CAPITOLUL I. ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI
TȂLHĂRIA
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI
Secțiunea I. Infracțiuni contra patrimoniului. Caracterizare generală
Secƫiunea a II-a. Precedente legislative privind protecția penală a patrimoniului
CAPITOLUL AL II-LEA. ANALIZA INFRACȚIUNII DE TȂLHĂRIE
Secțiunea I. Considerații de ordin general privind infracțiunea de tâlhărie
Secțiunea a II-a. Obiectul juridic
Secțiunea a III-a. Obiectul material
Secțiunea a IV-a. Subiecții infracțiunii și participația penală
§1. Subiectul activ si participația penală
§2. Subiectul pasiv
Secțiunea a V-a. Structura și conținutul constitutiv al infracțiunii
§1. Latura obiectivă
§2. Latura subiectivă.
Secțiunea a VI-a. Formele infracțiunii
Secțiunea a VII-a. Variantele agravante
§1.Tâlhăria calificată
§2.Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei
Secțiunea a VIII-a. Sancțiuni și aspecte procesuale
CAPITOLUL AL III-LEA. CORELAȚII ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE TȂLHĂRIE ṢI ALTE INFRACȚIUNI
Secțiunea I. Criterii de diferențiere față de infracțiunea de furt
Secțiunea a II-a. Criterii de diferențiere față de infracțiunea de șantaj
Secțiunea a III-a.Criterii de diferențiere față de infracțiunea de abuz de încredere
CAPITOLUL AL IV-LEA. ASPECTE DE DREPT COMPARAT
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În orice societate, din toate timpurile, deși relațiile dintre indivizi au avut loc la adăpostul unei protecții sociale determinate fie de morală, fie de religie, de convingere ori de prescripția legii, a existat și există un segment social de indivizi ale căror acțiuni se află în afara respectivei morale, religii ori prescripției legii, acțiuni care sunt apte să rupă echilibrul social și buna desfășurare a raporturilor dintre oameni.
În aceste condiții, apare treptat statul, cu organele sale represive, precum și dreptul ca instrument de soluționare a conflictelor interne între membrii societății primitive, inclusiv constrângerea penală pentru faptele cele mai grave care amenințau existența grupului social.
Este bine cunoscut faptul că majoritatea relațiilor dintre oameni se desfășoară prin respectarea, de bună voie a regulilor de conduită prescrise, din diferite motive, fie datorită cunoașterii caracterului sancționator al acestora, fie datorită propriei conștiințe, un bun simț comun fiecăruia care-i dictează diferența dintre ceea ce este drept și ceea ce este nedrept să facă, fie datorită unei educații corespunzătoare în spiritul respectării legii.
Cu toate acestea, încălcarea regulilor de conduită apare ca o excepție și împotriva acestor indivizi care decid să adopte un comportament antisocial, se impune luarea unor măsuri de izolare și de reeducare a lor, reacție ce are ca scop restabilirea stării de echilibru încălcate, prin tragerea la răspundere a celor vinovați precum și încercarea de reintegrare socială a celor predispuși la un comportament deviant.
Având în vedere realitatea socială a secolului al XXI-lea, unde puterea unei persoane este apreciată, ca regulă, în funcție de patrimoniul persoanei, se poate spune că infracțiunile contra patrimoniului prezintă o mai mare răspândire și periculozitate și necesită o mai atentă analiză decât prezentau acum câteva sute de ani.
Am ales să studiez și să elaborez lucrarea de licență la disciplina Drept penal, partea specială pe tema ,,Tâlhăria” deoarece, pe de o parte, infracțiunile contra patrimoniului sunt, ca regulă, cele mai răspândite infracțiuni, datorită unor cauze precum: sărăcia, bolile, șomajul, incultura, neajutorarea, instabilitate economică, iar pe de altă parte infracțiunea de tâlhărie este una din cele mai pregnante și cu cele mai grave urmări, fiind o infracțiune ce înglobează atât o protecție a unor valori sociale ce privesc patrimoniul persoanei, cât și a unor valori ce privesc sănătatea, integritatea, viața unei persoane, valori care nu pot fi neglijate și care spre deosebire de cele patrimoniale sunt, uneori, irecuperabile.
De asemenea, am ales această temă deoarece consider că o cunoaștere aprofundată a acestei infracțiuni îmi va folosi în decursul viitoarei mele activități profesionale, întrucât sunt pasionat de dreptul penal și îmi doresc o carieră profesională în acest domeniu.
Cu toate că dreptul, ca ansamblu de reguli de conduită, nu poate reglementa fiecare aspect al vieții sociale, este important următorul citat: ,,Incriminarea oricărei fapte care prezintă pericol social constituie un mijloc de luptă contra acelei fapte și o măsură de corespunzătoare ocrotire pentru societate”.
CAPITOLUL I. ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI
Primul capitol al acestei lucrări este dedicat studiului titlului II din Codul penal, care vizează infracțiunile contra patrimoniului și anume realizarea unei caracterizări generale a acestor infracțiuni, plecând de la explicarea noțiunii de patrimoniu în sensul legii penale (Secțiunea I), și continuând cu diferitele reglementări care au survenit de-a lungul timpului referitor la protecția penală a patrimoniului și cu privire la sancționarea infracțiunii de tâlhărie (Secțiunea a II-a).
Secțiunea I. Infracțiuni contra patrimoniului. Caracterizare generală
Infracțiunile contra patrimoniului prezintă o importanță necontestată pentru actuala societate românească, motiv pentru care acestea sunt așezate în sistemul părții speciale a noului Cod penal, imediat după categoria infracțiunilor contra persoanei, infracțiuni ce privesc viața și integritatea fizică și psihică a persoanei.
În ceea ce privește noțiunea de patrimoniu în sensul legii penale, este de precizat că aceasta nu se confundă cu noțiunea de patrimoniu din legislația civilă.
Astfel, sub aspect civil, noțiunea de patrimoniu desemnează ,,totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică ce aparțin unui subiect de drept”, sau, potrivit altei definiții, patrimoniul reprezintă ,,totalitatea drepturilor și obligațiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparținând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”. De altfel, și art.31 alin.(1) din Codul Civil consacră ce reprezintă patrimoniul: ,,Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia”.
Se poate deci vorbi despre cele două componente ale patrimoniului și anume, pe de o parte activul patrimonial ce cuprinde toate drepturile subiective cu valoare economică, adică cele exprimate în bani, precum: drepturile reale, drepturile de creanță sau drepturile personale, iar pe de altă parte, cea de-a doua componentă fiind pasivul patrimonial ce cuprinde obligațiile evaluabile în bani ale unei persoane, datoriile acesteia.
De asemenea, nici conceptul de patrimoniu din dreptul civil nu se confundă cu noțiunea de proprietate, întrucat cel dintâi are o sferă și un conținut mai larg decât conceptul de proprietate, patrimoniul cuprinzând nu numai dreptul de proprietate ca și drept real principal, ci și celelalte drepturi reale, cum sunt dreptul de uz, dreptul de uzufruct, abitație, ipotecă, gaj, servitute, precum și toate obligațiile unei persoane, inclusiv situațiile de fapt care prezintă numai o aparență de drept, cum este posesia unui bun mobil aflat în detenția unei persoane.
Noțiunea de patrimoniu în sensul legii penale nu este reglementată de Codul penal, însă, din ansamblul reglementărilor se pot deduce anumite elemente care o compun.
Astfel, patrimoniul din dreptul penal are un sens mai restrâns decât cel din dreptul civil, el privind noțiunea de bunuri nu ca pe o universalitate, ci în individualitatea lor, ca bunuri susceptibile de a fi apropiate de făptuitor prin diverse mijloace.
Infracțiunea nu se poate îndrepta astfel împotriva întregului patrimoniu privit în sens civil, adică asupra unei universalități de bunuri, întrucat noțiunea de universalitate este o noțiune abstractă și ,,drepturile și obligațiile cu conținut economic ce alcătuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, așa încât schimbările care se produc în legătură cu aceste drepturi și obligații nu pun în discuție însăși universalitatea, în ansamblul ei, care există indiferent de mișcările produse în interiorul său”.
Așadar, patrimoniul, ca și universalitate juridică nu poate fi afectat de acțiunile făptuitorului, ci doar bunurile cuprinse în acesta, de aceea obiectul juridic comun tuturor infracțiunilor contra patrimoniului, deși este dat de relațiile sociale privind patrimoniul, acesta se referă doar la ,,bunuri ca și entități materiale”.
Pe lângă un obiect juridic generic, comun, privind relațiile sociale în legătură cu patrimoniul, avem și un obiect juridic special ce apare la unele infracțiuni din acest titlu. La infracțiunea de furt, spre exemplu, obiectul juridic special constă în relațiile privind posesia sau detenția bunului mobil, sau la infracțiunea de abuz de încredere sau cea de înșelaciune, acesta se referă la relațiile sociale care presupun încrederea între subiecții raporturilor de natură patrimonială. Obiectul material este reprezentat de ,,bunul asupra căruia se îndreaptă acțiunea sau inacțiunea ilicită”.
Subiecții infracțiunilor contra patrimoniului nu sunt, de regulă, circumstanțiați, de unde rezultă că pot fi orice persoană, însă există și excepții. Spre exemplu, la infracțiunea de furt pedepsit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, unde furtul este săvârșit între membrii de familie, de către găzduit sau de către un minor în paguba tutorelui ori, dacă avem în vedere infracțiunea de gestiune frauduloasă, subiectul activ trebuie să fie o persoană ce are în administrare sau conservare bunurile persoanei vătămate.
În ceea ce privește participația penală, infracțiunile privind patrimoniul persoanei pot fi, de regulă, comise sub toate formele de participație, respectiv: coautorat, instigare sau complicitate, chiar și sub forma participației improprii, cu precizarea că în cazul infracțiunilor pentru care se cere o calitate stabilită de lege a subiectului activ, coautoratul poate fi comis doar de persoane care au această calitate.
La majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului nu sunt întalnite condiții speciale de loc și de timp, acestea putând constitui, după caz circumstanțe agravante ale infracțiunii.
Situația premisă nu este aceeași pentru toate infracțiunile, spre exemplu, în cazul infracțiunii de furt, situația premisă constă în existența unui bun mobil în posesia sau detenția unei persoane, în vreme ce în cazul infracțiunii de tulburare de posesie, situația premisă constă în posesia asupra unui bun imobil.
Latura obiectivă a acestor infracțiuni are ca și element material fie o acțiune, fie o inacțiune. Astfel, în cazul infracțiunii de distrugere, fapta se comite printr-o acțiune, pe când în cazul infracțiunii de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, fapta se poate comite și printr-o inacțiune, adică prin nepredarea bunului găsit în termenul stabilit de lege.
Urmarea imediată, rezultatul produs constă în producerea unei pagube aduse patrimoniului unei persoane fizice sau juridice, printr-o ,,atingere adusă relațiilor patrimoniale”.
În privința legăturii de cauzalitate între elementul material al laturii obiective și urmarea imediată, ca regulă, aceasta reiese din săvârșirea faptei, alteori însă trebuie dovedită prin administrarea de probe. Cert este că la infracțiunile la care există o urmare imediată complexă, când există și o urmare secundară, cum este în cazul infracțiunii de piraterie, și raportul de cauzalitate va fi unul complex.
Latura subiectivă a infracțiunilor contra patrimoniului nu ridică mari probleme, toate infracțiunile din acest titlu fiind necesar a fi săvârșite cu forma de vinovăție a intenției, cu excepția infracțiunii deeași pentru toate infracțiunile, spre exemplu, în cazul infracțiunii de furt, situația premisă constă în existența unui bun mobil în posesia sau detenția unei persoane, în vreme ce în cazul infracțiunii de tulburare de posesie, situația premisă constă în posesia asupra unui bun imobil.
Latura obiectivă a acestor infracțiuni are ca și element material fie o acțiune, fie o inacțiune. Astfel, în cazul infracțiunii de distrugere, fapta se comite printr-o acțiune, pe când în cazul infracțiunii de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, fapta se poate comite și printr-o inacțiune, adică prin nepredarea bunului găsit în termenul stabilit de lege.
Urmarea imediată, rezultatul produs constă în producerea unei pagube aduse patrimoniului unei persoane fizice sau juridice, printr-o ,,atingere adusă relațiilor patrimoniale”.
În privința legăturii de cauzalitate între elementul material al laturii obiective și urmarea imediată, ca regulă, aceasta reiese din săvârșirea faptei, alteori însă trebuie dovedită prin administrarea de probe. Cert este că la infracțiunile la care există o urmare imediată complexă, când există și o urmare secundară, cum este în cazul infracțiunii de piraterie, și raportul de cauzalitate va fi unul complex.
Latura subiectivă a infracțiunilor contra patrimoniului nu ridică mari probleme, toate infracțiunile din acest titlu fiind necesar a fi săvârșite cu forma de vinovăție a intenției, cu excepția infracțiunii de distrugere, în varianta distrugerii din culpă și cu excepția infracțiunilor săvârșite sub o intenție depășită sau praeterintenție, cum este cazul infracțiunilor de tâlhărie sau piraterie urmată de moartea victimei. Unele infracțiuni au nevoie însă și de elemente speciale ale laturii subiective, cum sunt scopul sau reaua-credință, precum în cazul infracțiunii de furt sau celei de înșelăciune.
În noul Cod penal, formele infracțiunilor contra patrimoniului nu presupun sancționarea actelor preparatorii, spre deosebire de vechiul cod, unde era prevăzută o situație la infracțiunea de furt.
Tentativa este posibilă și sancționată la majoritatea infracțiunilor, și anume la acelea care prezintă un grad de pericol social mai ridicat cum sunt infracțiunile de furt, tâlhărie, piraterie, înșelaciune, fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice, distrugerea în variantele agravate. Infracțiunile din acest titlu se pot regăsi sub forma continuă sau continuată, iar momentul consumării acestora se stabilește în funcție de specificul laturii obiective a fiecărei infracțiuni în parte.
Variantele infracțiunilor contra patrimoniului diferă, unele având doar o varianta tip, altele conținând și variante asimilate, cum este cazul efectuării de operațiuni financiare în mod fraudulos, dar și variante agravate, ca la infracțiunea de distrugere.
Majoritatea infracțiunilor contra patrimoniului sunt cercetate din oficiu, însă la unele fapte, este necesară formularea unei plângeri prealabile, cum este cazul furtului săvârșit în condițiile alin.(1) al art. 231 din Codul penal. Împăcarea părtilor înlătură răspunderea penală, dar nu în toate cazurile, astfel că împăcarea părților în cazul abuzului de încredere nu mai înlătură răspunderea penală a făptuitorului.
Secƫiunea a II-a. Precedente legislative privind protecția penală a patrimoniului
Infracțiunile săvârșite împotriva patrimoniului persoanelor au reprezentat, încă de la începutul manifestării justiției penale o deosebită preocupare pentru cei care aveau menirea de a edicta legi cu caracter penal, patrimoniul reprezentând o componenta importantă a vieții de zi cu zi a unei persoane, menită a satisface diferitele nevoi ale acesteia.
Așa cum se afirmă în doctrină: ,,Vechile noastre legiuiri penale, începând cu pravilele lui Vasile Lupu (Cartea pentru învățături, din 1646) și Matei Basarab (Îndreptarea legii, din 1652) și șfârșind cu condicele penale ale lui Alxs. Sturza (1826) în Moldova și a lui Barbu Ṣtirbei (1850) în Muntenia, conțineau dispoziții cu privire la infracțiunile patrimoniale”.
Astfel, încă din perioada sclavagistă, infracțiuni precum furtul sau tâlhăria erau pedepsite aspru în vremea respectivă, pe când alte fapte, precum înșelăciunea, gestiunea frauduloasă sau abuzul de încredere nu erau considerate a fi infracțiuni, ci reprezentau delicte civile.
Situația se schimbă începând cu perioada feudală, în care unele fapte nu mai erau considerate a fi delicte civile, ci infracțiuni contra patrimoniului. În ceea ce privește represiunea penală, în acea perioadă, furturile de o gravitate mică se pedepseau, de regula, prin biciuire, însă la al treilea furt comis, se aplica pedeapsa cu moartea. Dacă însă, era vorba de un furt de o gravitate mai mare, se putea aplica pedeapsa cu moartea încă de la primul furt.
Reglementările recente au înlăturat unele din pedepsele exagerat de aspre utilizate anterior, deoarece acestea nu mai corespundeau realităților sociale.
Codul penal din 1864, structurat în 9 capitole, cuprindea numeroase dispoziții privind apărarea patrimoniului, toate acestea fiind cuprinse într-un capitol denumit ,,Crime și delicte contra proprietăților”, punându-se mai mult accent pe noțiunea de proprietate, și nu pe cea de patrimoniu, care nu avea o definiție exactă, nici în Codul Civil de la 1864.
Codul penal din 1936 cuprindea, de asemenea, numeroase dispoziții privind apărarea patrimoniului, acestea fiind cuprinse în Cartea II, Titlul XIV din cod, titlu intitulat ,,Infracțiuni contra patrimoniului” și care la rândul său cuprindea 5 capitole ce cuprindeau infracțiuni precum: furtul, tâlhăria și pirateria, delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, strămutarea de hotare, desființarea semnelor de hotar, stricăciuni și alte tulburări aduse proprietății, jocul de noroc, loteria și specula contra economiei publice.
Odată cu schimbarea politică intervenită după cel de-al doilea război mondial, a apărut Codul penal din 1969, elaborat în contextul concepției socialiste asupra dreptului de proprietate, care trata separat infracțiunile contra patrimoniului în doua titluri: Titlul III – ,,Infracțiuni contra avutului personal sau particular” și Titlul IV – ,,Infracțiuni contra avutului obștesc”.
Noul Cod penal(Legea nr.286/2009) intrat în vigoare la 1 februarie 2014 aduce cu sine o serie de modificări, impuse de pe o parte de aderarea României la Uniunea Europeană și la celelalte convenții internaționale, iar pe de altă parte, de noile realități sociale din secolul XXI.
Astfel, se modifică cuantumul pedepsei, care în general scade, apar noi infracțiuni, altele sunt abrogate, iar pentru altele se modifică conținutul constitutiv.
O prima modificare constă în faptul că expresia ,,rude apropiate” a fost înlocuită cu noțiunea de ,,membru de familie” pentru a se corela acest text cu noua terminologie consacrată de Codul penal, concept mult mai larg utilizat decât în vechea reglementare.
Referitor la infracțiunile contra patrimoniului nou implementate in legislația penală intrată în vigoare la 1 februarie 2014 se poate vorbi despre: abuzul de încredere prin frauda creditorilor, înșelăciunea privind asigurările, deturnarea licitațiilor publice, exploatarea patrimonială a unei
persoane vulnerabile. În mod inexplicabil, dispare forma agravată a consecințelor deosebit de grave pentru mai multe infracțiuni patrimoniale, agravantă păstrată numai pentru infracțiuni de serviciu.
De asemenea, o serie de infracțiuni dispar din titlul infracțiunilor contra patrimoniului, spre exemplu infracțiunea de delapidare fiind considerată în prezent ca fiind o infracțiune de serviciu.
Este important de menționat că , potrivit Codului penal, poate fi subiect activ al infracțiunii și persoana juridică, astfel că răspunderea penală a persoanei juridice este reglementată într-un titlu distinct, cu excepția unor prevederi referitoate la aplicarea legii penale române în baza principiului personalității, persoanelor juridice (art.8).
De asemenea, pot răspunde penal, potrivit art.135 C.pen., orice persoană juridică cu excepția statului, a instituțiilor publice care desfășoară o activitate ce poate face obiectul domeniului privat și a autorităților publice. Așadar, aceste categorii de persoane juridice beneficiază de o imunitate de jurisdicție penală din considerente de ordin politic, social.
Totuși, nu se poate vorbi de angajarea răspunderii penale a unei persoane juridice fără a exista o acțiune din partea unei persoane fizice, care să comită o faptă sub autoritatea ori în interesul persoanei juridice.
Având în vedere că legea nu impune alte categorii de condiții cu privire la persoanele juridice de drept privat care pot răspunde penal, în afară de existența personalității juridice, pe lânga clasicele societăți comerciale care pot fi trase la răspundere penală, putem avea de-a face, spre exemplu și cu asociații composesorale și de asemenea, nu este întotdeauna necesară condamnarea entității persoană fizică care reprezintă persoana juridică pentru a fi atrasă răspunderea penală a persoanei juridice, întrucât această răspundere este una pentru fapta proprie .
Infracțiunea de tâlhărie este prevăzută și sancționată în toate legislațiile penale din toate timpurile. Astfel, tâlhăria se găsea sancționată în vechile noastre pravile și în legiuirile anterioare unirii principatelor române.
Codul penal de la 1864 prevedea infracțiunea de tâlhărie atât în formă simplă, cât și în forme agravate în raport cu mijloacele de constrângere folosite și cu urmările actelor de constrângere. De aceea, tâlhăria era calificată drept crimă și sancționată cu diferite pedepse criminale.
Codul penal de la 1936 incrimina tâlhăria propriu zisă și formele agravate ale acesteia, printre care figura, printr-o greșeală de tehnică legislativă, și cazul în care tâlhăria a fost însoțită de omor sau de tentativă de omor.
Codul penal din 1969 a conținut o incriminare mai simplă, dar au fost menținute toate faptele care constituiau tâlhărie potrivit Codului penal din 1936.
Spre deosebire de vechiul Cod penal care incrimina într-un singur articol tâlhăria, atât în forma ei de bază, cât și în variantele agravate, noul Cod penal a introdus trei norme diferite de incriminare, respectiv art.233, tâlhăria în varianta tip, art.234, tâlhăria calificată și art.236, tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei.
În ceea ce privește noua reglementare privind infracțiunea de tâlhărie în varianta tip, nu există modificări în ceea ce privește conținutul constitutiv al infracțiunii, textul fiind identic, însă intervin modificări substanțiale în ceea ce privește sancționarea acesteia, astfel că noua reglementare consacră o pedeapsă mult mai blândă, cu limitele între 2 și 7 ani.
Tâlhăria calificată cuprinde modificări atât sub aspectul conținutului cât și limitelor de pedeapsă astfel ca aceasta preia doar parțial anumite elemente circumstanțiale ale vechilor variante agravate, renunțându-se la unele dintre acestea, iar altele fiind modificate. Cu titlu de exemplu, s-a renunțat la fapta comisă de două sau mai multe persoane împreună, precum și la fapta comisă în timpul unei calamități, întrucât aceste două situații se regăsesc în partea generală a Codului penal, ca circumstanțe agravante legale, în art.77 lit.a), respectiv lit.g).
Tâlhăria urmată de moartea victimei a fost incriminată în mod distinct, alături de pirateria ce a avut aceleași consecințe. Sub aspectul sancționării, limitele de pedeapsă au fost reduse corespunzător, fiind prevăzută o pedeapsă cu închisoarea pentru toate aceste agravante între 5 și 12 ani. De asemenea, și pedeapsa pentru tâlhăria ce a avut ca urmare moartea victimei a fost redusă, fiind în prezent între 7 și 18 ani de închisoare.
Tâlhăria care a produs consecințe deosebit de grave nu mai reprezintă o modalitate de agravare a infracțiunii, astfel încât ea va reprezenta doar un element pe baza căruia se poate realiza individualizarea pedepsei.
CAPITOLUL AL II-LEA. ANALIZA INFRACȚIUNII DE TȂLHĂRIE
În cel de-al doilea capitol, dedicat analizei infracțiunii de tâlhărie voi prezenta principalele caracteristici ale infracțiunii de tâlhărie, pornind de la considerații de ordin general privind infracțiunea(Secțiunea I), și continuând cu analiza elementelor acesteia: Obiectul juridic(Secțiunea a II-a), Obiectul material(Secțiunea a III-a), Subiecții infracțiunii și participația penală(Secțiunea a IV-a), Structura și conținutul constitutiv al infracțiunii(Secțiunea a V-a), care sunt formele infracțiunii(Secțiunea a VI-a), care sunt variantele agravante ale acesteia(Secțiunea a VII-a) și în final care sunt sancțiunile și aspectele procedurale privind infracțiunea de tâlhărie(Secțiunea a VIII-a).
Secțiunea I. Considerații de ordin general privind infracțiunea de tâlhărie
Tâlhăria este acea infracțiune complexă ce reunește în conținutul său infracțiuni distincte și anume: furtul, amenințarea, faptele de violență care aduc atingere integrității corporale sau sănătății persoanei. Definiția noțiunii de infracțiune complexă a fost prevăzută de legiuitor în art.35 alin.(2) din Codul penal.
Pentru o mai bună definire a infracțiunii complexe voi evidenția o comparație între infracțiunea complexă și concursul de infracțiuni, astfel că este important de precizat că ambele categorii sunt instituții penale care au la bază existența mai multor infracțiuni, cu deosebirea că instituția concursului de infracțiuni presupune o pluralitate de infracțiuni autonome care trebuie să atragă o răspundere penală multiplă a făptuitorului, dar pentru care există posibilitatea aplicării unei sancțiuni unice pentru această pluralitate. Infracțiunea complexă, pe de altă parte presupune reunirea sau absorbirea infracțiunilor componente într-o singură infracțiune autonomă, cu limite de pedeapsă proprii, de natură a reflecta periculozitatea deosebită a infracțiunii complexe față de infracțiunile componente.
Ca infracțiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă modalitate în care se poate săvârși fapta de furt. Periculozitatea deosebită a acestei infracțiuni derivă din atitudinea făptuitorului, care, pentru a sustrage un bun, pune în pericol valori sociale de maximă importanță precum viața, integritatea corporală, libertatea și sănătatea persoanei. Așadar, cum s-a exprimat în doctrină, tâlhăria este un furt comis cu violență. Totuși, se pare că legiuitorul consideră relațiile sociale privind viața, integritatea corporală ori sănătatea persoanei ca fiind adiacente, secundare față de relațiile patrimoniale care constituie obiectul acestei fapte.
S-a dorit reglementarea ei ca și infracțiune distinctă datorită faptului că aceasta cuprinde în conținutul ei și o faptă săvărșită împotriva persoanei, și anume fapta de amenințare sau violență, însă această faptă îndreptată împotriva persoanei este doar mijlocul prin care făptuitorul urmărește sustragerea unui bun mobil. Tehnica utilizată de legiuitor în construirea acestei infracțiuni complexe a fost contestată, deoarece infracțiunea de tâlhărie este considerată, prin așezarea ei în titlul infracțiunilor contra patrimoniului, o infracțiune contra patrimoniului, deși prin intermediul ei se vatămă valori sociale mai importante decât patrimoniul cum ar fi viața, integritatea corporală sau sănătatea.
În această accepțiune a legiuitorului se pornește de la ideea că infractorul, în principal, urmărește realizarea furtului, iar violența este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop. Rămâne de văzut dacă, pe viitor, concepția legiuitorului în legătură cu relațiile sociale care privesc valori esențiale, precum viața individului, va rămâne aceeași, sau infracțiunea de tâlhărie va fi trecută în sfera infracțiunilor contra persoanei.
Cert este însă că în lipsa acestei acțiuni, când nu s-a comis o acțiune de amenințare sau de violență, fapta va fi considerată ca fiind furt simplu sau eventual calificat.
Secțiunea a II-a. Obiectul juridic
Întrucât obiectul juridic al infracțiunii de tâlhărie este unul complex, avem de-a face, în primul rând, cu un obiect juridic principal al infracțiunii de tâlhărie ce constă în relațiile sociale privind protecția patrimoniului persoanei, relații care au ca obiect protecția posesiei sau detenției unor bunuri mobile, aflate în patrimoniul unei persoane, întocmai ca la infracțiunea de furt, însă aici este protejată posesia sau detenția, ca stare de fapt, iar nu dreptul de proprietate în concret.
Trebuie facută însă distincția între posesia de bună-credință și posesia de rea-credință, deoarece posesia de bună-credință este protejată ,,chiar împotriva proprietarului bunului”, ceea ce înseamnă că vom vorbi despre infracțiunea de tâlhărie și în cazul în care proprietarul bunului împrumutat sau lăsat în depozit altei persoane, sustrage bunul prin violență sau amenințare de la aceasta.
Pe de altă parte, printr-o interpretare per a contrario a alin.(2) al art. 228 C.pen., rezultă că posesia de rea-credință nu este ocrotită în raport cu proprietarul bunului mobil, așadar proprietarul care exercită violențe pentru a sustrage propriul său bun de la cel care i-l furase anterior nu va fi ținut să răspundă pentru tâlhărie, însă va fi ținut să răspundă pentru violențele exercitate.
În toate celelalte cazuri, când făptuitorul nu este proprietar sau detentor al bunului, posesia de rea-credință este protejată, astfel încât dacă o persoană exercită violențe asupra unei alte persoane cu ocazia returnării unui bun persoanei de la care a fost furat, făptuitorul va răspunde pentru infracțiunea de tâlhărie, iar nu doar pentru violențele exercitate.
În al doilea rând, infracțiunea de tâlhărie cunoaște și un obiect juridic secundar, prin intermediul căruia se protejează valori precum viața, integritatea corporală sau sănătatea, libertatea psihică a persoanei. În cazul acestui obiect juridic, el se determină potrivit modului în care a acționat făptuitorul, respectiv prin amenințare, situație ce vizează libertatea psihică a unei persoane, onoarea și demnitatea acesteia, împreună sau prin exercitarea de violențe fizice, prin care este afectată integritatea corporală și sănătatea persoanei, sau în unele cazuri mai grave însăși viața persoanei.
Sectiunea a III-a. Obiectul material
Asemănător obiectului juridic, avem și aici un obiect material complex, format dintr-un obiect material principal și unul secundar.
Obiectul material principal este reprezentat de bunul mobil aflat în posesia sau detenția unei persoane. Se remarcă astfel că nu există deosebiri între obiectul material principal al infracțiunii de tâlhărie și obiectul material al infracțiunii de furt.
Cu privire la noțiunea de bun mobil, acesta reprezintă: ,,o valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale ori spirituale a omului și este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului patrimonial” . Sunt incluse în categoria bunurilor ce pot face obiectul material al infracțiunii de tâlhărie toate categoriile de bunuri mobile, așa cum sunt ele împărțite în dreptul civil, respectiv bunuri mobile prin natura lor (corpurile care se pot transporta de la un loc la altul); prin determinarea legii (ex: acțiunile unei societăți comerciale); mobile prin anticipație (ex: ,,recoltele neculese încă, dar înstrăinate prin act juridic, cu anticipație”).
Mai trebuie spus că nu prezintă importanță valoarea bunului, poate exista tâlhărie când fapta privește chiar un singur bun de mică valoare (luarea prin violență sau amenințare a hainelor unui drumeț), după cum poate exista furt comis asupra unei importante cantități de bunuri (devalizarea unei locuințe).
În ceea ce privește obiectul material secundar, există mai multe opinii. Astfel, într-o opinie se susține, pe de o parte că obiectul material secundar poate fi, după caz, fie corpul unei persoane, fie un lucru(,,violența poate consta în: ruperea hainelor, smulgerea ochelarilor, deposedare de mijloacele de apărare” sau ,,amenințarea să constea în: demontarea unor piese de la vehiculul victimei, expusă să rămană astfel pe drum, sau în stropirea cu benzină a mărfurilor aflate într-un camion pentru a le da foc”), în timp ce într-o altă opinie se susține că nu poate exista decât un obiect material și anume ,,corpul persoanei, atunci când se exercită violențe fizice asupra acestuia”.
Apreciez că cea din urmă opinie este cea corectă, întrucât și în ipoteza în care violențele se exercită asupra unui lucru, este lezată persoana, libertatea sa psihică, prin temerea insuflată acesteia, iar nu lucrul respectiv.
Secțiunea a IV-a. Subiecții infracțiunii și participația penală
Această secțiune este dedicată prezentării caracteristicilor subiecților infracțiunii de tâlhărie și modului în care se realizează participația penală.
§1. Subiectul activ și participația penală
Tâlhăria poate fi săvârșită de orice persoană și poate fi îndreptată de asemenea împotriva oricărei persoane, cu alte cuvinte, subiecții infracțiunii, atât cel activ cât și cel pasiv nu sunt circumstanțiați.
Trebuie făcută însă o discuție referitor la subiectul activ nemijlocit sau autorul, care poate consta într-o singură persoană sau pot fi mai mulți indivizi care cooperează, în mod ocazional sau fiind organizați într-o bandă, pentru săvarșirea infracțiunii. Sunt considerați subiecți activi ai tâlhăriei toți cei care contribuie la comiterea faptei, fie că unii dintre ei au acționat ca și autori, fie că au acționat ca și complici și indiferent dacă unii dintre aceștia au efectuat numai acțiunea de furt, iar ceilalți numai acțiunea adiacentă, de violență sau amenințare.
După cum am mai precizat, subiectul activ al infracțiunii de tâlhărie poate fi chiar proprietarul bunului, care săvârșeste acțiunea de luare, prin amenințări sau violențe, a bunului aflat în posesia sau detenția legitimă a altei persoane.
Cât privește participația penală, trebuie menționat că aceasta este posibilă, ca regulă, în toate formele sale, respectiv instigare, complicitate, autorat, coautorat cu precizarea că la varianta tip a infracțiunii, participația în forma coautoratului, atunci când infracțiunea este săvarșită de trei sau mai multe persoane, se va reține și circumstanța agravantă de la art.77 Cod penal litera a).
De asemenea, va fi reținută circumstanța agravantă de la art.77 și atunci când făptuitorul major săvarșește infracțiunea împreună cu un minor, așa cum prevede litera d) a aceluiași articol.
Nu se reține însă circumstanța agravantă decât în măsura în care a existat o voință de cooperare care să vizeze fapta în complexitatea ei, iar nu doar o componentă a acesteia, spre exemplu sustragerea. A existat o astfel de decizie în care s-a stabilit că în ipoteza săvarșirii furtului de către mai mulți făptuitori, dintre care doar unul, fără o înțelegere prealabilă cu ceilalți, acționează cu violență față de persoana care încerca să-l rețină, ceilalți fugind de la locul faptei, nu va fi incidentă vechea variantă agravantă a tâlhăriei, săvarșită de doua sau mai multe persoane împreună, decât pentru cel care a întrebuințat violențele, deoarece circumstanțele privitoare la faptă nu se răsfrâng și asupra celorlalți participanți dacă aceștia nu le-au cunoscut și nici nu le-au prevăzut. Deși această decizie vizează un element circumstanțial agravant eliminat prin dispozițiile Codului penal, acesta se regăsește acum trecut în partea generală a Codului, respectiv în art.77, astfel încât decizia rămâne de actualitate, dar numai dacă avem de-a face cu trei sau mai mulți făptuitori.
În cazul infracțiunilor complexe, există coautorat și în situația în care unul sau unii dintre participanți săvârșesc o parte a acțiunii infracționale, iar alți participanți săvârșesc cealaltă parte a acesteia.
Spre exemplu, s-a reținut că săvârșirea, pe baza unei înțelegeri prealabile, a actelor de violență de către unul dintre participanții la infracțiunea de tâlhărie împreună cu realizarea actelor de însușire de către ceilalți participanți atribuie tuturor acestora calitatea de coautori ai infracțiunii.
Coautorul trebuie să realizeze în mod nemijlocit acte ce intră în conținutul laturii obiective, fie ca element material principal, cum ar fi luarea bunului, fie ca element material adiacent, prin exercitarea de violențe, cum ar fi spre exemplu persoana care imobilizează victima pentru ca altul să-i sustragă bunurile. În ceea ce privește activitatea de înlesnire, ea va reprezenta întotdeauna un act de complicitate, nu de autorat.
În practică s-a reținut săvârșirea infracțiunii complexe de tâlhărie și în modalitatea participației improprii atunci când, în temeiul unei convenții, inculpatul a cumpărat un numar de 1.260 de oi, cu plata prețului în rate. Cum această obligație nu a fost respectată de inculpat, el a fost de acord să restituie vânzătorului, în contul datoriei, un număr de oi pe care acesta le-a revândut. Dorind să recupereze oile, în aceeași zi, inculpatul a convins alte persoane să-l ajute, spunându-le că de fapt oile îi aparțin și i-au fost furate, ocazie cu care a agresat și îndepărtat pe paznicul acestora, după care, celelalte persoane, în necunoștință de cauză, au luat oile și le-au dus la locul stabilit de inculpat. Instanța a reținut în mod corect săvârșirea de către inculpat a infracțiunii de tâlhărie în modalitatea participației improprii.
§2. Subiectul pasiv
Referitor la subiectul pasiv al infracțiunii de tâlhărie, adică la persoana față de care s-a produs urmarea, persoană ale cărei bunuri au fost sustrase prin săvârșirea tâlhăriei și a cărei sănătate, libertate sau viață a fost pusă în pericol, trebuie precizat că sunt asemenea subiecți pasivi ai infracțiunii și acele persoane față de care s-a comis doar acțiunea secundară, spre exemplu: șoferul unui autobuz maltratat și legat în timp ce erau devalizați pasagerii; sau persoana care încercand să prindă pe făptuitor a fost lovită de acesta. Așadar, subiect pasiv al infracțiunii poate fi și persoana care a suferit violențele exercitate de făptuitor pentru a-și asigura scăparea, chiar dacă această persoană nu avea în posesia sau detenția sa bunul sustras.
Subiect pasiv al tâlhăriei poate fi și persoana juridică, mai ales în contextul Codului penal, care prevede o protecție sporită a acesteia și prin protejarea sediului profesional al unei persoane juridice.
Secțiunea a V-a. Structura și conținutul constitutiv al infracțiunii
În secțiunea următoare voi prezenta latura obiectivă a infracțiunii de tâlhărie, cu elementele sale, respectiv elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate existentă între elementul material și urmarea imediată.
§1. Latura obiectivă
Conținutul constitutiv al infracțiunii este alcătuit din ,,ansamblul condițiilor cerute de dispoziția incriminatoare pentru existența infracțiunii de tâlhărie”.
Latura obiectivă este alcătuită la rândul ei din elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate.
Elementul material al acestei infracțiuni are o structură complexă, fiind alcătuit din două elemente sau acțiuni conjuncte, dar aflate în stransă legătură.
În primul rând, elementul material principal constă în fapta de furt, așa cum este prevazută în art.228 Cod penal, deci în acțiunea de luare a unui bun mobil din posesia sau detenția unei persoane, fără consimțământul acesteia. Acțiunea de luare se poate realiza și în forma remiterii silite de către victimă făptuitorului, sau prin abandonarea bunului din cauza amenințărilor sau a violențelor exercitate, iar autorul însușește bunul. De asemenea, acțiunea de luare poate privi oricare din modalitățile infracțiunii de furt, respectiv simplu sau calificat, cu scopul însușirii sau de folosire pe nedrept a acestuia.
Referitor la cel de-al doilea element material, cel secundar, specific infracțiunii de tâlhărie, acesta constă în exercitarea violențelor prin următoarele modalități: întrebuințarea de violențe sau amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau în neputință de a se apăra.
Rezultă din această formulare 4 modalități în care poate fi comisă infracțiunea de tâlhărie, respectiv fie prin întrebuințarea de violențe, fie prin întrebuințarea de amenințări, fie prin punerea victimei în stare de inconștiență, fie prin punerea victimei în neputință de a se apăra.
Pentru reținerea acestei înfracțiuni este necesară doar una dintre aceste modalități, însă cumularea lor nu schimbă caracterul unitar al infracțiunii, dar se va ține cont de acestea la individualizarea pedepsei și la gradul concret de pericol social al faptei.
În legătura cu modalitățile săvârșirii violențelor, amenințarea este cea prevăzută la art.206 C. pen., violențele fizice sunt cele prevăzute la art.193,194 C.pen.(lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală), dar poate fi considerat act de violență și actele specifice art.205 C.pen.(lipsirea de libertate în mod ilegal), atunci când victima este reținută de făptuitor în scopul sustragerii bunurilor, acte ce sunt, de regula, absorbite în infracțiunea de tâlhărie.
Furtul constituie tâlhărie atunci când este însoțit de loviri sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice. Prin sintagma ,,orice acte de violență’’ trebuie să se înteleagă aducerea unei minime atingeri integrității corporale a unei persoane, astfel că este important ca instanțele, atunci când realizează încadrarea juridică a unei fapte, să analizeze sensul noțiunilor specifice actelor de violență, precum ,,smulgerea” și, în funcție de particularitățile cauzei, să stabilească dacă are loc într-adevăr, o minimă atingere adusă integrității corporale a persoanei pentru ca fapta să poată constitui infracțiunea de tâlhărie.
Spre exemplu, atunci când a avut loc sustragerea căciulii de pe capul persoanei vătămate, sau sustragerea telefonului mobil ținut în șnur, fără ca victimele să poată opună rezistență și fără ca acestora să li se aducă o atingere integrității corporale, instanțele au încadrat faptele ca fiind infracțiuni de furt.
Atunci când actele specifice lipsirii de libertate în mod ilegal ce au ca scop limitarea libertății de mișcare a victimei au fost comise în mod independent de violențele specifice tâlhăriei, s-a reținut, în practică, că ne vom afla în situația unui concurs de infracțiuni, spre exemplu, în situația în care făptuitorul, după sustragerea mai multor bunuri din locuința victimei, a legat cu sârmă încuietorile de la uși, pentru a împiedica partea vătămată să părăsească imobilul, fiind eliberată a doua zi, prin intervenția vecinilor.
Această soluție a fost menținută și în practica judiciară recentă, stabilindu-se că ,,În cazul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 C. pen. în modalitatea punerii victimei în neputință de a se apăra, prin imobilizare, lipsirea de libertate a victimei pe timpul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie se absoarbe în conținutul constitutiv al acestei infracțiuni”. Dacă, însă, timpul în care victima este lipsită de libertate depășește timpul cât s-a desfășurat comiterea infracțiunii de tâlhărie, sunt întrunite atât elementele constitutive ale infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 C. pen., cât și elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 din același cod”.
Pe de altă parte, există alte opinii, corecte, din punctul meu de vedere, conform cărora această încadrare este criticabilă, deoarece, ,,în astfel de situații, se poate oricând susține că acțiunile proprii faptei de lipsire de libertate au fost realizate în scopul ca făptuitorul să-și asigure scăparea și că ele intră, deci, în conținutul infracțiunii de tâlhărie”.
Punerea victimei în stare de inconștiența reprezintă situația pierderii a cunoștinței pe care o cauzează agentul victimei, pe când punerea victimei în stare de neputință de a se apăra înseamna lipsirea victimei de posibilitatea de a se împotrivi deposedării sale, spre exemplu imobilizarea sa, sau în cazul în care făptuitorul i-a oferit victimei o băutură în care introdusese un sedativ puternic, iar după ce victima a adormit, i-a sustras bunurile. Starea de inconștiență sau de neputință de a se apăra în care se poate afla victima trebuie, în mod obligatoriu să fie provocată sau cauzată de acțiunea faptuitorului, întrucât dacă faptuitorul profită doar de această stare în care se afla victima anterior, din motive independente de activitatea sa infracțională, pentru a sustrage bunul, fapta sa nu va mai fi tâlhărie, ci furt simplu sau eventual calificat.
Violențele trebuie exercitate direct împotriva victimei, însă pot exista cazuri în care violențele exercitate față de anumite lucruri să fie de natură a constitui o amenințare pentru persoană, fiind astfel o modalitate indirectă de a constrânge victima, spre exemplu: uciderea câinelui care însoțea victima, ruperea legăturii telefonice și a sonieriei, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un camion cu scopul de a o incendia, cu precizarea că este necesar însă ca victima să sesizeze acest caracter al violenței.
Violența efectuată față de lucruri, dar care nu constituie amenințare, nu poate realiza acțiunea adiacentă și nu întregește conținutul obiectiv al infracțiunii de tâlhărie, spre exemplu: tăierea unei poșete sau a unei serviete cu scopul de a sustrage anumite bunuri.
Un alt exemplu: o persoană intră într-un apartament unde îl întâlnește pe cel care locuiește acolo, dar în loc să îl lovească, îi distruge bunuri din casă, după care sustrage un obiect și pleacă cu el. Nu se va reține infracțiunea de furt, ci infracțiunea de tâlhărie deoarece violența exercitată asupra bunurilor echivalează cu amenințarea persoanei în sensul că dacă va face ceva, va exercita violențe și asupra lui.
În practică s-a reținut de asemenea, că în cazul în care făptuitorul sustrage anumite obiecte, în speță, gențile victimelor, de pe bancheta unor autoturisme staționate, în prezența conducătorului auto, prin spargerea bruscă și violentă a geamului de la una dintre portiere, că vom avea de-a face cu o infracțiune de tâlhărie, iar nu cu una de furt. In acest caz, ,,dacă prin exercitarea violențelor aflate în directă legătură cu sustragerea, se produce și o distrugere sau degradare a unui bun, fapta de distrugere este absorbită de tâlhărie”.
Între activitatea de sustragere și exercitarea violențelor trebuie să existe o interdependență, cu alte cuvinte, trebuie ca violențele să fie exercitate fie în scopul comiterii actelor principale, acțiunea de furt, fie în scopul păstrării bunului furat, fie în scopul înlăturării urmelor înfracțiunii, fie în scopul ca făptuitorul să-și asigure scăparea, în sens contrar neputând fi reținută tâlhăria, ci eventual un concurs de infracțiuni, spre exemplu: în urma unei certe A îl lovește pe B care cade amețit de lovitură iar în cădere i se desprinde ceasul-brățară care a alunecat în direcția lui A; acesta profită de această împrejurare și fură ceasul; în acest caz a fost reținut un concurs între infracțiunea de loviri și cea de furt, iar nu infracțiunea de tâlhărie.
În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia violența nu poate preceda furtul, ci ea trebuie să fie concomitentă ori posterioară acestuia.
Pe de altă parte, alți autori sunt de părere că violența se poate săvârși și anterior furtului dacă ea pregătește iminent posibilitatea producerii sustragerii, existând relația de conexitate între infracțiunea mijloc și infracțiunea scop, spre exemplu: făptuitorul amenință victima cerându-i să-i remită bunurile pe care le are asupra ei; în acest caz, violența psihică a fost exercitată, în scopul sustragerii, înaintea începerii oricărui act de deposedare a victimei iar fapta constituie o acțiune adiacentă furtului, inserându-se în elementul material al tâlhăriei. Tot în acest sens este și o altă opinie, potrivit căreia violențele trebuie să se realizeze fie anterior, fie concomitent furtului, dar în scopul comiterii acestuia, fie ulterior comiterii acestuia, opinie pe care eu o consider a fi cea corectă.
Deși ca regulă, pentru existența infracțiunii de tâlhărie este necesar ca violențele exercitate să fie mijlocul prin care să se asigure realizarea sustragerii, așadar să existe o relație mijloc-scop între violențele exercitate și furt, pot exista și situații în care se schimbă oarecum rolul celor două infracțiuni. Spre exemplu: într-o speță, în fața unui local din București a izbucnit un conflict între participanții la o petrecere, iar după ce aceștia și-au adresat cuvinte injurioase, unul dintre ei l-a lovit pe un altul. Cel lovit a scos telefonul să anunțe organele de poliție însă cel care a aplicat lovitura a smuls telefonul din mâna celui lovit pentru a-l împiedica să sune și i l-a dat vărului său, care l-a luat și a plecat, după care, agresorul a continuat să-i aplice lovituri. Vărul inculpatului, când a auzit că inculpatul a fost chemat la poliție, a distrus telefonul. În primă instanță, inculpatul a fost condamnat pentru furt și lovire, în apel pentru tâlhărie, iar în recurs, a fost reținută tâlhăria. Aici, furtul este considerat a fi infracțiunea mijloc astfel că se inversează raportul tipic descris în lege.
Anumite probleme de interpretare au fost ridicate în practică cu privire la situațiile în care, în aceeași împrejurare, se realizează o pluralitate de acte reprezentând elementul material, principal sau adiacent.
Astfel, se poate vorbi de trei ipoteze, după cum urmează:
O primă ipoteză o reprezintă cea în care pluralitatea de acte materiale de furt, aflate în formă consumată sau tentată, se realizează în imprejurări ce ar duce la reținerea unei singure infracțiuni de furt. În această ipoteza, atunci când sunt folosite amenințări sau violențe, se va reține doar o infracțiune de tâlhărie, soluție valabilă și în situația în care actele materiale de furt ar pivi bunuri ce aparțin unor patrimonii diferite.
O a doua ipoteză este aceea în care există o pluralitate de victime ale actelor de violență dar o singură acțiune de furt. Ṣi în acest caz se va reține doar o singură infracțiune de tâlhărie, deoarece unitatea sau pluralitatea de tâlhării trebuie stabilită prin raportare la elementul material principal, și anume acțiunea de furt. Soluția este menținută și atunci când pluralitatea de victime coexistă cu mai multe acte de furt, în forma tentativei sau formei consumate, dar care reprezintă în realitate, o singură faptă de furt.
Ultima ipoteză este aceea în care există o pluralitate de acte specifice furtului și o pluralitate de victime ale actelor de violență, comise în aceeași împrejurare. În această ultimă ipoteză se va reține o pluralitate de infracțiuni de tâlhărie, soluție rezultată din existența unor posesii distincte și a unor acțiuni de deposedare multiple, inclusiv dacă avem de-a face cu bunuri ce aparțin unuia și aceluiași patrimoniu.
Pe baza acestor trei ipoteze se poate concluziona că, în cazul tâlhăriei avem atâtea infracțiuni câte fapte de furt avem, numărul infracțiunilor de furt stabilindu-se în funcție de numărul posesiilor distincte, iar nu în funcție de unicitatea sau pluralitatea de patrimonii.
Urmarea imediată la infracțiunea de tâhărie vizează atât acțiunea principală, cât și acțiunea adiacentă, așadar vom avea o urmare imediată complexă.
În ceea ce privește acțiunea principală, urmarea imediată corespunzătoare acesteia este similară celei de la infracțiunea de furt, respectiv schimbarea stării de fapt a bunului, prin scoaterea acestuia din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului și împosedarea făptuitorului cu bunul sustras.
Urmarea imediată adiacentă, care vizează acțiunea secundară, constă într-o stare de pericol cu privire la libertatea psihică a persoanei, sau vătămarea integrității corporale, a sănătății ori a vieții unei persoane.
În privința raportului de cauzalitate, există mai multe opinii în doctrină, unii autori susținând că aceasta nu rezultă direct din materialitatea faptei, fără a distinge între variantele săvârșirii infracțiunii, pe când alți autori consideră că trebuie distins între variantele săvârșirii infracțiunii pentru a stabili concret legătura de cauzalitate, opinie căreia mă raliez.
Legătura de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată este de asemenea complexă, astfel că, deși în cazul variantei tip, legătura rezultă, de regulă, în mod implicit din săvârșirea faptei, în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare moartea victimei, trebuie analizată cu atenție și demonstrată existența legăturii.
§2. Latura subiectivă
Sub aspectul vinovăției, în această privință, opinia majoritară este că pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie este necesară forma intenției directe, calificată printr-un dublu scop, opinie pe care și eu o împărtășesc.
Astfel, trebuie să existe atât scopul specific furtului, însușirea bunului sustras, cât și exercitarea violențelor în scopul luării ori păstrării bunului sustras, pentru asigurarea scăpării, ori pentru înlăturarea urmelor infracțiunii.
În practică s-a arătat că există intenție și în cazul în care sustragerea si violențele sunt exercitate cu scopul de a obliga victima la restituirea unei datorii ori la executarea unei obligații contractuale, atunci când făptuitorii au agresat partea vătămată sustrăgându-i bunurile ce se aflau asupra ei, în scopul de a-și recăpată suma de bani împrumutată părții vătămate. S-a spus că sub aspect subiectiv că făptuitorul urmărește să intre în posesia acelui bun cu scopul de a dispune de el, fără drept, neavând importanță că scopul era acela de a determina persoana vătămată să îndeplinească în afara cadrului legal pretențiile sale derivând chiar dintr-un litigiu patrimonial.
Mai trebuie spus că pentru infracțiunea prevăzută în art.236 C. pen., pentru reținerea faptei care a avut ca urmare moartea victimei este necesară, sub aspect subiectiv, ca săvârșirea acțiunii secundare să se realizeze întotdeauna sub forma praeterintenției, în sensul că violențele sunt exercitate cu intenție, însă moartea victimei se produce din culpă.
Intenția depășită este privită ca fiind o formă de vinovăție autonomă în C.pen. și, ca regulă, presupune o anumită legătură între rezultatul prevăzut, urmărit de făptuitor, pe de o parte, și rezultatul mai grav, deoarece acesta survine progresiv, în cadrul aceleiași categorii de valori sociale protejate. Cu toate acestea, pot exista și situații în care nu există o legătură valorică între rezultatul intenționat și cel grav, fiind suficientă numai existența legăturii de cauzalitate între fapta care a produs rezultatul intenționat și urmarea mai gravă.
La fel trebuie să se întâmple și în cazul tâlhăriei care a avut ca urmare vătămarea corporală, care poate fi comisă și sub forma intenției indirecte, deoarece, în caz contrar ne vom afla în situația unui concurs de infracțiuni între tâlhărie, varianta tip și vătămare corporală.
Secțiunea a VI-a. Formele infracțiunii
Deoarece tâlhăria este o infracțiune de comisiune, desfășurarea activității prin care ea este realizată poate parcurge toate fazele unei infracțiuni, adica faza actelor preparatorii, sau de pregătire, faza actelor de executare, consumarea și eventual faza epuizării.
Actele preparatorii efectuate de către autor sunt posibile atât cu privire la acțiunea principală de furt, spre exemplu prin asigurarea mijloacelor pentru a se putea săvârși furtul, prin statul la pândă, precum și în cazul acțiunii adiacente, prin procurarea armelor, funiilor pentru imobilizare. Acestea însă nu sunt incriminate de legea penală și nu constituie o formă de pedepsire a infracțiunii de tâlhărie.
Atunci când s-a trecut la faza executării, actele preparatorii care au contribuit la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie se vor arbsorbi în activitatea infracțională a autorului, sau dacă acestea sunt realizate de un terț, iar autorul s-a folosit de ele, vor deveni acte de complicitate anterioară.
Există tentativă la infracțiunea de tâlhărie atunci când au fost întrebuințate violențe sau amenințări asupra victimei ori aceasta a fost pusă în stare de inconștiență sau în imposibilitate de a se apăra, când executarea acțiunii de furt a fost întreruptă sau nu și-a produs efectul, din cauze independente de voința autorului.
Pentru a exista însă o tentativă la infracțiunea de tâlhărie trebuie ca acțiunea adiacentă să se fi consumat, în caz contrar neputându-se vorbi decât de o tentativă la infracțiunea de furt, eventual.
Exista tentativă la tâlhărie și atunci când violențele sunt exercitate după ce acțiunea de furt a fost întreruptă, când făptuitorul exercită violențele, amenințările pentru a înlătura urmele faptei, pentru a-și asigura scăparea. S-a reținut tentativă la tâlhărie atunci când făptuitorul, după pătrunderea într-o locuință, a scotocit prin dulapuri și sertare în căutarea unor valori, nereușind însă să-și însușeasca vreun bun și după ce a fost surprins de partea vătămată, a lovit-o, pentru a-și asigura scăparea.
De asemenea, s-a reținut tentativă la tâlhărie când inculpatul nu a luat niciun bun de la partea vătămată față de care a folosit amenințări pentru a-i sustrage bunurile, deoarece aceasta nu avea bunuri asupra ei în acel moment.
În privința sancționării tentativei la tâlhăria urmată de moartea victimei în care s-a produs numai rezultatul mai grav, respectiv moartea victimei, odata cu intrarea in vigoare a Codului penal a fost soluționată o amplă discuție doctrinară, soluția fiind prevăzută expres în art. 36 alin.(3) din C.pen., care prevede că în acest caz, tentativa la tâlhărie urmata de moartea victimei, când moartea victimei s-a produs, va fi sancționată cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de tâlhărie consumată.
Infracțiunea de tâlhărie se consumă atunci când acțiunea de furt s-a desfășurat în întregime și s-a produs urmarea imediată prin utilizarea acțiunii adiacente, adica prin violențe, amenințări, ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau de neputință de a se apăra. Dacă nu a fost exercitată acțiunea adiacentă vom fi în prezența unei infracțiuni de furt.
Tâlhăria se consumă nu numai atunci când violențele sunt exercitate în scopul sustragerii bunului, dar și atunci când sunt exercitate pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea, pentru a înlătura urmele infracțiunii ori pentru a păstra bunul furat. În ultima ipoteză trebuie ca bunul să fi fost sustras din stăpânirea de fapt a victimei și să se afle în stăpânirea făptuitorului.
S-a reținut tâlhăria în formă consumată și nu tentativă la infracțiunea de tâlhărie, atunci când, în timp ce partea vătămată se deplasa pe o alee, inculpatul a imobilizat-o și i-a smuls de la gât lanțul din aur împreuna cu alte bijuterii din aur și argint, iar la strigătele părții vătămate, inculpatul a fost prins și imobilizat de un martor, care l-a reținut până la sosirea organelor de poliție, iar bijuteriile furate au fost recuperate de victimă. S-a reținut infracțiunea consumată deoarece furtul, care constituie acțiunea principală a infracțiunii de tâlhărie, s-a consumat în momentul în care inculpatul a smuls lanțul de la gâtul victimei, iar prin smulgerea lanțului si imobilizarea victimei s-a realizat și acțiunea adiacentă a infracțiunii de tâlhărie. Faptul că bunurile sustrase au fost găsite căzute la locul faptei nu prezintă relevanță deoarece aruncarea bunurilor este o activitate ulterioară consumării furtului.
Vorbim de epuizarea infracțiunii de tâlhărie întrucât și aceasta, ca și furtul este susceptibilă de o activitate infracțională prelungită în timp după consumare și poate duce la o amplificare a urmării imediate, cu privire la acțiunea adiacentă cât și cu privire la acțiunea principală.
Așadar, tâlhăria poate fi săvârșită atât în formă continuată, caz în care se epuizează la momentul realizării ultimului act de executare, fie că vorbim de un act de furt, fie de exercitarea unei violențe, cât și în formă progresivă, caz în care se epuizează la momentul producerii rezultatului mai grav, când nu mai este posibilă o amplificare a urmărilor acțiunii adiacente.
Secțiunea a VII-a. Variantele agravante
În acest titlu, voi prezenta variantele agravante ce însoțesc infracțiunea de tâlhărie, respectiv tâlhăria calificată și tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei.
§1.Tâlhăria calificată
Noua reglementare a stipulat trei norme de incriminare diferite pentru variantele în care poate fi comisă infracțiunea de tâlhărie, printre acestea aflându-se și tâlhăria calificată, prevăzută la art.234 C.pen.
Tâlhăria calificată este acea variantă agravată a tâlhăriei, săvârșită în împrejurări speciale care îi conferă un caracter mai grav.
În ceea ce privește tâlhăria comisă prin utilizarea unei arme ori substanțe explozive, narcotice sau paralizante, trebuie spus, în primul rând, că această împrejurare necesită utilizarea efectivă a unei arme ori substanțe, așa cum sunt prevăzute de textul de lege, iar nu doar deținerea lor, în caz contrar, fapta putându-se încadra la infracțiunea de furt calificat, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
De asemenea, este asimilată folosirii și afișarea în mod ostentativ a armei, la vedere, pentru că s-ar putea crea o stare de amenințare, de constrângere psihică a persoanei vătămate, și fapta va constitui tot tâlhărie.
Constituie armă, potrivit art.179 C.pen. instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate astfel prin dispoziții legale, precum și orice alte obiecte care ar putea fi folosite ca arme și care au fost întrebuințate pentru atac.
Cât privesc dispozițiile legale care declară care sunt obiectele care constituie arme, putem avea în vedere definiția dată de art.2 din Legea nr.295 din 2004, actualizată in 2014, potrivit căreia arma reprezintă “orice obiect sau dispozitiv a cărui funcționare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanțe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăștierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare, în măsura în care se regăsește în una dintre categoriile prevăzute în anexă”;
S-a reținut infracțiunea de tâlhărie comisă prin folosirea unei arme, fapta persoanei, care pentru a-și asigura scăparea, atacă pe cel care încearcă să-l rețină lovindu-l cu o piesă metalică aptă de a fi folosită ca și armă, deoarece în această situație obiectul folosit este un obiect asimilat armelor.
Nu s-a considerat a fi armă, un ,,pistol de jucărie” pentru amenințarea unei vănzătoare, în vederea însușirii mai multor bunuri.
Totuși, furtul săvârșit prin folosirea unui pistol-brichetă pentru amenințare constituie infracțiunea de tâlhărie deoarece obiectul folosit de inculpat avea forma unui pistol adevărat, fiind de natură a crea o stare de temere și panică, persoanele amenințate având certitudinea că acel obiect este o armă de foc, motiv pentru care s-au și conformat cerințelor inculpatului de a-i preda banii din casa de marcat.
Substanțele explozive sunt reprezentate, așa cum prevede art.1 alin.(2) din Legea nr.126 din 1995, actualizată în 2014, de explozivii de tipul amestecuri explozive, emulsii explozive, mijloace de inițiere, fitile detonante, fitile de siguranță, fitile de aprindere, capse electrice, capse pirotehnice, tuburi de șoc, relee detonante, inclusiv explozivii de uz civil și articolele pirotehnice.
Substanțele narcotice ori paralizante sunt acele substanțe care, prin acțiunea lor asupra centrilor nervoși ai unei persoane, îi poate provoca acesteia o diminuare a capacității de reacție, inclusiv pierderea cunoștinței. Astfel de obiecte pot fi spray-uri lacrimogene, gaze paralizante, cloroformul, etc.
Dacă arma sau substanța utilizată la comiterea faptei este deținută fără respectarea prevederilor legale, pe lângă infracțiunea de tâlhărie, va fi reținută și infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, prevăzută de art.342 sau, după caz, infracțiunea de nerespectare a regimului materiilor explozive, prevăzută de art.346 C.pen.
Circumstanța folosirii unei arme sau substanțe interzise este o circumstanță reală, care se răsfrânge asupra tuturor participanților în măsura în care au cunoscut-o sau au prevăzut-o.
Pentru reținerea acestei circumstanțe, trebuie, mai întâi, stabilită noțiunea de calitate oficială. Astfel, ,,prin calitate oficială se întelege abilitarea legală a unei persoane care exercită o anumită funcție de a efectua acte ce intră în atribuțiile funcției sale și care pot produce consecințe juridice” , spre exemplu: abilitarea de a reprezenta o autoritate publică și de a exercita actele ce intră în competența acesteia.
Victima infracțiunii trebuie să creadă că făptuitorul are o calitate oficială, indiferent de modul în care ia la cunoștință despre aceasta.
Fapta reprezintă infracțiune chiar dacă, ulterior săvârșirii faptei, infractorul dobândește acea calitate oficială simulată și de asemenea, este necesar ca prin intermediul calității oficiale simulate să poată fi luate măsuri privative sau restrictive de libertate, cum ar fi luarea sau ridicarea unui bun de la persoana vătămată.
Simularea de calități oficiale este o circumstanță reală care se răsfrânge asupra celorlalți participanți în măsura în care au cunoscut-o sau prevăzut-o la momentul comiterii faptei.
Tâlhăria săvârșită de o persoană mascată, deghizată ori travestită presupune trei ipoteze diferite, deși acestea au sensuri apropiate în vorbirea curentă.
Persoana mascată este acea persoană care își acoperă fața sau o parte a ei cu o bucată de stofă, mătase, carton, etc, adică acea persoană care îsi transformă înfățișarea sau pur si simplu, o acoperă. Exemplu: folosirea unei cagule, a unei pungi, etc.
Persoana deghizată este acea persoană care își schimbă aproape total înfățișarea, nu numai aceea a feței, ci și restul corpului, pentru a nu putea fi recunoscută, prin îmbrăcăminte sau prin alte diferite moduri, accesorii, folosirea unor peruci, mustăți, membre artificiale, însemne false, uniforme, etc. și în scopul de a crea impresia unei persoane si calități pe care făptuitorul nu le are în realitate.
Persoana travestită este acea persoană care îsi schimbă înfățișarea pentru a induce în eroare cu privire la sexul acesteia, spre exemplu: un bărbat se deghizează în femeie.
Ṣi aceasta reprezintă o circumstanță reală, care se răsfrâge asupra tututor participanților în măsura în care au cunoscut-o sau prevăzut-o la momentul comiterii faptei.
Pentru a putea fi reținută tâlhăria săvârșită în timpul nopții, trebuie să vedem care este sensul noțiunii de ,,noapte”, astfel, noaptea reprezintă perioada de timp după ce ,,întunericul a luat, în mod real, locul luminii”, perioada cuprinsă în acel ,,interval de timp cuprins între apusul soarelui și răsăritul acestuia”, inclusiv zorii zilei.
Unii autori sunt de părere că determinarea concretă a momentului săvârșirii faptei de către instanță se face după criteriul astronomic, respectiv ora la care apune soarele într-o anumită perioadă a anului, în vreme ce alți autori sunt de părere că determinarea ar trebui să se facă atât în funcție de criteriul realității, adică raportat la un complex de factori precum: anotimp, dată, condiții atmosferice de la momentul comiterii faptei, cât și în funcție de o interpretare realistă, adică pornindu-se de la rațiunea legii, motivele care au determinat legiuitorul să considere tâlhăria mai periculoasa în timpul nopții.
Sunt de aceeași opinie cu cea din urmă exprimată, respectiv consider că trebuie să se țină cont atât de anumite împrejurări obiective, cât și de rațiunea și scopul legii, desigur, raportate la împrejurările concrete ale comiterii faptei și la perioada contemporană.
Nu se va reține această circumstanță în cazul în care tâlhăria este săvârșită în timpul zilei, dar, datorită unor elemente externe, cum ar fi existența unei eclipse de soare, în interiorul unei cladiri întunecate, nu este prezentă lumina la momentul săvârșirii faptei.
De asemenea, nu are importanță dacă făptuitorul a profitat de săvârșirea infracțiunii în timpul nopții sau nu a avut importanță pentru acesta.
Ṣi această împrejurare reprezintă o circumstanță reală, dacă participanții au cunoscut-o ori prevăzut-o.
Tâlhăria săvârșită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport se deosebește de furtul calificat prin aceea că în cazul tâlhăriei nu este vorba despre un mijloc de transport în comun, ci despre orice mijloc de transport, adică de orice vehicul care transportă, în mod normal, persoane, inclusiv mașina de taxi.
Este prevăzută și tâlhăria asupra unui mijloc de transport, adica fapta prin care făptuitorii acționează în vederea sustragerii bunurilor transportate ori a bunurilor pe care persoanele aflate în mjilocul de transport le dețin.
Singurele vehicule care nu intră in categoria mijloacelor de transport prevăzute pentru infracțiunea de tâlhărie, pot fi navele aflate în marea liberă sau aeronavele, situație în care va fi reținută infracțiunea de piraterie, iar nu cea de tâlhărie.
Prin Codul penal s-a pus capăt unei controverse apărute sub imperiul vechiului cod prin care se punea problema reținerii unui concurs între infracțiunea de tâlhărie prin pătrundere de locuința și infracțiunea de violare de domiciliu. Astfel, dacă sub imperiul vechii reglementări se susținea teza concursului între cele doua înfracțiuni, în Codul penal actual varianta tâlhăriei comise într-o locuință ori dependință a fost înlocuită cu cea comisă prin violare de domiciliu sau sediu profesional, astfel încât, legiuitorul a optat pentru absorbirea infracțiunii de violare de domiciliu în conținutul infracțiunii de tâlhărie calificată.
Tâlhăria care absoarbe furtul calificat prevăzut de art. 229 alin.(3) C.pen. este formată din două activități infracționale, pe de o parte, furtul calificat prevăzut la art. 229 alin. (3) C.pen., iar pe de altă parte, constrângerea prin violență sau amenințare, lipsirea de libertate în mod ilegal, ori punerea unei persoane în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra pentru săvârșirea furtului, pentru păstrarea bunului, ori pentru asigurarea scăpării făptuitorului.
Pentru reținerea acestei agravante trebuie ca obiectul tâlhăriei să fie unul din cele prevăzute la art. 229 alin.(3) C.pen.
Dacă în urma săvârșirii tâlhăriei a fost produsă victimei o vătămare corporală, ne aflăm în prezența acestei agravante prevăzute de alin.(3) al art.234, însă numai dacă vătămarea corporală s-a produs cu praeterintenție, iar nu sub forma intenției, deoarece în acest caz, vom avea de a face cu un concurs între infracțiunea de tâlhărie și cea de vătămare corporală, așa cum este prevăzută de art.194, respectiv prin producerea unei infirmități, a unor leziuni traumatice, prin afectarea sănătății unei persoane, leziuni care au necesitat, pentru vindecare, un minim de 91 de zile de îngrijiri medicale, sau dacă a fost produs victimei un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau prin punerea în primejdie a vieții persoanei. În toate aceste cazuri, infracțiunea de vătămare corporală va fi absorbită în această variantă agravată a tâlhăriei calificate.
§2.Tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei
Această infracțiune distinctă prevăzută de art.236 C.pen. se referă la împrejurarea în care în urma violențelor exercitate are loc moartea victimei, însă și în acest caz, la fel ca la tâlhăria care a produs o vătămare corporală victimei ne aflăm în prezența producerii rezultatului mai grav, a decesului sub forma intenției depășite, în sensul că violențele se exercită cu intenție, însă rezultatul mai grav, respectiv moartea victimei se produce din culpă.
Dacă însă moartea apare ca urmare a exercitării violențelor cu intenție și făptuitorul a urmărit sau a acceptat decesul victimei, este cazul unui concurs între tâlhărie și infracțiunea de omor calificat prevăzută de art.189 alin.(1) lit.d) C.pen., adică pentru a înlesni sau ascunde săvârșirea unei infracțiuni, în cazul nostru, a tâlhăriei.
Dacă fapta a avut ca urmare praeterintenționată sinuciderea victimei, se va reține numai infracțiunea de tâlhărie sau de tâlhărie calificată, deoarece urmarea mai grava nu este prevăzută de lege în art.236 C.pen., iar reținerea infracțiunii de determinare sau înlesnire a sinuciderii nu este posibilă deoarece aceasta se comite numai cu intenție; în schimb, ar putea fi reținut concursul între tâlhărie și determinarea sau înlesnirea sinuciderii în cazul în care făptuitorul acționează cu intenție atât cu privire la scopul tâlhăririi victimei, cât și al determinării sinuciderii acesteia.
Între moartea victimei și violențele exercitate trebuie să existe o legătură de cauzalitate, astfel că a fost reținută corect infracțiunea de tâlhărie urmată de moartea victimei de către instanță atunci când făptuitorul a lovit cu parul peste mâna înarmată cu pistolul pe subofițerul de poliție C.F. iar urmare a acestei lovituri, pistolul s-a descărcat, glonțele producând moartea lui M.I. care se afla la mică distanță. Astfel, lovirea subofițerului de poliție s-a comis cu intenție, iar urmarea mai gravă, moartea victimei, este consecința culpei inculpatului, acesta neprevăzând urmarea, deși putea și trebuia să o facă. Între acțiunea inculpatului de lovire și descărcare a pistolului și moartea victimei există o legătură cauzală, astfel încât reținerea tâlhăriei urmată de moartea victimei este una corectă.
Mai trebuie precizat că dacă tâlhăria îmbracă forma infracțiunii progresive, aceasta se va epuiza la momentul la care se produce rezultatul mai grav, moartea victimei.
Secțiunea a VIII-a. Sancțiuni și aspecte procesuale
Deoarece avem de-a face cu o faptă deosebit de gravă, care prin complexitatea ei lezează atât patrimoniul persoanei dar și valori precum sănătatea, integritatea corporală, libertatea psihică sau chiar viața persoanei, tâlhăria este pedepsită numai cu pedeapsa închisorii.
Ca urmare a intrării în vigoare a Codului penal și ca urmare a controverselor ivite cu privire la limitele de pedeapsă extrem de ridicate care ajungeau să fie asemenătoare cu cele ale infracțiunii de omor calificat, limitele de pedeapsă au scăzut, atât în conformitate cu exigențele impuse de legislația statelor europene cât și de realitățile sociale ale secolului XXI.
Astfel, pentru tâlhăria în forma tip este prevazută o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, o ameliorare a limitelor de pedeapsă, care sub vechea reglementare erau cuprinse între 3 și 18 ani.
În privința tâlhăriei calificate, aceasta se pedepsește, pentru tâlhăria săvârșită în împrejurările de la alin.(1) al art.234 cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani șî interzicerea unor drepturi, spre deosebire de vechea reglementare, care consacra o pedeapsă cu închisoarea cuprinsă între 5 și 20 de ani.
Tâlhăria săvârșită în condițiile art.229 alin.(3), care absoarbe furtul calificat, este pedepsită cu închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
Ca o formă asimilată a tâlhăriei de la alineatul doi, se prevede că tâlhăria care a avut ca urmare praeterintenționată vătămarea corporală se sancționează cu aceeași pedeapsă, cuprinsă între 5 și 12 ani de închisoare și interzicerea exercitării unor drepturi.
De asemenea, având în vedere dispozițiile art.36 alin.(3) C.pen., în cazul în care are loc o tentativă la infracțiunea de tâlhărie calificată urmată de vătămarea corporală a victimei se va aplica pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată de la art.234 alin.(3) C.pen.
Ultima formă a tâlhăriei și cea mai gravă, tâlhăria urmată de moartea victimei, este sancționată printr-un text distinct ce prevede o pedeapsă cu închisoarea de la 7 la 18 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, o atenuare importantă în raport cu vechea reglementare care consacra o pedeapsă cuprinsă între 15 și 25 de ani de închisoare, similar omorului calificat din acea reglementare.
Aspectele procesuale din vechea reglementare se mențin, în sensul că infracțiunea de tâlhărie se urmărește din oficiu, nu prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, urmărirea penală se efectuează de către organele de cercetare ale poliției judiciare, aflate sub supravegherea și controlul procurorului, iar judecata în primă instanță aparține judecătoriei, conform art.35 Cod proc.pen.
Cu toate acestea, dacă este vorba despre o tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei, urmărirea penală este efectuată în mod obligatoriu de către procuror, așa cum prevede art.56 alin.(3) lit.c) din C.proc.pen., iar judecata în primă instanță aparține tribunalului, conform art.36 alin.(1) lit.b) din C.proc.pen.
CAPITOLUL AL III-LEA. CORELAȚII ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE TȂLHĂRIE ṢI ALTE INFRACȚIUNI
În acest capitol voi prezenta elementele esențiale care ajută la deosebirea infracțiunii de tâlhărie de alte infracțiuni cu care aceasta prezintă anumite similitudini ce fac dificilă uneori diferențierea față de acestea și anume elementele de deosebire față de infracțiunea de furt(Secțiunea I), de infracțiunea de șantaj(Secțiunea a II-a) și de infracțiunea de abuz de încredere(Secțiunea a III-a).
Secțiunea I. Criterii de diferențiere față de infracțiunea de furt
Infracțiunea de tâlhărie prezintă cele mai multe asemănări cu infracțiunea de furt deoarece furtul reprezintă o parte componentă a infracțiunii de tâlhărie.
O primă deosebire importantă constă în aceea că la infracțiunea de tâlhărie, pe lângă fapta de furt avem de-a face cu o alta infracțiune din conținutul complex al acesteia ce poate consta fie în exercitarea de amenințări, fie în exercitarea de violențe asupra victimei.
Cu toate acestea, între cele două componente ale elementului material al laturii obiective trebuie să existe o condiționare, adică o relație mijloc-scop pentru a fi în prezența infracțiunii de tâlhărie. Astfel, violențele trebuie realizate fie anterior, fie concomitent furtului, dar numai în scopul comiterii acestuia sau dacă sunt realizate ulterior, numai în scopul de a păstra bunul furat, ori de a înlătura urmele infracțiunii, sau pentru ca făptuitorul să-și poată asigura scăparea. În caz contrar, nu vom avea de a face cu o infracțiune de tâlhărie, ci se va reține o infracțiune de furt și, eventual, o altă infracțiune.
În practică, a fost corect reținută infracțiunea de tâlhărie iar nu cea de furt în concurs cu lovire sau alte violențe atunci când după ce persoanele vătămate au părăsit localul în care se aflau, cei trei inculpați s-au hotărât să-i urmărească, iar doi dintre aceștia, B.C. și B.V. au hotărât să le agreseze pe cele două părți vătămate și să le ia banii, acțiune cu care s-a declarat de acord și H.P.
După ajungerea din urmă a victimelor și agresarea lor de către cei trei inculpați, B.C. i-a sustras victimei A.G. o sumă de bani, apoi a continuat agresiunea față de cealaltă victimă, astfel că în urma agresiunii, persoanei vătămate i-a sărit din buzunar telefonul mobil, telefon care a fost însușit de către inculpatul H.P., acesta părăsind locul faptei în urma apariției unui martor.
Instanța de fond a apreciat în mod eronat că nu este vorba despre agresarea victimelor în scopul însușirii bunurilor acestora, însă, din coroborarea probelor a rezultat că anterior comiterii faptelor cei trei inculpați au observat cele două persoane vătămate și au remarcat că acestea dețin asupra lor diferite sume de bani, scopul agresiunii fiind acela de a deposeda victimele de bunurile aflate asupra lor și însușirea lor nelegală.
Astfel, acțiunea lor agresivă nu s-a datorat, așa cum au susținut inițial inculpații, pe fondul consumului de băuturi alcoolice, ci a fost o modalitate de a atinge un scop bine definit și anume acela de a-și însuși bunurile persoanelor vătămate.
În același sens, fapta incupatului, care în jurul orelor 5:30, a spart geamul unui magazin și a sustras băuturi alcoolice și țigări și care a fost surprins de persoana vătămată și de un martor, iar după ce a fost prins de persoana vătămată pentru a-l preda gardienilor publici, a scos din buzunar un briceag cu care a încercat să-l lovească pe acela care îl ținea, cu consecința eliberării sale din mâinile persoanei vătămate, reprezintă o infracțiune de tâlhărie, iar nu una de furt.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul susținând că a scos briceagul dar nu a încercat să o lovească pe victima, ci acesta s-a speriat și i-a dat drumul. În mod corect instanța a reținut că, chiar dacă s-ar admite apărarea inculpatului, simpla scoatere a briceagului, în condițiile în care fusese urmărit și prins pentru spargerea magazinului, constituie o amenințare la adresa victimei și deci elementul material adiacent al infracțiunii de tâlhărie este realizat, prin aceasta inculpatul asigurându-și scăparea.
În cazul în care nu avem de-a face cu exercitarea de violențe sau amenințări, instanța a reținut corect săvârșirea unei fapte de furt iar nu a unei tâlhării atunci când luarea unui telefon mobil din buzunarul victimei, s-a realizat fără exercitarea unor amenințări sau violențe, întrucât victima nu a perceput agresiunea sau amenințarea, iar activitatea celuilalt inculpat care a înlesnit acțiunea primului se circumscrie complicității la infracțiunea de furt.
De asemenea, întelegerea intervenită între două persoane de a sustrage un bun aflat asupra uneia dintre ele, însa aparținând altuia, prin simularea de către acestea a unei agresiuni și a luării bunului de la ce-a de-a doua, constituie infracțiunea de furt, iar nu cea de tâlhărie, întrucât este necesară existența unei agresiuni reale pentru reținerea tâlhăriei.
Secțiunea a II-a. Criterii de diferențiere față de infracțiunea de șantaj
O altă posibilă confuzie ce poate apărea este aceea dintre infracțiunea de tâlhărie și cea de șantaj. În vreme ce tâlhăria este o faptă îndreptată împotriva patrimoniului unei persoane și este o infracțiune complexă, șantajul este acea faptă prevăzută de legea penală prin care o persoană este constrânsă să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos, pentru sine ori pentru altul, și este o infracțiune contra libertății persoanei, existând astfel pe de o parte, o diferență de obiect juridic între șantaj si tâlhărie, precum și o diferență de element material între acestea.
În practică a fost reținută în mod corect infracțiunea de tâlhărie, iar nu șantajul în următoarea situație: persoana vătămată s-a întâlnit cu inculpatul la locuința fratelui acestuia, unde au întreținut relații sexuale, iar ulterior, inculpatul a solicitat persoanei vătămate suma de 3000 de euro, în caz de refuz urmând a face publice anumite fotografii conținând imagini cu tentă sexuală, compromițătoare pentru victimă.
După ce victima a constatat că acele fotografii nu conțineau imagini cu caracter obscen, s-a deplasat împreuna cu inculpatul și doi martori la o terasă din apropiere, unde, inculpatul a amenințat victima că va fi bătută și i-a solicitat bijuteriile aflate asupra sa, victima conformându-se imediat.
În vederea recuperării bijuteriilor, persoana vătămată s-a deplasat la locuința indicată de către inculpat, unde acesta a continuat să o amenințe spunându-i că nu-i va înapoia bijuteriile și a lovit-o, solicitându-i totodată și alte bunuri, o sumă de bani și o cameră video. Întrucât victima nu a dat curs acestor solicitări, inculpatul a lovit-o din nou și a încercat să-i smulgă lanțul de la gât.
Inculpatul a solicitat schimbarea încadrării din tâlhărie în infracțiunea de șantaj, însă instanța i-a respins solicitarea în mod corect, afirmând că în timp ce infracțiunea de șantaj este o infracțiune contra persoanei, care este îndreptată împotriva libertății psihice a unei persoane, tâlhăria este o infracțiune contra patrimoniului iar deosebirea între cele doua infracțiuni rezidă în împrejurarea că tâlhăria se caracterizează prin simultaneitatea violențelor sau amenințărilor cu actul de furt, în timp ce șantajul presupune trecerea unei anumite perioade de timp între amenințarea sau violența exercitată și predarea bunului de către victimă.
Așadar, în cazul de față, inculpatul a obținut bunurile concomitent cu exercitarea violențelor astfel încât nu se poate vorbi despre existența unei infracțiuni de șantaj.
Secțiunea a III-a.Criterii de diferențiere față de infracțiunea de abuz de încredere
Atât înfracțiunea de abuz de încredere cât și tâlhăria fac parte din categoria largă a infracțiunilor contra patrimoniului persoanei, însă asemănările se opresc aici, întrucât în timp ce infracțiunea de abuz de încredere constă în însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a restitui un bun astfel încredințat, la infracțiunea de tâlhărie nu avem de-a face cu un bun încredințat de victimă făptuitorului, ci acesta intră în posesia bunului prin amenințare sau violența, așadar bunul în cazul abuzului de încredere trebuie să se afle la făptuitor, deci remiterea lui materială să fi fost efectivă.
De asemenea, trebuie observat că sensul noțiunii de ,,însușire” prezent la infracțiunea de abuz de încredere nu are același sens ca cel de la infracțiunea de tâlhărie, ci constă în luarea în stăpânire a bunului, în sensul că făptuitorul se comportă față de bun ca și când acesta ar fi propriul său bun, negând existența vreunui drept legitim al adevăratului titular.
În practica instanțelor a fost corect delimitată infracțiunea de abuz de încredere de tâlhărie, astfel instanța a reținut că inculpatul minor, în vârstă de 16 ani, i-a sustras prin amenințare cu bătaia bicicleta persoanei vătămate, în vârstă de 13 ani, încercând să o vândă în zona gării din acea localitate pentru o sumă de bani.
Împotriva hotărârii a declarat apel inculpatul solicitând schimbarea încadrării juridice din tâlhărie în infracțiunea de abuz de încredere, întrucât a susținut că nu au fost exercitate violențe.
Instanța a respins în mod corect apelul, întrucât, chiar dacă s-ar reține apărarea inculpatului, că nu a amenințat-o cu bătaia, este evident că victima i-a cedat bicicleta din cauza fricii, astfel cum constant a declarat și ale cărei susțineri au fost întărite de martorii prezenți, care au arătat că inculpatul a pus mâna pe ghidonul bicicletei și a dat jos victima de pe aceasta, așadar inculpatul a intrat în posesia bunului prin violență și încadrarea faptei ca tâlhărie este cea corectă.
O altă deosebire între infracțiunea de abuz de încredere și tâlhărie este aceea că în timp ce acțiunea penală la infracțiunea de abuz de încredere se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul tâlhăriei aceasta se pune în mișcare din oficiu.
CAPITOLUL AL IV-LEA. ASPECTE DE DREPT COMPARAT
Astfel cum am arătat anterior, infracțiunile contra patrimoniului au fost dintotdeauna sancționate, încă de la începutul primelor forme de societăți cunoscute, astfel încât consacrarea în legislațiile penale moderne a infracțiunii de tâlhărie este un lucru obișnuit. În acest capitol am ales să prezint pe scurt modul în care unele state europene și occidentale reglementează infracțiunea de tâlhărie, precum și formele agravate existente în fiecare din aceste legislații penale.
Voi începe așadar cu legea penală franceză, care, în Cartea a III-a, Secțiunea I a Codului Penal Francez prevede două categorii de fapte de furt, furtul simplu și furtul agravat.
Furtul simplu constă, potrivit art.311-1 în sustragerea frauduluoasă a bunului aproapelui, pe când furtul agravat, similar tâlhăriei este, potrivit art.311-4 lit.d) acel furt, sancționat mai grav, dacă este precedat, însoțit sau urmat de violențe asupra altuia, fără a se produce victimei o incapacitate totală de muncă.
În situația în care furtul a fost săvârșit, potrivit art.311-5 cu violențe care au produs victimei o incapacitate totală de muncă, timp de cel mult 8 zile avem de-a face cu o agravare a pedepsei, stipulându-se că acest tip de furt este sancționat cu pedeapsa închisorii de până la 7 ani și amendă de 100.000 euro. Dacă însă se produce victimei o incapacitate de muncă mai mare de 8 zile, predeapsa poate fi închisoarea până la 10 ani și 150.000 euro amendă.
În fine, dacă prin săvârșirea infracțiunii a fost produsă victimei o mutilare sau o infirmitate permanentă, pedeapsa închisorii poate ajunge până la 15 ani, iar dacă a fost produsă moartea victimei ori dacă furtul este însoțit, precedat sau urmat de torturi ori acte de barbarie, pedeapsa aplicată poate fi închisoarea pe viață, conform art.311-10 Cod penal francez.
Legea penală italiană prevede infracțiunea de tâlhărie sub două modalități, respectiv tâlhăria propriu-zisă, reglementată prin art.628 Cod penal italian, ce constă în fapta celui care, pentru a-și procura lui sau altuia un profit nemeritat, utilizează violență sau amenințarea asupra unei persoane pentru a trece în posesia unui lucru mobil al altuia, sustrăgându-l de la cel care îl deține, și există și anumite circumstanțe agravante, precum utilizarea de arme, comiterea faptei de către o persoană travestită sau de către mai multe persoane reunite, dacă violența constă în punerea cuiva în incapacitatea de a vrea sau de a acționa, de o persoană care face parte dintr-o asociere infracțională, etc.
Potrivit legii penale germane, tâlhăria este definită ca fiind fapta prin care ,,o persoană ia, prin folosirea forței sau a amenințării cu un pericol grav pentru integritatea corporală sau viața unei alte persoane , un bun mobil aflat în posesia acesteia, cu intenția de a și-1 însuși sau de a-1 da unei terțe persoane, fără drept”.
De asemenea, se prevede că persoana respectivă primește pedeapsa cu închisoarea de cel puțin 1 an, iar dacă avem de-a face cu consecințe mai puțin grave, aceasta poate scădea sub limita de un an, la minim 6 luni.
Există și tâlhăria calificată care cuprinde unele circumstanțe agravante prezente și în codul penal român, însă la art.252 se regăsește o infracțiune distinctă, denumită ,,furt tâlhăresc”, adică atunci când folosirea constrângerii sau a amenințării cu un pericol actual pentru integritatea corporală sau viața persoanei are loc în scopul de a păstra bunurile furate, situație în care se va aplica pedeapsa prevăzută la infracțiunea de tâlhărie. Tot astfel, există și șantajul comis prin utilizarea tâlhăriei, adică atunci când șantajul se comite prin folosirea forței sau amenințării cu un pericol grav pentru integritatea corporală sau viața unei persoane, situație în care pedeapsa va fi cea prevăzută pentru tâlhărie.
Codul Penal Spaniol reglementează tâlhăria sub denumirea de ,,furt cu folosirea forței” în Titlul XIII intitulat ,,Daune împotriva patrimoniului și împotria ordinii socio-economice” prin art.237 în care se prevede că sunt vinovați de săvârșirea acestei infracțiuni aceia care, în scopul obținerii unui beneficiu, iau în posesie bunuri mobile străine, folosind forța pentru a accede la locul unde acestea se găsesc sau violența sau intimidarea asupra persoanelor. Asemănător celorlalte legislații se prevăd și aici o serie de circumstanțe agravante: prin escaladare, prin utilizarea de chei mincinoase, prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă, etc.
În sfârșit, în Codul Penal model american(MPC) se prevede în art. 222.1 alin.(1) că reprezintă tâhărie sau ,,robbery” fapta unei persoane care în timpul săvârșirii unui furt: a) provoacă serioase vătămări corporale unei persoane; b) amenință o alta persoană sau, cu intenție provoacă o temere victimei că ii va produce imediat, serioase vătămări corporale; c) săvârșeste sau amenință cu săvârșirea imediată a unei crime de gradul I sau al II-lea. Tot aici, se prevede că un act este considerat a fi săvârșit în timpul comiterii unui furt dacă are loc în timpul încercării de a comite furtul sau în timpul retragerii după încercarea sau după comiterea faptei.
În alin.(2) se prevede că o asemenea faptă constituie o crimă de gradul II sau o crimă de gradul I dacă în timpul comiterii furtului făptuitorul încearcă să ucidă pe cineva sau cu intenție îi provoacă ori încearcă să-i provoace grave vătămări corporale.
CONCLUZII
În concluzie, consider că reglementarea actuală a infracțiunii de tâlhărie corespunde realității sociale din România, iar pedeapsa, deși mai ridicată în unele cazuri în comparație cu pedepsele stabilite pentru infracțiunea de tâlhărie în alte state europene, este necesară deoarece societatea românească se confruntă cu o criză socială, determinată și de rațiuni economice, care însă fac posibilă escaladarea numărului de infracțiuni contra patrimoniului comise, iar cum infracțiunea de tâlhărie este, după părerea mea, una cu cele mai grave urmări și cu cel mai mare grad de periculozitate, consider că pedeapsa prevăzută în noul Cod penal este una corectă și proporțională.
Cu toate că multiplicarea variantelor de incriminare a faptelor contra patrimoniului nu va conduce la o scădere a fenomenului în acest domeniu, ea are totuși contribuția de a stabili o mai riguroasă individualizare legală a pedepselor în raport cu periculozitatea acestora, cu realitatea socială, dar și o mai bună legătură cu legislațiile penale din statele membre ale Uniunii Europene.
Consider totuși că accentul principal trebuie să se pună pe prevenirea săvârșirii infracțiunilor iar nu pe combaterea acestora, oricât de importantă ar fi aceasta, întrucât există unele cazuri în care ,,răul făcut” nu mai poate fi îndreptat, motiv pentru care rolul în prevenirea săvârșirii infracțiunilor contra patrimoniului trebuie să revină statului prin măsurile economice adoptate, de protecție socială și de pază ori de asigurare a integrității bunurilor împotriva oricăror fapte dăunătoare patrimoniului persoanei precum și prin realizarea unei mai bune informări asupra consecințelor care pot interveni ca urmare a tragerii la răspundere penală a celor vinovați, printr-o mai bună educare a populației.
Prevenirea infracțiunilor, deși un deziderat, acesta nu este imposibil de atins dacă oamenii acționează mai responsabil și dețin anumite valori care să-i împiedice a săvârși infracțiuni, valori dobândite fie în sânul familiei, ceea ce presupune existența unor famillii unite, fie dobândite prin intermediul insistuțiilor educaționale, redirecționate mai mult pe valorile individului și mai puțin pe aspecte ce țin de stocarea masivă a informațiilor. La toate acestea trebuie să se adauge protecția statului împotriva săvârșirii de infracțiuni și sprijinirea economiei prin crearea de oportunități de obținere a foloaselor materiale pe căi cinstite și legale.
Închei prin folosirea unui celebru citat al lui Alexandre Lacassagne, aplicabil și ,,criminalilor” în sens larg, potrivit căruia ,,fiecare țară iși are criminalii pe care îi merită”.
BIBLIOGRAFIE
I.TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Bîrsan,C., Drept civil : drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2013.
Bulai, C.(coord.), Instituții de drept penal:Curs selectiv pentru examenul de licență, ediția 2, Ed. Trei, Bucuresti, 2003.
Cioclei,V., Drept penal : partea specială : infracțiuni contra patrimoniului, Ed. C.H.Beck, București, 2011.
Dongoroz,V.(coord.), Explicații teoretice ale Codului Penal român : partea specială, vol.III, ediția a II-a, Ed.Academiei Române și Ed.All Beck, București, 2003.
Toader,T., Drept penal roman : partea specială, ediția a 6-a, Editura Hamangiu, București, 2012.
O.Loghin, A.Filipaș, Drept penal român : partea specială, Ed. Ṣansa, București, 1992.
Udroiu,M., Drept penal: partea specială ; Noul Cod penal, Ed.C.H.Beck, București, 2014.
II.ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ṢI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Agheniței, M., Unele reflecții asupra infracțiunii complexe praeterintenționate, în Revista de drept penal nr.4/2012.
Cioclei, V., Infracțiunea de tâlhărie-aspecte controversate privind unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, în Critica Rațiunii penale : studii de criminologie juridică și drept penal, Ed.C.H.Beck, București, 2009, p.125-137.
Danileț, C., Noua legislație penală (III) : Noul cod penal, partea specială- elemente de noutate, în http://www.juridice.ro/306194/noua-legislatie-penala-iii-noul-codul-penal-partea-speciala-elemente-de-noutate.html .
Doroftei, A., Furtul calificat.Tâlhărie.Sensul noțiunii de violență, în Revista de Drept penal nr.2/2007.
Duvac, C., Infracțiunile contra patrimoniului din perspectiva Noului Cod penal și a codului penal în vigoare, în Revista de drept penal nr.1/2013.
Hrițcu, C., Conceptul de infracțiune complexă în raport cu alte concepte asemănătoare, în Revista de drept penal nr.3/2013.
Păvăleanu, V., Răspunderea penală a persoanei juridice în România și în dreptul comparat, în Revista de drept penal nr.2/2013.
Trandafir, A. R., Notă la decizia nr. 79 din 26 octombrie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, Secția penală, privind răspunderea penală a persoanei juridice, documente sau declarații false, spălare de bani, asociație composesorală, în Curierul Judiciar nr.10/2014.
III.JURISPRUDENȚĂ
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.1839/2007.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1234/2005.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.6236/2004.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.5601/2004.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.3424/2004.
I.C.C.J, secția penală, decizia nr.399/2004.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.1204/2002.
C.S.J, secția penală, decizia nr.2062 din 6 mai 2003, în http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=9516
C.S.J, secția penală, decizia nr. 3728/2002.
C.S.J, secția penală, decizia nr.2180/2002.
C.S.J., secția penală, decizia nr.2953/2001, în http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=10957
C.S.J, secția penală, decizia nr.3411/2000.
C.S.J., secția militară, decizia nr.13 din 12.02.1996.
C.S.J., secția penală, decizia nr. 431/1995.
C.A.B, secția penală, decizia nr.797/2009, în http://www.avocatura.com/speta-96103-penal–talharie-art211-cp.html .
C.Ap.Brașov, decizia penală nr.203/Ap din 9 iunie 2004, cu notă de S.Franguloiu, Curtea de apel Brașov : culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004, Ed.All Beck, București, 2005.
C.Ap.Brașov, decizia penală nr.62/Ap din 4 martie 2004 cu notă de A.Hărăștășanu, Curtea de apel Brașov Culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004, Ed.All Beck, București, 2005.
C.Ap.Brașov, decizia penală nr. 326/R din 12 noiembrie 2003 cu notă de Gh.Radu, Curtea de apel Brașov Culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004, Ed.All Beck, București, 2005.
C.Ap.Brașov, decizia penală nr.130/Ap din 21 mai 2003 cu notă de Gh.Radu, Curtea de apel Brașov : culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004, Ed.All Beck, București, 2005.
C.Ap.Brașov, decizia penală nr. 113/Ap din 5 mai 2003 cu notă de S.Franguloiu, Curtea de apel Brașov : culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004, Ed.All Beck, București, 2005.
C.A. Ploiești, secția penală, decizia nr.121/1998, în V.Cioclei, Drept penal…supra.cit.
C.A. Ploiești, secția penală, decizia nr.53/1997, în V.Cioclei, Drept penal…supra.cit.
IV.SITE-URI INTERNET
www.altalex.com
www.avocatura.com
http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_materii_explozive.php
http://www.jandarmeriavaslui.ro/files/pdf/legi/lg_295_2004.pdf
www.juridice.ro
http://www.law-lib.utoronto.ca/bclc/crimweb/web1/mpc/mpc.html
http://www.legislationline.org/documents/section/criminal-codes
http://politiaromana.ro/ro/utile/statistici-evaluari/statistici/graficele-principalilor-indicatori-statistici-privind-activitatea-politiei
www.scj.ro
BIBLIOGRAFIE
I.TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII
Bîrsan,C., Drept civil : drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, 2013.
Bulai, C.(coord.), Instituții de drept penal:Curs selectiv pentru examenul de licență, ediția 2, Ed. Trei, Bucuresti, 2003.
Cioclei,V., Drept penal : partea specială : infracțiuni contra patrimoniului, Ed. C.H.Beck, București, 2011.
Dongoroz,V.(coord.), Explicații teoretice ale Codului Penal român : partea specială, vol.III, ediția a II-a, Ed.Academiei Române și Ed.All Beck, București, 2003.
Toader,T., Drept penal roman : partea specială, ediția a 6-a, Editura Hamangiu, București, 2012.
O.Loghin, A.Filipaș, Drept penal român : partea specială, Ed. Ṣansa, București, 1992.
Udroiu,M., Drept penal: partea specială ; Noul Cod penal, Ed.C.H.Beck, București, 2014.
II.ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE ṢI NOTE DE JURISPRUDENȚĂ
Agheniței, M., Unele reflecții asupra infracțiunii complexe praeterintenționate, în Revista de drept penal nr.4/2012.
Cioclei, V., Infracțiunea de tâlhărie-aspecte controversate privind unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, în Critica Rațiunii penale : studii de criminologie juridică și drept penal, Ed.C.H.Beck, București, 2009, p.125-137.
Danileț, C., Noua legislație penală (III) : Noul cod penal, partea specială- elemente de noutate, în http://www.juridice.ro/306194/noua-legislatie-penala-iii-noul-codul-penal-partea-speciala-elemente-de-noutate.html .
Doroftei, A., Furtul calificat.Tâlhărie.Sensul noțiunii de violență, în Revista de Drept penal nr.2/2007.
Duvac, C., Infracțiunile contra patrimoniului din perspectiva Noului Cod penal și a codului penal în vigoare, în Revista de drept penal nr.1/2013.
Hrițcu, C., Conceptul de infracțiune complexă în raport cu alte concepte asemănătoare, în Revista de drept penal nr.3/2013.
Păvăleanu, V., Răspunderea penală a persoanei juridice în România și în dreptul comparat, în Revista de drept penal nr.2/2013.
Trandafir, A. R., Notă la decizia nr. 79 din 26 octombrie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș, Secția penală, privind răspunderea penală a persoanei juridice, documente sau declarații false, spălare de bani, asociație composesorală, în Curierul Judiciar nr.10/2014.
III.JURISPRUDENȚĂ
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.1839/2007.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr. 1234/2005.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.6236/2004.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.5601/2004.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.3424/2004.
I.C.C.J, secția penală, decizia nr.399/2004.
I.C.C.J., secția penală, decizia nr.1204/2002.
C.S.J, secția penală, decizia nr.2062 din 6 mai 2003, în http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=9516
C.S.J, secția penală, decizia nr. 3728/2002.
C.S.J, secția penală, decizia nr.2180/2002.
C.S.J., secția penală, decizia nr.2953/2001, în http://spete.avocatura.com/speta.php?pid=10957
C.S.J, secția penală, decizia nr.3411/2000.
C.S.J., secția militară, decizia nr.13 din 12.02.1996.
C.S.J., secția penală, decizia nr. 431/1995.
C.A.B, secția penală, decizia nr.797/2009, în http://www.avocatura.com/speta-96103-penal–talharie-art211-cp.html .
C.Ap.Brașov, decizia penală nr.203/Ap din 9 iunie 2004, cu notă de S.Franguloiu, Curtea de apel Brașov : culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004, Ed.All Beck, București, 2005.
C.Ap.Brașov, decizia penală nr.62/Ap din 4 martie 2004 cu notă de A.Hărăștășanu, Curtea de apel Brașov Culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004, Ed.All Beck, București, 2005.
C.Ap.Brașov, decizia penală nr. 326/R din 12 noiembrie 2003 cu notă de Gh.Radu, Curtea de apel Brașov Culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004, Ed.All Beck, București, 2005.
C.Ap.Brașov, decizia penală nr.130/Ap din 21 mai 2003 cu notă de Gh.Radu, Curtea de apel Brașov : culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004, Ed.All Beck, București, 2005.
C.Ap.Brașov, decizia penală nr. 113/Ap din 5 mai 2003 cu notă de S.Franguloiu, Curtea de apel Brașov : culegere de practică judiciară în materie penală 2003-2004, Ed.All Beck, București, 2005.
C.A. Ploiești, secția penală, decizia nr.121/1998, în V.Cioclei, Drept penal…supra.cit.
C.A. Ploiești, secția penală, decizia nr.53/1997, în V.Cioclei, Drept penal…supra.cit.
IV.SITE-URI INTERNET
www.altalex.com
www.avocatura.com
http://www.dreptonline.ro/legislatie/lege_materii_explozive.php
http://www.jandarmeriavaslui.ro/files/pdf/legi/lg_295_2004.pdf
www.juridice.ro
http://www.law-lib.utoronto.ca/bclc/crimweb/web1/mpc/mpc.html
http://www.legislationline.org/documents/section/criminal-codes
http://politiaromana.ro/ro/utile/statistici-evaluari/statistici/graficele-principalilor-indicatori-statistici-privind-activitatea-politiei
www.scj.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CAPITOLUL I. ASPECTE COMUNE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI (ID: 130009)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.