Capitolul I: Afișul – document de bibliotecă

Contents

Introducere

Capitolul I: Afișul – document de bibliotecă

Definirea afișului și a foii volante

Repere privitoare la istoria afișului în spațiul românesc

De la începuturi până în perioada interbelică

Perioada regimului comunist

1990 – prezent

Colecționari și colecții

Imaginea colecțiilor de afișe în bibliotecile din România. Realități și perspective

Capitolul II: Mihai Eminescu și Biblioteca

Mihai Eminescu, personalitate de reper a literaturii românești

Mihai Eminescu, bibliotecar

Bibliotecar la Cernăuți (1865)

Bibliotecar la Viena (1871)

Bibliotecar la Iași (1874-1875; 1884-1886)

Capitolul III: Afișul Eminescu în perioada 1980 – 1989

Definiția și repere ale afișului Eminescu până în 1980

Personalitarea lui Mihai Eminescu în raport cu regimul comunist

Afișele Eminescu în perioada 1980-1988

Catalogul afișelor Eminescu în perioada 1980-1988

Anul 1989: Centenarul Eminescu – UNESCO

Catalogul afișelor Eminescu în anul centenar 1989

Capitolul IV: Afișele Eminescu în perioada 1990-2001

Primii ani de democrație: deschiderea ideologică

Afișele Eminescu în perioada 1990-1999.

Catalogul afișelor Eminescu în perioada 1990-1999

15 ianuarie 2000 – 15 ianuarie 2001: Anul Eminescu

Catalogul afișelor Eminescu în perioada 2000 – 2001

Capitolul V: Afișele Eminescu în perioada 2002 – 2015

Cultura și societatea românească în secolul XXI în raport cu Mihai Eminescu

Catalogul afișelor Eminescu în perioada 2002-2015

Anexe

Introducere

Volumul de față reprezintă concretizarea unor eforturi realizate și începute cu mai mulți ani în urmă. De-a lungul acestora, nu de puține ori pasiunea s-a îmbinat cu profesia, rezultatul fiind unul, sper eu, pe măsura așteptărilor. Trebuie să recunosc dificultatea dezvoltării și prelucrării colecției de afișe Mihai Eminescu din cadrul Bibliotecii Universității din Oradea – cea care stă la baza acestui volum – fără a uita să menționez absența autorului moral al acestui volum, conf.univ.dr.Constantin Mălinaș, care a trecut în lumea umbrelor în anul 2010. Abnegația sa pentru acest domeniu al eminescologiei mi-a insuflat cercetările, iar majoritatea afișelor care constituie astăzi colecția mai sus menționată au fost donate de către pasionatul bibliofil. Am încercat să repun în circuitul științific lucrările sale, să revalorific afișul privit ca document de bibliotecă, acest volum constituind probabil un pas important în acest sens. Totuși, consider necesar ca în introducere să răspund la cel puțin două întrebări: „De ce Mihai Eminescu?” și „De ce afișul?”.

De ce Mihai Eminescu? Pentru că acesta este fără nicio îndoială cel mai important reprezentant al culturii naționale. Mircea Eliade consemna că „orice s-ar întâmpla în destinul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite, nicio armată din lume și nicio poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge Luceafărul lui Eminescu din mintea și sufletul românilor”. Orice încercare de a prezenta personalitatea poetului național în întregul său este dinainte sortită eșecului. Prin urmare, încercarea de față și-a propus să prezinte o fărâmă din modul în care noi, ca români, am înțeles să prețuim această valoare inestimabilă a poporului nostru. Mihai Eminescu a devenit, după trecerea în eternitate, unul dintre cele mai actuale personalități ale societății românești. După caz și după scopuri acesta a fost utilizat în politică și cultură ca și direcție a unor idei promovate de o mișcare politică, fie că a fost vorba de conservatori, liberali sau chiar comuniști. Prin urmare, acest fenomen deloc surprinzător merită un studiu aprofundat. Consider lucrarea de față, doar o mică contribuție la ilustrarea modului în care Mihai Eminescu a fost reprezentat, aniversat și comemorat în perioada 1980-2015, din punct de vedere vizual. Exegeza eminesciană este greu accesiblă celei mai mari părți a publicului larg, lucru pentru care Eminescu a rămas în conștiința multor oameni aproape în mod exclusiv prin dimensiunea sa poetică. Activitatea publicistică și cea dramaturgică au rămas de cele mai multe ori într-un con de umbră, însă prin evenimente de genul celor pe care le vom prezenta în paginile acestui volum, încercăm sublinierea acestor dimensiuni ale poetului nostru național. Am subliniat acest lucru în măsura în care informațiile pe care le-am avut despre respectivele evenimente ne-au permis să scriem despre ele.

De ce afișul? Pentru că a reprezentat și încă reprezintă cea mai importantă și eficientă modalitate de promovare a unor evenimente în rândul publicului de masă. Mihai Eminescu nu este doar un exponent al culturii și literaturii românești, Eminescu este un bun național, iar în măsura în care avem disponibilitate și acces la opera sa trebuie să îl cunoaștem pentru a-l prețui la adevărata sa valoare. Având în vedere disponibilitatea publicului larg, și de ce să nu recunoaștem interesul scăzut în acest sens datorat problemelor cotidiene, aceste evenimente reprezintă principala modalitate de a-l cultiva pe Eminescu în sufletul și mintea românilor, exceptând perioada învățământului preuniversitar obligatoriu. În concluzie, afișul reprezintă interfața între organizatorii evenimentului și invitați, constituind de cele mai multe ori prima punte de legătură între cei care organizează evenimentul și cei care iau parte la acesta. Afișul are o sumedenie de valențe estetice și artistice. Acestea scapă de cele mai multe ori chiar și persoanelor avizate, mesajul întreg și modul în care a fost acesta conceput fiind de cele mai multe ori cunoscut doar de către însăși autorul acestuia, eventual și de cel care comandă afișul. Pe parcursul paginilor din lucrare m-am rezumat, în cele mai multe rânduri la comentarii ce țin de elemente cunoscute și care nu necesită neapărat cunoștințe aprofundate în acest domeniu.

Lucrarea de față se înscrie în acțiunea de valorificare a fondurilor Bibliotecii Universității din Oradea, provenite din donații, intenționând să pună la îndemâna bibliotecarilor, colecționarilor, eminescologilor și în general cercetării acestui domeniu un instrument de informare.

Capitolul I: Afișul – document de bibliotecă

Definirea afișului și a foii volante

Cunoaștem astăzi afișul ca fiind un „document grafic sub forma unei foi volante destinat informării, reclamei etc., și expus sau distribuit în locuri publice”. Chiar dacă în aparență afișul – obiectul principal al studiului de față – pare un element lipsit de importanță, vremelnic, al spațiului cotidian, afișul constituie un aspect important în societatea modernă, dar mai ales cea contemporană. Grafica, ramura artei plastice la baza căreia se află desenul de sine stătător și unde încadrăm din punct de vedere artistic și afișul, s-a dezvoltat într-un ritm uluitor o dată cu dezvoltarea mijloacelor de reproducere în masă prin procedee mecanice. Acestea s-au diversificat în timp ce tehnicile de comunicare s-au dezvoltat, iar marketingul actual impune noi modalități de transmitere a informațiilor. Așadar, afișul reprezintă un domeniu extrem de vast și care are mai multe genuri decât pictura. Grafica poate fi considerată chiar cea mai veche dintre artele plastice, fiind alături de sculptură un predecesor al scrisului.

Vladimir Molin, cunoscut specialist în arte grafice din perioada interbelică, considera că „afișul e o floare de o zi, cu o viață efemeră, fapt pentru care trebuie să fie rezumativ, clar și citeț”, fantezia jucând „rolul cel mai de frunte” în crearea acestuia.

Ioan Bianu (1856-1935), unul dintre cei mai mari filologi și bibliografi români, membru titular și președinte al Academiei Române în perioada 1929-1932 a considerat că, „foile volante sunt documente de însemnătate adeseori mare, nu numai înaintea de înființarea publicațiilor periodice […], dar chiar în timpurile cele mai nouă, căci multe din ele au fost reproduse în publicațiile periodice ale timpului și pot servi la luminarea unor evenimente”.

Alexandru T. Dumitrescu, unul dintre primii bibliofili care s-a ocupat de cercetarea foilor volante, considera că afișele sunt: „singuratice foi tipărite la anumite ocaziuni și cu un anumit scop, spre a fi împărțite în public sau spre a fi aduse la cunoștință prin lipire pe ziduri” și au un rol foarte important, iar „descrierea sistematică a tuturor cu arătarea cuprinsului poate fi de folos pentru istoria politică și culturală”. Alexandru T. Dumitrescu a realizat lista cu foi volante din colecția Academiei Române, cu o prefață semnată de Ioan Bianu.

Muzeograful Gheorghe Cosma propunea la rândul său o abordare diferită privitoare la afiș, considerând că afișul „sintetizează poate în cel mai înalt grad caracterul de aplicabilitate a graficii în raporturile atât de complexe dintre artă și mijloacelele de comunicare în masă”. Cosma a apreciat afișul ca fiind un „gen de sine stătător”, dar nu înainte de sfârșitul secolului trecut. Același autor considera „ca simbol al vieții cotidiene, afișul satisface nu numai schimbul de informații, stimulând cirulația ideilor în diferite medii socio-culturale, ci promovează, cu o nebănuită forță de penetrație, gustul estetic, cultivând nevoia de frumos prin inserarea artei în spațiul de civilizație”.

Introducem în studiul nostru și o definiție mai tehnică, dată de Virgil Olteanu, care consideră afișul ca fiind o „imagine grafică însoțită de un text scurt, purtătoare a unui mesaj cu conținut politic, social, cultural sau comercial, adresat publicului direct prin expunere sau răspândire sub formă de foaie mare volantă”.Afișul cunoaște mai multe tipuri teoretice. Afișul de spectacol este unul dintre acestea, originile lui fiind plasate în secolul XIX, în Franța. Acesta era „menit în exclusivitate reproducerii pe scară largă”, „fiindu-i rezervat primul loc în ceea ce privește educația estetică a maselor”. Afișul conține „invitația de a participa la reprezentarea unei manifestări culturale”, fără a neglija forma de expresie plastică.

Afișul de spectacol „trebuie să posede acea atracție magnet, acel blikfang care să abată pe trecător pentru o clipă din drumul său”, în condițiile în care „trecătorul grăbit de pe stradă nu poate să poposească prea mult”. În ciuda celor menționate mai sus, la începutul anilor `60, în România, o mare parte din afișele de spectacol erau alcătuite doar din text, fiind încurajate „grija sporită pentru alegerea caracterelor de literă cu care sunt tipărite afișele, eliminarea ornamentelor desenate, demodate, care făceau parte din recuzita decorativă a secolului trecut și care nu fac decât să încarce lucrarea”. În plin regim comunist, „grija pentru calitatea artistică a afișului trebuie considerată ca făcând parte din însăși lupta pentru educație estetică a maselor”, întrucât „un afiș urât, vulgar” pervertea gustul pentru frumos.

Afișul de film reprezintă la rândul său o altă categorie aparte. Considerat a fi la un moment dat „afișul cel mai des întâlnit, cel cu cea mai mare prezență”, acesta a avut un rol importat în promovarea produselor industriei cinematografice până în prezent. Poate fi caracterizat prin „limbajul lui direct, laconismul expresiei” și „concentrarea maximă pe care o reclamă genul” în condițiile în care trăsăturile afișului de film cuprind printre altele „un ritm alert, o anume trepidație în fixarea esenței, o viziune plastică în care o trăsătură, fie ea verticală sau orizontală, curbă, convexă, concavă să țâșnească cu maximum de spontanietate (într-o expresie bine gândită), în care culorile luminoase, saturate sau subtil transparente, să se îmbine în armonii pentru bogatul conținut de idei al acestei arte dinamice”.

Pe lângă cele două tipuri menționate mai sus, afișul are felurite alte utilizări, la un moment dat fiind considerată o categorie de sine stătătoare a afișului chiar cel sportiv. Mai mult decât atât, afișul are anumite particularități în funcție de „naționalitatea” sa, unul dintre cele mai importante din această parte a Europei fiind afișul polonez, care se distinge printr-o serie deă a secolului trecut și care nu fac decât să încarce lucrarea”. În plin regim comunist, „grija pentru calitatea artistică a afișului trebuie considerată ca făcând parte din însăși lupta pentru educație estetică a maselor”, întrucât „un afiș urât, vulgar” pervertea gustul pentru frumos.

Afișul de film reprezintă la rândul său o altă categorie aparte. Considerat a fi la un moment dat „afișul cel mai des întâlnit, cel cu cea mai mare prezență”, acesta a avut un rol importat în promovarea produselor industriei cinematografice până în prezent. Poate fi caracterizat prin „limbajul lui direct, laconismul expresiei” și „concentrarea maximă pe care o reclamă genul” în condițiile în care trăsăturile afișului de film cuprind printre altele „un ritm alert, o anume trepidație în fixarea esenței, o viziune plastică în care o trăsătură, fie ea verticală sau orizontală, curbă, convexă, concavă să țâșnească cu maximum de spontanietate (într-o expresie bine gândită), în care culorile luminoase, saturate sau subtil transparente, să se îmbine în armonii pentru bogatul conținut de idei al acestei arte dinamice”.

Pe lângă cele două tipuri menționate mai sus, afișul are felurite alte utilizări, la un moment dat fiind considerată o categorie de sine stătătoare a afișului chiar cel sportiv. Mai mult decât atât, afișul are anumite particularități în funcție de „naționalitatea” sa, unul dintre cele mai importante din această parte a Europei fiind afișul polonez, care se distinge printr-o serie de trăsături care au evidențiat la un moment dat școala de afiș poloneză.

Primul cercetător care a adus în atenția publicului bibliofil dimensiunea afișului ca document de bibliotecă a fost conferențiarul universitar orădean Constantin Mălinaș. Într-un articol apărut în două numere consecutive ale revistei Biblioteca din 2007, acesta a atras atenția asupra faptului că „afișul se colecționează, se depozitează și se tezaurizează în cele mai mari biblioteci ale lumii, dar această preocupare lipsește din bibliotecile României, în afara de 18 excepții în toată țară, care confirmă regula neglijenței prin numărul lor atât de mic”.

Mălinaș vorbește despre misiunea unei colecții de afișe, aceasta fiind de „natură infodocumentară, pentru a informa prin afiș despre prioritățile ce au funcționat în mediumul cultural al unei comunități”, afișul fiind „martor de medium cultural și obiect al comunicologiei”. De asemenea, în opinia reputatului om de cultură bihorean, „ca produs de medium cultural, marcând incandescența unor subiecte, afișul este purtător de informație, prin text și imagine, separat, sau împreună, prin urmare își are locul în bibliotecă și este important pentru reconstituirea istoriei culturale de tip comunitar”, însemnând că „afișul trebuie să fie colecționat, prelucrat și conservat în orice bibliotecă fiind parte a fondului local de tipărituri”. Constantin Mălinaș aprecia că „afișul a absorbit toate stilurile graficii artistice și tipografice”. Bibliofilul orădean considera că afișul trebuie să răspundă privitorului la cel puțin cinci întrebări în cel mai scurt timp: „cine organizează, ce fel de acțiune publică organizează, cu ce temă, cine prezintă, unde și când are loc acțiunea”. Evitându-se orice fel de ambiguitate, „cele cinci informații se cer așternute de la centrul afișului către margine, sau, dacă există o imagine centrală, de sus în jos”.

Volumul care l-a determinat pe profesorul Constantin Mălinaș să inițieze un astfel de demers științific, teoretizarea afișului ca document de bibliotecă, l-a constituit apariția volumului universitarului timișorean Ion Iliescu, Eminescu prin afișe în anul 2006. Cunoscutul filolog care a predat la Universitatea de Vest din Timișoara a opinat că „afișul este o stampă cu text menită să ne informeze sau chiar să ne obsedeze prin frumusețe, prin culorile puternice și vii–până la contrast”. Ținând cont de aceste caracteristici „afișul este și el, ca și ziarul, un produs al tiparului, care însă este făcut pe o singură față ca astfel să fie afișat”. Mai mult, „afișul, ca specie grafică fundamentală poate lua forme diverse: pictural, naturalist, anecdotic, realist, exuberant, art nouveau, modernist, cubist, suprarealist, abstract etc., în toate cazurile, indiferent dacă este desenat, litografiat, tipărit, xeroxat, afișul este un produs funcțional, estetic, vizual, decorativ, informativ, direct și plăcut”.

Nu în ultimul rând, Mircea Regneală, profesor în cadrul Universității din București și președintele Asociației Bibliotecarilor din România, punctează varietatea foilor volante, considerând că afișele, pliantele și invitațiile constituie alături de afișe, subcategorii ale acestora. Profesorul universitar relevă modul în care s-a dezvoltat afișul în jurul materialelor de publicitate, disciplina științifică numită marketing, afișele reprezentând încă un pivot important în cadrul acestei industrii. Regneală subliniază faptul că „aparent, prin caracterul lor efemer, foile volante au o valoare strict informativă printre contemporani, dar privind lucrurile retrospectiv, ele reprezintă un izvor de informații de cea mai mare importanță pentru analiza unui fenomen istoric, cum ar fi o mișcare politică sau o epocă artistică etc.”

Mircea Regneală conchide că „de aceea în bibliotecă, sub o formă organizată, direct accesibilă, este de o importanță deosebită”. În ciuda tuturor celor menționate mai sus, „nicio bibliotecă nu se ocupă cu achiziția sistematică de foi volante”, ele intrând „doar în bibliotecile care beneficiază de legea dreptului de autor”.

Distincția dintre foi volante și afișe trebuie făcută în dimensiunea lor temporală, cele dintâi fiind o formă primară a ceea ce cunoaștem noi astăzi drept afișe. Faptul că acestea reușesc să stimuleze și să evidențieze spațiul urban, să constituie în același timp o sursă de informații exhaustivă prin diversitatea temelor aprofundate au dus invariabil la o recunoaștere a importanței lor.

Repere privitoare la istoria afișului în spațiul românesc

De la începuturi până în perioada interbelică

Istoria afișului începe chiar din perioada elenistică, grecii dezvoltând tăblițe mobile pentru diferite comunicări, cunoscute sub denumirea de axones. Primul afiș tipărit datează din 1477 și a fost realizat de William Caxton în spațiul britanic. În spațiul românesc, primele foi volante apar la sfârșitul secolului al XVII-lea și au un caracter juridico-administrativ, fiind utilizate pentru diferite apeluri către populație. Treptat se vor dezvolta și alte variante ale foilor volante, precum afișul informativ sau reclama publicitară. Foile volante cu caracter politic se vor distinge pentru prima dată în cadrul Revoluției de la 1848 și în perioada Unirii Principatelor Române.

În spațiul transilvănean, afișul Hora-világ anunța o piesă de teatru cu subiect românesc – răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan – în 1808, acesta fiind unul din cele mai vechi afișe de acest gen cunoscute. Cel mai vechi afiș redactat în limba română este, probabil, cel din 1818 care anunța turneul unei trupe de teatru din spațiul german în Transilvania. În perioada următoare, afișul a fost utilizat în special pentru a promova caravanele trupelor de teatru.

În paralel cu dezvoltarea acestui nou gen se vor dezvolta și colecții de bibliotecă specifice. O primă mențiune a unei astfel de colecții apare în raportul Comisiei Bibliotecii Academiei Române din 1893, când se specifică faptul că în Depozitul legal „s-a pus în ordine cronologică și s-a legat în 12 volume cea mai mare parte din colecțiunea de foi volante”. Fondul constituit, trecut în cadrul secției Manuscrise și Colecții Speciale, va fi ulterior valorificat de Alexandru T. Dumitrescu, care va edita în 1912 un catalog cu titlul Foile volante din colecțiunea Academiei României, 1642-1866. Listă finală întocmită de Al. T. Dumitrescu.

Al. T. Dumitrescu va râmâne primul cercetător care a pus bazele de organizare ale colecției de foi volante a Bibliotecii Academiei Române. După dispariția sa, fondul de foi volante a crescut în continuare, dar a scăzut pasiunea preocupărilor privitoare la prelucrarea colecției, care astfel a ieșit din preocupările de prelucrare până în 1962, când s-a considerat că afișele „formează o categorie aparte din punct de vedere tipografic și editorial, cu un conținut de sine stătător, ca atare, cu reguli de catalogare și evidență distincte”.

Din lista colecției „Foile volante din colecțiunea Academiei României, 1642-1866. Listă finală întocmită de Al. T. Dumitrescu, așezate cronologic și pe secțiuni, menționăm că cea mai veche foaie volantă a fost inclusă în secțiunea colecției, Moldova 1642-1859 Unire. Aceasta datează din 20 Decembrie 1642, Iași, text grec cu dimensiunea 32,3×91 cm.

Foaia volantă se referă la hotărârile Sinodului de la Iași din 1642 luate de „Legații Bisericilor: de sub Patriarhia din Constantinopol, din Moldova și din Rusia, pentru afurisirea capitolelor Patriarhului Chiril, ca făcând parte din Erezia Calvină. Publicate de Domnul Moldovei Ioan Vasile Voievod”. Putem observa și existența unui afiș din Principatele Unite, Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866, anul 1861: Afiș : «1856-1861. Mare stabiliment de tipografie allű lui S. Rasidescu». Probar de litere. 1 foaie : 61.5×90,5 cm. – 1ex. Afișul cu dimesiuni mari îndeplinește funcția de comunicare, promovând așezământul tipografiei lui S. Rasidescu.

Grafica românească, și afișele în particular, evoluează considerabil în perioada interbelică. Într-o societate tot mai deschisă și a cărei modalități de exprimare artistică erau în continuă creștere, afișele capătă un caracter expresionist. Graficieni precum Tonitza, Iser sau Ressu conduc o generație a cărei grafică „capătă un nou impuls în perspectiva războiului ce se apropia și a evoluției spre dictatură și fascism, ce începuse să se contureze amenințător la orizontul politic al țării”.

Un rol important în perioada interbelică l-a avut revista Boabe de grâu, care „publica adeseori informații și cronici despre afiș, stabilind că este «o publicație la fel de curentă ca și ziarul», fiind prezent sub toate formele și înfățișările, populând teatrele, expozițiile, magazinele, câmpurile de sport, ștrandurile”.Raportat la perioada 1918-1944, Gheorghe Cosma considera că această perioadă a însemnat o o etapă importantă în evoluția și afirmarea afișului modern românesc, fiind „vorba nu numai de sporirea numărului de afișe, în raport cu cerințele vremii, ci și de asimilarea unei experiențe artistice care determină un evident salt calitativ”. Punctând progresele industriei grafice, dezvoltarea numărului de afișe și a acestui gen poate fi pusă în conexiune și cu explozia numerică a revistelor de specialitate. Este momentul în care și afișul își face loc treptat în galeria artelor plastice.

Perioada regimului comunist

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, o dată cu instaurarea unei epoci de stalinizare a întregii societăți, afișul va fi în centrul unor campanii social-politice și cultural- educative importante. Afișul va fi utilizat în noi sectoare de activitate, modificările sociale reflectându-se în compoziția acestuia. Se disting cele mai importante categorii de afișe, cel mai important fiind cel politic, cultural, turistic și sportiv , comercial.

Afișul, alături de grafic, panou, pavoazare și caricatură au reprezentat cele mai importante mijloace de agitație vizuală în perioada regimului comunist. Importanța cu care era tratat acest subiect reiese din ședința din 22 martie 1952 a Biroului Organizatoric al P.M.R. care demonstrează „grija combinată cu teama, aproape mistică, pe care liderii comuniști o acordau afișelor, lozincilor, dar mai ales propriei lor imagini publice, care trebuia să fie una cât mai frumoasă, din care să se desprindă optimismul robust de factură proletară”.

Din punct de vedere al responsabililor cu propaganda, afișul era definit în broșurile explicative ca fiind „un desen care conținea o înștiințare, o chemare sau un îndemn”m practic doar „o imagine asociată unui text”, „reprodus în mai multe exemplare pentru a putea fi văzut de cât mai multe persoane” sau de propagandiști. Unii dintre aceștia considerau că afișul este parte a unei arte de masă, fapt care avea implicații majore asupra conținutului și conceptului acestuia. Prin urmare acesta „își atingea scopul dacă avea capacitatea de a atrage atenția și de a fi pe înțelesul fiecărui om al muncii”, iar dacă „afișul reprezenta un desen, el nu trebuia încărcat cu amănunte care să distragă atenția, dacă era text, atunci el trebuia să fie unul scurt și simplu, iar pasajele principale să fie tipărite cu o literă mai groasă pentru a ieși în evidență”.

În acest context, considerăm oportun a menționa definiția afișului dată de Andrei Goncearov, care considera că „prin orientarea sa politică nemijlocită, prin răspândirea sa în mase, arta afișului este foarte apropiată de caricatură și de desenul publicistic”, afișul apărând la sfârșitul secolului al XIX-lea, având inițial „mai ales un caracter de reclamă și fiind legat de concurența dintre întreprinderiile capitaliste ”. Același autor opina următoarele: „creatorul de afișe poate reununța la tot ceea ce împiedică exprimarea laconică și precisă a ideii, creând pe această cale o generalizare, un simbol” și „caracterul convențional al imaginii nu face ca afișul să fie nerealist.”, limbajul afișului acesta putând fi comparat cu versurile, „formă în care nimeni nu vorbește în viața de toate zilele, dar care nu face să fie nerealistă”. Goncearov considera că în acele cazuri când afișul se rezumă doar la text, fără desen, „caracterele literelor trebuie să fie alese cu multă grijă”, iar pictorul trebuie să găsească în funcție de conținut un caracter de literă de o mărime și un desen corespunzător, trebuie să le „plaseze pe coală, să le pună în pagină, astfel, încât să transmită privitorului ideea de bază a textului, fără să priveze afișul de valoarea sa decorativă”. Am considerat necesară menționarea acestor linii de forță trasate de istoricul de artă rus, întrucât modelul sovietic a stat la baza desfășurării tuturor proceselor din societatea românească, în special în primii ani de regim comunist. Prin urmare, cele menționate sunt sugestive pentru afișul românesc din perioada regimului politic din perioada 1948-1989.

Către finalul anilor ’70, situația generală a României se înrăutățește considerabil, fapt care va determina și un regres al artelor plastice, inclusiv a afișului românesc ca specie a graficii. Asistăm la o reorientare a artiștilor spre meserii artizanale și astfel spre o clientelă particulară, fapt care determină o răspândire a publicațiilor de tip samizdat. Arta oficială își va câștiga din nou o poziție privilegiată, pierdută în urma deschiderii de la mijlocul anilor ’60, începutul anilor ’70, centrându-se pe efigia Conducătorului. Acest kitsch de stat va reprezenta începutul unei noi epoci, cunoscută ca și neorealism socialist, „mimetic sau schematic, dar întotdeauna stângaci, acesta se aplică unei viziuni alegorice și fals hieratice, de o artificialitate și încărcătură ornamentală ce ar putea fi puse pe seama unui inedit (și uneori grotesc) «pseudobaroc comunist»”. Liniile de forță ale culturii vizuale oficiale vor fi: figurile istorice ale românilor, cultul lui Ceaușescu, realizările societății socialiste sau folclorul. În acest context al comenzii sociale va apărea fenomenul dublării, prin care artiștii vor căuta să se exprime prin lucrări proprii, care au scăpat unei producții artistice artificial generate de cerințele propagandistice ale aparatului de stat și artificial întreținute de gustul oficialităților și, într-o anumită măsură, al unei părți a publicului recent culturalizat”.

Schimbarea în arta românească, incluzând aici și specia afișului, va fi generată în opinia istoricului de artă Magda Cârneci, de o generație artistică ce debutează la începutul anilor ’80 pentru care „etosul experimentalist începe să nu mai reprezinte o stare de spirit valabilă, ca pentru artiștii cu numai 10-15 ani mai în vârstă”. Acești tineri se trezesc astfel într-o realitate aflată de fapt în descompunere, „care îi refuză și nu îi folosește deplin” o realitate la care nu pot participa direct, dar pe care nici „nu o pot eluda cu totul, o realitate pe care nu pot să o modifice și nici să o critice liber”. Drama acestei generații se va încheia odată cu momentul Revoluției din 1989. Este de remarcat totuși, după cum Magda Cârneci constată, faptul că în condițiile aspre ale unui regim politic de tip totalitar, care supune arta unor puternice constrângeri ideologice, domeniul artistic tinde, în ciuda tuturor opreliștilor, „să își regăsească progresiv normele specifice de producție estetică și propriile criterii de evaluare”, poziție care atestă că la momentul anului 1990 exista o rezervă nevalorificată de talent și creativitate în rândul artiștilor și graficienilor români.

1990 – prezent

După 1990 multe domenii din România au funcționat o perioadă în mod natural, respectând logica stabilită, încercând însă integrarea noilor informații și concepte ajunse în România cu ocazia deschiderii către Occident. Mare parte din afișele de la începutul anilor ’90 sunt realizate în condiții modeste din punct de vedere al graficii, resursele materiale și intelectuale fiind limitate, mai ales în ceea ce privește afișul cultural.

Odată cu dezvoltarea mijloacelor de tehnoredactare, asistăm la o îmbunătățire considerabilă. Intrând în era tehnologiei, procesul de concepere și realizare grafică a afișelor a fost mult înlesnit și a căpătat valențe necunoscute până la acel moment. Practic, asistăm după anul 2000 la o explozie în ceea ce privește numărul de afișe. Afișele au primit în acest context o notă de unicitate, fiind tot mai vizibilă amprenta celor care a realizat design-ul afișului. Mai mult, se poate realiza o distincție mult mai clară între afișe prin prisma specificului local sau național al acestora. Pe măsură ce acestea sunt tot mai răspândite în mediul online însă, a scăzut și interesul pentru colectarea și valorificarea acestora.

Descrierea afișelor ca documente de bibliotecă

În contextul creării unui suport cât mai bun, istoriei literare și culturale din punct de vedere informațional și patrimonial, colecțiile de afișe își pot găsi locul în biblioteci, fiind o mărturie în timp a evenimentelor pe care le anunță. O premisă încurajatoare pentru acest deziderat o reprezintă Legea nr. 111/1995 a Depozitului Legal prin care producătorii de afișe pot să trimită aceste materiale Bibliotecii Naționale a României și Bibliotecilor județene, respectiv la Centrul Memorial Mihai Eminescu din Ipotești în numărul de exemplare cerut de acest normativ.

În condițiile bunei respectări a legii, colecțiile de afișe se pot constitui și dezvolta în mod sistematic în bibliotecile care au drept de depozit legal, de tip central sau de tip județean. Afișele odată colecționate în biblioteci, devin documente de bibliotecă și în acest caz este necesar să li se redacteze notița catalografică. Pentru afiș, ca și în cazul altor documente primare de bibliotecă, se impun unele observații cu caracter preliminar. Afișele se descriu în mod obligatoriu pe baza documentului, schema descrierii afișului trebuie să fie aplicabilă la prelucrarea documentelor atât în sistem manual, cât și în sistemele automatizate.

Ca urmare a faptului că nu avem un normativ elaborat pentru descrierea afișelor Constantin Mălinaș, propunea în studiul său Afișul ca document primar de bibliotecă (2007) o metodă uniformă de descriere bibliografică desprinsă din standardul I.S.B.D. (G) și în corelație cu standardul I.S.B.D. (NB), considerând că este cel mai apropiat de realitatea afișelor.

În lucrare sunt cuprinse descriererile bibliografice a 10 foi volante care privesc turneele de teatru din Arad. Ne propunem să prezentăm formatul care se poate aplica afișelor urmând ca acest studiu să constituie o aprofundare viitoare. Ca obiect de bibliotecă afișul poate fi definit și descris după STAS 12629/1-88 (Schema generală), respectiv STAS 12629/-89, (Materiale audio-vizuale). Afișul în forma fizică poate transmite un mesaj intelectual coerent și poate face obiectul unei descrieri bibliografice. La descrierea unui afiș se va considera ca sursă principală de informare aversul afișului, cu rol de pagină de titlu. De cele mai multe ori, afișul are toate infoelementele grafice și tipografice înscrise numai pe aversă. O altă sursă de informare este constituită din lucrări de referință, bibliografii, dicționare, monografii, cataloage, ca surse exterioare documentului, cu rol complementar în redactarea descrierii.

Există o situație care merită atenție, și anume stabilirea vedetei principale uniforme, care preia numele și prenumele graficianului, autorul care are responsabilitatea intelectuală, primară pentru producerea artistică a afișului. În cazul în care nu putem stabili identitatea graficianului ca autor persoană fizică, atunci avem posibilitatea de a atribui acest afiș unui autor colectiv selectat cu judecată și în cunoaștere de cauză dintre factorii de organizare care apar pe afiș, cu rol de vedetă principală uniformă. Se pot întâlni cazuri în care afișele nu sunt semnate de grafician(autor) și nu sunt argumente ca acestea să fie atribuite ca și creație intelectuală unei instituții organizatoare. În acest caz afișul are autor, dar va fi tratat ca un document anonim, iar vedeta principală uniformă va fi dată de titlul propriu-zis al afișului, anume titlul evenimentului.

ZONELE DESCRIERII I.S.B.D.

1.1. Zona titlului și a mențiunilor de responsabilitate Începe cu stabilirea și transcrierea titlului propriu-zis așa cum apare pe suprafața afișului, ca sursă principală de informare. În cazurile în care afișele nu au titlu, bibliograful este cel care poate stabili titlul pe care-l va închide între paranteze drepte [ ]. Titlul propriu-zis se poate stabili ca fiind titlul-tematic sau titlul-eveniment care exprimă mesajul intelectual principal al documentului.

Titlurile paralele se înregistrează așa cum figurează în sursa specifică de informare, respectând ordinea lor de succesiune și regulile privind limba și scrierea.

1.2. Desemnarea generală a materialului este opțională la unele standarde, în cazul afișelor este necesară pentru a determina natura documentului, faptul că este un afiș. Mențiunea explicativă se face de către bibliograf se introduce între paranteze drepte fără punctuație.

1.3. Titlul paralel în cazul afișelor, cu text în mai multe limbi se preia cu punctuația specifică, semnul egalității „=”. Un titlu original în altă limbă decât cea a titlului propriu-zis , se consideră titlu dacă figurează în sursa specifică de informare.

1.4. Informațiile despre titlu se introduc după ( : ). Avantitlul care figurează în sursa de informare se înregistrează după titlul propriu zis, ca informație despre titlu, sau se poate indica la note. Dacă există titluri paralele și informații despre titlu în mai multe limbi, fiecare informație despre titlu se notează imediat sau după titlul paralel la care se referă. În cazul în care nu există titluri paralele, dar informațiile despre titlu sunt în mai multe limbi sau scrieri, se înregistrează mai întâi informațiile despre titlu în limba titlului propriu –zis și apoi informațiile despre titlu în celelate limbi, precedate de semnul egalității.

1.5. Mențiunile de responsabilitate se introduc după bara oblică. Privesc mai întâi graficianul, care a conceput artistic și a executat grafic lucrarea. Se trec în forma în care a semnat lucrarea, nominal inversată. Într-o ordine firească a lucrurilor, după punctuația specifică punct și virgulă ; urmează destinatarul afișului, care este cel care transmite graficianului, cerințele sale privind documentul, cerințe care fomează un mesaj ce contribuie la structurarea plastică a acelei compoziții. Responsabilitățile de mică importanță se omit sau se trec în note. Când calitatea față de afiș nu este precizată în sursa specifică de informare, dar este necesară, se înregistrează între paranteze drepte [ ], după numele persoanei sau al colectivității, ca mențiune de responsabilitate.

2. Zona ediției. Afișele fac parte din categoria efemeridelor, prin urmare zona ediției nu se folosește. Reeditările afișelor sunt rare, iar acestea fiind realizate pentru istoricul subiectului.

3. Zona datelor specifice. Nu se folosește în cazul afișelor. Această zonă se poate aplică pentru publicațiile seriale ISBD (S) sau materialelor cartografice ISBD(CM) și muzicii tipărite ISBD(PM).

4. Zona datelor de publicare, difuzare și/sau producerea fizică (adresa bibliografică). Este o zonă importantă pentru identificarea afișului. Infoelementele se înregistrează cum sunt menționate pe afiș. În cazul în care sunt necunoscute atunci se scriu între paranteze drepte [s.l.]. În această zonă se prezintă unele mențiuni introduse prin punctuațiile specifice: locul de producere(editare), editura, anul, mențiunea de tipografie.

5. Zona descrierii fizice (colațiunea). E specifică afișelor prin faptul că introduce mențiunea de material, dacă este ilustrat, sau e numai text, respectiv dimensiunile afișului în centimetri.

6. Zona seriei editoriale În cazul afișului este opțională, sau ar putea avea ca obiect de aplicație, dacă ne-am propune să înregistrăm afișele dedicate unei teme..

7. Zona notelor precizează și completează descrierea bibliografică a afișului.Notele nu pot fi enumerate exhaustiv, dar pot fi grupate pe categorii după zonele descrierii bibliografice: descrierea compoziției grafice pentru a-i stabili semnificații tematice, observații asupra tehnicii de execuție, menționarea numărului tirajului, observații artistice, compoziționale, de imagine și de text, din istoria temei, observații asupra suportului de hârtie. Tot în zona notelor se pot regăsi referințele bibliografice despre temă, despre grafician, despre instituția care a comandat afișul. Sunt importante datele privind circulația afișului, expozițiile. În zona notelor se poate desfășura un studiu bibliologic și artistic, printr-o succesiune de note, care poate fi completat ulterior pe măsura găsirii informațiilor.

8. Zona numărului standard, a modalităților de procurare, a prețului. Pentru acest tip de document nu avem număr standard, dar se poate trece modalitatea de achiziție, procurare. Această prezentare a descrierii bibliografice succintă, mă va obliga la aprofundări pe tema subiectului. În ceea ce privește descrierea ISBD care survine, în continuarea vedetei principale uniforme de autor, putem stabili sursele de informații specifice și nespecifice, interne și externe și de asemenea să stabilim limba descrierii, punctuația și echivalența, conceptuală dintre informațiile de pe afiș în comparație cu tipologia infoelementelor prevăzute pe zone și mențiuni de zone, de către cele două standarde ISBD amintite: ISBD(G) Și ISBD (NB) pentru materiale non-carte (documente audio-vizuale).

Descrierea poate fi principală, definitivă, aproape completă, când conține toate infoelementele ce se pot culege de pe afiș și poate fi prescurtată cu condiția respectării ordinii zonelor, a mențiunilor de zonă și a punctuației specifice formatului descriptiv I.S.B.D. Sunt puține bibliotecile care au descrise afișe în catalogul OPAC al bibliotecii. Subiectul problematicii descrierii afișelor merită o aprofundare pe viitor, pornind și de la acest studiu

Colecționari și colecții

Colecțiile de afișe, în cazul de față cele cu tema Mihai Eminescu, reprezintă punctul central al lucrării de față. Prin urmare considerăm necesar a puncta câteva definiții pentru termenul colecție. Astfel, Virgil Olteanu consideră că o colecție poate reprezenta orice „instituție (bibliotecă, arhivă, muzeu etc) care achiziționează, organizează și conservă documente.” În același timp, o colecție poate reprezenta și „o serie de documente grafice sau iconografice asemănătoare de aceeași categorie, adunate și conservate în mod sistematic”.

De-a lungul istoriei asistăm la o evoluție privitor la natura constituirii colecțiilor. În secolul nostru, accesul electronic la acestea este mai mult decât recomandat. În orice caz, dezvoltarea colecțiilor reprezintă un element foarte important în managementul oricărei biblioteci, cele mai importante dintre acestea având înscrise în organigramă chiar un serviciu de resort. Prin prisma celor menționate mai sus, colecția reprezintă „o serie de obiecte de același fel sau de aceeași categorie, care, adunate și dispuse sistematic, reprezintă o valoare artistică, științifică, documentară”.

O colecție de bibliotecă este „un ansamblu de documente sau mijloace de informare de același tip, constituit dinamic, cu destinații precise, structurat și sistematizat în vederea unui acces rapid și simplu, având valoare documentară”. Pentru a încheia această suită de precizări și definiții, trebuie să specificăm și faptul că documentul este „orice formă materială de fixare a unor informații în scopul trimiterii lor în spațiu și timp”.

Referitor la colecția unei biblioteci, putem puncta mai multe caracteristici. În primul rând aceasta este dinamică datorită activității continue de dezvoltare și înnoire, are o destinație precisă, este structurată după conținut și sistematizată. Colecția poate fi clasificată prin intermediul documentelor conținute. Astfel, există criterii bibliografice, după modul de apariție, după forma de materializare, după locul de publicare, după modul de publicare etc.

Filologul timișorean Ion Iliescu introduce o dimensiune sentimentală colecției și a colecționarului. Astfel, colecționarul „este cel ce face sau deține o colecție – indiferent de faptul că este amator sau profesionalist”. Acesta „își propune, vizitează sau chiar nădăjduiește și își îndeplinește gândul de a avea o colecție. El este fermentul, punctul de sprijin, spiritul critic cultivat care face colecția și de aceea el va putea deveni un om de notorietate”. Această viziune asupra colecționarului se încheie cu constatarea că el reprezintă „constituentul primordial pentru orice colecție”. În aceste condiții, colecționarea „este acțiunea de a reuni, pe baza unor criterii, un ansamblu bine sistematizat de piese la o temă dată”, ea presupunând mult mai mult decât o activitate continuă și perseverentă, întrucât presupune și „judecată, compunere, comparare, cunoaștere, pasiune, cercetare, descoperire” și multe altele. Profesorul universitar considera această activitate „ca o carte frumos ilustrată pe care o răsfoim pentru a ajunge în lumea libertății”.

Păstrând aceleași accente spirituale, amintim și încercările aceluiași reputat colecționar de a defini ce reprezintă o colecție. Din punctul său de vedere, o caracteristică importantă pentru a defini colecția este dată de valoarea elementelor sau pieselor care o compun, întrucât „colecția este alcătuită în serie de piese, iar seria înseamnă selecționare, sistematizare la o temă și, evident, pe criterii valorice”, fapt care îl determină să definească colecția ca un „ansamblu de obiecte, produse, documente, într-un cuvânt piese care au între ele o unitate, a temei, a elementelor comune realizate prin selecție, sistematizare și organizare a lor”, fiind „o ființă originală cu propriile calități și atuuri” apărută în urma unei sinteze dintre „piesele cu numeroase calități reale, valorice” și a sensibilității colecționarului, „acela care prin cunoștințe, informații, pasiune, muncă, sacrificii etc. alcătuiește, organizează și împlinește colecția”.

Păstrând același registru, profesorul Ion Iliescu propune o clasificare în 12 tipuri a funcțiilor colecțiilor. Printre ele se numără funcția de a a salva trecutul, de ocrotire, de păstrare, de tezaurizare selectivă, de respectare a creației, de valorizare, de stimulare a gustului, de anticipare, de desprindere din cotidian, de transcedere în istorie sau cea stenică prin îndeplinirea unei misiuni terapeutice a acestor colecții.

Revenind la dimensiunea biblioteconomică a problemei, amintim și existența mai multor nivele ale colecției, în funcție de dezvoltarea pe verticală (intensivă) sau pe orizontală (densitate). Astfel, enumerăm nivelul comprehensiv care cuantifică încercările unei biblioteci de a include cele mai importante lucrări dintr-un domeniu specific, nivelul de cercetare, care „include cele mai importante surse de informare ce cuprind publicațiile needitate, cerute pentru diseminări și cercetări independente, adică raporturi de cercetare, noi descoperiri, rezultate științifice experimentale și alte informații necesare cercetătorilor”, nivelul de studiu, nivelul de bază sau nivelul mediu.

Politica de dezvoltare a colecțiilor include la rândui ei mai multe funcții. În primul rând este vorba de funcția de planificare, ce „caută să identifice evolutiv și să folosească mijloacele cele mai adecvate pentru îndeplinirea cerințelor utilizatorilor, atât cele prezente, cât și cele viitoare”, prioritizând alocarea fondurilor și implicarea personalului și a părții de logistică în acest proces. O a doua funcție este cea de comunicare externă, care prevede informarea utilizatorilor, a conducerii precum și altor biblioteci despre „natura și mărimea unei colecții”. Ultima, dar nu cea din urmă, este funcția de comunicare internă, care presupune relaționarea cu „utilizatorii, cu personalul, cu conducerea și cu cei care au funcții executive”.

În ceea ce privește colecționarii – persoane particulare – pasiunea reprezintă principalul motor al demersului lor, fapt dovedit în mai toate cazurile. Ion Iliescu considera că „colecționarul este de fapt un om al pasiunii și el va ajunge să realizeze cu pasiunea sa o colecție”. Totuși, această pasiune îi obligă pe aceștia „să o trăiască, să fie alături de ea, să o păstreze cu grijă, să o sistematizeze, ordoneze, cunoască, cerceteze, valorifice public etc”.

Indiferent de elementele colecționate colecționarii au o aură de noblețe de elită, după cum opinează și profesorul Constantin Mălinaș. Acesta consideră că ei „au noblețea baronilor scăpătați, care și-au cheltuit timpul și banii pentru a forma colecții pe care până la urmă le predau statului, unor muzee, biblioteci, case memoriale, sau arhive”. Prin urmare, profesorul orădean militează pentru această categorie aparte a societății, considerând că aceștia „ar trebui mai mult recunoscuți, respectați și chiar recompensați pentru efortul lor în mod particular, deoarece colecționarii de medalii au salvat un domeniu și un material, care ține de patrimoniul cultural național, timp de cincizeci de ani l-au salvat deoarece statul l-a abandonat în vechiul regim totalitar…”. Prin urmare, dacă pe viitor, muzeele și bibliotecile vor avea diferite tipuri de colecții, „aceasta se întâmplă datorită efortului privat al colecționarilor, deci ei merită recunoștința sau măcar respectul societății”.

Este dificil, dacă nu imposibil, să cuantificăm eforturile acestor particulari pentru a spori valoarea colecțiilor proprii. Pasiunea este insuficientă în realizarea acestui demers, dimensiunea financiară având un procent important în reușita proiectului devenit un adevărat modus vivendi pentru cei mai mulți dintre colecționari. Importanța lor nu este pe deplin cunoscută din cauza lipsei de oportunități în cea mai mare parte din cazuri, dacă e să ne referim la valorificarea colecțiilor proprii și expunerea acestora către publicul larg. Obiectele prețioase pe care le găsim lesne în colecțiile pasionaților nu sunt aduse la lumină în cele mai multe cazuri, fapt care generează această falie între colecționari și marea masă a populației. Instituțiile de cultură locale sau naționale ar trebui să joace un rol mai însemnat în ceea ce privește intermedierea dintre colecționari și societate, oferindu-le posibilitatea și condițiile pentru a permite publicului larg să exploreze respectivele colecții, fără a invada intimitatea colecționarului.

Trecând de la un pol la altul, judecând în ceea ce privește dimensiunea colecționarului și importanța colecției, unul dintre cele mai importante programe de tezaurizare și de colectare a valorilor omenirii este Memoria Umanității, demarat în 1992 și desfășurat sub egida UNESCO. Acesta urmărește „sensibilizarea opiniei publice asupra patrimoniului documentar al umanității, subliniind obligația noastră de a-l conserva pentru generațiile viitoare, făcându-l accesibil contemporanilor”. Aceste eforturi s-au concretizat prin apariția unui Registru mondial cuprinzând felurite tipuri de documente, alese în urma unui proces de selecție bazat pe mai multe criterii printre care și timpul, locul, populația, forma ori semnificația socială, spirituală sau comunitară. Există și o serie de criterii complementare printre care raritatea, integritatea, condițiile de conservare sau planul de management privitor la prezervare și conservarea respectivului document. În prezent sunt peste 330 de documente înscrise în Registrul Mondial. Alte proiecte de acest gen derulate de UNESCO sunt Sistemul Mondial de Informare Științifică (UNISIST), Programul General de Informare (PGI) sau Informația pentru toți (IFAP).

Dacă asupra termenului de colecție am reușit să aducem anumite clarificări, colecționarul reprezintă la rândul său un subiect extrm de incitant. Val Cristian constata chiar că „ciudați oameni mai sunt și colecționarii. Unul adună timbre, altul cărți sau insigne […] Toți au însă un fel de împărăție a lor, pe care vor să o extindă continuu și despre care sunt în stare să vorbească ore în șir, cu aprindere, sau să tacă și să se refugieze în ea ca și în căsuța întortocheată a unui melc”. Aceste frumoase cuvinte schițează într-adevăr un univers incredibil de variat. Ne vom referi în cele ce urmează doar la colecționarii de obiecte Eminescu, în special a celor ce colecționează afișe Eminescu.

Imaginea colecțiilor de afișe în bibliotecile din România. Realități și perspective

În ultimii ani putem remarca cu ușurință faptul că biblioteconomia în România înregistrează un progres tot mai accelerat. Digitizarea colecțiilor de documente din biblioteci reprezintă un mijloc modern de conservare și promovare a patrimoniului național, constituind o temelie statornică pentru generațiile de bibliotecari, cititori dar și utilizatori care accesează aceste fonduri informative. Acest progres care face o trecere tot mai accentuată de la resurse din mediul tradițional, bazat în special pe hârtie, la resurse în mediu virtual poate să aibă unele lacune. Afișul cunoscut ca purtător de informație al unui mesaj cultural, politic sau social, unic în felul său, dar cu o existență efemeră, poate fi omis în cazul în care nu este colecționat la timp, de biblioteci sau alte instituții care colecționează afișe.

Prezentul studiu se dorește a fi o continuare a lucrării: Afișul: importanță, tradiție, viitor. Colecția de afișe Mihai Eminescu a Bibliotecii Universității din Oradea (Conferința Națională ABR de la Galați din august 2012), prin prezentarea unei imagini de ansamblu a colecțiilor de afișe a bibliotecilor din țara noastră.

Pentru realizarea unei cercetări pe această temă, am elaborat un chestionar care conține 15 întrebări, pentru a colecta informații din teritoriu pornind de la întrebările generale: Care este numărul aproximativ de afișe din colecțiile bibliotecilor din România? În ce medii sunt accesibile acestea? Care este strategia pentru dezvoltarea colecțiilor de afișe? Important a fost să aflăm și dacă schimbul interbibliotecar este o soluție acceptabilă pentru creșterea și diversificarea colecțiilor de afișe din bibliotecile românești. Asupra întrebărilor chestionarului am revenit pe parcursul studiului la momentul prezentării rezultatelor, atât prin valoarea lor „descriptivă”, cât și prin cea „explicativă”.

Chestionarul are un caracter oficial prin prisma faptului că trimiterea lui s-a realizat la nivel instituțional, prin poștă sau e-mail. Împlinirea dezideratului a depins de participarea a cât mai multor biblioteci la demersul propus de Biblioteca Universității din Oradea (tab. 2). Conform lui Septimiu Chelcea există trei modalități de clasificare ale unui chestionar: după conținut, formă sau metodă de aplicare. Din punct de vedere al conținutului, chestionarul propus îmbracă o formă mixtă în sensul că sunt îmbinate întrebările care oferă un răspuns sub forma unor date factuale cu întrebările care oferă un răspuns direct sau sub forma unei opinii. Caracterul variat al chestionarului sub aspectul conținutului poate fi explicat prin faptul că acesta încearcă să surprindă pe lângă o realitate factuală, o impresie, o părere, o viziune subiectivă asupra dezvoltării sau nu a colecțiilor de afișe. Așadar, pe lângă o realitate a cifrelor este evidențiată și o stare de fapt. În baza temei abordate chestionarul este unul de tip „special” în sensul că este destinat sondării unei singure teme. Forma întrebărilor este una diversificată, fiind prezente atât elemente ale unor întrebări deschise cât și a unora închise, tocmai pentru a oferi o anumită particularitate bibliotecilor participante. În rezultatele publicate nu se va face o corelație între numele instituției și datele primite de la aceasta. Nu în ultimul rând, din punctul de vedere al modului de aplicare, chestionarul mai sus menționat este unul autoadministrat și s-a avut în vedere și un criteriu geografic.

Datorită faptului că grupul țintă al chestionarului este reprezentat de biblioteci naționale, universitare sau județene, ne îndreptăm spre un concept regional de publicare a datelor. Uniunea Europeană recomandă ca în general strategiile naționale sau studiile la un asemenea nivel să fie compuse din situația pe regiuni, tocmai pentru a-i surprinde mai bine particularitățile dar și a vedea accesul populației la colecțiile de afișe, spre exemplu, subiectul chestionarului nostru. Așa putem releva punctele forte, dar și punctele slabe ale instituțiilor bibliotecare, în ce măsură o persoană dintr-o anumită regiune are acces la mai multă informație în orașul său, în capitala de regiune sau în alte orașe sau regiuni. Dat fiind faptul că vorbim despre un subiect mai puțin cunoscut sau care nu se află în atenția publicului larg, indiferent dacă e pasionat de cultură sau nu, rezultatele prezintă pe alocuri anumite caracteristici surprinzătoare.

În debutul chestionarului, reprezentanții bibliotecilor au avut de menționat tipul instituției reprezentate pentru a stabili de la început categoriile de biblioteci participante. Au fost înregistrate trei tipuri de biblioteci, acestea fiind ilustrate în Figura 1 astfel: 65% dintre bibliotecile participante la studiu sunt biblioteci publice, 26% de tip universitar, iar 9% sunt biblioteci naționale.

Numărul mare de biblioteci publice prezente în cadrul acestui sondaj dă o latură populară studiului. Sub acest aspect avem o perspectivă asupra cititorului de rând, cu precădere prin evidențierea rolului unor asemenea instituții de masă, prin deficiențele sau caracteristicile pozitive. Raportul dintre tipurile de instituții respondente este unul echilibrat, prezentat în Figura 1, surprinzând realitățile din țara noastră cu privire la reprezentativitatea față de cititori.

Figura nr. 1

Este de remarcat prezența tuturor instituțiilor de tip Bibliotecă Centrală Universitară dar și a unor instituții importante precum Biblioteca Națională a României, Biblioteca Academiei Române dar și Biblioteca Metropolitană București.

Un alt element pozitiv al acestui demers îl constituie caracterul reprezentativ, prin faptul că toate regiunile socio-politice ale României sunt prezente în sondaj. Una din întrebările chestionarului a fost cu privire la existența foilor volante în patrimoniul bibliotecilor sondate. Întrebarea este situată chiar la începutul sondajului, tocmai pentru a putea a stabili din start instituțiile participante la studiu, în funcție de elementul vital al acestuia. Surprinzător este faptul că dispersia rezultatelor este una destul de mare cu privire la aceste regiuni. În Figura nr. 2 sunt ilustrate procentele bibliotecilor care dețin foi volante în funcție de regiuni.

Figura nr. 2

Astfel, dacă în regiuni precum Sud sau Vest discutăm de un procent de 50% din bibliotecile care dețin foi volante, acest procent crește în regiuni precum: București, Nord – Est, Nord–Vest sau Sud–Est care dețin în totalitate asemenea documente în colecțiile proprii. Este de remarcat procentul de 80,64% pe plan național, semn al existenței unor colecții variate de documente.

Această situație poate fi cu ușurință modificată, dar faptul că există un asemenea patrimoniu de foi volante în plan național este un element pozitiv. Un asemenea item nu poate da naștere unor raționamente riguroase cu privire la diferența între regiuni, reprezentând doar o statistică, departe de a fi exhaustivă.

Un alt item sugestiv raportat la gradul de implicare al instituțiilor bibliotecare cu privire la foi volante este cel referitor la stadiul prelucrării acestora. Rezultatele aici sunt extrem de variate.

Figura nr. 3

Rezultatul se prezintă astfel: în 17% din instituțiile sondate afișele sunt în curs de prelucrare pentru ca în 19% din acestea să fie prelucrate. Procentul afișelor în procesare este într-o creștere exponențială datorată progresului tehnologic, fapt care ne determină să presupunem că în următorii doi-trei ani, procentul afișelor neprelucrate să scadă simțitor. La acest moment, putem afirma că în 33% din cazuri foile volante sunt catalogate și depozitate. Procesul este finalizat prin introducerea afișelor în catalogul electronic în 11% din instituțiile bibliotecare, semn al unui interes dezvoltat în acest sens. Putem concluziona ușor că în majoritatea bibliotecilor românești, procesul de prelucrare al afișelor se încheie pe măsura intrării lor în colecție. De asemenea, faptul că există un procent mic, dar nu neînsemnat de biblioteci care au atins cea mai înaltă treaptă în acest sens ne poate face să credem că există o tendință în direcția digitizării acestor colecții. Desigur, la nivel național se remarcă o nevoie de susținere și sprijin în acest sens deoarece există posibilitatea ca pe viitor situația existentă în prezent să evolueze negativ.

Modalitatea de depozitare a afișelor în bibliotecile românești are o mare varietate, așa cum este ilustrată în Figura nr. 4. Fie că este vorba de modalități mai rudimentare, precum depozitarea în cutii sau modalități mai adecvate cum ar fi cele în plicuri, mape sau dosare, se deduce că nu există o convergență și un standard comun cu privire la acest lucru.

Figura nr. 4

Astfel, peste 58% dintre afișele existente în bibliotecile românești sunt depozitate direct în cutii. 27% dintre acestea sunt conservate în mape pentru ca 8%, respectiv 7% să fie depozitate în tuburi ori plicuri sau dosare. În perspectiva imediată ar trebui ca bibliotecile care conservă în mod inadecvat aceste afișe să gestioneze situația în așa fel încât acestea să fie păstrate în cele mai bune condiții.

Ajungând la problema unui schimb interbibliotecar de afișe sau realizarea unor expoziții de afișe cu o anumită tematică, abordăm întrebarea care se referă la colecțiile specializate pe un subiect din bibliotecile românești. Desigur, procentele extreme sunt atenuate de faptul că prezenta cercetare nu are o viziune holistică, ci doar una de ansamblu. Este relevant procentul de 29,4% la nivel național, semn că nu a existat neapărat o viziune cu privire la dezvoltarea colecțiilor tematice de afișe, aceste colecții fiind probabil rodul unor vechi preocupări în domeniu sau al donațiilor, nicidecum a unei viziuni de stimulare a colecțiilor tematice. Este de prisos a mai menționa că valoarea unui afiș crește când acesta este pus în evidență de afișe cu o tematică asemănătoare, fapt ce probabil este conștientizat la nivel național. Rămân explicații de ordin financiar și logistic, ce pot fi îndestulătoare până la un anumit punct, dar aceste realități trebuie depășite prin dăruire și viziune. Procentual vorbind, situația cea mea bună este în regiunea Sud-Est, unde regăsim astfel de colecții în 75% din biblioteci.

Figura nr. 5

Din acest punct de vedere regiuni precum Centru, Nord-Est sau Vest au o situație deficitară întrucât din bibliotecile chestionate specifice acestor zone, nicio instituție bibliotecară nu a organizat o colecție tematică, după cum sugerează Figura nr. 5.

Repartizarea din punct de vedere geografic a afișelor în bibliotecile românești, așa cum este ilustrată în Figura nr. 6, este un punct al chestionarului care a prezentat câteva surprize. Spre exemplu, în 50% din bibliotecile românești fondul de afișe cuprinde foi volante atât din plan local cât și din plan național.

Figura nr. 6

Un alt lucru îmbucurător este faptul că în 11% din bibliotecile prezente la sondaj există afișe din plan local, național dar și internațional. În 8%, respectiv 4% din bibliotecile românești există afișe de pe plan internațional respectiv național, pentru ca în 27% dintre bibliotecile românești să existe afișe de proveniență locală. Faptul că aproximativ 20% din bibliotecile românești dețin în colecțiile lor, afișe de proveniență internațională, arată deschiderea largă a acestui domeniu biblioteconomic, care poate lansa punți peste hotare, foarte accesibile. De asemenea, aceste cifre demonstrează încă o dată calitatea de ambasador a afișului. Informațiile transmise de acesta prin aspectul local sau regional bine ilustrat, sau informații care altfel nu ar fi ieșit din perimetrul geografic al zonei de origine a afișului, pot fi transmise lesne în toate colțurile țării sau chiar peste hotare.

Un alt aspect scos în evidență de această cercetare este cel cu privire la mijloacele de creștere a colecțiilor de afișe ale bibliotecilor românești. Astfel, putem constata că afișele provin îndeosebi din donații, un procent de 57% dintre afișele din colecțiile instituțiilor bibliotecare având această origine. În Figura nr. 7 sunt prezentate și alte mijloace prin care s-a contribuit la dezvoltarea acestor colecții. Spre exemplu, 30% din afișe au fost colectate prin intermediul parteneriatelor, 9% prin intermediul schimburilor interbibliotecare iar 4% s-au constituit prin efectul Legii Depozitului Legal de documente, care reprezintă fondul intangibil al patrimoniului cultural național mobil.

Din nou, un aspect pozitiv este cel al procentajului de afișe obținut prin intermediul schimbului interbibliotecar. Faptul că asistăm la un fenomen în această privință, chiar dacă la o scară mică reprezintă un punct de pornire foarte important.

Figura nr. 7

Totodată, faptul că sistemul de donații are o tradiție, fiind principalul factor de dezvoltare al colecțiilor de afișe din bibliotecile românești, acesta reprezintă un garant al viitorului imediat apropiat, dar nu pe termen lung. Relația între instituții și acești donatori trebuie instituționalizată sub forma unor parteneriate, pentru a prinde consistență. În acest fel nu vor fi supuse la riscuri sau fluctuații decât în cazuri excepționale, donațiile fiind o sursă importantă în cazul dezvoltării colecțiilor. Pentru început, aceastea ar trebui trebuie sprijinite, fără a se omite și următorul pas, acela de a semna acorduri-cadru cu instituțiile posibil partenere, în vederea îmbogățirii colecțiilor de afișe.

Dacă până la acest moment al chestionarului s-au interogat elemente obiective, o întrebare inclusă în sondaj a fost cea cu privire la intenția de a expune colecțiile de afișe. Acest item reprezintă o probă de sinceritate și totodată reprezintă un barometru care se dorește cât mai aproape de realitate cu privire la utilitatea propriu-zisă a acestor afișe pentru utilizatorul de rând al bibliotecii. Situația este reliefată în Figura nr. 8, procentul de 41,17% la nivel național fiind puțin descurajator. Așadar, întâlnim o situație de incertitudine în rândul multor biblioteci românești cu privire la acest subiect. Din nou, situația cea mai favorabilă este regiunea Sud-Est, unde 75% dintre biblioteci sunt dispuse să adere la acest pas. Procente mari se regăsesc și în regiunea Sud-Vest, Sud sau București, unde jumătate din instituțiile bibliotecare sunt de acord să expună afișele.

Figura nr. 8

Situația cea mai puțin favorabilă se regăsește în regiunea Vest, unde nicio bibliotecă din cele chestionate nu și-a arătat disponibilitatea de a expune această parte a patrimoniului. Studiul de față nu prezintă motive concrete pentru care aceste instituții nu doresc accesarea în mod direct de către utilizatori a acestor colecții, însă anumite motive pot fi desprinse ușor. Spre exemplu, dorința de a le păstra intacte sau într-o condiție cât mai bună face ca bibliotecarii să privească cu scepticism această modalitate de accesare a colecției. Un alt motiv ar fi starea afișelor, care pot fi degradate, fapt care într-adevăr ar constitui un impediment în calea expunerii lor. Nu în ultimul rând, putem conchide faptul că unii bibliotecarii respondenți ai bibliotecilor consideră că afișele nu reprezintă o atracție sau un interes pentru utilizatorii instituției. Conștientizarea beneficiilor expunerii colecțiilor de afișe și promovarea acestei activități pe plan național ar ajuta considerabil la schimbarea unei atitudini nehotărâte cu privire la acest subiect.

Schimbând registrul, următorul item din cadrul chestionarului tratează problema celui mai vechi exemplar din colecția de afișe a bibliotecii. Răspunsurile date la această întrebare sunt de asemenea importante, mare parte a afișelor din bibliotecile românești fiind din perioada 1951 – 1990 (40%). Situația ilustrată în Figura nr. 9 arată că 20% din afișele existente în patrimoniul național datează de dinainte de 1900, semn al unui interes cu privire la foile volante și în secolele precedente, inclusiv în spațiul românesc. Din perioada 1900 – 1930 provin 4% din afișe, iar din perioada 1931 – 1950, 8%.

Figura nr. 9

După cum am menționat mai sus, perioada comunistă reprezintă principalul izvor cu privire la afișe în patrimoniul bibliotecilor românești. Afișele din anii ‘90 reprezintă 20% din totalul afișelor existente. Faptul că o treime din afișe sunt din ani anteriori anului 1951 arată clar că donațiile reprezintă o resursă importantă privind constituirea colecțiilor, procent ce se corelează cu cele menționate la Figura nr. 8 privind modalitățile de dezvoltare ale colecțiilor. De asemenea, faptul că după anul 2000 se regăsesc doar 8% din totalul de afișe din colecțiile bibliotecilor arată o problemă cu privire la instituționalizarea unor colaborări. În acest caz este este nevoie de o revitalizare a acestui tip de dezvoltare a colecțiilor.

Următorul item abordat se referă la numărul aproximativ de afișe din colecțiile bibliotecilor. Astfel, așa cum este ilustrat și în Figura nr. 10, doar 9% dintre biblioteci au mai puțin de 50 de afișe în colecție. Din acest punct de vedere, procentajul cel mai mare îl ocupă bibliotecile care au între 101 și 200 afișe, și anume 30%. 26% dintre biblioteci gestionează o colecție cuprinsă între 201 și 500 de afișe, iar 22% dintre acestea au mai mult de 500 afișe.

Figura nr. 10

Putem constata că în majoritatea bibliotecilor românești există deja format un nucleu al colecțiilor de afișe, numărul acestora fiind unul suficient de mare pentru respectiva colecție să poată fi mai degrabă dezvoltată decât casată. Faptul că peste o cincime din biblioteci au mai mult de 500 de afișe arată posibilitatea dezvoltării unor colecții complexe, reprezentând temelia pentru tot ceea ce reprezintă colecția de afișe în bibliotecile românești. Pe termen scurt trebuie susținute cele aproximativ 13% din bibliotecile care au în gestiune colecții cu mai puțin de 100 de afișe, tocmai pentru ca acestea să nu dispară, ci să se dezvolte. Ca informație secundară, printre cele mai importante afișe aflate în colecțiile bibliotecilor se numără Românilor! Apel adresat națiunii de Alexandru Ioan Cuza (1864), afișe de la evenimente organizate de biblioteci precum Conferința ABIR sau Nocturna bibliotecilor, ori afișe de la evenimente importante pe plan local.

În legătură cu existența unei inițiative privind constituirea unei colecții de afișe, în cazul bibliotecilor care nu posedă un asemenea patrimoniu, doar 33% dintre acestea consideră necesară o asemenea inițiativă. Cu siguranță dacă ar fi prezentate motive concrete pentru care o asemenea colecție ar fi benefică, o mare parte din cele 67% de biblioteci care au răspuns negativ la această întrebare și-ar putea schimba percepția.

În cazul în care și-au arătat disponibilitatea spre a constitui o asemenea colecție, bibliotecile au fost invitate să menționeze o sumă orientativă care ar putea reprezenta o bază de pornire în sensul achiziționării și gestionării viitoarei colecții de afișe.

Figura nr. 11

Așa cum este ilustrat și în Figura nr. 12, 60% dintre bibliotecile românești aflate în această situație sunt dispuse să aloce peste 100 lei. Restul este scindat în două jumătăți egale, fie că vorbim despre sume cuprinse între 0 și 50 lei, fie între 51 și 100 lei.

Figura nr. 12

Sumele deși par derizorii reprezintă poate efortul individual al bibliotecarului responsabil de această activitate.

Cu privire la categoria majoritară putem constata un interes instituțional, cel mai probabil biblioteca fiind dispusă să aloce anumite sume în acest sens. Studiul de față nu poate oferi o imagine completă cu privire la aspectul financiar al viitoarelor colecții de afișe, fiind o constatare a nivelului material al bibliotecilor în acest domeniu, fapt ce trebuie compensat printr-un efort susținut al bibliotecarilor responsabili cu acest subiect.

Ultima parte a chestionarului cuprinde întrebări la care toate bibliotecile participante au fost invitate să răspundă. Un asemenea item, ilustrat în Figura nr. 13 este cel cu privire la oportunitatea schimbului interbibliotecar.

Figura nr. 13

Așadar, 55,88% dintre bibliotecile care au răspuns chestionarului consideră benefic un asemenea efort, lucru care reprezintă un aspect pozitiv, dar este totodată un procent care poate fi îmbunătățit. Dacă în regiunea Sud-Vest 75% dintre biblioteci consideră benefic un asemenea schimb, în regiunea Nord-Est doar 33,33% dintre instituțiile de profil s-au arătat dispuse să participe la acest efort comun.

Acest rezultat ilustrează faptul că mare parte dintre bibliotecile chestionate nu reușesc să își completeze în mod constant propriile colecții, motiv pentru care sunt sceptice în a se implica în activități de schimb. În mod clar, schimbul interbibliotecar presupune solicitarea tuturor nevoilor ce țin de propria colecție, urmând ca mai târziu să fie suplinite, doar ulterior fiind capabile să își dezvolte colecțiile prin această modalitate, în cazul în care există nu număr suficient de exemplare.

Prin ultima întrebare este prezentată opinia reprezentanților bibliotecilor din România în legătură cu interesul populației țintă cu privire la acest subiect. Conform Figurii nr. 14, care reprezintă întrebarea nr. 15, privind interesul populației țintă față de colecțiile de afișe, 50,58% din utilizatori ar fi interesați de această tematică. Rezultatul este unul pozitiv, deoarece nu putem discuta despre o cultură în acest domeniu. De asemenea, faptul că în regiuni precum Nord-Est (73,33%) sau Sud (60%) interesul este unul ridicat, relevă o situație favorabilă cu privire la aceasta.

Cel mai mic procentaj întâlnit este în regiunea Vest (35%), lucru care se datorează unei aprofundări mai puțin realizate în domeniu.

Figura nr. 14

În loc de concluzie, consider că afișul sau foile volante ar putea ocupa un loc mai important în colecțiile din bibliotecile românești. Faptul că există un interes mai mult sau mai puțin manifestat pentru constituirea și dezvoltarea colecțiilor de afișe ar trebui să motiveze bibliotecile, asociațiile profesionale dar și instituțiile de cultură să ia măsuri pentru a colecționa afișele ca documente de bibliotecă și a le sistematiza în colecții. Este evident faptul că dacă servicii precum European Library pun accentul pe dezvoltarea și digitizarea unor asemenea colecții, această tendință ar trebui urmată de mai multe biblioteci din țara noastră. Foile volante au fost definite de Traian Dumitrescu în urmă cu un secol ca fiind: „singuratice foi tipărite la anumite ocaziuni și cu un anumit scop spre a fi aduse la cunoștință prin lipirea pe ziduri”, dar raportarea afișului ar trebui realizată în ideea lui Gheorghe Cosma, care considera că: „afișul sintetizează poate în cel mai înalt grad caracterul de aplicabilitate a graficii în raporturile atât de complexe dintre artă și mijloacele de comunicare în masă”, același autor afirmând că putem vorbi despre acesta „ca și despre un gen de sine stătător, totuși, nu înainte de sfârșitul veacului trecut”.

Studiul de față relevă faptul că activitatea de colecționare a afișelor în biblioteci cu excepția unor instituții bibliotecare, de regulă regionale sau naționale, nu reprezintă un punct important în strategia de dezvoltare a colecțiilor bibliotecilor. Din acest motiv, patrimoniul național de afișe ca document de bibliotecă poate să sufere. Situația ar trebui remediată în asentimentul bibliotecilor cu spirit european pentru care nicio resursă care ar putea intra în patrimoniul acestora nu trebuie să fie risipită.

Bibliografie

de Singly, Francois, Blanchet, Alain, Gotman, Anne, Kaufmann, Jean Claude; prefață de Elisabeta Stănciulescu, Ancheta și metodele ei: Chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv. Iași: Editura Polirom, 1998.

Chelcea, Septimiu. Chestionarul în investigația sociologică, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1975.

Cosma, Gheorghe. Afișul românesc. București: Editura Meridiane, 1980.

The European Library – http://www.theeuropeanlibrary.org

Anexe

Tabelul 1: DISTRIBUȚIA JUDEȚELOR PE REGIUNI GEOGRAFICE

Tabelul 2: LISTA BIBLIOTECILOR PARTICIPANTE ÎN FUNCȚIE DE TIPUL LOR

Capitolul II: Mihai Eminescu și Biblioteca

Mihai Eminescu, personalitate de reper a literaturii românești

Viața marelui poet, cel puțin momentele cele mai importante, sunt foarte cunoscute de către marele public. Născut în 15 ianuarie 1850 la Botoșani, Mihai a fost fiul lui Gheorghe Eminovici, căminar înstărit și al Ralucăi, fiica stolnicului Iurașcu. A făcut parte dintr-o familie numeroasă, cu mulți frați și surori, fiind al șaptelea copil dintr-un total de unsprezece al familiei. Poetul se va bucura de o copilărie fericită, trăită în spirit libertin, fiind într-un contact total și permanent cu natura, fapt care se va regăsi în poezii precum Fiind băiet păduri cutreieram sau O, rămâi.

Copilăria și-o petrece la Ipotești, unde începe probabil, studiile acasă cu un profesor german. Clasele a III-a și a IV-a le-a urmat la Nationale Hauptschule din Cernăuți în perioada 1858-1860. După finalizarea studiilor primare în iulie 1860, nesuportând rigorile formale ale școlii, fuge de la Cernăuți și se întoarce la Ipotești.

Revine din nou în toamna aceluiași an, pentru a urma gimnaziul K.K. Ober Gymnasium. Va avea dificultăți la matematică și latină, fapt care va duce la situația din 1862 când Eminescu rămâne repetent în clasa a II-a de gimnaziu. Un an mai târziu, 1863 renunță la studiile sale din cadrul Ober Gymnasium, lăsând situația sa școlară neclară. Din Botoșani, pe la începutul anului 1864 va solicita Ministrului Școalelor o bursă pentru gimnaziul local, însă cererea i-a fost respinsă. Mihai Eminovici este atras de lumea teatrului și pleacă la Cernăuți, urmând trupa de teatru Fanny Tardini Vădicescu care dădea reprezentații. În toamna anului 1864, intră practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi peste puțin timp va lucra copist în administrația județului Botoșani. Anul următor demisionează și revine la școala din Cernăuți, încercând astfel, intermitent și fără succes să-și recupereze examenele pierdute.

În 12/24 ianuarie 1866 moare magistrul stimat și iubit, Aron Pumnul, autorul renumitului Lepturariu. Momentul trist al pierderii profesorului îl îndepărtează definitiv de Cernăuți, dar îi prilejuiește debutul literar cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu privatist, într-o broșură înduioșătoare Laecrimioarele învaețaceilor gimnaesiaști deʼn Cernaeuți la mormîntul prea-iubitului lor profesoriu Arune Pumnul, 1866.

Peste puțin timp, va debuta în revista Familia, de la Pesta, nr. 6, din 25 februarie/9 martie 1866, cu poezia De-aș avea, semnată Mihaiu Eminescu. Directorul revistei, Iosif Vulcan, salută cu entuziasm primirea poeziei, printr-o notă publicată în subsolul paginii „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de numai 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă, ne-a surprins plăcut”. Iosif Vulcan, devine nașul său literar, în urma schimbării numelui din Eminovici în Eminescu, în parte din rațiuni estetice.

În perioada 1866-1868, va pribegi prin spațiul românesc alături de trupe de teatru, traseul urmat fiind Cernăuți-Blaj-Sibiu-Giurgiu-București. Este secretar în trupa lui Iorgu Caragiale, respectiv copist și sufleor în cea a lui Mihail Pascaly.

Între 1869-1872 va urma cursurile facultăților de Drept și Filosofie, audiind la Viena multe alte cursuri, citind enorm, nerăbdător să aibă repere de o vastă perspectivă culturală. După colaborarea cu Familia 1866-1869, în aprilie 1870 debutează în revista Convorbiri literare cu poezia „Venere și Madonă”, urmată de poezia „Epigonii” în 15 august același an.

Poeziile sale „sunt primite de cercul junimist cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii”. Urmează o perioadă fecundă atât în plan intelectual, cât și în plan sentimental, iarna anului 1872 fiind momentul în care o va cunoaște pe Veronica Micle. După perioada vieneză va petrece încă doi ani ca și student la Berlin, însă nici de această dată nu va reuși să își finalizeze studiile.

În perioada 1874-1877 își va desfășura activitatea la Iași, ocupând mai multe funcții bibliotecar și director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, profesor suplinitor. În acest răstimp se va închega frumoasa relație de prietenie dintre Eminescu și Ion Creangă. În 1877 se va muta la București, unde va fi redactor al prestigiosului ziar Timpul până în 1883. Este perioada în care se remarcă printr-o prodigioasă activitate publicistică, prea puțin cunoscută publicului larg. În același timp va scrie cele mai elaborate poeme, ciclul Scrisorilor sau Luceafărul. După 1883 starea de sănătate a lui Mihai Eminescu se va înrăutăți considerabil, fiind internat succesiv în spitale sau sanatorii. În decembrie 1883 apare sub îngrijirea lui Titu Maiorescu singurul volum de poezii apărut în timpul vieții sale, autorul nemanifestându-și dorința în mod deosebit privitor la apariția unui atare volum.

În următorii ani, pe fondul unei deteriorări constante a stării lui de sănătate, Mihai Eminescu nu va reuși să scrie aproape deloc. S-a stins din viață în zorii zilei de 15 iunie 1889 în sanatoriul doctorului Șuțu. George Călinescu rememorează acest moment în cartea Viața lui Mihai Eminescu: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Mihai Eminescu, bibliotecar

Bibliotecar la Cernăuți (1865)

Există mai multe aspecte prea puțin cunoscute despre viața și activitatea lui Mihai Eminescu. Unul dintre acestea este cel privitor la meseria de bibliotecar pe care a practicat-o în răstimpul scurtei sale vieți de patru ori. Astfel, pentru prima dată îl întâlnim în această ipostază în timpul celei de-a doua părți a perioadei petrecute la Ober Gymnasium, când aflat sub protecția lui Aron Pumnul, profesorul său de limba română, va deveni bibliotecarul modestei colecții de cărți a gimnaziului din Cernăuți, dezvoltată după 1858 și care „cuprindea volume răzlețe din scriitori români și străini, broșuri, foi volante, reviste literare mai vechi, calendare cu adaos beletristic, câteva cărți de istorie, între care și Letopisețele tipărite de Mihail Kogălniceanu”.

Această bibliotecă va fi în posesia profesorului de limba română întrucât normele juridice ale vremii limitau drastic învățământul în limba română. Biblioteca va fi folosită deci într-un mod clandestin de către învățăcei. Eminescu va gestiona împrumutul cărților către colegii săi în perioada 1865-1866. Acesta „înregistrează și cumpărarea de cărți în limita sumelor restrânse pe care le avea biblioteca”. Activitatea sa este apreciată de Aron Pumnul și pentru că în comparație cu precedentul bibliotecar, „știa de unde să ia fiecare carte cerută”, lucru observat și de Theodor C. Ștefanelli. Totodată, „Eminescu căpătase de la Pumnul însemnările de lecțiuni și le împrumuta și la colegi, cu condiția de a nu îndoi și murdări filele”, ilustrând astfel o fire meticuloasă. De asemenea, „Evidențele catalogului arată o chibzuită organizare și o hărnicie însuflețită de colectare”.

Tânărul bibliotecar va dormi „chiar în odaia în care se aflau cărțile”, toate operațiunile fiind notate cu grijă și înregistrate într-un „caiet mare pe care profesorul purist îl botezase Cunsemnăciunariul venitului, kieltuielilor și al avutului Bibliotecii învățăceilor români gimnazial cernăuțeni”. Strânsa legătură cu biblioteca va fi ilustrată și de cele zece cărți „donate bibliotecii gimnaziștilor români din Cernăuți de M. G. Eminovici” în perioada 1865-1866 .

Bibliotecar la Viena (1871)

În timpul studiilor universitare de la Viena, Eminescu a fost din nou bibliotecar. De data aceasta el a fost ales în această funcție în cadrul Societății studențești „România jună”, în chiar prima ședință a acestei societăți, desfășurată la 8 aprilie 1871. El a fost ales cu 30 de voturi. Președintele acestei organizații a fost ales Ioan Slavici, aceasta fiind rezultatul unirii Societății literare științifice a românilor din Viena cu Societatea literar-socială „România”.

Biblioteca se dezvoltase proporțional cu situația materială a românilor aflați la studii în capitala imperială. În anul 1873 erau în total aproximativ 250 de volume. Totuși, acest fond era valorificat prin intermediul unui club de lectură. Activitatea lui Eminescu era una febrilă și pe alocuri ingrată întrucât „cărțile fiind puține, se impunea să fie păstrate cu grijă”, fapt care l-a determinat pe „Eminescu să întreprindă acțiuni repetate în vederea readucerii în bibliotecă a tuturor cărților împrumutate”. Și George Călinescu subliniază acest aspect, afirmând că Mihai Eminescu era „hotărât să vâneze cu orice chip cărțile împrumutate și nerestituite”. În acest răstimp colecțiile bibliotecii se înmulțesc considerabil, în special dacă ne referim la secțiunea periodice, a cărei colecție era una bogată și diversă, fiind acoperite cele mai variate teme de interes din felurite arii geografice. Și de această dată Mihai Eminescu găsește de cuviință să doneze bibliotecii câteva volume, printre care opera lui Gheorghe Șincai, alături de colegul Ștefan Ștefura.

Din păcate, activitatea lui Mihai Eminescu ca și bibliotecar-secretar în cadrul Societății studențești „România jună” este una extrem de scurtă datorită unor neînțelegeri cu Ioniță Bumbac, un coleg mult mai influent din cadrul societății. În locul său este numit Alexandru Grama, care va purta dușmănie poetului național chiar și după moartea acestuia, cum reiese dintr-o broșură apărută la Blaj în 1891. Chiar și așa, după cum nota Ioan Slavici, „gândul lui Eminescu […] era ca la toate universitățile unde și tineri români își urmează studiile, să aibă biblioteci și cantine, precum și organil lor de publicitate”.

Bibliotecar la Iași (1874-1875; 1884-1886)

La revenirea în țară după periplul de la Berlin și Viena, Mihai Eminescu acceptă invitația lui Titu Maiorescu, numit între timp ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, de a deveni director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași. Propunerea, făcută la 23 august 1874 se va concretiza la 1 septembrie al aceluiași an. Titu Maiorescu pregătise pe tot parcursul anului 1874 această numire, consultându-se cu apropiații și militând pentru ca Eminescu sau Slavici să ocupe poziții importante în cadrul bibliotecilor ieșene. Eminescu îl înlocuia pe Samson Bodnărescu, numit director al Școlii normale de la Biserica Trei Ierarhi printr-o hotărâre a Consiliului de Miniștri în care se menționa că „Domnul Mihail Eminescu, doctorand în filosofie, este numit provisoriu în postul de bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași în locul d-lui Samson Bodnărescu, trecut în alt post și sub rezerva confirmărei ulterioare a acestei numiri de către M.S. Domnitorul, după întoarcerea în țară”. Eminescu va depune jurământul în fața rectorului Universității ieșene, Ștefan Micle, prilej cu care și-a notat următoarele gânduri „Ferit de grija zilei de mâine, mă voi cufunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atât de măreț în fapte și oameni”, deși doar câteva zile mai târziu, într-o scrisoare adresată Veronicăi Micle, datată 14 septembrie 1874, Eminescu nota oarecum mâhnit: „cunosc năravurile politice de la noi, de aceea mă îngrijesc, cu toate că trebuie să mă bucur de norocul ce-a dat peste mine”.

George Călinescu opina în legătură cu această numire și anume că Mihai Eminescu „era încântat de postul său, care, plătit cu 200 lei noi, îi deschidea înainte perspectiva rafturilor prăfuite ale sălii de lectură, în umbra cărora avea răgazuri nesfârșite de a se deda studiilor sale. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii, făcându-ți din chiar exercițiul voluptos al intelectului un mijloc de trai”.

În momentul în care va începe efectiv să își exercite această poziție, Mihai Eminescu face o greșeală pe care o va regreta o lungă perioadă, a amânat să preia inventarul de la Samson Bodnărescu conform formalităților cerute, fiind „preocupat de ideea confecționării unui catalog general și complet”.

Tânărul filolog și-a propus soluționarea cât mai rapidă a problemelor sale privitoare la susținerea tezei de doctorat, considerând că este momentul oportun ca profitând de șansa ce i-a fost dată prin această numire să poată studia. În acest timp nu își neglijează îndatoririle de serviciu și cu acribie ieșită din comun și cu dorința de a revoluționa această instituție, Mihai Eminescu își propune să ia un set de măsuri radicale pentru acele vremuri. Spre exemplu va intra chiar „în negocieri cu un librar anticar și va întocmi o listă de opere tipărite și manuscrise ce ar fi trebuit cumpărate de Stat”. Putem afirma cu certitudine că „unele din lucrările importante pe care le posedă azi Biblioteca Centrală Universitară din Iași au fost procurate prin stăruința poetului bibliotecar” în aceeași perioadă în care acesta „desfășoară și o vie activitate literară și științifică”, pregătind o contribuție însemnată la dicționarul enciclopedic Brockhaus cu privire la personalități de marcă ale României.. Pasiunea lui Mihai Eminescu pentru carte reiese și din însemnările făcute de acesta pe cărțile care au intrat în cadrul bibliotecii ieșene în perioada în care acesta a fost director. O parte din acestea au fost introduse în registru chiar de Eminescu, semnătura sa stăruind ca și mărturie pe aceastea. Tânărul poet a făcut și anumite remarci referitoare la conținutul acestor volume și la valoarea lor.

În această perioadă Mihai Eminescu întreține o corespondență intensă cu Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor în ceea ce privește îmbogățirea colecției de carte veche, fapt din care reiese „o vie preocupare pentru astfel de lucrări, a căror importanță istorică, literară și linguistică ține să o facă cu insistența cunoscută autorităților superioare”. Considerăm important să ilustrăm câteva citate din cadrul acestei corespondențe, care ni se par sugestive pentru dimensiunea de bibliotecar și erudit al cărților pe care le-a avut Eminescu: „Cărțile bisericești ca trebuință generală a poporului prevalează; cărți mirene nu se tipăresc ci se comunică numai în manuscript […] Ar fi deci de dorit, ca în marginile restrânselor mijloace ce s-au încuviinșat Bibliotecii să se adune această literatură, an cu an, însă continuu și sistematic” sau „Fiind însă că Dv. [n.a. – ministrul Instrucțiunii Publice și al Cultelor] nu ați fost redus prețurile cerute de către antiquarul Israel Kupermann de aceia am crezut de datoria mea de a nu urma întocmai cu predarea mandatului după cum mi-ați indicat în citata adresă, ci de a cerca însumi o reducere a prețurilor care mi-a și succes”.

Din păcate, mandatul lui Mihai Eminescu în calitate de director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iași s-a încheiat prea devreme. Poetul național a căzut victimă mașinațiunilor și jocurilor politice ale vremii, fiind demis în urma demersurilor instrumentate de către Andrei Vizanti și Dimtrie Petrino. Aceștia au considerat că un atac împotriva lui Eminescu va însemna în fapt un atac asupra Junimii și a lui Titu Maiorescu, fapt iluzoriu, după cum chiar Mihai Eminescu îi mărturisea Veronicăi Micle că „victimele nu sunt adversarii politici puternici, hrăpăreți ci mici slujbași, nenorociții care nu pot să se apere”. Prin urmare, Mihai Eminescu este demis la 1 iunie 1875, fiind trimis în judecată pe 16 iulie 1876, motivul fiind dispariția a 173 de volume și a câtorva piese de mobilier. În fapt, „lovind în Eminescu, A. Vizanti credea că își luase revanșa față de junimiști și față de T. Maiorescu, care publocase o notiță ironică în Convorbiri literare, iar Petrino credea că s-a ivit prilejul de a se răfui cu Eminescu pentru articolul scris de poet despre broșura Puține cuvinte…”.

Procesul, încheiat abia în 1878, a reprezentat un moment umilitor pentru marele poet, întrucât a fost acuzat și târât în instanță pe nedrept. Andrei Vizanti, unul dintre acuzatorii cei mai importanți, fraudând o sumă importantă din contul comitetului teatral ieșean va fugi în Iași, demonstrându-și încă o dată calitatea morală. Dimitrie Petrino a căutat ca prin acest demers să acceadă la funcția pe care Eminescu a fost forțat să o vacanteze, lucru pe care l-a reușit. Subliniem totuși faptul că Eminescu a procedat la predarea sumară a gestiunii către Dimitrie Petrino, la acel moment fiind convins că acesta nu va acționa într-un asemenea mod.

Verificările efectuate de Petrino care au cauzat trimiterea în judecată a lui Eminescu au încercat distorsionarea faptelor. O listă a volumelor lipsă lăsată de Samson Bodnărescu lui Mihai Eminescu confirmă acest fapt, între aceste titluri neregăsindu-se niciunul din lista pe care noul director i-o imputa predecesorului. Eminescu a și declarat în fața instanței că nu este „convins că cărțile în cestiune lipsesc într-adevăr”. Tot acesta a declarat că, „cărțile din procesul verbal al Dlui prim-procuror, într-adevăr, nu se vor fi găsind în rafturi pentru că sistemul vicios de a ține patru, cinci biblioteci într-una face ca să se întâmple foarte ușor așezarea unei cărți în capitolul de acelaș nume din celelalte biblioteci. Astfel eu cred că acele cărți nu lipsesc în realitate, ci trebuie să fie neregulat puse în bibliotecă. Și acesta este purul adevăr”.

Procesul, deși nu este unul complex, este prelungit de atitudinea obtuză și parvenită a lui Petrino, de pe tot parcursul acestei perioade. Noul director al bibliotecii ieșene adoptă o tactică de hărțuire care nu va funcționa. Adresele și corespondența din această perioadă sugerează zelul depus de acesta în vederea obținerii condamnării lui Eminescu. Înalta Curte de Conturi va decide la 27 aprilie 1878 că poetul nu este vinovat de niciuna din faptele pentru care a fost învinovățit.

Mihai Eminescu nu a rămas pe drumuri, fiind numit revizor școlar al județelor Iași și Vaslui, funcție pe care a trebuit să o exercite timp de două luni cu cea de bibliotecar întrucât prima măsură luată de Petrino a fost să intre în concediu medical. Totuși, George Călinescu constata faptul că „Titu Maiorescu a acceptat această machinațiune. Ce trebuia să izbească în Junimea, și a numit, drept compensație, pe Eminescu […] revizor școlar […] scoțându-l dintr-o funcție tihnită și propice studiilor și dându-l drumurilor de țară și incertitudinilor luptei de partide”.

Cea de-a doua perioadă petrecută de Eminescu în cadrul Bibliotecii Central Universitare din Iași este între 24 septembrie 1884 și 8 noiembrie 1886. De data aceasta, activitatea sa a fost una limitată, fiind în fapt un subbibliotecar în locul lui Alexandru Philippide, fiind în serviciul lui Ioan D. Caragiani. Marele poet și publicist român, ajuns între timp la vârsta de 34 de ani, „întocmea statele de salariu, scria circulare pentru restituirea cărților împrumutate sau executa treburi mărunte de bibliotecă”. Pe fondul unei deteriorări constante a stării de sănătate, vor fi vizibile însă greșelile de gramatică, lucru ce trăda dezinteresul său pentru această poziție. Într-o scrisoare adresată prietenului său, Alexandru Chibici, Eminescu îi confirma faptul că „onorata bibliotecă e atât de încurcată și îngrămădită, încât ar trebui un an, doi pentru a introduce orânduială în acest haos ereditar”.

În noiembrie 1867 Eminescu se îmbolnăvește din nou, directorul bibliotecii fiind nevoit să renunțe la serviciile sale. În locul său este avansat custodele Petre Gărcineanu. Astfel se încheie unul din cele mai frumoase capitole ale vieții marelui poet. Ca și bibliotecar, Eminescu a avut oportunitatea de a studia profunzimile bibliotecilor. El a avut șansa în acest răstimp să se lase pradă lecturii și să atingă culmi nebănuite ale erudiției. Este perioada în care pentru prima dată a luat contact cu marii filosofi ai omenirii, dacă e să ne referim la perioada petrecută la Cernăuți sau perioada în care se dedică studiului cărților vechi românești în timpul primei experiențe de bibliotecar la Iași. Mihai Eminescu rămâne un exemplu de devotament în ceea ce privește meseria de bibliotecar. Și datorită acestui lucru bibliotecile din România, dar nu numai, ar trebui să acorde o mai mare importanță personalității celui mai mare poet român. Profesia de bibliotecar nu reprezintă o poziție socială periferică, fiind înnobilată de-a lungul secolelor de unii dintre cei mai importanți cărturari ai fiecărei generații, indiferent de locul în care aceștia s-au găsit.

Între Mihai Eminescu și Bibliotecă a existat cu adevărat o legătură profundă care dăinuie peste secole. Întotdeauna în cadrul acestor instituții de cultură prin excelență marele nostru poet național va avea un loc aparte.

Putem conchide, în asentimentul lui Ion Stoica, că „Biblioteca, ca instituție, a intrat în viața poetului încă din prima tinerețe, în perioada studiilor cernăuțene, pentru ca să o reîntâlnească apoi la fiecare din răscrucile vieții sale: în timpul studenției la Viena, în primul an al întoarcerii sale în țară, apoi peste zece ani, în 1884, în ultimii ani de suferință”.

Capitolul III: Afișul Eminescu în perioada 1980 – 1989

Definiția și repere ale afișului Eminescu până în 1980

În paginile anterioare am putut să observăm cele mai importante caracteristici ale afișului în spațiul românesc, precum și cele mai importante trăsături ale personalității lui Mihai Eminescu. Traseul pe care acest volum îl propune cititorului atinge aici punctul în care cele două planuri menționate mai sus se întâlnesc. Astfel, afișele Mihai Eminescu, care fac substanța acestei cărți ar trebui să fie conservate și valorificate în cadrul colecțiilor de bibliotecă.

Afișul Eminescu, deși pare un termen forțat, are o istorie a sa și anumite caracteristici pe care le vom descoperi în cele ce urmează. Revenind însă la această specie grafică, dacă o putem cataloga astfel, trebuie să menționăm că „plastica modernă și portretistica lui Eminescu au cunoscut prin afiș o nouă formă de afirmare”.

Profesorul universitar timișorean Ion Iliescu considera că „afișul Eminescu are și el multe din aceste calități și caracteristici, dar s-ar putea analiza mai profund problemele privitoare la armonia și contrastul culorilor, relația dintre imaginea Eminescu și textul informativ, ornamentele stilizate și caracterul literei, a liniilor (masive sau delicate), ordonarea text imagine”, considerând că „afișul Eminescu este sub raportul teoretizării un tărâm inedit” în contextul în care „în occident, afișele au un loc bine ales în anticariate și se vând la prețuri frumoase, mai scumpe decât la multe cărți în ediții princeps”.

Ion Iliescu statuează și unul dintre pilonii lucrării de față, afirmând că „prin mijlocirea unor afișe Eminescu vom cunoaște noi fapte, acțiuni, evenimente etc. În plus afișele pot însemna chemare, anunțare, adică înștiințare sub toate formele de cunoaștere”. Concluzia studiului plasat în introducerea volumului Eminescu prin afișe este punctul nostru de plecare, filologul timișorean menționând că „ne dăm seama că afișul Eminescu este unul complex care merită mai multă atenție decât i se acordă la prima vedere, care poate fi colecționat de bibliofili, tezaurizat de muzee, păstrat în biblioteci, utilizat cu încredere la acțiunile literare, documentare, comemorative sau aniversare, folosit pentru simpozioane și sesiuni etc.”.

Vom avea în vedere, când ne referim la afișul Eminescu, orice afiș sau foaie volantă care prezintă un eveniment, acțiune, volum sau orice element legat de personalitatea, activitatea sau viața marelui poet național, atât în mod direct cât și în mod indirect.

Primele afișe care au o anumită tangență cu subiectul Mihai Eminescu, dar care nu pot fi încadrate în categoria afișelor Eminescu sunt cele care prezintă piesele de teatru din turneul în Transilvania al unei trupe profesioniste de teatru din România. Este vorba de trupa lui Mihail Pascaly, care alături de soția sa, Matilda Pascaly, organizau astfel de turnee în deceniul al șaptelea din secolul al XIX-lea. Turneul în cauză are loc în anul 1868, iar printre cei 12 componenți ai trupei se numără și sufleurul Mihai Eminescu. Acesta a avut și câteva roluri episodice, precum cel din Răzvan și Vidra, fiind utilizat în unele cazuri ca și figurant. În cadrul unei reprezentații de la Arad, din data de 6/18 august, Iosif Vulcan participă și este aclamat de mulțime. Spectacolul, amânat de mai multe ori din cauza problemelor de sănătate ale Matildei Pascaly, va reprezenta un succes răsunător și va da prilejul unei întâlniri între Iosif Vulcan, redactorul-șef al revistei Familia – care a găzduit debutul literar al lui Mihai Eminescu – și tânărul poet originar din Ipotești. De-altfel, Iosif Vulcan va mărturisi într-un număr din 1889 al revistei Familia că „l-am văzut numai îndeplinind modesta funcție de sufleur”, cu referire la Eminescu.

În colecția Complexului Muzeal Arad se găsesc nouă afișe care ilustrează turneul din 1868 și ani subsecvenți ai trupei lui Pascaly. Printre acestea se numără și cel care ilustrează piesa jucată în data de 6/18 august 1868, cu titlul Ștrengariulu din Parisu. (Fig. nr. 2) Aceste afișe „au caracter și de foaie volantă și de afiș, deoarece îmbină mijloacele de comunicare textologică, pentru cele două specii ale graficii”, iar „prin preocuparea pentru folosirea estetică a unei diversități de corp și caracter de literă, aceste afișe sunt expresia stadiului de dezvoltare a artei tipografice în perioada respectivă, adică prin trăsăturile lor estetice țin de arta grafică”.

Ion Iliescu punctează afișul piesei de teatru Voinicosu dar fricosu ca fiind „cel mai vechi afiș legat de Eminescu”. Această reprezentație a avut loc tot la Arad, în data de 9/21 august 1868, deci după Ștregariulu din Parisu. Din păcate pe niciunul din cele două afișe nu este menționat numele lui Eminescu, afișul spectacolului din 6/18 august 1868 însă poate reprezenta un liant între marele poet și reconstituirea respectivei epoci literare. Subliniem faptul că este „greu de precizat” dacă nu chiar imposibil, „care a fost primul afiș, manuscris sau tipărit pentru Eminescu, care a fost cel dintâi afiș literar sau de spectacol”. Ne vom mărgini la a puncta cel dintâi afiș care a avut o legătură tangențială cu Eminescu.

Unul din primele afișe care abordează tema Eminescu, alături de Veronica Micle și Ion Creangă, este cel care anunță lansarea filmului comemorativ Eminescu – Veronica – Creangă în regia lui Octav Minar, unul dintre cei mai importanți cercetători ai vieții lui Eminescu. „Filmul a fost realizat de Octav Minar în cursul anilor 1912-1914, cu sprijinul casei de filme „Pathé” Freres Paris, și prezintă documente, fotografii și imagini din locurile în care au trăit sau prin care au trecut cei trei protagoniști. La 15 Ianuarie 2015 s-au împlinit 100 de ani, de la premierea filmului lui Octav Minar – Eminescu-Veronica-Creangă care a fost prezentat „în sala Ateneului Român, în cadrul unei serate eminesciene, la care au luat parte importante personalități ale culturii românești: Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Enescu, Maria Ventura, Victor Eftimiu și alții”. Afișul filmului are dimensiuni considerabile 1,60×1,20 m și a fost editat la Paris. Afișul este important pentru istoricul cinematografiei, dar și pentru eminescologi. Un exemplar inedit se află în colecția domnului Ionel Novac, din București.

Un alt afiș important este cel al serbării comemorative „pentru slăvirea amintirii celui mai mare poet-gânditor român”, desfășurate la Teatrul Traian Grozăvescu din Lugoj pe 15 iunie 1939, sub egida Astrei Bănățene, filiala din localitate. Universitarul timișorean Ion Iliescu mai punctează și afișul Festivalului de poezie „Mihai Eminescu” din Iași, aflat la prima ediție în 1968 și afișul din Le Journal Roumain des poetes editat de Mihail Steriade la Bruxelles care anunța anul 1970 ca fiind dedicat lui Eminescu.

Odată cu îmbunătățirea tehnicilor de prelucrare și printare a afișelor, numărul acestora a crescut considerabil, aproape toate evenimentele fiind anunțate prin intermediul afișelor.

Indiferent de numărul mai mic sau mai mare, de calitatea mai bună sau mai slabă ori de impresia artistică, considerăm că în decursul secolului al XX-lea, pe măsură ce contemporanii au realizat rolul pe care Eminescu l-a avut în evoluția spiritualității poporului român, numărul de evenimente a sporit, fapt care a generat automat o creștere însemnată a numărului de afișe Eminescu.

Personalitatea lui Mihai Eminescu în raport cu regimul comunist

Dacă până la momentul preluării puterii în stat de către Partidul Comunist din România în decembrie 1947, personalitatea lui Mihai Eminescu s-a aflat incontestabil în prim-planul vieții culturale românești, acest lucru s-a schimbat radical imediat după. Chiar dacă într-o ședință a cadrelor superioare din PCR desfășurată pe 22 ianuarie 1948, Gheorghe Vasilachi – membru al Comitetului Central al PCR – s-a avântat întru-un atac furibund împotriva monarhiei, utilizându-l pe marele poet printre alții ca și punct de plecare – „Oameni ca Eminescu, ca Vlahuță, Caragiale, Luchian au murit în mizerie, au murit de foame, tocmai prin faptul că n-au vrut să-și pună instrumentele lor, pana de scris sau pensula de pictat, în slujba unei arte care folosea claselor exploatatoare” – la scurt timp după aceasta opera lui Eminescu a devenit indezirabilă. Astfel, după cum menționează criticul literar Alex Ștefănescu, „edițiile din opera sa trecute pe lista neagră a cenzurii comuniste sunt la fel de numeroase ca acelea din scrierile lui Hitler și Mussolini”, lucru care a determinat ca „un poet genial (și de o recunoscută noblețe), care a contribuit decisiv la modernizarea culturii române, la profesionalizarea și eliberarea ei de provincialism” să fie „tratat, practic, ca un infractor”. Prin intermediul a șase broșuri emise în intervalul 1 august 1945 – 1 noiembrie 1948, erau retrase din bibliotecile românești volume de o importanță extraordinară, nefăcând excepție nici opera lui Eminescu, aceasta fiind considerată a fi în asentimentul propagandei fasciste în opera sa. Adunate, în cei patru ani au fost retrase din circuit 8779 de titluri, listă care a crescut semnificativ în următorii ani cu ajutorul zelului activiștilor de partid.

Totuși, în 1950, prilejul aniversării centenarului nașterii poetului național a determinat propaganda de partid să facă tot ceea ce poate pentru „a-l prezenta pe pesimistul poet romantic ca pe un precursor al luptelor proletariatului împotriva «capitalismului lipsit de suflet»”. Discursul oficial este însă schimbat curând în contextul comunizării tot mai accentuate a literaturii române din care trebuia „azvârlit la lada de gunoi a istoriei tot ce ține de estetism, formalism, purism, experimentalism”, fapt care nu avea cum să nu pună la îndoială rolul central al lui Eminescu în literatura autohtonă, întrucât „poetul nu numai că a împărtășit și propagat o filosofie idealistă și un pesimism contagios, dar a și compus versuri ce poartă semnele periculoase ale formalismului decadent, formalism ce era chiar reflectarea în artă a monstruosului compromis istoric realizat de moșierime și de burghezia care și-a trădat idealurile”.

Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și instalarea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea Partidului Comunist Român și deci, a statului român, a determinat și o nouă concepție în ceea ce privește cultura. Național-comunismul îl va readuce personalitatea lui Mihai Eminescu pe un bine meritat pediestal, însă acesta esta construit pe o temelie șubredă, care venea să aducă argumente doctrinei protocroniste. Spre exemplu, prin poezia Împărat și proletar Eminescu era considerat „un adevărat precursor al marxismului”, în timp ce poezia La steaua demonstra că era cunoscător, dacă nu chiar cel care le-a descoperit, al „celor mai noi teoreme matematice”. Eminescu este utilizat și în discursul de stat, precum cel al lui Nicolae Ceaușescu din fața Marii Adunări Naționale, prilejuit de vizita președintelui francez Charles de Gaulle în România din mai 1968, când se afirma că „românii și francezii doresc să fie ei înșiși, adică potrivit cuvintelor lui Eminescu: «statul național și nu statul cosmopolit»”. Pe măsură ce regimul avansa în mania naționalistă, rolul lui Eminescu era tot mai evidențiat și erau ridicate treptat restricțiile privind accesul la opera și informațiile despre viața și activitatea sa. Numărul manifestărilor culturale dedicate marelui poet național crește, acestea atingând apogeul în anii în care se celebra un număr rotund de ani de la nașterea sau decesul marelui poet național.

Afișele Eminescu în perioada 1980-1988

Anii 1979-1989 au reprezentat o perioadă grea pentru poporul român. Confruntat cu tot mai multe lipsuri de felurite tipuri, acesta trebuia să conviețuiască cu regimul personal, tot mai accentuat, al dictatorului Nicolae Ceaușescu. Prin urmare, ca de atâtea ori înainte, cultura a reprezentat un factor de coeziune al societății. Astfel, după cum rememora istoricul Sever Dumitrașcu, „ne învățasem – timp de peste un deceniu – ca de două ori pe an, în zilele naționale ale culturii românești, 15 ianuarie și 15 iunie, să ne strângem în jurul lui Eminescu”. La câțiva ani după Revoluția din 1989, universitarul orădean reamintea cum „au fost prezentate ediții rare din operele eminesciene, exegeza operei în țară și peste hotare: în genere cărți ale tezaurului nostru spiritual […] unele înfățișate pentru prima dată publicului”. Aceste momente de coeziune „întru Eminescu” nu erau sporadice în țară. Drept dovadă stau multitudinea de afișe din această perioadă asupra cărora vom zăbovi în cursul acestui capitol. Vom prezenta doar o selecție a acestora, stăruind asupra celor care ilustrează cel mai bine starea de spirit din acel moment.

În cadrul Universității din Timișoara, sub egida Facultății de Filologie, au loc mai multe expoziții de carte care cuprind opera lui Eminescu. O conferință din 18 iunie 1984 susținută de prof.univ.dr. Ion Negură de la Universitatea din București aborda tema Izvoarele din adolescență ale erudiției lui Eminescu. Din nou, afișul este unul simplu, singurele elemente artistice fiind date de caracterele diferite cu care au fost tipărite literele.

În cadrul Galeriei noi de artă din Oradea a avut loc în perioada 8-16 ianuarie 1987 o expoziție intitulată Biblioteca edițiilor Eminescu (1883-1986), organizat de Consiliul Educației Politice și Culturii Socialiste Bihor cu sprijinul Bibliotecii Județene și a Uniunii Artiștilor Plastici din localitate. Afișul este unul ce gravitează în jurul imaginii lui Eminescu din tinerețe, din nou jocul vizual și alte elemente estetice fiind realizate prin variația între caracterele cu care sunt tipărite literele.

Eminescu a fost o prezență constantă și în mediul liceal. Suita de evenimente intitulată Eminesciana și desfășurată în cadrul Festivalului Național „Cântarea României” la Brăila în luna mai 1987 propunea un colocviu Lui Eminescu, un medalion literar-muzical Eminescu – poet național și o expoziție intitulată Eminescu în universalitate constituită din colecția lui Dumitru Grumăzescu. Evenimentul a fost organizat de Comitetul de Cultură și Educație Socialistă din Brăila și Liceul Industrial nr. 2 din localitate. Din nou avem în plan central figura poetului național în tinerețe și numele său, afișul fiind încărcat cu diferite reprezentări stilistice ale titlului acestui eveniment: „Eminesciana”.

Catalogul afișelor Eminescu în perioada 1980-1988

Anul 1989: Centenarul Eminescu – UNESCO

Anul 1989 a reprezentat un an deosebit de important în istoria contemporană a României. Este anul în care regimul comunist a fost înlăturat de la putere, provocând o bucurie imensă în întreaga societate românească. Semnificația acestui an era de-altfel importantă pentru Partidul Comunist Român, urmând a fi sărbătorite următoarele: 45 de ani de la momentul 23 august 1944, 65 de ani de la adoptarea Legii Mârzescu și scoaterea în afara legii a Partidului Comunist din România, 15 ani de la instituirea de către Marea Adunare Națională a funcției de Președinte al României, 130 de ani de la Mica Unire, 40 de ani de la înființarea Uniunii Scriitorilor din România ș.a.

Între aceste sărbători cu scop clar propagandistic Centenarul Eminescu nu avea cum să treacă neobservat. În ceea ce privește aniversarea unui secol de la nașterea celui mai mare poet român, liderii comuniști au eșuat lamentabil forțând intelectualitatea și alte părți ale societății, care ar fi fost dispuse să se implice în astfel de acțiuni, să stea deoparte. În 1989 această situație nu s-a repetat și datorită faptului că acest moment a intrat în Calendarul internațional UNESCO.

UNESCO, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, reprezintă unul dintre cele mai importante organisme internaționale în acest domeniu. Activitatea acestui for are trei dimensiuni principale: cooperarea intelectuală, activitatea operațională și dezvoltarea funcției etice a vieții și activității intelectuale. Această organizație s-a constituit la Londra, în 1945, fiind una dintre instituțiile specializate reprezentative ale Organizației Națiunilor Unite, amintind aici doar Organizația pentru Alimentație și Agricultură (FAO) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS). România a aderat la acest organism la 26 iulie 1956 în cadrul celei de-a IX-a Sesiuni Generale a UNESCO de la New Delhi. Unul dintre principalele mijloace pentru îndiplinirea misiunii UNESCO este Institutul de Cooperare Intelectuală.

Printre principalele direcții de acțiune ale UNESCO trebuie menționat că acest for „nu a promovat niciodată o formă unică de cultură, ci dimpotrivă, a încurajat în fiecare țară și în fiecare regiune a lumii, dezvoltarea formelor culturale distincte și originale”, popularizând „valorile culturale ale tuturor țărilor” și sprjinind „libera circulație a ideilor prin cuvânt și prin imagine”. Biblioteconomia și documentarea sunt considerate în cadrul UNESCO ramuri ale informării, fiind tratate în mod complementar.

Consiliul Executiv al Organizației Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură a hotărât în cadrul celei de-a 129-a sesiuni, desfășurată la Paris la 6 iunie 1988, ca anul 1989 să fie dedicat comemorării lui Mihai Eminescu. Rezoluția Consiliului Executiv a fost adoptată „luând în considerare decizia autorităților Republicii Socialiste România de a comemora centenarul poetului național român Mihai Eminescu” și având în vedere „propunerea […] ca Mihai Eminescu să fie inclus printre personalităție internaționale”. Membrii Consiliului Executiv au ținut cont și de „faptul că operele poetului sunt o parte integrantă a moștenirii culturale mondiale” și în spiritul succesului „sărbătoririi nașterii lui George Enescu și participarea UNESCO la activitățile comemorative, în 1981”. Totodată, s-a luat „în considerare că celebrarea internațională a aniversărilor marilor personalități în lumea intelectuală și culturală constituie o contribuție importantă la afirmarea obiectivelor UNESCO referitoare la promovarea aprecierii mutuale a identității naționale și a valorilor culturale și la dezvoltarea înțelegerii și cooperării internaționale”.

Acest succes al culturii românești a fost exploatat pe măsură de autoritățile române, care și-au dat concursul în organizarea cât mai laborioasă a acestui centenar. Chiar în primul an de după Revoluție se considera că „dovada prestigiului de care se bucură opera eminesciană în contextul patrimoniului cultural universal este dată […] de hotărârea Comitetului Executiv UNESCO, […] rezoluție care a găsit un larg ecou în rândul tuturor membrilor acestui forum cultural internațional”. Articolul precizează și că „ar fi greu de cuprins, într-un asemenea cadru, amploarea manifestărilor ce au avut loc pe plan internațional consacrate omagierii și evidențierii personalității și interesul de care se bucură opera marelui nostru poet”.

Evenimentele organizate pe plan internațional în cadrul Centenarului Eminescu includ și următoarele țări: Italia, Japonia, Franța China, Algeria, Suedia, R.F. Germană, R.D. Germană, Anglia, Thailanda, Portugalia, Mozambic, Canada, Elveția, Finlanda, Ungaria, Iugoslavia, Brazilia, URSS, Albania, Cuba, Tunisia ș.a.

Majoritatea evenimentelor desfășurate în plan intern au avut structura celui desfășurat în cadrul Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga” din Ploiești cu ocazia zilelor acestei instituții, în perioada 20 – 26 martie 1989. Astfel, programul a fost grupat în patru parți. O primă parte a fost cea expozițională, menită „să pună în valoare ediții eminesciene din patrimoniul bibliotecii”. Cea de-a doua parte era constituită dintr-un colocviu, menit „să faciliteze pătrunderea mai avizată a publicului cititor în universul de creație al geniului național”. O a treia parte era de interes pentru bibliografia locală, în timp ce ultima secțiune era una literar-artistică, în baza creației eminesciene, participând de obicei actori de la trupa de teatru locală, elevi ai școlilor de artă din oraș/județ, precum și câțiva oameni de artă cunoscuți pe plan național.

Varietatea de manifestări desfășurate în cursul anului 1989 a demonstrat interesul și respectul acordat de poporul român, prin intermediul elitei sale culturale, subiectului Mihai Eminescu. Așadar, înainte de momentele din Decembrie 1989 putem să vorbim despre o unitate în rândul cărturarilor, o coeziune care a canalizat energiile acestora în vederea organizării acestor manifestări.

Am încercat în aceste pagini să reflectăm cele mai importante evenimente ale căror afișe le avem în colecția bibliotecii. Aceste afișe variază, de la o localitate la alta, de la instituție la instituție. Am putut observa diferențe în ceea ce privește modul de concepere a acestora. Am sesizat, când a fost cazul, limitările din punct de vedere tehnic. Trebuie însă să subliniem că toate aceste afișe trădează o stare de exuberanță culturală. Indiferent de mărimea evenimentelor, de complexitatea sau de resursele utilizate în vederea organizării lor, toate vorbesc despre același spirit. Toate demonstrează că Mihai Eminescu este într-adevăr poetul nemuritor din sufletul tuturor românilor. Personalitatea sa ne veghează pe tot parcursul vieții noastre, existând multiple vârste atunci când discutăm de descoperirea lui Eminescu. De la poeziile atotprezente în manualele din ciclul primar, proza filosofică din perioada liceului sau publicistica sa, greu de înțeles și la vârste mai înaintate fără un bagaj considerabil de cunoștințe, Eminescu ni se descoperă treptat, dar chiar și în urma lecturării operei sale, lasă mai multe mistere în urma sa.

Trebuie să înțelegem că orice obiect, gând sau idee închinată lui Eminescu are o certă valoare. Prețuirea marelui poet național nu trebuie să se realizeze neapărat prin pelerinaje la teii Eminescu din Blaj sau Iași, ori la casa memorială din Ipotești. Desigur, acestea reprezintă opriri obligatorii pe traseul oricărui turist, român sau de altă naționalitate, în tranzitul său prin România. Dar în același timp, un afiș Eminescu frumos lucrat și tipărit în condiții de excepție, reprezintă un omagiu la fel de important.

Spre deosebire de mare parte din autorii ce alcătuiesc panteonul scriitorilor români, personalitatea lui Mihai Eminescu are o aură mistică. Imaginile transmise prin cuvintele sale ar trebui să se reflecte și în arta vizuală care are subiectul Eminescu. Anul 1989 a reprezentat un moment de evoluție în această direcție, existând multe dovezi că s-au depus eforturi considerabile în acest sens. Amploarea evenimentelor din acel an a obligat la o anumită cadență a acesotra în anii următori. Însă această flacără a început treptat să se stingă, fapt vizibil și prin prisma afișelor. 1989 va rămâne un an extrem de important în istoria culturii românești, dintr-o serie de motive, Anul Centenar Eminescu fiind unul din cele mai importante.

Afișele Eminescu din anul 1989 stau mărturie acelor zile, în care cu adevărat Eminescu a coborât din nou printre noi…

Catalogul afișelor Eminescu în anul centenar 1989

Capitolul IV: Afișul Eminescu în perioada 1990-2001

Primii ani de democrație: deschiderea ideologică

Exuberanța libertății trăită de poporul român în Decembrie 1989 a dus la modificarea ireversibilă a unor domenii din societatea noastră. Dacă în ceea ce privește spiritul descătușarea după 45 de ani comunism a fost în general pozitivă, din punct de vedere material, cultura și educația a avut de suferit în primii ani de democrație. Vidul legislativ și cel politic a trebuit umplut în scurt timp, primii care s-au oferit să ajute fiind de regulă cei din eșaloanele inferioare ale puterii de dinainte de căderea vechiului regim.

S-a păstrat în continuare o birocratizare excesivă și o ierarhizare stufoasă, lucruri care au sugrumat treptat imboldul tinerilor artiști, compozitori, scriitori, oameni de cultură etc. Restrângerile de ordin financiar s-au observat primordial în bugetele instituțiilor de cultură, care au fost nevoite să își restrângă activitatea, paradoxal, în momentul care obținuseră libertatea de a se manifesta.

Ar fi totuși incorect să caracterizăm acești ani doar prin restrângeri financiare. Trebuie să menționăm și afluxul de cultură occidentală care a invadat tarabele și mințile tinerilor români, buimăciți după aceste prefaceri sociale extraordinare. Valorile autohtone au început să fie ignorate de o parte importantă a societății. Faptul că acestea au fost promovate de un regim care le-a pus pe picior de egalitate cu nulități ideologice, i-au condamnat parțial la uitare.

O altă caracteristică a primilor ani de libertate a fost înlăturarea cenzurii. Deși este o măsură cât se poate de normală, aceasta a venit într-un mod brusc după o jumătate de veac de represiune culturală și intelectuală cu grave repercursiuni asupra culturii românești. Prin urmare, trecerea bruscă de la un sistem de valori, la un altul, fie și doar în ceea ce privește exprimarea oficială a artiștilor, a reprezentat în suficiente cazuri un moment, sau chiar momente, de derapaj. În general, mediul artistic vizual a fost inundat de opere care se aflau la limita față de kitsch. Dacă înainte de 1989 kitsch-ul era practic instituționalizat prin cererea oficială de cultură de tip proletar de către Partidul Comunist Român, după 1989 acesta a apărut în principal din dorința artiștilor de a șoca, de a impresiona și de a-și demonstra nonconformismul. Este o atitudine logică, care nu poate fi blamată sau condamnată de către nimeni. Totuși, trebuie să recunoaștem și meritele celor care au reușit în acele zile tulburi să găsească echilibru și să plămădească opere artistice de o certă valoare.

Deschiderea ideologică prilejuită de primii ani de democrație a reprezentat un proces interesant pentru cei a căror profesie era la bază una umanistă. Societatea românească era într-o perioadă tulbure, o perioadă în care cetățenii erau activi și vocali, fiind convinși că părerea și cuvântul lor chiar contează. În aceste zile începe odiseea României postcomuniste, anii `90 reprezentând un capitol aparte în istoria acestei țări. Prin urmare, am considerat necesar ca un capitol al acestei lucrări să fie dedicat acestei perioade, încercând ca prin selecția realizată de noi să radiografiem cât mai bine afișul Eminescu și drumul său prin tranziția în care România a trecut vreme de mai bine de un sfert de veac.

Afișele Eminescu în perioada 1990-1999

Odată cu dobândirea democrației, în toate domeniile inclusiv în cultură, au avut loc schimbări semnificative. Populația avea dorința de a realiza uneori cu prea multă însuflețire acele lucruri care au fost cenzurate și interzise. În cultură s-a dorit o reînsuflețire, realizată parțial și printr-o colaborare strânsă cu românii din diaspora. În această perioadă, afișul încă mai avea un rol important în ceea ce privește promovarea evenimentelor, fapt pentru care vom asista la o deschidere fără restricții chiar și în exprimarea artistică. Evenimentele încep treptat să nu mai fie organizate într-un cadru instituționalizat, ultracentralizat, instituțiile de cultură preluând în plan local inițiativa.

Catalogul afișelor Eminescu în perioada 1990-1999

Anul 2000: Anul Eminescu

Intrarea în noul mileniu a reprezentat din punct de vedere cultural un moment unic în istoria României. Implinirea a 150 de ani de la nașterea poetului național român a însemnat momentul unor ample manifestări în toată țară. Dacă „centenarul Eminescu din anul 1989, a fost prilej de tot soiul de pelerinaje, recitaluri euforice și ediții înzorzonate”, în anul 2000 a existat un total alt mod de gândire. Se punea deja problema utilității unor astfel de evenimente, arătându-se, chiar imediat după 1990, că Eminescu cere „să-l iertăm de cuvinte mari”, întrucât el are nevoie „de ceva mai multă profunzime”, cea mai indicată modalitate de a-l prețui fiind cea de a cultiva poezia sa și de a-i (re)descoperi opera. Cultul pentru Eminescu a fost o bună perioadă redus la un „conformism tensionat”, apologeții poetului fiind de multe ori persoane lipsite de o lectură temeinică.

În opinia multor personalități din viața culturală anul 2000 prefigura o „ofensivă culturală românească fără precedent, organizată în jurul lui Eminescu”, fiind o oportunitate de a „marca, mai apăsat decât în alte dăți, prezența aici, la marginea Europei civilizate, a unei culturi solide și care merită să fie parte la concertul cultural european”. Pe lângă problemele financiare care au marcat acea perioadă menționăm și faptul că s-a cerut insistent „evitarea festivismului, boală care a marcat vreme de decenii întregi manifestările care l-au avut ca subiect pe Eminescu”, arătându-se că „prea puțini cititori în limba română îl mai citesc pe Eminescu astăzi, dar foarte mulți sunt cutremurați și gata să dea lacrimă atunci când vine vorba, la un pahar de vin, despre «luceafărul poeziei românești» și alte asemenea lucruri sensibile”. O altă amenințare sesizată de publicistul Cătălin Țîrlea în desfășurarea Anului Eminescu este dată de cei care „dintr-un elan de racordare la moda intelectuală de ultimă oră sau din snobismul de a aparține unei elite americanizate și fine, ar putea reacționa total nepotrivit” prin negarea valorii operei eminesciene. Totuși, atmosfera era una optimistă, editorialul acestuia încheindu-se cu speranța că „prin Eminescu și prin această extraordinară șansă pe care o oferă, simbolic, anul 2000, cultura română poate să-și pună o amprentă puternică pe harta spirituală a Europei”.

Într-un articol din România literară, acad. Nicolae Manolescu încearcă să pledeze pentru readucerea în atenția publică a poetului Mihai Eminescu, exclusiv prin prisma talentului și operei sale, considerând că „la 150 de ani de la naștere, Eminescu are dreptul de a fi din nou poet, și numai poet, adică de a fi citit pentru excepționala lui imaginație, pentru limba lui inimitabilă, deși mereu imitată, ca scop al pasiunii tuturor iubitorilor săi, și nu de a fi folosit ca instrument de către toți demagogii” .

Aceeași atitudine o are și poetul Ioan Moldovan care într-un articol din revista Familia punea problema modului în care este sărbătorit poetul național. Marile Aniversări, manifestările prin care clasa muncitoare îl omagiază pe poet se desfășoară în așa zisele locuri comune. Mecanismul declanșator al acestora „sub câmpul energiilor monotone ale acestuia” aduce în prim planul asistenței mai mulți vorbitori de o calitate precară. Directorul revistei Familia se înscrie în categoria celor care consideră că „cea mai cinstită cinstire a unui poet național și universal este, în gradație ascendentă, lectura, relectura, repetata lectură, lectura critică, studiul, studierea îndelungată și mereu argumentată interpretativ a operei sale”, restul fiind „o serbare populară, nedeie, picnic cu belșug de locuri comune asezonate, după caz, cu lăcrimări solemne, cu sfieli imitate, cu declamări, romanțe, cu lumini și cântări de baluri”. Poetul Ioan Moldovan considera că „nimeni nu va găsi modalitatea de a-l sărbători într-un unic mod pe Eminescu, și, că nu e astfel, e revelator pentru reverențele care i s-au adus în anul eminescian 2000 pentru că doruri vii și patimi multe vor cunoaște o ardere continuă”, punct de vedere pe care s-a demonstrat a fi adevărat.

Catalogul afișelor Eminescu în perioada 2000-2001

Capitolul V: Afișul Eminescu în perioada 2002 – 2015

Cultura și societatea românească în secolul XXI în raport cu Mihai Eminescu

Anul Eminescu a reprezentat cea mai importantă campanie de promovare a simbolului nostru național din ultimele două decenii. Așa cum am precizat mai sus, în ciuda diferențelor de optică în ceea ce privește modul în care urma să se desfășoare omagierea, varietatea și calitatea evenimentelor nu au avut de suferit. În definitiv, s-a ajuns la un consens, întocmai precum juristul și dramaturgul bihorean Pașcu Balaci menționa într-un articol din ziarul local Crișana: „Eminescu nu este numai cel mai mare poet al neamului românesc, dar și cel mai strălucit și omnipotent ambasador al României în lume […] Eminescu a fost și va fi indiferent de regimul politic al României – ambasadorul infatigabil și inamovibil, persuasiv și irezistibil al întregului spațiu carpato-danubiano-pontic”, fapt demonstrat prin amploarea la nivel internațional a evenimentelor aniversare sau comemorative.

În discursul cultural cotidian putem semnala și prezența unor intelectuali care ar dori să îi atribuie un rol marginal lui Mihai Eminescu. În contextul unui proces de integrare în Uniunea Europeană, Horia-Roman Patapievici considera că „Eminescu nu mai e la modă […] Dacă ne gândim că doar cu 20 de ani în urmă Eminescu mai era încă “omul deplin al culturii române” – acum, noțiunile înseși de ‘deplin’ și de ‘cultură’ au devenit suspecte din punct de vedere politic –, înțelegem amploarea prăbușirii cotei lui Eminescu la bursa valorilor proclamate la lumina zilei.”. Același Patapievici considera că dimensiunea de poet național a lui Eminescu „nu mai poate supraviețui, deoarece noi ieșim azi din zodia naționalului. Poet canonic Eminescu nu mai poate fi, deoarece revoluția sociologică din învățământul superior care a avut loc după 1990 a adus la putere studioși care fac alergie la auzul cuvântului canon și manifestă tendința să pună mâna pe revolver când aud cuvântul tradiție.”.

Divergențele de acest fel dintre intelectualii români s-au propagat într-o mică măsură în conștiința oamenilor de rând. Personalitatea lui Mihai Eminescu a continuat să fie celebrată în momentele cheie ale anului: 15 ianuarie și 15 iunie. Numărul evenimentelor a scăzut în general, iar pasiunea pentru subiectul Eminescu s-a mai estompat. Importanța premiilor acordate în memoria poetului națională a rămas însă constantă.

Afișele Zilelor „Eminescu” reprezintă probabil cel mai bun exemplu în acest sens. Ajuns la cea de-a XLVII-a ediție, acest festival cultural are loc anual la Botoșani, în preajma zilei de 15 iunie. Încă de la prima ediție, desfășurată în 1969, organizatorii au încercat să reunească cele mai importante nume ale culturii și artei românești sub zodia poetului nepreche. În dorința de a premia și de a promova cei mai buni reprezentanți ai acestor domenii, s-a simțit nevoia de a alătura acestui demers și o competiție. Astfel a apărut Concursul Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul…”, ajuns în acest an la cea de-a XXXIV-a ediție și considerat a fi „cel mai important premiu literar din România”. De-a lungul anilor, printre cei care au câștigat această distincție se numără și Alexandru Balaci, Victor Eftimiu, Demostene Botez, Gheorghe Eminovici (nepotul poetului), eminescologi precum Augustin Z. N. Pop, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Dumitru Vatamaniuc, Mihai Drăgan, D. Irimia, I.D. Marin, Amita Bhose, V.G: Nichita, critici și istorici literari precum Alexandru Husar, I.C. Chițimia, Gavril Istrate, Vasile Netea, Constantin Ciopraga, Mircea Vaida, I.D. Lăudat, G. I. Tohăneanu, Ovidiu Papadima și mulți alții. Scriitori precum George Lesnea, Petru Vintilă, D. Popescu, Laurențiu Fulga, Dragoș Vicol, Radu Cârneci, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Paul Anghel, George Bălăiță, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu, Ion Bradu și Cezar Baltag au primit la rândul lor această distincție. În anul 2015 câștigătorul premiului s-a bucurat de obținerea titlului de cetățean de onoare al orașului Botoșani și de un premiu consistent în valoare de 20.000 lei, fapt ce atestă respectul autorităților locale față de acest eveniment prestigios.

Tot la Botoșani începând din anul 2002, editoarea Elena Condrei a pus bazele unei instituții de prestigiu care să prețuiască cei mai importanți eminescologi, acei oameni care canalizează toate resursele în a-l înțelege și a-l dărui oamenilor de rând pe Mihai Eminescu. Prin intermediul editurii pe care o conduce a ăncercat să diversifice categoriile celor premiați. Recunoașterea unor asemenea demersuri se realizează începând cu 2002 prin intermediul Premiilor Eminescu „Teiul de Aur” și „Teiul de Argint”, oferite, scriitorilor, criticilor literari, artiștilor plastici și colecționarilor. An de an, la 15 iunie, aceste premii reunesc oameni de mare calitate în jurul a ceea ce putem numi fără tăgadă, spiritul lui Eminescu.

Ziua de 15 ianuarie a dobândit o importanță deosebită în ultimii ani. Pe 15 iunie 2010, academicianul Eugen Simion ține un discurs cu ocazia manifestărilor desfășurate la Botoșani în care face un apel căre Parlamentul României să declare 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale. Acest lucru se va întâmpla în toamna aceluiași an când plenul Senatului (6 septembrie 2010) și cel al Camerei Deputaților (16 noiembrie 2010) vor adopta Legea nr. 238/2010 în acest sens. Acad. Eugen Simion declara imediat după adoptarea acestei legi că „primesc cu bucurie vestea promulgării acestei legi, […] Orice națiune trebuie să își celebreze cultura. Ziua de naștere a lui Eminescu e cea mai potrivită pentru celebrarea culturii naționale”.Potrivit proiectului, Guvernul României, prin intermediul Ministerului Culturii, va sprijini material și financiar organizarea de manifestări publice și alte evenimente în scopul promovării culturii românești. Ministrul Culturii și Cultelor la acea vreme, Kelemen Hunor, a transmis un mesaj deosebit cu această ocazie, declarând că „împinirea omului se face în cultură și prin cultură și, în România europeană de astăyi, cultura trebuie să fie asumată ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului […] Fie, deci, ca această Zi a Culturii Naționale să ne aproprie, pe toți cetățenii României, în înțelegere și recunoaștere. Fie ca Ziua Culturii Naționale să fie o zi a bucuriei, pentru că, așa cum spune Poetul, ar fi păcat ca să se lepede clipa cea mai repede ce ni s-a dat”. Același ministru considera că „legea prin care s-a instituit această sărbătoare a oficializat, de fapt, o realitate: pentru toți românii, aniversarea lui Mihai Eminescu era, de mult, piatra albă care marca, în calendar, reverența în fața a ceea ce este bun, frumos și nobil”.

Legea nr. 238/2010 conține trei articole, art. 2, alin (1) statuând că „autoritățile administrației publice centrale și locale sprijină material și financiar organizarea de manifestări cultural-artistice și de acțiuni social-culturale dedicate sărbătoririi acestei zile”, lucru care vine să încurajeze organizarea unor manifestări de acest fel. Mai mult, art. 3 prevede ca „Societatea Română de Televiziune și Societatea Română de Radiodifuziune vor realiza și vor include în programele lor emisiuni dedicate acestei zile”. Prin urmare, Ziua Culturii Naționale are toate premisele legislative pentru a fi sărbătorită la adevărata sa importanță.

De-altfel, prima ediție a Zilei Culturii Naționale a fost celebrată cu fast de către Academia Română în cadrul unui eveniment intitulat Ziua lui Mihai Eminescu – Ziua Culturii Naționale, chiar dacă deputatul Victor Socaciu, unul dintre inițiatorii acestui proiect se arăta dezamăgit de faptul că „la nivelul întregii țări ar fi trebuit să existe o fierbere privind pregătirea manifestărilor ocazionate de celebrarea acestei zile”.

În ceea ce privește afișele Eminescu trebuie să remarcăm o tot mai mare acuratețe în realizarea acestora odată cu progresul tehnologic. Din punct de vedere estetic acestea cunosc noi dimensiuni. În pofida micșorării numărului de exemplare tipărite, acestea sunt tot mai mult distribuite în mediul virtual prin felurite modalități. Prin urmare, păstrarea și conservarea acestora se realizează mai ușor prin intermediul procesului de digitizare.

Catalogul afișelor Eminescu din perioada 2002-2015 pe care urmează să îl prezentăm în rândurile de mai jos este unul sintetic și își propune să ilustreze în primul rând multitudinea de evenimente și diversitatea geografică lor pentru omagierea personalității marelui poet. Informațiile sunt redate succint, considerând important să prezentăm cât mai multe exemplare din cele deținute de Biblioteca Universității din Oradea.