CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI

=== ae12f7145f46f4b3114a419672e1bd28bef83447_34288_1 ===

CUPRINS

CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI

CAPITOLUL II ANALIZA INFRACȚIUNII PREVĂZUTĂ DE ART. 207 NCP

2.1. Concept și caracterizare

2.2. Elementele preexistente

2.2.1. Obiectul juridic special

2.2.2. Obiectul material

2.2.3. Subiecții infracțiunii

2.2.4. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

2.3. Conținutul juridic al infracțiunii

2.4. Forme. Modalități. Sancțiuni

CAPITOLUL III EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

Aspecte procesuale

Legătura cu alte infracțiuni. Asemănări și deosebiri

Precedente legislative și situații tranzitorii

CAPITOLUL IV ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

CAPITOLUL V PRACTICĂ JUDICIARĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.A.B. – Curtea de Apel București

C.D – Culegere de decizii

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

H.G. – Hotărârea Guvernului

Î.C.C.J – Înalta Curte de Casație și Justiție

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

N.C.P. – C. pen.

N.C.P.P. – Noul Cod de Procedură Penală

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista Română de Drept

ș.a. – și alții

T.M.B – Tribunalul Municipiului București

vol. – volumul

INTRODUCERE

Una dintre cele mai importante valori sociale recunoscutǎ încǎ din antichitate de cǎtre unii gânditori ai timpului a fost consideratǎ a fi libertatea individualǎ a omului.

În scopul apǎrarii acestei valori, în decursul evoluṭiei sale istorice, in funcṭie de momentul parcurs, societatea ṣi-a construit diferite instrumente prin care ṣi-a propus apǎrarea acesteia.

Indiferent de momentul istoric parcurs, singura modalitate de apǎrare cu maximum de eficienṭǎ acestei valori s-a dovedit a fi cea a instituirii unor norme juridice de drept penal.

În dreptul nostru, asemenea norme juridice au apǎrut încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, odată cu intrarea în vigoare Codul penal de la 1864, ce avea o imparțire tripartită în crime, delicte si contravenții.

Ulterior prin intrarea în vigoare a Codului penal din 1936 (C. pen. "Regele Carol al II lea" ),a păstrat împarțirea tripartită a infracțiunilor în crime, delicte si contravenții. Deasemenea Cod penal adoptat în 1969 a renunțat la sistemul trinitar, lasând loc unei concepții unitare cu privire la infracțiune.

Libertatea constituie dimensiunea necesară și esențială dezvoltării personalității și conștiinței umane. Orice atingere asupra libertății are semnificația unei suprimări cu maximum de violență a ființei umane. Ca agresiune individuală, el este o formă de crimă împotriva entității spirituale. Ca agresiune colectivă, constituie un genocid spiritual, o reîntoarcere la preistoria condiției umane.

Libertatea individului este de neconceput fără libertate morală. În realizarea oricărei activități zilnice ,omului îi este indispensabil sentimentul de liniște, de securitate, pe care îl dobândește numai în condițiile unei netulburate libertăți psihice. Conștiința faptului că i s-ar putea produce un rău provoacă persoanei o temere, o stare de tulburare, care influențează asupra actelor pe care le efectuează, asupra hotărârilor pe care le ia, și asupra comportării pe care aceasta o are, în general, în cadrul societății. Persoana căreia i s-a răpit libertatea psihică nu-și mai găsește liniștea, este preocupată în permanență de ceea ce i s-ar putea întâmpla, nu-și mai poate desfășura în mod normal activitatea, iar toate acestea se răsfrâng negativ asupra participării ei la viața socială. De aceea,o asemenea faptǎ este o faptă ce prezinta periculozitate, pe care legea penală trebuie să o incrimineze.

Din cele mai vechi timpuri au existat preocupǎri pentru ocrotirea persoanei umane, problematica drepturilor omului fiind în atenṭia tuturor marilor filozofi si juriṣti ai lumii.

Gânditorii greci considerau drepturile omului ca fiind acele drepturi fundamentale eterne ṣi imuabile pe care orice societate omeneascǎ trebuie sǎ le respecte , cu alte cuvinte sunt drepturi care izvorǎsc din natura lucrurilor iar legea nu este decât expresia acesteia. În acest fel, drepturile omului ce izvorǎsc din dreptul natural sunt drepturi fireṣti.

În concepṭia lui Rousseau, în fruntea valorilor originare stǎ ca valoare supremǎ libertatea , el spunea, ca "a renunṭa la libertatea ta înseamna a renunṭa la calitatea ta de om, la drepturi umane, ba chiar ṣi la datoriile tale. Nu existǎ nici o despǎgubire posibilǎ pentru cel care renunṭǎ la toate ;o astfel de renunṭare este incompatibilǎ cu natura omului". Cu libertatea dispare orice moralitate Rousseau aratǎ cǎ nu se poate garanta aceastǎ libertate decât prin legi capabile să împiedice ca oamenii drepṭi sa fie oprimaṭi de cei rǎi.

Primul document fondator pentru ceea ce s-a numit ulterior drepturile omului ori ṣi libertǎṭile fundamentale este Magna Carta Libertatum , adoptat in 1215, care sublinia cǎ:”Nici un om liber nu va fi arestat, nici întemniṭat sau privat de bunurile sale sau declarat in faṭa legii, exilat sau lezat, indiferent de maniera și noi nu vom merge niciodatǎ împotriva lui ṣi nu vom trimite pe cineva împotriva lui fǎrǎ judecata loialǎ a egalilor sǎi în conformitate cu legea ṭarii.”

Constituṭia României în titlul II intitulat „Drepturile,libertaṭile ṣi îndatoririle fundamentale ale cetăṭenilor” însumează o enumerare clarǎ a tuturor drepturilor,libertăṭilor ṣi îndatoririlor fundamentale enunṭând garanṭii de natura sǎ asigure respectul ferm al acestora. Trebuie subliniat că la elaborarea textelor s-au avut in vedere in primul rând Convenṭiile internaṭionale privind drepturile omului, „Declaraṭia universalǎ a drepturilor omului”, cele două Pacte internaṭionale cu privire la drepturile omului („Pactul privind drepturile civile ṣi politice”‚ „Pactul privind drepturile economice ṣi sociale”). Au fost avute in vedere ,totodatǎ ṣi reglementǎrile corespunzǎtoare ,modul în care aceste drepturi ṣi libertaṭi au fost enunṭate in Constituṭiile principalelor state democratice.

O contribuṭie importantǎ în vederea protecṭiei drepturilor ṣi libertǎṭilor omului consacrate în Constituṭie o aduce ṣi legea penalǎ.

Legea penalǎ apǎrǎ omul atât în ceea ce priveṣte existenṭa sa fizicǎ ṣi atributele fundamentale ale personalitaṭii sale, cât si în ceea ce privete toate celelalte drepturi si interese fundamentale care îi sunt recunoscute.

Aceastǎ apǎrare se realizeazǎ în maniera specificǎ dreptului penal, adicǎ prin incriminarea faptelor care aduc atingere fiinṭei ,drepturilor ṣi intereselor sale legitime.

Ca o distincṭie între faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existenṭa fizicǎ ṣi la principalele atribute ale fiinṭei si personalitaṭii umane,pe de o parte,si faptele de pericol social îndreptate impotriva altor drepturi si interese ale persoanei,pe de altǎ parte,legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctǎ de infracṭiuni,sub denumirea de „Infracṭiuni contra persoanei”. Ele constituie conṭinutul Titlului I, din Partea specialǎ a Codului Penal.

Dreptul de libertate reprezintǎ, alǎturi de dreptul la viaṭǎ,la integritate corporalǎ ṣi sǎntate un drept fundamental al persoanei. Fǎrǎ dreptul la libertate, personalitatea omului nu-ṣi poate gǎsi afirmarea iar toate celelalte drepturi inclusiv dreptul la viaṭa îṣi pierd valoarea,deoarece numai în măsura în care este liber ,omul se poate bucura pe deplin de viaṭǎ precum ṣi de celelalte drepturi care îi sunt recunoscute. Dreptul la libertate reprezintă dreptul de a valorifica in practicǎ toate însuṣirile, interesele si dorinṭele legitime si raṭionale ale omului.

Acest drept fundamental, libertatea,care prezintă numeroase și variate aspecte,este ocrotit și prin incriminarea faptelor care ii aduc atingere. Aceste fapte contituie infracṭiuni contra libertaṭii, cărora legiutorul le-a consacrat in capitolul VI din Titlul I al Codului Penal „Infracțiuni contra persoanei”. Una dintre faptele care aduc atingere libertaṭii psihice (morale) a persoanei, incriminatǎ in acest capitol este infractiunea de „ṣantaj”.

Obiectul ocrotirii, în cazul infracṭiunii de "ṣantaj" este libertatea individualǎ privitǎ sub aspectul liberṭatii psihice (morale) a persoanelor, adicǎ libertatea lǎsatǎ fiecarei persoane de a hotarî (de a dispune ) în toate actele sale, în cadrul ordinei juridice, dupa cum va crede de cuviinṭă,deci dupa cum îi vor dicta constiinṭa, sentimentele si interesele sale legitime.

Pericolul pe care îl prezintǎ infracṭiunea de ṣantaj rezultǎ din atingerea adusǎ libertaṭii psihice a persoanei, în vederea realizǎrii unui folos într-un mod injust. Societatea are tot interesul sǎ asigure, în cadrul relaṭiilor sociale, libertatea moralǎ pentru toṭi cetǎṭenii, astfel cǎ aceṣtia sǎ se manifeste liber si cu toatǎ responsabilitatea în diferitele acte ce le înfǎptuiesc în cadrul acestor relaṭii. Constrângerea libertaṭii psihice apare în cazul ṣantajului cu atât mai gravǎ, cu cât pe aceastǎ cale se urmǎreṣte realizarea unui folos în mod injust.

Reglementate în cap. VI art.207 infracṭiunea de ṣantaj din Noul Cod Penal face parte din categoria infracṭiunilor contra libertaṭii persoanei alǎturi de infracṭiunea de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzutǎ în art. 205, deasemenea alǎturi de hǎrṭuire în baza art. 208 și ameninṭare încadratǎ pe art.206. Obiectul juridic generic al acestor infracțiuni constă în relațiile sociale care privesc libertatea fizică și psihică a persoanei.

CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR CONTRA LIBERTĂȚII PERSOANEI

Elemente de noutate ale noului Cod penal

Libertatea umană nu este numai un drept, ci o condiție fundamentală a existenței, a condiției umane. Libertatea constituie dimensiunea exponențială a dezvoltării personalității și conștiinței umane. Orice atac asupra libertății are semnificația unei suprimări cu maximum de violenta a ființei umane. Ca agresiune individuală, el este o formă de crimă împotriva entității spirituale, a divinității din om. Ca agresiune colectivă, constituie un genocid spiritual, o reîntoarcere la preistoria condiției umane. Tocmai pentru aceste adevăruri, orice atingere adusă libertății provoacă reacții de maximă agresivitate, care sunt fie heteroagresive, fie autoagresive (sinucideri individuale sau în masă).

Libertatea individului este de neconceput fără libertate morală. În realizarea oricărei activități, în viața de zi cu zi, omului îi este indispensabil sentimentul de liniște, de securitate, pe care îl dobândește numai în condițiile unei netulburate libertăți psihice. Conștiința faptului că i s-ar putea produce un rău creează persoanei o temere, o stare de tulburare, care influențează asupra actelor pe care le efectuează, asupra hotărârilor pe care le ia, cât și asupra comportării pe care aceasta o are, în general, în cadrul societății. Persoana căreia i s-a răpit libertatea psihică nu-și mai găsește liniștea, este preocupată în permanență de ceea ce i s-ar putea întâmpla, nu-și mai poate desfășura în mod normal activitatea, iar toate acestea se răsfrâng negativ asupra participării ei la viața de relații sociale. De aceea, fapta prin care i se răpește persoanei libertatea psihică este o faptă de pericol social, pe care legea penală trebuie să o incrimineze.

Obiectul ocrotirii, în cazul infracțiunilor de „amenințare” și „șantaj” este libertatea individuală privită sub aspectul libertății psihice (morale) a persoanelor, adică libertatea lăsată fiecărei persoane de a hotărî (de a dispune) în toate actele sale, în cadrul ordinei juridice, după cum va crede de cuviință, deci după cum îi vor dicta conștiința, sentimentele și interesele sale.

Noțiunea de șantaj, în înțelesul ei obișnuit desemnează constrângerea exercitată asupra cuiva prin amenințarea cu divulgarea unui secret compromițător sau prin alte mijloace de intimidare cu scopul de a dobândi în mod injust un folos pentru sine sau pentru altul.

Șantajul este fapta care lezează sau este posibil să lezeze dreptul persoanei șantajate de a-și manifesta voință și de a dispune de aptitudinile sale, respectiv constrângerea unei persoane prin violență sau amenințare să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva dacă fapta este comisă spre a dobândi un folos injust pentru sine sau pentru altul. Obiectul juridic special este complex, constituindu-l relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei și în mod adiacent relațiile sociale referitoare la proprietatea privată ori cele periclitate prin acțiunea făptuitorului de a urmări fără drept un folos.

Prin incriminarea șantajului, legea penală reacționează împotriva faptelor susceptibile de a îngrădi libertatea persoanei șantajate de a lua hotărâri și de a dispune fără constrângere de voința sa, de acțiunile sale, de bunurile ce formează patrimoniul său. Șantajul deși are ca obiect juridic principal relațiile sociale ce sunt ocrotite și prin incriminarea amenințării și anume cele referitoare la libertatea morală a persoanei, se deosebește de infracțiunea de amenințare prin aceea că făptuitorul urmărește dobândirea unui folos într-un mod injust.

De asemenea, șantajul poate fi săvârșit de către făptuitor și prin acțiuni violente asupra victimei pe când amenințarea nu presupune exercitarea de către subiectul activ asupra victimei a unor acte violente ci numai acțiunea de amenințare cu producerea unui rău viitor, amenințare de natură a-i produce subiectului pasiv o stare de temere. Șantajul nu are obiect material deoarece libertatea psihică, morală, reprezintă o valoare morală.

Infracțiunea este prevăzută în art. 207 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată și o variantă agravată.

Varianta tip este prevăzută în alin. (1) și constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.

Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) și constă în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia.

Infracțiunea prezintă o variantă agravată în alin. (3), dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul.

Scurt istoric

În ceea ce priveṣte delictul de ṣantaj în Codul penal de la 1864 acesta a fost incriminat în Transilvania prin art. 350-353 și în Bucovina în art. 98-99. Trebuie subliniat cǎ în acest cod, ṣantajul face parte din cadrul infracṭiunilor contra patrimoniului

Transilvania – art. 350 : "Acela, care cu cugetul de a dobândi pe nedrept pentru sine sau pentru altul beneficii materiale, constrânge pe cineva prin violenṭă sau prin ameninṭări sǎ facǎ, sǎ sufere sau sǎ nu facǎ un lucru, dacǎ fapta sa nu constituie o infracṭiune mai gravǎ savârseṣte delictul de ṣantaj ṣi se va pedepsi cu închisoare corecṭionalǎ pâna la 3 ani.”

Art. 351 : "Sǎvârșește delictul de ṣantaj și se va pedepsi conform dispoziṭiilor art. 350, cel ce cu cugetul de a dobândi pentru sine sau pentru altul beneficii materiale, amenința pe cineva cu publicarea, prin imprimare, a unor afirmațiuni calomnioase sau insultatoare.

Art. 352 : "Tentativa delictului de șantaj se pedepsește."

Art. 353 : "Șantajul este crimă și se va pedepsi cu temniță grea pâna la 5 ani dacă:

1. Autorul șantajului amenință cu asasinatul, cu leziuni corporale grave, cu darea de foc sau cu facerea altei daune materiale grave.

2. S-a savârșit prin simularea calității de funcționar public sau sub pretextul unui ordin legal al vreunei autoritați.

Bucovina – art.98: "De crimă prin violență publică prin șantaj se face vinovat acela care:

întrebuințeaza forța efectiva în contra unei persoane pentru a o constrânge la o prestare, o

tolerare ori omitere întrucât acțiunea lui nu se prezintă ca o crimă mai grav pedepsită.

În aceeasi condițiune comite aceeași crimă și acela care :

b) direct sau indirect, în scris sau verbal, sau în alt mod, cu sau fără indicarea numelui său, amenința pe cineva cu o violare a corpului, libertații, onoarei ori proprietății, cu intențiunea de a stoarce de la cel amenințat o prestare, tolerare sau omitere, dacǎ amenințarea este de așa fel, ca în vederea circumstanțelor și a constituției sale personale sau a importantei raului amenintat inspira celui amenintat îngrijiri întemeiate indiferent daca răul amintit este îndreptat în contra celui amenințat însusi, a familiei ori a rudelor sale ori în contra a altor persoane puse sub scutul lui si dacă amenințarea a avut sau nu succes."

Art.99 : "Acela care întrebuințează amenințarea aratată în art. 98 și proprie de a exercita în modul arătat acolo temeri întemeiate, numai cu intențiunea de a produce la singure persoane, la comune ori distincte frică si neliniște, comite crima de violență publică prin amenințare periculoasă".

Ulterior în Codul penal din 1936, delictul de șantaj a fost incriminat în art. 495 și își avea originea în art. 350 si 351 ale codului penal transilvanean din 1864. În acest Cod penal, delictul de șantaj a fost asezat printre infracțiunile contra persoanei față de vechiul Cod penal când acest delict era așezat printre infracțiunile contra patrimoniului. Interesul protejat prin delictul de șantaj era libertatea psihică a persoanelor. Art. 495 avea următorul conṭinut: "Acela care, în scopul de a dobândi în mod injust, pentru sine sau pentru altul, un folos material, constrânge o persoană prin violență sau amenințare, ca să facă, să nu facă sau să sufere ceva, întrucât faptul nu ar constitui o infracțiune mai gravă, comite delictul de șantaj si se pedepsește cu închisoare corecționala de la 6 luni la 2 ani. Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 3 ani, dacă amenințarea consistă în aceea că se vor da publicitații fapte, reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau rudă a ei, ori pentru o persoană de care este legată printr-o temeinică afecțiune. Tentativa se pedepsește".

Codul penal adoptat în 1969 a renunțat la sistemul trinitar, lasând loc unei concepții unitare cu privire la infracțiune. În acest sistem, contravențiile au ieșit din sfera de reglementare a justiției penale, iar în rest, toate faptele prevăzute de legea penală și în condițiile prevăzute de lege, reprezintă infracțiuni, fără nicio altă distincție; prin adoptarea acestui cod s-au adus modificări infracțiunilor de șantaj, ele fiind prevăzute in art. 194 din Codul penal ce urmează apoi a fi modificat prin art. 207 o dată cu intrarea in vigoare a NCP in februarie 2014.

CAPITOLUL II
ANALIZA INFRACȚIUNII PREVĂZUTĂ DE ART. 207 NCP

2.1. Concept și caracterizare

Cu toate că la Primul Congres Internațional de Criminalistică (IAFS), care a avut loc în 1900, la Bruxelles (Belgia), șantajul în unanimitate a fost considerat ca un atentat asupra patrimoniului, fiind calificat ca o varietate a extorcării, oamenii de știință nu au încetat să trateze șantajul în opoziție cu această soluție. Mai mult ca atât, nici legiuitorul rus nu a luat poziția statuată în cadrul Primului Congres Internațional de Criminalistică.

Aceasta deoarece noul Cod penal, promulgat de către împăratul Nicolai al II-lea la 22 martie 1903, a defalcat șantajul de extorcare, acestea fiind plasate în capitole diferite. Concret, art. 590 incrimina extorcarea, definind-o drept: „constrângere la cedarea dreptului asupra averii sau la încheierea unei convenții patrimoniale defavorabile, prin provocarea vătămărilor corporale, aplicarea violenței asupra persoanei sau prin amenințare susceptibilă de pedeapsă, în scopul obținerii pentru sine sau pentru o altă persoană a unui folos material”, pe când art. 615 prevedea răspunderea penală pentru șantaj, care consta în: „inițierea unei persoane la transmiterea averii sau la cedarea dreptului asupra averii, ori la încheierea unui acord patrimonial nefavorabil, pe calea amenințării cu divulgarea unor informații false sau veridice, în scopul de a obține pentru sine sau pentru o altă persoană un folos patrimonial”.

La nivel doctrinar, modelul incriminator era justificat în felul următor: „Cu toate că șantajul are ceva comun cu constrângerea patrimonială exercitată prin intermediul amenințării, totuși această amenințare diferă de cea care se aplică la extorcarea patrimonială”.

Această alegație a fost păstrată și în doctrina contemporană. Doctrina rusă consideră că „extorcarea și șantajul se deosebesc esențial după mai multe semne, care, la rândul lor, determină un grad de pericol social diferit. Însă, criteriul esențial este mijlocul comportamentului infracțional: violența fizică și psihică, distrugerea averii – în cazul extorcării; amenințarea cu divulgarea informațiilor ce ar defăima victima sau apropiații ei ori a altor informații care pot aduce daune inviolabilității vieții personale – în cazul șantajului” .

În Codul penal român din 1865 șantajul era incriminat în Capitolul „Crime și delicte contra proprietății”, constând în fapta celuia „ce, prin amenințare, verbală sau în scris, de a face revelațiuni sau imputațiuni defăimătorii, va fi stors sau va fi cercat să stoarcă fie bani, fie efecte de valoare, fie iscălitură sau remitere de acte sau scrisuri, ori care ar conține sau ar opera o obligațiune, o libertațiune sau o dispozițiune”.

Sub aspect etimologic, termenul „șantaj” provine din cuvântul francez „chantage”, care în semnificație directă reprezintă metodă de pescuit prin care peștele este gonit în plasă cu ajutorul zgomotului. Șantajul, însă, nu se limitează doar la acest sens, ci are un conținut cu mult mai amplu, cu implicații de natură politică, socială, economică etc., care, însă, rămân în afara interesului nostru științific.

În Codul penal din 1937, în art. 495 era statuat: „Acela care, în scopul de a dobândi, în mod injust, pentru sine sau pentru altul, un folos material, constrânge o persoană prin violență sau amenințare, ca să facă, să nu facă sau să sufere ceva, întru cât faptul nu ar constitui o infracțiune mai gravă, comite delictul de șantaj și se pedepsește cu închisoare corecțională de la 6 luni la 2 ani.

Pedeapsa este închisoarea corecțională de la unu la 3 ani, dacă amenințarea consistă în aceea că se vor da publicității fapte, reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată sau o rudă a ei, ori pentru o persoană de care este legată printr-o temeinică afecțiune. Tentativa se pedepsește.”

Codul penal român din 1968 a îmbrățișat soluția incriminării șantajului în grupa infracțiunilor contra libertății persoanei. Această soluție legislativă punea accentul pe apărarea libertății psihice a persoanei și era mai eficace deoarece existența infracțiunii nu era condiționată de producerea unei pagube, fiind indiferent dacă victima a cedat sau nu constrângerii exercitate de făptuitor.

Articolul 194 C.pen. reglementa două forme ale infracțiunii de șantaj: o formă simplă (art. 194 alin. 1 C.pen.) și o formă agravată (art. 194 alin. 2 C.pen.).

Forma simplă a infracțiunii consta în „Constrângerea unei persoane, prin violență sau amenințare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul”.

După cum se poate constata, noul Cod penal a preluata aproximativ identic incriminarea infracțiunii de șantaj.

2.2. Elementele preexistente

2.2.1. Obiectul juridic special

Aplicarea corectă a unei norme de incriminare este irealizabilă fără perceperea elementelor și semnelor componenței infracțiunii concrete. De aceea, respectând regula generală a procesului de încadrare juridică a faptei, vom debuta cu identificarea conținutului obiectului juridic al infracțiunii, aceasta facilitând și determinarea locului și rolului infracțiunii de șantaj în sistemul normelor prevăzute în Partea Specială a Codului penal al României.

Prin obiect juridic al infracțiunii se înțelege obiectul propriu-zis al acesteia, adică valorile și relațiile sociale de protecție a acestora, vătămate sau amenințate prin săvârșirea infracțiunii. Totodată, o faptă prejudiciabilă implică mai multe niveluri de lezare și periclitare a relațiilor și valorilor sociale. Iată de ce, atât știința dreptului penal, cât și practica legislativă iau în considerație următoarele categorii de obiecte juridice ale infracțiunii: general, generic și special.

Obiectul juridic special îl constituie în principal relațiile sociale referitoare la libertatea psihică a persoanei. Prin incriminarea șantajului, legea penală reacționează împotriva faptelor susceptibile să îngrădească posibilitățile persoanei șantajate de a voi și de a dispune de acțiunile sale.

De asemenea, dar numai ca obiect juridic special adiacent, sunt ocrotite și relațiile sociale susceptibile a fi vătămate sau periclitate prin urmărirea fără drept a unui folos (de exemplu, relațiile sociale referitoare la patrimoniu, dacă constrângerea este exercitată în vederea obținerii unui folos material).

Deși are ca obiect juridic principal relațiile sociale care sunt ocrotite și prin incriminarea amenințării – cele referitoare la libertatea morală a persoanei -, șantajul se deosebește de aceasta prin aceea că făptuitorul urmărește dobândirea în mod injust a unui folos. În afară de aceasta, șantajul poate fi săvârșit și prin acțiuni violente exercitate asupra persoanei.

2.2.2. Obiectul material

Infracțiunea de șantaj nu are în principiu obiect material, libertatea psihică (morală) constituind un drept personal.

În anumite cazuri însă, când fapta se comite prin folosirea constrângerii fizice (violențe), obiectul material îl constituie corpul victimei sau bunurile materiale asupra cărora s-a acționat.

Obiectul material al șantajului nu trebuie însă confundat cu folosul (profitul) realizat prin săvârșirea infracțiunii; aceasta este consecința, iar nu obiectul material al infracțiunii de șantaj. Astfel, nu se poate respinge cererea de despăgubiri a părții civile pe motiv că infracțiunea de șantaj nu are obiect material, atâta timp cât prejudicierea acesteia este urmarea acțiunii făptuitorilor.

2.2.3. Subiecții infracțiunii

Subiectul activ

Subiectul activ nu este circumstanțiat de lege, fapta putând fi săvârșită de orice persoană. Participația penală este posibilă în oricare din formele sale.

Subiectul activ al infracțiunii de șantaj trebuie să aibă calitatea de persoană fizică.

O problemă care se ridică în cazul subiectului activ al infracțiunii de șantaj o reprezintă minoritatea făptuitorului. Textul art. 27 din noul C. pen. reproduce dispozițiile art. 50 din fostul C. pen. cu deosebirea că minoritatea făptuitorului nu mai înlătură caracterul penal al faptei, ci consideră fapta neimputabilă, dacă se constată că la data săvârșirii acesteia minorul nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal, adică nu avea capacitatea psihofizică necesară de a înțelege sensul și semnificația acțiunilor și inacțiunilor sale și nu putea fi stăpân pe ele, din cauza vârstei.

În raport cu gradul de insuficiență a capacității psihice, minorii se împart, din punctul de vedere al legii penale, în minori care răspund penal și minori care nu răspund penal.

Criteriul de delimitare a celor două categorii este, în principal, vârsta.

Minorii până la 14 ani sunt considerați că prezintă, sub raportul capacității psihice, un grad ridicat de insuficiență, încât ei nu pot să-și dea seama de caracterul socialmente periculos al faptelor și nu pot fi sensibili nici la amenințarea sancțiunilor prevăzute de legea penală și nici la acțiunea de îndreptare exercitată de sancțiunile aplicate. Prevenția generală nu-și poate atinge obiectivele câtă vreme pedeapsa aplicată unui minor nu va putea împiedica un alt minor – ca urmare a incapacității psihice specifice vârstei sale – să comită o faptă prevăzută de legea penală.

Minorii care au depășit vârsta până la care nu există răspundere penală sunt considerați că prezintă un nivel mai ridicat al capacității psihice și un grad mai redus de insuficiență.

Această insuficiență redusă nu anulează însă aptitudinea acestor minori de a-și da seama de caracterul socialmente periculos al faptelor și al urmărilor acestora, dar indică o oarecare lipsă de maturitate, de experiență și de stăpânire de sine, ceea ce justifică aplicarea în cazul acestora a unui regim de constrângere penală diferit de cel aplicabil majorilor.

Pentru stabilirea răspunderii penale a unor minori care au atins o anumită vârstă se folosește, pe lângă criteriul principal al vârstei, și un criteriu complementar, și anume existența sau inexistența discernământului.

În raport cu existența sau absența discernământului, legea penală face distincția între trei categorii de minori, și anume minorii care nu răspund penal ori răspund penal, dar condiționat sau răspund penal necondiționat.

Potrivit dispozițiilor art. 113 alin 1 din noul Cod penal minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (o incapacitate absolută de răspundere penală).

Între categoria minorilor care nu au împlinit o anumită vârstă și care nu răspund niciodată penal și categoria minorilor trecuți de o anumită vârstă care răspund penal, totdeauna și necondiționat, există o zonă intermediară, având ca limită minimă vârsta de la care există răspundere penală necondiționată.

Minorii aparținând acestei zone intermediare formează două categorii, una a celor care răspund penal, dar condiționat, adică numai dacă se dovedește că la săvârșirea faptei au lucrat cu discernământ, în sensul că și-au dat seama că săvârșesc o faptă rea, care pricinuiește altcuiva o vătămare, și o alta a minorilor care nu răspund penal, fiindcă nu se face dovada că au lucrat cu discernământ.

Conform art. 113 alin. (2) din noul Cod penal minorul având vârsta între 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ (capacitate penală condiționată).

În ceea ce privește minorul care a împlinit vârsta de 16 ani noul Cod penal prevede [art. 113 alin. (3)] că acesta răspunde penal potrivit legii (capacitate penală necondiționată).

Potrivit prevederilor art. 113 alin. (1) și (2) din noul Cod penal minorii care nu răspund penal pentru că fapta nu le este imputabilă sunt:

a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani [art. 113 alin. (1)]. Pentru această categorie de minori se instituie o prezumție absolută (iuris et de iure) de incapacitate penală. Prezumția operează de plin drept și nu poate fi combătută prin niciun mijloc de probă, chiar dacă ar fi evident că acel în cauză, deși sub 14 ani, este bine dezvoltat fizic, psihic și că își dă seama de consecințele sale. Această prezumție absolută de lipsă a discernământului este întemeiată pe o stare personală ce produce efecte numai față de făptuitorul minor.

Determinarea cu intenție sau înlesnirea ori ajutorarea cu intenție de către un major a unui minor sub 14 ani să comită o faptă prevăzută de legea penală realizează condițiile participației penale improprii (art. 52 din noul Cod penal) în modalitatea intenției – lipsă de vinovăție, infractorul major urmând a fi pedepsit pentru fapta săvârșită cu intenție.

Comiterea faptei împreună cu un minor constituie în egală măsură și o circumstanță agravantă legală [art. 77 lit. d) din noul Cod penal].

Toate legislațiile penale stabilesc o limită de vârstă de la care începe capacitatea penală.

Legiuitorul noului Cod penal a preferat să rămână consecvent în stabilirea limitei de vârstă până la care minorul este considerat că nu are discernământ, realizând o corelare sistematică cu prevederile legii civile referitoare la limita de vârstă până la care minorul nu are capacitate civilă de exercițiu, justificat tot de lipsa discernământului, deși în expunerea de motive a acestui cod s-a propus reducerea limitei de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului de la 14 la 13 ani.

De altfel, codurile noastre penale anterioare prevedeau o limita de vârstă mult mai redusă până la care minorul nu răspundea penal. Astfel Codul penal din 1864 prevedea că nu răspund penal minorii până la 8 ani, iar Codul penal din 1936, minorii până la 12 ani.

Anumite forme precoce ale delincvenței juvenile, cu un grad sporit de pericol social, într-o societate tot mai informatizată, care contribuie la o maturizare mai rapidă a minorului, constituiau, în opinia noastră, argumente convingătoare pentru coborârea acestei limite de vârstă.

Expunerea de motive a Proiectului menționa că soluția propusă „are la bază două elemente importante: a) creșterea continuă în ultimii ani a numărului faptelor penale săvârșite de minori cu vârsta sub 14 ani, aceștia ajungând nu de puține ori să comită fapte foarte grave sau să fie atrași în activitatea grupurilor de criminalitate organizată tocmai în considerarea imposibilității tragerii lor la răspundere penală; b) datele statistice privind expertizele efectuate cu privire la existența discernământului în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani, arată că în peste 90% dintre cazuri s-a stabilit existența acestui discernământ, ceea ce înseamnă că, de regulă, discernământul există anterior vârstei de 14 ani. Acest lucru este firesc, progresul tehnologic și mediul social contemporan favorizând o maturizare mai rapidă a adolescenților în raport cu perioada de acum patru decenii.

În același timp, modificarea se înscrie într-o tendință generală în dreptul european al minorilor, căci limita de vârstă de la care minorul răspunde penal este de 10 ani în Franța (art. 2 din Ordonanța din 2 februarie 1945, modificată în 2002), Marea Britanie (art. 34 Crime and Disorder Act 1998) și Elveția (art. 3 din Legea din 20 iunie 2003, în vigoare de la 1 ianuarie 2007), de 12 ani în Grecia (art. 126 C. pen.) și Olanda (art. 77b C. pen.), iar în Spania vârsta este stabilită în prezent la 14 ani, dar un proiect de lege aflat în curs de dezbatere parlamentară prevede coborârea acestei vârste la 12 ani.

Această propunere nu a fost însușită de Parlament astfel că noul Cod penal a păstrat prevederile fostului Cod penal privind vârsta până la care se instituie o prezumție absolută (iuris et de iure) de incapacitate penală, evitând o agravare a regimului sancționator al minorilor, din acest punct de vedere.

b) Minorii care au depășit vârsta de 14 ani, dar înainte de a împlini 16 ani, dacă au săvârșit fapta fară discernământ [art. 113 alin. (2)] aparțin, deci, categoriei intermediare; în principiu, ei nu răspund penal, fiind considerați că nu au capacitatea psihică suficient dezvoltată; această prezumție este însă relativă (juris tantum) putându-se face proba contrarie.

Prin urmare, în cazul acestor minori, răspunderea penală este condiționată și, deci, excepțională: minorul care a depășit vârsta de 14 ani, dar nu a împlinit 16 ani va răspunde penal numai dacă se constată că a săvârșit fapta cu discernământ; același minor nu va răspunde penal dacă se stabilește că nu a avut discernământ la dat săvârșirii faptei prevăzute de legea penală.

În literatura juridică s-a subliniat că în acest caz răspunderea minorului este excepțională și condiționată de o limită de vârstă și de existența discernământului. Sub aspectul vârstei, minorul trebuie să fi împlinit 14 ani și să nu fi depășit 16 ani, iar sub aspectul existenței discernământului, acesta trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei.

Legiuitorul român leagă capacitatea de a răspunde penal a minorului de existența sau inexistența discernământului. Acest concept, pus în valoare de școala clasică de drept penal, este în egală măsură un concept cu care operează psihiatria judiciară.

Discernământul este prezentat ca fiind capacitatea unui individ de a delibera asupra acțiunilor și consecințelor acestora și de a-și organiza astfel, motivat, activitatea în vederea îndeplinirii acțiunii. Discernământul este în egală măsură o calitate și o funcție.

Stabilirea existenței sau inexistenței discernământului minorului la data săvârșirii faptei revine organului judiciar, chiar dacă apărarea nu pune la îndoială existența discernământului. Sarcina dovedirii existenței discernământului revine acuzării, respectiv Ministerului Public, motiv pentru care, în cazul minorilor între 14 și 16 ani, este obligatorie efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice.

Stabilirea existenței discernământului este „cheia de boltă a expertizei medico-legale psihiatrice”. În practica expertizei medico-legale psihiatrice se operează cu o evaluare a existenței discernământului pe trei trepte de structurare:

discernământ integru, ce reflectă starea de normalitate psiho-fizică a individului;

discernământ limitat sau mult diminuat, stare ce reflectă o calitate afectată a funcțiilor intelectiv-cognitive și etico-morale, din cauza insuficientei maturizări a individului, dar care nu afectează responsabilitatea lui, însă poate fi apreciată ca o circumstanță atenuantă judiciară;

discernământ abolit, stare ce echivalează cu iresponsabilitatea.

Din prevederile art. 113 alin. (2) rezultă că în conținutul acestora se stabilesc, pe de o parte, condițiile de vârstă ale celei de-a doua categorii de minori (vârsta între 14 și 16 ani), iar, pe de altă parte, se arată și condițiile psihice ale răspunderii penale pentru această categorie de vârstă, și anume să fi săvârșit fapta cu discernământ. Referirea la discernământ este însă incompletă, deoarece privește numai aspectul intelectiv al răspunderii penale (ca minorul să fie în măsură să-și dea seama de caracterul acțiunilor sau inacțiunilor sale); această referire trebuie întregită cu prevederile art. 31, care cuprinde toate cerințele psihice ale răspunderii penale, valabile atât pentru persoanele majore, cât și pentru minori.

Pe lângă cerința existenței discernământului care caracterizează aspectul intelectiv al comportamentului minorului, este desigur necesar să se dovedească și faptul că, sub aspect volitiv, minorul a acționat stăpân pe acțiunile sale, pentru a fi antrenată răspunderea sa penală, amândouă laturile fiind în egală măsură necesare pentru evaluarea răspunderii penale a minorului, în limitele categoriei de vârstă menționate.

Subiectul pasiv poate fi, de asemenea, orice persoană care are capacitatea psiho- fizică de a simți presiunea psihică exercitată asupra sa.

În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de șantaj, există tot atâtea infracțiuni câți subiecți pasivi au fost victime.

2.2.4. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

2.3. Conținutul juridic al infracțiunii

Latura obiectivă

Elementul material

Elementul material al laturii obiective constă în acțiunea de constrângere a unei persoane ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Spre deosebire de Codul penal anterior, unde constrângerea se putea realiza numai prin violență sau amenințare, actualul Cod penal nu mai menține această cerință. Aceasta nu înseamnă că în actuala reglementare se exclud violența sau amenințarea ca modalități de realizare a constrângerii. Legiuitorul a dorit însă să dea o incriminare deschisă a posibilităților de realizare a constrângerii, nedorind limitarea acesteia la violență sau amenințare.

Astfel, fapta se poate săvârși prin exercitarea oricăror acte de violență fizică împotriva unei persoane, de la simplele acte de lovire, imobilizare, legare, până la producerea de vătămări corporale. Violența trebuie să se exercite asupra persoanei, dar în limitele prevăzute în art. 193 alin. (1) C. pen.; dacă prin folosirea violenței se produce o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, mai gravă decât cea la care se referă art. 193 alin. (1), va exista concurs de infracțiuni.

Constrângerea se poate realiza și prin amenințare. Amenințarea constă în săvârșirea de acte care sunt de natură a inspira victimei, temerea unui pericol pentru viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea sau avutul său, ori al unei alte persoane de care este legată afectiv. În urma amenințării declanșate și a temerii serioase produse victimei, aceasta este pusă în situația de a nu mai avea resursele morale necesare pentru a se opune pretențiilor făptuitorului; când amenințarea nu a fost susceptibilă de a produce victimei o asemenea teamă, infracțiunea de șantaj nu subzistă.

Pentru existența infracțiunii se cere ca amenințarea să se refere la producerea unui rău viitor.

Violența și amenințarea trebuie să constituie mijloace de a exercita o constrângere asupra victimei. Nu interesează dacă victima a cedat sau nu violenței ori amenințării. Prin astfel de mijloace, autorul trebuie să determine pe subiectul pasiv să dea, să facă, să nu facă ori să sufere ceva patrimonial sau nepatrimonial.

A da ceva presupune a efectua o activitate de autodeposedare, de remitere (de pildă predarea unui bun, a unei sume de bani etc.). În practica judiciară s-a reținut, în acest sens, ca infracțiune de șantaj, fapta inculpaților care au pretins sume de bani pentru a nu denunța persoanele pe care le-au surprins când au sustras mărfuri din magazin.

A face ceva înseamnă a acționa într-un anumit fel (de exemplu, a semna un act, a evacua o încăpere sau imobil, a face o declarație, a recunoaște un drept, a retrage o plângere, a anula o logodnă, a-și da demisia din serviciu etc.) sau a lua o anumită atitudine impusă prin constrângere.

A nu face ceva înseamnă a se abține de a îndeplini o activitate, o prestație, de a lua o atitudine (de exemplu, a nu face un denunț, a nu declanșa un proces, a nu se prezenta la un concurs pentru ocuparea unui post, a nu face un act etc.) din cauza constrângerii.

În sfârșit, prin a suferi ceva se înțelege a suporta un prejudiciu, material sau moral (de exemplu, acceptarea să i se distrugă un bun, să i se ocupe samavolnic locuința, să părăsească o localitate, să îndure o situație umilitoare, să piardă o sumă de bani, să fie insultat, să suporte o situație jignitoare, etc.), indiferent de natura acestuia. În acest sens, în practica judiciară s-a statuat că există infracțiunea de șantaj, dacă victima este constrânsă la raport sexual sub amenințarea inculpatului că va da publicității unele fotografii compromițătoare.

Șantajul prezintă și o variantă asimilată. Aceasta constă în amenințarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată, ori pentru un membru de familie al acesteia. În acest caz, constrângerea se realizează numai prin amenințare cu darea în vileag a unei fapte, adevărată sau imaginară.

Rațiunea incriminării constă în aceea că printr-o faptă josnică se urmărește obținerea unor profituri. De asemenea, s-a avut în vedere că în condițiile art. 207 C. pen., forța intimidantă a constrângerii exercitate asupra victimei este mai mare, știut fiind faptul că este foarte greu, dacă nu chiar imposibil de înlăturat consecințele unei compromiteri publice, indiferent dacă este vorba de o faptă imaginară sau reală. Potrivit art. 177 C. pen., prin membru de familie se înțelege ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude (aceste dispoziții aplicându-se și persoanei adoptate ori descendenților acesteia în raport cu rudele firești), soțul, persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.

Pentru existența infracțiunii de șantaj, nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenția făptuitorului, adică să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceea ce acesta îi cere, infracțiunea există independent de această împrejurare, deoarece șantajul este, după cum s-a arătat, o infracțiune îndreptată în principal împotriva libertății morale a persoanei, libertate care este încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinței sale. Nu sunt cerințe esențiale privind locul și timpul comiterii infracțiunii.

Urmarea imediată

Urmarea imediată constă în crearea unei stări serioase de temere a victimei, constrângerea declanșată asupra sa punând-o în fața alternativei de a îndeplini pretențiile făptuitorului, ori de a suporta alte consecințe, ceea ce echivalează cu o îngrădire a libertății psihice a persoanei vătămate de a acționa după voința sa.

Infracțiunea de șantaj absoarbe în conținutul său numai infracțiunea de lovire sau alte violențe și aceea de amenințare. Dacă în concret fapta a produs consecințe mai grave, va exista un concurs de infracțiuni.

În literatura juridică se consideră că pentru existența infracțiuni de șantaj este necesar că violența sau amenințarea să fi avut ca urmare o stare de temere, de alarmare a victimei, de siluire psihică, iar dacă nu s-a pricinuit o stare de temere victimei, fapta ar constitui doar tentativa infracțiunii de șantaj, care însă nu se pedepsește.

Alți autori nu împărtășesc această opinie din următoarele considerente:

Spre deosebire de codul penal anterior, care incrimina șantajul ca infracțiune de rezultat, codul penal actual incriminează șantajul ca infracțiune de pericol, acesta fiind și motivul pentru care nu este pedepsită tentativa. Într-adevăr, pentru consumarea infracțiunii nu este necesar ca victima să fi dat curs cererii făptuitorului, fiind suficient să se constate că o asemenea cerere a fost formulată. În consecință, nici efectul concret al actului de constrângere asupra psihicului victimei nu prezintă relevanță.

Noțiunea de „constrângere” este folosită în sensul de acțiune – mijloc, prin care se urmărește determinarea victimei să satisfacă cererile făptuitorului, fiind indiferent pentru existența infracțiunii dacă determinarea a reușit sau nu. Cu același înțeles legea utilizează noțiunea de constrângere și în art. 272 C.pen. (influențarea declarațiilor), caz în care este evident că deși există constrângere aceasta nu echivalează cu „determinarea”.

Întrucât șantajul absoarbe în conținutul său infracțiunea de amenințare care, așa cum am arătat, presupune că urmare imediată o stare de pericol pentru libertatea psihică a victimei, deoarece legea prevede că fapta trebuie să fie de natură să alarmeze, nu să-i producă efectiv o temere victimei, această trăsătură se regăsește și în cazul infracțiunii de șantaj.

Nu poate fi acceptată o interpretare potrivit căreia existența infracțiunii de șantaj ar putea depinde de calitățile personale ale victimei (structura psihică a victimei, capacitatea sa de a rezista constrângerii sau posibilitățile acesteia de a înfrunta un pericolul viitor), câtă vreme legea penală apără libertatea psihică a tuturor persoanelor, fără nici o deosebire.

Altminteri ar însemna că persoanele mai curajoase, mai rezistente fizic și psihic nu sunt apărate de legea penală, trebuind să se apere singure.

Ar fi dificil sau chiar imposibil de dovedit dacă victimei i-a fost cu adevărat teamă sau nu, astfel că răspunderea penală a făptuitorului ar depinde practic de voința discreționară a victimei de a afirma sau infirma că i s-a produs o stare o temere, ceea ce nu poate fi corect.

În fine, chiar la adepții opiniei pe care o examinăm întâlnim afirmații contradictorii. Astfel, deși susține că urmarea imediată specifică șantajului constă într-o stare de siluire psihică a victimei, același autor afirmă că „nu este necesar ca acțiunea de constrângere să fi produs o stare de temere”.

Când afirmăm că urmarea imediată specifică infracțiunii de șantaj constă într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a victimei, o facem pentru a sublinia condiția necesară și suficientă pentru existența infracțiunii.

Producerea efectivă a altor consecințe caracterizează conținutul concret al infracțiunii săvârșite și va fi luată în considerare pentru individualizarea judiciară a pedepsei.

Raportul de cauzalitate

Între activitatea făptuitorului și urmarea produsă trebuie să existe o legătură de cauzalitate. Nu există o astfel de legătură dacă persoana vătămată a simulat că se află într-o stare de temere serioasă, pentru a induce în eroare pe subiectul activ și a-l denunța.

Latura subiectivă

Forme ale vinovăției

Infracțiunea de șantaj se comite numai cu intenție directă (calificată prin scop), într-adevăr, autorul acționează având reprezentarea că, prin fapta sa exercită o constrângere ilicită asupra victimei, pentru a o determina să facă, să nu facă, să dea sau să sufere ceva, și urmărește producerea acestui rezultat, cu scopul de a dobândi un folos injust.

Acțiunea de constrângere exercitată de făptuitor trebuie să urmărească realizarea unui scop determinat, și anume, obținerea unui folos pentru sine sau pentru altul. Acesta poate fi nepatrimonial (de exemplu, acordarea unui titlu sau a unui grad, ori a altor distincții onorifice), pentru realizarea variantei tip și a celei asimilate, ori patrimonial (de exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plății unei datorii, folosința gratuită a unei locuințe, prestațiuni de serviciu în mod gratuit), pentru realizarea variantei agravate.

În varianta agravată a șantajului, se pune problema diferențierii acestei infracțiuni de infracțiunea de tâlhărie. Șantajul este o infracțiune îndreptată în principal nu împotriva patrimoniului sau a altor interese ale persoanei, ci împotriva libertății sale psihice. în cazul când, concomitent cu exercitarea constrângerii, făptuitorul pretinde ca victima să-i dea un bun mobil, acesta va răspunde nu pentru infracțiunea de șantaj, ci pentru aceea de tâlhărie. Spre deosebire de tâlhărie, care presupune concomitența violenței sau a amenințării cu predarea bunului, șantajul implică o predare ulterioară a acestuia. Astfel, fapta inculpaților de a-și însuși bijuteriile persoanei vătămate prin amenințare cu cuțitul, constituie tâlhărie, și nu infracțiunea de șantaj; tot astfel, dacă inculpații, prin violențe și amenințări au obligat un barman să le servească băuturi alcoolice, al căror cost au refuzat să-i achite, a determinat victima pe care a amenințat-o cu moartea, să-i dea un lucru care nu îi aparține.

Cu privire la obținerea folosului, considerăm, alături de alți autori, că cerința legii este îndeplinită numai când folosul este injust, nu și atunci când acesta este just.

Cu privire la forma de vinovăție, semnalăm că unii autori consideră că infracțiunea se comite și cu intenție indirectă. În acest caz, scopul urmărit de făptuitor s-ar referi mai degrabă la modul de săvârșire a acțiunii de constrângere.

Dacă autorul nu a urmărit scopul prevăzut în norma de incriminare, înseamnă că el nu a acționat cu vinovăția cerută pentru existența infracțiunii de șantaj; în acest caz, constrângerea psihică ar putea constitui eventual o amenințare.

2.4. Forme. Modalități. Sancțiuni

Forme

Infracțiunea de șantaj se consumă în momentul când s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere în persoana celui constrâns, indiferent dacă victima a rezistat sau nu acțiunii de constrângere și deci dacă s-a supus cerințelor făptuitorului de a da, a face, a nu face ori a suferi ceva.

Dacă autorul a constrâns persoana vătămată prin acțiuni repetate, subzistă numai o singură infracțiune de șantaj. Tot o singură infracțiune va exista și atunci când s-a exercitat asupra victimei constrângerea atât sub forma amenințării, cât și a violenței.

În fine, dacă autorul a exercitat activitatea ilegală contra mai multor persoane, fie dorind obținerea unui folos de la fiecare, fie urmărind un folos unic (de exemplu să nu se prezinte la un concurs pentru a putea el ocupa postul), vor subzista atâtea infracțiuni de șantaj, câte victime sunt, făcându-se aplicarea art. 38 C. pen.

Șantajul absoarbe, prin voința legiuitorului, faptele de amenințare sau de loviri ori alte violențe în forma simplă, acestea făcând parte din conținutul infracțiunii de șantaj.

Când violențele comise de autor au ca urmare o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, ne aflăm în fața unui concurs de infracțiuni [șantaj, în concurs cu fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) ori în art. 194 C. pen.].

Infracțiunea de șantaj este susceptibilă de forme imperfecte – acte preparatorii și tentativă (de exemplu, redactarea scrisorii care conține o amenințare și pretinderea folosului), dar acestea nu sunt pedepsite de lege.

Modalități

Infracțiunea se va realiza în formă consumată dacă a avut loc acțiunea de constrângere (prin violență sau amenințare) și făptuitorul a cerut victimei să urmeze o conduită dintre cele prevăzute în art. 194 alin. 1 C.pen.

Tentativa infracțiunii de șantaj este posibilă numai în forma imperfectă (neterminată), care însă nu se pedepsește. Cu toate acestea, dacă actele de executare realizate de făptuitor până în momentul întreruperii acțiunii realizează conținutul unei alte infracțiuni (lovire sau alte violențe, amenințare etc.), făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea respectivă.

Sancțiuni

În varianta simplă (tipică) șantajul săvârșit de o persoană fizică se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani. Varianta agravată se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani.

CAPITOLUL III
EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

Aspecte procesuale

În cazul infracțiunii de șantaj, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. Aceasta se face în urma unei plângeri, a unui denunț sau organul penal se poate sesiza din oficiu.

„Plângereа este încunoștințаreа făcută de o persoаnă fizică sаu juridică, referitoаre lа o vătămаre ce i s-а cаuzаt prin infrаcțiune.”

Noul Cod de procedură penală (NCPC) аduce o serie de modificări în ceeа ce privește plângereа cа mod de sesizаre а orgаnului de urmărire penаlă, dаr cаre nu sunt de substаnță.

Astfel, o primă modificаre constă în indicаreа elementelor pe cаre trebuie să le conțină plângereа penаlă, în situаțiа în cаre petentul este persoаnă juridică, respectiv denumireа, sediul, codul unic de înregistrаre, codul de identificаre fiscаlă, numărul de înmаtriculаre în registrul comerțului sаu de înscriere în registrul persoаnelor juridice și contul bаncаr, indicаreа reprezentаntului legаl ori convenționаl.

Fаță de vecheа reglementаre, NCPP prevede obligаțiа indicării în cuprinsul plângerii а mijloаcelor de probă numаi în situаțiа în cаre аcesteа sunt cunoscute, nu în toаte situаțiile, аstfel cum rezultă din interpretаreа аrt. 222 аlin. (2) tezа finаlă C. proc. pen. din 1968.

NCPP reglementeаză expres obligаțiа semnării plângerii penаle de către persoаnа vătămаtă sаu mаndаtаrul аcesteiа, аtunci când plângereа este formulаtă în scris, obligаție nestipulаtă în legislаțiа аnterioаră.

NCPP introduce, cа noutаte în legislаțiа procesuаl penаlă, posibilitаteа sesizării orgаnului de urmărire penаlă prin intermediul plângerii în formă electronică, situаție în cаre аceаstа trebuie să fie certificаtă prin semnătură electronică, în conformitаte cu prevederile legаle.

Nu în ultimul rând, NCPP introduce un cаz de sesizаre din oficiu а orgаnului de urmărire penаlă, și аnume cаzul în cаre persoаnă vătămаtă este lipsită de cаpаcitаte de exercițiu sаu cu cаpаcitаte de exercițiu restrânsă, iаr persoаnа cаre а săvârșit fаptа prevăzută de legeа penаlă este chiаr reprezentаntul legаl sаu persoаnа cаre încuviințeаză аctele persoаnei vătămаte. În аceаstă situаție, sesizаreа orgаnelor de urmărire penаlă se fаce din oficiu.

Denunțul este încunoștințаreа făcută de către o persoаnă fizică sаu juridică despre săvârșireа unei infrаcțiuni.

Denunțul este fаcultаtiv, cu toаte аcesteа, în cаzurile prevăzute în mod expres de lege, cum аr fi cele din аrt. 266 NCP, аrt. 410 NCP, аrt. 23-25 din Legeа nr. 78/2000 pentru prevenireа, descoperireа și sаncționаreа fаptelor de corupție, denunțul este obligаtoriu, întrucât nedenunțаreа infrаcțiunii аtrаge răspundereа penаlă а celui cаre аveа obligаțiа să o fаcă.

În аnumite cаzuri, legeа prevede că denunțul poаte fi făcut de însuși cel cаre а săvârșit infrаcțiuneа (аutodenunț), putând chiаr să conducă lа înlăturаreа răspunderii penаle. Spre exemplu, potrivit аrt. 290 NCP, mituitorul nu se pedepsește dаcă denunță fаptа mаi înаinte cа orgаnul de urmărire penаlă să fi fost sesizаt cu privire lа аceаstа.

Nouа reglementаre nu аduce modificări în ceeа ce privește conținutul denunțului, fiind аplicаbile reglementările de lа plângere. Cа element de noutаte legislаtivă, denunțul poаte fi înregistrаt lа orgаnul de urmărire penаlă și sub formа unui denunț în formă electronică, în аceleаși condiții că și plângereа penаlă.

Sesizаreа obligаtorie se аpropie de denunțul obligаtoriu, cu distincțiа că sesizаreа devine obligаtorie pentru o persoаnă dаtorită cаlității pe cаre o аre și în legătură cu аctivitаteа de serviciu pe cаre o desfășoаră.

Omisiuneа de а sesizа orgаnul de urmărire penаlă este sаncționаtă de NCP, cаre în cuprinsul аrt. 267 stipuleаză că fаptа funcționаrului public cаre, luând cunoștință de săvârșireа unei fаpte prevăzute de legeа penаlă în legătură cu serviciul în cаdrul căruiа își îndeplinește sаrcinile, omite sesizаreа de îndаtă а orgаnelor de urmărire penаlă se pedepsește cu închisoаre de lа 3 luni lа 3 аni sаu cu аmendă.

De аsemeneа, potrivit аrt. 23 din Legeа nr. 78/2000 pentru prevenireа, descoperireа și sаncționаreа fаptelor de corupție, persoаnele cu аtribuții de control sunt obligаte să înștiințeze orgаnul de urmărire penаlă sаu, după cаz, orgаnul de constаtаre а săvârșirii infrаcțiunilor, аbilitаt de lege, cu privire lа orice dаte din cаre rezultă indicii că s-а efectuаt o operаțiune sаu un аct ilicit ce poаte аtrаge răspundereа penаlă, potrivit dispozițiilor аcestei legi.

Obligаțiа de denunțаre а unei infrаcțiuni pentru cаre аcțiuneа penаlă se pune în mișcаre din oficiu, obligаție instituită prin аrt. 227 аlin. (2) din vecheа reglementаre, se аplică, cа urmаre а modificărilor operаte de nouа reglementаre [аrt. 291 аlin. (2) NCPP], exclusiv funcționаrilor publici.

„Orgаnul de urmărire penаlă se sesizeаză din oficiu dаcă аflă că s-а săvârșit o infrаcțiune pe orice аltă cаle decât cele prevăzute lа аrt. 289-291 și încheie un proces-verbаl în аcest sens.”

Când legeа cere un mod speciаl de sesizаre, nu poаte аveа loc o sesizаre din oficiu. Căile prin cаre orgаnul de urmărire penаlă аflă despre săvârșireа unei infrаcțiuni sunt vаriаte: dаtele rezultаte din cercetаreа аltor cаuze penаle, din rezolvаreа unor lucrări privind contrаvențiile, din denunțuri аnonime verificаte cа veridice, din informаțiile cuprinse în ziаre, trаnsmise lа rаdio sаu televiziune. Un izvor importаnt de informаții îl constituie аctivitаteа orgаnelor operаtive аle poliției, jаndаrmeriei, а cаdrelor din serviciile de informаții, cаre аu obligаțiа de а fаce cunoscute orgаnelor de urmărire penаlă informаțiile privind pregătireа și săvârșireа de infrаcțiuni de îndаtă ce аu intrаt în posesiа lor.

NCPP а preluаt prаctic dispozițiile referitoаre lа sesizаreа din oficiu din cuprinsul аrt. 221 аlin. (1) C. proc. pen. din 1968, reglementând în mod distinct, dаr unitаr, аcest mod de sesizаre а orgаnelor de urmărire penаlă.

În cаzul infrаcțiunii flаgrаnte, orgаnele de ordine publică și sigurаnță nаționаlă întocmesc un proces-verbаl, în cаre consemneаză toаte аspectele constаtаte și аctivitățile desfășurаte, pe cаre îl înаinteаză de îndаtă orgаnului de urmărire penаlă.

Unii аutori аpreciаză că unа dintre rаțiunile pentru cаre legiuitorul а considerаt necesаră reglementаreа procedurii de constаtаre а infrаcțiunilor flаgrаnte аlături de modurile de sesizаre а orgаnelor de urmărire penаlă poаte constа în аceeа că, potrivit noii reglementări procesuаl penаle, procesele-verbаle încheiаte de orgаnele de constаtаre (cum sunt și orgаnele de ordine publică și de sigurаnță nаționаlă), constituie аcte de sesizаre а orgаnelor de urmărire penаlă, nemаifiind mijloаce de probă, аstfel cum se stipulа în cuprinsul аrt. 214 аlin. (5) C. proc. pen. din 1968. În reglementаreа аnterioаră, urmărireа și judecаreа unor infrаcțiuni flаgrаnte erа reglementаtă distinct, în cаdrul Cаpitolului I аl Titlului IV – Proceduri speciаle – din Pаrteа speciаlă а Codului de procedură penаlă din 1968.

NCPP introduce detаlii noi în cuprinsul definiției infrаcțiunii flаgrаnte.

Astfel, аlături de persoаnа vătămаtă, mаrtorii oculаri și strigătul public, sunt menționаți suplimentаr cа subiecți cаre pot urmări făptuitorul și orgаnele de ordine publică și de sigurаnță nаționаlă. De аsemeneа, se menționeаză suplimentаr fаță de definițiа din legislаțiа аnterioаră [аrt. 465 аlin. (2) C. proc. pen. din 1968], că este considerаtă flаgrаntă infrаcțiuneа аl cărei făptuitor prezintă urme cаre justifică suspiciuneа rezonаbilă că аr fi săvârșit infrаcțiuneа.

Potrivit аrt. 310 NCPP, în cаzul infrаcțiunii flаgrаnte, orice persoаnă аre dreptul să îl prindă pe făptuitor, cаz în cаre persoаnа cаre l-а reținut trebuie să îl predeа de îndаtă, împreună cu corpurile delicte, precum și cu obiectele și înscrisurile ridicаte, orgаnelor de urmărire penаlă, cаre întocmesc un proces-verbаl.

Prin urmаre, NCPP аduce o serie de clаrificări fаță de vecheа reglementаre în ceeа ce privește persoаnа și modul de sesizаre а orgаnului de urmărire penаlă în cаzul săvârșirii infrаcțiunilor flаgrаnte. Astfel, din interpretаreа coroborаtă а dispozițiilor аrt. 293 аlin. (3) NCPP, аrt. 61 аlin. (5) NCPP, аrt. 198 аlin. (2) NCPP și аrt. 310 аlin. (2) NCPP, rezultă că sesizаreа în ipotezа menționаtă аre loc fie prin procesul-verbаl încheiаt de orgаnele de ordine publică și sigurаnță nаționаlă cаre аu urmărit făptuitorul, fie prin procesul-verbаl încheiаt de orgаnul de urmărire penаlă lа cаre а fost predаt făptuitorul de către persoаnă cаre l-а urmărit și l-а prins pe făptuitor.

NCPP reglementeаză în mod unitаr obligаțiile pe cаre lа аre orgаnul de urmărire penаlă lа momentul primirii sesizării. Aceste obligаții se аduc lа îndeplinire în ordineа menționării lor în cuprinsul textului legаl аnаlizаt, în mod subsecvent.

Astfel, o primă obligаție constă în verificаreа competenței, imediаt după sesizаre, obligаție cаre decurge аtât din cuprinsul dispozițiilor аrt. 294 аlin. (1) NCPP, cât și din cel аl dispozițiilor аrt. 58 аlin. (1) NCPP. Dаcă orgаnul de cercetаre penаlă constаtă că nu este competent să efectueze urmărireа penаlă, trimite de îndаtă cаuzа procurorului cаre exercită suprаveghereа, în vedereа sesizării orgаnului competent [аrt. 58 аlin. (3) NCPP]. O аstfel de obligаție erа prevăzută și în legislаțiа аnterioаră (аrt. 210 C. proc. pen. din 1968).

Ceа de-а douа obligаție а orgаnului de urmărire penаlă, аceeа de а verifică îndeplinireа condițiilor de formă prevăzute de lege pentru plângere sаu denunț, precum și de а verificа dаcă descriereа fаptei este completă și/sаu clаră, se vа îndeplini numаi dаcă orgаnul sesizаt constаtă că este competent să efectueze urmărireа penаlă. Dаcă plângereа sаu denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori descriereа fаptei este incompletă ori neclаră, аctul de sesizаre nu este propus pentru clаsаre, ci se restituie pe cаle аdministrаtivă petiționаrului, cu indicаreа elementelor cаre lipsesc. Fаță de vecheа reglementаre cаre vizа numаi condițiile de formă cа motiv de restituire pe cаle аdministrаtivă [аrt. 222 аlin. (8) C. proc. pen. din 1968], nouа reglementаre аdаugă un motiv suplimentаr, respectiv cel аl descrierii incomplete ori neclаre а fаptei.

Dаcă se constаtă în urmă îndeplinirii obligаției de mаi sus că sunt îndeplinite condițiile legаle de аdmisibilitаte, orgаnul de cercetаre penаlă verifică dаcă din cuprinsul sesizării rezultă vreunul dintre cаzurile de împiedicаre а exercitării аcțiunii penаle prevăzute de аrt. 16 аlin. (1) NCPP. Dаcă constаtă incidențа unui аstfel de cаz de împiedicаre, orgаnele de cercetаre penаlă înаinteаză procurorului аctele, împreună cu propunereа de clаsаre, urmând cа procurorul să dispună prin ordonаnță clаsаreа, dаcă este de аcord cu mențiunile din referаtul orgаnelor de cercetаre.

„Ori de câte ori este necesаră o аutorizаre preаlаbilă sаu îndeplinireа unei аlte condiții preаlаbile pentru începereа urmăririi penаle, orgаnul de urmărire penаlă efectueаză verificări preаlаbile”.

Doctrinа consideră că scopul аcestei reglementări, ce constituie o noutаte legislаtivă fаță de vecheа reglementаre procesuаl penаlă, este reprezentаt de necesitаteа emiterii, de către instituțiа competentă, în cunoștință de cаuză, а аutorizării preаlаbile pentru începereа urmăririi penаle împotrivа persoаnei cu privire lа cаre se solicită emitereа аutorizării. A se vedeа, spre exemplu, cаzul judecătorilor Curții Constituționаle, cаre nu pot fi аrestаți sаu trimiși în judecаtă penаlă decât cu аprobаreа Biroului permаnent аl Cаmerei Deputаților, аl Senаtului sаu а Președintelui României, după cаz, lа cerereа procurorului generаl аl Pаrchetului de pe lângă înаltа Curte de Cаsаție și Justiție (аrt. 66 din Legeа nr. 47/1992 privind orgаnizаreа și funcționаreа Curții Constituționаle).

Obiectul verificărilor îl constituie obținereа unor dаte cu privire lа săvârșireа fаptei pentru cаre legeа de incriminаre impune obținereа аutorizării preаlаbile sаu îndeplinireа unei аlte condiții preаlаbile pentru punereа în mișcаre а аcțiunii penаle; аceste dаte sunt consemnаte în cuprinsul unui referаt аtаșаt cererii, prin cаre se solicită emitereа аutorizării, аdresаte instituției competente.

Legătura cu alte infracțiuni. Asemănări și deosebiri

Criterii distinctive între infracṭiunea de ṣantaj si tâlhărie

Art. 233 Tâlhăria

Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

Infracṭiunea de ṣantaj este prevazutǎ la art .207 al NCP iar infracṭiunea de tâlhǎrie este prevăzută la art. 233 din NCP pe când în vechiul Cod le regǎseam la art. 194 Cod pen. respectiv la art .211 Cod.pen.

O primǎ asemǎnare între cele douǎ infracṭiuni ar fi aceea că ambele sunt infracṭiuni complexe.

În ceea ce privește infracțiunea de șantaj ,este formată din reuniunea a două infracțiuni distincte: violenṭǎ ṣi ameninṭare.Această reuniune a infracțiunilor realizează a treia infracțiune ce este determinată de legătura strânsă dintre violență și amenințare legătură de la mijloc la scop.

În ceea ce privește infracțiunea de tălhărie, care este formată din reuniunea a două infracțiuni distincte: furt și amenințare ori furt și lovire sau alte violențe.Această reuniune a infracțiunilor și crearea celei de a treia nu este arbitrară, ea este determinate de legătura strânsă între acțiunea de luare și acțiunea de lovire sau alte violențe ori de amenințare,legăturăde la mijloc la scop.Pentru a asigura luarea bunului , infractorul folosește amenințarea ori exercită violența,evidențiind o periculozitate sporită față de cel care ar săvârși aceste fapte( furt și lovire) separate,fără vreo legătură între ele.

Ceea ce deosebeṣte, în primul rând, infracțiunea de șantaj de infracțiunea de tâlhărie este obiectul juridic. În cazul șantajului sunt încălcate cu prioritate relațiile sociale referitoare la libertatea persoanei, pe când în cazul tâlhăriei sunt lezate, în principal relațiile sociale privitoare la patrimoniu și numai în mod adiacent, din cauza violenței sau amenințării folosite de făptuitor, este atinsă și libertatea fizică sau psihică a persoanei.”

Deși între aceste două infracțiuni analizate există asemănări, ambele având două obiecte juridice speciale, relațiile sociale referitoare la libertatea persoanei și cele referitoare la patrimoniul acesteia, totuși, ele se deosebesc esențial, prin aceea că, în cazul șantajului, în principal sunt încălcate relațiile sociale referitoare la libertatea persoanei, pe când în cazul tâlhăriei, sunt încălcate în principal, relațiile sociale referitoare la patrimoniul acesteia.

Ca infracțiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă sub care se poate comite fapta de furt. Toate infracțiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situație preexistentă pe care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă într-o anumită situație de fapt în care se găsește bunul, situație care este modificată prin comiterea infracțiunii.

Infracțiunea de tâlhărie, ca infracțiune complexă, are în structura sa, după cum se știe,un element material, furtul și un al doilea element,violența (fizică sau morală) , între care există o strictă și imediată condiționare. Astfel, violența (indiferent de natura acesteia), în cadrul tâlhăriei se poate săvârși anterior,concomitent sau ulterior furtului( indiferent de modalitatea deposedării),dar în aceeași împrejurare faptică,pe când, în cazul infracțiunii de șantaj, de regulă, violența este săvârșită ab initio, pentru a conduce, post hoc, la producerea stării de temere și de lezare a libertății persoanei vătămate.

În al doilea rând o altă deosebire importantă între cele două ar fi aceea cum că infracțiunea de șantaj este o infracțiune de pericol pe când infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune de rezultat.

În al treilea rând spre deosebire de tâlhărie, infracțiunea de șantaj nu are, de regulă, obiect material, libertatea psihică constituind un drept personal. Sunt însă și situații când șantajul are loc prin folosirea constrângerii fizice, corpul victimei devenind astfel obiect material al infracțiunii de șantaj. Tâlhăria prezintă întotdeauna obiect material, ce este reprezentat de un bun mobil. La ambele infracțiuni observăm folosirea de violențe sau amenințări.

La infracțiunea de șantaj, victima este întotdeauna cea care predă bunul în timp ce la infracțiunea de tâlhărie, bunul este predat de victimă arareori, fiind cel mai adesea însușit pe nedrept de făptuitor.

În al patrulea rând la infracțiunea de ṣantaj, violenṭele sau ameninṭările reprezintă elementul material principal, ce se comite cu scopul ca victima să fie constrânsă să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în timp ce la infracțiunea de tâlhărie, violențele sau amenințările reprezintă elementul material secundar, ce întregesc elementul material principal, si anume furtul.

La infracțiunea de șantaj, prin constrângere se urmăresțe obținerea oricărui tip de folos injust , în timp ce la tâlhărie, constrângerea urmărește doar un folos material.

Tot la elementul material la infracțiunea de șantaj bunul este predat ulterior desfășurării acțiunii de constrângere, în timp ce la tâlhărie, bunul este predat imediat, după ce s-au exercitat violenṭele sau amenințările, furtul realizându-se concomitent cu acestea.

În ceea ce privește urmarea imediată la șantaj, pericolul este ulterior, în timp ce la tâlhărie pericolul este iminent, actual.

Infracțiunea de tâlhărie presupune, prin însăși conceptul său, că sustragerea să aibă loc prin violență, adică odată cu începerea actelor de executare a furtului. Dacă se lasă victimei o pauză mai mare de reflecție între momentul violenței și luarea bunului aceasta va constitui infracțiunea de șantaj și nu cea de tâlhărie.

Din punct de vedere al legăturii de cauzalitate la infracțiunea de șantaj ea rezultă “ex re” adică din materialitatea faptei pe când la infracțiunea de tâlhărie ea trebuie să fie dovedită.

În ceea ce privește aspectele laturii civile în procesul penal, la infracțiunea de șantaj paguba produsă prin infracțiune poate fi atât de natură patrimonială, cât și de natura nepatrimonială, pe când la tâlhărie paguba este doar de natură patrimonială.

Din punct de vedere al formelor infracțiunii consumarea infracțiunii se produce imediat ce s-a realizat cererea, independent de obținerea folosului dorit de făptuitor.

Un alt aspect important ar fi cum că consumarea infracṭiunii se produce doar odată cu obținerea bunului, care s-a dorit a fi furat prin violențe sau ameniṭări. Exercitarea doar a amenințării sau violențelor, fără ca bunul să fie obținut determină rămânerea faptei în stadiul de tentativă.

Nu în ultimul rând o asemănare între cele două tipuri de infracțiuni ar fi aceea ca maximul pedepsei închisorii atăt în cazul șantajului cât și în cazul tâlhăriei ar fi de la 2 la 7 ani.

În practică judiciară nu a existat întotdeauna o concepție clară asupra delimitării infracțiunii de tâlhărie și șantaj. Criteriul determinant de delimitare este succesiunea în timp a violenței în raport cu actul de sustragere. De aceea se remarcă în practica judiciară în timp ce tâlhăria presupune o simultaneitate prin întrebuințarea de violențe sau amenințări, spre a crea un pericol iminent pentru viață, integritatea corporală, sănătatea sau libertatea fizică a persoanei unde nu se lasă victimei o pauză de reflecție între momentul violenței și luarea bunului , în cazul infracțiunii de șantaj nu este vorba de un pericol iminent pentru drepturile persoanei constrânse prin violență sau amenințare, ci de un pericol care urmează să se producă în viitor . Tocmai această distanțare în timp între momentul amenințării și momentul când urmează să se traducă în fapt, servește ca element pentru a deosebi șantajul de tâlhărie.

Prin urmare, în cazul infracțiunii de șantaj, pericolul la care se expune victima este „viitor”(in futurum) și nu unul iminent făptuitorul urmărind sub aspect subiectiv,producerea unui rezultat ulterior, iar rezultatul violenței sau cel al amenințării este distanțat în timp de actul de constrângere, pe când la infracțiunea de tâlhărie ,victima nu are altă alternativă decăt să se conformeze de îndată cererii făptuitorului pentru a-și recâștiga libertatea psihică, pericolul este „imediat”sau iminent.

În delimitarea celor două infracțiuni trebuie avută în vedere și o natură diferită a acestora. Prin specificul său, infracțiunea de șantaj este o infracțiune contra libertății de autodeterminare psihică a persoanei în timp ce infracțiunea de tâlhărie este o infracțiune contra patrimoniului.

Un alt criteriu de diferențiere, relevant în literatura juridică,îl contituie puterea de dispoziție a victimei asupra bunului fiind îndeobște cunoscută ca ,în cazul infracțiunii de tâlhărie ,”bunul aflat asupra victimei sau în imediata sa apropiere încetează în a mai fi în puterea sa de dispoziție, infractorul putându-l lua și singur,ca urmare a actelor de violență executate”, pe când la șantaj,de regulă ,datorită violențelor, se creeză părții vătămate o stare de temere în timp, iar împosedarea nejustă a inculpatului este virtuală.

Criterii distinctive între infracṭiunea de ṣantaj si ameninṭare

Art. 206 Amenințarea

(1) Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.

(2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Infracțiunea de șantaj este prevazută la art .207 iar infracțiunea de amenințare este prevazută la art. 206 al NCP . Deasemenea vechea reglementare prevedea infracțiunile la art.194 respectiv la art.193 , ambele reprezentând infracțiuni contra libertății psihice a persoanei, între ele existând unele asemănări dar și deosebiri, pe care vom încerca să le subliniem.

Din cuprinsul definiției legale rezultă că șantajul, deși se îndreaptă, în principal, împotriva libertății morale a persoanei ca și amenințarea, spre deosebire de aceasta din urmă, aduce atingere în subsidiar, și altor valori cum sunt patrimoniul ori integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

Observăm, de asemenea, că spre deosebire de amenințare, șantajul se mai caracterizează și prin aceea că făptuitorul urmărește dobândirea în mod injust a unui folos.

În primul rând în ceea ce privește obiectul juridic generic acesta este comun tuturor infracțiunilor contra persoanei și anume atât în cazul infracțiunii de șantaj cât și în cazul infracțiunii de amenințare îl constituie relațiile sociale care privesc apărarea persoanei privită sub totalitatea atributelor sale (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea,demnitatea) .

În al doilea rând în ceea ce privește obiectul juridic special îl formează acele relații sociale născute din diferite manifestări de ordin psihic ale persoanei, relații sociale a căror existență și normală desfașurare nu este posibilă fără ocrotirea libertății persoanei sub aspectul libertății psihice (morale, interne), în sensul de a decide, de a lua nestingherit hotarâri (fără să fie influențată în hotarârea sa de altcineva) sau de a-și manifesta liber voința.

Cele două infracțiuni de aseamănă, sub aspectul valorilor sociale lezate, în ambele cazuri se aduce atingere libertății psihice a persoanei, cu deosebirea ca pe lânga starea de temere, de neliniște a victimei pe care o implica atât amenințarea cât și șantajul , acesta din urma mai presupune și un scop ilicit urmărit de făptuitor, acela de a obține un folos injust. Pe lânga aceasta, infracțiunea de

șantaj prezintă o gravitate mai mare decât aceea de amenințare, întrucât se poate săvârsi nu numai prin amenințare dar și prin acțiuni violente exercitate asupra persoanei.

Spre deosebire de infracṭiunea de ameninṭare , în cazul ṣantajului sunt ocrotite, dar numai ca obiect juridic special adiacent ṣi relaṭiile sociale care se referǎ la apǎrarea avutului personal sau la apǎrarea altor valori sociale dupǎ cum fǎptuitorul a urmǎrit obṭinerea unui folos material sau de altǎ naturǎ.

În ceea ce privește obiectul material în principiu nici infracțiunea de amenințare, nici cea de șantaj nu au obiect material, acțiunea făptuitorului fiind îndreptată spre lezarea unui drept personal și anume libertatea psihică a persoanei. Însă, în cazul în care infracțiunea de șantaj se produce prin acțiuni violente, atunci va exista obiect material constituit din corpul victimei sau bunurile materiale asupra carora s-au exercitat acțiunile violențe.

În al treilea rând subiectul activ atât în cazul infracțiunii de amenințare cât și în cazul șantajului acesta nu este determinat de lege, putând fi orice persoană responsabilă (subiect necalificat); fapta poate fi comisă și în participație, sub toate formele sale.

În ceea ce privește subiectul pasiv , la infracțiunea de amenințare , este persoana amenințată cu săvârșirea unui rău privitor la persoana sa, ori a altei persoane , dacă amenințarea este adresată unui grup de persoane vor fi tot atâția subiecți pasivi și tot atâtea infracțiuni câte persoane alcătuiau grupul. În cazul infracțiunii de șantaj, subiectul pasiv este persoana față de care s-a exercitat amenințarea sau violența.

În situația în care sunt mai multe persoane vătămate printr-o faptă unică de șantaj, există, ca și în cazul infracțiunii de amenințare, tot atâtea infracțiuni câti subiecți pasivi au fost victim.

În amândouă cazurile, trebuie subliniat faptul că, subiectul pasiv poate fi orice persoană care are capacitatea psiho-fizică de a simți presiunea psihică exercitată asupra sa.

În ceea ce privește elementul material al laturii obiective a infracțiunii de amenințare constă în acțiunea de amenințare a unei persoane, de insuflare a temerii că va fi supusă unui pericol sau că un membru de familie va suferi un rău. Modalitățile și forma în care se produce amenințarea n-au nici-o relevanță, amenințarea poate fi orală sau scrisă, prin semne grafice, prin gesturi sau acte expresive, poate fi directă sau indirectă, explicită sau implicită, reală sau simbolică, fățișă sau ascunsă, dar pentru a avea relevanța penală, acțiunea de amenințare trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni, oricare ar fi aceasta, sau a unei fapte păgubitoare, indiferent de gravitate.

O altă cerință pentru existența infracțiunii este ca obiectiv, acțiunea cu care făptuitorul amenință să fie aptă de a produce o temere serioasă, să fie de natură să alarmeze victima. Caracterul amenințării de a fi susceptibilă de a alarma, se apreciază concret, în funcție de împrejurările cauzei, de natura răului cu care s-a amenințat, de natura alarmantă a expresiilor întrebuințate, de personalitatea celui amenințat, de reacția acestuia în fața amenințărilor, etc.

Răul cu care se amenință trebuie să fie injust. Nu va fi realizat elementul material al infracțiunii dacă făptuitorul amenință cu exercitarea unui drept în condițiile ori cu mijloace oferite de lege și nici dacă amenințarea a fost determinată de conduita celui amenințat, iar producerea răului cu care se amenință depinde de modul cum se va purta în continuare acesta.

De asemenea, nu va exista amenințare dacă autorul amenință victima că îi va deschide un proces, sau că îl va denunța pentru o infracțiune, ori că va introduce o plângere la autorități. Va exista însă elementul material al infracțiunii chiar dacă autorul, acționând dintr-un motiv licit, de pildă, ca să-și încaseze o datorie, folosește mijloace ilegale, de pildă, amenință cu moartea pe victimă.

În cazul infractiunii de șantaj, elementul material al laturii obiective constă în acțiunea de constrângere, prin acte de violență sau amenințare, a unei persoane ca să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Violența și amenințarea trebuie săconstituie mijloace de a exercita o constrângere asupra victimei. Nu are importanță dacă victima a cedat sau nu violenței sau amenințării, este suficient ca acțiunea făptuitorului în raport de condițiile concrete, de vârsta, experiență, de starea sănătății victimei, să fi fost susceptibilă de a exercita o presiune ori de a inspira o temere acesteia.

Prin constrângere autorul trebuie să urmarească și să determine pe subiectul pasiv să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Nu are relevanța dacă acel "ceva" are caracter patrimonial sau nepatrimonial.

În ceea ce priveste urmarea imediată în cazul ambelor infracțiuni constă în însăși săvârșirea acțiunii de amenințare și în crearea, prin aceasta, a unei stări de alarmare a victimei , cu menționarea faptului că în cazul infracțiunii de șantaj , subiectul pasiv, prin constrângerea declanșată asupra sa, este pus în fața alternativei de a îndeplini pretențiile făptuitorului, ori de a suporta alte consecințe, ceea ce echivalează cu o îngrădire a libertații psihice a persoanei vătămate de a acționa dupa voia sa.

Deasemenea atât în cazul infracțiunii de amenințare cât și a infracțiunii de șantaj între acțiunea făptuitorului și urmarea imediată trebuie să existe o legătura de cauzalitate.

În ceea ce privește infracțiunea de șantaj nu există o astfel de legatură dacă persoana vătămată a simulat că se află într-o stare de temere serioasă, pentru a induce în eroare pe subiectul activ și a-l denunṭa.

Ṣantajul absoarbe prin voința legiuitorului, faptele de amenințare sau de loviri ori alte violențe, acestea făcând parte din conținutul infracțiunii de șantaj. Când violențele comise de autor au ca urmare o vătămare a integrității corporale sau a sănătății, ne aflam în fața unui concurs de infracțiuni (șantaj, în concurs cu fapta prevazută de art. 181 ori în art. 182 C.pen.) .

Sub aspectul laturii subiective infracțiunea de amenințare se poate săvârși atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă. În cazul amenințării cu săvârșirea unei infracțiuni, nu are relevanță dacă făptuitorul a luat sau nu hotărârea de a comite acea infracțiune; este suficient ca făptuitorul să fi avut reprezentarea ca prin fapta comisă va provoca victimei o stare de neliniște, ca o va alarma și urmărește sau acceptă posibilitatea producerii acestei urmări.

Intenția nu există în situația când amenințarea s-a făcut în glumă, făptuitorul neprevăzând nici un moment că acțiunea sa ar fi de natură să alarmeze și să producă victimei o stare de temere .

Eroarea asupra caracterului expresiilor folosite la adresa unei persoane, și anume că acestea ar fi de natură să-i insufle o temere, înlătura incidența legii penale, chiar dacă eroarea s-a datorat culpei autorului (de pildă, autorul necunoscând sensibilitatea bolnavicioasă a unei persoane cu privire la anumite cuvinte, le folosește provocând, fără voia sa, victimei o stare de temere, de alarmare).

Nu are relevanță dacă cel care amenință, acționează în interes propriu sau în interesul altei persoane. Nu interesează scopul și mobilul urmărit de autor. În fapt se va putea constata că lipsește intenția cerută de lege dacă autorul își retrage pe loc cuvintele amenințătoare, restabilind lucrurile, ceea ce dovedește ca n-a urmărit și nici n-a acceptat producerea consecințelor cerute de lege pentru existența infracțiunii.

Nu va există vinovația făptuitorului nici dacă acesta proferă amenințări pentru a preveni o agresiune, ori o infracțiune sau din dorința de a corecta o persoana.

Infracțiunea de șantaj sub aspectul formei de vinovăție nu se poate comite decât cu intenție directǎ , consideră că infracțiunea se comite atât cu intenție directă cât și indirectă (calificată prin scop) autorul acționează având reprezentarea că prin fapta sa va exercita o constrângere ilicită asupra victimei pentru a o determina să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva și urmărește producerea acestui rezultat cu scopul de a dobândi un folos injust.

Acțiunea de constrângere exercitată de făptuitor trebuie să urmărească realizarea unui scop determinat anume, obținerea unui folos pentru sine sau pentru altul.

Aceasta nu exclude posibilitatea ca făptuitorul acționând cu intenție directă asupra persoanei vizate prin acțiunea de constrângere, să provoace o stare de temere și altor persoane (asupra cărora nu a exercitat nici o constrângere) și care să satisfacă din proprie inițiativă pe făptuitor, cu știință sau fără știință persoanei constrânse (de pildă, soția aflând despre constrângerea exercitată asupra soțului său, satisface pretențiile făptuitorului).

În privința folosului ,acesta trebuie sa fie injust (în literatura juridică, unii autori susțin că cerința legii este îndeplinită chiar dacă folosul este just, dar modul de a-l obține este injust ). Se consideră folos injust orice folos nedatorat de victimă fie în ce privește cuantumul (s-a obținut mai mult decât victima datora ori de la o persoana care nu datora nimic), fie în privința termenului (s-a obținut mai înainte de scadență), sau în legatură cu forma (s-a obținut fără îndeplinirea tuturor formelor necesare). Dacă se stabilește că victima datora efectiv folosul smuls de autor prin constrângere, nu se verifică condiția cerută de lege – existența unui folos injust pentru autor – și ca atare, nu va exista infracțiunea de șantaj, ci am putea fi în prezența infracțiunii de amenințare ori de lovire.

Ambele infracțiuni se consumă în momentul când, ca urmare a acțiunii făptuitorului, s-a produs urmarea cerută de lege, adică starea de temere a victimei , iar în cazul șantajului, va fi indiferent dacă victima a rezistat sau nu acțiunii de constrângere și deci dacă s-a supus cerințelor făptuitorului de a da, a face, a nu face sau a suferi ceva.

Deși, tentativa, este posibilă atât în cazul infracțiunii de amenințare cât și de șantaj,ea nu este pedepsită de lege.

În privința modalităților prin care se pot săvârṣi aceste infracțiuni, acestea se deosebesc prin aceea că, fapta de amenințare este incriminată sub două modalități normative: amenințarea cu săvârṣirea unei infracțiuni și amenințarea cu săvârșirea unei fapte păgubitoare, iar în ceea ce privește șantajul , în afara modalităților normative ale formei tipice (șantaj prin violență, șantajul cu cerere de a da, a face, a nu face, de a suferi ceva), acesta are ṣi o forma asimilată care constă în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiṭǎtoare pentru persoana ameninṭată, pentru soțul acesteia sau pentru un membru de familie al acesteia. De asemenea există și o formă agravantă dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul .În acest caz, constrângerea se realizeaza numai prin amenințare cu darea în vileag a unei fapte .

De asemenea rațiunea agravării a constat în faptul că printr-o acțiune josnică se urmărește obținerea unor profituri și ca forță intimidantă a constrângerii exercitate asupra victimei este mai mare, știut fiind faptul ca este aproape imposibil, de înlăturat consecințele unei compromiteri publice, indiferent dacă este vorba de o faptă imaginară sau reală.

În ceea ce privește sancțiunile infracțiunea de amenințare se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării; infracțiunea de șantaj în forma sa tipică se pedepsește cu închisoare de la 1 lună la 5 ani la fel ca și în forma asimilată .Infracțiunea de șantaj în formă agravantă se sancționează cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Cu privire la aspectele procesuale, cele doua infracțiuni se deosebesc prin faptul că, în timp ce în cazul infracțiunii de amenințare , acțiunea penală este promovată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (care se adreseaza direct judecatoriei competente dacă faptuitorul este cunoscut, iar daca făptuitorul nu este cunoscut se poate adresa organului de cercetare, pentru identificarea lui) iar împacarea părtilor, în orice faza a procesului penal, înlătura răspunderea penală; în cazul

infracțiunii de șantaj acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, urmărirea penală efectuându-se de către organele de poliție, iar judecata cauzei este de competența judecătoriei.

Criterii distinctive intre infractiunea de santaj si lipsire de libertate

Art. 205: Lipsirea de libertate in mod ilegal

(1) Lipsirea de libertate a unei persoane in mod ilegal se pedepsește cu inchisoarea de la unu la 7 ani.

(2) Se consideră lipsire de libertate și răpirea unei persoane aflate în imposibilitatea de a-și exprima voința ori de a se apǎra.

(3) Dacă fapta este săvârșită:

a) de catre o persoană înarmată;

b)asupra unui minor;

c) punând în pericol sănătatea sau viața victimei, pedeapsa este închisoarea cuprinsă între 3 și 10 ani.

(4) Dacă fapta a avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.

(5)Tentativa la infractiunile prevăzute în alin. (1)-(3) se pedepsește.

Infracṭiunea de ṣantaj este prevazuta la art 207 al Noului Cod Penal în timp ce infracțiunea de lipsire de libertate la art. 205 al NCP. Fapta se aseamǎnǎ, pe linia acelei finalitǎṭi cu infracṭiunea de lipsire de libertate in mod illegal forma agravantă căci și acolo atingerea adusă libertății se săvârșește în vederea obținerii unui folos.

Șantajul se deosebește de infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal nu numai pentru că libertatea individuală este încalcată în chip diferit (libertatea fizică sau libertatea de mișcare, la infracțiunea de lipsirea de libertate în mod ilegal și libertatea psihică, la infracțiunea de șantaj) dar și prin particularitățile fiecărei infracțiuni în parte. La infracțiunea de șantaj nu este necesar ca victima să fie lipsită de libertate fizică iar folosul nu este cerut ca preț al eliberarii victimei, cum se întămplă în cazul infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

În al doilea rând la infracțiunea de șantaj este suficient să fie urmărit un folos injust.oricare ar fi natura lui și anume material sau moral,pe cănd la infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal folosul trebuie să fie material.

Precedente legislative și situații tranzitorii

Stabilirea legii penale mai favorabile se va face prin examinarea condițiilor privind incriminarea, tragerea la răspundere penală și a condițiilor de sancționare, astfel încât să se poată determina care dintre dispozițiile legale analizate instituie pentru inculpat regimul juridic cel mai favorabil.

În cazul în care infracțiunea a fost comisă anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, se va reține că legea veche este legea mai favorabilă datorită condițiilor de incriminare menționate anterior.

Raportat la sancțiunile prevăzute de legea nouă, aceasta este mai favorabilă dacă se apreciază că se impune aplicarea pedepsei amenzii. Cum limita minimă a pedepsei închisorii este mai mare în noua incriminare, iar maximul special a fost redus, alegerea legii mai favorabile se va face în funcție de orientarea pedepsei ce urmează a fi aplicată, spre minimul sau maximul special prevăzut de lege.

CAPITOLUL IV
ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

În acest ultim capitol avem în vedere infracțiunea de șantaj privită în cadrul unor state europene și anume vom analiza infracțiunea de șantaj în Italia, în Franța, în Spania, în Elveția și în Suedia.

Noṭiunea de ṣantaj in Italia

Art. 629: "Oricine care prin violenta sau amenintare constrânge o persoana a face, a nu face ceva, procurând pentru sine sau pentru altii un folos injust este pedepsit cu închisoare de la 3 la 10 ani si cu amenda de la 200.000 la 800.000 lire."

art. 630: "Oricine sechestrază o persoană în scopul de a obține pentru el sau pentru alții un folos injust ca preț al eliberării este pedepsit cu închisoare de la 8 la 15 ani și cu amenda de la 400.000 la 800.000 lire."

Infracțiunile contra libertății persoanei precum ṣantajul sunt reglementate în legislaṭiile tuturor Statelor. În Codul Penal italian infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul al XII, Cartea a II-a . În cadrul acestui titlu în capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale . În Codul penal italian șantajul face parte din cadrul delictelor contra patrimoniului și este incriminată prin art. 629: "Oricine care prin violență sau amenințare constrânge o persoana a face, a nu face ceva, procurând pentru sine sau pentru alții un folos injust este pedepsit cu închisoare de la 3 la 10 ani și cu amenda de la 200.000 la 800.000 lire”.

Pedeapsa se majorează de la 1/3 la 1/2 dacă violența constă în a pune victima în imposibilitate de a-și exprima voința sa de a acționa." Codul penal italian incriminează și infracțiunea de "Privare de libertate a unei persoane în scop de tâlhărie sau șantaj", prin art. 630, care arată că: "Oricine sechestraza o persoana în scopul de a obtine pentru el sau pentru altii un folos injust ca pret al eliberarii este pedepsit cu închisoare de la 8 la 15 ani si cu amenda de la 400.000 la 800.000 lire."

Noṭiunea de ṣantaj in Franṭa

Art. 312-10 – Șantajul este fapta de a obține, prin amenințarea de a face public sau prin imputarea de fapte de natura a aduce atingere onoarei sau demnității, fie o semnătură, un angajament sau o renunțare, fie destăinuirea unui secret, remiterea de fonduri, de valori sau a unui bun de orice natură. Șantajul este pedepsit cu 5 ani de închisoare și 500.000 franci amenda.

Art. 312-11 – Atunci când autorul șantajului a pus în practică amenințarea, pedeapsa este de 7 ani închisoare și 700.000 franci amenda.

Art. 312-12 – Tentativa delictelor prevăzute în această secțiune se sancționeaza cu aceeași pedeapsă.

Noul Cod penal francez incriminează în Cartea a II-a Crime și delicte împotriva persoanelor. În Secțiunea 1 (Atentate savârșite cu intenție împotriva integrității persoanei), a Capitolului II (Atentate la integritatea fizică și psihică a persoanei) din cadrul Titlul al II-lea, denumit Atentate împotriva persoanei umane, este prevazută infracțiunea de amenințare, în art. 222-17 si respectiv art.221-18.

Infracțiunea de șantaj este incriminată în Codul penal francez, în Cartea a III-a, denumită Crime si delicte împotriva patrimoniului. În cadrul titlului I (Însușiri frauduloase), Capitolului II (Despre extorcare), Secțiunea a II-a, șantajul este incriminat prin trei articole si anume art. 312-10; art. 312-11și art. 312-12. În art. 312-10 Șantajul este fapta de a obține, prin amenințarea de a face public sau prin imputarea de fapte de natura a aduce atingere onoarei sau demnității, fie o semnătură, un angajament sau o renunțare, fie destăinuirea unui secret, remiterea de fonduri, de valori sau a unui bun de orice natură. Șantajul este pedepsit cu 5 ani de închisoare și 500.000 franci amenda.

În ceea ce privește art. 312-11 atunci când autorul șantajului a pus în practică amenințarea, pedeapsa este de 7 ani închisoare și 700.000 franci amenda.Nu în ultimul rând sancționează și tentativa prin art. 312-12 – Tentativa delictelor prevăzute în această secțiune se sancționeaza cu aceeași pedeapsă.

Noṭiunea de ṣantaj in Spania

Art. 243:"Cel care, cu intenție frauduloasă îl va obliga pe altul, prin violență sau intimidare, să facă sau să nu facă o faptă de comerț juridic în prejudiciul patrimoniului sau sau al unui terț, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani..

Codul penal spaniol incrimineaza în Titlului VI – Delicte împotriva libertații. În cadrul Titlului XIII – Delicte contra patrimoniului și ordinii socio-economice, în art. 243 este incriminat șantajul:"Cel care, cu intenție frauduloasa îl va obliga pe altul, prin violență sau intimidare, să facă sau să nu facă o faptă de comerț juridic în prejudiciul patrimoniului său sau al unui terț, va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani."

Noṭiunea de ṣantaj in Elveția

Art. 156: "Cel care, utilizând violențe sau amenințări grave împotriva unei persoane sau care după ce a adus-o pe aceasta, prin orice alte mijloace, în imposibilitatea de a-și exprima voința, o va constrânge să-i acorde lui sau unui terț un avantaj pecuniar la care nu avea dreptul, cel care, amenințând o persoana că va publica, va denunța sau va scoate la iveală un fapt a cărui divulgare ar putea să o prejudicieze pe aceasta sau pe un terț cu care se afla în relații apropiate, determinând-o în acest mod să-i cumpere tăcerea cu o anumită sumă de bani, va fi pedepsit cu închisoare de pâna la 5 ani. Amenda va putea fi cumulată cu pedeapsa privativă de libertate. Pedeapsa va fi de cel mult 10 ani și amenda dacă făptuitorul săvârșește aceasta fapta în mod repetat".

În titlului II al codului penal elvețian sunt incriminate infracțiunile contra patrimoniului, în cadrul acestui titlu, la art. 156 este prevazută infracțiunea de extorsiune și ṣantaj. Art. 156: "Cel care, utilizând violențe sau amenințări grave împotriva unei persoane sau care dupa ce a adus-o pe aceasta, prin orice alte mijloace, în imposibilitatea de a-și exprima voința, o va constrânge să-i acorde lui sau unui terț un avantaj pecuniar la care nu avea dreptul, cel care, amenințând o persoană că va publica, va denunța sau va scoate la iveală un fapt a cărui divulgare ar putea să o prejudicieze pe aceasta sau pe un terț cu care se află în relații apropiate, determinând-o în acest mod să-i cumpere tăcerea cu o anumită sumă de bani, va fi pedepsit cu închisoare de pâna la 5 ani. Amenda va putea fi cumulată cu pedeapsă privativă de libertate. Pedeapsa va fi de cel mult 10 ani și amenda dacă făptuitorul săvârșește această faptă în mod repetat".

Noṭiunea de ṣantaj in Suedia

Art. 4 infracțiunea de ṣantaj "Cel care, prin violențe sau amenințarea cu săvârsirea unui act delictual, constrânge o altă persoană să facă, să suporte, sau să nu facă ceva, va fi condamnat, pentru săvârsirea infracțiunii de șantaj, la pedeapsa amenzii sau la închisoare de 2 ani. Orice persoană care, cu același scop, exercită o constrângere ce constă în amenințarea cu urmărirea sau cu denunțarea unei alte persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni sau amenință că va face publice informații care pot aduce un prejudiciu victimei, va fi de asemenea condamnată pentru șantaj, dacă fapta nu este jutificabilă. Dacă infracțiunea prevazută la alineatul precedent are un caracter delictual grav, se va pronunța o condamnare la închisoare între 6 luni si 6 ani".

Codul penal suedez în Partea a II a, capitolul IV – Infracțiuni contra libertății și a liniștii persoanei, incriminează în art. 4 infracțiunea de ṣantaj " Cel care, prin violențe sau amenințarea cu săvârsirea unui act delictual, constrânge o altă persoană să facă, să suporte, sau să nu facă ceva, va fi condamnat, pentru săvârsirea infracțiunii de șantaj, la pedeapsa amenzii sau la închisoare de 2 ani. Orice persoană care, cu același scop, exercită o constrângere ce constă în amenințarea cu urmărirea sau cu denunțarea unei alte persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni sau amenință că va face publice informații care pot aduce un prejudiciu victimei, va fi de asemenea condamnată pentru șantaj, dacă fapta nu este jutificabilă. Dacă infracțiunea prevazută la alineatul precedent are un caracter delictual grav, se va pronunța o condamnare la închisoare între 6 luni si 6 ani".

CAPITOLUL V

PRACTICĂ JUDICIARĂ

Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 30/2015

Titularii și obiectul sesizării

Prin sentința penală nr. 2166 din 18 octombrie 2013, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, secția I penală s-au dispus următoarele:

În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpaților B.D.F. și B.B.I. din infracțiunile prevăzute de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. anterior și art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior și art. 33 lit. a) C. pen. anterior în infracțiunile prevăzute de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior și art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior și art. 33 lit. a) C. pen. anterior.

În baza art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul B.D.F. la 3 ani 6 luni închisoare.

În baza art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat același inculpat la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani 6 luni închisoare.

S-a făcut aplic. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 350 C. proc. pen. anterior a fost menținută starea de arest, iar în baza art. 88 C. pen. anterior s-a dedus prevenția de la 5 noiembrie 2012 la zi.

În baza art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat inculpatul B.B.I. la 3 ani 6 luni închisoare

În baza art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplic. art. 75 lit. a) C. pen. anterior a fost condamnat același inculpat la 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani 6 luni închisoare

S-a făcut aplic. art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În baza art. 350 C. proc. pen. anterior s-a mențme starea de arest, iar în baza art. 88 C. pen. anterior s-a dedus prevenția de la 5 noiembrie 2012 la zi.

Au fost respinse pretențiile părții civile V.N. ca neîntemeiate.

Soluția instanței

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că în data de 3 noiembrie 2012, în jurul orei 10:00 între martora V.I.F., fiica părții vătămate V.N. și numitul B.M., tatăl inculpaților, însoțit de mai mulți angajați ai spălătoriei auto pe care acesta o deține pe str. M., a avut loc un conflict privind autoturismul marca V. aparținând martorei și despre care aceasta a susținut că a fost zgâriat și mutat de respectivele persoane, iar membrii familiei inculpaților au arătat că a fost parcat în așa fel încât a blocat în mod intenționat accesul în respectiva spălătorie, fiind nevoiți astfel să-l mute.

Instanța a reținut din cele menționate în declarațiile martorilor V.I.F., S.V.M. și ale părții vătămate V.N., existența conflictului, aceasta fiind confirmată și de către inculpații B.D.F. și B.B.I. și de martorul G.G., însă susținerile acestora din urmă, în sensul că urmare a conflictului verbal, ulterior în cursul datei de 4 noiembrie 2012 martorul G.G. ar fi fost agresat de 2 persoane care îl însoțeau pe S.V.M., nu au fost confirmate de probele administrate.

Astfel, martorul G.G. a susținut în declarația dată la data de 5 noiembrie 2012 că în seara zilei de 4 noiembrie 2012, orele 21:00, în timp ce se deplasa pe str. M. s-a întâlnit cu S.V.M. care „era însoțit de mai mulți băieți și 2 dintre aceștia au venit” la martor și l-au agresat fizic lovindu-l cu pumnii în față și în stomac. Martorul a arătat că nu îi cunoaște pe agresori, că nu dorește să fie examinat la I.N.M.L. și nici să depună plângere pentru agresiunea suferită.

Instanța a constatat că martorul G.G., deși legal citat și cu mandat de aducere, nu a putut fi adus în cursul cercetării judecătorești pentru a fi audiat, iar din declarația dată în cursul urmăririi penale nu rezultă în nici un fel, admițând că agresiunea relatată ar fi avut loc, implicarea martorului S.V.M., nici a părții vătămate sau a vreunui membru al familiei acestuia și nici legătura între pretinsa agresiune și incidentul din data de 3 noiembrie 2013 între V.I.F. și B.M.

Față de cele arătate, instanța a apreciat că nu poate fi reținută susținerea inculpaților în sensul că angajatul spălătoriei lor, G.G., ar fi fost bătut de familia V. și ar fi reprezentat motivul convorbirilor telefonice, mesajelor scrise, conținând cuvinte și expresii jignitoare, prin care membri ai familiei părții vătămate i-ar fi amenințat.

Instanța a mai reținut că urmare a conflictului dintre martora V.I.F. și B.M. din data de 3 noiembrie 2013, în data de 4 noiembrie 2013 între martorul S.V.M. și inculpați au avut loc mai multe convorbiri telefonice precum și schimburi de SMS-uri, după cum a rezultat din declarațiile martorilor S.V.M. și G.G. și din cele ale inculpaților B.D.F., B.B.I., în care aceștia și-au adresat cuvinte cu caracter provocator.

În contextul evenimentelor descrise mai sus, în data de 4 noiembrie 2012, în jurul orei 23:00, inculpații B.D.F., B.B.I. împreună cu mai multe persoane rămase neidentificate, dintre care o parte aveau fețele acoperite de cagule, s-au deplasat la locuința părții vătămate V.N. din București, str. M. sector 5, unde la momentul respectiv se aflau mai multe persoane: partea vătămată împreună cu martorii S.V.M., P.M., V.I.F., S.G., P.G. și I.I.G. precum și mai mulți copii.

Acolo, inculpații și persoanele care îi însoțeau au spart cu bâte de baseball mai multe geamuri de la spațiul comercial aflat la parterul imobilului precum și o fereastra de la etajul acestuia și au aruncat cu sticle conținând substanțe inflamabile și care au produs incendierea imobilului și a unor bunuri aflate în interiorul acestuia.

Astfel, din procesul-verbal de cercetare la fața locului întocmit în cauză și din planșele foto realizate cu ocazia cercetării la fața locului instanța a reținut că una din ușile de acces în imobil era înnegrită de fum, cele două geamuri aflate de o parte și de alta a ușii respective fiind sparte, iar în fața casei, pe mocheta de pe treptele de acces, precum și pe grămezile de varză depozitate acolo, au fost descoperite mai multe cioburi de sticlă și bucăți de material textil parțial carbonizate, cu miros puternic de substanțe inflamabile. În interiorul spațiului comercial, pe o suprafață de aproximativ 10 m în fața ușii de acces, s-au găsit mai multe cioburi de sticlă, un aparat pentru cafea cu carcasa carbonizată, iar lângă acesta se afla un gât de sticla ce prezenta urme de funingine, o cască de protecție moto era parțial carbonizată, iar la etajul imobilului, una din ferestrele aflată deasupra ușii de acces era spartă.

Cele reținute mai sus, descrise în procesul verbal și susținute de planșele foto au fost confirmate de declarațiile părții vătămate V.N. și cele ale martorilor S.V.M., P.M., V.I.F., S.G., P.G. și I.I.G., P.M.A., P.V., B.C. și B.E.

Toți martorii audiați în cauză au arătat că faptele inculpaților și persoanelor ce îi însoțeau le-au creat un puternic sentiment de teama și nesiguranță.

La fața locului s-au deplasat din partea S.N.U.A.U. 3 autospeciale cu apă și spumă, o autospecială de descarcerare și un echipaj S.M.U.R.D., a căror intervenție nu a mai fost necesară întrucât în momentul în care acestea au ajuns la fața locului incendiul era stins, după cum a rezultat din procesul verbal întocmit de către lucrătorii de politie, aspect confirmat de declarațiile părții vătămate și ale martorilor audiați în cauză.

Susținerea apărării în sensul că declarațiile martorilor S.V.M., P.M., V.I.F., P.G. și I.I.G. ar fi mincinoase întrucât aceștia au declarat și că în cursul incidentului a fost folosit un pistol cu care au fost trase mai multe focuri, motiv pentru care se impune înlăturarea în întregime a declarațiilor acestora și reținerea ca fiind corespunzătoare realității numai a susținerilor inculpaților, respectiv cele conținute în declarațiile date în cursul cercetării judecătorești nu a fost primită de către prima instanță.

Astfel, în aceste declarații, inculpații au arătat că fiecare dintre ei, independent și fără vreo înțelegere prealabilă, motivat de cearta avută de G.G. cu S.V.M. și de temerea că „vor veni țiganii peste ei” au trecut cu autoturismele pe str. M. prin fața imobilului unde locuiește partea vătămată. Mai mult, B.B.I. a arătat că s-a deplasat la domiciliul părții vătămate pentru că auzise că familia V. va veni peste ei (neprezentând nici o motivație pentru alegerea făcută în loc de a apela la organele de poliție) și a putut observa din autoturism că familia V. făcea grătar, iar B.D.F. a observat și că aveau în mâini pahare.

Instanța a apreciat că, față de procesul verbal de cercetare la fața locului și de declarațiile celorlalți martori audiați în cauză, susținerile referitoare la folosirea unei arme în timpul incidentului se datorează stării de temere în care se aflau martorii, nejustificând calificarea declarațiilor acestora ca fiind mincinoase, cu atât mai mult cu cât acestea sunt susținute de celelalte probe administrate în cauză.

Instanța a apreciat că, susținerea apărării în sensul că declarațiile date de martori în cursul cercetării judecătorești le contrazic pe cele date în cursul urmării penale, martora S.G. declarând chiar că este în relații de dușmănie cu inculpații, iar aceste aspecte ar trebui să conducă la înlăturarea tuturor acestor declarații și, în consecință și la înlăturarea declarațiilor părții vătămate ca nefiind susținute de alte mijloace de probă, și la reținerea ca reală a situație prezentată de inculpați, nu poate fi acceptată.

Astfel, în ceea ce privește starea de dușmănie a martorei S.G., s-a constatat că aceasta nu exista la momentul primei declarații (la urmărire penală) martora justificând această stare în cursul cercetării judecătorești printr-un incident ulterior audierii sale în cursul urmăririi penale.

Referitor la contradicțiile punctuale între cele declarate de martori în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești (excepție făcând martorul B.F. pentru care reprezentantul Parchetului s-a sesizat sub aspectul infracțiunii de mărturie mincinoasă) instanța a apreciat că acestea nu au nici amploarea și nici aptitudinea de a conduce la constatarea unui caracter mincinos al tuturor declarațiilor date de martori, atât la urmărire penală cât și în cursul cercetării judecătorești, ținând seama de art. 63 alin. (2) C. proc. pen. și de împrejurarea că la un interval mic de timp de la consumarea incidentului la care au asistat, relatările martorilor sunt, în mod firesc, mai puțin estompate de trecerea timpului.

Referitor la declarațiile date de inculpați în prezenta cauză, instanța având în vedere pe de o parte disp. art. 69 C. proc. pen., iar pe de altă parte împrejurarea că inculpații au declarat că au circulat, fără vreo înțelegere prealabilă, pe str. M., cu puțin timp înainte de incident, fără a avea cunoștință despre cele întâmplate, a apreciat că susținerile acestora sunt neverosimile.

În mod constant, inculpații B.D.F. și B.B.I. nu au recunoscut comiterea faptelor precizând ca în noaptea de 4 noiembrie 2012 în jurul orei 23:00 se aflau în alte locuri și nu au participat la incendierea și distrugerile provocate locuinței părții vătămate V.N., însă aceste susțineri nu sunt confirmate de celelalte mijloace de probă.

În ceea ce privește susținerea apărării în sensul că s-a început urmărirea penală împotriva părții vătămate sub aspectul săvârșirii infracțiunii de șantaj constând în aceea că ar fi pretins suma de 50.000 euro de la familia inculpaților pentru a declara că aceștia nu au participat la săvârșirea faptelor din data de 4 noiembrie 2012, instanța de fond a constatat, pe de o parte, că această susținere nu a fost dovedită cu toate că s-a pus în vedere apărătorului să depună la dosar rezoluția de începere a urmăririi penale invocate, iar, pe de altă parte, această împrejurare prin ea însăși nu poate constitui, singură, dovada că inculpații nu au comis faptele pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva lor.

În speță, judecătorul cauzei a apreciat că în mod cert, distrugerea s-a produs prin incendiere, fapta fiind săvârșită de inculpați și dovedită prin procesul verbal de intervenție, procesul-verbal de cercetare la fața locului, planșele foto, declarațiile martorilor audiați în cauză, împrejurarea că incendiul a fost stins de partea vătămată și persoanele aflate la fața locului neconducând automat la concluzia că nu s-a produs pericol public.

S-a statuat în jurisprudență că pericolul public trebuie să se producă în mod efectiv, în sensul că trebuie să amenințe în mod direct și imediat bunuri sau persoane, situație care a fost dovedită de probele analizate în cauză pe larg mai sus.

În ceea ce privește încadrarea juridică, instanța, în baza art. 334 C. proc. pen. anterior a înlăturat aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, apreciind că nu a fost dovedită existența mai multor fapte de distrugere în formă agravată, ci mai multe acțiuni (lovire, spargere, aruncare de sticle cu substanțe inflamabile) ce constituie elementul material al infracțiunii prev. de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior.

În drept, s-a apreciat că faptele inculpaților B.D.F. și B.B.I. constând în aceea că în noaptea de 4 noiembrie 2012, împreună cu alte persoane neidentificate, au provocat distrugeri la imobilul aparținând părții vătămate V.N. situat în București str. M. sector 5, spărgând mai multe geamuri și aruncând cu sticle conținând substanțe inflamabile și care au produs incendierea imobilului și a unor bunuri aflate în interior, fapte prin care a fost tulburată grav ordinea și liniștea publică, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor prev. de art. 217 alin. (1), alin. (4) C. pen. anterior și art. 321 alin. (1), alin. (2) C. pen. anterior cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. anterior și art. 33 lit. a) C. pen. anterior, pentru care instanța i-a condamnat la pedepse cu închisoarea.

Instanța nu a făcut aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, față de prevederile acestui text, respectiv persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 și pct. 2, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță sau facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege raportat la lit. h) a aceluiași articol.

La individualizarea pedepselor aplicate, instanța a ținut seama de limitele speciale ale acestora, de gradul de pericol social concret relativ ridicat al faptelor, de modalitatea de săvârșire, de persoanele inculpaților, care nu se află la prima încălcare a legii penale, fiind în curs de judecată pentru alte infracțiun, inculpatul B.B.I. aflându-se chiar sub incidența art. 1451 C. proc. pen. anterior în Dosarul nr. 8147/302/2008 al aceleiași instanțe și B.D.F. fiind judecat în Dosarul nr. 31209/302/2012 al Judecătoriei sector 5 București.

Privitor la latura civilă a cauzei, prima instanță a respins pretențiile părții civile V.N. ca neîntemeiate, față de împrejurarea că aceasta nu a administrat nicio probă în dovedirea cuantumului prejudiciului pretins, nefiind astfel îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale sub aspectul dovedirii cuantumului prejudiciului, existența acestuia fiind dovedită de probele administrate pe latură penală (planșe foto, proces-verbal de cercetare la fața locului ș.a.).

Împotriva sentinței penale nr. 2166 din 18 octombrie 2013 au declarat recurs, în termen legal, inculpații B.D.F. și B.B.I., cale de atac care în lumina prevederilor cuprinse în legea de punere în aplicare a C. proc. pen. a fost calificată ca fiind apel.

Totodată, sentința primei instanțe a fost atacată la data de 14 noiembrie 2014 de partea civilă V.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 326 din 14 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, au fost admise apelurile formulate de inculpații B.D.F. și B.B.I. împotriva sentinței penale nr. 2166 din 18 octombrie 2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București.

A fost desființată, în parte, sentința penală apelată și în fond rejudecând:

Au fost repuse în individualitatea lor pedepsele aplicate fiecărui inculpat în 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 217 alin. (1) și alin. (4) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. și 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 321 alin. (1) și alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

În baza art. 253 alin. (1) și alin. (4) din noul C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din noul C. pen. și art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat fiecare inculpat la câte o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare.

În baza art. 371 din noul C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din noul C. pen. și art. 5 din noul C. pen., a fost condamnat fiecare inculpat la câte o pedeapsă de 2 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 5 din noul C. pen., a fost dată spre executare fiecărui inculpat pedeapsa cea mai grea de 3 ani și 6 luni închisoare.

A fost scăzută din pedepsele aplicate fiecărui inculpat durata prevenției de la 5 noiembrie 2012 la zi.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost respins, ca tardiv formulat apelul introdus de partea civilă V.N. împotriva aceleiași sentințe penale.

A fost respinsă cererea procurorului de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

A fost obligată partea civilă la plata a 10 RON cheltuieli judiciare în apel.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, instanța de apel a reținut următoarele:

Curtea de apel a apreciat apelul formulat de inculpați ca fiind fondat doar sub aspectul incidenței legii penale mai favorabile, în sensul art. 5 C. pen.

Astfel, instanța de control judiciar și-a însușit, în totalitate, situația de fapt reținută de prima instanță, aceasta făcând o judicioasă apreciere asupra materialului probator administrat.

Inculpații au criticat soluția de condamnare învederând că martorii audiați în primă instanță sunt inconsecvenți și lipsiți de credibilitate.

În vederea clarificării acestui aspect, Curtea de apel a dispus reaudierea martorilor S.G. și P.M., martori direcți, probă administrată în data de 13 martie 2014. Din audierea nemijlocită a acestora, a rezultat cu certitudine că martorii susțin teza probatorie a procurorului, din declarațiile lor rezultând mai presus de orice îndoială rezonabilă vinovăția făptuitorilor.

S-a menționat că observațiile apelanților potrivit cărora declarațiile martorilor nu sunt identice sunt întemeiate, existând diferențe între acestea numai că acestea nu sunt de substanță și sunt normale având în vedere timpul scurs de la săvârșirea faptelor.

Inculpații au mai criticat lipsa de rol activ a primei instanțe. Acest argument nu a fost primit de Curtea de apel, instanța de fond administrând toate probele necesare justei soluționări a cauzei, neexistând vreo obligație de a administra toate probele propuse de inculpați sau de procuror, ci doar pe cele utile aflării adevărului judiciar. Instanța de control judiciar a procedat la rândul sau la audierea inculpaților, administrarea probei cu martori și înscrisuri astfel încât nu se poate pune problema unei cercetări judecătorești incomplete.

Motivul de apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe a fost considerat vădit nefondat, având în vedere conținutul considerentelor hotărârii primei instanțe. Aceasta a analizat în mod corect situația de fapt, explicitând clar probele pe care își întemeiază soluția de condamnare.

Cu privire la neaplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 în speță, Curtea de Apel a reținut că poziția primei instanțe apare ca fiind corectă, inculpații neaflându-se în situația premisă de a fi săvârșit infracțiuni grave în accepțiunea Legii nr. 682/2002.

Excepția de neconstiruționalitate a art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu a fost primită, întrucât aceasta este voința legiuitorului de a acorda o stare de atenuare specială pentru cei ce denunță anumite infracțiuni, iar Curtea Constituțională nu este legiuitor pozitiv pentru a putea extinde sfera subiecților care ar putea beneficia de aceste dispoziții de favoare. Practica Curții Constituționale în acest sens este constantă și nu s-a impus sesizarea Curții, având în vedere și cauza Ivanciuc împotriva României.

În ceea ce privește redozarea pedepselor aplicate, Curtea a primit acest motiv de apel doar în condițiile intervenirii legii penale mai favorabile și a avut în vedere limitele prevăzute de aceasta.

Nu s-a impus o schimbare a modalității de executare a pedepselor, având în vedere agresivitatea deosebită a inculpaților și rezonanța socială majoră a faptelor săvârșite, iar eliberarea intempestivă a acestora ar produce o vădită stare de temere în comunitate. Curtea a apreciat, în acord cu opinia primei instanțe, că doar pedepse ce executate în regim de detenție ar putea atinge scopul și funcțiile pedepsei.

Față de data formulării căii de atac, apelul părții civile a fost respins ca fiind tardiv formulat.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs în casație inculpații B.D.F. și B.B.I., prin avocat V.L., la data de 9 aprilie 2014.

Prin încheierea de ședință din 7 octombrie 2014, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpații B.D.F. și B.B.I. împotriva deciziei nr. 326 din 14 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Curtea de Apel București, secția I penală, dispunându-se trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casație, completului C7.

Pentru a se pronunța această încheiere, s-a reținut că cererea de recurs în casație a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen., că hotărârea face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu această cale extraordinară de atac, conform art. 434 alin. (2) C. proc. pen., că sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 437 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. c) și lit. d) C. proc. pen. S-a constatat totodată că s-a invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpații arătând că instanța de apel a aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin încălcarea principiului neagravării situației în propra cale de atac, menținându-se aceleași pedepse ca cele stabilite de instanța de fond, deși prin legea nouă, care a fost considerată mai favorabilă, limitele au fost semnificativ reduse. În ceea ce privește infracțiunea prev. de art. 371 C. pen. s-a arătat că pedeapsa aplicată este mai mare decât maximul special. În raport de acestea s-a apreciat că cererea de recurs în casație nu este în mod vădit nefondată, fiind astfel îndeplinite toate condițiile pentru admisibilitatea în principiu.

Analizând decizia recurată din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. și a criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică dată faptei și de incidența unor cauze de agravare sau atenuare a pedepsei reținute prin hotărârea definitivă, textul nepermițând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului sancțiunii aplicate.

În cauză, instanța de apel a reținut în sarcina ambilor inculpați săvârșirea infracțiunilor de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) și alin. (4) C. pen. faptă comisă în condițiile art. 77 lit. a) C. pen., pentru care le-a aplicat câte o pedeapsă de 3 ani și 6 luni închisoare, și de tulburare a ordinii și liniștii publice prevăzută de art. 371 C. pen. săvârșită în condițiile aceleiași circumstanțe agravante, pentru care le-a aplicat câte o pedeapsă de 2 ani și 8 luni închisoare.

În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 lit. b) C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate, dându-se spre executare pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani și 6 luni închisoare.

Înalta Curte reține că limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea de distrugere prev. de art. 253 alin. (1) și alin. (4) C. pen. sunt cuprinse între 2 și 7 ani închisoare [9 ani cu reținerea art. 77 lit. a) și art. 78 alin. (1) C.pen.], astfel că, în mod evident, pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, stabilită de către instanța de apel se situează între aceste limite.

În ceea ce privește infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice prevăzută de art. 371 C. pen., pedeapsa prevăzută de lege este cuprinsă între 3 luni și 2 ani, alternativ cu amenda. În cauză a fost însă reținută și circumstanța agravantă prevăzută de art. 77 lit. a) C. pen., și, ca atare, maximul la care se putea ajunge potrivit art. 78 alin. (1) C. pen., era de 2 ani și 8 luni închisoare (pedeapsa se aplică spre maximul ei special, iar dacă maximul este neîndestulător, în cazul închisorii se poate aplica un spor de până la 2 ani, care nu poate depăși o treime din maximul special). Rezultă așadar că și pedeapsa de 2 ani și 8 luni închisoare se situează în limitele prevăzute de lege, fiind egală cu maximul la care se putea ajunge urmare a incidenței agravantei atrasă de săvârșirea faptei de 3 sau mai multe persoane împreună, criticile recurenților fiind nefondate.

De asemenea, pedeapsa rezultantă, stabilită conform dispozițiilor care reglementau aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni în C. pen. anterior (decizia atacată fiind pronunțată anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014), de 3 ani și 6 luni închisoare, se situează în limitele prevăzute de art. 34 lit. b) C. pen. anterior.

Cealaltă critică a recurenților vizează faptul că instanța de apel a aplicat pedepse în același cuantum ca și tribunalul, deși a apreciat că legea nouă este lege penală mai favorabilă, arătându-se că, în condițiile în care au fost singurii care au apelat hotărârea, li s-a îngreunat situația în propria cale de atac, întrucât s-a procedat la o reindividualizare a pedepselor fără a se respecta principiul proporționalității, respectiv fără a se reducere pedepsele proporțional cu reducerea limitelor acestora, ce a intervenit odată cu intrarea în vigoare a noului cod penal.

Înalta Curte constată că ceea ce se invocă este nerespectarea dispozițiilor art. 418 alin. (1) C. proc. pen. privind neagravarea situației în propriul apel, motiv ce nu poate fi analizat din perspectiva art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.; aceste din urmă dispoziții, astfel cum s-a arătat anterior, sunt de strictă interpretare și vizează exclusiv situarea sancțiunii aplicate în cadrul limitelor stabilite de norma de incriminare și nu permit verificarea tuturor aspectelor de nelegalitate care, în final, au produs consecințe asupra cuantumului pedepsei.

În raport de considerentele anteriore, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursurile în casație formulate de inculpații B.D.F. și B.B.I. ca nefondate, și, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpații B.D.F. și B.B.I. împotriva deciziei penale nr. 326 din data de 14 martie 2014, pronunțată de a Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

CONCLUZII

Infracțiunea de șantaj constă în constrângerea unei persoane prin diferite mijloace de a urma o anumită conduită cerută de făptuitor, în vederea dobândirii unor foloase pentru acesta sau pentru altă persoană.

Infracțiunea de șantaj este reglementată în mod diferit în codurile penale din diferite țări și perioade istorice, Unele coduri penale includ șantajul în grupa infracțiunilor contra patrimoniului, altele în grupa infracțiunilor contra libertății persoanei. De asemenea, unele coduri fac distincție între infracțiunea de șantaj propriu-zis (comis prin amenințare cu darea în vileag a unor fapte compromițătoare) și infracțiunea asemănătoare, denumită „extorcare” (comisă prin violență sau amenințare cu săvârșirea unei infracțiuni).

Noul Cod penal român, la fel ca și precedentul, a îmbrățișat soluția incriminării șantajului în grupa infracțiunilor contra libertății persoanei. Această soluție legislativă pune accentul pe apărarea libertății psihice a persoanei și este mai eficace deoarece existența infracțiunii nu este condiționată de producerea unei pagube, fiind indiferent dacă victima a cedat sau nu constrângerii exercitate de făptuitor.

Articolul 207 C.pen. reglementează două forme ale infracțiunii de șantaj: o formă simplă (art. 194 alin. 1 C.pen.) și o formă agravată (art. 194 alin. 2 C.pen.).

Infracțiunea este prevăzută în art. 207 C. pen. într-o variantă tip, o variantă asimilată și o variantă agravată.

Varianta tip este prevăzută în alin. (1) și constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul.

Varianta asimilată este prevăzută în alin. (2) și constă în amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia.

Infracțiunea prezintă o variantă agravată în alin. (3), dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul.

Peste tot in lume, statisticile oficiale arată creșteri importante ale numărului de infracțiuni de șantaj dar si eforturi din ce în ce mai mari pentru ai face față atât la nivel de stat cât mai ales la nivel comunitar. Deși serviciile de poliție rămân în continuare esențiale pentru combaterea și prevenirea criminalității, cetățenii și comunitățile devin din ce în ce mai vizibile în domeniul atât de complex al ordinii sociale și al creșterii calității vieții.

Prevenirea infracțiunii de șantaj cuprinde acțiuni colective necoercitive asupra cauzelor acestei infracțiuni pentru a le reduce probabilitatea sau gravitatea. În ultimii ani, două modalități sunt cele mai utilizate în lume: prima este prevenirea socială, care, apelând la educație, prin intermediul instituțiilor și specialiștilor, împiedică evoluția indivizilor spre inadaptare și antisocialitate. A doua, este prevenirea situațională, care urmărește protejarea persoanelor și bunurilor cu ajutorul polițiștilor și experților în domeniu care stabilesc măsuri eficace în teren, instruiesc cetățenii, instalează dispozitive.

Problematica actuală a prevenirii infracțiunii de șantaj este complexă și impune clarificări teoretice, investigații de teren și o bună comunicare cu lumea științifică din țară și străinătate.

BIBLIOGRAFIE

Bogda, S., ș.a, Noul cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii. Perspectiva clujeană, Editura Universul Juridic București 2014;

Oprea, M. Infracțiuni contra înfăptuirii justiției, Editura Universul Juridic, București 2015;

Dongoroz, V. ș.a Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. I, București, Editura Academiei 1975;

Legislație

*** Constituția României revizuită

*** Codul penal român