CAPITOLUL I. BILANȚUL CONTABIL – SURSE INFORMAȚIONALE DE BAZĂ A ANALIZEI SITUAȚIILOR FINANCIARE 4 Bilanțul contabil 4 Scurt istoric al evoluției… [310698]
CUPRINS
INTRODUCERE 3
CAPITOLUL I. [anonimizat] A
ANALIZEI SITUAȚIILOR FINANCIARE 4
Bilanțul contabil 4
Scurt istoric al evoluției bilanțului 5
Funcțiile și principiile de întocmire a bilanțului contabil 10
Prezentarea bilanțului în România 12
Bilanțul și situația financiară a întreprinderii 13
Raportarea financiară în Uniunea Europeană 14
Situații financiare anuale 16
Forma și conținutul situațiilor financiare ale întreprinderii 17
Reglementări referitoare la bilanț 17
Întocmirea situațiilor financiare 19
Contul de rezultate 22
Anexa la bilanț. Raportul de gestiune 23
Situația modificărilor capitalului propriu 23
Tabloul fluxurilor de numerar 24
Notele explicative 24
Raportul administratorilor 24
Informații ce trebuie prezentate în bilanț 25
Prevederi referitoare la auditarea situațiilor financiare 25
Aprobarea și depunerea situațiilor financiare și a raportului anual al întreprinderii 25
Situațiile financiare anuale simplificate 26
CAPITOLUL II. TIPURI DE BILANȚ. [anonimizat] 27
Clasificarea și conținutul bilanțului contabil 27
Procesul decizional în întreprinderi pe baza documentelor de raportare contabilă 28
Analiza financiară și analiza economică 31
Ratele de structură 33
Analiza ratelor de structură ale activului 33
Analiza structurii pasivului 34
Analiza bonității 35
Analiza echilibrului financiar 36
Analiza echilibrului financiar pe termen lung 36
Analiza echilibrului financiar pe termen scurt 37
Analiza echilibrului financiar global 37
Analiza ratelor de finanțare 37
Analiza ratelor de gestiune 38
Performanțele unei întreprinderi 39
Analiza rezultatelor care exprimă volumul de activitate 41
Analiza rezultatelor care exprimă profitabilitatea activității 43
CAPITOLUL III. STUDIU DE CAZ 45
CONCLUZII ȘI PROPUNERI 68
BIBLIOGRAFIE 73
INTRODUCERE
Menținerea echilibrului financiar constituie condiția esențială a [anonimizat].
Importanța activității de analiză a crescut datorată de solicitarea informațiilor suplimentare de către utilizatori, a [anonimizat] a întreprinderii, deoarece calitatea deciziilor adoptate depinde de calitatea infomațiilor furnizate.
Pentru a [anonimizat], structurată astfel.
În primul capitol a [anonimizat]; tipurile de bilanț : [anonimizat], [anonimizat].
[anonimizat]: [anonimizat], necesarul de fond de rulment financiar și trezoreria netă.
[anonimizat], [anonimizat], s-a prezentat metoda de cuantificare prin sistemul ratelor: a ratelor de finanțare, a ratelor de structură a pasivului și a ratelor de lichiditate – principalele rate de echilibru, sunt prezentate instrumentele de analiză al echilibrului financiar în dinamică, în special tabloul de finanțare, instrumentul cel mai des și ușor utilizat. Aici, se prezintă un studiu de caz privind echilibrul financiar, realizat la S.C Ionuț Restaurante S.R.L., reflectănd punerea în practică a aspectelor teoretice prezentate în primele capitole.
CAPITOLUL I
BILANȚUL CONTABIL – SURSE INFORMAȚIONALE DE BAZĂ A ANALIZEI SITUAȚIILOR FINANCIARE
Bilanțul contabil
Evoluția contabilității este în strânsă legătură cu cea a economiei, datorită faptului că oamenii și-au îndreptat atenția spre păstrarea și organizarea informațiilor privind administrarea atât a bunurilor proprii, cât și a celor publice. Se poate afirma că știința contabilității a luat naștere o dată cu creșterea volumului de informații, care nu mai puteau fi reținute decât în scris. Aportul contabilității în economie este unul foarte important datorită faptului că teoria completează perfect realitatea proceselor supuse studierii. Literatura de specialitate arată faptul că noțiunea de bilanț a fost intens dezbătută de-a lungul timpului, primind o atenție deosebită din partea economiștilor, de aici născându-se și numărul mare de semnificații și definiții date acestuia. Asemenea contabilității, bilanțul este un raport financiar al cărui autor este necunoscut, la realizarea căruia au contribuit un număr foarte mare de specialiști, practicieni și teoreticieni deopotrivă.
Situație de natură financiară, bilanțul contabil a apărut din nevoia furnizării de informații cu caracter contabil către cei interesați de acestea. Printre cei interesați de informațiile furnizate de bilanțul contabil se regăsesc nu doar cei aflați la conducerea întreprinderii, angajații, cei care apelează la bunurile și serviciile oferite de entitate cunoscuți și sub denumirea de clienți, statul și alte instituții, ci și cei care urmăresc să facă investiții și creditorii deja existenți sau posibili. Astfel, bilanțul poate fi privit și ca o modalitatea specifică prin care atât datele, cat și informațiile de natură contabilă pot fi generalizate, dar și sintetizate. Cu ajutorul acestei situații financiare se deschide, dar se și încheie un exercițiu contabil. În ceea ce privește forma, bilanțul apare ca un tabel ce are la bază principiul dublei reprezentări. Acest principiu presupune faptul între bunurile economice deținute de un agent economic, cunoscute și că active și sursele prin care se finanțează aceste bunuri, reprezentând partea de pasiv, trebuie să existe o relație de egalitate.
Scurt istoric al evoluției bilanțului
Importanța acestuia nu este una de neglijat, ci chiar deosebită, deoarece pe baza bilanțului se pot enunța judecăți de valoare legate de eventualele pericole la care o entitate poate fi supusă de-a lungul desfășurării activității sale, dar se pot aprecia, în același timp, și acțiunile viitoare legate de numerar. Aceste judecăți de valoare se pot lua cu ajutorul unor indicatori economico-financiari ale căror formule se regăsesc în Anexa 1. În plus, bilanțul contabil este una dintre cele mai importante situații financiare. Deși nu se știu cu exactitate cine l-a inventat și când a apărut, există numeroase repere istorice cu privire la bilanțul contabil.
Un prim exemplu este Aristotel, care a dezbătut subiectul legat atât de bilanțul cu rol de prevenție, cât și de bilanțul consumptiv. În plus, Aristotel a menționat și despre planul de perspectivă al veniturilor, dar și despre cel al cheltuielilor. De asemenea, Brambila, un autor italian, a vorbit despre cetatea Trevizia, care a utilizat această situație financiară în anul 1341. Surprinzător este faptul că Trevizia nu a fost singura cetate care a folosit bilanțul, mulți susținând că s-au întocmit bilanțuri atât pentru Roma în anul 1368, cât și pentru Milano ca socoteala finală de activitate.
Nevoia elaborării bilanțului a venit o dată cu înregistrarea în partidă dublă, această nevoie fiind enunțată de matematicianul Luca Paciolo. În anul 1673, Jaques Savary a definit bilanțul ca un mijloc prin care înregistrările din contabilitate pot fi verificate și, în același timp, un mijloc prin care se poate lua la cunoștință de situația entității atât din punct de vedere economic, cât și financiar/ În 1682, un alt autor din Franța, Bertrand Francois Barreme, menționează noțiunea de bilanț în aer, susținând necesitatea documentelor pentru ca acesta să se poată întocmi, inventarierea realizându-se după întocmirea bilanțului. Trei ani mai târziu, autorul care a susținut alcătuirea bilanțului din două părți, respectiv activ și pasiv, a fost Mathieu de La Porte. Pe de o parte, activul este alcătuit din totalitatea bunurilor economice ce fac parte din patrimoniu și au valoare pozitivă pentru entitate, iar pe de altă parte, pasivul reprezintă toate acele forme prin care se poate finanța partea de activ, făcând parte tot din patrimoniu, dar având valoare negativă pentru aceeași entitate.
Tocmai până în secolul al XIX-lea, o greșeală care se făcea frecvent în contabilitate era cea prin care bunurile entității erau de foarte multe ori luate la comun cu cele proprii, mai precis, cu cele ale posesorilor săi, după cum au afirmat și Basil Yamey, Pollard și Richard Brief, abia după acest secol depășindu-se această problemă, de aici rezultând și numărul foarte mare de teorii, care aveau în prim-plan bilanțul.
Se poate afirma că bilanțul a apărut pentru a se putea garanta plata datoriilor în cazul instalării stării de insolvabilitate. În lucrarea The Philosophy of Accounts a lui Charles E. Sprague este enunțată idea conform căreia bilanțul poate fi privit ca o modalitate de a determina mărimea rezultatului pozitiv sau negativ al unei întreprinderi, reflectând, în același timp, componenta bunurilor atât a unui individ, cât și a unui grup de indivizi. Autorul de origine germană, E. Schmalenbach, vedea în bilanțul contabil o modalitate prin care se puteau calcula și prezenta veniturile și cheltuielile, mai precis, ceea ce se încasa și se plătea, acesta fiind, de fapt, un bilanț dinamic ce cuprindea totalitatea rezultatelor în urma desfășurării activității de către entitate.
În 1927, L’Quesnot a publicat lucrarea Administration financiere – Methodes comptables et bilan, în care vedea bilanțul ca expresia situației unei întreprinderi, o situație convențională, balanță a soldurilor. Cinci decenii mai târziu, în anul 1972, Albert Calmes considera că în bilanț capitalul apare de două ori; mai exact, în partea din stânga apare modul în care este întrebuințat, iar în partea din dreaptă apar diversele proveniențe ale aceluiași capital. O altă opinie asupra acestui raport financiar a fost enunțată și de Walter le Coutre, care considera bilanțul o dovadă în scris a ceea ce deținea un agent economic, a angajamentelor pe care acesta și le-a asumat, precum și totalitatea capitalurilor proprii.
În România, cele dintâi lucrări cu tematică legată de contabilitate au fost cele traduse din alte țări, cum ar fi Germania și Franța. În 1828, o lucrare aparținând lui Dimitrie Jarca a fost publicată (Doppia Skriptura), aceasta fiind, de fapt, o traducere a unei lucrări a lui H. Jaclot, însă a reprezentat un impas, din cauza faptului că s-a încurcat bilanțul contabil cu balanța de verificare.
În țara noastră, cel care a pus bazele contabilității este considerat a fi Theodor Ștefănescu, acesta definind bilanțul în 1874, în lucrarea Curs de contabilitate în partidă dublă, ca fiind o reflectare aproape perfectă a tuturor evenimentelor desfășurate în trecut, dar poate juca și rolul unui ghid pentru toate acțiunile ce se vor desfășura în viitor. Următoarea lucrare importantă aparținând unui român a fost cea a lui Constantin Petrescu, Contabilitate și administrație, în care autorul aprecia că bilanțul poate fi o modalitate foarte bună prin care se poate determina situația economică a unui agent economic prin concordanța realizată între conturile contabile și concluziile reieșite din inventariere, arătând în plus și cum s-a terminat exercițiul financiar.
În anul 1937. a apărut o altă lucrare ce a avut ca autor un român, și anume Pravila comerțială a lui Emanoil Ion Nichifor, el punând problema întocmirii acestui instrument financiar anual, în acest mod putând să se cunoască stadiul în care se aflau bunurile și capitalurile. Cu toate acestea, cel dintâi care a propus întocmirea bilanțului la sfârșitul exercițiului financiar a fost Simon Stevin la începutul secolului al XVII-lea. În anul 1947, I. N. Evian susține unicitatea bilanțului, considerându-l singura sursă de informații cu ajutorul căreia se poate determina situația economică în care se află întreprinderea la momentul întocmirii bilanțului contabil.
Un alt român care și-a exprimat opinia cu privire la bilanț a fost și C. G. Demetrescu, el afirmând că bilanțul este alcătuit din două părți, activ și pasiv, regăsindu-se în acesta toate rezultatele dobândite până la o anumită dată. În 1997, bilanțul este definit ca un document contabil, prin care se pot afla detalii legate de situația economică a unei entități, menținându-se componența sa, partea de active fiind reprezentată de tot ceea ce deține entitatea, aici fiind incluse și creanțele, iar cea de pasiv cuprinzând orice angajament al entității respective. Datorită alcătuirii din două părți a bilanțului contabil, mai exact din activ și pasiv, suma activelor trebuie să fie neapărat egală cu cea a pasivului. În ceea ce privește ordinea elementelor din componența bilanțului, aceasta este una fixă, activul fiind aranjat în ordinea ascendentă a disponibilităților, iar pasivul în ordinea descendentă a exigibilității elementelor care intră în alcătuirea acestuia.
Diferitele definiții s-au născut și din cauza divergențelor de opinie legate de geneza acestui instrument financiar. Dacă unii autorii consideră bilanțul ca fiind o sinteză a repetatelor egalități de schimb, cu ajutorul căruia se poate determina organizarea, gruparea în întregime a bunurilor, alții îl consideră tot o sinteză, dar de data aceasta a inventarului, fiind reprezentat de conturi.
În timp, s-a dezvoltat idea conform căreia obiectivul bilanțului este de a oferi informații legate de poziția financiară. Sintagma de poziție financiară a dobândit o multitudine de accepții și sensuri și datorită faptului că, deseori, bilanțul a fost definit prin prisma acesteia, mai exact, a fost definit ca imagine, reflectare a poziției financiare.
O primă definiție a poziției financiare este cea dată de F.A.S.B. în S.F.A.C. 5, Recognition and Measurement în Financial Statements of Business Enterprises potrivit căreia poziția financiară furnizează informații atât despre activele, datoriile și capitalul propriu al unei entități, cât și despre legăturile dintre acestea la o anumită dată. Legat de această definiție, I. N. Frank a evidențiat faptul că numărul foarte mare al celor care utilizează situațiile financiare poate da naștere unui număr tot la fel de mare de opinii, în ceea ce privește poziția financiară.
Cu alte cuvinte, se poate afirma că poziția financiară a unei entități este dată de totalitatea resurselor economice deținute de entitatea în cauză, de alcătuirea pecuniară a activelor, a datoriilor și a capitalului propriu, de caracterul lichid și de cel solvabil al bunurilor întreprinderii, precum și de posibilitatea de a face față tuturor schimbărilor mediului în care activează. Mai exact, potrivit I.A.S. 1 Prezentarea situațiilor financiare, bilanțul contabil are ca scop principal înfățișarea exactă a tuturor informațiilor legate de poziția financiară a unei entități. Tocmai din acest motiv, bilanțul contabil mai este cunoscut și sub denumirea de situația poziției financiare.
Ca o concluzie, bilanțul contabil poate fi considerat un mijloc de prezentare a bunurilor economice din punctul de vedere al valorii pe care acestea o au, metodele prin care s-au constituit, din care provin, dar și rezultatele la care a ajuns un agent economic în urma desfășurării unei activități cu caracter economic la o anumită dată. Bilanțul este un document cu caracter oficial, care garantează crearea unei imagini precise, transparente despre situația în care se află bunurile agentului economic, fiind, în același timp, și o reflectare a poziției financiare datorită faptului că furnizează informațiile necesare pentru a se hotărî dacă întreprinderea este capabilă să dea naștere la fluxuri de numerar ulterioare și, de asemenea, dacă prezintă necesități în ceea ce privește obținerea vreunui credit, urmărindu-se și dacă entitatea poate respecta angajamentul de a-l achita. Așa cum afirmă și Octavian Lungu, bilanțul trebuie să fie sincer, transparent, precis, fiind ca o oglindă economică a ,.`:întreprinderilor, care desfășoară diverse activități, dar și un procedeu de bază utilizat în contabilitate pentru a se putea prezenta în scris, având rolul unei dovezi scrise, atât bunurile deținute, cât și obligațiile care îi revin unui agent economic. Se mai poate afirma faptul că prin intermediul bilanțului se poate prezenta bogăția acumulată de către același agent economic la încheierea unui exercițiu contabil, având ca scop principal prezentarea unei fotografii a poziției financiare.
Funcțiile și principiile de întocmire a bilanțului contabil
Prin datele ce le conține bilanțul, acesta îndeplinește trei funcții principale: de generalizare a informațiilor contabile, de informare, de analiză.
Bilanțul contabil preia informațiile din fiecare cont (prin intermediul balanței de verificare), le grupează, le sistematizează si le centralizează după natura lor, oferind informații sintetice privind: mijloacele economice (activele patrimoniale), sursele economice (pasivele patrimoniale) și veniturile și cheltuielilor (procesele economice). Ca urmare a funcției de generalizare, spunem ca bilanțul contabil este un document de sinteză.
Bilanțul contabil furnizează informații extrem de importante referitoare la patrimoniul societății comerciale, care atât conducerii, cât mai ales terților: bănci, furnizori, clienți, acționari își pot forma o imagine clară asupra modului în care se asigură principiile gestiunii economice: mărimea și structura mijloacelor economice, în ce măsură acestea sunt finanțate din surse proprii sau împrumutate, rezultatul obținut (profit/pierdere). Având aceste informații, conducerea poate adopta decizii pentru activitatea din perioada următoare, iar utilizatorii externi pot hotărî dacă își continuă colaborarea cu societatea comercială respectivă. Ca urmare a funcției contabile spunem ca bilanțul contabil este un document de raportare contabilă.
Funcția de analiză decurge din primele două funcții. Ea se bazează pe evidențierea indicatorilor esențiali ce reflectă activitatea economico-financiară a societății comerciale, pe evidențierea factorilor de influență a fenomenelor proceselor economice și a mărimii acestei influențe. Practic, funcția de analiză reflectă cel mai bine rolul si importanța bilanțului în cadrul sistemului informațional economic dintr-o societate comercială. Ca urmare a acestei funcții, spunem că bilanțul contabil este un document de analiză contabilă.
Indiferent de conținutul bilanțului proiectat, de natura activității a carei situație o reflectă sau de timpul la care se referă, la întocmirea lui este necesar să se respecte o serie de reguli și principii, care să-i asigure un conținut real și o funcționalitate eficientă în procesul de administrare a patrimoniului. Standardele naționale de contabilitate sunt elaborate în așa mod, încât rapoartele financiare, fiind întocmite în baza acestora, trebuie să reflecte obiectiv situația patrimonială. Dacă pentru constatarea, prezentarea, evaluarea sau dezvăluirea unor poziții nu există standardul național de contabilitate respectiv, obiectivitatea prezentării informațiilor se asigură prin aplicarea unor metode speciale, admise spre utilizare de politica de contabilitate, care garantează esențialitatea, siguranța, comparabilitatea și accesibilitatea informației.
Principiile care stau la baza întocmirii bilanțului contabil, sunt: principiul întocmirii bilanțului pe baza informațiilor existente în documentele primare; principiul întocmirii bilanțului pe baza informatiilor prelucrate de sistemul conturilor; principiul întocmirii bilanțului pe baza inventarierii patrimoniului; principiul întocmirii bilanțului pe baza calculației costurilor și a rezultatului exercițiului; omogenizarea prin evaluare a elementelor patrimoniale.
Prin geneză, conținut și funcție, bilanțul contabil este un model contabil, astfel că baza de plecare la întocmirea lui o constituie documentele justificative. Legătura dintre aceste documente primare sau justificative și bilanț se realizează prin intermediul sistemului de conturi. Înregistrarea contabilă reprezintă o grupare cronologică și sistematică a documentelor în cadrul conturilor sintetice și analitice. În aceste condiții, caracterul real al bilanțului se determină în primul rând, prin reflectarea complexă și calitativă a operațiilor economice și financiare în documente, implicit prin înregistrarea acestora în sistemul de conturi.
Între bilanț și sistemul de conturi există o legătură directă în sensul că, plecându-se de la bilanțul contabil la începutul perioadei, prin intermediul sistemului de conturi se va ajunge în cele din urmă la bilanțul de la sfârșitul perioadei. Întocmirea bilanțului contabil presupune și folosirea mecanismului partidei duble în construirea și prezentarea indicatorilor bilanțieri. În acest sens se au în vedere relațiile de echilibru și control dintre activ și pasiv, debit și credit, chltuieli și venituri, conturi sintetice și analitice, înregistrarea cronologică și sistematică.
Inventarul reprezintă documentul în care sunt enumerate și descrise cantitativ și valoric mijloacele, creanțele și angajamentele unității, existente la un moment dat. Inventarul poate fi inventar scriptic, obținut după datele din soldurile conturilor sau faptic, obținut prin observarea și înregistrarea elementelor patrimoniale. Acesta din urma are rolul de a evidenția existența reală cantitativă și calitativă a valorilor înregistrate în conturi. Analizat prin prisma relațiilor sale informaționale cu bilanțul, inventarul evidențiază la un moment dat în expresie bănească, mărimea elementelor patrimoniale sub forma mijloacelor, creanțelor și a datoriilor.
Principiul delimitării pe locuri de gestiune a cheltuielilor și veniturilor constă în aceea că fiecare cheltuială este evidențiată pe locul de gestiune care a ocazionat-o, iar în continuare recuperată prin rezultatul obținut (produs, lucrare, serviciu). Alături de stabilirea cât mai exactă a cheltuielilor și veniturilor, din contabilitatea financiară, calculația costurilor prin contabilitatea de gestiune reprezintă un instrument de delimitare a rezultatelor pe verigi organizatorice interne ale societății și pe obiecte de calculație în general.
Elementele care se măsoară și se evidențiază prin bilanț pot fi atât stocurile și soldul miljloacelor bănești, creanțe, capitaluri, rezerve, obligații și credite la un moment dat, cât și fluxuri de venituri și cheltuieli. Prin structura sa, bilanțul oglindește într-o formă integrată fluxurile materiale și financiare specifice. Omogenizarea acestor elemente se poate realiza prin exprimarea lor în etalon monetar.
Prezentarea bilanțului în România
Potrivit Ordinului nr. 1802/2014 entitățile se grupează în microentități, entități mici, entități mari și mijlocii în funcție de marime astfel: microentitățile nu depășesc limitele a cel puțin doua din urmatoarele criterii: totalul activelor: 350.000 Euro; cifra de afaceri netă: 700.000 Euro; numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 10; entitățile mici nu se încadrează în categoria microentităților și nu depășesc limitele a cel puțin două criterii: totalul activelor: 4.000.000 Euro; cifra de afaceri netă: 8.000.000 Euro; numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50; entitățile mijlocii și mari depășesc limitele a cel putin două din urmatoarele criterii: totalul activelor: 4.000.000 Euro; cifra de afaceri netă: 8.000.000 Euro; numărul mediu de salariați în cursul exercițiului financiar: 50.
Contabilitatea se ține în limba română și în moneda națională.
Prin două exerciții financiare consecutive se întelege exercițiul financiar precedent celui pentru care se întocmesc situațiile financiare anuale și exercitiul financiar curent, pentru care se întocmesc situațiile financiare anuale.
În capitolul 2 al Ordinului nr. 1802/2014, intitulat Dispoziții și principii generale, ne specifică faptul că principalul obiectiv al situațiilor financiare îl constituie furnizarea de informații despre poziția și performanța financiară și fluxurile de trezorărie ale firmei, utile tuturor utilizatorilor.
Activele, capitalurile proprii și datoriile sunt principalele elemente legate de evaluarea poziției financiare. Un activ este recunoscut în contabilitate și prezentat în bilanț atunci când poate realiza un beneficiu economic viitor și poate fi evaluat în mod credibil. Datoria este o obligație a entității.
Situațiile financiare descriu fenomenele economice în cuvinte și cifre. Pentru a fi completă, o descriere trebuie să includă toate informațiile necesare.
Bilanțul și situația financiară a întreprinderii
Normalizarea și armonizarea sistemelor contabile sunt procese care se întrepătrund și se completează reciproc. Pe plan internațional, normalizarea vizează conceperea normelor, aceasta realizându-se prin Comitetul de Standarde Internaționale de Contabilitate (International Accounting Standards Committee). Concentrarea eforturilor Uniunii Europene s-a concretizat prin elaborarea de directive, fiecărui stat revenindu-i obligația încorporării acestora în legislația proprie.
Directiva a IV-a, elaborată la 25 iulie 1978 și revizuită la 8 noiembrie 1990, a vizat cu predilecție coordonarea dispozițiilor naționale referitoare la structura și conținutul conturilor anuale, și ale raporturilor de gestiune, normele de evaluare a elementelor patrimoniale, cât și publicarea acestor documente pentru societăți de capitaluri (societăți anonime și societăți cu răspundere limitată). Statele membre au fost obligate să înscrie în legislația națională prevederi cu privire la aplicabilitatea acestei directive.
Directiva a VII-a are ca obiect conturile consolidate și a fost adoptată la 13 iunie 1983 de către Uniunea Europeană, fiind rezultatul studiilor pe plan internațional, a eforturilor de normalizare și de uniformizare în elaborarea și prezentarea conturilor consolidate.
Comitetul Internațional pentru Standarde de Contabilitate a luat ființă în 1973, având ca obiectiv principal dezvoltarea standardelor de contabilitate printr-un proces rațional care vizează evaluarea, prezentarea și comunicarea imformațiilor privind situațiile financiare ale întreprinderii. Obiectivul documentelor de sinteză este să furnizeze o informare privind situația financiară, performanța și evoluția situației financiare.
Fac obiectul definirii cadrului I.A.S.C. elementele care compun situațiile financiare legate direct de bilanț astfel: activele sunt resurse asupra cărora întreprinderea exercită un control (ele provin din elementele trecute și sunt menite de a genera avantaje economice viitoare); pasivele sunt obligații actuale ale întreprinderii generate de evenimente trecute și care antrenează cu ocazia plății o ieșire de resurse ce comportă un avantaj economic.
Caracteristic întreprinderilor americane este faptul că nu au obligația întocmirii unui bilanț (balance sheet) conform unui cadru sau unei scheme standardizate. Bilanțul contabil poate fi prezentat fie în format vertical, în listă simplă, fie în format orizontal.
Reglementarea contabilă britanică nu conține un plan de conturi normalizat, scheme de înregistrări și de ținere a jurnalelor și registrelor contabile obligatorii. Dispozițiile legii societăților comerciale se aplică numai societăților pe acțiuni (P.L.C.) și celor cu răspundere limitată (L.T.D.), cărora li se impune să prezinte acționarilor și să publice bilanțul, contul de profit și pierdere și anexa. În vederea unei corecte informări a publicului, Bursa a emis o serie de reguli specifice pentru societățile ale căror titluri sunt înscrise. Se utilizează cu precădere modelul de bilanț vertical.
În Franța, primii pași spre o normalizare contabilă riguroasă apar începând cu anul 1939. Adoptarea la 27.04.1982 a Planului Contabil General a condus la elaborarea planurilor contabile particulare (care vizează organisme specifice) și a planurilor contabile profesionale (care vizează sectoarele profesionale). În conformitate cu prevederile P.C.G. 1982, întreprinderile au posibilitatea să prezinte unul dintre următoarele trei sisteme: sistemul de bază (B) comportă dispoziții contabile minimale de care trebuie să țină cont întreprinderile mari și mijlocii; sistemul abreviat sau simplificat (A) vizează întreprinderile de dimensiune modestă, care nu justifică recursul la sistemul de bază; sistemul dezvoltat (C) propune documente mai complete care scot în evidență analiza datelor necesare studiului gestiunii întreprinderii.
Raportarea financiară în Uniunea Europeană
Întreprinderilor cu sediul juridic în statele membre ale Uniunii Europene li se impune să-și prezinte situațiile financiare în conformitate cu cerințele Comisiei Europene, în special cu cele ale Directivelor a IV-a și a VII-a privind Dreptul Societăților Comerciale.
Norma I.A.S. 1 vizează prezentarea conturilor individuale și a conturilor consolidate. Ea se aplică întreprinderilor sectoarelor concurențiale, al căror scop este obținerea de beneficii, inclusiv întreprinderilor sectorului public. Pentru organismele cu scop nelucrativ sau pentru unele entități ale sectorului public, norma sugerează modificarea denumirilor anumitor componente ale situațiilor financiare sau ale anumitor rubrici.
Denumirea de situații financiare anuale este preluată din Standardele Internaționale de Contabilitate. În Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene, prin conturile anuale se înțelege bilanțul, contul de profit și pierdere și notele explicative.
Fiind un complex de documente de sinteză, situațiile financiare anuale trebuie să dea o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare și asupra rezultatelor obținute de unitatea patrimonială.
Situațiile financiare anuale sunt obligatorii, inclusiv în situația fuziunii, divizării sau încetării activității, în condițiile legii. Pentru regiile autonome, societățiile comerciale și companiile naționale în care statul deține cel puțin 20% din capitalul social, precum și pentru celelalte persoane juridice, Ministerul finanțelor publice poate stabili întocmirea și depunerea situațiilor financiare și la alte perioade decât cele menționate, în cadrul exercițiului financiar.
Conform Reglementărilor contabile armonizate cu Directivele Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, aprobate prin ordin al Ministrului finanțelor publice, situațiile financiare anuale se compun din: bilanț; cont de profit și pierdere; situația modificărilor capitalului propriu; situația fluxurilor de trezorerie; politici contabile; note explicative.
Persoanele juridice care nu îndeplinesc criteriile stabilite pentru aplicarea reglementărilor armonizate întocmesc situații financiare anuale simplificate, armonizate cu Directivele Europene, compuse din: bilanț; cont de profit și pierdere; politici contabile; note explicative.
Societățile comerciale încadrate prin reglementări speciale în categoria microîntreprinderilor aplică reguli contabile specifice, aprobate prin ordin al Ministrului finanțelor publice, situațiile financiare fiind compuse din bilanț și cont de profit și pierdere. Situațiile financiare anuale trebuie însoțite de raportul administratorilor.
În cazul instituțiilor publice, situațiile financiare se întocmesc trimestrial și anual și sunt compuse din bilanț, cont de execuție bugetară și anexe.
Exercițiul financiar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie. Excepția apare în primul an de activitate, când acesta începe la data înființării, respectiv a înmatriculării persoanelor juridice la Registrul Comerțului, potrivit legii. La propunerea Ministerului Finanțelor Publice, Guvernul poate aproba ca exercițiul financiar să înceapă și să se încheie și la alte date decât cele prevăzute anterior.
Întocmirea situațiilor financiare anuale trebuie să fie precedată obligatoriu de inventarierea generală a elementelor de activ și pasiv și a celorlalte bunuri și valori aflate în gestiune și administrare, potrivit normelor emise în acest scop de către Ministerul finanțelor publice.
După întocmirea situațiilor financiare anuale (inclusiv cele întocmite cu ocazia fuziunii, divizării sau încetării activității), acestea sunt supuse auditului financiar, care se efectuează de către auditorii financiari, persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii.
Situațiile financiare anuale se păstrează timp de 50 de ani. În cazul încetării activității, situațiile, împreună cu registrele și celelalte documente se predau la arhivele statului, în conformitate cu prevederile legale în materie.
Situațiile financiare se întocmesc în 3 exemplare. Pentru asigurarea informațiilor destinate sistemului instituțional al statului, un exemplar se depune la Direcția Generală a Finanțelor Publice județene, respectiv a municipiului București, în termenele prevăzute de lege. Instituțiile publice și celelalte persoane juridice, ai căror conducători au calitatea de ordonator de credite, depun un exemplar din situațiile financiare trimestriale și anuale la organul ierarhic superior, la termenele stabilite de acesta.
Ministerele, celelalte organe ale administrației publice centrale, autoritățiile publice și unitățile administrativ-teritoriale ai căror conducători au calitatea de ordonator principal de credite, depun la Ministerul finanțelor publice un exemplar din situația financiară trimestrială și anuală, potrivit normelor și la termenele stabilite de acesta.
Situațiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a poziției financiare, performanței, modificărilor capitalului propriu și fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii pentru respectivul exercițiu financiar.
Situațiile financiare anuale
Bilanțul unei întreprinderi și contul de profit și pierdere al acesteia pot fi dezvoltate cu orice element de activ sau pasiv, venit sau cheltuială, care nu este prevăzut în formatul adoptat. Structura acestora însă nu poate fi modificată de la un exercițiu la altul. Derogările se admit doar în cazuri excepționale, dar orice derogare trebuie prezentată în notele explicative, împreună cu motivele care au determinat-o.
Forma și conținutul situațiilor financiare ale întreprinderii
Elementele din bilanț și contul de profit și pierdere indicate cu numere arabe pot fi cumulate într-un singur element în situațiile financiare ale unei întreprinderi, dacă: valorile individuale nu sunt semnificative pentru evaluarea poziției financiare și a performanței întreprinderii pentru exercițiul financiar respectiv; cumularea îmbunătățește claritatea prezentării; valorile individuale ale oricăror elemente combinate în acest fel vor fi prezentate in notele explicative.
În situația în care valorile corespunzătoare exercițiului financiar curent și precedent, înscrise în bilanț și în contul de profit și pierdere, nu sunt comparabile, cele aferente exercițiului precedent trebuind retratate corespunzător, pentru a se asigura comparabilitatea. Rezultatele retratării, motivele pentru care a fost făcută și modalitatea de efectuare a acesteia trebuie prezentate în notele explicative.
Reglementări referitoare la bilanț
Bilanțul a pătruns în lumea teoriei și practicii economice ca un model de sintetizare la un moment dat, în expresie bănească, a relațiilor de echilibru dintre activul și pasivul patrimoniului, privit în totalitatea și structuralitatea sa, funcția sa de bază fiind aceea de stabilire a situației patrimoniului. Ulterior, funcția și conținutul au fost lărgite și cu cea de evaluare a rezultatului financiar, ca element component al situației patrimoniului.
Conceperea bilanțului ca model de calcul și descriere a situației patrimoniului reprezintă accepțiunea cea mai des întâlnită în literatura de specialitate. În prezent, bilanțul dobândește noi valențe, fiind analizat și promovat ca un model de reprezentare a situației, mișcării transformării patrimoniului. Bilanțul a fost conceput și structurat ca un set de modele, fiind denumit și „contul general al patrimoniului.
În cazul în care un element de activ sau o datorie este în relație cu mai mult de un alt element bilanțier, relația sa cu celelalte elemente trebuie prezentată fie sub sub elementul la care apare, fie în notele explicative, dacă prezentarea sa este esențială pentru înțelegerea conturilor anuale.
Acțiunile proprii și cele deținute în filiale vor fi prezentate distinct la posturile prevăzute pentru acestea.
Toate angajamentele sub forma garanțiilor, girurilor și ipotecilor de orice fel, în cazul în care îndeplinesc condițiile pentru a fi recunoscute în bilanț ca active sau datorii, trebuie prezentate în mod clar în notele explicative. Pentru orice garanție semnificativă care a fost constituită trebuie făcută o prezentare detaliată, făcându-se totodată distincție între diversele tipuri de garanții recunoscute de legislația română și între acestea și cele pe care legea română nu le recunoaște.
Pentru fiecare element care se prezintă în cadrul postului Active imobilizate trebuie furnizate următoarele informații în notele explicative: valorile corespunzătoare elementului, la deschiderea și închiderea exercițiului financiar; mișcările ocazionate de modificarea valorii în cursul exercițiului, intrări, ieșiri și transferuri.
Valorile corespunzătoare elementelor vor fi determinate pe baza următoarelor criterii: costul de achiziție; costul de producție; oricare alt criteriu dintre următoarele: costul istoric, reevaluarea imobilizărilor corporale, conform cu reglementările legale în vigoare, evaluarea prin metode care sunt destinate să țină seama de inflație, utilitatea bunului, starea acestuia și prețul pieței, fără a se ține seama de amortizare și de provizioanele pentru depreciere.
Pentru fiecare activ imobilizat se vor prezenta următoarele: valoarea amortizării cumulate și a provizioanelor pentru depreciere la începutul și sfârșitul exercițiului; valoarea amortizării cumulate și a provizioanelor pentru depreciere referitoare la exercițiul financiar respectiv; valoarea ajustărilor efectuate cu privire la amortizări și provizioane pentru depreciere în cursul exercițiului, ca urmare a ieșirii de active imobilizate din patrimoniu; valoarea ajustărilor efectuate asupra amortizărilor și provizioanelor pentru depreciere care privesc exercițiile anterioare.
În cazul în care în primul exercițiu financiar de aplicare a acestor reglementări costul de achiziție sau costul de producție al unui activ nu este cunoscut și nu există informații privind prețurile sau cheltuielile necesare pentru determinarea lui sau în cazul în care astfel de informații nu pot fi obținute fără cheltuieli sau întârzieri nejustificate, costul de achiziție sau costul de producție va fi reprezentat de valoarea justă atribuită activului. Această situație va fi prezentată la începutul exercițiului financiar.
Drepturile asupra imobilizărilor și alte drepturi similare vor fi prezentate la elementele bilanțiere corespunzătoare.
Cheltuielile efectuate în cursul exercițiului financiar, dar care se referă la un exercițiu ulterior, se vor prezenta la postul bilanțier Cheltuieli în avans. Veniturile angajate figurează la Creanțe.Veniturile recunoscute înainte de data închiderii exercițiului, dar care se referă la un exercițiu financiar ulterior, se vor prezenta la Venituri în avans. Cheltuielile angajate sunt înscrise la Datorii.
Un provizion va fi recunoscut numai în momentul în care: o întreprindere are o obligație curentă (legală sau implicită) generată de un eveniment anterior; este probabil ca o ieșire de resurse care să afecteze beneficiile economice să fie necesară pentru a onora obligația respectivă; poate fi realizată o bună estimare a valorii obligației. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, nu trebuie recunoscut un provizion.
Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli nu pot avea drept scop corectarea valorilor elementelor de activ, iar suma lor trebuie corelată strict cu riscurile și cheltuielile previzibile. Provizioanele care figurează în bilanț la postul Alte provizioane trebuie prezentate în notele explicative în măsura în care acestea sunt semnificative.
Întocmirea situațiilor financiare
Un set complet de situații financiare include bilanțul, contul de profit și pierdere, situația modificărilor capitalului propriu, situația fluxurilor de numerar și notele. Standardul I.A.S. 1 furnizează un ghid practic în ceea ce privește principiul continuității activității, angajamentele, permanența și pragul de semnificație.
Multe jurisdicții prescriu în legislație că responsabilitatea întocmirii situațiilor financiare aparține directorilor și/sau conducerii întreprinderii. I.A.S. 1, paragraful 6 clarifică faptul că, responsabilitatea întocmirii și prezentării situațiilor financiare în conformitate cu I.A.S. aparține fie consiliului director sau de administrație, fie altui organism din conducerea societății. În consecință, responsabilitatea delegată presupune de asemenea, asumarea responsabilității în astfel de situații, cum ar fi: adoptarea de politici contabile adecvate, decizii în privința unor evaluări bazate pe judecată profesională și asigurarea oportunității raportării financiare.
Pentru a fi credibile, situațiile financiare trebuie sã îndeplinească o serie de caracteristici calitative: reprezentare fidelă; prevalența economicului asupra juridicului; neutralitatea; prudența; integralitatea.
Reprezentarea fidelă este realizată, în mod normal, dacă utilizatorii obțin informații care corespund cu realitatea economică pe care sunt fundamentate și dacă aceștia sunt informați cu privire la incertitudinile majore aferente recunoașterii si evaluării elementelor prezentate în situațiile financiare. Acestea trebuie prezentate în note. Contabilitatea trebuie să reflecte substanța economică a tranzacției și nu doar forma ei juridică.
Neutralitatea informației contabile se manifestă prin lipsa de influențe, pentru a fi credibilă.
Integralitatea presupune ca informația să fie completă în limitele rezonabile al epragului de semnificație și ale costului obținerii acelei informații.
I.A.S. 1, paragraful 38 impune prezentarea informațiilor numerice comparative cel puțin pentru perioada anterioară, în afară de cazul în care alte Standarde permit sau impun altceva.
I.A.S. 1, paragrafele 42 până la 52, conțin anumite prevederi generale pentru situațiile financiare. Acestea include: identificarea situațiilor (bilanț, situația fluxurilor de numerar, etc.), denumirea întreprinderii raportoare, moneda de raportare, data bilanțului și perioada contabilă, precum și orice schimbări ale acestora în decursul perioadei. Aceste prevederi sunt foarte clare și nu ar trebui să se întâmpine dificultăți în interpretarea sau aplicarea lor. I.A.S. 1, paragraful 52 încurajează întreprinderile să publice situațiile financiare anuale la șase luni de la data bilanțului. Chiar și atunci când aceasta nu reprezintă o obligație legală, este necesar ca situațiile financiare să fie publicate în decursul acestei perioade.
I.A.S. 1 nu impune folosirea unui bilanț standardizat (împărțit pe categorii), o astfel de abordare fiind substanțial influențată de domeniul de activitate în care întreprinderea își desfășoară activitatea. În practică, majoritatea întreprinderilor comerciale sau din industrie, ale căror operațiuni implică o viteză de rotație mare a activelor și datoriilor, prezintă un bilanț împărțit pe categorii (făcând distincția între fondul de rulment și elementele pe termen lung), deoarece o parte semnificativă a activelor și datoriilor societății respective va fi realizată pe parcursul unui ciclu de exploatare bine delimitat în timp (de exemplu, de 12 luni). Alte societăți, cum ar fi cele de construcții imobiliare, au prin comparație un ciclu de exploatare mai mare, iar în acest caz nu se așteaptă realizarea sau stingerea activelor și datoriilor acestora pe parcursul unei perioade de numai 12 luni. Astfel de întreprinderi nu prezintă, deseori, un bilanț împărțit pe categorii.
Alte întreprinderi, cum ar fi companiile de investiții și fondurile mutuale, dispun de active și datorii ce pot fi realizate aproape imediat, respectiv stinse într-o perioadă scurtă de timp și pot fi măsurate folosind valori juste. În aceste întreprinderi, realizarea activelor și stingerea datoriilor depinde în mare măsură de fluctuațiile valorii de piață și, prin urmare, distincția dintre elementele curente și elementele pe termen lung nu este considerată semnificativă, acest lucru fiind în contradicție cu modul în care este condusă afacerea.
I.A.S. 1, paragrafele 57 până la 65 se aplică doar situațiilor financiare ale întreprinderilor care prezintã în bilanț, ca și categorii separate, activele și datoriile curente sau pe termen lung. Elementele sunt clasificate ca fiind curente, dacă sunt utilizate pe parcursul unui singur ciclu de exploatare sau se așteaptă să fie realizate în timp de 12 luni de la data bilanțului. Decizia dacă un element este implicat în ciclul de exploatare poate impune un anumit grad de judecată profesională, dar nu intenționează să creeze necesitatea unei alegeri între ciclul de exploatare si perioada de 12 luni.
Privitor la prezentarea elementelor bilanțului, I.A.S. 1 adoptã o abordare în trei etape: cerințe privind prezentarea minimă (obligatorie) – I.A.S. 1 paragraful 66 prescrie structura minimă obligatorie a bilanțului; prezentarea detaliată (bazată pe judecată) – I.A.S. 1 paragraful 67 impune prezentarea elementelor suplimentare evidențiate separat, a titlurilor și a subtotalurilor din bilanț care, conform paragrafului 70, vor fi necesare în majoritatea cazurilor; sub-clasificare (încadrarea într-o anumită categorie este opțională, bazându-se pe judecată).
Standardul nu include un format standard al bilanțului. Prin urmare, conducerea poate folosi judecata profesională cu privire la prezentare în cele mai multe cazuri, cum ar fi utilizarea unui format orizontal sau vertical pentru bilanț, cât de detaliate urmează să fie sub-clasificările, precum și cu excepția unor cerințe minime impuse, ce informații vor fi prezentate în bilanț și ce informații vor fi prezentate în note. Deși nu este impusă prezentarea elementelor bilanțului într-o anumită ordine, paragraful 53 din I.A.S. 1 prevede că elementele trebuie prezentate în linii mari în ordinea lichidității acestora. Astfel, se crează alternativa de a ordona elementele din bilanț fie pornind de la cele curente și lichide, fie viceversa, ambele metode fiind folosite în practică și considerate adecvate.
Structura minimă trebuie detaliată prin prezentarea în bilanț a unor elemente, categorii sau subtotaluri suplimentare în cazul în care un alt Standard impune acest lucru sau când o astfel de prezentare este necesară, pentru prezentarea fidelă a poziției financiare a întreprinderii. De exemplu, I.A.S. 30 Prezentări în situațiile financiare ale băncilor și ale altor instituții financiare, prevede cerințe specifice pentru astfel de întreprinderi. Orice informații ce necesitã detalieri suplimentare celor deja efectuate pot fi raportate în note (de exemplu, evidențierea diferitelor clase de stocuri conform paragrafului 34 (b) din I.A.S. 2).
I.A.S. 1, paragraful 70 sugerează că apelarea la judecata profesională va putea duce la prezentări de elemente separate suplimentare. Luarea în considerare a naturii, lichidității și a pragului de semnificație al activelor, a funcției activelor și a valorii, naturii și duratei datoriilor va avea de multe ori ca efect prezentarea separată a activelor și a datoriilor curente și pe termen lung: activele și datoriile monetare și nemonetare; active și datorii de exploatare și financiare; provizioane și datorii purtătoare și nepurtătoare de dobândă. De exemplu, datorită naturii lor diferite, fondul comercial și alte active necorporale vor fi, de regulă, prezentate separat în bilanț, deși acest lucru nu este impus de I.A.S. 1.
I.A.S. 1, paragraful 71 prevede că activele și datoriile care diferă din punctul de vedere al naturii sau al funcției lor sunt câteodată evaluate pe baze diferite (de exemplu, clasele de terenuri și mijloace fixe evaluate la cost sau la valoarea justă în conformitate cu I.A.S. 16). În acest paragraf, se stipulează că utilizarea a diferite baze de evaluare impune prezentarea separată a acestora. Acolo unde activele au aceeași natură și funcție (de exemplu, clase de stocuri evaluate utilizând diferite formule de cost în conformitate cu I.A.S. 1), aceste informații pot fi prezentate în notele de subsol.
Contul de rezultate
Dacă bilanțul contabil exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns în urma încheierii unui exercițiu financiar, contul de profit și pierderi reflectă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli care au determinat traiectoria evoluției întreprinderii.
Contul de profit și pierderi oferă informații asupra activității de producție, comercializare și financiară a firmei și cuprinde: cifra de afaceri; veniturile și cheltuielile grupate după natură și ordonate pe trei tipuri de activități: exploatare, financiară și excepțională; rezultatele (profit sau pierdere) degajate pe cele trei activități; rezultatul brut al exercițiului, impozitul pe profit și rezultatul net. Activitatea de exploatare (de bază) face referire la sectoarele: industrial, investițional, comercial și cel al prestărilor de servicii; activitatea financiară face referire la participațiile la capitalul altor societăți și alte actțiuni de plasament pe piața monetară și financiară, formând împreună activitatea curentă a întreprinderii; activitatea excepțională generează o seamă de venituri și cheltuieli din operațiuni excepționale de gestiune, respectiv de capital ale firmei.
Anexa la bilanț. Raportul de gestiune
Anexa la bilanț constituie un document contabil de sinteză, care contribuie la obținerea unei imagini fidele a conturilor anuale. Se prezintă sub forma unui set de situații financiare cuprinzând informații complementare și explicative în raport cu bilanțul și contul de rezultate, precum și de prezentare sub formă de text privind regulile și metodele contabile utilizate.
Raporul de gestiune este documentul bilanțier utilizat pentru intrepretarea analitică a situației patrimoniului, respectiv a evoluției situației financiare și a rezultatului, servind la degajarea informației bilanțiere privind situația patrimoniului și evoluția sa previzibilă; evenimentele deosebite intervenite în activitatea unității patrimoniale, după încheierea exercițiului; participațiile la capitalurile altor unități; activitatea și rezultatele de ansamblu ale sucursalelor și subunităților proprii; activitatea de cercetare, dezvoltatre și alte referiri cu privire la activitatea desfășurată, care sunt considerate ca fiind necesare pentru a fi înscrise în raportul de gestiune.
În același timp, raportul de gestiune răspunde necesităților informaționale ale partenerilor de afaceri din afara întreprinderii, unități economice sau instituții financiar-bancare, în scopul fundamentării unor eventuale acțiuni de cooperare cu întreprinderea în cauză.
Situația modificărilor capitalului propriu
Situația modificărilor capitalului propriu reprezintă o componentă separată a situațiilor financiare ale întreprinderii, prezentând detaliat toate variațiile pe care capitalurile proprii le-au suferit pe perioada unui exercițiu financiar. Pe baza informațiilor furnizate de acest document se poate analiza capacitatea de menținere a capitalului și profitul sau pierderea întreprinderii.
Situația modificărilor capitalului propriu trebuie să evidențieze: profitul net sau pierderea netă a perioadei; fiecare element de venit sau cheltuială, câștig sau pierdere care este recunoscut direct în capitalul propriu și totalul acestor elemente; efectul cumulativ al modificărilor politicilor contabile și corecția erorilor fundamentale.
Întreprinderile trebuie să prezinte fie în situația modificărilor capitalurilor proprii, fie în notele explicative: tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuțiile către aceștia; soldul profitului cumulat sau al pierderii cumulate la începutul perioadei și la data bilanțului și modificările pe parcursul perioadei; o reconciliere între valoarea contabilă a fiecărei categorii de capital propriu la începutul și la sfârșitul perioadei, prezentând distict fiecare modificare.
Tabloul fluxurilor de numerar
Tabloul fluxurilor de numerar este un document financiar util în explicarea variației patrimoniului întreprinderii în cursul exercițiului, oferind informații privind modul în care au fost finanțate și cum au fost utilizate resursele financiare.
Fluxurile de numerar sunt analizate în funcție de natura activității: de exploatare; de investiție; de finanțare.
Notele explicative
Notele explicative conțin informații suplimentare relevante pentru necesitățile utilizatorilor în ceeea ce privește poziția financiară și rezultatele obținute. Trebuie prezentate într-o manieră sistematică, fiecare element semnificativ al bilanțului fiind însoțit de o trimitere la nota care cuprinde informații legate de acel element.
În cadrul situațiilor finaciare se vor prezenta următoarele note explicative: active imobilizate; provizioane pentru riscuri și cheltuieli; repartizarea profitului; analiza rezultatului din exploatare; situația creanțelor și datoriilor; principii, politici și metode contabile; acțiuni și obligațiuni; informații privind salariații, administratorii și directorii; exemple de calcul și analiză a principalilor indicatori economico-financiari; alte informații.
Raportul administratorilor
Consiliul de administrație elaborează pentru fiecare exercițiu financiar un raport care trebuie să conțină: analiza fidelă a evoluției activității întreprinderii pe durata exercițiului financiar și a situației sale la încheierea acestuia; valoarea dividendelor propuse; informații privind evenimente importante survenite care au afectat întreprinderea; informații asupra evoluției probabile a activității întreprinderii; informații asupra activităților din domeniul cercetării și dezvoltării; informații privind acțiunile; numele și pregătirea profesională a fiecărui administrator; politica privind protecția mediului.
Acest raport se aprobă de către Consiliul de Administrație și trebuie semnat de către președintele acestuia.
Informații ce trebuie prezentate în bilanț
O subclasificare și o prezentare suplimentară a informațiilor se impune în conformitate cu I.A.S. 1, paragrafele 72 și 74. În următoarele trei situații, rămâne la latitudinea conducerii dacă aceste informații suplimentare vor fi prezentate în bilanț sau în note: subclasificările impuse de alte Standarde (de exemplu, I.A.S. 16, paragraful 37) și pragul de semnificație al elementelor (I.A.S. 1, paragraful 29); subclasificări pentru creanțe și obligații comerciale rezultate din tranzacții cu părți afiliate (așa cum au fost definite de I.A.S. 24, paragraful 5); prezentarea informațiilor referitoare la elemente de capital.
Prevederi referitoare la auditarea situațiilor financiare
Situațiile financiare anuale ale întreprinderii vor fi auditate de auditori financiari, în conformitate cu reglementările naționale privind auditul financiar.
Auditorul financiar se va asigura că situațiile financiare întocmite sunt în conformitate cu prevederile Legii Contabilității nr. 82/1991, republicată și cu cele cuprinse în volumele 1, 2 și 3. De asemenea, trebuie verificat dacă informațiile din raportul administratorilor corespund cu cele din situațiile financiare întocmite pentru același exercițiu financiar, pe baza procedurilor de audit prevăzute de Standardul Internațional de Audit nr. 720.
Societățile comerciale care nu vor opta pentru aplicarea I.A.S. 29, a oricărui alt Standard Internațional de Contabilitate sau a Normelor privind consolidarea conturilor, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor nr. 772/2000, vor avea opinii de audit cu rezerve.
Aprobarea și depunerea situațiilor financiare și a raportului anual al întreprinderii
Cu minimum 15 zile înaintea Adunării Generale a Asociațiilor sau Acționarilor, la care se discută și se aprobă situațiile financiare anuale, întreprinderea are obligația: să trimită o copie de pe situațiile financiare anuale ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administrație, împreună cu raportul administratorilor și raportul auditorilor asupra situațiilor financiare respective, denumite generic raport anual, tuturor asociaților sau acționarilor; să notifice tuturor asociaților sau acționarilor că raportul anual este disponibil la întreprindere, gratuit, la cerere.
Situațiile financiare ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administrație, însoțite de raportul administratorilor pentru exercițiul financiar respectiv, precum și raportul auditorilor vor fi supuse spre aprobare de către Adunarea Generala a Asociaților sau Acționarilor.
O copie de pe situațiile financiare ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administrație, o copie de pe raportul administratorilor pentru exercițiul financiar respectiv și o copie de pe raportul auditorilor asupra situațiilor financiare vor fi transmise de Consiliul de Administrație în termenul prevăzut de lege, Direcției teritoriale a Ministerului finanțelor publice la care întreprinderea este înregistrată.
În conformitate cu prevederile legii societăților comerciale, o copie de pe situațiile financiare ale întreprinderii, aprobate de Consiliul de Administrație și de asociați sau acționari, o copie de pe raportul administratorilor pentru exercițiul financiar respectiv, precum și de pe raportul auditorilor situațiilor financiare vor fi trimise de Consiliul de Administrație în termenul prevăzut de lege la Registrul Comerțului.
Potrivit legii societăților comerciale, Consiliul de Administrație se va asigura că situațiile financiare ale întreprinderii, raportul administratorilor și raportul auditorilor sunt publicate în Monitorul Oficial al României, partea a IV-a, în termenul prevăzut de lege.
Situațiile financiare anuale simplificate
Situațiile financiare anuale simplificate se semnează de către persoana responsabilă pentru întocmirea acestora, de președintele Consiliului de Administrație și trebuie aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor sau Asociaților. Conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acționarii sau asociații aprobă distribuirea profitului în Adunarea Generală anuală.
CAPITOLUL AL II-LEA
TIPURI DE BILANȚ. ANALIZA INDICATORILOR ECONOMICO-FINANCIARI
Clasificarea și conținutul bilanțului contabil
Bilanțul contabil conține diverse și importante informații despre bunurile economice ale întreprinderii și sursele lor de provienență. În literatura economică se evidențiază mai multe feluri de bilanțuri, care pot fi clasificate după criteriile: statutul juridic al întreprinderii; perioada de întocmire; sfera de cuprindere a elementelor patrimoniale.
După statul juridic al întreprinderii se deosebesc: bilanțul contabil inițial, bilanțul contabil curent, bilanțul contabil final. Bilanțul contabil inițial se întocmește la înființarea întreprinderii, când fondatorii își pun la dispoziție mijloace materiale și bănești în vederea realizării scopului pentru care a fost creată. Aceste valori sunt enumerate și precizate în inventarul de constituire a întreprinderii și din acesta prin intermediul conturilor în bilanțul inițial în care sunt grupate după principiul dublei reprezentări. Bilanțul contabil curent se întocmește în cursul activității întreprinderii, la termenele impuse de legislația în vigoare. Acesta se întocmește pe baza situației din conturi, a soldurilor conturilor preluate ca posturi de bilanț. Bilanțul contabil final se întocmește în momentul cesionării activității de către întreprindere sau al lichidării ei.
După perioada de întocmire, deosebim: bilanțul anual și bilanțulintermediar. Bilanțul contabil anual se întocmește la sfârșitul anului pe baza datelor din conturi și presupune în mod obligatoriu verificarea prealabilă a realității acestora prin inventariere. Bilanțul contabil intermediar se întocmește și se prezintă la sfârșitul fiecărui trimestru.
După sfera de cuprindere a elementelor patrimoniale, avem următoarele tipuri de bilanț contabil: primar, consolidat și centralizat. Bilanțul contabil primar se consideră bilanțul contabil întocmit la nivel de întreprindere. Bilanțul contabil consolidat este întocmit la nivelul grupurilor de întreprinderi. Bilanțul contabil centralizat este întocmit la nivelul ministerelor, departamentelor, economiei naționale în ansamblu.
Procesul decizional în întreprinderi pe baza documentelor de raportare contabilă
Sistemul decizional al unei organizații reprezintă ansamblul deciziilor adoptate și aplicate în cadrul său, structurate corespunzător sistemului de obiective urmărite și configurației ierarhiei manageriale.
Decizia este principala componentă a sistemului decizional, fiind un element major al managementului. Unii autori consideră decizia ca fiind instrumentul spcific de exprimare cel mai important. În literatura de specialitate, decizia are o mulțime de definiții, date atât de specialiști autohtoni cât și străini. Pe baza informațiilor oferite de practica decizională, a analizei diferitelor puncte de vedere ale specialiștior, putem spune ca decizia este cursul de acțiune ales pentru realizarea unuia sau a mai multor obiective. Dacă analizăm această definiție, putem afirma faptul că decizia are, în mod obligatoriu mai multe elemente: unul sau mai multe obiecive, identificarea mai multor variante pentru atingerea obiectivelor, alegerea sau selectarea.
Procesul decizional, specific deciziilor mai complexe, implică un consum de timp notabil, care poate fi de ordinul zilelor sau chiar al saptămânilor, pe parcursul cărora se culege și analizează o anumită cantitate de informații, se stabilesc contacte umane și se cosultă mai multe persoane în vederea conturării situației decizionale. În esență, procesul decizional constă în ansamblul fazelor prin intermediul cărora se pregătește, adoptă, aplică și evaluează decizia managerilă.
Investigațiile întreprinse au relevat că elementele constitutive cheie ale situației decizionale sunt factorii primari ai deciziei manageriale, adică decidentul și mediul ambiant decizional. Decidentul este reprezentat de un manager sau un organism managerial care, în virtutea obiectivelor, sarcinilor, competențelor și responsabilităților circumscrise, adoptă decizia în situația respectivă. Mediul ambiant decizional constă în ansamblul elementelor endogene și exogene organizației, care alcătuiesc situația decizională, caracterizate pin manifestarea unor influențe directe și indirecte semnificative asupra conținutului și rezultatelor deciziei manageriale.
În procesul decizional, factorii primari ai deciziei intră în interdependențe, care se reflectă în caracteristicile situațiilor decizionale pe care le generează. În principal, pot exista trei situații: certitudine, caracterizată prin probabilitatea maximă de a realiza obiectivul urmărit utilizând modalitatea preconizată (elementele implicate în situația decizională sunt de tipul variabilelor controlabile, caracteristicile lor sunt cunoscute, iar evoluția lor poate fi anticipată cu precizie); incertitudine, când probabilitatea realizării obiectivului este mare, dar asupra manierei în care trebuie procedat există dubii serioase (asemenea situații implică un mare număr de variabile, cu puține excepții controlabile, unele insuficient studiate, de unde și anticiparea aproximativă a evoluției lor); risc, când obiectivul este posibil de realizat, cu o probabilitate a realizării apreciabilă, existând însă o mare nesiguranță în ceea ce privește modalitățile cele mai adecvate de urmat (o parte relativ mare dintre variabile sunt incontrolabile și chiar evoluția unora dintre variabile controlabile este dificil de anticipat).
În societățile comerciale și regiile autonome, se produc atât situații decizionale de certitudine, cât și de incertitudine și risc. Apariția situațiilor de risc și de incertitudine și finalizarea lor în decizii este inevitabilă și, în mare măsură, chiar necesară. Argumentele pe care se bazează afirmația de sus sunt următoarele: angajarea de acțiuni de mare eficiență, legate în special de introducerea progresului științifico-tehnic, de pătrunderea pe piețele internaționale, privatizare și restructurare, implică prin natura lor, un anumit risc, dată fiind existența unor importante variabile necontrolate sau dificil de controlat; perioada în care se poate lua o decizie este limitată. În cazul în care decizia nu s-a înscris în intervalul optim, condiționat de regulă de factori din afara zonei controlate de managementul organizației, aceasta devine tardivă, fiind uneori imposibil de aplicat. De aici, necesitatea adoptării deciziei, chiar dacă unele variabile sunt insuficient cunoscute și analizate static și dinamic.
Penru firmele românești, este o problemă de mare actualitate extinderea deciziilor bazate pe incertitudine și pe risc pentru a permite valorificarea marilor posibilități oferite de realizarea economiei de piață, internaționalizarea activităților și de progresul științifico-tehnic cu o dinamică și complexitate deosebit de puternice.
În concluzie, factorii primari ai deciziei prezintă evoluții complexte și accelerate, generând o multitudine de situații decizionale, ce îmbracă forme specifice în cadrul fiecărei societăți comerciale și regii autonome ce se reflectă în varieteatea deciziilor de adopat. Ca urmare, este necesară cunoașterea și studierea factorilor decizionali specifici fiecărei situații decizionale, astfel încât să se asigure premisele adoptării unor decizii eficace, în consonanță cu obiectivele strategice ale organizației.
Prin natura sa, decizia se referă la viitor, fiind predominant previzională. În orice proces decizional din organizații sunt implicate concomitent numeroase variabile de natură economică, tehnică, juridică, umană, managerială. Ca urmare, decizii în general și decizii manageriale în special, îi sunt asociate frecvent numeroase riscuri. Specifică actului sau procesului decisional, este inevitabilitatea aparției ricurlor.
Procesul de adoptare a deciziilor privind activitatea economică presupune, pe lângă o informare competentă, o analiză cantitativă și calitativă a fenomenelor, un studiu al relațiilor și al factorilor, prevederea implicațiilor și consecințelor care însoțesc aplicarea unei decizii. În tripticul informație-analiză-decizie, analiza joacă un rol hotărâtor pentru calitatea deciziei.
Managementul studiază trecutul, dirijează prezentul și prospectează viitorul. Într-o formulare sintetică, obiectivul conducerii este defint ca fiind știința luării unor decizii cât mai bune, diferența dintre o decizie bună și alta foarte bună putând să însemne miliarde de lei.
Conducerea sau managementul înteprinderii presupune următoarele atribute esențiale: prevedere, organizare, coordonare, decizie și control. Fiecare dintre aceste atribute se referă la tote funcțiile înteprinderii: cercetare-dezvoltare, producție, comercială, personal și financiar-contabilă.
Analiza, ca atribut al cunoașterii se plasează în mijlocul câmpului de legături, ceea ce înseamnă că realizarea oricărui atribut al conducerii, vis-a-vis de funcțiile înteprinderii, presupune desfășurarea analizei economice ca instrument indinspensabil fundamentării deciziilor.
Analiza economică poate fi definite, drept cercetarea unei activități sau a unui fenomen din punct de vedere economic, bazat pe descompunerea unui întreg în elementele lui și pe studierea lor și a factorilor care le determină. Esențialul în analiza economică îl constituie studierea relațiilor structurale și a relațiilor factoriale.
Activitățile economice sunt puse în practică prin intermediul deciziilor financiare.
Analiza financiară și analiza economică
Analiza reprezintă metoda generală de cercetare a proceselor și fenomenelor obiective, bazată pe descompunerea lor în părți componente și studierea fiecăreia dintre acestea; contribuie la ridicarea nivelului de cunoaștere de la particular la general, de la concret la abstract.
Analiza economică reprezintă conținutul metodelor de cercetare a proceselor și fenomenelor înconjurătoare din punct de vedere economic. Formele concrete ale analizei sunt următoarele: analiza financiară; analiza contabilă; analiza economică.
Analiza financiară constituie ansamblul procedeelor de cercetare a modului de procurare și utilizare a fondurilor întreprinderilor, de obținere și utilizare a rezultatelor financiare, având ca scop relevarea amplorii și intensității influenței exercitate de către factorii determinanți și condiționali ai activității financiare. Scopul analizei financiare este de a diagnostica situația financiară a unei întreprinderi, respectiv de a identifica punctele tari, punctele slabe, oportunitățile și riscurile care se manifestă la nivel de întreprindere, din punct de vedere financiar. Finalitatea analizei financiare constă în: identificarea căilor de ameliorare a gestiunii resurselor; sursa informațională și baza decizională la contractarea sau acordarea unui împrumut; sursa informațională în cazul cumpărării sau vânzării de titluri financiare; sursa informațională pentru studierea partenerilor de afaceri (clienți sau furnizori).
Utilizatorii analizei financiare sunt: conducerea întreprinderii – urmărește identificarea unor situații de dezechilibru financiar care ar putea afecta securitatea financiară a întreprinderii; proprietarii întreprinderii (acționarii) – vor să cunoască evoluția averii lor și a câștigului pe care îl așteaptă; băncile – cu care întreprinderea este în relații (acestea sunt interesate să cunoască bonitatea acesteia, garanția pe care o prezintă întrepriderea în vederea recuperării împrumuturilor acordate); partenerii de afaceri (clienții sau furnizorii) – își modifică opțiunile strategice în funcție de situația financiară a întreprinderii cu care colaborează; concurența – este interesată de starea financiară a unei întreprinderi în vederea consolidării propriei poziții pe piață; organele administrative locale și centrale – sunt interesate de situația financiar-patrimonială a întreprinderii, deoarece aceasta constituie o sursă de venit și un mijloc de rezolvare a problemelor economico-sociale; sindicatele – urmăresc situația financiar-patrimonială, deoarece constituie baza de negociere privind majorările de salarii și de încheiere a contractului colectiv de muncă.
Tipurile de analiză financiară au la bază modul de structurare a bilanțului, iar în funcție de aceasta pot fi identificate următoarele tipuri de analiză: analiza pe orizontală – cuprinde corelațiile dintre elementele de activ și cele de pasiv (mijloace și resurse), evidențiind măsura în care sursele de finanțare ale întreprinderii (elementele de pasiv) sunt suficiente pentru a finanța nevoile întreprinderii (elementele de activ); analiza pe verticală – urmărește studierea modului de structurare a activului sau pasivului bilanțier; analiza combinată – îmbină caracteristicile prezentate anterior.
Analiza financiară folosește următoarele metode și tehnici: diviziunea sau descompunerea rezultatelor; comparația; măsurarea relațiilor factorial-cauzale; reprezentarea simplificată a realității prin utilizarea graficelor (cronograme, diagrame) sau a modelelor simbolice (modele de corelație, modele aditive, modele multiplicative, modele combinate).
Analiza financiară folosește: mărimi absolute rezultate din operațiuni de numărare, cumulare sau produs, ce pot fi exprimate în unități fizice, valorice sau de timp; mărimi relative obținute prin compararea a două mărimi economice și indici, care apar ca mărimi relative de variație în timp, în spațiu sau din punct de vedere calitativ.
Mărimile economice absolute trebuie să aibă elemente componente omogene, pentru a putea fi incluse în mărimea respectivă. Principalele categorii de mărimi economice absolute sunt cele de stare (statice), care descriu un fenomen sau aspect economic la un moment dat și mărimile de mișcare (dinamice), care caracterizează un aspect economic care s-a derulat o anumită perioadă de timp. Caracterul relativ al mărimilor economice relative este dat de faptul că ele se raportează la ceva, în cazul lor existând întotdeauna doi termeni: un termen de comparat și un termen bază de comparație.
Indicii se exprimă printr-un raport, simplu sau procentual, între două niveluri ale aceluiași indicator, raportate la două perioade de timp diferite (indici ai variației de timp), la două unități teritoriale diferite sau la două unități calitative diferite.
Rolul principal care revine analizei, atât ca știință, cât și ca activitate practică de evaluare și de orientare a vieții economice, este de a aprecia performanțele realizate la un moment dat de o întreprindere, de a identifica factorii care au condus la nerealizarea unor niveluri de performanță prestabilite, de a determina intensitatea acțiunii acestor factori și de a explica mecanismul acțiunii acestora, astfel încât să se poată elimina influența factorilor cu influență nefavorabilă și să se mențină sau să se amplifice influențele favorabile ale altor factori, în vederea ameliorării performanțelor întreprinderii.
Una dintre principalele funcții ce revin analizei economico-financiare este aceea de instrument al managementului întreprinderii, deoarece a conduce competent înseamnă să cunoști realitățile vieții economice în care activezi, să cunoști plusurile și minusurile entității pe care o conduci, ori acest lucru nu este posibil fără o analiză pertinentă.
Ratele de structură
Ratele de structură analizează în mod distinct activul și pasivul bilanțier și modul de structurare al acestora. Se calculează ca raport între un post din activ sau pasiv și totalul bilanțier, precum și ca raport între elementele de activ sau pasiv și nivelul total al grupelor din care fac parte. Analiza ratelor de structură este o analiză pe verticală, deoarece se calculează distinct activul și pasivul bilanțier. Ratele de structură ale activului evidențiază destinația economică a capitalului investit, gradul de lichiditate al acestuia, capacitatea întreprinderii de a-și modifica structura activului sub acțiunea factorilor conjuncturali. Ratele de structură ale pasivului evidențiază modul de structurare al surselor de finanțare, în funcție de proveniența și gradul de exigibilitate al acestora. Ele reflectă stabilitatea financiară, autonomia financiară, gradul de îndatorare.
Analiza ratelor de structură ale activului
Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a capitalului și se calculează ca raport între nivelul total al activelor imobilizate și nivelul total al activului.
Din calculul indicatorilor rezultă situații favorabile pentru întreprindere în cazul în care creșterea activelor imobilizate devansează creșterea activelor totale, iar veniturile obținute din activitatea întreprinderii cresc într-o proporție mai mare decât creșterea activelor imobilizate.
Rata activelor circulante exprimă în mărimi relative nivelul capitalului imobilizat în procesul de exploatare, care, datorită faptului că se reînnoiește după fiecare ciclu de exploatare, se mai numește și capital circulant.
Creșterea ratei stocurilor este justificată atunci când este determinată de sporirea volumului de activitate, respectiv este nejustificată atunci când duce la formarea de stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă. Nivelul ratei poate fi influențat de mai mulți factori, precum: sectorul de activitate unde activează întreprinderea, durata ciclului de exploatare, specularea fluctuațiilor de preț de pe piață.
Analiza structurii pasivului
Rata stabilității financiare reflectă ponderea capitalurilor permanente în totalul surselor de finanțare. Capitalurile permanente sunt formate din capitalul propriu și capitalul împrumutat cu durată mai mare de un an, motiv pentru care se mai numesc și surse stabile de finanțare.
Stabilitatea financiară a întreprinderii este cu atât mai mare cu cât nivelul ratei este mai aproape de 100.
Rata autonomiei financiare pune în evidență măsura în care sursele de finanțare aparțin proprietarului. Cu cât sursele proprii dețin o pondere mai importantă în totalul surselor de finanțare, cu atât autonomia financiară a întreprinderii este mai ridicată. Există două tipuri de autonomie financiară, și anume: autonomie financiară globală, când sursele proprii se compară cu totalul surselor de finanțare; autonomie financiară la termen, când sursele proprii se compară doar cu sursele permanente împrumutate.
Rata autonomiei financiare globale are importanță deosebită pentru instituțiile financiare în cazul în care întreprinderea solicită un împrumut. În acest caz evaluarea se poate face astfel: când rafg >66,7% înseamnă că autonomia financiară globală este ridicată și întreprinderea poate beneficia de credit; când rafg =30-60% se poate obține creditul, dar crește riscul acestuia; când rafg <30% întreprinderea nu prezintă garanții pentru a obține creditul.
Rata autonomiei financiare la termen reflectă ponderea surselor proprii în totalul surselor permanente de finanțare.
Se consideră că firma beneficiază de o structură financiară sănătoasă, cu un grad scăzut de risc, atunci când ponderea surselor proprii în sursele permanente este de cel puțin 50%. În acest caz, autonomia financiară este asigurată atunci când capitalul propriu este cel puțin egal cu datoriile financiare pe termen mediu și lung.
Rata de îndatorare exprimă nivelul datoriilor pe care le are firma în raport cu totalul surselor de finanțare sau cu sursele proprii.
Analiza bonității
Lichiditatea se referă la posibilitatea acoperirii obligațiilor pe termen scurt, pe când solvabilitatea se referă la acoperirea obligațiilor pe termen lung.
Lichiditatea este definită de două principale caracteristici: specificul elementelor de activ, acestea având o capacitate mai mare sau mai mică de a se transforma în bani; destinația lichidităților, din acest punct de vedere lichiditatea fiind definită ca și capacitatea întreprinderii de a acoperi din activele sale cele mai lichide obligații pe termen scurt.
Cel mai frecvent, în literatura de specialitate, aprecierea nivelului de lichiditate se face cu ajutorul a trei indicatori (rate): lichiditatea curentă exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt din activele circulante, fiind calculată ca raport între activele circulante medii și pasivele curente medii; lichiditatea rapidă exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt din activele circulante care pot fi transformate rapid în lichidități, calculându-se ca raport între activele circulante lichide medii și pasivele curente medii; lichiditatea imediată exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt din disponibilități, calculându-se ca raport între disponibilitățile medii și pasivele curente.
Nivelele considerate normale pentru aceste rate sunt următoarele: pentru lichiditatea curentă, valorile sunt cuprinse în intervalul ; pentru lichiditatea rapidă, valorile sunt cuprinse în intervalul ; pentru lichiditatea rapidă, valorile sunt cuprinse în intervalul .
Solvabilitatea patrimonială reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen mediu și lung, de a asigura sursele bănești capabile să susțină continuitatea exploatării pe termen lung. Pentru acest indicator, valorile considerate normale sunt cele cuprinse între 40% și 60%, limita minimă fiind de 30%.
Desfășurarea activității pe termen lung presupune apelarea la împrumuturi, ceea ce face ca solvabilitatea să fie privită sub două aspecte: ca posibilitate de restituire a împrumuturilor din rezultatele obținute, când se mizează pe o activitate eficientă care elimină varianta acoperirii obligațiilor prin lichidarea activelor; ca alternativă nefavorabilă, generată de starea de faliment a întreprinderii, când acoperirea obligațiilor se face prin valorificarea activelor totale.
Nivelul optim al mărimilor este: pentru gradul de acoperire a serviciului datoriei, nivelul minim acceptat fiind 1, solvabilitatea fiind cu atât mai bună, cu cât nivelul indicatorului este mai mare; pentru indicele de solvabilitate generală, ca urmare a faptului că valoarea de lichidare a activelor este inferioară valorii contabile a acestora, solvabilitatea fiind cu atât mai bună, cu cât nivelul indicatorului este mai mare de 3.
Analiza echilibrului financiar
Echilibrul financiar este premisa pentru derularea unei afaceri profitabile. Realizarea echilibrului financiar înseamnă: pentru afaceri mici: Venituri = Cheltuieli; pentru afaceri mari și foarte mari: Nevoi = Resurse. Condiția de bază pentru realizarea echilibrului financiar este următoarea: Nevoi stabile = Surse stabile; Nevoi ciclice = Surse ciclice.
Aprecierea echilibrului financiar se poate realiza cu ajutorul indicatorilor: fondul de rulment apreciază echilibrul financiar pe termen mediu și lung; necesarul de fond de rulment apreciază echilibrul financiar pe termen scurt; trezoreria netă apreciază echilibrul financiar global.
Analiza echilibrului financiar pe termen lung
Fondul de rulment reprezintă nivelul surselor permanente utilizate pentru finanțarea nevoilor procesului de exploatare (active circulante) sau partea din sursele stabile utilizate pentru finanțarea nevoilor ciclice. Noțiunea de fond de rulment poate avea mai multe accepțiuni, în funcție de nivelul de cuprindere la care se referă: fondul de rulment brut include totalitatea mijloacelor circulante pe care întreprinderea le are la dispoziție; fondul de rulment net, cu cele două modalități de calcul: fond de rulment calculat pe baza părții de sus a bilanțului, fond de rulment calculat pe partea de jos a bilanțului; fondul de rulment propriu apreciază cuantumul participării capitalului propriu la finanțarea nevoilor de exploatare; fondul de rulment străin pune în evidență participarea împrumuturilor pe termen mediu și lung la finanțarea temporară a nevoilor de exploatare.
Firma se găsește în stare de echilibru financiar pe termen lung atunci când valoarea FR0. În caz contrar, se înregistrează un dezechilibru financiar pe termen lung, sursele permanente fiind insuficiente pentru finanțarea nevoilor permanente. Mărimea minimă a fondului de rulment este dată de nivelul mediu al fluctuațiilor nevoii fondului de rulment, iar mărimea optimă este de 15-20% din cifra de afaceri.
Analiza echilibrului financiar pe termen scurt
Necesarul de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie finanțate din surse stabile.
Pentru analiza necesarului de fond de rulment s-a stabilit că mărimea considerată normală este cuprinsă între 10-15% din cifra de afaceri.
Analiza echilibrului financiar global
Trezoreria netă reprezintă disponibilitățile bănești care rămân la nivelul întreprinderii după ce toate nevoile de finanțare au fost acoperite. Se poate determina pe baza a două relații: ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment;ca diferență între disponibilitățile bănești și împrumuturile pe termen scurt.
Analiza trezoreriei poate evidenția două situații: valoarea trezoreriei nete este pozitivă – întreprinderea se află în stare de echilibru financiar și sunt create premise pentru ca ea să desfășoare o activitate profitabilă (pe termen lung, o valoare ridicată a trezoreriei nete poate semnifica o slabă gestionare a resurselor financiare, care sunt ținute la vedere în conturile de la bancă ale întreprinderii); trezoreria negativă reflectă un dezechilibru financiar, un deficit monetar care poate fi acoperit prin angajarea de credite pe termen scurt.
Analiza ratelor de finanțare
Ratele de finanțare a activelor pun în evidență modalitățile de finanțare a investițiilor întreprinderii, care pot fi strategice, de exploatare și de echilibru. Analiza ratelor de finanțare este o analiză de tip orizontal, în sensul că pune în evidență legătura dintre nevoile de finanțare și sursele de acoperire a acestora. Cu ajutorul acestor rate, poate fi analizată măsura în care este asigurat echilibrul financiar la o întreprindere, fără a calcula indicatorii specifici ai acestuia: fond de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă.
Rata de finanțare a activelor imobilizate din surse permanente exprimă măsura în care sursele permanente de finanțare sunt suficiente pentru a finanța nevoile stabile ale întreprinderii, astfel încât să fie asigurat echilibrul financiar pe termen mediu și lung. Mai poartă denumirea și de rată a finanțării stabile.
Rata de finanțare a activelor imobilizate din capitalul propriu exprimă gradul în care capitalul propriu participă la finanțarea nevoilor stabile.
Rata de finanțare a nevoilor ciclice din surse ciclice exprimă măsura în care nevoile procesului de exploatare pot fi finanțate din surse ciclice specifice exploatării.
Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment măsoară proporția în care necesarul de fond de rulment este acoperit pe seama surselor permanente (fond de rulment).
Analiza ratelor de gestiune
Unul din obiectivele majore ale managementului întreprinderii ar trebui să fie gestiunea rațională și eficientă a resurselor de care dispun, datorită caracterului limitat al acestora și pentru a se asigura un nivel superior de eficiență și rentabilitate. În termeni generali, se poate afirma că o gestiune eficientă a resurselor se realizează atunci când se obțin rezultatele scontate cu un volum cât mai limitat de resurse. Creșterea nivelului de eficiență în gestiunea resurselor este echivalent cu obținerea aceluiași rezultat cu un volum mai mic de resurse sau obținerea unui rezultat mai mare cu același volum de resurse.
Exprimarea sintetică a modului de gestionare a resurselor se realizează cu ajutorul ratelor de gestiune, care exprimă de fapt viteza de rotație a elementelor patrimoniale sau a surselor de finanțare. Viteza de rotație măsoară durata de transformare a activelor în lichidități și durata de reînnoire a datoriilor. Măsurarea vitezei de rotație se realizează cu ajutorul a doi indicatori: numărul de rotații arată de câte ori se rotește elementul de activ sau pasiv analizat prin cifra de afaceri, într-o perioadă de gestiune (creșterea numărului de rotații înseamnă creșterea eficienței utilizării elementului); durata în zile a unei rotații arată durata medie în care elementul analizat parcurge întreg ciclul economic și revine în formă bănească. Reducerea duratei medii în zile a unei rotații înseamnă o scurtare a perioadei de imobilizare. Elementele de activ sau pasiv se recomandă a fi luate în calcul la un nivel mediu.
Gestiunea activului total reflectă eficiența utilizării capitalului total aflat la dispoziția unității sau altfel spus, modul de gestionare a tuturor resurselor. Valorile statistice considerate normale sunt: nrAt <1 – eficiență foarte scăzută; 1< nrAt< 1,4 – eficiență mediocră; 1,4< nrAt <2 – eficiență medie; nrAt >2 – eficiență ridicată.
Gestiunea activelor imobilizate reflectă eficiența utilizării imobilizărilor firmei, fiind cunoscută și sub numele de intensitate a capitalizării. Nivelul ratelor de gestiune a activelor imobilizate depinde de: domeniul de activitate, opțiunile strategice ale întreprinderii, nivelul de performanță. Nu există nivele prestabilite pentru aceste rate, dar se consideră că nivelul mediu se situează între 3 și 4 rotații/an.
Gestiunea activelor circulante este foarte importantă în procesul general de gestiune a resurselor. Nu există un nivel prestabilit, dar se consideră că viteze de peste 4 rotații/an asigură o gestiune eficientă a acestei categorii de resurse.
Gestiunea stocurilor arată rapiditatea cu care stocurile trec prin toate stadiile activității (aprovizionare – depozitare – producție – desfacere – încasare), până se întorc în formă bănească. Se consideră că o durată în zile de 40-60 de zile asigură o bună gestionare a resurselor.
O valoare normală pentru indicatorul Gestiunea clienților, este de cel puțin 12 rotații/an și o durată medie de încasare de 30 zile.
Gestiunea furnizorilor indică decalajul mediu în zile dintre data facturării și data plății contravalorii bunurilor cumpărate. Duratele de achitare a furnizorilor trebuie să fie comparabile cu cele de încasare a clienților.
Între cele două tipuri de indicatori pot exista următoarele situații: durata medie de încasare a clienților mai mare decât durata medie de achitare a furnizorilor, ceea ce înseamnă un deficit de finanțare; durata medie de încasare a clienților mai mică decât durata medie de achitare a furnizorilor, ceea ce înseamnă un decalaj favorabil pentru întreprindere.
Performanțele unei întreprinderi
Conceptul de performanță economică include mai multe elemente ce caracterizează finalitatea activităților lucrative, cum ar fi: profitabilitatea, rentabilitatea, productivitatea, competitivitatea și creșterea economică. Pentru a sintetiza toate aceste elemente se poate spune că o întreprindere este teoretic performantă când este în același timp productivă și eficace.
Prin analiza rezultatelor, se pot soluționa două dintre componentele stării de performanță econmică, și anume: creșterea economică, privită ca aptitudine a întreprinderii de a-și spori volumul de activitate, fapt reflectat prin analiza rezultatelor ce exprimă volumul (valoarea producției fizice, cifra de afaceri, valoarea adăugată); profitabilitatea activității, privită ca abilitate a întreprinderii de a derula în mod eficient activitățile sale economice.
Pentru a putea emite aprecieri pertinente vis-á-vis de aceste aspecte ale stării de performanță, se impune ca activitatea de analiză să fie orientată spre următoarele obiective: analiza trebuie să fie completă, în sensul că trebuie luate în considerare toate elementele relevante ale situației analizate, trebuie identificate problemele și oportunitățile, trebuie prezentate și evaluate alternativele; analiza presupune evaluarea și interpretarea în sens economic a situațiilor și evenimentelor care fac obiectul analizei; suplinirea lipsei de informații se realizează prin ipoteze rezonabile; o analiză competentă este cea în care se evită confuzia dintre simptome și probleme, respectiv dintre oportunități și acțiuni; analiza trebuie să stea la baza stabilirii unor obiective realiste și să asigure recunoașterea tuturor alternativelor posibile pentru îndeplinirea acestor obiective; în urma analizei se impune formularea unor concluzii clare.
O întreprindere trebuie să prezinte ca situație financiară primară o situație care să prezinte profitul sau pierderea netă a perioadei, câștigurile și pierderile recunoscute direct în capitalurile proprii și efectele schimbărilor în politicile contabile (situație a câștigurilor și a pierderilor recunoscute); sau o situație care să arate modificările capitalului propriu.
Rezultatele care exprimă volumul de activitate caracterizează dimensiunea afacerii și dinamica acesteia, fiind reprezentative atât pentru activitatea de producție, cât și pentru cea de comercializare. Cei mai importanți indicatori de rezultate, care măsoară și evaluează volumul activității de producție și comercializare, sunt: valoarea producției fizice; cifra de afaceri; valoarea adăugată. Pentru analiza acestor rezultate, este nevoie de o serie de informații, care se pot obține din următoarele surse: formularele de bilanț, bugetul de venituri și cheltuieli, plan de afaceri, studii de piață, alte informații din contabilitatea sintetică și analitică.
Prin analiza rezultatelor care exprimă volumul, poate fi evidențiată măsura în care o întreprindere reușește să satisfacă nevoile pieței într-o manieră durabilă. Aceasta presupune pe de o parte identificarea corectă a cererii existente pe piață, iar pe de altă parte satisfacerea promptă și la un nivel competitiv a acestei cereri.
Valoarea producției fizice este un indicator cu bază de calcul: volumul fizic al producției sau producția fizică, la determinarea nivelului acestui indicator contribuind doi factori: cantitatea fizică realizată de fiecare produs aflat în nomenclatorul de fabricație (volumul producției fizice); costul de producție sau prețul de înregistrare al produselor obținute (factorul calitativ de evaluare a producției fizice obținute).
Situația câștigurilor și a pierderilor recunoscute include, separat de profitul sau pierderea netă a perioadei prezentate în contul de profit și pierdere, toate câștigurile și pierderile care sunt recunoscute direct în capitalul propriu (de exemplu, surplusul și deficitul din reevaluare și diferențele de schimb valutar). Nu sunt incluse modificările rezultate din tranzacțiile cu acționarii (de exemplu, emiterile de acțiuni, dividendele și răscumpărările) și alte mișcări ale capitalului propriu (de exemplu, transferurile dintre diferitele categorii de rezerve și rezultatul reportat). Informațiile suplimentare despre acele mișcări trebuie să fie prezentate în note.
Situația modificărilor capitalului propriu, pe de altă parte, include toate tranzacțiile expuse în paragraful anterior în situația primară. Situația trebuie să reprezinte o reconciliere a soldurilor fiecărei clase de capital social, prime, rezultat reportat și a fiecărei rezerve de la începutul și de la sfârșitul fiecãrei perioade, prezentând separat fiecare mișcare.
O altă opinie este aceea că performanțele societății pot fi cel mai bine analizate din perspectiva valorii adăugate de către conducere pe parcursul unei perioade. Aceste modificări ale valorii juste a activelor și datoriilor care nu sunt recunoscute în prezent în contul de profit și pierdere, ci direct în capitalul propriu (cum ar fi instrumente financiare, active necorporale, active biologice, titluri imobiliare sau obligații privind pensiile) vor fi astfel recunoscute. Acest tratament rezultă într-o situație ce permite evaluarea obiectivă a performanțelor societății, situație ce cuprinde contul tradițional de profit și pierdere plus informațiile minime impuse de I.A.S. 1 paragraful 86. Flexibilitatea prevederilor de prezentare incluse în I.A.S. 1 sunt rezultatul unui compromis între aceste puncte de vedere.
Analiza rezultatelor care exprimă volumul de activitate
Rezultatele care exprimă volumul activității (indicatori de activitate) caracterizează dimensiunea afacerii ș dinamica acesteia, fiind reprezentative atât pentru activitatea de producție, cât și pentru cea de comercializare. Cei mai importanți indicatori de rezultate sunt: valoarea producției fizice, cifra de afaceri, valoarea adăugată. Sursele de informație sunt formularele de bilanț (în special contul de profit și pierdere), bugetul de venituri și cheltuieli, plan de afaceri, studii de piață, alte informații din contabilitatea analitică și sintetică. Prin analiza rezultatelor care exprimă volumul de activitate poate fi evidențiată măsura în care o întreprindere reușește să satisfacă nevoile pieței într-o manieră durabilă. Pentru aceasta este necesară identificarea corectă a cererii existente pe piață și satisfacerea promptă și la un nivel competitiv a acestei cereri.
Valoarea producției fizice dimensionează cel mai corect activitatea de producție a întreprinderii, respectiv potențialul productiv al acesteia. Producția fizică reprezintă rezultatul de bază al oricărui proces productiv, aceasta reprezentând de fapt rațiunea pentru care ființează o întreprindere. Cantitatea de produse ce trebuie fabricată pe parcursul unei perioade (de regulă un an), depinde de cantitatea prevăzută a se vinde, cantitatea existentă la începutul perioadei și cantitatea existentă la sfârșitul perioadei.
Producția exercițiului este suma dintre producția vândută, producția stocată și producția de imobilizări. Volumul fizic al producției depinde de mai mulți factori: volumul estimat al vânzărilor, în funcție de cererea existentă pe piață; gradul de asigurare cu resurse; gradul de valorificare a resurselor; nivelul de organizare a producției și a muncii.
Volumul de activitate are două componente: producția și comercializarea, ambele având rol determinant în menținerea, creșterea sau scăderea volumului de activitate și implicit, a poziției deținute de întreprindere pe piață. Indicatorul care asigură cea mai corectă măsurare a volumului de activitate este cifra de afaceri, deoarece reflectă numai acea parte a producției care a fost realizată pe piață și reprezintă un rezultat sigur și cert pentru întreprindere.
Cifra de afaceri reprezintă expresia valorică a tuturor afacerilor derulate de o întreprindere într-o perioadă determinată de timp. Cu ajutorul ei, se măsoară performanța economică a firmelor și este folosită drept criteriu pentru clasificarea acestora după importanța lor economică. Cifra de afaceri medie reprezintă venitul mediu realizat pe o unitate de produs, pe o lucrare sau un serviciu, într-o perioadă de timp dată. Cifra de afaceri marginală reprezintă variația venitului unei întreprinderi determinată de creșterea sau scăderea cu o unitate a producției vândute. Cifra de afaceri critică este expresia valorică a punctului în care veniturile obținute din vânzări egalează cheltuielile pe care le presupun aceste vânzări, iar profitul obținut este nul.
Structura cifrei de afaceri depinde de nivelul de diversificare a activității, structura fizică a vânzărilor pe grupe omogene, prețul de vânzare al produselor.
Valoarea adăugată reprezintă bogăția creată de întreprindere și face obiectul unei mize, atunci când se pune problema repartizării ei între participanții la activitatea întreprinderii (salariați, stat, împrumutători, proprietari). Valoarea adăugată exprimă aportul economic al întreprinderii, surplusul de valoare pe care aceasta reușește să-l genereze ca urmare a efortului depus în procesul producție. Masa valorii adăugate se calculează ca diferență între producția exercițiului și consumurile intermediare necesare realizării ei. Repartiția valorii adăugate se realizează între cinci părți participante: personalul salariat, care este retribuit prin salarii și protecția socială aferentă; statul percepe impozite; împrumutătorii percep dobânzi pentru titlurile de credit; proprietarii și conducătorii săi au dreptul la o remunerare sperată; întreprinderea, care poate beneficia de surse de autofinanțare.
Analiza rezultatelor care exprimă profitabilitatea activității
Profitabilitatea activităților lucrative este o trăsătură a stării de performanță ce caracterizează aceste activități, definind abilitatea lor de a genera profituri. Rezultatele cu relevanță în termeni de profitabilitate privilegiază performanțele monetare ale întreprinderii în detrimentul celorlalte performanțe care nu pot fi cuantificate monetar: protecție socială, protecția mediului, creativitatea și competențele personalului etc.
Având în vedere că există mai mulți indicatori care măsoară profitabilitatea întreprinderii și că acești indicatori se formează succesiv, ei mai sunt denumiți și indicatori parțiali ai profitabilității.
Deși nu apare în contul de profit și pierdere, rezultatul brut din exploatare este un indicator foarte important pentru aprecierea nivelului de performanță economică a întreprinderii, realizând o bună evaluare a nivelului de profitabilitate. Se poate găsi în dubla ipostază de profit sau pierdere, caz în care apare sub forma excedentului brut de exploatare (dacă se înregistrează profit) sau a deficitului brut de exploatare (în cazul în care se înregistrează pierderi).
Rezultatul brut din exploatare se determină ca diferență între veniturile monetare și cheltuielile monetare, astfel că acesta devine un surplus monetar din exploatare.
Rezultatul brut din exploatare este evidențiat în contul de profit și pierdere, fiind primul rezultat ce exprimă profitabilitatea reflectat de acest document.
Rezultatul net al exercițiului măsoară acea masă a profitului ce rămâne la dispoziția proprietarilor întreprinderii. La formarea rezultatului net contribuie toate cele trei activități de bază ale întreprinderii: activitatea de exploatare, financiară și extraordinară.
Nivelul absolut al rezultatului net constituie baza de remunerare a proprietarilor și sursa principală de autofinanțare a întreprinderii. Rezultatul net este acel rezultat care rămâne la dispoziția proprietarilor, după ce toate cheltuielile au fost acoperite sau, altfel spus după ce toate celelalte categorii de participanți la activitatea întreprinderii au fost retribuite.
CAPITOLUL AL III-LEA
STUDIU DE CAZ
McDonald’s este cel mai mare și mai cunoscut lanț de restaurante cu servire rapidă din lume, operând în peste 30.000 de restaurante în 121 de țări.
În 1948 are loc deschiderea primului restaurant în San Bernardino, California. Frații Mac și Dick McDonald au intuit că un meniu simplu, prețuri mici și o servire rapidă vor duce la un număr mai mare de clienți.
În 1954 compania McDonald’s este fondată de Ray Kroc.
In 15 Aprilie 1955 se deschide primul restaurant din sistemul McDonald’s.
În 1967 s-a deschis primul restaurant în afara Statelor Unite, în Canada, și de atunci compania s-a extins în toată lumea. Corporația s-a dezvoltat în multe țări din lume și nu mai este de mult o companie exclusiv americană. În aprilie 1988 McDonald’s pătrunde în fostul “Bloc de Est” prin deschiderea restaurantelor în Ungaria și Iugoslavia. În septembrie 1991, McDonald’s hotărăște să stabilească biroul principal la Viena. În 1995 compania a deschis restaurante în Estonia, România, Malta, Columbia, Jamaica, Africa de Sud, Quatar, Honduras, St. Maarten și Slovacia. În 1996 s-a ajuns la mai mult de 21000 de restaurante în 101 țări. Noile țări în care au fost deschise restaurante sunt: Croația, West Samoa, Fiji, Lichtenstein, Lituania, India, Peru, Jordan, Paraguay, Republica Dominicană, Belarus, Tahiti. În 1997 țări precum Ucraina, Cipru, Macedonia, Ecuador, Bolivia, Surinam, și-au deschis porțile către public. În 1998 s-au deschis 2110 restaurante, câte unul la fiecare 4 ore, aproximativ 85% fiind deschise în afara Statelor Unite.
În 16 Iunie 1995 se deschide primul restaurant McDonald’s în România.
McDonald’s a investit peste 54.000.000 USD, asfel încât la ora actuală funcționează un număr de 62 de restaurante în 20 de orașe din România, creând aproximativ 2500 de locuri de muncă, în special pentru tineri.
În prezent sunt deschise în toată lumea aproximativ 29000 de restaurante McDonald’s.
Restaurantul McDonald’s Constanța are la bază un statut din care reiese obiectul de activitate, capitalul social și forma de activitate. Acționarii nu există în cadrul companiei McDonald’s, ea are un singur director pentru fiecare restaurant, din țară, iar la nivel de țară este condus de un singur manager și anume Karen Bishop.
Compania are dreptul: să dezvolte un sistem de producție al mâncării, să construiască, să opereze și să mențină o rețea de restaurante de toate tipurile, incluzând dar nu limitativ restaurante cu servire rapidă și activități auxiliare; să dobândească și să concesioneze licențe pentru mărci de comerț, nume de marcă de comerț inregistrată și orice alte asemenea operațiuni legate de proprietatea intelectuală; să acorde franciză terților; să dobândească și/sau să închirieze sau să concesioneze și să dispună de interese în materie imobiliară (dacă este permis de legea română); să dobândească interese in alte companii; să deschidă reprezentate de comerț și agenții pentru persoane din România sau străine în România și în străinătate; să deschidă sucursale, filiale în România și în străinătate; să facă operațiuni de import-export precum și comerț intern cu diferite feluri de bunuri inclusiv , dar nu limitat, la mâncare și băutură (vegetale , fructe ,carne , produse din carne și lapte , băuturi alcoolice și nealcoolice, materie primă pentru activitatea de producție în restaurant), produse electronice/electrotehnice, accesorii funcționale inclusiv piese de schimb, echipamente pentru restaurant , mobilier și accesorii ce se prind pe pereți, aparatură casnică; să efecueze activități de producție în industria alimentară.
McDonald’s este lider pe piața de fast-food uri din Constanța în ceea ce privește servirea și calitatea produselor.
McDonald’s are o gamă largă de produse atât pentru cei care doresc să mănânce cu mai puține calorii cât și pentru cei cu nevoi speciale și anume:sandwich-uri cu carne de vită, de pui și de pește; cartofi prăjiți și cartofi țărănești (wedges); salate; sucuri carbogazoase, naturale și dietetice; cafea din toate categoriile inclusiv fără cofeină; plăcinte; înghețată; shake.
Compania care deține în franciză McDonald’s Galați, Ionuț Restaurante S.R.L., condusă de omul de afaceri Ionuț Gugoașă, a refuzat să vândă business-ul cu o cifră de afaceri de 10 milioane de lei, devenind astfel singurul francizor din România care își păstrează afacerea.
Americanii de la McDonalds’ au început, în anul 2015, o campanie de răscumpărare a celor șapte restaurante deținute în franciză de cinci antreprenori români, unul dintre aceștia fiind chiar Ionuț Gugoașă. Mutarea a fost precedată de cedarea acțiunilor către grupul maltez Premier Capital, care a plătit 65,33 milioane de dolari pentru cele 66 de unități McDonalds’ din România. A 67-a, deținută în franciză de Ionuț Restaurante S.R.L., a rămas sub-francizată companiei malteze.
Mediul în care se desfășoară afacerea este unul potrivit dezvoltării, dovadă fiind numărul constant de clienți pe care îl are restaurantul. În ciuda crizei financiare care a afectat întreaga lume, a salariilor care sunt tot mai mici sau al șomerilor al căror număr e tot mai mare, Ionuț Restaurante S.R.L. reușește să se mențină pe piață și chiar să între în profit datorită specificului unic în Galați, locației favorabile, calității ridicate a serviciilor și a produselor, fidelizării clienților și strategiei de marketing puternică.
Tabelul nr. 3.1.: Indicatori din bilanț în perioada 2014-2015
Rаtа аctiveӏor imobiӏizаte (RAi) se calculează după formula:
RA2014 = 34,65%
RA2015 = 71,36%
Indicatorul măsoară gradul de investire a capitalului, iar potrivit rezultatelor anterioare se constată că activele dețin o pondere medie din totalul activelor societății, doar în primii doi ani de analiză, în ultimul an, respectiv 2015, această pondere se află peste nivelul mediu admis.
În tabelul nr. 3.2. este prezentat analiza ratei activelor imobilizate în perioada 2014-2015, indicele de creștere a acestora, variația modificărilor pe fiecare indicator în parte, iar la final se regăsește și o analiză a cifrei de afaceri.
Tabelul nr. 3.2.: Rata activelor imobilizate
Sursa: date preluate din bilanț
Rata activelor imobilizate ințial a crescut în 2015, cu 36,71% comparativ cu anul precedent, ținând de asemenea cont și de faptul că firma analizată a desfășurat în anii respectivi investiții pentru a ridica nivelul serviciilor oferite pe piață.
În dinamică, creșterea ratei activelor imobilizate în 2015 cu puncte procentuale se datorează ritmului creșterii activului total.
Analizând totodată ritmul cifrei de afaceri și comparându-l cu indicele activelor imobilizate se remarcă o ineficiență privind utilizarea activelor imobilizate. Remarcăm o creștere a gradului de investire a capitalului în societate datorată creșterii valorii activelor imobilizate în ultimul an, fapt care duce la o stabilitate financiară la nivelul companiei.
Defalcarea ratei activelor imobilizate se va realiza pe baza imobilizărilor necorporale, corporale și financiare, după cum urmează.
Rata imobiӏizăriӏor corporаӏe (Ric) este cаӏcuӏаtă cu reӏаțiа:
În tabelul nr. 3.4. este prezentat analiza ratei activelor imobilizate corporale în perioada 2014-2015, la societatea comercială cercetată.
Tabelul nr. 3.4.: Rata imobilizărilor corporale
Sursa: date preluate din bilanț
Observăm că în primii doi ani, rata se regăsește peste nivelul mediu acceptabil al ratei imobilizărilor corporale, fapt datorat, în primul rând specificului activității firmei. Analizând imobilizările corporale net se observă o creștere în 2015 comparativ cu 2014, cu 37,46%.
Concordanța ponderii activelor corporale în total active imobilizate se datorează creșterii treptate a imobilizărilor corporale într-un ritm apropiat cu cel al creșterii activelor totale la nivelul firmei. În primii doi ani, rata imobilizărilor corporale se situează peste nivelul minim acceptat, fapt care denotă că situația firmei este negativă din punct de vedere al investițiilor în imobilizări.Acesta este peste nivelul minim acceptat, fapt pentru care firma și-a orientat strategia către investiții.
În structură, ponderea cea mai mare în imobilizările corporale o au terenurile și construcțiile. Structura activului imobilizat este normală pentru profilul de activitate.
Rаtа imobiӏizăriӏor finаnciаre (Rif) este cаӏcuӏаtă cu reӏаțiа
În tabelul nr. 3.5. este prezentată analiza ratei activelor imobilizate financiare în perioada 2014-2015, la societatea comercială cercetată.
Tabelul nr. 3.5.: Rata imobilizărilor financiare
Sursa: date preluate din bilanț
Pentru analiza disponibilităților de stocuri, creanțe și a casei este necesar să se calculeze ratele specifice acesteia.
Rаtа аctiveӏor circuӏаnte (RAc) se cаӏcuӏeаză cu reӏаțiа:
Tabelul nr. 3.6.: Rata activelor circulante
Sursa: date preluate din bilanț
Analizând evoluția imobilizărilor circulante se observă că ele au scăzut enorm de mult comparativ cu anul precedent, 36,78%, respectiv 484.327 lei. În anul 2015 societatea a facut investiții achiziționând un sediu în Constanța.
Societatea are o pondere ridicată a activelor circulante în totalul activelor firmei (peste 59%). Iar în ultimul an, indicele de creștere a activelor circulante este extrem de mic, de aproximativ 2 ori mai maic comparativ cu anul precedent.
Și în cazul ratei activelor circulante vom efectua defalcarea acesteia pe principalele elemente componente, pentru a obține mărimi relative de structură.
Între RAi și RAc se formeаză reӏаțiа: RAi + RAc =1
RAi2014 + RAc2014 =32,27+64,53=~1
RAi2015 + RAc2015 =69,73+27,75=~1
Se observă că, pentru toată rata activelor circulante are o tendință de creștere, se situează peste nivelul minim acceptat. Din acest punct de vedere situația firmei a este pozitivă, deoarece creșterea valorii activului total se datorează în cea mai parte creșterii activelor imobilizate și nu a activelor circulante, fapt care se datorează obiectului de activitate al firmei.
Pentru procesuӏ ԁe ԁecizie sunt operаționаӏe rаteӏe аnаӏitice аӏe аctiveӏor circuӏаnte аstfeӏ.
Rаtа stocuriӏor (Rs) se cаӏcuӏeаză cu reӏаțiа:
Sursa: date preluate din bilanț
Potrivit analizei datelor anterioare se observă o scădere nesemnificativă a activelor circulante în 2015 comparativ cu 2014. Firma nu lucrează pe stoc, iar aprovizionarea se face zilnic.
Analizând situația ratei stocurilor se observă că în primii doi ani de analiză, firma a reușit să-și stabilizeze stocurile și nu a pierdut controlul asupra lor, crescut extrem de mult, aflându-se astfel peste nivelul minim acceptabil al ratei stocurilor.
Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente ca: materii prime, produse finite, mărfuri, iar ponderea acestor elemente în patrimoniul firmei și evoluția lor în timp reprezintă informații indispensabile fundamentării politicii comerciale.
Rаtа creаnțeӏor comerciаӏe (RC) se cаӏcuӏeаză cu reӏаțiа grаԁuӏ ԁe ӏichiԁitаte аӏ creаnțeӏor comerciаӏe este mаi mаre ԁecât ceӏ аӏ stocuriӏor.
Tabelul nr. 3.8.: Rata creanțelor comerciale
Sursa: date preluate din bilanț
Din analizate datelor prezentate anterior se observă o creștere mică a creanțelor comerciale specifice firme, mai exact una de 1,91% în 2015 comparativ cu anul precedent, fiind de 57.669 lei mai mult. În anul 2015 societatea organizează și evenimente care se adresează și persoanelor juridice.
Deci înregistreаză vаӏori ridicate se află în contаct ԁirect cu o cӏienteӏă numeroаsă ce-și аchită cumpărăturiӏe în numerаr. În primii doi ani, 2014-2015 nivelul ratei se află sub valoarea minimă acceptabilă.
Luând în considerare ritmul creșterii activelor circulante într-un ritm mai ridicat decât celal creșterii indicelui cifrei de afaceri, ne confruntăm în toată perioada analizată cu o îmbunătățirea încasărilor, fapt care are efect pozitiv asupra lichidității firmei.
Grаԁuӏ ԁe ӏichiԁitаte аӏ disponibilităților este mаi mаre ԁecât ceӏ аӏ stocuriӏor.
Rаtа disponibilităților (RC) se cаӏcuӏeаză cu reӏаțiа:
Tabelul nr. 3.9.: Rata disponibilităților
Sursa: date preluate din bilanț
Din datele prezentate în tabel se observă o scădere cu 37,03% în 2015 comparativ cu anul 2014, mai exact a ajuns de la valoarea de 1.207.563 lei la valoarea de 672.585 lei înregistrată în ultimul an.
Rаteӏe ԁe structură аӏe pаsivuӏui permit firmei să-și aprecieze corect structurile financiare, politica financiară a sa, prin plasarea în prim plan a compoziției pаsivuӏui reӏevânԁ аspecte privinԁ stаbiӏitаteа și аutonomiа finаnciаră а аcesteiа.
Rаtа stаbiӏității finаnciаre (Rsf) se cаӏcuӏeаză cu reӏаțiа:
unԁe:
Cаpitаӏ permаnent = cаpitаӏ propriu + ԁаtorii pe termen meԁiu și ӏung
Pentru calculul ratei stabilității financiare la societatea comercială, este necesar întâi să se calculeze capitalul permamemt și total pasive.
Cаpitаӏ permаnent2014 = 1.627.033 lei
Cаpitаӏ permаnent2015 = 2.338.911 lei
Total pasive 2014= Total Datorii + Capital social = 389.677 + 810.000 = 1.199.677 lei
Total pasive 2015= 604.972 + 810.000 = 1.414.972 lei
Tabelul nr. 3.10.: Rata stabilității financiare
Sursa: date preluate din bilanț
Din datele prezentate anterior se poate observa creștere anuală la indicatorul capital permanent, ajungând inițial să crească cu 29,68%, astfel a crescut de la valoarea de 1.627.033 lei la valoarea de 2.338.911 lei.
Deoarece rata indicatorului nu este scăzută, atunci acesta nu pune în pericoӏ stаbiӏitаteа finаnciаră а firmei; cаpitаӏuӏ permаnent nu este ԁestinаt să аcopere аtât аctiveӏe imobiӏizаte, cât și fonԁuӏ ԁe ruӏment.
Rаtа аutonomiei finаnciаre gӏobаӏe (Rаfg) se cаӏcuӏeаză cu reӏаțiа:
Tabelul nr. 3.13.: Rata autonomiei finaciare globale
Sursa: date preluate din bilanț
Din datele prezentate în tabel se observă o creștere treptată a datoriilor pe termen scurt, ceea ce arată că firma își achită furnizorii, partenerii și taxele specifice.
Anumiți аutori recomаnԁă cа sаtisfăcătoаre pentru echiӏibruӏ finаnciаre, Rаfg ≥ 1/3, fapt demonstrat și la firma cercetată, potrivit căreia analiza autonomiei financiar globale se regăsește peste raportul 1/3, în anii analizați.
Pe baza bilanțului financiar situația netă se calculează:
SN = Total active – Datorii totale – Venituri în avans – Provizioane
Total active = Active Imobilizate + Active Circulante + Cheltuieli în avans
= 698.908 + 1.301.383 + 16.419 = 2.016.710 lei
= 2.100.771 + 817.056 + 26.056 = 2.943.883 lei
Datorii totale = Datorii pe termen scurt + Datorii pe termen mediu și lung + Venituri în avans + Provizioane
= 389.677 lei
= 604.972
= 2.016.710 – 389.677 = 1.627.033 lei
= 2.943.883 – 604.972 = 2.338.912 lei
ΔSN=-= 2.338.912 – 1.627.033 = 711.879 lei
În perioada analizată situația netă este pozitivă. Se observă o tendință de creștere de la o perioadă la alta, aspect economic favorabil pentru societate. Situația netă pozitivă reflectă o bună gestionare financiară a societății; o creștere a valorii patrimoniale a societății; si un rezultat al profitului obținut de societate din activitatea ei, ca urmare a unei gestiuni economice sănătoase.
Fondul de rulment financiar se calculează ca diferența dintre capitalurile permanente și activele imoblizate nete:
FRF = CPM – AIN
CPM = Capital propriu + Datorii pe termen mediu și lung + Provizioane
=1.627.033-698.908=928.125 lei
=2.338.911-2.100.771=238.140 lei
Δ FRF=-=238.140 – 928.125 = – 689.985 lei
În perioada analizată, fondul de rulment este negativ. Se manifestă o tendință de scădere, aspect economic nefavorabil pentru societate. Fondul de rulment negativ reflectă nerealizarea echilibrului financiar al societății pe termen lung, adică societatea nu dispune de o marjă de securitate, care o protejează de potențialele evenimente neprevăzute. Nu se repectă principiul de gestiune financiară: la nevoi permanente se alocă surse permanente.
Capitalul permanent este alcătuit din capitalul propriu și capitalul împrumutat, ca atare fondul de rulment este alcătuit din fondul de rulment propriu și fondul de rulment împrumutat.
Fondul de rulment propriu se calculează ca diferența între capitalul propriu și active imobilizate nete:
FRP = Cpr – AIN
=1.627.033 – 698.908 = 928.125 lei
=2.338.911 – 2.100.771= 238.140 lei
ΔFRP=-=238.140 – 928.125 = -689.985 lei
Fondul de rulment propriu măsoară echilibrul financiar ce se asigură prin capitalul propriu, ceea ce reflectă gradul de autonomie financiară. În perioada analizată fondul de rulment propriu este negativ, aspect nefavorabil din punct de vedere economic, și reflectă un minus de finanțare a companiei.
Fondul de rulment împrumutat se calculează ca diferența între fondului de rulment financiar și fondul de rulment propriu, si reflectă gradul de îndatorare pe termen lung al întreprinderii.
FRI = FRF – FRP
=1.317.802 – 928.125 =389.677 lei
=843.112 – 238.140 = 604.972 lei
ΔFRI=-=604.972 – 389.677 = 215.295 lei
Fondul de rulment împrumutat reflectă gradul de îndatorare pe termen lung pentru a finanța nevoile pe termen scurt. În perioada analizată fondul de rulment împrumutat înregistrează valori pozitive ceea ce reflectă că, compania nu are nevoie de finanțare din surse externe.
Necesarul de fond de rulment este un indicator ce se bazează pe echilibrul între nevoile temporare și sursele temporare de finanțare a nevoilor respective, și se calculează astfel:
NFR = Nevoi temporare (exclusiv disponibilitățile) – Surse temporare (exclusiv creditele bancare curente)
=1.301.383+16.419-1.207.563=110.239 lei
=817.056+26.056-672.585=170.527 lei
=110.239 – 389.677 = -279.438 lei
=170.527 – 604.972 =-434.445 lei
ΔNFR= – =-434.445 – (-279.438) =-155.007 lei
Nevoia de fond de rulment reprezintă expresia realizării echilibrului financiar pe termen scurt. Nevoia de fond de rulment pozitivă reprezintă dezechilibru financiar pe termen scurt. În perioada analizată nevoia de fond de rulment este negativă, fiind un aspect favorabil pentru societate. Se manifestă o tendință de scădere, aspect favorabil pentru societate.
Trezoreria netă se calculează ca diferența între fondul de rulment financiar și necesarul de fond de rulment:
TN = FRF – NFR
=1.317.802 – (-279.438) =1.038.364
=843.112 – 238.140 =604.972
ΔTN= – =604.972- 1.038.364= – 433.392
Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități echilibrate și eficiente. În perioada analizată trezoreria netă este negativă, aspect nefavorabil pentru societate. Trezoreria netă negativă reflectă realizarea dezechilibrului financiar al societății, adică există un deficit monetar la sfârșitul exercițiului.
Fondul de rulment determinat pe baza bilanțului financiar se numește fondul de rulment financiar, iar cel determinat pe baza bilanțului funcțional se numește fondul de rulment net global.
În perioada analizată, fondul de rulment este pozitiv. Se manifestă o tendință de creștere, aspect economic favorabil pentru societate.
Necesarul de fond de rulment funcțional se calculează ca diferența între nevoile pentru finanțarea stocurilor constituite și a creanțelor, și sursele de finanțare prin credite acordate de furnizori și alte datorii amânate.
În perioada analizată nevoia de fond de rulment este pozitivă, fiind un aspect nefavorabil pentru societate. Se manifestă o tendință de creștere, aspect nefavorabil pentru societate.
În perioada analizată trezoreria netă este negativă, aspect nefavorabil pentru societate. Trezoreria netă negativă reflectă realizarea dezechilibrului financiar al societății, adică există un deficit monetar la sfârșitul exercițiului.
Rata finanțării stabile ne arată în ce măsura au fost acoperite imobilizările din capitalurile permanente,reflectă echilibrul financiar pe termen lung și se calculează ca raport între capitalul permanent la active imobilizate nete :
Rfs = x 100
=+ +
=1.627.033 + 0 + 0 = 1.627.033 lei
=+ +
=2.338.911 + 0 + 0 = 2.338.911 lei
= = = 2,33
= = = 1,11
O rată supraunitară reflectă existența unui fond de rulment pozitiv, adică faptul că activele fixe sunt finanțate numai din surse permanente, iar societatea se află în echilibru financiar pe termen lung. O rată subunitară reflectă un fond de rulment negativ, adică societatea se află în dezechilibru financiar pe termen lung.
În perioada analizată, rata finanțării stabile este supraunitară și prezintă o tendință favorabilă de creștere. În concluzie , societatea se află în echilibru financiar pe termen lung.
Rata finanțării stabile proprii, se calculează ca și rata finanțării stabile, doar că finanțarea imobilizărilor este raportată la capitalul propriu:
Rfsp = x 100
= = = 2,33
= = = 1,11
Ca și în cazul ratei de finațare stabilă, o valoare supraunitară a acestei rate reflectă un fond de rulment financiar pozitiv, iar o valoare subunitară un fond de rulment financiar negativ.
În perioada analizată, rata finanțării stabile proprii este supraunitară, societatea se află in echilibru financiar, există fond de rulment proprii, iar activele imobilizate sunt finanțate integral din capitalul propriu, realizându-se cel mai mic cost al capitalului.
Rata finanțării ciclice, reflectă echilibrul financiar pe termen scurt, în ce măsură sunt acoperite activele ciclice din sursele ciclice. În perioada analizată, rata finanțării ciclice este subunitară, activele ciclice nu sunt finanțate integral numai din surse ciclice, degajându-se un necesar de fond de rulment pozitiv.
Rata finanțării globale exprimă rata în care sursele permanente acoperă nevoile ciclice, rămase nefinanțate de surse ciclice, și se calculează:
Rfg = x 100
= = = -1,4302
= x 100 = = -1,3925
Rata de finanțare globală evidențiază proporția corespunzătoare din fondul de rulment ce finanțează necesarul de fond de rulment pozitivă. Dacă necesarul de fond de rulment este negativă, nu are relevanță calculul acesti rate.
În perioada analizată rata finanțării globale este supraunitară, sursele permanente nu acoperă integral nevoile permanente, prin urmare există nevoie de finanțare; trezoreria netă este negativă, adică se manifestă dezechilibru financiar.
Rata lichidității generale, reprezintă capacitatea elementelor patrimoniale de a se transforma în lichidități, în termen cât mai scurt, pentru a satisface obligațiile de plată. Aceasta reprezintă de fapt o exprimare a fondului de rulment financiar.
= sau =
= = = 3,3396
= = = 1,3505
Valoarea optimă a acestei rate se situează între 2 și 2,5.
Rata lichidității generale compară ansamblul activelor circulante cu cel al datoriilor pe termen scurt. Această rată reflectă capacitatea sau incapacitatea societății de a-și achita datoriile scadente pe termen scurt, numai din activele circulante deținute în patrimoniu. Cu cât această rată este mai mare decât 1, cu atât societatea este mai protejată de o insuficiență de trezorerie, care ar putea fi cauzată de rambursarea datoriilor pe termen scurt la cererea creditorilor.
Această rată este supraunitară în ambele perioade, fiind un aspect economic pozitiv pentru societate și reflectă capacitatea acesteia de a-și achita datoriile scadente pe termen scurt numai din activele circulante deținute în patrimoniu.
Rata lichidității reduse exprimă capacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile pe termen scurt, doar din creanțe și lichidități.
= sau =
= = = = 3,1073
= = = = 1,2125
Rata lichidității reduse exprimă capcitatea firmei de a-și onora datoriile scadente pe termen scurt numai din creanțe și disponibilități bănești. Teoria economico-financiară sugerează că o valoare optimă a acestei rate s-ar situa în intervalul [0,8; 1].
În cazul analizat, societatea înregistrează valori peste intervalul recomandat, în ambele perioade analizate, cu tendință de scădere, aspect economic favorabil pentru societate.
Rata lichidității imediate, exprimă capacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile instantaneu din disponibilități, încasări existente. Disponibilitățile reprezintă elementele cele mai lichide ale activului.
=
= = = 3,0988
= = = 1,1117
Rata lichidității immediate reflectă capacitatea societății de a-și rambursa datoriile scadente pe termen scurt din disponibilitățile bănești existente în conturile bancare și casă. Nivelul minim recomandat pentru această rată este de 0,3.
În perioada analizată, societatea înegistrează valori mult peste valoarea recomandată, cu tendință de creștere, aspect favorabil pentru societate.
Rata care exprimă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi datoriile totale este rata solvabilității pe termen lung, și se calculează astfel:
= =
= = = 5,1753
= = = 4,8661
Dacă valoarea acestei rate este mai mare de 1,5, atunci întreprinderea iși poate achita toate datoriile, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, deci este solvabilă.
O valoare mai mică de 1,5 exprimă riscul de insolvabilitate, risc ce este evidențiat și în valoarea negativă a situației nete.
În perioada analizată, societatea înregistrează valori peste valoarea recomandată, în concluzie societatea își poate achita toate datoriile, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, deci este solvabilă.
Rata autonomiei financiare la termen (Raft) este mai semnificativă decât rata autonomiei financiare globale, deoarece permite aprecieri mai exacte prin luarea în considerare a structurii capitalului permanent și arată gradul de independență financiară a unității pe termen lung.
= x 100
= + + = 1.627.033 + 0+0 = 1.627.033 lei
= + + = 2.338.911 + 0+0= 2.338.911 lei
= x 100 = = 100 %
= x 100 = = 100%
În perioada analizată, rata autonomiei financiare la termen înregistrează valori peste valoarea recomandată, capitalurile proprii formează 100% capitalul permanent, aspect economic favorabil pentru societate.
Rata stabilității financiare (Rsf) exprimă măsura în care firma dispune de resurse financiare cu caracter permanent sau stabil față de total resurse.
= x 100
= x 100 = x 100 = 80,67%
= x 100 = x 100 = 79,45%
Rata stabilității financiare exprimă măsura în care firma dispune de resurse financiare cu caracter permanent sau stabil față de total resurse. O valoare normală a acestei rate este în jur de 66%. În perioada analizată se situează peste această valoare. Are o tendință ușoară de scădere. Nu este amenințată rata stabilității financiare.
Rata de îndatorare globală (Rîg) măsoară ponderea datoriilor totale în patrimoniul întreprinderii, indiferent de durata și originea lor.
= x 100
= + +
=389.677 lei
= + +
= 604.972
= x 100 = x 100 = 19,33%
= x 100 = x 100 = 20,55%
Rata de îndatorare globală arată ponderea datoriilor în totalul surselor de finanțare. În perioada analizată înregistrează o tendință de creștere, aspect economic nefavorabil, îndatorarea crescându-se , iar autonomia financiară scade. Însă se încadrează între limitele admisibile.
Rata de îndatorare la termen (Rît) reflectă proporția în care datoriile pe termen mediu și lung participă la formarea capitalurilor permanente, valoare ratei fiind considerată normală dacă este mai mică decât 50%.
= x 100
= x 100 = x 100 = 0 %
= x 100 = x 100 = 0 %
În perioada analizată societatea nu a înregistrat datorii pe tremen mediu și lung și provizioane, aspect favorabil pentru societate.
CONCLUZII
Scopul analizei financiare este de a stabili un diagnostic asupra situației financiare al întreprinderii, se identifică punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare. În această lucrare am prezentat principalii indicatori al analizei echilibrului financiar la nivelul unei întreprinderi, atât teoretic cât și practic.
La întreprinderea analizată am constatat, că aceasta este caracterizată printr-o stare de echilibru financiar la nivelul întregului bilanț, iar în general situația întreprinderii evoluează favorabil în timp.
Din perspectiva echilibrului financiar pe termen lung cât și pe termen scurt societatea are o situație satisfăcătoare, reflectând o gestiune economică sănătoasă.
Din punct de vedere al situației nete, aceasta este pozitivă pe întreaga perioadă de analiză, reflectând un echilibru financiar pe termen scurt, variația acestuia fiind pozitivă și are o tendință de creștere.
În perioada analizată , fondul de rulment înregistrează valori pozitive și are o tendință de creștere, captalurile permanente finanțează integral activele imobilizate și o parte din activele circulante. Întreprinderea este capabilă să facă față riscurilor ce pot apărea pe termen scurt.
Necesarul de fond de rulment, înregistrează valori pozitive în perioada analizată și are o tendință de creștere, aspect economic nefavorabil pentru societate. Această valoare pozitivă semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele de finanțare ale acestora, cauzată de creșterea stocurilor și a creanțelor datorită încetinirii vitezei de lichidare și de creșterea exigibilității datoriilor de exploatare.
Din punct de vedere al ratelor de structură ale pasivului, care reflectă modul de formare a resurselor financiare pe termene și surse de proviniență, putem afirma că are o structura satisfăcătoare la nivelul întregului, cu un grad ridicat de autonomie financiară, și un grad scăzut de stabilitate financiară.
Din punct de vedere a ratelor de finanțare și a ratelor de lichiditate, societatea înregistrează valori satisfăcătoare, iar aceasta este o situație favorabilă pentru societate și reflectă capacitatea întreprinderii de a-și achita datoriile scadente pe termen scurt numai din activele circulante deținute în patrimoniu.
Trezoreria netă, evidențiat și în tabloul de finanțare, înregistrează valori negative și o tendință de scădere datorată de creșterea necesarul de fond de rulment în raport cu fondul de rulment. Trezoreria netă negativă reflectă un deficit monetar la încheierea exercițiului.
În ceea ce privește posibilitățile de ameliorare a situației financiare a societății, putem sugera: creșterea fondului de rulment pe baza capitalului propriu; accelerarea încasărilor, încetinirea plăților și apelarea la împrumuturi pe termen scurt pentru a nu exista dificultăți în ceea ce privește solvabilitatea; eficientizarea activității de exploatare; îmbunătățirea politicii de gestiune a resurselor, reducând la minim creditul client și respectând termenele de plată a datoriilor, pentru menținerea credibilității; majorarea valorii adăugate de firmă, prin reducerea costurilor și eficientizarea activității, cu obligativitatea menținerii sau chiar imbunătățirii calității serviciilor; creșterea capitalului prin aport în numerar; contractarea de noi împrumuturi pe termen lung; vânzarea de active imobilizate, etc.
În concluzie, putem afirma că societatea are toate resursele necesare pentru a se dezvolta și a deveni o firmă puternică și competitivă, datorită prezenței îndelungată a acestuia pe piață, cât și evoluției sale favorabilă pe termen lung.
Managerul va efectua analize prospective din care rezultă influențele globalizării asupra creșterii afacerilor și în special asupra comerțului, o tendință de accelerată de creștere a investițiilor, extinderea privatizării, alături de noi oportunități pentru companii în noile piețe. În acest fel managerii vor trebui să observe și să adapteze strategia și tactica societății la următoarele aspecte: la viteza de fuziune și pentru a proteja compania împotriva unor alunecări și crize de pe piețele interne și internaționale; la extinderea afacerii cu o dinamică accelerată; la posibila creștere a cotei de piață; la calitatea și eficiența în servirea clienților; la tăierea costurilor; la profituri suplimentare pentru acționari, la viteze mai mari de dezvoltare pentru produsele și serviciile în conformitate cu cerințele financiare pentru accesul companiei la piețele internaționale, asigurarea unei rate mari de lichiditate a firmei, inclusiv accesul firmei la bursă și comerțul cu acțiun; adoptarea de măsuri care vor conduce la scăderea riscurilor referitoare la incertitudini referitoare la afaceri, promovarea de inovații financiare sofisticate, va prognoza analize ale piețelor financiare și va dezvolta activitatea de cercetare și dezvoltare.
La ora actuală, finanțarea utilizărilor stabile este contestată, relevându-se rolul creditelor pe termen scurt care, în anumite condiții menite să le asigure reînnoirea, pot finanța la fel de bine utilizările stabile.
Nu toți agenții economici, și în special cei care prestează servicii, sunt la fel de interesați de această latură a activității.
La pregătirea rapoartelor financiare conducerea trebuie să aprecieze activitatea entității în ceea ce privește posibilitățile funcționării continue a acesteia, adică capacitatea entității de a-și continua activitatea într-un viitor previzibil. Rapoartele financiare trebuie să fie întocmite în baza principiului continuității, cu excepția cazurilor în care conducerea are intenția: să lichideze entitatea sau să reducă esențial dimensiunile activității ei sau conducerea are temeiuri să considere realizarea acestei intenții ca eventuală.
Dacă conducerea, în cadrul unei companii, conchide că sunt posibile situații sau premise care pot influența continuitatea activității entității, este necesar ca aceste situații sau condiții să fie dezvăluite. Dacă rapoartele financiare sînt pregătite fără a se ține cont de principiul continuității activității entității, va trebui să fie argumentată cauza întocmirii rapoartelor financiare fără utilizarea acestui principiu.
Un manager de succes, cu ajutorul datelor și informațiilor din declarațiile financiare, răspunde întrebării puse și așadar, își confirmă din nou dexteritatea și abilitatea de a crea profit. Profitul este cel care consolidează și asigură calea deja stabilită către reușitele nui manager de success. De aici rezultă și sunt confirmate importanța și inevitabilitatea contabilității și contabililor care se asigură că bilanțul dezvăluie evenimente comerciale analizate și le transformă în informații utile.
Putem concluziona următoarele: informațiile contabile și datele financiare sunt cheia pentru a deschide și rezolva b#%l!^+a?problemele și ambiguitățile care sunt create în companii; contabilitatea (contabilii) reprezintă temelia prelucrării și analiza informațiilor utile; declarațiile financiare sunt o fereastră transparent prin care este reflectată starea de funcționare a companiilor.
Ca o concluzie, se poate afirma că importanța bilanțului contabil este una chiar deosebită, ca un prim argument fiind atenția din partea literaturii de specialitate prin multitudinea de definiții și semnificații date acestuia. În al doilea rând, acest raport financiar joacă un rol important pentru cei care îi utilizează informațiile datorită faptului că oferă o imagine reală, transparentă despre situația în care se află o entitate la un moment dat. Deciziile care se pot lua pe baza bilanțului sunt justificate numai dacă se face înainte o analiză economico-financiară cu ajutorul unor indicatori, pentru a se depista dacă o anumită întreprindere prezintă vreo situație nesatisfăcătoare.
Primii doi indicatori calculați sunt cei de lichiditate, respectiv lichiditatea imediată și cea curentă, ambii permițând a se trage concluzii legate de capacitatea de plată a societăților în cazul în care acestea ar solicita contractarea unor credite sau împrumuturi. Este de dorit ca acești indicatori să se situeze între intervalele satisfacătoare pentru a nu prezenta dificultăți în a contracta anumite credite de care firmele au nevoie pentru a se dezvolta.
În ceea ce privește rata solvabilității generale, cu ajutorul valorilor obținute în urma calculului acestui indicator, am putut determina cât de capabilă este o companie să-și achite atât datoriile pe termen scurt, cât și pe cele pe termen lung. Ce consecințe pot avea valorile subunitare ale acestei rate? Principala consecință este faptul că aceste firme menționate anterior nu mai pot beneficia de contractare de credite și împrumuturi și, astfel, nu-și mai pot dezvolta activitatea. Cauza este determinată de încheierea cu pierdere a exercițiilor precedente și acoperirea acestor pierderi prin o utilizare în întregime a capitalurilor proprii, partea ce nu a putut fi acoperită fiind atribuită creditorilor în urma asumării riscului de insolvabilitate.
Cea de-a treia rată analizată a fost rata generală a îndatorării prin care am putut determina în ce măsură reușește o companie să-și finanțeze activele cu ajutorul fondurilor împrumutate. Compania cercetată are un grad scăzut de îndatorare, prezentând ușoare fluctuații ale valorilor, trecând la un grad ridicat, însă valorile sunt apropiate de o valoare favorabilă și, de aceea, nu prezintă un risc foarte ridicat. O primă măsură ce ar putea fi luată pentru a se dobândi capitaluri pozitive este majorarea capitalului social. O altă măsură ar putea fi înregistrarea acelui profit din activitate, ce are un rol compensator cu pierderile precedente, conducând la un echilibru în situația patrimonială a acestor firme.
Ultima rată calculată a fost rata rentabilității financiare. Este esențial ca acest indicator să aibă valori pozitive și, de preferat, să prezinte tendință de creștere, deoarece profitul contribuie cel mai mult la finanțarea dezvoltării activității unei entități, răsplătind, înainte de toate, participarea celor care dețin acțiuni cu dividende.
În ceea ce privește fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, cu ajutorul cărora se poate determina, de asemenea, cât este de capabilă o firmă să facă față plăților, deși se poate interpreta că o nevoie de fond de rulment negativă nu indică o situație bună, aceasta poate fi și o urmare a contractării unor credite pe termen lung, în acest fel urgentându-se încasările și relaxându-se plățile. Așadar, o valoare negativă a unui indicator nu denotă întotdeauna o situație nefavorabilă, așa cum o valoare foarte mare a fondului de rulment ridică, de asemenea, semne de întrebare legate de cât de eficient se utilizează activele.
În urma acestor concluzii trase în urma analizei economico-financiare, se poate formula ideea finală legată de importanța bilanțului contabil pe baza căruia s-au putut calcula toți acești indicatori. Se poate afirma că bilanțul joacă un rol deosebit în contabilitate, ajutând utilizatorii informațiilor contabile furnizate de acesta să ia decizii corecte în funcție de stadiul în care se află o entitate la un moment dat, putându-se depista acele companii care prezintă riscul cel mai ridicat, aflându-se astfel într-o situație nefavorabilă. O dată depistat, se pot lua și măsuri pentru ameliorarea și chiar înlaturarea acestui risc.
BIBLIOGRAFIE
Andronic, B., Performanțele firmei, Ed. Polirom, Iași, 2000.
Atrill, Peter, Eddie McLaney, Contabilitatea și finanțele pe întelesul tuturor, Ed. Rentrop & Straton, București.
Bogdan, I., Management financiar, Ed. Universitară, București, 2004.
Bojian, O., Bazele contabilității, ediția a VI-a, Ed. Economică, București, 2003.
Bran, Paul, Finanțele întreprinderii, Ed. Economică, București, 1999.
Brezeanu, P., Managementul financiar – managementul situațiilor financiare, vol. 1, Ed. Universității Romano-Britanice, București, 2005.
Caraiani, C., M. Dumitrana, Bazele contabilității, Ed. Universitară, București, 2011.
Calu, D. A., Istorie și dezvoltare privind contabilitatea din România, Ed. Economică, București, 2005.
Călin, O., M. Ristea, Bazele contabilității, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2003.
Cernușcă, L., Politici contabile de întreprindere, Ed. Tribuna Economică, București, 2006.
Cotleț, D., O. Megan, Teoria și practica bilanțului, Ed. Cargo, Craiova, 2002.
Darie, V., E. Drehuță, C. Gorbănescu, Manualul expertului contabil și al contabilului autorizat, ediția a II-a, Ed. Agora, Bacău, 1995.
Deaconu, Adela, Bilanțul contabil al agenților economici, Ed. Intelcredo, Deva, 1999.
Demetrescu, C. G, Istoria contabilității, Ed. Științifică, București, 1972.
Demetrescu, C. G., Studiul organizării și conducerii contabilității întreprinderii, vol. 3, București.
Diaconu, I., L. Moldoveanu, M. V. Ivan, Costuri, prețuri și tarife în economia modernă, Ed. Tradiție, București, 1997.
Dobrotă, N., Economie politică, Ed. Economică, București, 1997.
Dobroțeanu, L., „Repere ale evoluției contabilității în antichitate”, Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor, nr. 6, iunie 2001.
Epstein, Barry, J. Mirza, Ali Abbas, IFRS 2007: Interpretarea și aplicarea standardelor internaționale de contabilitate financiară, Ed. B.M.T. Publishing House, 2007.
Eros-Stark, L., I. M. Pântea, Analiza situației financiare. Studiu de caz, Ed. Marineasa, Timișoara, 1999.
Evian, I. N., Bilanțul unitar al întreprinderii, Brașov, 1947.
Feleagă, Nicolae, Controverse contabile, Ed. Economică, București, 1996.
Feleagă, Nicolae (coordonator), Contabilitate aprofundată, Ed. Economică, București, 1996.
Feleagă, Nicolae, I. Ionașcu, Tratat de contabilitate financiară, ediția a II-a, vol. 1, Ed. Economică, București, 2002.
Georgescu, N., Analiza bilanțului contabil, Ed. Economică, București, 1999.
Giurgiu, A. I., Constantin I. Tulai (coordonatori), Ghid alfabetic de teorie și practică financiară, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.
Heyne, P., Modelul economic de gândire, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1991.
Iacobescu, Sp., Al. Sorescu, Contabilitate comercială generală, vol. 2, București, 1923.
Ifănescu Aurel, Vasile Robu, Analiza economico-financiară, Ed. A.S.E., Bucuresti, 2002.
Jianu, Iulia, Evaluarea, prezentarea și analiza performanței întreprinderii, Ed. C.E.C.C.A.R., București, 2007.
Lambru, Gheorghe, Bogdan Lambru, Contabilitatea întreprinderii, Ed. Fundației Andrei Șaguna, Constanța, 2006.
Littleton, A. C., „The Accounting Exchange”, The Accounting Review, vol. 21, 1946.
Lungu, C. I, Teorie și practici contabile privind întocmirea și prezentarea situațiilor financiare, Ed. C.E.C.C.A.R., București, 2007.
Meșter, Cornelia, Dorina Lezeu, Adina Pereț, Analiza economico-financiară, Ed. Universității din Oradea, 2001.
Mihai, I. (coordonator), Analiză economico-financiară, ediția a II-a, Ed. Mirton, Timișoara, 1999.
Moroșan, I., Analiza economico-financiară, Ed. Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2006.
Neag, R., Reforma contabilității românești între modelele francez și anglo-saxon, Ed. Economică, București, 2000.
Niculescu, M., Diagnostic global strategic, Ed. Economică, București, 1997.
Pătrașcu, L., Bazele contabilității, Ed. Universității Transilvania din Brașov, 2011.
Pătrașcu, L., Bilanțul contabil și alte rapoarte financiare, Ed. Universității Transilvania din Brașov, 2011.
Petrescu, C., Contabilitate și administrație, Iași, 1901.
Ristea, M., C. G. Dumitru, Contabilitate aprofundată, Ed. Universitară, 2003.
Ristea, M., I. Jianu, C. I. Lungu, Ghid pentru întelegerea și aplicarea IAS 1 – Prezentarea situațiilor financiare, Ed. C.E.C.C.A.R., 2004.
Rusu, Dumitru, Bazele contabilității, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1980.
Rusu, Dumitru et al., „Începuturile gândirii contabile românești”, Tratat de contabilitate în partidă dublă, Ed. Junimea, 1981.
Rusu, Dumitru, R. Petriș, E. Horomnea, Fra Luca di Borgo și doctrinele contabilității în cultura economică românească, Ed. Junimea, Iași, 1991.
Stancu, I., Finanțe, ediția a III-a, Ed. Economică, București, 2002.
Toma, Mihai, Petre Brezeanu, Finanțe și gestiune financiară, Ed. Economică, București, 1996.
Țuțu, A., Bilanțul contabil în gestiunea firmei, Ed. Tribuna Economică, București, 1999.
Vasile, Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Meteor Press, București, 2006.
Vintilă, Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București, 2000.
Vintilă, Georgeta, T. Moșteanu, „Analiza financiară”, Tribuna Economică, buletin informativ, nr. 9, 1996.
Voina, D., Contabilitate generală, Brașov, 1947.
***, Gestiunea și contabilitatea firmei, Ed. Tribuna Economică, nr. 11-12, noiembrie-decembrie, 2008, p. 82.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CAPITOLUL I. BILANȚUL CONTABIL – SURSE INFORMAȚIONALE DE BAZĂ A ANALIZEI SITUAȚIILOR FINANCIARE 4 Bilanțul contabil 4 Scurt istoric al evoluției… [310698] (ID: 310698)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.