CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE ADOPȚIEI
EXPERTIZA SOCIALĂ A METODOLOGIEI PROCESULUI DE ADOPȚIE
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE ADOPȚIEI
I.1. Delimitări conceptual – legislative
I.2. Contextul legislativ al adopției. Scurt istoric și evaluare comparativă
I.3. Fundamentele teoretice
I.3.1. Teoria sistemică
I.3.2. Teoria ecologica
I.3.3. Teoria atașamentului
1.4. Metodologia și procedura adopție
CAPITOLUL II. EXPERTIZA SOCIALĂ A ADOPȚIEI
II.1. Principii metodologice și metode de cercetare
II.2. Analiza calitativă a procedurii de adopție. Studiu de caz
II.3. Studiile post-factum cu privire la rezultatul adopției
II.4. Analiza SWOT a adopției – formă finală de protecție a copilului
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Motto: Adopția este un angajament complex și de succes al familiei, peste tot în lume.
[37, P.115]
Actualitatea cercetării
Adopția reprezintă, fără doar și poate, unul dintre cele mai actuale și mai controversate fenomene ale dreptului contemporan. Adopția este un fenomen complex, sociologic și juridic și totodată un mijloc pentru solutionarea problemelor familiale ale copilului rămas fără îngrijirea părintească, dar la r]ndul său, poate fi în aceeasi masură și o sursă de probleme familiale și sociale, dacă drepturile celor implicati în procesul de adoptie si, mai ales, dacă drepturile fundamentale și interesul copilului nu sunt respectate.
Pentru că adopția reprezintă, solutia ideală pentru copilul institutionalizat, aceasta a devenit un fenomen international ce a căpătat nu numai atentia autoritătilor nationale, ci și pe aceea a organismelor internationale. În ultimii ani s-a acordat o atentie deosebită necesitătii dezvoltării unui sistem coerent de protectie a copilului aflat în dificultate, accentul fiind pus pe rolul prioritar al familiei în cresterea și educarea copiilor.
Cele mai importante măsuri de protectie a copilului aflat în situatii de risc sunt o serie de alternative la institutionalizare și anume:
– plasamentul copilului unei familii sau persoane care consimte la aceasta și care prezintă conditii materiale și garantii morale pentru a creste și educa un copil;
– plasamentul copilului în regim de urgentă;
– incredintarea copilului în vederea adoptiei
Ultima solutie de ocrotire a copilului, adopția, este considerată ca fiind o solutie definitivă pentru copilul care din diferite motive nu poate locui cu familia biologică. Adopția a fost concepută dintotdeauna ca având scop familial, acela al intemeierii familiei adoptive în care adoptatul să găsească conditii afective și de crestere, educare și pregătire profesională, dragoste, căldură și armonia vietii de familie, precum și conditii materiale necesare existentei sale, iar cel care adoptă să-si poată satisface dorinta de a fi părinte.
Unul dintre elementele principale pe care le aduce legea privind regimul juridic al adoptiei este și prezentarea etapelor prin care se ajunge la finalitatea procesului de adoptie, cu alte cuvinte legea prezintă toate substructurile care trebuie indeplinite pentru ca un copil să fie adoptat: aspecte care privesc copilul și aspecte care se referă la persoana sau familia adoptatoare.
Conform raportului annual 2013, al MMPSC, în scopul racordării prevederilor Hotărîrii Guvernului nr. 560 din 25 iulie 2011 „Pentru instituirea Consiliului Consultativ pentru Adopții Internaționale și aprobare a Regulamentului de activitate al acestuia” și a Hotărîrii Guvernului nr. 550 din 22.07.2011” Pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de acreditare și modul de funcționare a organizațiilor străine cu atribuții în domeniul adopției internaționale în Republica Moldova și a listei serviciilor și activităților pe care le pot desfășura în domeniul adopției internaționale” la prevederile Legii nr. 99 din 28 mai 2010 privind regimul juridic al adopției, a fost elaborată și aprobată Hotărîrea Guvernului nr. 908 din 15.11.2013 pentru modificarea și completarea unor hotărîri ale Guvernului [41].
Totodată, în scopul evitării unor conflicte de interese din cauza participării procurorului în cadrul ședințelor instanțelor de judecată privind încuviințarea adopțiilor, în condițiile prevederilor Legii nr. 99 din 28 mai 2010 privind regimul juridic al adopției, Procuratura Generală și-a retras calitatea de membru al Consiliului Consultativ pentru Adopții.
Pe parcursul anului 2013 au fost convocate 7 ședințe ale Consiliului Consultativ pentru Adopții în cadrul cărora au fost examinate 14 cazuri de potrivire prealabilă a adoptatorilor selectați cu copiii adoptabili, eligibili pentru adopție internațională și în 4 cazuri a fost examinată oportunitatea separării fraților prin adopție națională sau internațională. În anul 2013 a fost acreditată 1 organizație străină cu atribuții în domeniul adopției internaționale din Belgia și a fost prelungită acreditarea a 24 organizații străine cu atribuții în domeniul adopției inter naționale în Republica Moldova, astfel, în total în anul 2013 au activat 25 organizații cu atribuții în domeniul adopției internaționale din următoarele țări: Italia –11, SUA –9, Spania –2, Israel –1, Elveția -1 și Belgia -1. Conform datelor din Registrul de stat al adopțiilor în conformitate cu procedura prevăzută în Legea privind regimul juridic al adopției, în anul 2013 a fost stabilit statutul de copil adoptabil pentru 139 copii. De asemenea, au fost luați în evidență 176 adoptatori naționali. În anul 2013 de către instanțele de judecată au fost încuviințate și ulterior incluse în Registrul de stat al adopțiilor, 99 adopții naționale. Conform procedu rii de adopție internațională, în anul 2013 au fost adoptați 4 copii, țările de destinație fiind Italia și Spania. De asemenea, de menționat că pe parcursul anului 2013 au fost depuse la Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei 16 cereri pentru adopția copiilor cetățeni ai Republicii Moldova din partea adoptatorilor cetățeni străini. În total, la sfîrșitul anului 2013 în evidența Ministerului se aflau 49 cereri ale adoptatorilor străini [41].
Deoarece este bine cunoscut faptul că mediul familial reprezintă cadrul cel mai potrivit pentru ca un copil să poată creste și să se poată dezvolta corespunzător varstei biologice, am analizat în cadrul cercetării mele, una dintre metodele cele mai potrivite de protectie a copilului aflat în dificultate și anume adopția.
Există adesea situatii în care părintii nu isi mai pot creste, ingrijii sau educa proprii copii sau cazuri în care acestia sunt decăzuti din drepturile părintesti. Atunci respectivii copii fie sunt institutionalizati și apoi adoptati de o noua familie. Adopția este considerată ca fiind o solutie definitivă pentru copilul care din motivele mentionate mai sus nu poate locui cu familia biologică, concepută dintotdeauna ca avand un scop familial, și anume acela de a găsi o familie adoptatoare în care copilul să găsească toate conditiile afective, de crestere, de educare, dragoste și caldură precum și conditiile materiale necesare bunei cresteri. Pe langă acestea și cel care adoptă trebuie să vrea și să poată să-si satisfacă dorinta firească de a fi părinte și de a-si reintregi familia [32].
Adopția este o solutie definitivă pentru copilul care, din diverse motive, nu poate locui impreună cu familia biologică, dar se are în vedere, potrivit legii adoptiei în vigoare, principiul interesului superior al copilului.
Problema investigației: Problema cercetării rezidă în determinarea eficațității metodologiei adoptiei.
Obiectul cercetării: reprezintă procesul de adopție și metodologia acestuia
Scopul cercetării: evaluarea metodologiei provesului de adopție și studierea importantei adoptiei copiilor, ca o alternativa la institutionalizarea acestora și ca masură de protectie definitivă.
Obiectivele investigației:
Pentru atingerea obiectivelor generale trebuie urmărite mai multe obiective particulare sau specifice, acestea din urma avand legatură directă cu domeniul cercetării pe care dorim sa o realizăm.
In realizarea cercetarii mele pentru a evidentia fenomenul adoptiei copiilor am urmarit un obiectiv general și mai multe obiective specifice. Am considerat ca acestea din urma sunt cele mai potrivite pentru descrierea fenomenului adoptiei și pentru evidentierea efectelor pozitive pe care acesta le are asupra copilului din toate punctele de vedere.
Obiective pentru analiza secundara:
– Descrierea fenomenului adoptiei în contextul legislației Republicii Moldova
– Analiza fenomenului adoptiei și evidentierea punctelor slabe ale acestuia
– Identificarea unor masuri de remediere a dificultatilor procesului adoptiei
Obiective specifice pentru studiile de caz:
– Perceptia familiilor adoptatoare asupra procesului adoptiei
– Analiza relatiilor de familie, a dificultatilor cu care se confrunta familiile adoptatoare în proesul de adopție
– Analiza situatiei în care este pus copilul adoptat în urma procesului de „infiere”
Ipotezele cercetării:
In desfasurarea oricarui proiect de cercetare ipotezele au un rol vital, ele pornind de la cunostintele anterioare cercetarii pe care le detinem despre fenomenul cercetat.
Considerăm ca urmatoarele ipoteze sunt cele mai potrivite pentru explicarea și prezentarea fenomenului de adoptie:
Atunci cand un copil traieste și se dezvoltă în mijlocul unei familii, atunci evolutia biologica și sociala este una specifica varstei lui. Daca sunt cunoscute punctele slabe ale sistemului de protectie al copilului și legislatiei în vigoare referitoare la adoptie, atunci acestea se pot remedia sau imbunatatii și prin urmare se pot evita urmarile nedorite ale adoptiei (abuzul fizic, psihic, sexual, traficul de copii, maltratarea, discriminarea, etc.).
2. Daca ar exista o institutie specializata în adoptii, atunci dificultatile de natura administrativ-birocratica legate de procesul de adoptie nu ar mai ingreuna procesul în sine.
3. Daca relatia parintilor cu copilul adoptat este una reusita, atunci perceptia asupra adoptiei tinde sa fie una pozitiva, iar daca sunt probleme de integrare a acestuia în familie atunci perceptia tinde sa fie una negativa.
Baza conceptuală a cercetării:
Baza conceptual a cercetării este definitivată prin teoriile de bază a asistenteți sociale: teoria sistemică și ecosistemică care reflecata interrelația dintre mai multe subsiteme, care sunt întro schimbare și conectare continuă, elaborată de Ludwigvon Bertalanffy și Bronfenbrenner [apud 10, p.45]
O altă teorie care a alcătuit baza conceptuală a tezei de master este teoria atașamentului elaborată de Bowlby [apud 40]. Prin atașament întelegem o legătură emoțională din cadrul unei relații bazată pe schimbul de confort, atenție și placere.
De aasemeni în teză au fost expuse un șir de studii realizate de A. Munteanu, D. Brodyinsky.
Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:
Studiu de caz;
Analiza SWOT;
Analiza documentelor;
Cazurile alese în vederea studiului au fost selectate dupa metoda bulgarelui de zapada. Am pornit de la o familie care s-a confruntat cu „problema” adoptiei și le-am cerut membrilor acesteia informatii despre alte familii în aceeasi situatie pentru a putea analiza și cazurile lor.
Instrumentele folosite au fost ghidul de interviu. Am folosit de asemena și analiza documentelor relevante despre procesul de adoptie pe care au fost furnizate de subiecti, sau au fost incluse în dosale familiilor adoptatoare.
Etapele investigației:
Studiul a fost realizat pe parcursul anului de studii 2014-2015, cumulînd trei etape de cercetare:
Documentarea bibliografică asupra fenomenului studiat;
Evaluarea și intervievarea famiilor adoptatoare, doritoare să participle la studiu;
Elaborarea tezei de masterat;
Baza experimentală a cercetării:
Pentru realizarea acestui proiect de cercetare, am considerat ca universul cercetarii este format din categoria familiilor care din anume motive a decis să își asume responsabilitatea pentru educarea și îngrijirea copiilor care, din diverse motive nu pot fi crescuti și eduubiecti, sau au fost incluse în dosale familiilor adoptatoare.
Etapele investigației:
Studiul a fost realizat pe parcursul anului de studii 2014-2015, cumulînd trei etape de cercetare:
Documentarea bibliografică asupra fenomenului studiat;
Evaluarea și intervievarea famiilor adoptatoare, doritoare să participle la studiu;
Elaborarea tezei de masterat;
Baza experimentală a cercetării:
Pentru realizarea acestui proiect de cercetare, am considerat ca universul cercetarii este format din categoria familiilor care din anume motive a decis să își asume responsabilitatea pentru educarea și îngrijirea copiilor care, din diverse motive nu pot fi crescuti și educați de părinții naturali – familiile adoptatoare. Eșantionul de cercetare a fost alcătuit din mai multe cupluri care au adoptat cu copil, și care au beneficiat de sprijin psihosocial pe întreg prosecul adopției.
Unitatile de analiza folosite pentru studierea fenomenului adoptiei, spre atingerea obiectivelor propuse sunt:
– copii ai caror parinti biologici nu pot sa ii creasca pana la varsta majoratului din diverse motive, sau nu vor sau au decedat;
– familiile adoptive;
Termeni-cheie: adopție, adoptator, copil adoptabil, teorie sistemică, atașament,
CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE ADOPȚIEI
I.1. Delimitări conceptual – legislative
Adopția s-a născut din nevoia socială de a ocroti copilul și în afara legăturilor de sînge. În prezent adopția națională și cea internațională în Republica Moldova este reglementată prin Legea Nr. 99 din 28.05.2010, care a intrat în vigoare din 30.01.2011.
Este necesar a explică unele concepte ca: adopția, adoptat, adoptator, familie adoptatoare, adopție națională, adopție internațională, atestat, copil, familie, familie extinsă, care să ne permită înțelegerea și aprofundarea abordării problematicii adopției. În înțelesul prezenței Legi privind regimul juridic al adopției termenii și expresiile de mai sus au următoarele semnificații [56]:
adoptie – este forma specială de protecție, aplicată în interesul superior al copilului, prin care se stabilește filiația între copilul adoptat și adoptator, precum și legăturile de rudenie între copilul adoptat și rudele adoptatorului;
adopție națională – adopție în care atît copilul adoptat cat și adoptatorul sau familia adoptatoare au domiciliul în Republica Moldova;
adopție internațională – adopție în care copilul adoptat are domiciliul în Republica Moldova, iar adoptatorul sau familia adoptatoare au domiciliul în străinătate ori adopție în care copilul adoptat are domiciliul în străinătate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare au domiciliul în republica Moldova
copil adoptabil – copil luat la evidență în scopul adopției care întrunește toate condițiile prevăzute de prezenta lege în vederea încuviintării adopției;
adoptator-persoană sau familia care a depus cerere de adopție și care a fost luată la evidență de autoritățile competente în domeniul adopției, în condițiile Legii Nr.99;
atestat de adoptator – act eliberat adoptatorului, în condițiile prezentei legi, care face dovada capacității de adopție, rezultată din îndeplinirea garanțiilor morale și a condițiilor materiale necesare dezvoltării multilaterale și armonioase a copilului prin adopție;
manager de caz – specialist din secția/ direcția sistența socială și protecție a familiei, din Direcția municipală pentru protecția drepturilor copilului Chișinău sau din instituția socială în care este plasat copilul, responsabil de elaborarea și implimentarea planului individualizat de asistență a copilului;
părinte adoptiv/ părinți adoptivi – persoană sau familie care a adoptat copilul în condițiile prezentei legi;
permis de vizită – permisiune scrisă, eliberată adoptatorului în procesul de potrivire pentru a vizita copilul în scopul unei eventuale adopții;
potrivire a adoptatorului – procedură de selectare a adoptatorului pentru copilul adoptabil, ținînduse cont de vîrsta copilului și a adoptatorului, de necesitățile copilului și de posibilitățile familiei de a le satisface, de particularitățile psihologice și medicale ale copilului, de recomandările autorității competente în domeniul adopției și ale instituției de plasament al copilului;
I.2. Contextul legislativ al adopției. Scurt istoric și evaluare comparativă
Inițial reglementarea legislativă privind adopția a fost expusă de Codul familiei, în Titlul V EDUCAȚIA COPIILOR RĂMAȘI FĂRĂ OCROTIRE PĂRINTEASCĂ.
Prin această reglementare, termenul de adopție era înlocuit cu acela de înfiere, iar încuviințarea adoției copilului se face de către instanța judecătorească la cererea persoanelor care solicită adopția. Includerea adopției în Codul familiei era justificată și de necesitatea existenței unei corelări între normele privitoare la adopție și cele care reglementează alte instituții din această ramură, anume: filiatia, obligația de întreținere etc., care sunt cuprinse în același act legislativ.
Datorită evoluției legislației și nevoii practice de a proteja în mod deosebit copilul care urmează a fi adoptat, acestei instituții i-au fost consacrate acte normative speciale. Începind cu ianuarie 2011 intră în vigoare Legea Nr. 99 Privind regimul juridic al adopției.
Cele mai importante elemente de noutate cuprinse în această ordonanța sunt:
statustul de copil adoptabil este stabilit după epuizarea tuturor măsurilor de reintegrare în familia biologică ori extinsă, a copilului orfan sau a copilului rămas fără îngrijirea părintească [art. 20];
potrivirea adoptatorului: după ce a fost stabilit statutul copilului, autoritatea teritorială de la domiciliul copilului întreprinde măsuri de selectare a adoptatorului potrivit pentru copilul adoptabil, ținînd cont de interesul superior al opilului și de cererea adoptatorului [art. 27];
introducerea unor cerințe suplimentare pentru adopțiile naționale și internaționale și crearea unor sisteme intermediare temporare –încredințarea copilului în vederea adopției;
adoptatorul selectat primește permis de vizită din partea autorității teritoriale de la domiciliul copilului. Dacă după un teren de 30 zile din data eliberării permisului de vizită, adoptatorul nu acceptă potrivirea cu copilul adoptabil, se face o mențiune care se semnează de adoptator [art. 28];
Acest act normativ a încercat alinierea legislației interne la legislatiile internaționale în materie, însă, în practică s-a dovedit că nu cuprindea garanții suficiențe ca adopția,în special cea internațională,să se facă avandu-se în vedere interesul superior al copilului, astfel încât s-a impus modificarea de substanță a acestei reglementări.
Legea nr. 99/2011, aduce o serie de elemente noi ca de exemplu:
valorizarea părintelui, a familiei, prin aceea că părinții sunt consiliați cu privire la efectele adopției,la faptul că rudele pînă la gradul IV sunt identificate și întrebate cu privire la intenția pe care o au față de copil;
planului individual de protecție pentru copil, poate avea că finalitate deschiderea procedurii de adopție
încredințarea în vederea adopției și încuviințarea adopției sunt de competență instanței de judecată.
Legislația românească privind adopțiile este mai permisiva decât în alte țări europene. Procedurile privind adopția sunt mai scurte, iar restricții privind vârstă maximă a părinților adoptatori nu există, arată un studiu al Oficiului Român pentru Adopții (ORĂ) realizat în anul 2008. Acesta a analizat legislatiile în vigoare în Marea Britanie, Irlanda, Cehia, Danemarca, Austria, Germania, Italia și Olanda. Studiul pune foarte bine în evidența faptul că procedurile privind adopția sunt la fel peste tot, chiar dacă instituțiile care iau deciziile sunt diferite.
Astfel, vârstă copiilor care pot fi adoptați este, în majoritatea statelor, sub 18 ani, cu excepția Olandei, unde adopția se poate realiză până când persoană înfiata împlinește 21 de ani. În privință limitelor vârstei minime pe care trebuie să o aibă un copil pentru încuviințarea adopției, acolo unde ele există, acestea sunt legate de momentul la care părinții naturali pot să-și exprime consimțământul la adopție [20].
Criteriile după care se face evaluarea și atestarea potentialilor părinți adoptivi sunt relativ comune pentru toate țările analizate, mai arată studiul. În schimb, variază foarte mult condițiile impuse adoptatorilor. În Republica Moldova, de altfel ca și în România pot adopta atât persoanele singure, cât și cuplurile căsătorite, fără să existe limite maxime de vârstă pentru adoptatori, că în celelalte state cuprinse în studiu. Spre exemplu, Austria are cea mai ridicată vârstă minima pe care trebuie să o aibă părinții adoptatori (28 de ani mamă și 30 de ani tată), iar în Olanda pot luă un copil în adopție doar persoanele care nu au împlinit 40 de ani.
I.3. Fundamentele teoretice
I.3.1. Teoria sistemică
Integrarea multiplelor sisteme ale familiei înseamnă a recunoaște
faptul că copilul adoptat este o combinație de gene, pe care le-a primit de la familia biologică, și de talente, abilități și valori pe care le-a primit de la familia adoptivă.
[37, p. 116]
Sistemele cu care lucrează asistenții sociali pot cuprinde, de la un singur element din procesele interne ale unui individ până la întreaga populație umană. Asistenții sociali generaliști trebuie să își dezvolte abilitățile și valorile necesare de a înțelege, a sprijini și a schimba comportamentele diverselor tipuri de sisteme umane, întrucât potențialii clienți, ținte ale schimbării, pot face parte din orice nivel.
Din punct de vedere tehnic, un sistem este „un întreg organizat, format din componente care interacționează în mod diferit față de interacțiunea lor cu alte entități și care rezistă o perioadă de timp". Mai simplu, un sistem social este o structură în care interacționează persoane interdependente. Grupurile de oameni sunt identificate ca sisteme pentru că interacționează între ele într-un mod determinabil sau sunt asociate datorită unor atribute comune [10].
Figura 1. Abordarea sistemică “In Family”
Abordarea sistemică permite abordarea familiei ca un sistem intergru, în care fiecare membru este privit ca niște subsiteme separate, separate care interacționează intre ele, stabilind relații, elaborînd norme, avînd aceleași valori. La rîndul său familia alcătuește un mediu în care crește și se dezvoltă copilul.
Un model de relații sau caracteristici comune separă un grup de celelalte grupuri din mediul respectiv. Această definiție a sistemului include grupuri extrem de diferite, precum o bandă de stradă, o grupă de cercetași, rezidenții unui centru de asistență, angajații unei corporații sau asistenții sociali. Acestea și toate celelalte sisteme sociale, mai mici sau mai mari, au caracteristici comune.
Orice sistem social este un holon. Asta înseamnă că fiecare sistem face parte dintr-un sistem mai mare și, în același timp, este compus din sisteme mai mici. O familie este un sistem social reprezentând doar o parte din supra-sistemul vecinătății în care locuiește familia respectivă. Copiii și părinții din aceeași familie constituie, de asemenea, sisteme separate în contextul sistemului familial mai larg. Toate aceste sisteme – copii, părinți, familie, vecinătate – sunt holoane care au proprietăți sistemice commune [11].
Pentru a clarifica ideea sistemelor încadrate în alte sisteme, definim două concepte importante: subsistem și mediu. Sistemele mai mici care fac parte dintr-un sistem sunt subsisteme. Copiii și părinții reprezintă subsistemele sistemului familial mai larg. în mod similar, fiecare individ dintr-o familie este un subsistem. Invers, sistemul mai larg care include un alt sistem social este mediul acelui sistem. Mediul influențează și asigură contextul pentru funcționarea sistemului. Vecinătatea este un exemplu de mediu social pentru un sistem familial. Lărgind imaginea, comunitatea este mediul social atât pentru vecinătăți, cât și pentru familii
Figura 2. Abordarea sistemică “Out Family”
Chear dacă familia poate fi un sistem în care fiecare membru al ei reprezintă un subsistem, o altă fațetă a teoriei sistemice ne arată că familia poate fi un subsistem al unui mediu. Familia este un subsitem al unui mediu, în care poate spă se regăsească vecinii, organizațiile cu care relaționează familia, actorii social și în final comunitatea din care face parte familia.
Toate sistemele au subsisteme și medii, în realitate, toate sistemele sunt subsisteme și, în același timp, medii. De exemplu, o familie este un sistem în sine, dar, dacă schimbăm optica, această familie este, de asemenea, mediu pentru copiii care fac parte din ea. Dintr-o altă perspectivă, familia devine un subsistem al vecinătății în care trăiește. Includerea unui sistem în categoriile „subsisteme", „sisteme", respectiv „medii" este relativă, ea depinzând de punctul din care privim [10].
Asistentul social definește un anumit sistem ca mediu sau ca subsistem în funcție de sistemul pe care îl identifică ca sistem focal (central), sau sistemul care este ținta analizei.
Modul în care sunt dispuși indivizii și subsistemele din cadrul unui sistem reprezintă structura sistemului. Structura nu este vizibilă efectiv; o distingem observând două variabile ce caracterizează aranjamentele structurale ale oricărui sistem: închiderea și puterea, închiderea denotă natura închisă sau deschisă a granițelor sistemului, în timp ce distribuția puterii constituie ierarhia sistemului.
Granițele delimitează sistemele. Cu alte cuvinte, granițele fac diferența dintre interiorul unui sistem și mediul său. Granițele sistemelor umane nu sunt vizibile precum granițele dintre două proprietăți. Granițele variază ca permeabilitate sau număr permis de tranzacții între sisteme. Să facem o analogie cu un gard. Dacă acesta nu este înalt și include multe porți, sistemul și granițele sale sunt „deschise". Sistemele deschise interacționează frecvent și fac schimburi de resurse cu mediul lor. Dacă avem de-a face cu un gard înalt, de piatră, fără intrări sau ieșiri, sistemul și granițele sale sunt „închise"., Neavând acces la mediu, sistemele închise trebuie să își acopere toate necesitățile folosind resursele proprii. Având acces limitat la resurse suplimentare, sistemele închise își pot epuiza resursele proprii [21].
Granițele fac diferența și între diverse persoane dintr-un anumit sistem. Granițele interne, existente între indivizii sau subgrupurile din cadrul unui sistem mai larg, definesc subsistemele. La fel ca granițele ce definesc sistemele, granițele subsistemelor variază de la deschise la închise. Nivelul de apropiere din cadrul unui sistem este un element semnificativ pentru înțelegerea structurii sistemului.
Ierarhia indică indivizii sau subsistemele dintr-un anumit sistem care au un statut, privilegii și putere. De obicei, ierarhia arată conducătorii în sistemele de afaceri și organizaționale. Ierarhia sistemelor organizaționale formale poate fi definită analizând organigramele, procedurile formale și funcțiile precum președinte, director sau supraveghetor. Descrierea ierarhiei altor sisteme poate fi ceva mai dificilă. Deși titlurile de genul „mamă", „tată" sau „șef al bandei" oferă indicii despre putere și control în cadrul sistemului, este posibil ca ele să nu reflecte întocmai distribuția puterii. Observarea actorului de decizie sau a inițiatorului acțiunilor oferă o imagine mai exactă asupra ierarhiei. Analiza distribuției puterii și a construcției granițelor oferă informații structurale despre un sistem [11].
Perspectiva interacțională examinează modul în care oamenii intră în relații cu sistemul și cu mediul. Spre deosebire de structură, care oferă o imagine statică a sistemelor, mteracțiunea pune structura în mișcare. Perspectiva interacțională urmărește interferența membri ai sistemului și a mediului lor în timp ce comunică între ei. Comunicarea include toate comportamentele verbale și nonverbale interpersonale. Orice mesaj trimis în sistem, fie el o afirmație verbală clară sau o expresie nonverbală subtilă, afectează funcționarea sistemului. Perspectiva interacțională se concentrează asupra modului în care răspund sistemele la aceste schimburi de informații [20].
Tendința unui sistem de a interacționa în moduri care să îi permită să își mențină echilibrul este conceptul-cheie al perspectivei interacționale. în urma unor evenimente care îl dezechilibrează temporar, un sistem se luptă să își regăsească echilibrul anterior sau își găsește rapid un alt punct de echilibru. De exemplu, furnizorii de servicii sociale trebuie să reacționeze prompt la o reducere a finanțării. Este foarte probabil ca prima acțiune a agenției să fie o încercare de menținere a statu-quoului prin găsirea de noi fonduri. Dacă acest lucru nu este posibil, agenția poate lua măsuri interne, reducându-și personalul și redistribuind volumul de muncă pentru a-și asigura supraviețuirea și a menține echilibrul sistemului. Sistemul își poate regăsi echilibrul și dacă își schimbă relația cu mediul. Indiferent de ceea ce face agenția pentru a-și regăsi echilibrul, un lucru e sigur: schimbarea finanțărilor, a personalului sau a programelor determină alte schimbări în funcționarea internă a sistemului și îi influențează capacitatea de a lucra cu clienții [25].
Interacțiunile repetitive sunt dovada adevăratului echilibru al sistemului. „Când te uiți la oamenii care au un trecut și un viitor împreună, simți că comportamentul lor, unul față de celălalt, urmează un model organizat" [21]. Identificarea, consolidarea sau modificarea diverselor modele este un mod de a schimba un sistem. Asistenții sociali încearcă să stabilizeze modelele productive și să le elimine pe cele care dau naștere unor dificultăți. Putem menționa, ca exemplu, un asistent social care îi sugerează unui tată să îi acorde fiului său adolescent mai multe libertăți, încercând să întrerupă modelul de tip restricții-revoltă ce caracterizează relația părinte-copil. Dacă adolescentul reacționează responsabil, iar tatăl consolidează această schimbare, acor-dându-i mai multe privilegii, asistentul social încurajează acest model, mai productiv.
In practica de asistență socială sunt furnizate servicii bazate pe abordarea sistemica. Pentru ca în munca asistentului social este nu doar integrarea unui copil intr-o familie, dar integrarea unui copil intr-o familie în care exista deja relatii complexe, modele și tipare de relationare, motivatie și competente diferite. În munca de asistent social trebuie sa se lucreze cu familia, asistentul social trebuie sa se asigure ca este un cadru securizant din punct de vedere psiho-afectiv și fizic, propice mutarii copilului. Chiar daca parintii isi doresc sa adopte un copil, acest lucru nu este sufient. Trebuie sa se solutioneze o serie de probleme legate de atasament, de dezvoltarea competențelor parentale și de apartenența. Rolul asistentului social în asistenta copilul, familia biologica a acestuia, familia/persoana adoptatoare și comunitatea, ceea c ear însemna că asistentul social este specialistul care iși are implicația la toate nivelele ecosistemice: micro, meyo, macro [40].
Asistentul social care lucreaza în serviciile de adoptie trebuie sa aiba în vedere toata partile implicate. Astfel, în practica asistentului social sunt oferite:
Serviciile de suport și asistenta centrate pe copii – aici munca mea se deruleaza pe toata perioada de la momentul în care clarific situatia juridica a unui copil pana la monitorizarea evolutiei și modul de dezvoltare a copilului în cadrul familiei adoptatoare, precum și relatiile stabilite intre membrii acesteia.
Serviciile de suport și asistenta centrate pe persoane/familii potential adoptatoare – nu este suficient ca o familie sa isi doreasca sa adopte un copil. Trebuie sa se și pregateasca pentru acest rol. Astfel, organizez sesiuni de grup pentru parinti în vederea pregatirii lor pentru a-si asuma, în cunostinta de cauza, rolul de parinte și sa-si dezvolte abilitatile parentale necesare;
Servicii de suport și asistenta centrate pe membrii familiilor biologice a copiilor – ca asistent social trebuie sa ma asigur ca familiile biologice inteleg procesul adoptiei, etapele în care sunt implicati, consecintele și efectele adoptiei. Este o activitate importanta pentru ca este un proces cu consecinte asupra copilului și a familiei biologice. De aceea ofer consiliere familiei biologice în vederea intelegerii și exprimarii în deplina cunostinta de cauza a opiniei cu privire la adoptie [12].
Adopția este un domeniul de mare repsonsabilitate pentru asistentul social; adopția este definitiva și reprezinta pentru copilul aflat în dificultate o promisiune de securitate, echilibru și copilarie fericita. Copilul adoptat trebuie sa fie un copil dorit și iubit. Aceasta este conditia indispensabila pentru evolutia normala a copilului – sentimentul de securitate și afectiune.
In munca asistentului social este important de înțeles că nu doar aduce un copil intr-o familie, ci crează o familie, crează un sistem al familiei, care sa functioneze pentru copil, dezvolt competente și crează relatii. Iar atunci cand asistentul social lucreaza cu un caz de adoptie a unui copil dintr-o minoritate etnica, situiatia devine mult mai complexa. Pentru ca trebuie sa se ia în vedere pastrarea identitatii etnice a copilului și sa analizeze și sa considere plasarea lui intr-o familie cu aceleasi rute etnice sau intr-o familie multiculturala (mixta). Cand adopti un copil de o alta etnie, nu doar copilul este diferit. Intreaga familie devine “diferita”. Identitatea familiei este afectata. Familia devine multiculturala și trebuie sa fie pregatita pentru asta [20].
I.3.2. Teoria ecologica
Perspectiva ecosistemică reprezintă un mijloc de înțelegere a diversității umane și a relațiilor dintre oameni și mediul lor. Imaginea sistemelor umane ca entități structurale, interacționale, biopsihosociale și culturale oferă nenumărate posibilități pentru înțelegere și schimbare. O organizare simplă, dar în același timp vastă, a perspectivei ecosistemice într-un cadru ușor de utilizat în practica asistențială generalistă implică o schemă în cinci puncte [30]:
O analiză mai atentă dezvăluie universalitatea și utilitatea acestui cadru simplu.
Tabelul 1. Ecosistemele : cadrul conceptual al practicii
Toate aspectele practicii generaliste implică operațiunile cu sisteme umane. Asistenții sociali muncesc în cadrul unor sisteme precum agenții, departamente, instituții sau diverse alte organizații. Asistenții sociali interacționează cu sisteme-client – indivizi, cupluri, familii, grupuri, organizații și comunități. Asistenții sociali au, de asemenea, ca obiectiv, obținerea unor schimbări în sistemele environmentale care să fie benefice pentru clienți. Practicienii, la rândul lor, reprezintă sisteme în cadrul unei rețele de sisteme personale și profesionale care le pot susține sau inhiba munca. Pentru eficiența practicii generaliste, asistenții sociali trebuie să înțeleagă funcționarea și resursele fiecăruia dintre aceste sisteme, inclusiv ale mediului, ale clienților și comunităților lor, dar și cele proprii [43].
Perspectiva ecosistemică recunoaște configurația complexă a acestor sisteme integrate și interdependente. A ignora multiplele influențe prezente în orice situație înseamnă a oferi doar o imagine parțială a cauzalității lucrurilor, a resurselor existente și a posibilelor schimbări. Pentru recunoașterea acestor influențe este necesară o analiză pas cu pas, care începe dintr-un punct de referință bine definit, denumit sistem focal.
Sistemul focal este determinat în funcție de obiectivul sau activitatea noastră. Dacă încercăm să înțelegem mai multe despre noi înșine, ne putem focaliza atenția asupra noastră, asupra gândurilor, sentimentelor și interacțiunilor noastre cu ceilalți. Dacă începem lucrul cu un nou client, relația profesională în curs de dezvoltare necesită atenție și devine sistemul focal. Dacă evaluăm funcționarea unui sistem-client în contextul său ecologic, clientul reprezintă sistemul focal. Dacă aplicăm strategii de intervenție, putem identifica drept sistem focal unul dintre sistemele din mediul clientului. în practica asistențială generalistă, sistemul focal se poate schimba pe parcurs [11].
Determinarea sistemului focal ne permite să aplicăm cunoștințele noastre despre sistemele umane în cazul particular. O perspectivă structurală oferă informații despre componența, granițele și ierarhiile sistemului. O analiză interacțională oferă informații despre modul în care comunică membrii sistemului, modelele pe care le dezvoltă și modul în care își păstrează echilibrul. Explorarea dimensiunilor biopsihosociale generează informații despre starea fizică, gândurile și sentimentele membrilor sistemului. Analiza influențelor culturale ale valorilor, convingerilor, atitudinilor, modelelor de comunicare și ale normelor contribuie la înțelegerea funcționării interne a sistemului.
Explorarea contextului sistemului focal este esențială pentru înțelegerea situației. Toate sistemele există ca parte a unui ecosystem – un set de sisteme interconectate, interdependente și interactive care se influențează reciproc. Analiza factorilor externi începe cu identificarea influențelor environmentale importante care determină comportamentul sistemului și dezvăluie posibilele ținte ale unor intervenții. Întrucât ecosistemele sunt, la rândul lor, sisteme, asistenții sociali pot descrie și analiza ecosistemele aplicând perspective utilizate pentru descrierea oricărui sistem: structurală, interacțională, biopsihoso-cială și socioculturală [4].
Deși multe sisteme au în comun aspecte ale acelorași medii, ecosistemul specific oricărui sistem are o configurație unică, caracteristică sistemului focal. Să analizăm următoarele exemple de ecosisteme ale unor potențiale sisteme-client. Pentru un copil de 8 ani, sistemele environmentale/ambientale relevante pot fi familia sa imediată, familia extinsă, grupul de prieteni, vecinătatea, școala și biserica. Pentru un alt copil de 8 ani, aflat într-un program de plasament familial, mediile relevante includ familia sa biologică, familia adoptivă, asistentul social, echipa care gestionează cazul, grupul de sprijin pentru copiii aflați în plasament și sistemul judiciar de drept familial. La un alt nivel, printre sistemele contextuale semnificative pentru un proiect de locuințe sociale se numără comunitatea, administrația locală, agențiile sociale locale și autoritățile centrale pentru locuințe. Ecosistemul variază în funcție de sistemul focal specific și de experiențele trăite de sistemul respectiv pe măsură ce evoluează și se adaptează.
Viabilitatea oricărui sistem uman depinde de succesul său în interacțiunea cu mediul. Asistenții sociali au nevoie de sprijin personal și profesional. Clienții au nevoie de informații, resurse și sprijin. Această interfață dintre sistem și mediu – tranzacția sistem/ mediu – este una dintre principalele ținte ale evaluării și intervenției.
Pentru a ilustra aplicabilitatea acestui concept în practica profesională, să analizăm exemplul lui Tony M. Tony M. este asistent social la Centrul de recuperare pentru persoane dependente Northside și se simte epuizat. în relația lui Tony cu mediul său au loc evenimente semnificative care contribuie la această situație. Pierderea de către Centrul de recuperare a unei finanțări din partea statului a condus la concedieri și la o redistribuire a volumului de muncă între angajații rămași. Ca urmare, Tony lucrează în prezent cu 35 de clienți, în loc de 25, câți avea înainte. În mod normal, agenția are un sistem de cooperare și supraveghere în cadrul căruia Tony face schimb de idei cu colegii săi despre experiențele sale cu clienții, dar creșterea volumului de muncă i-a afectat pe toți. în consecință, asistenții de-abia mai au timp să stea de vorbă .
Să analizăm cu atenție schimbările care au loc la nivelul conexiunilor lui Tony cu lumea din jurul său. Echilibrul anterior dintre Tony (interiorul) și clienții și colegii lui (exteriorul) este acum perturbat. Granițele lui s-au deschis mult față de clienți și s-au închis față de rețeaua sa de sprijin profesional. Tony consumă mai multe resurse decât înainte și, în același timp, primește mai puține, ceea ce contribuie la starea sa de oboseală. Această analiză ecosistemică indică, de asemenea, o posibilă modalitate de îmbunătățire a situației lui Tony. Printre posibilele soluții se numără schimbarea volumului de muncă sau a relației lui cu colegii. Analiza tranzacțiilor oricărui sistem cu mediul său oferă informații despre ceea ce se întâmplă în prezent și stimulează luarea în calcul a posibilităților de schimbare [25].
Perspectiva ecosistemică subliniază natura evolutivă a sistemelor umane. Sistemele de la fiecare nivel, de la individ la societate, se dezvoltă ca răspuns la evenimente prevăzute și neprevăzute. Ambele tipuri de evenimente, previzibile și surprinzătoare, afectează sistemele. Modul în care sistemele negociază aceste schimbări pe măsură ce evoluează în timp merită o analiză atentă. Asistenții sociali conturează contextele istorice și de dezvoltare, acumulând o cantitate suficientă de informații despre sistemul focal care să le permită să înțeleagă evoluția acestuia.
Figura 3. Abordarea ecosistemică a adopției
Analizînd adopția din perspectiva teoriei ecosistemice, putem observa că în centru cercurilor concetrice este plasat copilul, individualitatea acestuia. Individualitatea copilului cuprinde cartea lui istorică de pina la momentul adopției, stima de sine și autoaprecierea, dependența capacitățile de comunicare, etc ceea ce reprezintă nivelul individual. La nivelul micro se regăsește familia, care poate fi caracterizată prin socializare, strategii de soluționare a conflictelor, manifestarea comportamentelor violente intrafamiliale, care poate afecta adaptarea copiluli în familia adoptatoare. Cel deal treilea nivel este mezonivelul la care se regăsește comunitatea, în care sunt identificate problemele sociale, lipsa oportunităților, grupurile sociale și interacțiunea lor. Cel din urmă nivel reprezintă macronivelul la care se regăsește societatea caracterizată prin reprezentările sociale, relațiile pe care le stabilește, violența instituțională, impunitate, etc. Copilul adoptat este cel care suportă toate efectele la toate nivelele și care trebuie să treacă printrun proces de resocializare în momentul în care este adoptat.
Multe dintre schimbările evolutive au loc în mod natural, inclusiv maturizarea fizică și alte trepte în procesul de dezvoltare. Erikson E. (1963) [19, p.92] descrie etapele previzibile în dezvoltarea psihosocială a indivizilor. Carter și McGoldrick (1989) [apud 17, p.73] extind această noțiune de schimbare evolutivă la familii și examinează influențele reciproce ale ciclurilor individuale și familiale. Un alt cercetător descrie calea naturală de dezvoltare a unui grup ca secvențială, trecând prin etape de formare, conflictuale, de normare, de funcționare și de retragere. Sistemele de la toate nivelurile evoluează în moduri previzibile și adaptabile.
Alte schimbări sunt neașteptate și pot crea un haos temporar în cadrul sistemelor care se luptă să-și regăsească echilibrul. Să ne gândim în ce măsură moartea subită a unui copil într-un sistem familial schimbă imediat concepția familiei despre viață și impune o mutație majoră în modul de funcționare a familiei. Aceste schimbări neașteptate, denumite evenimente cruciale, au un efect covârșitor asupra dezvoltării sistemului. Apariția unui nou membru sau pierderea unui membru, precum și o modificare semnificativă a rolului unui membru afectează profund sistemul ca întreg. Asta se întâmplă în cazul nașterii, al căsătoriei, al morții sau al bolilor grave. Extinderea sau reducerea dimensiunii organizației sunt exemple de evenimente cruciale care pot afecta sistemele mai mari. într-o comunitate, constituie evenimente cruciale schimbarea conducerii, închiderea unor uzine sau primirea unor finanțări nerambursabile. Evenimentele cruciale pot îmbunătăți funcționarea unui sistem sau îi pot pune la încercare capacitățile [10].
Acest cadru ecosistemic le oferă asistenților sociali moduri de organizare a informațiilor despre „ceea ce este", care să le dea un indiciu despre „ceea ce ar putea fi". Mai exact, acest cadru ghidează practicienii în construirea unor relații eficiente cu clienții, evaluarea funcționării clienților și aplicarea activităților de schimbare.
Identificând relația profesională ca sistem focal, asistenții sociali își pot dezvolta și monitoriza relația cu clienții. Perspectiva structurală le permite asistenților sociali să pună sub semnul întrebării aspecte legate de putere și de închidere: sistemul-client are suficientă putere în relația cu asistentul pentru a asigura o senzație de control, o experiență de competență și o garanție a autodeterminării? Relația este suficient de apropiată pentru a încuraja schimburi deschise și sincere de informații, dar destul de distantă pentru a asigura integritatea profesională și a încuraja independența? Aplicând acest cadru, asistenții pot construi relații participative și respectuoase cu sistemele-client. în plus, acest cadru îi ajută pe asistenții sociali să monitorizeze efectele forțelor exterioare asupra muncii lor cu clienții. Evident, relația lor cu clienții răspunde la influențele ecosistemelor din care provin și unii și alții. Contextele culturale au o importanță aparte. O analiză a dimensiunilor culturale îi poate ajuta pe asistenții sociali să își recunoască și să își înfrunte prejudecățile și îi poate sensibiliza să comunice cu clienții prin mijloace adecvate cultural [28].
Cadrul ecosistemic oferă o abordare concretă pentru evaluarea situației unui client, indiferent de nivelul acestui sistem. Observarea unui sistem din punct de vedere structural, interacțional, biopsihosocial și cultural oferă informații vaste care facilitează înțelegerea indivizilor, familiilor, grupurilor și a comunităților. Evaluarea progresului realizat de sistemul-client, pe măsură ce evoluează în timp, oferă indicii suplimentare despre evenimente trecute importante, capacitatea sistemului de a se adapta și direcția sa de dezvoltare în viitor.
Cunoașterea modului specific de funcționare a sistemelor dezvăluie punctele de pornire pentru inițierea schimbării de către asistentul social și client. Transformarea aspectelor interne ale funcționării unui sistem, schimbarea mediului sau modificarea conexiunilor dintre cele două sunt modalități potențiale de creare a schimbării. Asistenții sociali și clienții analizează cu atenție aceste posibilități pentru a-și face un plan și a desfășura activitățile care creează schimbări în direcția obiectivelor stabilite. Asistenții sociali și clienții se folosesc de acest cadru pentru a planifica și aplica acțiuni care îmbogățesc competențele clientului, activează sprijinul environmental, creează alianțe și extind oportunități [14].
După cum se acceptă în mod obișnuit, teoria este esențială pentru organizarea și justificarea acțiunilor întreprinse de asistenții sociali. În dezbaterile actuale apar întrebări cu privire la necesitatea unei teorii sprijinite de cercetări empirice pentru asigurarea eficienței practicii. Un adept al construcționismului social ar putea spune că explicația teoretică dată de un profesionist unor evenimente este doar o construcție a realității și nu conține mai mult „adevăr" decât explicația oferită de sistemul-client. în realitate, favorizarea opiniei profesionale în detrimentul perspectivei clientului poate fi opresivă și contrară valorilor asistenței sociale, de acceptare și autodeterminare a clientului.
Perspectiva ecosistemică reprezintă un cadru flexibil pentru practica asistențială. Ea ne lărgește viziunea asupra comportamentului uman și le sugerează practicienilor modalități de conceptualizare, planificare și evaluare a muncii lor. Asistenții sociali aplică perspectiva ecosistemică flexibil, în funcție de stilul propriu și caracteristicile sistemului-client. Identificarea sistemului focal este prima etapă, toate celelalte depinzând de ceea ce asistenții sociali și clienții îl desemnează ca sistem focal. În continuare, asistenții sociali și clienții examinează alte aspecte ale configurației sistem/mediu. Fiecare element al mediului ecologic oferă oportunități de înțelegere și schimbare.
I.3.3. Teoria atașamentului
Atașamentul se construește în copilărie,
atunci cînd copilul mic se află prins între
spaimele lui copilăroase și duioșia protectivă a părintelui.
[37, p.44]
Unul dintre cercetătorii care au deschis calea spre analiză profundă a acestui domeniu a fost John Bowlby (1907-1990), psihiatru și psihanalist britanic, preocupat îndeosebi de soartă copiilor rămăși pe drumuri după al doilea război mondial, lipsiți de căldură familială și de îngrijirea părinților. Bowlby (1954) definește atașamentul că fiind primă legătură pe care o cunoaște în general copilul, legătură cu propria lui mamă, devine prin forța lururilor primul model a ceea ce este o relație și a ceea ce el poate aștepta de la ea. El studia cazurile copiilor mai sus amintiți într-o dublă perspectivă [apud 28, p.62]:
a prezentului, adică efectele immediate ale pierderii părinților sau familiei și
a viitorului, adică efectele de lungă durată asupra vieții de adult.
Studiile lui Bowlby au pus în lumina nevoia putenica a oricărui copil pentru stabilirea unor legături profunde de atașament cu persoanele adulte (în primul rând cu părinții, în lipsă acestora cu bunicii sau chiar cu alte rude,vecini,educatori etc.) și rolul fundamental în această privință, al imaginii pe care și-o fac copiii despre aceste persoane. În lipsă unei asemenea imagini puternice sau cel puțin normale și în lipsă unui atașament adecvat, dezvoltarea copilului este periclitată, iar evoluția lui spre o viață-de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. La orice vârstă o ființă umană este atrasă de o altă ființă umană, fiind înclinată în mod natural spre relații de afecțiune cu semenii din imediată apropiere [apud 12, p.97].
Pierderea acestor relații (prin pierderea celor dragi, a celor indispensabil afectiv, este de regulă foarte dureroasă,chiar tragică și generează efecte dezastroase asupra stării de atașament a celui în cauza. Individul ajuns în această situație se simte rănit sufletește,este tot timpul trist,devine chiar mânios și dezordonat în reacții și,în general,se poate spune că și-a piedut simțul de orientare sau busola sentimentală. Asemenea efecte sunt cu atât mai puternice cu cât persoană atașantă este percepută sau imaginată de către persoană atașată că fiind cea mai bună, cea mai buna, cea mai puternica și cea mai înțeleapta.
Starea de atașament vizează, în fapt, toate vârstele, dar manifestările cele mai clare și definitorii ale acesteia se observă în timpul copilăriei. Atașament înseamnă, în esența, apropierea preferențială, dezinteresata și aproape inconștientă a unei persoane de o altă persoană. Asemenea caracteristici sau semne ale atașamentului se întâlnesc în formă lor pură și,în orice caz,în formă lor naturală numai la copii, întrucât copilăria este vârstă spontaneității și sincerității, a exteriorizarii libere și tumultoase a sentimentelor, a trecerii cu mare ușurință de la o stare la altă, a pedepsirii aspre, dar și iertării rapide [20].
În funcție de starea în care se află, atașamentul se exprimă prin semne clare (pentru eventualul receptor, adică pentru adultul atașant), adesea ambivalente, cum ar fi: plânsul,chemarea, protestul, fugă din față nolui venit – copilul se ascunde în spatele părinților,se agăță de fustă mamei sau de pantalonul tatălui, exprimându-și frică de a nu fi luat sau îndepărtat de bază afectivă, de a nu fi abandonat sau lăsat cu străinii etc.
Atașamentul are caracter dinamic, dacă apare, se formează, se“maturizează”, atinge apogeul în anumite condiții ale copilăriei, se poate deteriora sub incidență unor factori, slăbește și chiar dispare atuci când persoană atașantă dispare și ea. În mod normal, atașamentul trebuie să reziste sub o anumită formă toată viață.
Pe măsură ce copilul își formează conștiință de șine și aspiră spre individualizare și autocontrol, atașamentul își modifică semnificativ natură,calitatea și modul de manifestare, scăzând, treptat, în intensitate. Relațiile de atașament au-conștient sau inconștient-misiunea de a proteja persoană mai slabă, vulnerabilă în raport cu factorii sau agenții externi sau interni. În această perspectivă, atașamentul poate fi definit drept mecanism de protecție (în legătură directă cu diferite mecasme de autoapărare ale individului în cauza –retragerea în șine,uitarea etc) [11].
Pierderea sentimentului de siguranță, teamă de diferite pericole, amenințarea cu piederea bazei afective (mamă,tată,bunicii etc.) generează un dezechilibru psihic și induc stări tot mai puternice, după caz, de anxietate, pe care copiii le experimentează îndeosebi momentele care copii sunt internați diferite instituții publice,transferați unor familii-substitut,lăsați cuiva la pentru câteva ore de către proprii copii.
Este nevoie de mult timp și de multă răbdare din partea părintilor pâna la formarea unui atașament atât de puternic încat copilul să aibă curajul și mai întai încrederea de a se îndeparta și chiar de a lipsi o perioadă de timp de baza afectivă,făra teama și fară sentimental pericolului. Siguranta și stabilirea personalității umane,inclusiv a copilului, sunt două condiții fundamentale ale unei vieți normale în societate condiții care pot fi satisfăcute doar prin formarea –la fel de normala și naturala –a atașamentului afectiv. Explorarea lumii de către copil – condițiile unui atașament puternic –constituie un răspuns adaptativ la exigențele dezvoltării propriei lor personalități raport cu condițiile mediului înconjurător. Se formează astfel,oameni stabili din punct de vedere psiho-emoțional. Rezultă de aici importantă eliminării sau reducerii stării de anxietate la copii prin asigurarea condiției fundamentale: prezența părinților,a bazei afective pe care numai aceștia o oferă la dimensiunea normală și cu o forță de manifestare adecvată unui atașament puternic [12].
Atașamentul este adesea considerat că fiind sinonim cu termenul de “bonding” care în literatură de specialitate înseamnă legătură, lanțuri, forță de reținere, cuplare etc. Cercetările arată că bondingul se formează în decursul primelor 10 zile după nașterea sugarului. Prin acest proces părinții devin extrem de atașați de copii. Că un răspuns la dragostea și grijă părinților, sugarul își dezvoltă progresiv atașamentul față de aceștia. Studiile arată că specia umană prezintă o necesitate înnăscută de a se atașa de un adult, în special de mamă.
Pentru că o relație de atașament să se poată formă, un adult (în special mamă), trebuie să dea dovadă de o imensă disponibilitate afectivă și fizică. De fapt ea trebuie să îi semnalizeze copilului prin tot ceea ce face că : “sunt aici pentru ține, bunăstarea ta este cel mai important lucru pentru mine” [21].
Protestul sugarului sau al copilului mic la îndepărtarea mamei, este un indicator care arată clar existența relației de atașament. Acesta neavând resurse spre a se proteja sau a-și satisface nevoile, resimte nevoia de a se atașa de pesroana care îl îngrijește. Se poate enunța că relațiile de atașament asigură supraviețuirea copilului, deci sunt de o necesitate absolută.
Este de o importantă majoră ca cei mici să dezvolte capacitatea de a tolera separarea de persoanele de care sunt atașați, dar acest lucru este posibil doar când copilul este sigur că imediat ce apare un pericol sau o situație noua, adultul dovedește că este disponibil atât fizic cât și emoțional. Această încredere devine din ce în ce mai adâncă, astfel încât va putea tolera perioade mai lungi de despărțire. Despărțirile se vor constitui că o sursă de învățare și satisfacție [17].
Experiențele de la debutul vieții, sunt importante pentru felul cum se percep pe sine și pe ceilaltii. Capacitatea de a se implicăaîn relații de cooperare, intime etc. la vârstă adultă se va bază pe experiențele timpurii. Acesta neavând resurse spre a se proteja sau a-și satisface nevoile, resimte nevoia de a se atașa de pesroana care îl îngrijește. Se poate enunța că relațiile de atașament asigură supraviețuirea copilului, deci sunt de o necesitate absolută.
Atașamentul își are originile în nevoia sugarului și a copilului mic de a caută sprijin în momentele de stres. Nevoia de apropiere fizică și emoțională în momente grele față de o altă persoană este o nevoie covârșitoare, ce generează liniște și relaxare atunci când contactul este cel potrivit. Nevoia de ajutor și sprijin din partea celorlalți este prezența pe parcursul întregii vieți, iar cadrul de atașament ne ajută să înțelegem procesul care îl face posibil.
Adulții răspund la manifestările și nevoile copilului lor în funcție de istoria lor personală și de situația socială în care se află [9].
Bebelușii sunt dependenți de disponibilitatea fizică și emoțională a adulților în grija cărora se află. Primii ani de viata sunt hotărâtori pentru dezvoltarea ulterioară a copilului. Cercetarile arată ca în cadrul dezvoltării există așa numite perioade sensibile, când stimularea adecvată se soldează cu efecte pozitive. Daca în perioadele sensibile copilul nu beneficiază de dragoste și stimuli multipli, există riscul ca dezvoltarea sa să fie periclitată. În perioada de debut a vieții, dragostea are valoare de aliment pentru noul născut. Atașamentul se referă la construirea primelor legături între copil și mamă care răspunde unei nevoi biologice fundamentale. Este vorba despre o nevoie primară.
Pornind de la ceea ce experimentează un copil zi de zi, când beneficiază de îngrijire, explorare, de căutare a apropierii sau când duce lipsă de absența îngrijirilor materne, copilul își construiește un model operațional intern al mediului, al mamei sale și al lui.
Acesta este, pentru copil, reprezentarea relațiilor sociale în general și reprezentarea a ceea ce el poate aștepta de la o anumită legătură afectivă, reprezentarea lumii și a siguranței sau a nesiguranței pe care ea le generează. Când copilul a împlinit deja 7 zile, atașamentul lui față de mamă este de așa natură încât această îi înțelege plânsul și comunicarea non-verbală [40].
Dacă copilul este strămutat într-un nou mediu, (fie familie de asistenți maternali profesioniști fie internat într-un spital) persoana, datorită lipsei cunoașterii va decodifica greșit, prin urmare nu va satisface în mod adecvat nevoile copilului, ceea ce îi va provoca nesiguranță și teamă. Plânsul copilului și chemările lui în ajutor, atunci când sunt înțelese corect și satisfăcute, au ca efect formarea sentimentului de siguranță, încredere și formarea atașamentului. Ainsworth, Bell și Stayton [apud 40] au efectuat o serie de cercetări asupra copiilor de vârstă mică, și au observat că figura maternă reprezintă figura centrală a atașamentului. În opinia acestora, între sistemul de atașament și sistemul de explorare, există legături strânse.
Figura 4. Relația dintre atașament și sistemul de explorare
În viziunea lui Blaise Pierrehumbert in cursul dezvoltării, comportamentele de explorare și de atașament se succed. Copilul mic care se poate deplasa de-a bușilea, pleacă „în excursie” – este ceea ce numim sistemul de comportamente de explorare – depărtându-se uneori atât de mult încât iese din raza de observație a mamei. Din când în când revine pentru a se asigura că aceasta este prezentă și disponibilă – este ceea ce se numește sistemul de comportamente de atașament – cu atât mai mult cu cât mama poate să fie ocupată cu treburi altele decât cele legate de îngrijirea copilului – acesta constituie sistemul de comportamente nelegate de îngrijirile materne. Atunci când copilul este confruntat cu o durere cauzată de exemplu de o căzătură, sau când figura de atașament se depărtează, sistemul de comportamente de explorare lasă repede locul sistemului de atașament [apud 40].
De asemenea, sistemul de comportamente nelegate de îngrijirile materne se oprește atunci când copilul se îndepărtează de mamă sau când timpul petrecut fără a-l vedea este lung. Astfel mama va merge să-și vadă copilul asigurându-se că îi merge bine. Se poate lesne observa că din nou, sistemul de comportamente nelegate de îngrijirile materne este succedat de sistemul de îngrijiri materne.
În concluzie se poate vedea că datorită funcționalității celor două sisteme (sistemul de comportamente de atașament și de îngrijiri materne) se creează și se continuă dorința de proximitate a copilului față de figura atașantă.
Sistemele de explorare și de absență a îngrijirilor materne favorizează în general adaptarea copilului prin dezvoltarea unor competențe, precum autonomia. Treptat, pe baza experiențelor zilnice de îngrijiri materne, de explorare, de căutare a proximității sau de absență a îngrijirilor materne, copilul își construiește un sistem operațional intern al mediului înconjurător, al principalei sale figuri de atașament și al său.
Modelul de atașament se formează în primii ani de viață, dar rămâne în general stabil de-a lungul întregii vieți și influențează într-un mod particular, relațiile adolescentului și ale adultului, relațiile de cuplu, relațiile cu prietenii și cu colegii de muncă, dar și pe cele cu propriii copii.
Prima relație de atașament servește, drept un cadru de referință. Este modelul pe care părintele își clădește, uneori în mod inconștient, majoritatea atitudinilor pe care le adoptă față de bebelușul lui. El îi trasmite astfel, la rândul lui, un stil de atașament. Ainsworth ne arată că există o legătură strânsă între comportamentul mamei și tipul de atașament dezvoltat de bebeluș [apud 40].
Tabelul 2. Tipuri de modele operaționale cu privire la atașament
Dacă copilul trăiește experiențe negative repetate cu mama sa, se poate forma un model operațional intern al lui negativ. El se percepe pe sine ca nedemn de a fi iubit sau acceptat, iar pe mama sa ca fiind un model de atașament incapabil să-i asigure siguranța fundamentală.
În cazul copilului neglijat, sau nesupravegheat, vom vedea că își va manifesta nevoia fără ca cineva să răspundă acesteia, astfel încât va fi obligat să se auto-gratifieze. O dată cu trecerea timpului, nevoile și dorințele copilului vor scădea deoarece nimeni nu este disponibil să i le satisfacă. Copilul va învăța să nu aibă încredere doar în capacitatea sa de a se auto-gratifia. Datorită lipsei de încredere în cei din jur, nu este capabil de compasiune, dragoste sau alte emoții pozitive în cadrul unor interacțiuni. Singura modalitate de interacțiune pe care o cunoaște trece prin agresiune și violență.
Modelul operațional (cuvintele, reprezentările și așteptările pe care le-a construit ca urmare a primelor interacțiuni cu primii săi părinți) este apoi transferat în celelalte relații, cu părinții adoptivi, cu profesorii, cu egalii lui. Circumstanțele care pot conduce la dificultăți de atașament sunt diverse.
De asemenea numeroase probleme ale copiilor adoptați pot fi cauzate de nașterea prematură, întârzierile de creștere și lipsa de stimulare a creierului.
„Întârzieri de creștere, malnutriție prelungită, alcoolizare fetală și microcefalie, de exemplu, au fost clar asociate cu o sărăcire a rețelei de conexiuni neurale, capabilă să explice o întârziere motorie sau intelectuală, o întârziere de vorbire sau un deficit de atenție.”
O parte dintre copii vor păstra tulburări de atașament ușoare, medii sau destul de grave.
Există și o mică parte dintre ei, care vor păstra sechele și vor suferi de o dezordine de atașament care impune îngrijiri multidisciplinare și psihiatrice.
Tipuri de atașament
Ainsword a efectuat o cercetare de laborator cunoscută sub denumirea de situația străina. Cercetarea a fost un tip de observație controlată care a conținut 8 episoade în care copiii s-au jucat succesiv în situații diferite: în prezența mamei, când este lăsat singur, când mama revine iar apoi pleacă, când intră o persoană străină etc. În urma observării comportamentelor copiilor, specialista a ajuns la concluzia că există 4 tipuri de atașament [apud 40]:
Tabelul 3. Tipurile de atașament
Atașamentul are un rol crucial în dezvoltarea ulterioară a copiilor. Concluzia larg răspândită că acei copii care au crescut în instituții sau au suferit dese mutări în familii de asistenți maternali profesioniști prezintă întârzieri în dezvoltare- se datorează în mare parte lipsei atașamentului. Deci se poate spune că lipsa atașamentului este generatorul multor întârzieri de dezvoltare. Atașamentul încurajează dezvoltarea pe mai multe planuri: dezvoltarea socială, afectivă, intelectuală, fizică [apud 40].
Copilul care ajunge într-o familie adoptatoare, s-a aflat într-o zi în brațele celei care i-a dat viata, iar după aceea aceasta a dispărut. ”Memoria lui conștientă nu și-o mai amintește, dar creierul lui a înregistrat o mare deznădejde și teama de a muri. Aceasta este prima rană, -rana primitivă”. Întrebările pe care cei implicați în procesul adoptiei, specialiști și părinți deopotrivă ar trebui să și le pună sunt următoarele: ce simte copilul care este integrat într-o familie adoptatoare? Câtă încredere poate avea în acești noi părinți când, de fapt, încrederea lor a fost de atâtea ori înșelată în trecut? Se va putea oare atașa de acești părinți și trăi intimitatea unei vieți de familie împreună cu ei [43]?
În majoritatea cazurilor, după o perioadă de ezitare, de încercare a părinților, el va decide să aibă încredere în ei, să se lase iubit și să-și iubească părinții. Atunci când copilul a experimentat despărțiri repetate sau chiar neglijare și/sau maltratare, procesul de acomodare a acestuia va fi foarte dificilă. Există situații când copilul bazându-se pe experiențele anterioare nu are încredere în sine, în mediul nou și în părinții săi, opunând rezistență la ceea ce aceștia îi oferă. Aceste reacții ale copilului pot provoca în părinți sentimentul lipsei de competență și neputință.
E de o importanța majoră ca părinții să fie empatici față de istoria copilului, față de ceea ce a trăit el înainte, pentru că fără empatie și compasiune riscă să îl victimizeze din nou pe copil, împiedicând astfel formarea unui proces de atașament sănătos.
Dintot ceea ce am prezentat se poate desprinde concluzia că:
ATAȘAMENTUL înseamnă supraviețuire, Nu există bebeluș singur, ci există cuplul bebeluș –mamă, dar și copil-tată.
1.4. Metodologia și procedura adopție
Familia reprezintă ansamblul condițiilor necesare creșterii și dobândirii deprinderilor, precum și locul prin care copilul se integrează în viața umană și în societate, fiind cadrul în care își elaborează personalitatea. Prezența părinților alături de copil, cât mai mult și cât mai eficient, îi oferă acestuia șanse serioase de a trăi integral și profund copilăria și de a deveni un adult echilibrat, împlinit afectiv și generos.
Copilul care urmează să intre în familia adoptatoare este așteptat cu mult drag, este dorit, ceea ce va determina ca el să fie bine primit, iar dezvoltarea sa să fie urmărită clipă de clipă cu atenție, bucurie și mândrie.
Respectarea demersului etapizat în procesul de adopție permite satisfacerea nevoii copilului de a se obișnui treptat cu familia adoptivă, printr-un program de vizite, și care ușurează procesul de adaptare reciprocă.
În 1982, Deborah Silverstein și Sharon Roszia au dezvoltat conceptul celor “Șapte probleme esențiale în adopție”, prin care își propuneau să conteste abordarea tradițională în domeniu. Potrivit vechii teorii, a fi adoptat nu reprezenta nimic diferit față de a crește în familia de origine. Or, Silverstein și Roszia au arătat că toți cei implicați în adopție se confruntă cu aceleași șapte probleme: pierdere, respingere, vinovăție/rușine, durere, identitate, intimitate și control, manifestate în moduri diferite [apud 35].
Iată, în rezumat, ce tulburări poate provoca adopția tuturor celor implicați – copii, părinți naturali și părinți adoptivi:
COPILUL ADOPTAT
PIERDERE
Se teme de abandon.
Este expus pierderii moștenirii biologice, culturale și genetice.
Are tendința de a atașa foarte ușor și de a deveni dependent de o persoană.
RESPINGERE
Interpretează adopția drept o respingere, pentru că, inițial, a fost abandonat, deci nedorit.
După trauma respingerii inițiale, simte nevoia să fie cel ales, în orice conjunctură.
Are probleme privind stima de sine.
Anticipează orice formă de respingere – uneori în mod greșit – și chiar o provoacă, în scopul de a-și confirma percepția.
VINOVĂȚIE ȘI RUȘINE
Crede că este ceva greșit în legătură cu el și că-și merită soarta.
Se simte diferit și acest lucru îl rușinează.
Crede că părinții naturali au fost răi, prin urmare este și el.
Simte multă furie.
DURERE
Durerea neglijată în copilărie sau reprimată ca adult poate duce la depresie și la comportamente de disimulare.
Poate suferi din cauza inadapabilității în cadrul familiei adoptive.
IDENTITATE
Lipsa informațiilor despre originea lui poate îi afecta identitatea.
Și-ar putea căuta identitatea în sarcini timpurii sau în comportamente extreme, pentru a crea un sens al apartenenței.
INTIMITATE ȘI RELAȚII
Se teme de relații strânse, simțind riscul retrăirii pierderilor dinainte.
Se teme de posibile relații sexuale incestuoase, întrucât nu-și cunoaște rudele adevărate.
CONTROL
Simte că nu are control asupra propriei vieți, deoarece nu a luat parte la decizia de-a fi adoptat, iar asta i-a influențat definitiv existența.
Are capacitate scăzută de autocontrol.
Își asumă greu responsabilitatea pentru propriile acțiuni.
PĂRINTELE NATURAL
PIERDERE
Gânduri obsesionale în legătură cu copilul pierdut.
Se izolează de lume.
Dorința de autopedepsire îl conduce spre propria devalorizare, mergând până la schimbarea totală a imaginii de sine, a aspectului exterior sau chiar a trupului (poate slăbi sau îngrășa peste măsură, se poate îmbolnăvi etc.).
Vinovăția îl împinge să iasă din orice relație, care îl face să se simtă bine sau îi oferă un beneficiu.
RESPINGERE
Se respinge pe sine, considerându-se iresponsabil și nedemn pentru că a permis adopția.
Se așteaptă ca persoanele din jurul lui să îl respingă și, uneori, poate chiar determina asta.
VINOVĂȚIE ȘI RUȘINE
Simte rușine și vinovăție pentru abandonul copilului.
Crede că este judecat de către cei din jur.
De multe ori, consideră că este autorul unui act imoral și reprobabil.
DURERE
Pentru că se consideră vinovat, își trăiește durerea, cel mai des, în interior.
Simțul rușinii îi blochează acțiunea durerii.
Nu are ritualuri de jelit.
IDENTITATE
Copilul abandonat va rămâne parte a idententității lui, definindu-l, chiar dacă nu își dă seama de acest lucru.
Stima de sine, sentimentul sinelui, autoaprecierea sunt diminuate.
Viitoarele intenții parentale vor fi afectate.
INTIMITATE ȘI RELAȚII
Intimitatea – ca și ideea de-a avea o relație importantă – poate echivala cu pierderea (pentru că a trebuit să accepte o pierdere atât de mare în urma unei astfel de relații).
CONTROL
Vede renunțarea la propriul copil ca pe un eveniment incontrolabil de separare.
Poate pierde orice speranță de a fi mai bun, prin urmare întrerupe efortul de dezvoltare personală și de autoactualizare.
PĂRINTELE ADOPTIV
PIERDERE
Infertilitatea echivalează cu pierderea sinelui și a continuității;
Nesiguranța privind drepturile asupra copilului duc la frica de pierdere și la supraprotecție;
RESPINGERE
Se poate simți ostracizat din cauza dificultăților sau a neputinței de a procrea;
Pot să apară probleme în relația de cuplu deoarece, adesea, cel puțin unul dintre parteneri îl consideră vinovat pe celălalt pentru incapacitatea de a procrea;
VINOVĂȚIE ȘI RUȘINE
Se simte rușinat pentru infertilitate.
Poate să creadă că incapacitatea de proceere este un blestem ori o pedeapsă.
DURERE
Plânge pierderea copilului imaginar.
Durerea nerezolvată poate bloca atașamentul pentru copilul adoptat.
Poate resimți durerea copilului adoptat ca respingere.
IDENTITATE
Experimentează un simț diminuat al continuității sinelui.
Se confruntă cu un “handicap de rol” – sunt părinte / nu sunt părinte.
INTIMITATE ȘI RELAȚII
Durerea nerezolvată a pierderii (este vorba despre pierderea speranței de-a avea un copil natural) poate duce la probleme maritale sau de intimitate.
Poate evita apropierea de copilul adoptat pentru a evita pierderea sa.
CONTROL
Experiențele adopției pot duce la “neajutorarea învățată”, epuizantă prin sentimentul că “orice vei face, nu te poți ajuta singur”.
Procedura de adopție își ia începutul de la depunerea cererii de adopție de către persoana sau familia care au hotărît să adopte unul sau mai mulți copii. Dorința persoanelor de a adopta este un element al capacității juridice familiale și poate fi realizat de către orice persoană care corespunde cerințelor legii privitoare la adopție. Ea se manifestă printr-o cerere scrisă depusă la autoritatea tutelară de la domiciliul copilului sau al solicitantului. La cerere se anexează actele:
buletinul de identitate
acte ce confirmă locul de trai;
acte ce confirmă veniturile;
certificat medical ce confirmă starea sănătății a adoptatorului.
Baza datelor unice privind copiii care pot fi adoptați și persoanelor care doresc să primească în familiile lor unul sau mai mulți copii pentru educare și întreținere facilitează procesul de a alege familia potrivită pentru fiecare copil concret. Informția documentată privind copiii care pot fi adoptați este deschisă și accesul la ea este liber pentru persoanele care solicită adopția sau persoanele împuternicite de ele. În ceea ce privește informația despre persoanele care doresc să adopte, trebuie de menționat că aceasta este confidențială și este ocrotită de lege.
După ce candidatul la adopție a făcut cunoștință cu copilul care urmează să fie adoptat, acesta poate fi încredințat persoanei sau familiei care urmează să-l adopte. Deoarece art. 122 din Codul Familiei prevede că, hotărîrea instanței de judecată privind încuviințarea adopției poate fi pronunțată numai atunci cînd copilul s-a aliat în îngrijirea viitorilor adoptatori nu mai puțin de 6 luni [54, p. 58].
Persoanele care doresc să adopte depun o cerere de adopție la autoritatea teritorială de la domiciliul său sau locul aflării copilului. La cererea de adopție se anexează actele care confirmă că persoanele care doresc să adopte îndeplinesc condițiile de fond și nu există impedimente ca actul juridic de adopție să fie înfăptuit. Copiile cererii de adopție și a documentelor anexate la ea se trimit organului de tutelă și curatelă de la domiciliul copilului și îl obligă de a prezenta în judecată o concluzie privind respectarea interesului copilului care urmează să fie adoptat cu actele necesare. După primirea concluziei, cererea de adopție se examinează în ședința secretă cu participarea obligatorie a adoptatorilor, a reprezentantului autorității tutelare și a copilului, dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani și nu știe că adoptatorii nu sunt părinții lui naturali. După caz, pot fi atrase și alte persoane interesate, cum ar fi: instituția de stat, tutorele sau curatorul în întreținerea și educarea căruia se află copilul, unul dintre soți, în cazul cînd el nu și-a exprimat dorința de a adopta copilul împreună cu soțul său; soțul solicitantului fiind părinte natural al copilului.
Instanța de judecată poate admite sau respinge cererea de adopție. Admițînd cererea solicitanților, instanța va încuviința adopția pentru care fapt va pronunța o hotărîre care va conține în mod obligatoriu:
adopția copilului (numele, prenumele, data nașterii și cetățenia lui) și de către cine este adoptat copilul (numele, prenumele și data nașterii fiecăruia dintre ei, în cazul cetățenilor străini se indică cetățenia și domiciliul adoptatorilor);
se schimbă sau nu numele de familie, prenumele, locul nașterii adoptatului și dacă da, atunci în acest sens trebuie efectuate de către organele de înregistrate a actelor de stare civilă.
În cazul adopției unui copil care a împlinit vîrsta de 10 ani, pentru efectuarea acestor schimbări este nevoie de consimțămîntul copilului, cu excepția cazului cînd acesta nu cunoaște că aceștia nu sunt părinții lui biologici;
urmează sau nu a fi înregistrat adoptatorul în calitate de părinte; în cinci zile instanța trimite o copie autentificată de pe hotărîre, organului de stare civilă pentru a se efectua înregistrarea de stat a adopției. Dacă hotărîrea prevede schimbarea numelui de familie a copilului adoptat, a prenumelui lui și a locului de naștere pe actul de naștere al copilului la rubrica mențiuni se vor face toate rectificările. Schimbarea locului de naștere al copilului se face la cererea adoptatorilor și are ca scop asigurarea secretului adopției.
Adopția ca act juridic produce efecte juridice din momentul cînd hotărîrea instanței de judecată rămîne definitivă. Rudenia creată prin adopție este asimilată cu rudenia de sînge, deci, se nasc drepturi și obligații asimilate cu cele care apar în cazul rudeniei firești între părinți și copiii lor. Astfel, în rezultatul adopției apar drepturi și obligații reciproce: între adoptat și adoptator; între descendenții adoptatorului și adoptat; între rudele adoptatorului și cel adoptat; între descendenții adoptatorului și rudele adoptatorului [15, p. 187].
Fazele procesului de adopție:
I. Recrutarea potențialelor familii adoptive;
– Căile și mijloacele prin care familiile interesate în vederea adoptării unui copil pot afla de existența unui astfel de program.
Program continuu, planificat, organizat care se realizează de către asistentul social responsabil cu programul de adopție națională împreună cu întreaga rețea de asistenți sociali ai organizației.
II. Evaluarea și studiul familiilor potențial adoptatoare;
Urmărește istoricul familiei, evoluția și dinamica acesteia în timp, precum și funcționarea sa ca membrii ai aceluiași grup.
Foarte importantă este identificarea motivației reale care a determinat familia să ia decizia de a începe demersurile pentru adopția unui copil.
III. Atestarea familiei ca familie aptă să adopte;
Se face pe baza unui dosar cu acte ale membrilor familiei și a unui raport de evaluare psihosocială realizat de pedagogul social.
Atestatul se eliberează de către Comisia pentru Protecția Copilului și dovedește că familia împlinește condițiile morale și materiale prevăzute de lege.
IV. Identificarea unui copil eligibil pentru adopție;
Copil pentru care familia atestată ca familie aptă să adopte să reprezinte cea mai bună familie și să-i ofere condiții materiale și morale optime de creștere, dezvoltare și educare.
V. Matching – ul dintre copil și familia adoptatoare;
– Reprezintă procesul de selectare a celei mai potrivite familii pentru îndeplinirea nevoilor copilului eligibil pentru adopție.
– Familia primește informații de ordin general referitoare la istoricul medico-social al copilului.
VI. Încredințarea în vederea adopției pe o perioadă de minimum trei luni;
Hotărîrea se eliberează de către Comisia pentru Protecția Copilului de la domiciliul copilului eligibil pentru adopție.
Este o perioadă de probă în timpul căreia pedagogul social trebuie să întocmească rapoarte bilunare de evaluare privind evoluția copilului și adaptarea reciprocă copil – familie adoptatoare – copil.
VII. Avizul favorabil necesar continuării procedurilor de adopție;
Se eliberează de către Comisia pentru Protecția Copilului în momentul în care procesul de adopție poate continua.
VIII. Decizia/Confirmarea.
IX. Judecata în a cărui rază teritorială are domiciliul copilul, încuviințează adopția.
X. Serviciul de stare civilă competent eliberează un nou certificat de naștere.
Evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și părinții săi adoptivi se urmărește cel puțin 2 ani după încuviințarea adopției, cu întocmirea de rapoarte periodice pentru Comisia pentru Protecția Copilului [56].
În procesul de adopție , fie națională sau internațională, participarea asistenților sociali are o deosebită importanță. Este adevărat că adopția este una dintre sarcinile asistențilori sociali. După părerea specialiștilor Direcției pentru Protecția Drepturilor Copilului în procesul de adopție fie națională fie internațională, participarea asistenților sociali are o importanță deosebită.
Adopția este doar una dintre sarcinile asistenților sociali, dar prin complexitatea problemelor pe care le implică, această atribuție presupune multă responsabilitate și dăruire. În procesul de realizare a adopției asistenții sociali se confruntă cu probleme deosebite, cu un pronunțat caracter specific. Oricare dintre asistenții sociali implicați în procesul de adopție trebuie să fie preocupați de următoarele aspecte
realizarea unei evidențe clare a copiilor candidați la adopție;
realizarea unei evidențe a posibililor părinți adoptatori a cuplurilor interesate în adopție;
cultivarea și stabilirea unor relații strînse atît cu candidații la adopție cît și cu potențialii părinți adoptatori;
informațiile de care au nevoie viitorii părinți;
modalitățile la care trebuie să recurgă pentru a facilita cunoașterea reciprocă a copiilor adoptivi și a viitorilor părinți;
tehnicile și procedeele la care se poate apela pentru a favoriza adopțiile;
colaboratorii la care ar trebui să se adreseze pentru a crea cadrul normal și firesc al adopției ;
agențiile de adopție pe plan local, național sau chiar internațional cu care s-ar putea conlucra în același scop [10, p. 5].
Sunt situații cînd dorința de a adopta este stimulată, la unii indivizi, de scopuri mai mult sau mai puțin subiective, care urmăresc nu atît interesul suprem al copilului, cît satisfacerea unor interese egoiste, manifestate sau nu de adoptatori. De aceea este necesar ca asistentul social să aibă o pregătire corespunzătoare. El trebuie să știe să selecționeze viitorii părinți, să-i facă pe aceștia să înțeleagă sarcinile esențiale ale parentății adoptive și să-i ajute să anticipeze problemele care pot apărea.
O bună pregătire și consiliere a familiei adoptătoare de către asistentul social pe parcursul evaluării, poate deminua riscul apariției problemelor postplasament. În același timp asistenții sociali pot să le sugereze diverse metode alternative de comunicare cu copiii, prezentîndu-i pe aceștia din urmă cu calitățile și eventualele slăbiciuni comportamentale, care în nici un caz nu vor fi estompate. Astfel asistentul social va selecta și recomanda spre adopție copiii potriviți, în funcție de caracterul și trăsăturile părinților adoptatori
Asistentul social trebuie să-și orienteze intervenția în procedura adopției asupa a trei direcții:
să lucreze direct cu copilul care este afectat de separarea de părinții naturali;
să păstreze legătura cu familia naturală a copilului în scopul dezvoltării sentimentelor de identitate;
să pregătească noii părinți,cei adoptatori pentru dezvoltarea abilităților parentale.
Munca asistentului social concentrată pe relația sa cu copilul dat în adopție presupune o mare responsabilitate întru identificarea precisă a nevoilor copilului. În utilizarea eficientă a resurselor existente și mai ales în rezolvarea oricărui conflict de interese care are în vedere în mod prioritar bunăstarea copilului și protecția acestuia.
Asistentul social își va orienta, corespunzător normele metodologice, preocupările și spre activitatea de a pregăti adulții pentru adopție. Explicațiile pentru adopție sunt mai mult decît necesare, întrucît este știut faptul că adulții, care își exprimă dorința de a lua în adopție un copil pot exprima sentimente negative, uneori confuzie, ceea ce necesită intervenția unui profesionist. Una dintre cele mai bune metode de a pregăti părinții adoptatori este de ai ajuta să acumuleze experiențe reale pornind de la premisa corespunzător căreia manifestarea sincerității din partea părinților adoptatori este considerată o sarcină grea de realizat într-o stare a lor de deplină tensionare. Este foarte importantă munca asistentului social în privința potrivirii adecvate a viitorilor părinți accentul punîndu-se asupra calității și mai ales asupra caracterului deschis al comunicării dintre toate părțile participante în procesul de adopție.
CAPITOLUL II. EXPERTIZA SOCIALĂ A ADOPȚIEI
II.1. Principii metodologice și metode de cercetare
Adopția este o solutie definitiva pentru copilul care, din diverse motive, nu poate locui impreuna cu familia biologica, dar se are în vedere, potrivit legii adoptiei în vigoare, principiul interesului superior al copilului.
Problema investigației: Problema cercetarii este determinarea eficațității metodologiei adoptiei
Obiectul cercetării: este procesul de adopție cu toate normele ei.
Scopul cercetării: Analiza și studierea importantei adoptiei copiilor, ca o alternativa la institutionalizarea acestora și ca masura de protectie definitiva.
Obiectivele investigației:
Pentru atingerea obiectivelor generale trebuie urmarite mai multe obiective particulare sau specifice, acestea din urma avand legatura directa cu domeniul cercetarii pe care dorim sa o facem.
In realizarea cercetarii mele pentru a evidentia fenomenul adoptiei copiilor am urmarit un obiectiv general și mai multe obiective specifice. Am considerat ca acestea din urma sunt cele mai potrivite pentru descrierea fenomenului adoptiei și pentru evidentierea efectelor pozitive pe care acesta le are asupra copilului din toate punctele de vedere.
Obiective pentru analiza secundara:
– Descrierea fenomenului adoptiei în contextul romanesc
– Analiza fenomenului adoptiei și evidentierea punctelor slabe ale acestuia
– Identificarea unor masuri de remediere a dificultatilor procesului adoptiei
Obiective specifice pentru studiile de caz:
– Perceptia familiilor adoptatoare asupra procesului adoptiei
– Analiza relatiilor de familie, a dificultatilor cu care se confrunta familiile adoptatoare
– Analiza situatiei în care este pus copilul adoptat în urma procesului de „infiere”
Ipotezele cercetării:
In desfasurarea oricarui proiect de cercetare ipotezele au un rol vital, ele pornind de la cunostintele anterioare cercetarii pe care le detinem despre fenomenul cercetat.
Considerăm ca urmatoarele ipoteze sunt cele mai potrivite pentru explicarea și prezentarea fenomenului de adoptie:
1. Atunci cand un copil traieste și se dezvoltă în mijlocul unei familii, atunci evolutia biologica și sociala este una specifica varstei lui.
2. Daca sunt cunoscute punctele slabe ale sistemului de protectie al copilului și legislatiei în vigoare referitoare la adoptie, atunci acestea se pot remedia sau imbunatatii și prin urmare se pot evita urmarile nedorite ale adoptiei (abuzul fizic, psihic, sexual, traficul de copii, maltratarea, discriminarea, etc.).
3. Daca ar exista o institutie specializata în adoptii, atunci dificultatile de natura administrativ-birocratica legate de procesul de adoptie nu ar mai ingreuna procesul în sine.
4. Daca relatia parintilor cu copilul adoptat este una reusita, atunci perceptia asupra adoptiei tinde sa fie una pozitiva, iar daca sunt probleme de integrare a acestuia în familie atunci perceptia tinde sa fie una negativa.
Metode‚ procedee și tehnici de cercetare:
Studiu de caz;
Metoda analizei documentelor;
Interviul ;
Cazurile alese în vederea studiului au fost selectate dupa metoda bulgarelui de zapada. Am pornit de la o familie care s-a confruntat cu „problema” adoptiei și le-am cerut membrilor acesteia informatii despre alte familii în aceeasi situatie pentru a putea analiza și cazurile lor.
Instrumentele folosite au fost ghidul de interviu. Am folosit de asemena și analiza documentelor relevante despre procesul de adoptie pe care mi le-au furnizat subiectii, sau au fost incluse în dosale familiilor adoptatoare.
Ghid de interviu:
Ce informatii stiti despre parintii biologici ai copilului? (varsta, nivel de instructie, locul nasterii si ocupatia)
Informatii despre dumneavoastra (varsta, nivel de instructie, locul nasterii si ocupatia)
Care a fost motivul pentru care ati hotarat sa adoptati un copil?
Care a fost primul demers facut in vederea adoptiei?
Cat a durat intregul proces al adoptiei?
Ati intampinat piedici si greutati de-a lungul procesului de adoptie?
Ce parere aveti despre institutiile care au in supraveghere procesul adoptiei?
Cum s-a integrat copilul in noua sa familie si cum a fost evaluata evolutia sa de catre asistentii sociali care s-au ocupat de caz?
Ati tinut legatura cu parintii biologici ai copilului?
Considerati ca este un bine sau un rau facut copilului daca afla ca este adoptat?
Dumneavoastra i-ati spus copilului ca este adoptat?
Ce isi doreste copilul in viitor?
Baza experimentală a cercetării:
Pentru realizarea acestui proiect de cercetare, am considerat ca universul cercetarii este format din categoria copiilor care, din diverse motive nu pot fi crescuti și educați în familia biologică.
Unitatile de analiza folosite pentru studierea fenomenului adoptiei, spre atingerea obiectivelor propuse sunt:
– copii ai caror parinti biologici nu pot sa ii creasca pana la varsta majoratului din diverse motive, sau nu vor sau au decedat.
– familiile adoptive
Astfel, asistenții sociali și toți ceilalți profesioniști care participă la prima întîlnire cu potențialii părinți sunt răspunzători de reușita acestei acțiuni. Acest prim contact trebuie să fie cît mai firesc și confortabil, astfel încît discuția să aibă un caracter deschis, amical, de la suflet la suflet. În nici un caz asistenții sociali sau cei care poartă această primă discuție nu-și vor manifesta superioritatea sau aroganța, fiindcă atunci rezultatul este ușor de intuit: doritorii să adopte vor renunța la orice discuție și vor pleca deprimați ori descurajați. De aceea, aceste prime întîlniri trebuie pregătite cu grijă și mult simț uman. Specialiștii în materie sugerează o anumită succesiune de modalități privind abordările de evaluare/selectare și cele de pregătire/educare în procedurile de adopție. Carole R.Smith recomandă o astfel de abordare [43, p.85]:
Tabelul 4. Etape de evaluare, selectare, și pregătire a procedurii de adopție
Din tabelul de mai sus rezultă că informațiile furnizate și discutate în cadrul întîlnirilor cu potențialii adoptatori trebuie să se țină seama de o serie de factori pentru a facilita selecția atît a părinților adoptatori, cît și a copiilor. În consecință, informațiile vor fi structurate în funcție de copiii candidați de a fi adoptați, care presupune măsuri distincte.
În discuțiile cu solicitanții se dau informații în legătură cu caracteristicile copiilor, astfel încît cuplurile adoptatoare să fie în cunoștință de cauză (de exemplu: vîrsta copilului, originea, statutul părinților biologici, dacă sunt cunoscuți, motivele instituționalizării). Este necesară și importantă discuția privind anumite informații suplimentare (de exemplu: atunci cînd părinții biologici sunt cunoscuți). Deasemenea informații mai detaliate sunt necesare și în cazul propunerii spre adopții a unor copii mai mari, deoarece aceștia pot să accepte sau nu eventualele cupluri care doresc să-i adopte.
II.2. Analiza calitativă a procedurii de adopție. Studiu de caz
Studiul de caz 1
Prezentarea beneficiarilor
Beneficiarul este Alexandru, de 13 ani, elev în clasa a 7-a. Acesta este orfan de la vîrsta de 7 ani și respectiv a fost instituționalizat în cadrul internatului nr.2 din mun.Chișinău. Familia era formată din 2 membri: tatăl Vasile în vîrstă de 33 ani, lucrător la o firmă de construcții și mama Maria 30 ani, vînzătoare la magazine.
În continuare va fi prezentată genograma familie:
Figura 5. Genograma familiei
Istoria problemei
Alexandru a devenit orfan deoarece părinții acestuia au decedat în urma unui accident rutier. Drept urmare copilul a fost instituționalizat, deoarece buneii erau prea bătrîni pentru a avea gijă de el, iar rudele pur și simplu l-au refuzat.
Astfel după nenumărate încercări de al plasa pe copil în familia lărgită nu a fost posibil acest lucru și drept rezultat copilul a fost propus spre adopție.
În cele din urmă la data de 16.10.2007, în cadrul Comitetului pentru Înfiere al Republicii Moldova cu numărul xxxxxxxx în registrul adopției al or.Cișinău a fost înregistrată familia Gorceac, care dorea să adopte un copil.
În urma vizitelor efectuate de către specialiștii în protecția drepturilor copilului din or. Chișinău s-a constatat că familia Gorceac dispune de propriul spațiu locativ, moștenit de la buneii soției, deținînd 3 odăi, o ogradă mare și 16 ari de pămînt în jurul casei.
Dnul Gorceac s-a născut la 01.06.1977 și este angajat la serviciu în calitate de inginer la o fabrică de vinuri din or. Chișinău, avînd un salariu lunar de 3000lei, fiind un lucrător responsabil și disciplinat.
Dna Gorceac este născută la 13.09.1979 și din anul 1999 activează în calitate de vînzătoare la un magazin de cosmetică din or. Chișinău avînd un salariu de 1500lei.
Soții Gorceac nu au avut căsătorii anterioare în familie predominînd liniștea și buna înțelegere.
Metode de selecție a informației
Informația a fost culeasă în urma studierii dosarului copilului Alexandru.
Probleme identificate
Problema principală a familiei reprezintă faptul că dna Gorceac din cauza anumitor probleme de sănătate nu poate avea copii și consideră că prezența unui copil în familie îi va face mult mai fericiți astfel soții au considerat că cea mai bună soluție ar fi adoptarea unui copil.
Modalități de intervenție
Familiei i s-a propus spre adopție copilul Alexandru. Familia a acceptat această propunere vizitînd frecvent copilul în instituția rezidențială. Între aceștia s-a stabilit o relație de armonie și încredere reciprocă. Eventual soții au informat autoritatea tutelară responsabilă și personalul instituției rezidențiale cu privire la dorința lor de a-l adopta pe Alexandru.
Rezultate obținute
Conform procedurii adopției soții Gorceac au prezentat toate actele necesare pentru a fi anexate la cererea de adopție. În urma evaluării s-a constatat că familia dispune de un spațiu locativ pentru creșterea unui copil în condiții normale, iar soții sunt apți din punct de vedere psihologic, material și spiritual de a adopta un copil.
De asemenea organul de tutelă și curatelă evaluînd starea de sănătate a copilului a constatat că copilul este sănătos iar dezvoltarea sa fizică și mintală corespunde vîrstei deținute.
Avînd în vedere că copilul are vîrsta de 13 ani a fost necesar ca acesta să își dea consimțămîntul în scris precum că își dorește să fie adoptat de familia respectivă.
Astfel a avut loc consimțămîntul în scris al adoptatului, tutorelui, al părinților adoptivi și a instituției în care a fost plasat Alexandru la internatul nr.1 din mun.Chișinău.
Realizînd toate acestea condiții procesul a fost reluat de către instanța judecătorească, cererea urmînd să fie examinată într-o ședință secretă la care au participat solicitanții la adopție, copilul Alexandru precum și un reprezentant al organului de tutelă și curatelă. Cererea a fost acceptată fiind recunoscută de către instanța de judecată, după care a urmat înregistrarea adopției la organul de stare civilă.
Ulterior a fost necesar ca Alexandru să-și schimbe locul de trai în or.Nisporeni fiind înscris la unul din liceele din localitate.
Concluzii și sugestii
Familia s-a dovedit a fi potrivită pentru satisfacerea nevoilor lui Alexandru – de a fi crescut și educat în cadrul unei familii. Alexandru deja își face studiile în cadrul unui liceu din localitate, părinții fiind mulțumiți și fericiți de alegerea pe care au făcut-o precum și de succesele pe care le înregistrează copilul la învățătură.
Se propune efectuarea unor vizite periodice de către specialistul în protecția drepturilor copilului Gorceac pentru a observa relația care s-a stabilit între părinți.
Studiul de caz 2
Prezentarea beneficiarilor
Cazul este al familiei G. din or. Chișinău, soțul V. născut la 05.05.1960 or.Nisporeni, care lucrează în calitate de medic în cadrul policlinicii din oraș fiind o personalitate echilibrată, înțelegătoare și un bun specialist.
Soția R. născută la 11.02.1960 or. Soroca, are studii superioare și lucrează în calitate de profesoară de fizică în cadrul liceului teoretic or. Chișinău este o persoană sensibilă, empatică și înțelegătoare.
Soții G. sunt căsătoriți la data de 22.09.1990 or. Chișinău. Familia G. are un fiu biologic născut la data de 14.03.1992.
Locuiesc în propriul apartament de 80mp. Venitul anual al familiei constituie 9000 lei.
În continuare va fi prezentată genograma familiei G. :
Figura 6. Genograma familiei
Istoria problemei
Familia G. nu mai poate avea copii din cauza unor probleme de sănătate pe care le are dna G. Soții dorind oferirea unui cămin familial și dragoste unui copli abandonat care are nevoie de o familie s-au hotarît să adopte un copil. Ideea de adopție a apărut în urma dorinței fiului biologic Andrei de a avea un frate mai mic.
Indicațiile privind potrivirea copilului presupune că copilul trebuie să fie cel puțin cu 2 ani mai mic decît fiul biologic în vederea respectării achilibrului psihologic între frați. Copilul va fi acceptat indiferent de sex cu probleme de sănătate dar cu posibilități de recuperare.
La 20.05.1999 familia Guțu este înregistrată în Cadrul Comitetului pentru adopție al Republicii Moldova, în registrul cetățenilor care doresc să adopte copii. Înregistrarea a fost efectuată în urma verificării tuturor actelor prevăzute de art. 288(CPC) al RM, care prevede că la cererea de adopție este nevoie de a fi anexată copia de pe certificatul de naștere al adoptatorului, și deasemenea copia de pe certificatul de căsătorie al adoptatorilor pentru a se vedea care este statutul viitorilor adoptatori.
La 28.09.1999 reprezentantul pentru adopții naționale a primit de la autoritatea tutelară Chișinău o serie de informații cu privire la copii cu statut de adopție plasați la internatul nr.3, mun.Chișinău. În baua informațiilor oferite de personalul instituției cu privire la particularitățile fiecărui copil, considerîndu-se oportun cazul minorului A. Gh., a fost semnată acceptarea preventivă a acestuia. În decurs de 3 zile de la data semnării acceptării preventive instituția a oferit o informație scrisă cu privire la caracteristicile medicale și psiho-fizice ale copilului care a fost transmisă familiei Guțu.
Metodele de selecție a informației
Informația a fost culeasă prin studierea dosarului familiei Guțu din or.Nisporeni.
Modalități de intervenție
În ceea ce privește înfăptuirea adopției, un rol deosebit l-a avut organul local de tutelă și curatelă care a ajutat familia G. să-și găsească copilul potrivit pentru ca ulterior acesta să fie adoptat. Familiei G. i s-a oferit informația necesară în ceea ce privește procedura adopției astfel că ei deja erau informați și pregătiți pentru aceasta.
Rezultate obținute
La 01.10.1999 familia G. a acceptat minorul propus informînd autoritatea tutelară responsabilă și instituția rezidențială cu privire la decizia sa finală de a continua procedura de adopție a copilului Andriuță. G. Familia a vizitat des copilul în instituția rezidențială stabilindu-se între ei o relație de încredere și acceptare reciprocă. În cele de urmă adopția a fost încuviințată considerîndu-se că familia G. va fi cea care va răspunde intereselor superioare ale copilului.
Concluzii și sugestii
Familia s-a dovedit a fi receptivă la necesitățile copilului fapt care va duce la înregistrarea de progrese în dezvoltarea fizică și psihică a copilului. Copilul frecventează grădinița din or. Chișinău și are deja mulți prieteni, este iubit de rudele și prietenii familiei și are o relație armonioasă cu părinții adoptivi și fratele mai mare.
Există însă situații cînd adopția are drept final eșecul și acesta în mare parte cînd nu este respectată una dintre condițiile pe care le cere adopția.
Tabelul 5. Indicatorii măsurați
Studiu de caz 3
Prezentarea beneficiarului
Familia M. este constituită din 2 membri: Dna M. L. născută la 12.04.1967 și dnul M. A. Născut la data de 14.06.1964.
Dnul M. lucrează în calitate de laborant la o fabrică de vinuri din Cojușna iar dna M. la moment nu lucrează deoarece în urma reducerii cadrelor de muncă de or.Chișinău a rămas fără de serviciu. Bugetul familiei lunar constituie 3500lei.
Istoria problemei
În anul 1992 dnul M. în urma unui accident rutier a fost traumat la coloana vertebrală acesta fiind imobilizat la pat, starea de sănătate se agrava tot mai mult fiind nevoie de o intervenție chirurgicală urgentă pentru îmbunătățirea stării de sănătate a acestuia. Pe atunci astfel de operații se făceau dar în Germania cu cot de aproximativ 5000 dolari SUA. Familia la acel moment nu dispunea de acești bani iar în afară de locuință nu aveau nimic ce ar fi putut să vîndă pentru a face rost de bani pentru operație.
Dna. M. s-a gîndit că cea mai bună soluție de a face bani pentru operație etse vînzarea apartamentului în care locuiau soții. Cu acești bani pe care i-a primit în urma vînzării apartamentului dnul M. a mers în Germania unde a fost operat. Operația a fost una reușită iar 3 luni mai tîrziu dnul M. putea să se miște fără dificultăți.
Soții rămași fără locuință au fost nevoiți să închirieze o garsonieră unde au stat cîțivai ani.
Probleme identificate
Una din mătușele dnei M. știa despre problemele pe care le au aceștia și s-a gîndit să-i ajute pe o anumită perioadă de timp. Astfel că plecată în Italia ea a oferit locuința familiei Melnic pînă la reîntoarcerea acesteia. Timp de 5 ani mătușa a fost doar o dată în vizită în Republica Moldova, familia M. continuînd să locuiască ilegal în locuința ei.
Familia nu are copii deoarece dna M. se confruntă cu anumite probleme de sănătate în ceea ce privește nașterea copiilor. Astfel că le-a venit ideea de a adopta un copil.
Rezultate obținute
A urmat scrierea unei cereri la judecătoria din localitate solicitîndu-se adopția. Avînd în vedere faptul că pe lîngă cerere este necesar de a se anexa și unele acte pentru efectuarea unei evaluări mai amănunțite a cuplului, s-a constatat că în mod legal soții nu dispun de locuință proprie.
Oricît de mult nu și-ar dori soții adoptarea unui copil acest lucru nu etse posibil din cauză că aceștia nu dispun în mod legal de un spațiu locativ necesar întreținerii unui copil.
Sugestii și recomandări
Luînd în considerație dorința familiei de a adopta un copil considerăm că ar fi bine să se opteze pentru susținerea acesteia din partea statului în ceea ce privește oferirea unui spațiu locativ propriu în care aceștia ar avea posibilitatea să crească și să îngrijească un copil adoptat.
Studiul de caz 4
Prezentarea problemei Copilul N. S., născut la 15.11.2005, este rămas fără îngrijire părintească, deoarece mama biologică, N. L., anul nașterii 25.10.1965, originară din or.Strășeni, str.Bolinicinaia 25 la 02.11.2005 a scris declarație de refuz cu privire la drepturile părintești și acordul la adopție al fiului său, N.S., din motiv că nu dispune de condiții de trai și surse materiale pentru întreținerea lui. Este de menționat faptul că cetătățeanca N. L. educă de una singură încă patru copii. Copilul N. S. a fost plasat în Casa Municipală Specializată a Coplilului la 12.01.2006. La moment copilul este diagnosticat cu tensiune intracraniană, retard în dezvoltarea psiho-motorie.
În prezent copilul se află Specializată a Copilului, și din 12.01.2006 are statut de copil orfan.
Diagnoza socială : În urma celor expuse de către doamna N. L. și în urma analizei a acestui caz copilul N. S. are nevoie de o familie care să înlocuiască familia biologică și să-i ofere dragostea și afecțiunea de care are nevoie. De asemenea ar fi benefică participarea asistenților sociali în lucrul direct cu copilul care este afectat de separarea părinților naturali.
Planul de intervenție:
Obiectivele:
reabilitarea psihică a copilului;
încadrarea copilului în cadrul unei familii adoptive .
Planul de acțiune :
lucrul cu pshihologul ;
lucrul cu specialiștii din cadrul protecției copilului ;
acordarea asistenței medicale ;
discuții cu prietenii, colegii copilului ;
încadrarea copilului în sînul unei familii.
Evaluarea: în urma acțiunilor care au fost întreprinse în favoarea copilului sau realizat următoarele lucruri:
la momentul dat copilul N. S. este plasat în Casa Municipală Specializată a Copilului. Din fericire asistenții sociali au fost solicitați de cuplul G. I. și G. A., locuitori al orașului Strășeni, care sunt cointeresați de a adopta acest copil și să formeze o familie fericită.
Solicitantul, G. I., s-a născut la 14.11.1958, în orașul Strășeni într-o familie de muncitori. În prezent lucrează la Întreprinderea Individuală “X” în calitate de director. Este caracterizat de către colegii de serviciu ca o persoană responsabilă, liniștită, respectabilă, serioasă, fără vicii.
Solicitanta, G. A., născută la 24.11.1967, în orașul Strășeni, într-o familie de muncitori. În prezent lucrează la Întreprinderea Individuală “X” în calitate de contabil. Este caracterizată de către colegii de serviciu ca o persoană punctuală, disciplinată, iubitoare de copii și cointeresată de tot ce este nou.
Soții G. I.și G. A. dispun de casă cu două nivele, cu o suprafață locativă . Casa este amenajată cu cele necesare pentru viață (mobilier, lenjerie, tehnică casnică) aflată într-o stare sanitară satisfăcătoare. De asemenea dispun de o stare materială bună.
Relațiile sunt bazate pe dragoste și prietenie, scopuri și interese comune. Doamna A. este o bună gospodină, iar domnul I.este un soț grijuliu.
Concluzie: în urma cercetărilor efectuate de către asistenții sociali și ceilalți specialiști, s-a ajuns la concluzia că atît calitățile morale cît și starea materială permit familiei G. de a educa și întreține un copil. Conform actelor medicale cuplul este apt de adopția unui copil.
Solicitanții G. I.și G. A., formează un cuplu bine unit, fiind din punct de vedere psihic și fizic sănătoși, astfel nu apar careva piedici în adopția copilului N. S.
Reieșind din cele expuse, acționînd în interesul major al copilului, consider rațională adopția copilului N. S. de către cuplul G. I. și G. A..
Tabelul 6. Indicatorii măsurați
II.3. Studiile post-factum cu privire la rezultatul adopției
Proiectele de cercetări post-factum s-au bucurat de o considerabilă popularitate în SUA și Marea Britanie. Asemenea studii s-au concentrat asupra copiilor plasați la diferite vîrste în familiile lor adoptive cu diferențe de mediu rasial de proveniență și cu o anumită diversitate a experiențelor lor dinaintea plasamentului. Evaluarea rezultatului s-a făcut pentru diferite stadii ale copilăriei și adolescenței. Cele mai multe cercetări au clasificat rezultatele după un număr de dimensiuni. În ciuda modului riguros de testare și evaluare la care familiile non-adoptive sunt uneori supuse, cercetarea, atît din Marea Britanie cît și din SUA consideră în general ca “încununat de succes ” rezultatul în cel puțin 75% din cazuri. În încercarea de a identifica variabilile semnificative, cercetătorii au corelat caracteristicile copiilor și ale părinților cu rezultatul adopției. În cele mai multe dintre cazuri nu sa putut demonstra o relație între vîrsta copilului, numărul de mutări anterioare și calitatea rezultatului. Majoritatea copiilor au fost plasați în familiile lor adoptive la o vîrstă fragedă și fără să fi trecut prin rupturi grave. Witmer, Ripple, Hoopes și Kadushin au stabilit o legătură între factorii legați de vîrstă și rezultat, iar Bohman a măsurat o tendință către o mai slabă adaptare la acei copii care au petrecut perioade mai lungi de timp în instituții de ocrotire, înainte de plasament. Încercările de a identifica caracteristicile importante ale părinților adoptivi și ale familiilor au condus la ultate mai degrabă inconsistenteVariabilile ușor de măsurat, par să fie relativ neimportante, cu excepția cazului în care devin semnificative în termeni de flexibilitate, energie și exercitarea cu plăcere a activităților parentale – o descoperire care ne putem aștepta să o găsim în cele mai multe familii. Experiența anterioară de părinte și existența sau apariția altor copii în familie pare și ea să fie mai puțin importantă decît atitudinile parentale și decît percepția copilului de a fi fost în întregime acceptat și integrat în viața de familie. [2, p. 63].
Datele cercetărilor în privința statutului socio-economic al părinților adoptivi continuă să fie conflictuale și chiar uimitoare. Orice relație dintre acestea și rezultat par să fie legate de aspectele mai subtile ale atitudinilor și așteptărilor parentale, de modele de comunicare, stilul de viață a familiei.
Este posibil ca copiii să fie afectați dacă află despre statutul lor de la alți oameni decît de la părinții adoptivi. Datele cercetărilor au ridicat întrebări cu privire la justețea presupunerii că această problemă este centrală pentru bunăstarea copiilor adoptați. Aceasta se referă la acei copii adoptați care au arătat o puternică curiozitate cu privire la trecutul lor și doreau să cunoască mai multe decît părinții lor adoptivi voiau sau puteau să le spună. În aceste cazuri adoptații tind să manifeste o adaptare mai problematică la diversitatea de spații de viață. Raynor a ajuns la rezultate similare în studiul făcut în Marea Britanie asupra adoptaților adulți și a familiilor lor. Satisfacția adoptaților era strîns legată de mulțumirea lor față de informația cu privire la mediul de proveniență și de ușurința pe care au resimțit-o atunci cînd și-au abordat părinții adoptivi pe acest subiect. Această corelație influiențează și măsura în care adoptații obțin o adaptare reușită.
Cu toate acestea, satisfacția față de experiența de a fi adoptat și caracteristicile adaptării nu sunt legate de cantitatea de informații împărtășite sau de frecvența cu care s-a discutat această problemă. Cu toate că este important pentru o adaptare reușită la viață ca părinții să fi explicat adopția copiilor lor, momentul acestei dezvăluiri este mai puțin semnificativ decît modul în care copiii află despre statutul lor de adoptați. Asemenea lui Kornitzere, Raynor conchide că aspectele specifice ale discuțiilor cu privire la adopție, cum ar fi momentul și frecvența discuțiilor și cantitatea de informație împărtășită, sunt mai puțin semnificative pentru rezultatul adopției decît “sentimentele din spatele comunicării” [apud 20, p.72].
Simțul comun ar indica drept probabil să existe un echilibru fin între dezirabilitatea acceptării și discuției cu privire la statutul de adoptat al unui copil și ajutarea copilului să se simtă integrat și dorit ca un membru al familiei adoptive. Kadushin se concentrează asupra acestui aspect atunci cînd spune că “rezultatul era legat pozitiv de acceptarea de către părinți a copilului, de perceperea acestuia de către părinți ca un membru al familiei și negativ cu auto-conștientizarea de către părinți în legătură cu statutul de copil adoptiv”. Ar părea că părinții adoptivi care își văd copiii ca fiind “diferiți” și care subliniază aceasta prin referiri repetate la statutul adoptiv și la discuții cu privire la mediul de proveniență au o probabilitate mai scăzută să obțină un rezultat satisfăcător. Factorii care sunt semnificativi în acest domeniu sunt subtili și complecși. Discuțiile cu privire la adopție pot indica fie că părinții adoptivi se simt stînjeniți de acest subiect și vor să fie clar că copilul nu “aparține” în întregime familiei lor, sau că sunt relaxați și că nu simt că legăturile sociale și emoționale ar fi mai puțin valide decît legăturile biologice. Ambele direcții sugerează relații distorsionate care nu folosesc unui rezultat încununat de success [apud 45, p.91].
În completarea studiilor post- factum propriu-zise, unii cercetători au comparat copiii adoptați cu tovarășii lor ne-adoptați pentru a evalua dacă adaptarea lor socială,emoțională sau educațională la grupul anterior se reflectă în problemele care apar de obicei și care ar putea fi legate de statutul lor adoptiv. Rezultă un tablou în general optimist cu cîteva excepții remarcabile. Lucrînd în cadrul lui National Child Development Study, cu copii adoptați Seglow remarca: “comparațiile între adoptați și ceilalți copii din cohorta lor au arătat puține diferențe globale în comportamentul și adaptarea lor la școală la vîrsta de 7 ani”. Witmer nu a găsit nici-o variație între copiii adoptați și cei neadoptați în ceea ce privește coeficientul de inteligență, dar au detectat unele diferențe mici, dar statistic semnificative, în favoarea celui de-al doilea grup la un număr de măsurători ale adaptării. Cînd raportarea s-a făcut la acei copii care au fost plasați la vîrste mai mari de o lună, a rămas cu o singură diferență statistic semnificativă între cele două grupuri și aceasta era o ușoară indicație că copiii adoptați erau mai agresivi decît tovarășii lor non adoptați. Elonen și Schwartz au acordat o atenție specială acelor dificultăți potențiale care ar fi de așteptat să caracterizeze adopția, cum ar fi autorespectul scăzut și confuzia de identitate în încercarea de a ne integra două seturi de părinți. Cu toate acestea, asemenea probleme nu par a fi semnificative la copiii adoptați și autorii conchid că “în esență această cercetare arată că nu există la copiii adoptați probleme emoționale și sociale suplimentare doar pentru că sunt adoptați…ca în cazul tuturor copiilor adoptați sau neadoptați, problemele izvorăsc de la reacțiile părinților lor față de ei față de întrebările și sentimentele lor și față de evenimentele importante din viața familiei ” [apud 21].
Mai multe studii au identificat vulnerabilitatea specială a băieților adoptați la problemele de adaptare acasă și la școală. Seglow a descoperit de exemplu, că copii adoptați crescuți în mediul specific clasei de mijloc prezintă un nivel mai ridicat de neadaptare decît alte cohorte de copii, trăind în medii similare. O comparație a cohortelor de fete adoptate și neadoptate crescute în familii ale clasei de mijloc nu a confirmat o diferență de adaptare. Ar rezulta, în acest caz, că clasa socială este cea mai semnificativă variabilă urmată îndeaproape de sex [apud 20, p.91].
Cercetarea lui Lambert și Streather asupra copiilor cuprinși în studiul făcut de National Child Development a indicat că la vîrsta de 11 ani grupul adoptat nu a reușit să mențină o poziție favorabilă în raport cu restul copiilor care fuseseră măsurați de Seglow cu patru ani mai înainte. Copiii adoptați în special băieții, nu au progresat la fel de bine ca și copiii legitimi. Încercînd să interpreteze aceste date, Lamberd și Streather au făcut mai multe observații [apud 21].
Mai întîi ei sugerează că la vîrsta de 11 ani puțini sau nici unul dintre copiii adoptați, mai erau necunoscători a situației lor de adoptați și mulți dintre ei începeau să se obișnuiască cu faptul că aveau două seturi de părinți și cu implicațiile acestui fapt asupra sentimentului lor de identitate. Farber sugerează că copiii relativ tineri arată puțin interes față de statutul lor de adoptați pentru că gîndirea lor concretă și lipsa de cunoștințe împiedică o conștientizare completă a ceea ce înseamnă adopția [apud 20, p.76]. În viziunea experților din cadrul Direcției pentru Protecția Drepturilor Copilului soluțiile primordiale pentru sporirea numărului de copii adoptați ar fi creșterea indemnizațiilor, ajutoarelor financiare și materiale.
Pentru ca idea de adopție să aibă o semnificație copiii trebuie să fie capabili să înțeleagă că părinții lor nu le-au dat naștere și i-au părăsit unei familii adoptive. Farber postulează că aceste propoziții nu pot fi mînuite din punct de vedere cognitiv de către copii la o vîrstă fragedă. În al doilea rînd, în jurul vîrstei de 11 ani sarcina înțelegerii și a integrării ideii de adopție este complicată de apropierea pubertății. În al treilea rînd, orice tensiuni sau conflicte cu familiile adoptive vor fi în atenția profesorilor cu posibilitatea ca aceștea să se refere la comportamentul copiilor din această categorie în mod diferit decît la cel al altor copii. În al patrulea rînd, alți cercetători au arătat posibilitatea ca copiii adoptați să aibă unele probleme la mijlocul copilăriei care se rezolvă pe măsură ce cresc.
Aceste opinii sunt rareori bazate pe datele cercetării cu privire la subiect și adesea, reflectă un amestec de valori personale, anxietăți, ignoranță și uneori teamă de a lua acea decizia finală de a înlocui legăturile biologice cu relațiile sociale.
II.4. Analiza SWOT a adopției – formă finală de protecție a copilului
Tabelul 7. Analiza SWOT al adopției
Adopția este una dintre formele de ocrotire a copilului cunoscută încă din antichitate, care se efectua din motive religioase (asigurarea cultului strămoșesc) sau politic (evitarea “dispariției” unui trib sau familii), avînd drept scop principal ocrotirea copiilor rămași fără părinți sau a celor care , deși au părinți nu le este asigurată din partea acestora o creștere și o educație corespunzătoare.
Planul de intervenție cuprinde evaluarea /selectarea și pregătirea/ educarea celor implicați în procedura adopției. Pentru solicitanți evaluarea nu trebuie să fie o risipă de energie asupra proiectării unei imagini acceptabile, ci lucrul în parteneriat cu asistentul social. În acest context munca asistentului social trebuie modelată în funcție de mai multe principii de abordare și acțiune.
În primul rînd, distanța profesională este contra productivă. Dacă asistenții sociali își concep sarcina în termenii evaluării și selecției, ei vor căuta să obțină informații de la solicitanții care vor servi drept bază a aprecierii adecvării lor.
În al doilea rînd, asistenții sociali trebuie să stimuleze încredera. Ei nu trebuie să elaboreze rapoarte secrete, ci să solicite evaluarea dosarelor disponibile și din partea celor implicați în procedura adopției. Bass comentează că lipsa de încredere poate contribui la stabilirea unor relații defectuoase și inadecvate luării unei decizii. Donley consideră că asistentul social ar trebui totuși să nu-și întărească statutul profesional și puterea, să nu se încurajeze dependența față de accesul la informație și luarea deciziei, deoarece decizia aparține clientului.
În al treilea rînd, asistenții sociali se pot limita în activitatea lor la oferirea de informații și sfaturi, însă ele vor fi fără de folos dacă acest ajutor nu va fi acceptat. Există date care sugerează că relațiile cu intervenții sunt semnificativ mai bune atunci cînd ei percep că cel care îi intervievează are valori și preferințe de stil de viață asemănătoare cu ale lor.
În al patrulea rînd, discuțiile dintre asistentul social și solicitanți trebuie să fie deschise. Braden susține că se recomandă parteneriatul – însă un parteneriat care nu poate fi niciodată egal, pentru că ponderea asistentului social nu poate fi ignorată, se evit rapoartele secrete la care solicitanții nu au acces. Se poate întîmpla ca în urma acestor discuții solicitanții se vor retrage dacă vor ajunge să-și dea seama că nu vor sau nu sunt în stare să preia sarcinile care le-au fost explicate. Dacă o cerere de adopție este respinsă, asistentul social trebuie să explice cît mai detaliat solicitantului, ținînd seama de confidențialitatea informației, motivele din care s-a ajuns la această concluzie.
În al cincilea rînd, există tendința de a irosi multe ore de asistență socială cu viitorii adoptatori, fără însă să se acorde o atenție cuvenită muncii cu părinții naturali sau cu cei de substituție.
Experții din cadrul Direcției pentru Protecția Drepturilor Copilului consideră că : “este nevoie de a întocmi un plan de intervenție după care trebuie să se ghideze în întocmirea procesului de adopție”. De regulă între asistentul social și viitorii părinți au loc mai multe contacte, discuții și interviuri. În acțiunea de adopție prima întîlnire dintre subiecți – asistentul social, viitorii părinți și copilul – are o importanță majoră. De regulă potențialii părinți dornici să adopte copii, au și ei sensibilitățile lor și o percepție diferită. Sunt frămîntați de anxietățiși prejudecăți, sunt neliniștiți în legătură cu pasul pe care trebuie să-l facă, le vine greu să se hotărască. Dacă la prima întîlnire are șansa să contacteze un birocrat și nu un profesionist, eșecul este inevitabil [24, p.55].
Jocurile de rol, discuțiile în cadrul grupurilor asociate cu utilizarea literaturii de specialitate contribuie la pregătirea părinților adoptatoripentru acceptarea noilor responsabilități parentale, îndeosebi pentru intensificarea și înțelegerea conceptului de “pierdere ” și “ cîștig” în adopție. Părinții vor primi informații despre etapele dezvoltării emoționale și cognitive ale copilului și despre diferite tipuri de atașament care se pot manifesta în funcție de caracterul interacțiunilor dintre părinți și copii. Se consideră că educarea explicită și lucrul în grupuri, stabilirea sarcinilor care pot fi discutate și interpretate de către toți membrii grupului care trăiesc aceleași experiențe referitoare la adopție constituie modalități de învățare și nu reprezintă doar o simplă verificare a motivației părinților adoptatori. Este oportună sprijinirea noilor părinți pentru a face față gamei de sentimente pe care le vor trăi copiii, îndeosebi sentimentelor negative de resemnare și de tristețe. Este bine ca părinții să înțeleagă că aceasta este o reacție normală și că nu trebuie să fie interpretată ca un semnal de alarmă. Un alt aspect important este încercarea părinților de a face față presiunii psihice exercitate de părinții naturali ai copilului [ 10, p. 11].
Pot fi diverse situații care pot genera conștientizarea de către noii părinți a efectelor pe care resimțirea pierderii și revenirea durerii le-ar putea avea asupra lor:
întîlnirea cu copilul pe care urmează să-l adopte poate cauza emoții puternice, iar fazele incipiente ale adopției pot constitui un amestec de bucurie și durere, în funcție de împrejurări;
explicarea adopției, răspunsurile date la întrebările copilului;
gîndul că prietenii și colegii copilului adoptat îi pot vorbi despre adopție într-un mod neplăcut ;
reproșurile la mînie, la furie ale copilului;
apariția primelor semne ale pubertății și fertilității la copil;
nașterea primului nepot;
intenția declarată a copilului de a-și vedea părinții naturali.
Astfel, adopția poate fi considerată un proces dinamic, interactiv care implică elemente de personalitate, de mediu, necesități speciale și experiențe individuale sau de familie. De aceea participarea asistenților sociali are o importanță deosebită în realizarea procesului de adopție.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Adopția este una dintre formele de ocrotire a copilului cunoscută încă din antichitate, care se efectua din motive religioase (asigurarea cultului strămoșesc) sau politic (evitarea “dispariției” unui trib sau familii), avînd drept scop principal ocrotirea copiilor rămași fără părinți sau a celor care , deși au părinți nu le este asigurată din partea acestora o creștere și o educație corespunzătoare.
Copiii adoptați reprezintă o categorie din populația, care beneficiază de îngrijire, întreținere și educație conform nevoilor de creștere și dezvoltare. Copiii adoptați sunt în dezvoltarea propriei personalități, în dezvoltarea relațiilor sociale. Adopția asigură copilului confort psihologic. Cauzele abandonului copiilor sunt multiple, dominante fiind condițiile de trai nesatisfăcătoare și dificultățile materiale ale familiilor. Majoritatea copiilor adoptați provin din familii cu un statut socio-economic, cultural scăzut, cu venituri financiare insuficiente pentru acoperirea necesităților. De aceea în zilele noastre adopția are în vedere, în primul rînd interesele supreme ale copilului, prin încheierea acesteia copilul urmînd să beneficieze de o familie care să înlocuiască de regulă, cu titlul definitiv, familia biologică.
Astfel, fiecare copil trebuie să fie crescut într-un mediu favorabil dezvoltării fizice și psihice, trebuie să fie ferit de orice fel de atentate la viață, sănătate, libertate și demnitate umană. Asigurarea și respectarea drepturilor copiilor și plasarea acestora într-o zonă de interes special constituie o prioritate națională. Protecția copiilor în Republica Moldova înseamnă realizarea unui echilibru între trei componente esențiale: copilul, familia și societatea. Susținerea familiei este mijlocul cel mai eficient de a oferi condiții normale de viață copilului de a preveni situațiile de dificultate.
Reeșind din definiția adopției putem menționa faptul că adopția este benefică adică întrunește împlinirea fericirii unui cămin familial pentru societatea noastră. Trebuie să ținem cont că prin adopție există posibilitatea ca copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare să fie primit în familia adoptatorului unde urmează să fie crescut ca și un copil firesc al adoptatorului, deci este evident că în unele cazuri apelînd la adopție finalul este fericit, atît pentru familie dar cel mai mult pentru copil, deoarece i se oferă posibilitatea unui trai decent, un viitor mai luminos .
Pentru o bună desfășurare a procesului de adopție este importantă stabilirea unei relații bazate pe încredere încă de la început între asistentul social și familia potențial adoptatare.
Asistentul social are datoria de a sublinia faptul că fiecare copil este unic și are specificul său comportamental și de dezvoltare. Deși „copii nu vin pe lume cu instrucții de folosire”, părinții adoptatori au șansa de a primi, în momentul plasării, unele informații îi pot ajuta în relaționarea cu copilul, în identificarea celor mai bune căi de comunicare cu acesta.
Cu părere de rău este cunoscut faptul că numărul copiilor părăsiți sau internați într-un centru de plasament crește, iar numărul adopțiilor nu reușește să facă față situației create.
Ar fi de menționat că dacă nu ar fi existat adopția nu am fi avut familii împlinite și anume mă refer la acele familii care nu au copii biologici. O cale de depășire a acestei situații ar fi creșterea numărului de copii adoptați dacă s-ar extinde procedura adopției internaționale. Totuși, pe viitor sperăm că rețeaua adopției internaționale să se extindă ceea ce consider că va fi numai spre binele acestor copii.
În această lucrare am accentuat din plin adopția națională ceea ce ar însemna adopția copiilor de către cetățenii moldoveni care locuiesc în Republica Moldova. Acestea fiind spuse numai din considerentul că adopția națională este foarte restrînsă din lipsa posibilităților ( financiare, materiale) există multe familii care și-ar dori să adopte un copil dar din diferite motive sunt respinși, deoarece nu dispun de un venit stabilit prin lege ceea ce nu permite deschiderea actului de adopție.
În consecință ar fi de amintit faptul că pe plan național numărul copiilor adoptați este restrîns și sperăm că adopția internațională se va lărgi în Republica Moldova. Este clar că o familie din străinătate dacă e să ne referim chiar și la Europa îi poate oferi unui copil adoptat mult mai mult decît celui adoptat în Republica Moldova.
În concluzie menționăm că cu toții ar trebui să participăm la o bătălie importantă o bătălie de idei, o bătălie despre nevoia de a avea o viziune nouă care să rezolve probleme vechi. Învățăm că un copil trebuie tratat ca o persoană, și că el are o identitate la fel ca noi toți. Copiii provin din familii, iar relațiile cu familiile trebuie ocrotite chiar atunci cînd copiii sunt adoptați.
O dată cu expansiunea fenomenului sărăciei se poate constata și o creștere a numărului părinților care nu pot asigura o viață decentă copiilor. De aceea unii din ei își plasează copiii în instituții sau chiar îi abandonează. Sunt dificile cazurile cînd copiii sunt abandonați în maternitate. În relația cu părinții naturali asistentul social trebuie să manifeste responsabilitate, el trebuie să fie pregătit pentru diferite reacții ale părinților naturali. Ceea ce trebuie de demonstrat este că toți copiii, atît cei aflați în diferite tipuri de plasament, cît și cei dați în adopție au nevoie de informații despre ceea ce sunt, despre originea lor, despre ceea ce se întîmplă cu părinții și mai ales că au nevoie de menținerea contactului cu părinții naturali. Aceștia pot fi încurajați să contribuie la dezvoltarea sensului identității, permanenței și continuității copilului prin menținerea relației cu copilul lor aflat în familia adoptatoare, oferindu-i fotografii, cadouri și implicîndu-se în planuri de viitor.
Concluzii ale studiilor de caz
Analizand fenomenul adoptiei, documentele sociale, legislatia elaborata in domeniul protectiei copilului, dar si evolutia copiilor din cazurile prezentate, mi-am putut face o parere personala despre intreg procesul corespunzator acestei masuri de protectie definitiva.
Iata cateva propuneri personale legate de adoptie:
Daca adoptia se desfasoara numai prin intermediul autoritatilor statului, perioada de derulare a procesului adoptiei este mai indelungata decat atunci cand se apeleaza la o organizatie nonguvernamentala. Prin urmare adoptia prin intermediul primariilor sunt mult mai anevoioase din punct de vedere al timpului si al birocratiei.
Din cazurile prezentate am observat ca atata timp cat copilul afla faptul ca este adoptat cat mai devreme, evolutia acestuia este una normala, nefiind nevoit sa isi raspunda singur la anumite intrebari care apar inevitabil. In acest fel si parintilor le este mai usor nefiind nevoiti sa traiasca presati de faptul ca ascund ceva si astfel se pot apropia mai usor de copil, iar relatia dintre adulti si copil este una fireasca.
Din spusele parintilor adoptivi, cei care hotarasc sa faca acest pas, ales varianta de a adopta un copil in primele lui luni de viata, pentru ca, spun ei, astfel copilul nu apuca sa fie afectat de mediul in care urma sa creasca si ii este mult mai usor sa creasca normal in noua familie.
In nici unul din cazurile prezentate parintii biologici ai copilului nu au tinut legatura cu noua familie a copilului lor.
In concluzie adoptia reprezinta un proces indelungat care presupune multe etape, dar care se sfarseste cu o extraordinara bucurie atat pentru copil, cat si pentru noua sa familie.
Masura de protectie permanenta a copilului, adoptia, este considerata ca fiind o solutie definitiva pentru acei copii care, din diferite motive, nu pot sa fie crescuti, ingrijiti si educati de parintii biologici.
Noua legislatie elaborata in anul 2004 si intrata in vigoare la data de 1 ianuarie 2005 a adus o serie de modificari deosebit de importante in ceea ce priveste regimul juridic al adoptiei.
Una dintre cele mai importante modificari este reprezentata de introducerea planului individualizat de protectie a copilului, plan care cuprinde toate acele masuri care trebuiesc intreprinse pentru integrarea copilului intr-o familie adoptatoare care sa-i poata oferii conditiile unei vieti decente si unei dezvoltari normale.
O alta schimbare este aceea ca s-a dat voie adoptiilor internationale, dar doar in limitele unor conditii bine stabilite de lege.
Toate aceste prevederi au in vedere pe primul plan principiul interesului superior al copilului.
Este deosebit de important pentru dezvoltarea armonioasa a personalitatii ca nevoile psihosociale ale copilului sa fie satisfacute. Aceste nevoi (nevoia de dragoste si siguranta, de experiente noi, de laude, de responsabilitate, etc.) trebuie satisfacute inca de la inceputul vietii copilului si continua intr-o proportie mai mica sau mai mare pe toata perioada de maturitate.
Viata stabila de familie ofera copilului sentimentul continuitatii personale, pe acela de a avea un trecut si un viitor. In urma studiilor de caz efectuate am ajuns la concluzia ca in cadrul familie copilul invata sa relationeze si sa se autocunoasca.
De asemenea, am urmarit sa surprind avantajele, care rezulta in urma adoptiei:
– pentru copil: prin adoptie i se asigura intreaga protectie afectiva, materiala si sociala
– pentru familie: dorinta de a avea un copil este indeplinita, beneficiaza de o mai buna coeziune si solidaritate familiala
– pentru societate: adoptia reduce riscul vagabondajului, al delicventei juvenile si al dependentei sociale
In incheiere fac o serie de propuneri pentru inlesnirea procesului de adoptie. Pe baza unor studii mai elaborate sa se poata formula propuneri de imbunatatire a managementului adoptiei, dar si elaborarea de politici sociale care sa sprijine, sa sensibilizeze si sa incurajeze populatia Romaniei in vederea adoptiei unui copil.
Recomandări
În vederea perfecționării procedurii adopției se propunem următoarele recomandări:
Macrosocial
sprijinirea ONG-urilor care promovează adopția, pentru demonopolizarea serviciului;
crearea unui sistem unic de monitorizare a copiilor cu statut de adoptat;
încurajarea și susținerea din partea statului a familiilor adoptive prin oferirea de servicii gratuite;
promovarea spoturilor publicitare în scopul sensibilizării opiniei publice cu privire la adopție;
analiza opiniei publice întru modificarea elementelor defectuoase ale metodologiei adopției, care necesită timp și implicare emoțională de la părinții adoptivi;
Mezosocial
elaborarea programelor de instruire a profesioniștilor din domeniul protecției familiei și copilului;
perfecționarea metodelor de lucru cu copii și cuplurile adoptatoare;
efectuarea vizitelor de către specialiști familiilor care deja au adoptat copii
Microsocial
Aș propune cîteva reguli, cu titlul de recomandări, de aur pentru părinții adoptivi:
Înțelege că adopția este o continuare a veții copilului pe care tu o împarți cu alții.
Apreciază atașamentele copilului față de alții pentru că acestea îl vor ajuta sî se atașeze de tine.
Înțelege că adoptarea la o nouă mamă, un nou tată, noi frați și surori, o nouă casă, noi reguli, noi prieteni,un nou nume, pe lîngă faptul de a se obișnui să trăiască fără mama și tatăl inițial, frații și surorile avute și prietenii obișnuiți, nu este de loc ușoară și presupune o tensiune foarte mare.
Să ai în minte și să simți în inima ta că, copilul pe care la-i adoptat a experimentat separări și pierderi foarte grele încurajază-ți copilul să vorbească de temerele sale, dureri, mînie și confuzii. Acesta îăl va ajuta să știe că tu îl accepți îl iubești și ai grijă de el.
BIBLIOGRAFIE
Allport G. Structura și dezvoltarea personalității. București: Editura Didactica și Pedagogică, 1981. 325 p.
Asistenta sociala. Studii și aplicatii. Iași: Polirom, 2005. 448p.
Bejenaru A. Adopția copiilor în Romania. Iași: Institutul Europian, 2011. 308p.
Bocancea C.; Neamțu G. Elemente de asistență socială. Iași: Polirom, 1999. 296p.
Bodoasca T. Legislatia adoptiilor. Comentarii și explicatii. București: All BECK, 2006. 280 p.
Brodzinsky D. Being adopted (A fi adoptat). Publisher: Doubleday, 1992. 240p.
Brodzinsky D. Children’s Understanding of Adoption: Developmental and Clinical Implications. [on line] Accesibil pe internet: https://webcourses2c.instructure.com
Brodzinsky D. Long-term Outcomes în Adoption. [on line] Accesibil pe internet: http://futureofchildren.org /futureofchildren/publications /docs/03_01_12.PDF
Brodzinsky D.; Smith D. Stress and Coping în adopted Children: A Developmental Study. [on line]. Accesiil pe internet: https://mrkhcanada.files. wordpress.com/2010/07/stress-and-coping-in-adopted-children.pdf
Buzducea D. Aspecte contemporane în asistența socială. Iași: Polirom, 2005. 232 p.
Buzdugea D. Sisteme moderne de asistenta sociala. Tendinte globale și practici locale. Iași: Polirom, 2009. 248p.
Bulgaru M.; Dilion M. Concepte fundamentale ale asistentei sociale. Chișinău: USM, 2000. 316p.
Cojocaru S. Evaluarea programelor de asistență socială. Iași: Polirom, 2010. 264p.
Cojocaru S.; Cojocaru D. Managementul de caz în protectia copilului. Evaluarea serviciilor și practicilor din Romania. Iași: Polirom, 2008. 304p.
Culegere de acte normative privind drepturile familiei și copilului. Volumul II. Chișinău: Museum, 2001. 261 p.
Dalen M. Educational achievement among international adoptees University of Oslo, Norway. [on line] Accesibil pe internet: www.raco.cat/index.php/…/article/…/94359
Debesse M. Adolescentul. București: Didactică și Pedagogică, 1991. 285 p.
Dumitrescu I. Adolescenții. Lumea lor spirituala și activitatea educativă. Craiova: Scrisul romînesc, 1990. 355 p.
Erikson E. Copilărie și societate. București: Trei, 2015. 536 p.
Filipescu I. Adopția și protecția copilului aflat în dificultate. București: C.H. BECK, 1996. 232 p.
Geleriu A. Adopția copiilor și particularitățile psihosociale ale familiilor adoptive. Rezumatul tezei de doctorat. [on line] Accesibil pe internet: http://doctorat.ubbcluj.ro/ sustinerea _publica /rezumate /2010/sociologie/geleriu_anca_ro.pdf
Golu M. Dinamica personalității. București: Științifică și Enciclopedică, 1993. 315 p.
Grupul Copiii României. Dezinstituționaliazarea serviciilor de protecție a copilului în România. București: Mar Link, 2004. 271p.
Hartman H. Psihologia Eu-lui și problemele adaptării. București: All, 1939. 289 p.
Howe D. Introducere în teoria asistenței sociale. Importanța aplicării teoriei în practică. București: UNICEF, 2001. 197p.
Iluț P. Abordarea calitatică a socioumanului. Iași: Polirom, 2001. 345 p.
Iluț P. Sociopsihologia și antropologia familei. Iași: Polirom, 2005. 317p.
Killen K. Copilul maltratat. Timișoara: Eurobit, 1998. 271p.
Kohn A. Parenting neconditionat. De la recompense și pedepse la iubire și intelegere. București: Multi Media Est Publishing, 2013. 224p.
Krosgrud K.; O`Melia M.; DuBois B. Practica asistenței sociale. Abordarea participativa. Iași: Polirom, 2006. 624 p.
Kuzma K. Înțelege-ți copilul. București: Viață și Sănătate, 2003. 163p.
Manualul viitorilor părinți adoptivi. [on line] Accesibil pe internet : http://mmpsf.gov.md/file/suport%20metodologic/Ghid_MVPA_2013.pdf
Mitrofan I.; Ciupercă C. Incursiune în Psihosociologia și Psihosexologia Familei. București: Press Mihaela, 1998. 390 p.
Moscovici S. (coord.) Psihologia socială a relațiilor cu celălalt. Iași: Polirom, 1998. 256p.
Muntean A. Trauma copiilor abandonați și adopția ca promotor al procesului de vindecare. [on line] Acesibil pe internet: http://psihoterapii.com/cele-sapte-probleme-esentiale-in-adoptie/
Muntean A.; Stan V.; Tomiță M., Ungureanu R. Factori de reziliență la adolescenții adoptați la vârsta mică. [on line] Accesibil pe internet: http://psihoterapii.com/cele-sapte-probleme-esentiale-in-adoptie/
Muntean A. Adopția și atasamentul copiilor separati de parintii biologici. Iași: Polirom, 2013. 416p.
Neamțu G. Tratat de asistență socială, Iași: Polirom, 2004. 1024p.
Pașa F.; Pașa L. Asistenta sociala în Romania. Iași: Polirom, 2004. 208p.
Procesele de atașament care intră în joc în adopție. Expunerea Domnului F. HALLET. [on line] Accesibil pe internet: http://www.adorcopiii.ro/ws-content/uploads/ atasamentul _in_ adoptie_F._Hallet.pdf
Raportul anula al ministerului 2013. [on line] Accesbil pe internet: http://www.docdroid.net/n3kk/raport-social-2013.pdf.html
Roco M. Creativitate și inteligență emoțională. Iași: Polirom, 2001. 248p.
Smith C. Adopție și plasament familial. București: Alternative, 1993. 160 p.
Stănciulescu E. Sociologia educației familiale. Vol I. Iași: Polirom, 1997. 280p.
Stănciulescu E. Sociologia educației familiale. Vol II. Iași: Polirom, 1998. 432p.
Stoica-Constantin A. Conflictul interpersonal: prevenire, rezolvare și diminuarea efectelor. Iași: Polirom, 2004. 304p.
The dynamics of human inter personal behaviour. [online] Accesibil pe Internet: http://members.shaw.ca/pdg/dynamics-of-inter personal-behavior.html>
Zamfir C.; Stoica L. O nouă povocare: dezvoltarea socială. Iași: Polirom, 2006. 368p.
Zamfir C.; Stanescu S. Enciclopedia dezvoltarii sociale. Iași: Polirom, 2007. 664p.
Заяц O. Opганизация, админиcтpиpoваниe и yпpавлeниe в coциальнoй pабoтe. Bладивocтoк: Издатeльcтвo Дальнeвocтoчнoгo Унивepcитeта, 2004. 144c.
Кyзнeцoва Л. Ocнoвныe тexнoлoгии coциальнoй pабoты. Учeбнoe пocoбиe. Bладивocтoк: Изд-вo ДBГTУ, 2002. 92 c.
Кyлeбякин E. Пcиxoлoгия coциальнoй pабoты. Bладивocтoк: Издатeльcтвo Дальнeвocтoчнoгo Унивepcитeта, 2004. 86c.
Mалкина – Пыx И. Пcиxoлoгия пoвeдeния жepтвы. Mocква: Экcмo, 2006. 1008c.
Acte normative:
Cod Nr. 1316 din 26.10.2000. CODUL FAMILIEI. Publicat : 26.04.2001 în Monitorul Oficial Nr. 47-48
Cod Nr. 1107 din 06.06.2002. CODUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA. Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86
Legea Nr. 99 din 28 05 2010 privind regimul juridic al adopției. Publicat : 30.07.2010 în Monitorul Oficial Nr. 131-134. Data intrarii în vigoare : 30.01.2011
Legea Nr. 140 din 14.06. 2013 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți. Publicat : 02.08.2013 în Monitorul Oficial Nr. 167-172. Data intrarii în vigoare : 01.01.2014
BIBLIOGRAFIE
Allport G. Structura și dezvoltarea personalității. București: Editura Didactica și Pedagogică, 1981. 325 p.
Asistenta sociala. Studii și aplicatii. Iași: Polirom, 2005. 448p.
Bejenaru A. Adopția copiilor în Romania. Iași: Institutul Europian, 2011. 308p.
Bocancea C.; Neamțu G. Elemente de asistență socială. Iași: Polirom, 1999. 296p.
Bodoasca T. Legislatia adoptiilor. Comentarii și explicatii. București: All BECK, 2006. 280 p.
Brodzinsky D. Being adopted (A fi adoptat). Publisher: Doubleday, 1992. 240p.
Brodzinsky D. Children’s Understanding of Adoption: Developmental and Clinical Implications. [on line] Accesibil pe internet: https://webcourses2c.instructure.com
Brodzinsky D. Long-term Outcomes în Adoption. [on line] Accesibil pe internet: http://futureofchildren.org /futureofchildren/publications /docs/03_01_12.PDF
Brodzinsky D.; Smith D. Stress and Coping în adopted Children: A Developmental Study. [on line]. Accesiil pe internet: https://mrkhcanada.files. wordpress.com/2010/07/stress-and-coping-in-adopted-children.pdf
Buzducea D. Aspecte contemporane în asistența socială. Iași: Polirom, 2005. 232 p.
Buzdugea D. Sisteme moderne de asistenta sociala. Tendinte globale și practici locale. Iași: Polirom, 2009. 248p.
Bulgaru M.; Dilion M. Concepte fundamentale ale asistentei sociale. Chișinău: USM, 2000. 316p.
Cojocaru S. Evaluarea programelor de asistență socială. Iași: Polirom, 2010. 264p.
Cojocaru S.; Cojocaru D. Managementul de caz în protectia copilului. Evaluarea serviciilor și practicilor din Romania. Iași: Polirom, 2008. 304p.
Culegere de acte normative privind drepturile familiei și copilului. Volumul II. Chișinău: Museum, 2001. 261 p.
Dalen M. Educational achievement among international adoptees University of Oslo, Norway. [on line] Accesibil pe internet: www.raco.cat/index.php/…/article/…/94359
Debesse M. Adolescentul. București: Didactică și Pedagogică, 1991. 285 p.
Dumitrescu I. Adolescenții. Lumea lor spirituala și activitatea educativă. Craiova: Scrisul romînesc, 1990. 355 p.
Erikson E. Copilărie și societate. București: Trei, 2015. 536 p.
Filipescu I. Adopția și protecția copilului aflat în dificultate. București: C.H. BECK, 1996. 232 p.
Geleriu A. Adopția copiilor și particularitățile psihosociale ale familiilor adoptive. Rezumatul tezei de doctorat. [on line] Accesibil pe internet: http://doctorat.ubbcluj.ro/ sustinerea _publica /rezumate /2010/sociologie/geleriu_anca_ro.pdf
Golu M. Dinamica personalității. București: Științifică și Enciclopedică, 1993. 315 p.
Grupul Copiii României. Dezinstituționaliazarea serviciilor de protecție a copilului în România. București: Mar Link, 2004. 271p.
Hartman H. Psihologia Eu-lui și problemele adaptării. București: All, 1939. 289 p.
Howe D. Introducere în teoria asistenței sociale. Importanța aplicării teoriei în practică. București: UNICEF, 2001. 197p.
Iluț P. Abordarea calitatică a socioumanului. Iași: Polirom, 2001. 345 p.
Iluț P. Sociopsihologia și antropologia familei. Iași: Polirom, 2005. 317p.
Killen K. Copilul maltratat. Timișoara: Eurobit, 1998. 271p.
Kohn A. Parenting neconditionat. De la recompense și pedepse la iubire și intelegere. București: Multi Media Est Publishing, 2013. 224p.
Krosgrud K.; O`Melia M.; DuBois B. Practica asistenței sociale. Abordarea participativa. Iași: Polirom, 2006. 624 p.
Kuzma K. Înțelege-ți copilul. București: Viață și Sănătate, 2003. 163p.
Manualul viitorilor părinți adoptivi. [on line] Accesibil pe internet : http://mmpsf.gov.md/file/suport%20metodologic/Ghid_MVPA_2013.pdf
Mitrofan I.; Ciupercă C. Incursiune în Psihosociologia și Psihosexologia Familei. București: Press Mihaela, 1998. 390 p.
Moscovici S. (coord.) Psihologia socială a relațiilor cu celălalt. Iași: Polirom, 1998. 256p.
Muntean A. Trauma copiilor abandonați și adopția ca promotor al procesului de vindecare. [on line] Acesibil pe internet: http://psihoterapii.com/cele-sapte-probleme-esentiale-in-adoptie/
Muntean A.; Stan V.; Tomiță M., Ungureanu R. Factori de reziliență la adolescenții adoptați la vârsta mică. [on line] Accesibil pe internet: http://psihoterapii.com/cele-sapte-probleme-esentiale-in-adoptie/
Muntean A. Adopția și atasamentul copiilor separati de parintii biologici. Iași: Polirom, 2013. 416p.
Neamțu G. Tratat de asistență socială, Iași: Polirom, 2004. 1024p.
Pașa F.; Pașa L. Asistenta sociala în Romania. Iași: Polirom, 2004. 208p.
Procesele de atașament care intră în joc în adopție. Expunerea Domnului F. HALLET. [on line] Accesibil pe internet: http://www.adorcopiii.ro/ws-content/uploads/ atasamentul _in_ adoptie_F._Hallet.pdf
Raportul anula al ministerului 2013. [on line] Accesbil pe internet: http://www.docdroid.net/n3kk/raport-social-2013.pdf.html
Roco M. Creativitate și inteligență emoțională. Iași: Polirom, 2001. 248p.
Smith C. Adopție și plasament familial. București: Alternative, 1993. 160 p.
Stănciulescu E. Sociologia educației familiale. Vol I. Iași: Polirom, 1997. 280p.
Stănciulescu E. Sociologia educației familiale. Vol II. Iași: Polirom, 1998. 432p.
Stoica-Constantin A. Conflictul interpersonal: prevenire, rezolvare și diminuarea efectelor. Iași: Polirom, 2004. 304p.
The dynamics of human inter personal behaviour. [online] Accesibil pe Internet: http://members.shaw.ca/pdg/dynamics-of-inter personal-behavior.html>
Zamfir C.; Stoica L. O nouă povocare: dezvoltarea socială. Iași: Polirom, 2006. 368p.
Zamfir C.; Stanescu S. Enciclopedia dezvoltarii sociale. Iași: Polirom, 2007. 664p.
Заяц O. Opганизация, админиcтpиpoваниe и yпpавлeниe в coциальнoй pабoтe. Bладивocтoк: Издатeльcтвo Дальнeвocтoчнoгo Унивepcитeта, 2004. 144c.
Кyзнeцoва Л. Ocнoвныe тexнoлoгии coциальнoй pабoты. Учeбнoe пocoбиe. Bладивocтoк: Изд-вo ДBГTУ, 2002. 92 c.
Кyлeбякин E. Пcиxoлoгия coциальнoй pабoты. Bладивocтoк: Издатeльcтвo Дальнeвocтoчнoгo Унивepcитeта, 2004. 86c.
Mалкина – Пыx И. Пcиxoлoгия пoвeдeния жepтвы. Mocква: Экcмo, 2006. 1008c.
Acte normative:
Cod Nr. 1316 din 26.10.2000. CODUL FAMILIEI. Publicat : 26.04.2001 în Monitorul Oficial Nr. 47-48
Cod Nr. 1107 din 06.06.2002. CODUL CIVIL AL REPUBLICII MOLDOVA. Publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86
Legea Nr. 99 din 28 05 2010 privind regimul juridic al adopției. Publicat : 30.07.2010 în Monitorul Oficial Nr. 131-134. Data intrarii în vigoare : 30.01.2011
Legea Nr. 140 din 14.06. 2013 privind protecția specială a copiilor aflați în situație de risc și a copiilor separați de părinți. Publicat : 02.08.2013 în Monitorul Oficial Nr. 167-172. Data intrarii în vigoare : 01.01.2014
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE ALE ADOPȚIEI (ID: 158620)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.