ploiești, prezentând o panta mare de 7,5%. Singurele accidente le
reprezintă movilele, din care cea mai reprezentativă este Movila Vulpii.
Adâncită în propriul său con aluvionar la Bănești cu 30 -35 m pe măsură ce
se depă rtează de Subcarpați, V. Prahovei este încadrată de maluri ce scad la
câțiva m și meandrează zona subcarpatică se caracterizează prin prezența celor
cinci terase ale Prahovei: T 5. Băneș ti, T 4. Câmpina, T 3. Băicoi, T 2. Pițigaia, T 1.
Ciobi, T 0. Străjistea.
Terasele înclină spre S mai mult decât lunca ceea ce dovedește că pe
măsură ce s -au format mișcările scoarței le -au înălțat și deformat.
Terasa Câmpina este situată la 35 -50 m altitudine relativă.
Terasa Băicoi este situată la 73 -75 m altitudine relativă și pe ea se află
localitatea cu același nume.
Grosimea pietrișurilor acestor terase atinge 20 -25 m și se menționează
prezența în cadrul terasei a unui strat de lut roșu de 1 -1,5 m ceea ce denotă un
climat cald și umed în interglaciarul Mindell – Riss. Vârsta terasei Băicoi este
atribuită fazei glaciare Riss care a avut extensiunea cea mai mare și coincide cu
formarea bazinului râului Prahova.
Eroziunea și acumularea au fost activate de mișcările neotectonice care
accentuau formarea anticlinalelor constituind noi piețe de adunare a apelor, ca în
depresiunea Mislea. În aval de Băicoi terasa cade în fundalul câmpiei.
Dâmbul cu afluenții săi și V. Largă, au văi care prezintă o alternativă de
maluri abrupte și line. În zona Dâmbu se află un sector de vale îngustat, tăiat în
anticlinalul Băicoi. Pantele au înclinări de 8 –10° pe stânga văii și de 5° pe
dreapta.
La ieșirea din subcarpați își lărgește albia, ceea ce a generat presupunerea
că a fost un curs vechi al Prahovei. Este un exemplu clasic de vale ascendentă.
Dealurile Țintea – Băicoi domină depresiunea subcarpatică Mislea –
Podeni. Contactul se realizează printr -o zonă piemontană alcătuită din conuri de
dejecție îngemănate și suprapuse. Cul oarul de vale al Mislei este considerat de
G. Vâlsan un curs al Teleajenului care se drena spre Prahova și se vărsa la sud
de Bănești, aducând ca principal argument lărgimea de 15 km a culoarului care
nu poate fi modelat de Mislea.
Dealurile Ținte a și Băicoi constituie o cumpăna de ape, dezvoltată pe dir.
V-E cu alt. 250 -404,6 m. Desfășurate pe o lungime de 20 km, aceste dealuri apar
ca martori de eroziune între Prahova și Teleajen. Dealul Găgeni este continuarea
spre E a dealului Țintea, iar dealu l Băicoi apare ca martor de eroziune al
dealului Țintea.
Individualizarea acestuia nu poate fi decât rezultatul unui drenaj pe dir.
nord – sud efectuat de V. Cosmina și V. Mislea, de la 250 m ce desparte Dâmbu
de Găgeni.
Dealul Țintea, po ate fi considerat martor al eroziunii subcarpaților externi
ai curburii. Configurația interfluviilor este rezultatul evoluției arterelor
hidrografice care se scurg către nord (V. Mislea) si spre sud (V. Dâmbu).

87 Altitudinea maximă se înregistrează în dealul Țintea și se datorează
gresiilor. În cadrul acestor interfluvii se remarcă o serie de umeri dispuși la alt.
de 300 -330 m, ei reprezentând rezultatul acțiunii exercitate de afluenții
Dâmbului. Un interfluviu mai larg dezvoltat apare în zona dealul ui Băicoi aliniat
pe 6 km E -V. Suprafața prezintă denivelări de circa 25 m (panta de 30°).
Datorită pantelor mai mari de circa 20 -30°, constituției litologice și
despăduririlor, apar alunecări de teren (superficiale si deplasive), ogașe (în fund
de vale foarte largi aprox. 6 m), torenți în S terasei Băicoi, precum și depresiuni
mici cvasirotun de de dezvoltate pe sare.
Se evidențiază ogașele de pe V. Portarului la limita superioară a pădurii
ravenelor de pe partea st ânga a Văii Dâmbului și torenți din sudul dealului
Băicoi.
Altitudinea vine și ea în sprijinul aparenței subcarpatice a orașului Băicoi.
În câmpie altitudinea crește lent de la 240 -250 m în SE la 320 -330 m în NV.
În zonă predomină relieful fluviatil ca urmare a acțiunii erozive a
Prahovei, mai puțin a Teleajenului în E. În aceste condiții, terasele constituie
forma dominantă a peisajului local, care sunt deosebit de mari cea mai întinsă
fiind terasa Câmpina. Urmează văile care ocupă interfluviile (câmpul Urletei ).
Relieful antropic este reprezentat prin movile (Movila Vulpii).
Subunități principale sunt:
1. Câmpia Ploieștilor:
– în S cu procesele acumulative, corespunzătoare conului Prahovei, alt.
250-300 m, strat de pietriș 20 -60 m acoperit de argil e;
– in NV cu procese erozive acumulative corespunzătoare terasei
Câmpina;
2. Subcarpații sunt reprezentați prin:
– Câmpul Urletei corespunzător T. Băicoi, relicta unui vechi con al
Prahovei (cumpănă între Prahova și Mislea)
– Dealul Băicoi, partea de S a terasei r espective pe care este dezvoltat
orașul.
– Dealul Țintea (Gruiul 404,5 m), aici predomină procesele de eroziune
(pluvio -denudarea, alunecări);
– Dealul Mislea la N, într -o zonă de subsidență drenată de Mislea și
Dâmbu. Are alt. 290 –310 m.
Peisajul nat ural al așezării a fost modificat datorită acțiunii omului, fiind
umanizat integral prin căile de comunicație create, forajul sondelor exploatarea
petrolului, activitatea industrială și agricolă. În concluzie orașul s -a dezvoltat la
contactul Subcarpaților Prahovei cu Câmpia piemontană a Ploieștilor.

4.2.1.4. Clima

Clima regiunii este temperat -continentală de deal extracarpatic cu nuanțe
de tranziție la continentalism.

88 Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 9 -10°C, clima se
caracterizează prin ierni blânde, media lunii ian. 2 -3°C și veri calde, 21 -22°C,
media lunii iul.
Minimele se înregistrează în ian. –16,5°C, iar maximele în luna iul.
31,3°C. Perioadele de îngheț sunt cuprinse între 1 -10 oct – 1-10 apr. Intervalul
fără îngheț însumează 180 -190 zile permițând desfășurarea fără dificultăți a
activităților din agricultură.
Minima absolută a fost –30°C in ian. 1942, iar maxima absolută a fost
39,4°C aug. 1945. Pe an sunt în medie 17 zile geroase, 26 reci, 99 cald e și 30
tropicale.
Media precipitațiilor însumează 600 mm fiind repartizate uniform în
funcție de deplasarea fronturilor de aer dinspre Oc. Atlantic, sau dinspre
continent. Anul cel mai ploios a fost 1901 cu 9640 mm, iar cel mai secetos 1930
cu 36 0 mm. Pe an sunt în medie 104 zile cu ploaie, 26 cu ninsoare, 112 cu cer
senin, 131 cu nori și 122 zile cu cer acoperit.
Cantitatea cea mai mare se înregistrează în luna iun. 120 mm, Cantitatea
cea mai mica de precipitații se înregistrează în luni le ian. 36 mm si feb. 38 mm.
Ninsorile sunt abundente stratul de zăpadă are media de 15 cm grosime și se
menține 55 zile pe an.
În anul 1996, grindina a afectat zonele Schela, Cotoiu, Tufeni, Băicoi și
Dâmbu, aceasta având diametru unui ou. În zona Dâmbu persoane diferite susțin
ca au văzut și bucăți mari de gheața. Aceasta s -a datorat aerului încărcat până la
saturație de apă, curenților de convecție care au constituit nori Cumulonimbus,
temperaturilor mai mari de 30°C si cele sub 0°C din nori care au favorizat
condensarea și sublimarea. Distrugerile au fost deosebit de mari fiind singurele
de acest gen în zonă în secolul trecut.
Vitezele sunt reduse, 2 –4 m pe secunda, iar calmul reprezintă 26% anual.
Orașul se caracterizează printr -un climat blând cu ierni nu prea friguroase
și veri nu prea călduroase, cu precipitații maxime la sfârșitul primăverii și
începutul verii, temperaturile minime ale iernii –26,6°C, fiind periculoase pentru
pomii fructiferi precum și maximele verii de 37°C.
Topoclimatic se conturează patru subunități:
1. versantul S al dealului Țintea –Băicoi cu o expoziție favorabilă și un grad
mai mare de insolație;
2. versantul N umbrit, cu zăpezi ce persista mai mult;
3. versantul Dâmbului cu condiții de adăpost;
4. zonele de terase mai uscate si mai vântoase.

4.2.1.5. Hidrografia și resursele de apă

Din punct de vedere hidrog rafic zona aparține bazinului Prahovei , râul care
curge la 4 -5 km de oraș în timp ce la alți câțiva km spre E, curge râul Teleajen
principalul afluent.

89 Apele freatice se întâlnesc la adâncimi diferite: mai mari de 70 m la
Tufeni, la 10 m în Băicoi iar din cauza permeabilității pietrișurilor în zona
pârâului Dâmbu se întâlnește la 2 -4 m. Pe pantele domoale ale dealurilor, în
timpul căderilor abund ente de ploi sau la topirea zăpezii, se remarcă o rețea
bogată de apă temporare ce alimentează pârâul Dâmbu si constituie un factor
important în declanșarea alunecărilor de teren.
Pârâul Dâmbu izvorăște din apropiere de Scorțeni are 42 km lungime și o
suprafață a bazinului de recepție de 189 km. Traversând diapirul salifer, are ape
clorurate 150 mg/l.
La Băicoi primește un afluent pe partea dreapta V. Largă. Malurile sunt
asimetrice astfel stângul abrupt, iar dreptul domol. Valea sa este m ult prea larga
față de puterea de eroziune și se crede că a preluat un curs al Prahovei sau
Teleajenului , care pătrundea în câmpie la Găgeni. Pârâul Dâmbu separă Terasa
Băicoi de dealul Țintea. Apa este intens poluata de reziduuri petroliere și
menajere și se varsă în Teleajen după ce traversează orașul Ploiești.
Pentru înlăturarea efectelor negative ale inundațiilor când nivelul crește de
la 0,5 m la 2 –2,5 m s -a prevăzut decolmatarea albiei pe o lungime de aproape 2
km ce cuprinde toata zona în ca re pârâul traversează orașul Băicoi.
Regimul de scurgere ap arține tipului pericarpatic sudic , cu ape mari la
topirea zăpezilor (feb, mart.) și viiturile din urma ploilor (mai, iun.) sau uneori
toamna.
Apele stătătoare sunt reprezentate pr in:
– un lac cu apă dulce aflat într -o fază de colmatare avansată, are o
suprafață de 270 m² și o adâncime de aproape 1 m;
– două lacuri cu apa dulce cu suprafețe de 1500 m² respectiv 900 m² și
adâncimi cuprinse între 2 –2,5 m acestea înghețând iarna 30 –40 mm;
– în zona Valea Stelii există lacul sărat Seninul, cu o suprafață de 1515
m² și adâncime de 1,20 –1,50 m. Apa are o mineralizare de 70,11 mg/l
și un bogat conținut de brom, iod și clor;
– în apropiere de acesta se află lacul de nămol sapropelic, cu o suprafață
de 228 m² și o adâncime de 0,80 m, are o concentrație mare de minerale
și viețuitoare de nămol ceea ce a permis amenajarea pentru tratament.
Ambele lacuri au dus la formarea unei zone balneare foarte importante.

4.2.1.6. Vegetația, fauna și solurile

Din punct de vedere topogeografic, localitatea aparține regiunii
macroneze -mediteraneene, provincia dacica, subprovincia banatogetica,
districtul subcarpaților orientali ai Munteniei. Aici se remarca prezenta
elementelor S Querqus puluscens , Syrin ga vulgaris , Chrysopogon Gryllus și a
pâlcurilor de pajiști de stepă .
Silvostepa înaintează în detrimentul gorunetelor și este alcătuita din specii
ca iarba vântului, pir, păiuș roșu. Pădurile ocupă un perimetru mai mare în N
localității la Tufeni (Țigăneasca) la Dâmbu și Țintea predominând stejarul, în

90 proporție de 80% gorunetele. În perimetrele împădurite mai pot fi întâlnite:
carpenul, ulmul, frasinul, iar printre arbuști: alunul, păducelul, sângerul, lemnul
câinelui și porumbarul.
După cum reiese din documentele cartografice mai vechi, dealurile au fost
mai bine împădurite. Defrișările au declanșat alunecări de teren ce se întâlnesc
mai ales pe versantul S despădurit. Vegetația hidrofila indică surplusul de apă
acumulată între denivelăr ile generate de alunecările de teren.
Animalele alături de vegetație au contribuit la declanșarea alunecărilor,
datorită faptului că numărului de cornute mici a fost mai mare decât
posibilitățile naturale ale pășunilor astfel că în Țintea s -au fo rmat poteci care cu
timpul s -au adâncit.
Alte animale cum ar fi iepurii, vulpile, popândăii, cârtițele își sapă
locuințele sau își fac mușuroaie înlesnind acțiunea agenților externi.
În clasificarea actuală a solurilor, solurile din zonă aparțin următoarelor
clase:
– molisoluri -rendzine;
– argiluvisoluri – soluri brune roșcate luvice – soluri cenușii;
– hidromorfe – lacoviști;
– slab evoluate aluviale, erodisolurile.
Solurile reprezintă o importanță redusă a zonei. Clasa Argiluvisoluri,
caracteristica întinselor păduri de cvercinee (din care au rămas pâlcuri); este
favorabilă pomiculturii (pe pante și terase), viilor (pe pantele sudice), pajiștilor
(pe pantele nordice ) cu aportul unor lucrări de îmbogățire a culturilor agricole în
zona ter aselor Câmpina și Băicoi.

4.2.1.7. Istoric

Localitatea Băicoi există cel puțin din timpul lui Mihai Viteazul, când
moșnenii din Ploiești au primit în schimb de la domn, în locul moșiei lor din
câmpie, pe care au cedat -o pentru înființarea noului târg, moșia Băicoi, întinsă
pe dealuri și pe terasele Prahovei. Pe la sfârșit ul sec. al XVIII -lea Băicoi erau
Stăpâniți de biv -vel postelnicul Constantin Ghica, așa cum reiese dintr -un hrisov
emis de Mihai Vodă Șuțu în mai 1792, prin care se încuviința înființarea unui
târg săptămânal, fapt însemnat pentru dezvoltarea localității.
La 1596 călătorul italian Giovanni Bottero, vizitând țara noastră
pomenește de uleiurile minerale care se găsesc pe dealul Țintea (Ion Șt. Baicu –
Paul D. Popescu, Istoria Prahovei în date , 2 vol., 1977, Bibl. jud. "N. Iorga", p.
33).
Importanța localității avea să crească în sec. al XIX -lea, ca urmare a
exploatării zăcămintelor de petrol. Documentele consemnează la timpul lor
puțurile de extracție ale moșnenilor din Țintea (1815), zăcământul de la Lilie ști
(1825) și producția de țiței (100 t anual) la Băicoi (1862).
În „lista fântânilor de păcură aflate pe proprietățile statului" din Prahova
găsim la 13 noiembrie 1865, nu mai puțin de 15 puțuri, în extracție la Țintea pe
proprietatea „mănăstirii Mărgineni” (deși în 1864 avusese loc secularizarea

91 averilor mănăstirești – n.n.), care erau exploatate în 1864 de societatea engleză
Jacson et coup (C.M. Boncu, 1971, Contribuții la istoria petrolului Românesc ,
Ed. Academiei, cit. p. 480).
Tot în 1864 începea la Țintea exploatarea petrolului prin sonde însă
sistemul acesta de exploatare se va răspândi abia după 1882 ( Istoria Românilor
în Date , sub cond . Const. C Giurescu, Ed. Encicl. Rom., Buc 1971).
În 1886 există aici distileria lui N ae Coconea, înființată la 1 aug. 1884 și
un atelier pentru instalarea sondelor, iar în 1894 producția de țiței din schela
Băicoi se ridica la 6.250 t anual, ocupând locul al II, după cea a schelei
Buștenari. După introducerea forajului mecanic (1894), indu stria extractivă, ca
și construcția și repararea utilajului petrolier, deținea întâietatea în activitatea
economică. Pe lângă acestea, agricultura, pomicultura și creșterea animalelor se
alătură îndeletnicirilor de azi ale locuitorilor.
Localitate a Băicoi a devenit oraș în anul 1949, iar în prezent acesta
înglobează localitățile Țintea, Liliești, Dâmbu, Schela (Cotoiu) și Tufeni, dintre
care primele patru își contopiseră deja vetrele. Orașul are azi o lungime de
aproape 7 km, iar populația lui era de 19.159 locuitori la 1 iulie 1982. În 2003
populația era de 19.882 persoane.

4.2.1.8. Obiective turistice

Stațiunea balneoclimaterică Valea Stelei prezintă interes local.
Apele minerale folosite în cura balneară au fost descoperite în 1892 ca
fiind clorosodice, iodurare, bromurare și stau în legătură cu un masiv de sare
aflat la mică adâncime între Țintea și Florești și au urme de petrol datorită
sondelor situate î n apropiere și datorită fostelor puțuri de păcură. La băi este
folosit, în principal, nămolul sapropelic. În trecut existau trei lacuri.

Fig. 4.36. Obiective turistice din zona
Băicoi

În 1932, lua ființă la Lacul de la
Valea Stelii un stabiliment balnear, deși
locuitorii se foloseau în mod empiric
încă din sec. XIX, (Gh. I. Popescu, 1945,
Țintea , Tipografia de artă C. Mircescu,
p. 45 – 47). Documentarul statistic
„Prahova 1980 ” (Ed. Direcția de
statistică Prahova, Ploiești, 1980, p. 4)
menționează lacul din Țintea, ca fiind un
„liman fluviatil”.
Iată un mic istoric a ceea ce a
devenit Stațiunea Balneară Valea Stelei.
„Această vale se numește „Valea Stelei”
Țintea, cu izvoare clorosodice, sulfuroase și

92 iodate cu temperatură de 25 -30°C când aerul are 13 -14°C (Marele dicționar geografic al
României, 1902, p. 679).
Terenul de la „Valea Stelei” este rămas nerăscumpărat de la împroprietărirea din 1964.
În această vale, compușii chimici rezultați, de la micile izvoare, în amestec cu apa din
ploi, a format trei cavități pe care oamenii le numeau lacuri.
Aceste mici lacuri, inițial nu aveau nici o folosință, ci din potrivă unii oameni aruncau
în ele obiecte ce nu le mai foloseau.
Strămoșii noștri ne -au lăsat prin viu grai, că pe Valea Stelei veneau căruțe cu nomazi,
care poposeau câteva zile, deoarece aveau loc viran pentru joaca puradeilor și iarba pentru
păscut caii sau măgarii de la căruțe.
Un nomad necăjit că are calul bolnav, anchilozat, la picioare, nu l -a părăsit ci
dimpotrivă l -a băgat într -unul din aceste lacuri cu nămol, să moară! Însă spre curiozitatea
sătenilor, calul s -a însănătoșit, ceea ce a trezit ideea că apa s ărată și nămolul din lac este un
bun tratament antireumatic.
La început oamenii făceau băi în mod primitiv, apoi în anul 1917, administratorul
Pitleag (Jean Daeker) de la Societatea Unirea a construit primele cabine pentru făcut băi
(Inventar ob iecte băi V. Stelei, Primăria com. Țintea dosar nr. 2/1922, p 60, 61).
Datorită colaborării dintre Niculae Ștefănică și Dr. Rahoveanu din orașul Ploiești, s –
a reușit să se facă primele analize ale compușilor chimici din fluidul de la Valea Stelei
(Avizul Ministerului acordat asist. sociale nr. 6294/1928).
Afluența celor bolnavi ce veneau la tratament a crescut în timp și astfel Primăria
comunei Țintea a dat în arendă aceste băi lui I. Ștefănică, care a construit 10 bucăți cabine
pentru bă i calde.
După numai doi ani de activitate, băile au rămas din nou neadministrate de o
persoană competentă, însă oamenii au continuat să le folosească când puteau și când aveau
timp fiecare.
În anul 1950, Dr. Dumitru Voinescu împreună cu Sindicatele unite din Țintea –
Băicoi, prin muncă patriotică, au curățit zona de reziduuri si au reîndiguit, fiind apoi dat în
folosință sub controlul administrativ al Sfatului Popular Com. Țintea.
În anul 1957, prin sprijinul acordat de Ministrul Petrolului și Chimiei Florescu, un
deviz întocmit de ing. Ștefan Alexandru și Bociu Ion, a fost aprobat pentru suma de
500.000 lei, sumă care se prevedea pentru amenajare și modernizarea băilor de la Valea
Stelei, însă primăria comunei Țintea nu a început lucrările pe motiv că nu este asigurată din
punct de vedere financiar întreaga valoare a devizului, care era de 1.200.000 lei.
Și totuși necesitatea de a amenaja aceste băi reumatologii și -au spus cuvântul, căci
prin preocuparea depusă de Consili ul Popular în frunte cu N. Finichiu, băile din Valea
Stelei au fost amenajate cu clădiri pentru băi calde și cabinet medical, de asemenea cu lac cu
nămol pentru băi reci, un lac cu saramură pentru tratament și un lac pentru agrement dotat
cu bărci.
Lucrarea a fost executată în regie proprie și a costat 2.000.000 lei s -a început la data
de 1 mai 1962 și a intrat în folosință la 1 aug.1972 ” (Gh. I. Popescu, 1945, Țintea ,
Tipografia de artă C. Mircescu, p. 69 – 70).

93 Aici există lacul sărat Seninul, cu o suprafață de 1515 m² și adâncime de
1,20-1,50 m. Apa are o
mineralizare de 70,11
mg/l și un bogat conținut
de brom, iod și clor, iar
în apropiere de acesta se
află lacul de nămol
sapropelic, cu o suprafață
de 228 m² și o adâncime
de 0,80 m, are o
concentrație mare de
minerale și viețuitoare de
nămol ceea ce a permis
amenajarea pentru
tratament.

Fig. 4.37. Băile Valea Stelei

Posibilitățile pentru tratament (proceduri) sunt: aerohelioterapia, băi
reci în lac, oncțiuni cu nămol rece și băi calde.
Ambele lacuri au dus la formarea unei zone balneare foarte importante.
Climatul de deal și câmpie corespunzător alt. de 260 -280 m, cu efect
sedativ indifer ent, și caracteristicile hidrochimice ale apelor, fac ca stațiunea să
fie recomandată în: afecțiuni cronice ale aparatului locomotor și ale sistemului
nervos periferic, afecțiuni reumatismale și posttraumatice, neurologice,
ginecologice cronice, limfatismu l, anemia, debilitatea, afecțiuni O.R.L.,
respiratorii.
Stațiunea dispune de un pavilion de băi calde (21 de cabine) în renovare și
cele două lacuri, plaje, cabinet medical, dușuri cu apă dulce, cabine -vestiar,
tonete alimentare și de artizanat et c. Peluzele dintre aleile betonate, cu iarbă și
arbuști, conferă stațiunii un aspect plăcut..
Structuri de cazare Lângă băi există un restaurant și bufet, 10 căsuțe
pentru cazare și loc de instalare pentru corturi proprii și „Căsuța Prahoveană”
situată la Paralela 45.
Din punct de vedere al cazării în zonă este necesară prezența unor pensiuni
sau vile cu specific țărănesc deoarece zona dispune de un relief accesibil
practicării excursiilor în aer liber și variația obiectivelor turistice d in zonă care
nu necesită o anumită perioadă a anului.
Fluxul turistic este reprezentat de aproximativ 60.000 de turiști.
Băile sunt deschise în perioada mai -septembrie.
Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena , monument de arhitectură
și artă, datează de la mijlocul secolului trecut. Ea s -a zidit în anii 1850 -1853 pe
moșia princip. Kleopatra Trubețkoi, proprietara moșiei Băicoi. Principesa
descindea din familia Ghica, care a dat țărilor române mai mulți domnitori. Soțul
ei, prințul Trubețkoi, nepotul țarului Nicolae I, a fost omorât de turci la Brăila în

94 1828, iar principesa s -a refugiat în Rusia, întoarsă în țară, se recăsătorește cu
colonelul Kostache Kălinescu și împreună ctitoresc biserica, pentru locuitorii
satului.
Date le despre istoricul edificiului s -au pierdut, cel mai vechi document
este pisania Pr. Gh. Mihail, din 1902. În urma reparațiilor și a îmbunătățirilor
aduse prin anii 1896 -1899 biserica a căpătat aspectul de astăzi. Ea are plan de
navă și o singură turlă, p e pronaos. Pereții exteriori văruiți în alb au o
ornamentație sobră. Intrarea se face printr -un mic pridvor cu arcade
semicirculare.
În interior tavanul este boltit, iar peretele dintre pronaos și naos este
format din doi stâlpi de susținere pe care se spr ijină trei arcade semicirculare.
Tâmpla este din lemn de stejar și are o frumoasă ornamentație, ea înlocuiește,
tâmpla originală din zid sculptata de Costache Dumitrescu și de fiul său Vasile,
din Ploiești in 1899. Biserica a fost parțial pictată de N. Gri gorescu în anul 1853,
pe atunci în vârstă de 15 ani. După reparațiile de la sfârșitului sec. trecut, pictura
originală a fost refăcută de Toma Vintilescu, în anul 1902, care ,,a revenit
coborând și reparând stricăciunile, păstrând numai liniile compoziției ", iar
tavanul a fost pictat de pictorul Marquetti.
Dacă pictura murală a lui Grigorescu nu s -a mai păstrat, în pronaos pot fi
văzute sase icoane mari, între care cea reprezentând pe Sf. Gheorghe, conține
textul: „N. Grigorescu și N. Popiascu – zugravi", i ar în altar se află o icoană a lui
Iisus și 12 prăznicare pictate pe ambele fețe. S -au conservat și picturi din vechea
catapeteasmă care, în urma expertizei, s -au dovedit că aparțin tot lui N.
Grigorescu. O parte din ele se găsesc agățate pe pereții pronao sului, iar ușile
împărătești sunt expuse în naos.
Picturile lui N. Grigorescu aflate în biserica de la Băicoi, ca și cele de la
Zamfira, executate cu trei ani mai târziu constituie piese reprezentative pentru
formarea artistică a marelui nostru pictor. Ele marchează prima sa perioadă,
dedicată picturii bisericești. În această perioadă se zămisleau talentul și
personalitatea sa, iar picturile lui, ce se abat de la canoanele tradiționale, ascund
pe marele artist din perioada de maturitate, care ave a să se afirme cu putere în
pictura românească.
În curtea bisericii, lângă scurta alee, sub un acoperiș o cruce în memoria
băicoienilor căzuți în războiul din 1916 -1918. În spate se află mormântul
preotului Gh. Mihail, care a slujit în acest locaș din 1880 până în 1932.
Prin valoarea sa, Biserica Sf. Împărați din Băicoi rămâne cel mai însemnat
obiectiv turistic din localitate.
În fața Școli generale situată lângă biserică există o frumoasă statuie de
bronz cu soclu de marmură înfățișând pe învățătorul S. A lexandrescu (1840 –
1915), ca recunoștință al „învățăceilor" săi.
Puțin mai departe, traversând fostul parc al principesei Trubețkoi, o alee
ne conduce printre arbori la ruinele capelei principesei, o construcție cu
influență gotică. Ridicată în cea de a dou a jumătate a sec. al XIX -lea, avea plan
în formă de navă, cu o intrare pe peretele V, adăpostită de un mic pridvor și una
monumentală pe fațada sudică. Printre caracteristicile arhitecturale ale

95 edificiului se remarcă frontonul triunghiular al zidului de V , cu trei ferestre
rotunde, portalurile, ferestrele ogivale și contraforturile de susținere. Tencuiala
exterioară păstrată în unele locuri lasă să se întrevadă ancadramentele
portalurilor și ferestrelor. Principesa a fost înmormântată în incinta bisericii, iar
soțul ei, colonelul Kostache Kălinescu, în curte.
În comuna Florești se pot vizita o serie de obiective turistice de interes
istoric.
Monumentul „Tabăra militară de la Florești" este amplasat la o
răscruce, într -un mic scuar îngrădit cu lanțuri. Monu mentul evocă unul dintre
principalele acte politice menite să consolideze unirea Principatelor. În apr.
1859, pentru preîntâmpinarea unui eventual atac din partea otomanilor sau a
austriecilor și pentru grăbirea recunoașterii dublei sale alegeri, Al. I. Cu za a
ordonat concentrarea trupelor muntene și moldovene într -un singur loc, la
Florești. Tabăra militară a luat ființă sub comanda Gen. Milicescu; la 23 aug.
1859, domnitorul a vizitat tabăra, sădind în conștiința ostașilor ideea unirii
Principatelor și pe plan militar.
Complexul arhitectural Cantacuzino este alcătuit dintr -un vechi conac ,
o biserică și un palat , situate într -un parc. Pictura bisericii aparține lui
Gh.Tăttărescu (1820 -1894) și se remarcă prin finețea contururilor, prin
alăturarea măiestrit ă a culorilor și prin aleasa îmbinare de umbră și lumină.
Icoanele de pe tâmpla și tablourile ctitorilor relevă desăvârșitul talent de
portretist al pictorului. În special tabloul votiv reprezentând pe ctitori Grigore și
Luxița Cantacuzino și cele care înf ățișează pe fiul și nora lor Gh.Gr.Cantacuzino
și Ecaterina au o deosebită valoare artistică, în ansamblu și prin detaliile
veșmintelor de epocă. Chenarele înconjurătoare, specifice picturii lui Gh.
Tăttă rescu, se întâlnesc și aici și conferă respirație pi cturii. Gh. Tătărescu s -a
semnat pe icoana Sf. Gheorghe din naos. Pe lângă pictura obișnuită, aici se
remarcă și cea decorativă, cu motive geometrice, de pe arcele de susținere a
bolții.
Castelul Cantacuzino , monument de arhitectură, a fost constr uit de Gh.
Grigore și Ecaterina Cantacuzino de soția sa. El este situat într -un parc natural,
cu alei și bazine cu fântâni arteziene, pe o terasă înălțată, la care se ajunge prin
scări monumentale.
Castelul are trei niveluri, iar din fațada sudică se detaș ează un turn cu foișor.
Valoarea arhitecturală a edificiului constă în stilul lui românesc, în care se
recunosc cu ușurință elemente brâncovenești. Amintim mai ales marea loggie de
pe fațada vestică, ale cărei coloane cu capiteluri ornamentate și arcade tr ilobate,
ca și balustradele, imprimă construcției un aspect deosebit de frumos. Deasupra
arcadelor se separă un registru decorativ corespunzător celui de -al III nivel și
cuprinde ferestre mici, grupate două câte două. Sub loggie, o poartă largă cu
arcadă s emicirculară amintește de tradiționala intrare în beciul spațios al caselor
țărănești. În interior s -au păstrat, fără modificări, liniile arhitecturii inițiale:
scările, coloanele angajate, tavanele cu bârne de stejar, placate cu lemn,
vitraliile, medalioa nele vitralii redând blazoane, precum și frescele care

96 înfățișează personajele importante, din marea familie Cantacuzino, în frunte cu
postelnicul Constantin Cantacuzino.

Fig. 4.38. Micul Trianon

La sud de vechiul conac,
Gh.Gr.Cantacuzino a construit un
palat monumental „ Micul
Trianon " în anul 1914.
Arhitectura lui, cu evidente
trăsături neoclasice, este
asemănătoare cu cea a Palatului
Trianon din Paris, din care cauză
edificiul a fost denumit astfel în
mod curent. Construcția
desfășurată pe trei niveluri a avut
de suferit în primul război mondial
când i s -a distrus acoperișul, fapt care a determinat degradarea generală a
palatului. Zidurile și ornamentația lor exterioară s -au păstrat însă și pun în
evidență grandoarea edificiului. Este de rem arcat fațada vestică, unde cornișa și
friza cu decorații geometrice se sprijină pe coloane ionice duble. Pe cea estică se
află intrarea cu portal somptuos, încadrat de două coloane mari; sculptura bogată
de deasupra include emblema familiei. Ferestrele de jos, mari și luminoase,
terminate în semicerc, sunt decorate de coloane angajate și arce în relief bogat
ornate. Lăsat din păcate în paragină, „ Micul Trianon " constituie chiar și așa un
valoros monument de arhitectură. El este în atenția Institutului de pr oiectări
Prahova și într -un viitor, edificiul va fi readus în forma Inițială, asigurandu -i-se
o destinație funcțională activă, adecvată specificului său.

Fig. 4.39.
Complexul arhitectural
Cantacuzino

97
4.2.2 . COMUNA TELEGA

4.2.2 .1. Așezare geografică

Comuna în județul Prahova, este situată Subcarpații Teleajenului, în
depresiunea omonimă, la 40 km nord -vest de Municipiul Ploiești. Aria sa este
străbătută de paralela 45'55" latitudine nordica și de meridianul de 26°
longitudine estica.

Fig. 4.40 . Harta Telega

Comuna se desfășoară la 5 km
distanta de orașul Câmpina, la poalele de
vest ale Dealului Cosminelor, în partea de
V a județului Prahova. Dispune de un
relief de 410 m altit., foarte accidentat cu
numeroase văi și vâlcele străbătute de ape
curgătoare.
Comuna este formata din satele:
Telega, Doftana, Buștenari, Melicești și
Bosilcești.
Se învecinează cu următoarele comune: la nord cu Brebu, la nord -est cu
Cosminele, la sud si sud -est cu Scorțeni si la vest cu râul Doftana care o desparte
de municipiul Câmpina.

4.2.2 .2. Căi de acces

Acces se poate face cu mijloace rutiere pe DN 1 (E 15): Bucure ști –
Câmpina 92 km, Brașov – Câmpina 83 km, Câmpina – Telega pe DJ 5 km și cu
trenul pe magistrala feroviara București – Brașov la stația Câmpina, și apoi cu
autobuzul.

4.2.2 .3. Relief

Aspectul general al așezării este specific dealurilor subcarpatice cuprinse
între râurile Prahova și Teleajen. Imediat sub munte, vecine cu Telega, sunt
depresiunile Câmpina și Brebu – în depozite helvețiene.
La vest si sud de aceste depresiuni sunt dealurile din Telega: Măceșul (815
m), cu prelungir ea lui estică până la Cosminele, alcătuit din sinclinalele
suspendate de gresii sarmațiene și cele din sudul comunei, înalte de 500 -600 m,
care constituie o fâșie mai îngusta și sunt asimetrice, căci corespund
formațiunilor de argile, nisipuri și pietrișur i (pliocene) înclinate către sud pana în
depresiunea Mislea.

98
4.2.2.4. Clima

Așezarea geografică determina aspectul temperat -continental de deal,
sedativ benefic pentru stațiune. Clima moderata cu ierni reci (în ian. temp.
medie -4,5°C) și veri răcoroase (în iul. temp. medie 19°C), temperatura medie
anuală este de 8°C, precipitațiile măsoară 800 mm/an ploi calde în aprilie și mai
sau răcoroase în octombrie și noiembrie.

4.2.2.5. Vegetație și faună

Flora și fauna – sunt specifice zon ei subcarpatice. Predomina pădurile de
foioase, alternând cu livezi, pășuni și
mai puțin cu culturi agricole.

Fig. 4.41 . Vedere panoramică

4.2.2.6. Ape

Satul Telega este străbătut de la
nord la sud de pârâul Sărata și pe stânga
văii Doftanei. În zonă este și izvorul
pârâului Dâmbu.

4.2.2.7. Economia

Resursele subsolului – cele mai importante sunt petrolul, sarea și izvoarele
sărate și sulfuroase.
S-au efectuat exploatarea de petrol în satul Buștenari, și se mai practică
exploatarea și prelucrarea lemnului (cherestea).
Comuna este și centru pomicol (meri, peri, pruni).

4.2.2.8. Istoric

Satul Telega este cunoscut încă din anul 1354 ca fiind monopol de sare al
lui Basarab I, întemeietorul Tarii Românești, dar a fost atestat documentar
pentru prima oară într -un hrisov emis de Petru cel Tânăr (1559 -1568) la 16 apr.
1560 în legătură cu „vama de sare" atribuită mănăstirii Drăghicești (Mărgineni)
împreună cu localitatea. Documentele vremi i o atestă ca așezare statornică din
1562, când o parte din acest sat este dăruita Mână stirii Mărgineni de către
Pătrașcu Voievod, tatăl lui Mihai Viteazul. Numele satului este legat tot de
activitatea econom ica desfășurata la începuturi, ș i anume, extragerea sării, care
era transportata cu “teleguța” (vechi car tras de boi sau de catâri).

99 Harta stolnicului Constantin Cantacuzino din anul 1700 și harta rusă din
anul 1835 consemnează saline la Telega. Ocnele de sare de aici constituiau
totodată un loc de detenție pentru haiducii și țăranii răzvrătiți, așa cum reiese
dintr -un document din anul 1790 care pomenește „ punerea în ocnă a unor
ucigași ". Un alt document din anul 1791, emis de Mihai Șuțu, însărcina pe
căminarul Moscu „ să facă zapt tot venitul acestor ocne pe seama cămărei
domniei mele " (Paulina Brătescu și colab., 1897), ceea c e denotă interesul
acordat de domnitori exploatărilor de sare. În a doua jumătate a secolului trecut,
cantitățile mereu sporite de sare, în bună parte transportate cu căruțele pană la
Zimnicea, au făcut necesară construirea căii ferate Telega – Câmpina (18 83).
Exploatarea sării se efectua prin excavații în formă de clopot a căror
adâncimi putea ajunge sau chiar depăși 100 m. Munca la ocne era specializată,
documentele vremii menționând mai multe categorii de lucrători – ciocănași,
măglași (stivuito ri de bolovani), fumari (cei ce asigurau iluminatul), iar
scoaterea bolovanilor de sare la suprafață se făcea cu ajutorul crivacului. Din
anul 1865 s -a deschis ocna de la Doftana unde s -a aplicat un nou sistem de
exploatare, prin puțuri cu galerii, obținân du-se un randament sporit. Ocna de la
Doftana a funcționat concomitent cu ocna de la Telega până în anul 1872, când
ultima a fost definitiv abandonată. În anul 1900, în urma inundării ei, s -a ajuns și
la părăsirea salinei de la Doftana.
Datorită c ondițiilor grele de lucru și accidentelor de muncă repetate, la 1
octombrie 1832, ciocănașii de la Telega s -au răzvrătit și au încetat munca; ei și –
au reluat activitatea numai după întocmirea unui regulament care le satisfăcea o
parte din revendicări. Cuno scută ca centru opoziționist și revoluționar, Telega a
fost aleasă de N. Bălcescu în rândul localităților unde urma să izbucnească
simultan revoluția de la 1848. În legătură cu evenimentele desfășurate aici lângă
lacul Doftana s -a inaugurat de curând un mo nument.

4.2.2.9. Turism

În comuna Telega, vizitatorii pot face drumeții, î ntr-un cadru geografic
foarte frumos, pe dealurile Rotunda, Mă ceșu; in sa tele Melicești, Boșilcești sau
în Buștenari unde pot admira " pădurea " formata de turelele sondelor de petrol.
Lacul Doftana se afla lângă fosta gara Telega ș i restaurantul "Zorile".
Format în salina Doftana, abandonata î n anul 1900, al cărei tavan s -a prăbușit,
lacul are adâncimea maxima de 24 met ri, lățimea de circa 140 metri ș i suprafața
de 9200 m2. Stratul de apa de la suprafața de 4 -5 m are o salinitate foarte redusa
(3-11 g/l), iar temperatura oscilează de la zi la noapte și de la sezon la sezon. În
acest strat trăiesc pești de apa dulce . De la circa 5 m în jos, salinitatea crește
brusc, a tingând pe fundul lacului 204 g/1. La adâncimea de peste 10 m are loc
fenomenul de homotermie, temperatura apei rămânând constantă (14 – 15°C)
indiferent de anotimp (P. Gâștescu, B. Driga, 1969).

100
Fig. 4.42 . Lacul 1 Doftana
Fig. 4.43 . Lacul 2 Doftana

Monumentul comemorativ al
Revoluției de la 1848 a fost amplasat
peste drum de lacul Doftana in anul 1968.
Monumentul comemorativ este constituit dintr -o placă de marmură montată pe
un soclu de beton, în care este incizat textul: „Lângă lacul format pe locul fostei
saline, în acest loc unde se afla salina, a venit în zilele începutului de iunie 1848
Nicolae Băl cescu pentru a organiza și porni revoluția cu ciocănașii și mâglașii
din Telega".
Monumentul Eroilor din Telega este
situat in centrul c omunei, in fata Primăriei,
lângă Căminul Cultural. Este o realizare
valoroasa a sculptorului Dimitrie Bârlad.

Fig. 4.44 . Monumentul Eroilor din Telega

Monumentul "Crucea Domnitorului"
din satul Melicești se afla in satul Melicești,
la 5 km distanta fata de centrul comunei. Este
amplasat pe un pisc la o altitudine de peste
800 m, de unde se po t vedea foarte clar Munții
Bucegi înspre nord -vest si Munții Baiului
înspre nord -est. Crucea a fost ridicata in
onoarea lui Carol I de Hohenzollern, Domnul
Romanilor, care efectua prima călătorie prin
tara, ajungând î n Telega si Melice ști la
începutul anul ui 1866. Îș i caută un loc potrivit pentru a -și construi reședința de
vara. Pana la urma va alege Sinaia. Consiliul General al Județului Prahova a
aprobat si a comandat realizarea acestui monument sculptorului Paul
Focșeneanu, in anul 1866.
“În vârf la Cruce” Crucea, (acum căzută), a fost ridicata prin anii 1880 în
urma vizitei efectuate de Regele Carol I care a dorit ca pe aceste locuri sa -si
construiască reședința de vara. Ghinionul satului a fost acela ca într -un accident,
calul re gal si -a rupt piciorul. Maria Sa considerând ca acest loc este cu ghinion,
a renunțat la aceasta zona, dar si -a construit reședința la Sinaia.

101 Muzeul Doftana s-a deschis în noiembrie 1949, în fosta închisoare.
Închisoarea a fost construită din bl ocuri de piatră în anii 1894 -1897 pe o
suprafață de 8000 m2, după un model belgian. Ea cuprindea 8 secții desemnate
de la A la H, dintre care numai trei primeau lumină directă („secțiile
luminoase"). Înființată inițial ca loc de detenție a răufăcătorilor c ondamnați la
muncă silnică în ocnele de la Telega; avea să devină închisoare pentru răzvrătiții
și luptătorii împotriva nedreptăților politice și sociale ale regimului burghezo –
moșieresc – țăranii răsculați în 1907, organizatorii grevei generale din 1920, iar
după intrarea în ilegalitate a P.C.R., luptătorii revoluționari comuniști și
antifasciști.
Din 1924, în închisoarea Doftana s -a aplicat un „regim special",
caracterizat prin accentuarea teroarei împotriva deținuților politici, așa încât
aceasta a devenit o adevărată „Bastilie
românească".

Fig. 4.45 . Muzeul Doftana

Cutremurul din 22 oct. 1940 a
produs avarii grave penitenciarului. Cu
toate insistențele deținuților de a fi
mutați în alte închisori, nu s -a luat nici
o măsură , așa încât la cutremurul din
noaptea 9/10 nov. 1940, zidurile
șubrezite s -au năruit. Cei ce și -au pierdut viața au fost înmormântați lângă
închisoare, în cimitirul „La Trei Pruni". După cel de -al doilea război mondial,
închisoarea a fost restaurată și tra nsformată în muzeu, filială a Muzeului de
istorie a partidului comunist, a mișcării revoluționare și democratice din
România (Gh. Niculescu, 1984).

4.2.2.10. Băile Telega

Factori naturali sunt climatul de deal și coline sedativ – indiferent, i zvoare
cu H 2O minerală, sulfuroasă, oligominerală, lacuri cu H 2O minerale clorurate,
sodice, calcice, hipertonice.
Cunoscute cel puțin din secolul trecut, au luat ființă în jurul lacurilor sărate
formate în vechile ocne Mocanu, Palada, Stavrică , Lacul Dulce și Lacul Baia
Centrală. Toate au fost folosite de localnici în mod rudimentar pentru tratament,
datorită calităților terapeutice ale apelor. Cu timpul însă, o parte s -au degradat
(alunecările de teren au astupat două dintre ele) și numai unul a fost amenajat,
constituind actualele băi.
Lacul are forma ovală, cu lungime de 50 m, lățime maximă de 38 m2 și
suprafață de 1334 m2. Adâncimea lui atinge 45 m (1969). La 10 m adâncime
salinitatea apei este de 335,8 g/l. Pe lângă sare, apa lacului conține iod, fier și
calciu. În stratul superficial, considerat până la adâncimea de 3 m, temperatura
apei în timpul verii este de 23 -25°C ș i ajunge uneori chiar la 27°C, pentru a

102 scădea spre toamnă la 18 -19°C. La adâncimi de peste 5 m are loc, fenomenul de
homotermie, temperatura în jur de 15°C nefiind influențată de variațiile
sezoniere ale temperaturii aerului (I. Pișota și colab., 1969).

Conțin 1 kg apă
mg m moli nr.
echiv. mg % u. echiv
%
A
N
I
O
N
I Clor 139168,7 3924,991 3924,999 56,360 98,238
Brom 2,3 0,029 0,029 0,001 0,001
Iod − − − − −
Nitric NO 3 9,9 0,160 0,160 0,004 0,004
Nitros NO 2 0,1 0,0 0,0 0,0 0,0
Sulfuric SO 4-2
3310,5 34,463 68,926 1,412 1,725
Bicarbonic NCO 3 74,3 1,229 1,300 0,034 0,031
Carbonic − − − − −
Fosforic − − − − −
Arsenic − − − − −
− − 3995,431 − 100,000
C
A
T
I
O
N
I Sodiu Na+ 90787,4 3947,743 3947,793 30,724 98,808
Potasiu K+ 260,0 6,649 6,849 0,111 0,116
Litiu L+ − − − − −
Amoniu NH+ 3,6 0,200 0,200 0,002 0,005
Calciu C2+ 583,5 14,558 29,117 0,249 0,729
Magneziu Mg2+ 141,5 5,818 11,637 0,060 0,791
Fier Fe2+ 0,5 0,004 0,018 0,000 0,000
Mangan Mn2+ Absent Absent Absent Absent Absent
− − 3995,413 − 100,000
Acid metalisilic N2SiO 3 0,6 0,008 − 0,808 −
Acid metatitanic N2TiO 3 − − − − −
Acid metaboric NBO 2 83,2 1,898 − 0,035 −
Amidogen NH 2 0,6 0,037 − 0,000 −
Substanțe organice O2 16,9 1,056 − 0,007 −
− 7938,976 7990,826 100,000 −
Dioxid de carbon CO 2 Absent Absent Absent Absent Absent
Hidrogen sulfurat H2S Absent Absent Absent Absent Absent
234448,6 7938,976 − 100,000 −

Tab. 4.6. Compoziția apelor din lacul Telega

Lacul central se clasează printre primele din Europa prin compoziția
crescuta (hipertone, clorurosodica) precum si nivelul ridicat de cloruri de
potasiu, amoniu, calciu, sulfați si iod, cu valoare terapeutica in special in
patologia reumatismala.
Bioclimat de cruțare fiind caracterizata de cea mai lunga perioada cu zile
însorite din an din România.

103 Zona de puritate a aerului si aeroioni cu beneficiu real pentru
reechilibrarea organismului, mai ales după perioadele de mare stres.

Fig. 4.46 . Băile Telega
intrarea

Lacul conține nămol
mineral slab sulfuros.
In zona s -au identificat
izvoare cu ape sulfuroase
oligominerale, care nu au
fost captate si valorificate
pana in acest
moment.

Fig. 4.47 . Băile
Telega vedere
panoramică

Caracteristicile
fizico -chimice ale
lacului central
Telega, gradul ridicat
de concentrație al
sării (clorura de so diu
si alte structuri chimice) ș i stabilitatea apei conferă acțiuni terapeutice pentru
boli ale aparatului locomotor după cum urmează: manifestări reumatismale
degenerative, incluzând artroze (gonartroza, coxartroza, manifestări artrozice la
nivelul coloanei vertebrale) si periarticulare (periartrita la umăr, sold, genunchi,
bursite, tendinit e); sechele post -traumatice; sindroame dureroase de tip
neurologic; boli ginecologice (anexita,
scleroza chistica, sterilitatea) afecțiuni
vasculare periferice: arteriopatie
obliteranta – stadiul I si II, insuficienta
veno -limfatica (varice la membrele
inferioare, endem limfatic); afecțiuni
ale cailor respiratorii superioare (rinite,
rinosinuzită, faringita) sau bronșita
cronica.

Fig. 4.48. Băile Telega

Situate într -un climat sedativ – indiferent de dealuri, la altitudine de 420 m,
Băile Telega sunt indicate în afecțiuni reumatismale, neurologice și

104 ginecologice. Dacă în 1893 au vizitat Telega, pentru băi, 20 familii, în prezent
localitatea găzdu iește anual câteva mii de vizitatori (cu cazare la particulari)
veniți din împrejurimi, dar și din locuri mai îndepărtate, ca urmare a
amenajărilor făcute și a unui tratament medical dirijat.
În fața lacului se întinde o mică plajă cu nisip, iar de o parte și de alta sunt
plasate cabine și dușuri cu apă dulce.
O podea de lemn înconjură lacul. În
pavilionul băilor sunt amenajate cele 28 de
camere pentru băi calde, la cadă de lemn sau de
fontă, camere de sudație și cabinet medical
pentru tr atament dirijat. Mai sunt 31 de cabine și
dușuri și căsuțe pentru cazare.

Fig. 4.49. Băile Telega

Prin mineralizația apelor și calitățile
terapeutice, ca și prin dotări, Băile Telega au
frumoase perspective de dezvoltare. Cele mai
impor tante dintre acestea sunt construirea unui
hotel, saună, sală de fitnes, refacerea băilor calde.
Durata tratamentelor sunt de 20 – 21 de băi
pentru adulți și 14 – 15 băi pentru copii.
Băile funcționează în perioada 1 mai –1 oct.
Cazare a se face la Pensiunea Casa de Vis dispune de 4 dormitoare, 1
living, 2 grupuri sanitare, parter si mansarda, 2 terase, cablu TV, apa calda și
rece non -stop, loc de joaca pt. copii. Telega, Str. Călinetului 0744.323.155 și de
asemenea la vilele Narcis **, 5 camere duble, Ana – Maria *, 2 camere duble,
OAKI *, 3 camere duble, Crina *, 2 camere duble și 1 single, Silvia *, 3 camere
duble. Complexul Telega ** din incinta Băilor Minerale Telega, cu 4 camere
duble și 4 camere single și 10 căsuțe* de camping de câte două locuri.

105

4.2.3 . COMUNA JUGURENI

Satul Boboci face parte, din punct de vedere administrativ, din cadrul
comunei Jugureni împreună cu satele Jugureni (reședință dispusă central),
Marginea Pădurii și Valea Unghiului și învecinată cu județul Buzău la est și
comunele Gura Vadului la sud, Călugăreni la su d-est, Sângeru la nord -vest și
Lapoș la nord.
Toponimul este derivat din substantivul Boboc ( Dicționarul elementelor
Românești din Documentele Slavo – Române 1374 -1600 . Ed. Academiei
Române, București, 1981, p. 19). În trecut a purtat numele de „Fântâna cu leac” .
Istoricul Localității se pierde în timp. În punctul „La Biserică ” s-a depistat
un sit (unic în zonă) de așezări cuprinzând o bogată succesiune de vestigii care
atestă continuitatea: tracică, dacică, daco -romanică, străromânească ( bronz,
Latėne, sec. IV –V, V –VII en.), necropolă medie vală.
Toponimul apare în documente încă de pe la începutul sec. XVI -lea mai
întâi ca siliște (1510), apoi ca sat (1571). În 1593, într -un document de la Mihai
Viteazu, se întărește lui Tatul și lui Mihăilă o ocină la Bășinești, sat lângă
Jugureni, bănuim așezarea cu pricina, care avea izvoare de sulf, la poalele
dealului Drăgaica se află izvoare cu ape minerale conținând sulf, magneziu, iod
și sodiu, cunoscute din vechime.
Din informațiile locale, precum și din studiile realizate, s -a constatat că pe
teritoriul comunei Jugureni, implicit și pe raza satului Boboci, apar la zi unele
izvoare cu debite reduse, și variabile, care nu pot constitui surse pentru
alimentarea cu apă a acestei zone, în sistem organizat. Unele dintre ele, cum sunt
cele din satul Boboci, nu sunt potabile întrucât conțin multe săruri minerale,
fiind folosite de către localnici în diferite tratamente medicale.
Izvoarele terapeutice de pe r aza satului Boboci au fost cunoscute din
timpuri îndepărtate, încă de la sfârșitul secolului al XVIII -lea sub denumirea de
„Fântâna cu leac” .
Acest sat a fost transformat în anul 1825 și aparțineau unor proprietari de
pământ din localitatea Mizil, mai precis familia Crăciunescu, care au amenajat
aceste băi în scopul utilizării acestora în tratarea diferitelor afecțiuni medicale.
În anul 1828 Băile Boboci au fost vizitate de către Domnitorul Grigore
Ghic a, asigurându -i acestei mici stați uni un renume și mulți vizitatori.
Pe la mijloc ul veacului al XIX -lea, stațiun ea prosperă, dar, în 1866,
domnul Crăciunescu, care își lăsase averea pentru fondarea și întreținerea unei
școli sec undare la Mizil, trec în administrarea orașul Mizil, care le neglijează.
Dumitru Frunzescu (în Dicționarul topografic și statistic al României , Tip.
Statului, Buc., 1872) menționează că erau 4 fântâni cu apă minerală și un
stabiliment balnear cunoscut ca „unul din cele mai vechi băi ale României ”.

106 Sub impulsul primarului Gh. Panetti, între anii 1880 -1882 se refac băile, se
construiește un pavilion cu 32 de camere, un salon și un restaurant, acesta din
urmă există și astăzi.
Pe la sfârșitul secolului al XIX -lea așezarea face parte din cătun ul Valea
Scheilor, Comuna Tohani, județul Buzău.
În anul 1916, în timpul primului război mondial, sunt incendiate de
ocupanții nemți, iar între anii 1921 -1944 sunt administrate de către primăria
orașului Mizil care asigură și transportul până în stațiune.
Din 1968, a trecut la jud. Prahova.
După cel de -al doilea ră zboi mondial, Băile Boboci au decăzut complet,
fiind pe rând crescătorie de porci a comunei Jugureni, apoi casă de vacanță din
anul 1972, când se fac reparaț ii capitale la aceste băi: se realizează instalațiile
tehnico -sanitare, încălzire solară pentru încălzirea apei, se construiește un ștrand,
se împrejmuiește perimetrul, se amenajează căi de acces.
După anul 1989 a intrat iar într -o perioadă de deg radare, dar se speră că
odată cu modernizarea drumului pe o distanță de 1,5 km, actualmente
impracticabil, această stațiune se va putea dezvolta.
Băile Boboci sunt alimentate de 4 izvoare care au proprietăți chimice
diferite, astfel:
 Izvorul cu i od care conține apă clorurată sodică hipertonică, folosit pentru
afecțiuni reumatologice, ginecologice și ale sistemului nervos periferic.
 Izvorul sărat care conține apă clorur ată slab bicarbonată sodică, hipotonă,
indicat pentru afecțiuni gastro -intestina le, hepatobiliare și a căilor
respiratorii.
 Izvorul nou sulfuros nr. 1 , are apă sulfuroasă clorurată, sodică hipotonă,
folosit pentru tratarea afecțiunilor gastro -intestinale, hepatobiliare și a
căilor respiratorii.
 Izvorul nr. 2 , vechi sulfuros , cu acele ași caracteristici ca și izvorul nr.1,
sunt folosite pentru aceleași afecțiuni, apreciat la 864.009 litri (1958).
Aceste izvoare au debite core spunzătoare pentru a asigura circa 1000
tratamente de băi și fizioterapie pe zi, dar din cauza infrastru cturii care lasă de
dorit, din cauze mai mult sau mai puțin obiective, numărul tratamentelor
efectuate pe zi este de câteva zeci și implicit și numărul turiștilor care vizitează
aceste băi este foarte redus.

107
4.2.4 . COMUNA GORNET

Comună situată în zona colinară din centrul județului. Se învecinează cu
comuna Păcureți la nord -est, cu comuna Bălțești la est și sud -est, cu comuna
Măgurele la sud și sud -vest, cu comuna Gura Vitioarei la nord -vest și cu comuna
Predeal Sărări la NE.
Denumirea „Gornet” derivă din substantivul „gornet” – pădurice de goruni
(specie de stejar), care a suferit o sincopă, materializată prin pierderea vocalei
„u” (Iorgu Iordan, Toponimia Românească , Ed. Acad. Rom., 1963, p. 358).
Legenda spune că un jugar de prigoana turcilor s -ar fi ascuns prin aceste
meleaguri unde și -ar fi făcut un bordei sub un gorun bătrân.
Comuna este formată din satele: Gornet (reședință așezată în S),
Bogdănești, Cuib și Nucet.
Istoricul comunei nu est e prea cunoscut dar se susține că ar fi luat ființă
prin 1587 sau 1687 și că vechea denumire ar fi fost: Slemnea –Tufele (G. I.
Lahovari, G -ral C. I. Brătianu, Grigore G. Tocilescu, Marele Dicționar geografic
al României , 5 vol, Stab. Graf. Socec, Buc. 1898 -1902, III, p. 609 -610). Se știe
că așezările de aici ar fi fost întemeiate de fugarii urmăriți de turci, aceștia s -ar fi
stabilit în pădurile seculare care existau aici (Paulina Brătescu, I. Horuzu C.
Alessandrescu, Dicționar Geografic al Județului Prahov a, Tip. Viitorul,
Târgoviște, 1897, p. 158 -159).
În satul de reședință există un izvor cu apă minerală care conține fier și
sulf și pe care locuitorii îl folosesc în mod curativ atât intern cât și extern (G. I.
Lahovari, G -ral C. I. Brătianu, Gri gore G. Tocilescu, Marele Dicționar geografic
al României , 5 vol, Stab. Graf Socec, Buc. 1898 -1902, III, p. 9).
Se presupune că în estul satului Bogdănești sunt zăcăminte de sulf și
plumb (Dicționar Geografic al Județului Prahova , Tip. Viitorul, Târgoviște,
1897).

108

Capitolul V
ANALIZA SWOT ASUPRA BALNEOTURISMULUI
PRAHOVEAN

109

5.1. Analiza SWOT a stațiunilor cu profil balnear din Prahova

Stațiunea Mediu Intern Mediu extern
Puncte tari Puncte slabe Oportunități Riscuri
Slănic
Prahova – cadru natural propice
dezvoltării turismului;
– spații de cazare pentru
turiști (2 hoteluri, 2 vile și
un camping);
– asigurarea
tratamentului balnear
sezonier (lacuri) și
permanent (salina Slănic
și baza de tratament a
hotelului Valdor);
– lacurile cu ape clorurate –
sodice concentrate și
nămoluri – slaba rețea de drumuri
modernizate;
– slaba rețea de ATM –
uri și Bănci;
– populație îmbătrânită;
– alimentarea cu gaze
naturale și apă
potabilă;
– dispune de potențial
turistic prin așezare și
obiectivele prezente;
– folosirea relațiilor cu
comunitățile înfrățite
din străinătate; – inundați;
– surpări;
Băicoi
Țintea – asigurarea
tratamentului balnear
sezonier (lacuri) cu ape
clorurate, sodice și ape
veterice ;
– potențial economic
ridicat (industrial,
agricol); – slaba rețea de drumuri
modernizate;
– slaba rețea de ATM –
uri și Bănci;
– activitate economică
redusă;
– lipsa spațiilor de cazare;
– populația îmbătrânită;
– nevalorificarea optimă a
potențialului balnear
existent; – alimentarea cu gaze
naturale și apă
potabilă;
– dispune de potențial
turistic prin așezare și
obiectivele prezente;
– inundați;
– alunecări
de teren;
Telega – slaba dezvoltare a
rețelei de t ratamentului
balnear sezonier (lacuri cu
ape clorurate -sodice
concentrate și nămoluri);
– spații de cazare pentru
turiști: 7 vile și un
camping; – slaba rețea de drumuri
modernizate;
– slaba rețea de ATM –
uri și Bănci;
– activitate economică
redusă;
– dispune de potențial
turistic prin așezare și
obiectivele prezente;
– posibilități de
dezvoltare a
agroturismului ;; – surpări;
Jugureni
Sat
Boboci
– izvoare minerale
clorurate, sodice; – slaba rețea de drumuri
modernizate;
– lipsa ATM – uri și
Bănci;
– activitate economică
redusă;
– lipsa spațiilor de cazare;
– lipsa de informații
– lipsa relațiilor dintre
instituții locale si
instituții
guvernamentale ; – dispune de potențial
turistic prin așezare și
obiectivele prezente;
– dezvoltarea
agroturismului și
turismului uval; – alunecări
de teren;

110 Gornet – izvor de apă minerală
care conține sulf și fier;
– posibile zăcăminte de
sulf și plumb; – slaba rețea de drumuri
modernizate;
– lipsa ATM – uri și
Bănci;
– lipsa spațiilor de cazare;
– activitate economică
redusă;
– lipsa relațiilor dintre
instituții locale si
instituții guvernamentale – dispune de potențial
turistic prin așezare și
obiectivele prezente; – inundați;
– alunecări
de teren;

5.2. Perspective pentru dezvoltarea turismului balnear Prahovean

La Slănic trebuie :
– să se refacă rețeaua de drumuri (inclusiv rețelele de utilități) existente,
modernizarea acestora. Acest lucru înseamnă implicarea autorităților
locale într -o măsură mai mare decât până acum;
– lucrări hidroameliorative și de amenajare pentru prevenire și
combaterea surpărilor și alunecărilor de teren;
– crearea de locuri de muncă pentru combaterea migrației populației
tinere spre orașe cu oportunități spre dezvoltare mai mari;
– înmulțire re țelei de ATM –uri și bănci;
– valorificarea potențialului natural al zonei;
– omologarea și valorificarea tuturor lacurilor;
– dezvoltarea și modernizarea bazei de tratament și cazare;
– diversificarea posibilităților de petrecere a timpului liber.
La Băi coi trebuie :
– dezvoltarea și modernizarea bazei de tratament și cazare;
– diversificarea posibilităților de petrecere a timpului liber;
– omologarea și valorificarea apelor;
– implicare autorităților locale în promovarea turismului balnear.
La Telega tre buie:
– modernizarea și dezvoltarea bazei de tratament;
– lucrări hidroameliorative și de amenajare pentru prevenire și
combaterea surpărilor și alunecărilor de teren;
– omologarea și valorificarea apelor;
– refacă rețeaua de drumuri existente, modernizarea acesto ra. Acest
lucru înseamnă implicarea autorităților locale într -o măsură mai mare
decât până acum;
– diversificarea posibilităților de petrecere a timpului liber;
– dezvoltarea și diversificarea serviciilor.
La Jugureni – Băile Boboci trebuie :
– moderniza rea și dezvoltarea bazei de tratament;
– lucrări hidroameliorative și de amenajare pentru prevenire și
combaterea surpărilor și alunecărilor de teren;

111 – omologarea și valorificarea apelor;
– refacerea și modernizarea infrastructurii locale existente. Acest lucru
înseamnă implicarea autorităților locale (accesarea , pe baza unor
programe temeinic fundamentate, a diferitelor fonduri – PHARE);
– diversificarea posibilităților de petrecere a timpului liber;
– dezvoltare a și diversificarea serviciilor, agroturismului și a turismului
uval.
La Gornet trebuie :
– lucrări hidroameliorative și de amenajare pentru prevenire și
combaterea surpărilor și alunecărilor de teren;
– omologarea și valorificarea apelor;
– refacerea și modernizarea infrastructurii locale existente. Acest lucru
înseamnă implicarea autorităților locale (accesarea, pe baza unor
programe temeinic fundamentate, a diferitelor fonduri – PHARE);
– diversificarea posibilităților de petrecere a timpului liber;
– dezvoltarea și diversificarea agroturismului și a turismu lui.

112

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Berinde A., Jugojan S., 1984, „Contribuții la cunoașterea limbii Dacilor ”, Ed.
Facla, Timiș.
Berlescu Elena, 1998, „Enciclopedia de balneoclimatologie a României ”, Ed.
ALL
Boncu C. N., 1971, „Contribuții la istoria petrolului Românesc ”, Buc. Ed.
Acad., p. 22, 18, 480.
Borundel C., 2000, „Manual de medicină internă pentru cadre medii ”, Ediția
a III – a, Ed. BIC ALL, p. 940 -953.
Brătescu Paulina, Horuzu I., Alessandrescu C., 1897, „Dicționar Geografic
al Județului Prahova ”, Tip. Viitorul, Târgoviște, p. 158 -159
Brezeanu O.D., „File de istorie din trecutul comunei Teișani ”, Muzeul de
istorie și arheologie al jud. Prahova, p. 104, 120, 171
Castany G., 1967, „Traité practique des eaux souterraines ”, Ed. Dunod,
Paris,
Chiriac A. V., 2002, „Terapia cu ape minerale ”, Ed. Best Business
Cociașu E., Stoicescu C., Bejan Z., 1961, „Studiu experimental asupra
acțiunii generale a izvoarelor minerale sulfuroase. Lucrări de balneologie și
fizioterapie din R.P.R .” București
Drăgănescu L., „Zăcământul de sare Slănic Prahova ”, Ed. C.O.C.C.
Gâștescu P., Driga B., 1969, „Particularită țile termice și hidrochimice ale
lacurilor dulci și sărate din bazinul hidrografic al Doftanei – Câmpina ”,
„Hidrobiologia ”, t. 10, p. 211 – 220
Giucă Constanța, 1997, “ Monografia Băicoi 400 ”, Ed. Grafica Prahoveană
S.A.
Giurescu Const. C., „Istoria Românilor în Date ”, 1971, Ed. Encicl. Rom.,
Buc
Grigore L., Dr. Munteanu L., Dr. Stoicescu C., 1986, „Ghidul Stați unilor
balneoclimaterice din România ”, Ediția a II – a, Ed. Sport – Turism, Buc.
Ielenicz M., Popescu C., Dr. Grigoropol Fedon, 1983, „ Slănic. Mic îndreptar
turistic ”, Ed. Sport –Turism, București.
Ion Șt. Baicu, Paul D. Popescu, 1977, „Istoria Prahovei în date ”, 2 vol., Bibl.
jud. "N. Iorga", p. 33
Iorgu Iordan, „Toponimia Românească ”, Ed. Acad. Rom., 1963, p. 358

113
Lahovari G. I., G -ral Brătianu C. I., Tocilescu Grigore G., 1898 -1902,
„Marele Dicționar geografic al României ”, 5 vol, Stab. Graf. Socec, Bu c. III,
p. 9, p. 609 -610
Niculescu Gh., 1984, “ Valea Prahovei ” , Ed. Sport – Turism BUC.
Niculescu Gh., Velcea I., 1979, „Prahova. Ghid Turistic al județului ”, Ed.
Sport – Turism, București
Pascu Mircea R. (geolog), 1984, „Apele subterane din România ”, Ed.
Tehnică, Buc.
Pentcheva, E.N., 16 -19 sept. 1971, „Contribution a l'étude hydrogéochimique
des eaux. Thermominerales du point de vue de leur micro composition VII -ème
Congrès internațional de la S.I.T.H. ”, Vichi
Pișota I., Trufaș V.,Ciumpileac, Gh., 1969 , „Lacurile de la Slănic – Prahova
și Telega ”, în „Hidrobiologia ”, t. 10, p. 243 – 256
Popescu Gh. I., 1945, „Țintea ”, Tipografia de artă C. Mircescu, p. 45 – 47 și
p. 69 – 70
Postelnicu Ghe., 1997, „Introducere în teoria și practica turismului ”, Ed.
Daci a
Pricăjan A., „Apele minerale și termale din România ”, Ed. Tehnică,
București, 1972
Simache N. I., „Exploatarea și valorificarea sării în prima jumătate a sec
XIX”, în „Hronic Prahovean ”, Ploiești, 1971, p.134
Stoicescu C., Munteanu L., 1976, „Factorii naturali de cură din principalele
stațiuni balneoclimaterice din România ”, Ed. Sport – Turism, București
Teodorescu Constanța, 1940, „Scurt istoric al exploatărilor de sare din
Slănic ”, Reg. Ploiești
Teodorescu S., 1926, „ Monografia comunei Telega . Istoric și documente ”,
Câmpina, p. 101
Vernescu M., Dr. Ing., 1988, „Apele minerale, captare, transport prin
conducte, condiționare, înmagazinare, distribuție ”, Ed. Tehnică.
Zagorit Gh., 1937, „Târguri și orașe între Buzău, Târgoviște și București ”, p.
71

***„ Apele minerale și nămolurile terapeutice din Republica Socialistă
România ”, vol. I -IV, București, 1961 -1973
***Colecția Județele Patriei – „Județul Prahova – Monografie ”, 1981, Ed.
Sport – Turism
***„ Dicționar Geografic al Județului Prahova ”, 1897, Tip. Viitorul,
Târgoviște
***„ Dicționar Istoric al județului Prahova ”, 2004, Ed. Societatea Culturală
Mileniul III, Ploiești

114
***„ Dicționarul elementelor Românești din Documentele Slavo -Române
1374 -1600 ”, 1981, Ed. A cademiei Române, București, p. 19
***„ Dicționarul topografic și statistic al României ”, 1872, Tip. Statului,
Buc.
***„Documente privind Istoria Românilor XVI ”, vol. VI, p. 54 – 55
***„Documente privind Istoria Românilor XVII ”, vol. II, p. 351 – 352
***„ Enciclopedia geografică a României ”, 1982, Ed. Științifică și
Enciclopedică București
***„ Inventar obiecte băi V. Stelei ”, Primăria com. Țintea dosar nr. 2/1922, p
60, 61
***„ Istoria Românilor ”, București, Ed. Academiei, vol III, 1964, p. 647
***Documentarul statistic „ Prahova 1980 ”, Ed. Direcția de statistică
Prahova, Ploiești, 1980, p. 4

Hotărâri de Guvern nr. 1208/14 oct. 2003 apărută în Monitorul Oficial partea
I nr. 772/4 nov. 2003
Legii minelor nr. 85/18 martie 2003 apărută în Monitorul Oficial partea I nr.
197/27 martie 2003
Legea Apelor nr. 107/ 25 septembrie 1996, apăru tă în Monitorul Oficial nr.
244 din 8 octombrie 1996
Ordonanța de urgență 152/7 noiembrie 2002, privind „ Organizarea și
funcționarea societăților comerciale de turism bal near și de recuperare ”,
apăru tă în Monitorul Oficial nr. 826 din 15 noie mbrie 1996

www.cjph.ro
www.mturism.ro
www.cdep.ro
www.slănic.ro
www.antrec.ro
www.balneologie.ro
www.insse.ro
www.spațiidecazare.ro
www.pensiuni biz -catalog.ro
www.telega.ro
www.prahova.ro
www.hărți.ro