Capitolul I. Aspecte conceptuale privind comunicarea in context intercultural 1.Cultura si comunicare In Grecia antica (sec . V, i.H) cetatenii… [612652]

Capitolul I. Aspecte conceptuale privind comunicarea in context intercultural
1.Cultura si comunicare
In Grecia antica (sec . V, i.H) cetatenii liberi in urma rasturnarii regimurilor tiranice, stabileu
primele reguli de convietuire democratica. Acestia care stapaneau arta comunicarii
convingatoare, isi aparau interesele mult mai bine si inclusive faptul ca se afirmau in societate.
La momentul respective, arta de a comunica convingator, a luat denumirea de arta retorica. Ca
urmare, pe langa stiinta razboiului, aceasta arta impreuna cu studiul comunicarii umane a devenit
un interes pentru toti cetatenii din aceasta epoca.
Corax din Siracuza, s-ar parea ca ar fi elaborate primele elemente de teorie a comunicarii
umane, iar ulterior Tisias, fost student: [anonimizat], a introdus aceasta teorie in Atena.
Dupa epoca greco-romana, teoria comunicarii, nu a mai progresat , pana la renastere. In
epoca moderna (incepand cu anul 1600), studiul comunicarii umane a atras atentia mai multor
categorii de ganditori , cum ar fi: lingvisti, filosofi, psihologi, semioticieni, sociologi, stilisti,
epistemologi, oamenii de marketing, diplomati, animatori, comunicatori, creatori de publicitate,
moderator, mediatori, agentii publicitare. (Cultura si comunicare de masa, Prof, Univ. dr. Vasile
Stebastian Dancu, 2000).
De scos in evidenta este faptul ca , omul este o finta ,,dialogala’’ , un ,,participant’’ la
procesul de comunicare sic a el ,, nu poate sa nu comunice’’. Ca o mica concluzie, a exista ca om
inseamna a comunica ( cu semenii, cu sine, cu divinitatea, cu obiectele, cu natura, chiar si cu
lumile fictionale create de oameni).
A comunica inseamna si faptul ca oamenii fac schimb de mesaje inteligibil si interationeaza
complex in spatial social, fiind un spatiu intersubiectiv constuit prin intermediul comunicarii. Ca
urmare , comunicarea este un factor fundamental al procesului de umanizare, un factor
coextensiv instoriei umane.( Cultura si comunicare, Prof. univ. dr. Gheorge Epuran).
Cercetatorii americani Frank E.X. Dance si Carl E. Larson au incercat sa adune intr-o carte
defintiile comunicarii propuse de diferiti autori, cele m-ai representative fiind in numar de 126.

Psihologii si sociologii considera ca aceasta comunicare se face in prezenta unui subiect,
dotat cu constiinta. Acestia inclina spre definitia lui Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H.
Kelley: ‘’Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de
obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)’’.
Comunicarea presupune un process de emisie-receptie sub forma de sentimente, cunostinte,
desprinderi, emotii, abilitati. Toate acestea , enumerate si pune la comun, definesc termenul de
comunicare. (Cultura si comunicare de masa, Prof, Univ. dr. Vasile Stebastian Dancu, 2000).
Ca domeniu distinct al științelor comunicării și cercetare sistematică aplicată, comunicarea
interculturală are o istorie relativ recentă, începând cu cea de a doua jumătate a secolului XX,
când în SUA au fost inițiate studii și aplicații privitoare la contactele dintre americani și indivizi
sau grupuri aparținând unor culturi diferite de cea americană.
După cel de al doilea Război Mondial, în SUA au apărut preocupări de studiu a ceea ce a
devenit, în deceniile următoare, disciplina comunicare interculturală , din necesități practice
de a pregăti cetățeni americani pentru contactele efective cu indivizi din grupuri etnice sau
culturale străine. Inițial, guvernul american începuse să evalueze problemele cu care diplomații
lor se confruntau în culturile gazdă și s-a constatat că, în mare măsură, dificultățile rezultate din
aceste situații concrete se datorau necunoașterii specificului cultural și a regulilor de comunicare
ale unor culturi mai mult sau mai puțin diferite de cea americană. Astfel, în 1946, guvernul SUA
a înființat Institutul pentru Serviciile Străine, cu scopul de a pregăti ofițeri pentru acțiuni cu
membri din alte culturi.
Unul dintre precursorii acestei discipline, Edward T. Hall , împreună cu unii asociați ai săi în
cercetările interculturale , antropologi ca Ray Birdwhistell, George Trager și alții, au lucrat și în
cadrul institutului amintit , alături de cercetători ai unor domenii și discipline conexe. Încă din
acea perioadă, s-a conturat caracterul interdiciplinar al studiilor interculturale, care reunesc
contribuțiile și rezultatele unor cercetări din variate domenii ale științelor socio-umane, precum :
antropologie, sociologie, psihologie, lingvistică, istorie, arte vizuale, etnologie, științe politice și
economice, relații internaționale ș.a. Începând cu anii 1970, constituirea unor grupuri și asociații
interesate de comunicarea interculturală, introducerea în curricula majorității universităților
americane a cursurilor de studiu și pregătire interculturală, apariția unor lucrări și a unor

publicații specializate au contribuit la conturarea statutului și specificului disciplinei în cadrul
mai general al celor de comunicare.
Deși cercetătorii americani au fost primii preocupați de această problematică și cele mai
multe volume și studii de acest fel apar în SUA, nu este mai puțin adevărat că , în ultimele
decenii, înțelegerea și studiul comunicării interculturale au trezit interes și preocupări și în
Europa, în mediile academice și nu numai . Dintre autorii francezi, spre exemplu, putem aminti
contribuțiile științifice ale lui Georges Michaud, J. R. Ladmiral, E.M. Lipinski și alții.
În prezent, acest domeniu urmează o dublă traiectorie : una teoretică, de cercetare și una
aplicativă, destinată pregătirii și practicii de comunicare interculturală.
Fiind o disciplină nouă, în mod firesc, se află într-o permanentă dezvoltare, multe dintre
temele și subiectele generale dar și particulare sunt departe de a fi clarificate sau sistematizate.
În legătură cu acest aspect, profesorii și autorii americani Larry Samovar și Richard Porter
(2003),coordonatori ai unei ample antologii de texte despre comunicarea interculturală, ce a
cunoscut începând cu 1972 numeroase ediții, remarcă: ”Cercetarea despre natura comunicării
interculturale a ridicat multe întrebări, dar a produs puține teorii și mult mai puține răspunsuri.
Multe dintre cercetări au fost asociate cu alte arii decât cea a comunicării, mai ales cu
antropologia, relațiile internaționale, psihologia socială, socio și psiholingvistica. Deși subiectele
de cercetare au fost numeroase, cunoașterea acumulată nu a fost sistematizată.”
2.Conceptul de cultura si comunicare interculturala
„Comunicarea interculturală investighează acele elemente ale culturii care influențează în
cea mai mare măsură interacțiunea între membrii a două sau mai multe culturi, atunci când
indivizii se află în situații de comunicare interpersonală.” (Samovar, Porter, 2003).
Exista numeroase definitii ale conceptului de cultura, din care amintim:
Michael Howard (1989) definește cultura ca fiind „modul obișnuit în care grupurile
umane învață să-și organizeze comportamentul și gândirea în relație cu mediul lor
înconjurător.”

Un alt antropolog, William Haviland (1987) o identifică ca „o serie de reguli sau
standarde împărtășite de membrii unei societăți și care acționează asupra acestora, dă
naștere la comportamente ce sunt considerate potrivite sau acceptabile.”
Autoarea unei lucrări destinată învățării și practicii eficiente a comunicării interculturale,
Daisy Kabagarama (1993) numește cultură „modul de viață al unui grup sau popor”,
precizând că „ de obicei oamenii care împărtășesc o cultură sunt de aceeași rasă și/sau
proveniență etnică și trăiesc într-o proximitate geografică”. E posibil, adaugă ea, „ca
oameni de diferite rase și proveniențe etnice, depărtați din punct de vedere geografic să
împărtășească aceeași cultură.”
Samovar și Porter (1991) precizează că „noțiunea de cultură, în sens antropologic,
desemnează modurile de viață ale unui grup social, adică modurile sale de a simți, de a
acționa sau gândi raporturile cu națiunea, cu omul, cu tehnica și creația artistică. De
asemenea, ea cuprinde comportamentele efective, reprezentările sociale și modelele care
le ghidează, respectiv sistemele de valori, ideologiile, normele sociale etc. Această
noțiune se aplică la grupuri sociale de naturi și extensii foarte diferite : trib, etnie, clasă
socială, națiune, civilizație. În societățile moderne, industriale, cadrul național s-a impus
ca nivelul cel mai semnificativ într-o structură diferențiată a culturii.”
altă definiție a conceptului de cultură, enunțată de aceeași autori : „Depozit al cunoașterii,
experienței, credințelor, valorilor, atitudinilor, înțelesurilor, ierarhiilor sociale, religiei,
noțiunilor de timp, roluri, relații spațiale, concepții despre univers și obiecte materiale,
dobândite de un grup de oameni de-a lungul generațiilor, prin experiență individuală și de
grup.” (Samovar, Porter, 2003)
Analizând conceptul de cultură în relație cu cel de comunicare interculturală, Edward
Hall (1982) distinge trei niveluri ale unei culturi. Primul nivel, pe care îl numește
„conștient și tehnic”, este cel în care limbajul verbal și simbolurile, cu o semnificație
precisă, au un rol important în comunicare. Al doilea nivel este unul „ascuns”, rezervat
unui număr restrâns de indivizi, din care cei străini de acea cultură sunt excluși. Al treilea
nivel, inconștient și implicit, este cel al culturii „primare”, stratul cel mai profund și peren
al acesteia: „nivelul culturii primare este compus din datele fundamentale care
structurează modul nostru de gândire…” Ultimele două niveluri constituie „un ansamblu
de reguli de comportament și gândire nonverbală, implicită, ce controlează tot ceea ce

facem. Această gramatică culturală ascunsă determină maniera în care indivizii percep
mediul lor, își definesc valorile, își stabilesc cadența și ritmurile de viață fundamentale”.
Folosind termeni din informatică, Hall compară primul nivel al culturii, „cultura
conștientă, explicită, manifestă, despe care vorbim și o descriem” cu soft-ul unui
computer iar celelalte două niveluri , ce formează „cultura profundă sau nivelul de cultură
fundamental”, cu hard-ul computerului. Insuccesul sau dificultatea interacțiunilor
indivizilor din culturi diferite sunt determinate în mare măsură, după părerea sa, de faptul
că „cea mai mare parte a relațiilor interculturale sunt trăite ca și când ar exista numai mici
diferențe la nivelul soft-ului și nici una la nivelul hard-ului”. Hall concluzionează : „nu
există nici un aspect al vieții umane care să nu fie atins și influențat de cultură”.
3.Comunicare si cultura. Caracteristici ale culturii
Aceste doua concept, cultura si comunicare sunt inseparabile. Comunicarea este procesul prin care
indivizii din aceeasi cultura sau culture diferite isi trimit mesaje , iar intreg acest process este influentat
de cultura , careia ii apartin deopotriva emitatorii si receptorii.
Cultura are urmatoarele caracteristii:
Cultura nu este innascuta, ci invatata
Cultura se dobandeste prin invatarea de catre oameni, de la cele mai fragede varste, prin
lucruri elementare cum ar fi cele de supravietuire ( se invata de la parinti sa bea, sa manace, sa
mearga, sa vorbeasca) , iar mai tarziu insusirea acelor norme, atitudini, comportamente.
Invatarea culturala se face in mai multe feluri: prin interacțiunea cu ceilalți, prin observare,
prin imitare, ca și prin alte mijloace, cum sunt contactul din priviri, utilizarea tăcerii și a
spațiului, înțelegerea conceptului și a importanței „atractivității”, din părerile cu privire la
îmbătrânire și bătrânețe, prin învățarea limbii materne, prin preferința pentru activitatea fizică
sau pentru cea intelectuală, prin modul în care este preferabil să se rezolve conflictele etc. Toate
aceste lucruri ca și multe altele sunt învățate în mod inconștient, prin interacțiunile cu alți
oameni, în cadrul unor grupuri sociale și instituții, formale sau informale, precum familia, școala,
biserica, grupul de prieteni, colegi etc.
Aceste cunostinte sau invataturi sunt ilustrate de proverb sau maxime:
„Nu poți face vântul să bată dar poți fi în bătaia vântului” – proverb asiatic, care evidențiază
credința că oamenii sunt conduși de soartă în mai mare măsură decât de propriile lor dorințe.

„Ordinea este jumătate din viață ” – proverbul german accentuează valoarea organizării și a
conformității.
„Gura tace pentru a auzi vocea inimii” – proverb belgian, care subliniază valoarea intuiției
și a sentimentelor în relațiile umane.
„Binecuvântat este omul care găsește înțelepciunea” – proverb ebraic, care evidențiază
importanța învățării și a educației .
„Cel care vorbește nu știe iar cel care știe nu vorbește” – proverb japonez , care evidențiază
valoarea tăcerii.
„Tunetele puternice aduc puțină ploaie” – proverb chinez, care subliniază importanța de a fi
modest, rezervat.
„Limba omului e sabia lui” – proverb arab, care sugerează că vorbele sunt arme, a căror
putere poate fi folosită.
Ca și în alte culturi, găsim și în fondul ancestral al celei românești numeroase proverbe, care
evidențiază anumite concepții, valori, norme, comportamente pe care cultura noastră le consideră
importante Spre exemplu :
„Zgârcitul mai multe păgubește iar leneșul mai mult aleargă” – importanța generozității și a
hărniciei.
„Gospodarul își face iarna car și vara sanie” – importanța de a fi prevăzător, chibzuit.
„Cine se scoală de dimineață departe ajunge” – importanța hărniciei și a consecvenței.
Cultura este transmisa din generatie in generatie
Cultura este un process continuu de comunicare de transmitere a ceea ce se numește
moștenire culturală. Noile obiceiuri, valori, principii, comportamente etc. trebuie de asemenea să fie
comunicate fiecărui individ din acea cultură, ceea ce se realizează prin interacțiunile sociale.
Cultura se baseaza pe simboluri

Orice poate devein un symbol( o imagine, un gest, un cuvant, o piesa de imbracaminte) din
momentul în care, prin acord tacit, practică social și culturală i se acordă o anumită semnificație.
Comunicând simboluri, o cultură se păstrează și totodată se transmite de la o generație la alta.
Cultura este supusa schimbarii
Culturile sunt supuse schimbarii, mai ales prin confruntare permanenta cu informatii din
surse exterioare, contacte interculturale, ce determina schimabri in orice cultura. Culturile sunt
adaptabile, iar istoria arata cum unele dintre ele sunt alterate din cauza unor calamitati, razboaie,
dezastre natural. Deși orice cultură e supusă schimbării, structura ei primară, despre care vorbea
E. T.Hall, rezistă la modificările majore. De exemplu schimbările în moda vestimentară, în
obișnuințele de hrană, călătorie, locuire aparțin unui sistem de valori ce se schimbă de la o epocă
la alta, într-o cultură. În schimb, valori ca cele asociate eticii, moralei, muncii, timpului liber,
libertății, cele privitoare la importanța trecutului, practicile religioase, atitudinile față de cele
două sexe sunt atât de adânc înrădăcinate încât persistă de la o generație la alta sau de-a lungul
mai multor generații.