Capitolul 31 Informatie [614053]

Capitolul 31.
NOȚIUNI GENERALE DE INF ORMA ȚIE
31.1. Baze teoretice ale informației
31.2. Clasificarea informației
31.3. Informația shannoniană
31.4. Informația semantică
31.5. Noțiuni generale de informatică
31.6. Codificarea inf ormației
31.7. Reglementări naționale privind accesul la informație
Partea V.
SISTEME INFORMAȚIONA LE ÎN
ACTIVITATEA FARMACEU TICĂ

720 31.1. Baze teoretice ale informa ției.
Societatea contemporană aduce în fața științei o multitudine de probleme, printre
care una din cele mai importante este informația.
Apariția informației este indisolubil legată de istoria societății omenești. Pe
parcursul tuturor etapelor de dezvoltare a societății omul a manifestat necesitatea
de a informa și de a fi informat. Astfel între informație și societate există o inte r-
dependență strânsă și reciprocă.
Cuvântul informa ție – preluat din latină (“informatio ” ceia ce însemnă lăm u-
rire, expunere, explicare, interpretare, tălmăcire) prin intermediul limbii franceze
(information ) – este polisemantic , putând căpăta mai multe semnifica ții, uneori
total diferite sau chiar contradictorii, ce sunt determinate de domeniile și context e-
le foarte variate în care este folosit. În afara în țelesurilor din limbajul comun, el
are și alte sensuri, atribuite fie prin de finirea sa ca termen științific sau tehnic, fie
drept concept în cadrul unor ramuri ale filosofiei sau al e unor științe și tehnologii
al căror obiect de studiu este informa ția. Termenul “informa ție” este legat și de un
proces informa țional – succesiunea ac țiunilor prin care se informează, dar și de
rezultatul acestui proces – volum, varietatea de informa ții ob ținute, precum și de
unele fenomene specifice – fenomenul informa țional, explozia informa țională,
etc. De asemenea informa ția a început să fie considerată ca factor ontologic pri m-
ordial, ce stă la originea universului, împreună c u materia și energia.
Din punct de vedere a dialecticii informația este considerată nu ca o simplă
transmitere de știri, ci ca informație științifică.
Informația științifică este acea informație logică, care a fost obținută în proc e-
sul de cunoaștere, care reflectă adecvat fenomenele și legile naturii, societății și
gândirii și care își găsește aplicare în activitatea practică. În această definiție se
subliniază patru particularități ale informației științifice:
 ea este obținută în procesul de cunoaștere;
 este supusă prelucrării și generalizării prin intermediul gândirii abstracte și logice;
 reflectă adecvat legile naturii, societății și gândirii;
 presupune utilizarea sa necondiționată în activitatea practică.
Informația, prin funcțiile pe care le îndeplinește: interne – păstrarea, prel u-
crarea, și căutarea și externe – intrare -ieșire sau de transfer a informației, asigură
legătura dintre societate și natură pe de o parte și dintre știință și activitatea practică pe
de altă parte.
Noțiunea “informație științifică ” nu trebuie confundată cu noțiunea de “c u-
noștințe științifice ”. În cunoștințele științifice informația științifică este prezentată
într-un mod sistematizat, generalizat și se conține în sisteme de noțiuni, opinii,
concluzii, teorii. Din aceasta rezultă că cunoștințele științifice conțin numai o pa r-
te a informației științifice.

721 Teoria informației este o ramură a matematicii aplicate și ingineriei electrice
care se ocupă de cuantificarea informației.
Până la mijlocul secolului XX noțiunea de informație era definită ca o funcție
de transmitere a unor știri sub orice formă. Din acest punct de vedere informația
se conține în comunicările oamenilor, textele din cărți, coloanele de cifre, indicaț i-
ile ceasor nicului, termometrului, etc.
Comunicarea, textul, cifrele singur e de la sine nu sunt informație, ele sunt
doar purtători de informație.
Ce este totuși informația ? Se poate spune că datele, comunicările, sunt cauza
acumulării sau schimbării cunoștințelor d espre obiectele și fenomenele lumii î n-
conjurătoare. Informația reflectă în sine ceva ce este caracteristic (specific) lumii
reale, pe care noi o cunoaștem doar primind (acumulând) informație. Înseamnă că
până la momentul primirii informației ne era ceva ne cunoscut, iar mai bine zis –
nedeterminat și datorită informației nedeterminarea a fost înlăturată. Dar de ce e
condiționată nedeterminarea ? De numărul posibilităților sau diversităților posib i-
le. Cu cât sunt mai multe diversități cu atât mai mare este nedeterminarea. De aici
rezultă că informația, ce înlătură nedeterminarea, există de aceea , fiindcă există
diversități. Dacă nu există diversități, nu există nedeterminări și nu există nici i n-
formație.
Într-o altă definiție , pe cât de sumară tot pe atât de i nformală și, deci, de in e-
xactă, se spune că informa ția se constituie intr -o reprezentare a realită ții, dar și a
reflec ției și proiec ției, care sunt opera ții tipice intelectului uman, prin intermediul
unui set bine precizat și structurat de simboluri, de regulă accesibile sim țurilor și
rațiunii umane, dar și unora dintre dispozitive, precum cele de calcul automat
(calculatoare ).
Din cele spuse reiese următoarea definiție a informației: Informația este r e-
flectarea diversităților obiectelor și fenomenelor lumii reale.
Folosind această definiție se are în vedere că noțiunea “informație ” cuprinde ace-
le date pe care oamenii le cunosc, precum și pe acele care există indiferent de o a-
meni, exist ă datorită faptului că există diversitate. Anume diversitatea și este sursa
de informație.
Unificate, masa și energia ( Albert Einstein, 1905 ), energia și informația ( Cla-
ude Shannon, 1948) permit concluzionarea că lumea în care trăim este o lume
unitară, logică, subtil programată, cu sens, semnificație și telefinalitate. Odată
calculat echivalentul termic al entropiei informaționale, se poate stabili cu multă
precizie cantitatea de energie necesară trecerii unui sistem de la un nivel entropic
la altul.
Nici una din defini țiile sau conceptele existente pentru informa ție nu sunt
unanim acceptate, fapt ce produce confuzii, ambiguită ți, și uneori chiar pierderi
economice.

722 În ultimul timp tot mai mul ți cercetători î și pun întrebarea dacă este posibil de
construit o teorie a informa ției unică, general valabilă. Pe de altă parte, datorită
presiunii exercitate în principal de impasul în care au ajuns cercetările în unele
domenii ( știința cogni ției, biologie , psihologie , robotică , inteligen ța artificială
etc.), se r emarcă tot mai multe încercări de a îmbina și de a suprapune diversele
semnifica ții și interpretări într -un singur concept universal acceptat.
Se poate spune că elaborarea unui concept unic al informa ției se află comp a-
rativ la aceiași etapă în care se găsea elaborarea unui concept al energiei la mijl o-
cul sec. XIX, de și acest concept era cunoscut de câteva secole, oamenii de știință
au început să în țeleagă cum poate fi convertită o formă de energie în alta și să
scrie ecua ția ace stor conversi i abia prin anii 40 ai secolului XIX .
Aparenta contradic ție între diferitele concepte ale informa ției existente astăzi
este cauzată de faptul că majoritatea acestora sunt elaborate numai pentru un
anumit domeniu și pentru a fi definită, informa ția trebuie raportată întotdeauna la
un sistem oarecare, propriu domeniului respectiv, cum ar fi ADN -ul, limba
vorbită , computerele ș.a.
În limbajul popular, cotidian, într -un sens larg, unanim acceptat de marea m a-
joritate a vorbitorilor din orice limbă, prin informa ție se în țelege:
 faptele și opiniile percepute sau ob ținute în cursul vie ții de zi cu zi direct de la o altă
ființă vie, din mass -media, din baze de date electronice și din toate tipurile de fen o-
mene observabile din mediul înconjurător;
 lămurire asupra unei persoane, lucru sau domeniu; totalitatea mate rialului de info r-
mare și de documentare; izvoare, surse;
 cunoștințe comunicate de al ții sau ob ținute prin investiga ții proprii ori cercetări pe r-
sonale; cuno ștințe acumulate din lectură, rapoarte despre evenimente recente sau n e-
cunoscute anterior, materiale din ziare, din periodice sau din buletine de știri; cuno ș-
tințe dobândite prin studiu sau instruire; cuno ștințe deduse din observa ții directe și
experien ța proprie.
Acesta este sensul original al cuvântului care vizează în prin cipal aspectul
comunicativ și în acela și timp, calitativ.
În ultimul timp, au intrat și în limba română sensuri mai noi ori s -au adăugat
la cele vechi precizări noi:
 fiecare dintre elementele noi, necunoscute anterior, ale experien ței (fizice sau ment a-
le) sau ale unui concept, în raport cu cuno ștințele prealabile, ce sunt cuprinse în
semnifica ția unui simbol sau unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, im a-
gini plastice, indica ție a unui instrument, date experimentale, partitură muzicală etc.)
care produc schimbări într -un concept (cum ar fi un plan sau o teorie).
 acțiunea cuiva de a (se) informa sau de a comunica cuno ștințe, noută ți, lămuriri,
vești, știri, îndrumări, precizări etc., unei persoane (sau unui grup de persoane) și re-
zultatul ei (faptul de a ști că mesajul este recep ționat și înțeles de către destinatar);

723  comunicare, veste, știre, mesaj care pune pe cineva la curent cu o situa ție nouă sau
mai veche, dar de care acesta nu avea știință înainte de a fi informat;
31.2. Clasificarea informației .
Există diferite criterii, și respectiv, clasificări ale informațiilor. Una din ele
este următoarea:
1. După forma de expunere a fenomenelor pe care le reflectă:
 cantitativă :
 analogică , ce caracterizează parametrii cu variație continuă a proceselor,
fenomenelor, evenimentelor (exemplu: temperatura, viteza, presiunea, etc.);
 digitală , ce exprimă aspectul cantitativ al fenomenelor sub formă de num e-
re, care se obțin prin măsurare, număra re, calcule.
 calitativă – exprimă aspectele calitative și se prezintă într -o mare varietate de
forme: concepte, texte, rapoarte, liste bibliografice.
2. După suportul informațional utilizat pentru redare, transmitere și păstrare:
 sonoră, inclusiv verbală;
 verbală;
 scrisă;
 grafică (imagini fixe);
 video (imagini în mișcare);
 în formă de unde electromagnetice;
 în formă optică;
 în formă codificată;
 discuri magnetice, etc.
3. După situarea în timp față de momentul desfășurării procesului sau fenomenului
reprezentat, s e deosebesc informații :
 active (operative) – caracterizează procesele sau fenomenele în curs de desf ă-
șurare;
 pasive – reflectă procese sau fenomene care au avut loc și sau terminat;
 previzionale – caracterizează procese și fenomene, care se presupune că se
vor desfășura în viitor, au un caracter de direcționare a activității viitoare.
4. După conținut informațiile pot fi:
 elementare – definesc operații și fenomene indivizibile (ce nu se mai de s-
compun în alte elemente);
 complexe – sunt rezultate din agregare a informațiilor elementare pentru a c a-
racteriza un proces sau fenomen;
 sintetice – reflectă aspecte legate de obținerea unor indicatori sintetici, de
exemplu: prețul, costul, productivitatea și permit caracterizarea de ansamblu a
obiectului.

724 5. După domeniul de activitate la care se referă: informațiile pot:
 tehnologice – caracterizează procesele tehnologice și sunt folosite pentru u r-
mărirea și dirijarea cu aceste procese.
 tehnico -științifice – se determină și se utilizează în cercetările științifice și
proiectările tehnologice;
 economice – se utilizează în procesul conducerii activităților economico –
sociale;
6. După sursele de proveniență se deosebesc informații: interne, externe, primare,
etc.
7. După durata actualității: constante, condițional -constante, variabi le.
8. După principiile de prelucrare în sistemele informatice: date aritmetico -logice,
texte, documente grafice, secvențe audio sau secvențe video.
31.3. Informa ția shannoniană .
Intuitiv se înțelege că unele date pot conține puțină informație, altele multă.
Evident, că ar trebui să existe o măsură cantitativă a informației, o metodă de d e-
terminare a cantității de informație.
Primele încercări de a măsura volumul de informație le -au întreprins în anii ’20
ai secolului XX Fisher, Nikvist, Hartly, Scillrod, etc . Însă teoria adecvată a informaț i-
ei, cu un sens nou al acestui termen, începe cu anul 1948, când savantul american
Claude Sha nnon a publicat articolul său de bază “Teoria matematică a comun icații-
lor” (A Mathematical Theory of Communications) . Astfel a luat naștere teoria mat e-
matică a informației pentru a determina limitele fundamentale ale comprimării și st o-
cării datelor de comunicare. Ea prezintă o totalitate metodică de cercetare , transferare,
păstrare, recepție și transformare a informației. Shannon a ev idențiat latura obiectivă,
aspectul cantitativ al informa ției, considerată complet independentă de emi țător și
receptor, ca o reflectare naturală a structurii și ordonării lumii reale. La el, informa ția
este un termen matematic, abstract, ce desemnează o m ărime ce poate fi măsurată și
tratată matematic la fel ca masa, energia sau altă mărime fizică. Termenul este legat
de ideea intuitivă de previzibilitate și de alegere. În această teorie, aspectul semantic
al comunica ției este irelevant, nu contează sensul mesajului, ci faptul că acesta a fost
selectat dintr -un set de mesaje posibile. Ceea ce este important de evaluat este cantit a-
tea de informa ție emisă și recep ționată.
Inițial, termenul a fost definit în Teoria informa ției, ca fiind o mărime ce e x-
primă incertitudinea înlăturată prin realizarea unui eveniment dint -un set de ev e-
nimente posibile. Această defini ție este utilizată și în prezent în teoria statistică a
comunic ației, pentru a exprima incertitudinea înlăturată la apari ția unui set de
simboluri definind o stare, din mai multe posibile, a unui element dintr -o rețea de
comunica ție.

725 Ulterior, semnifica ția termenului s -a extins la cunoa ștere în general adică la
apari ția, fie pentru om fie pentru un sistem de calcul, a fiecărui element nou, n e-
cunoscut anterior asupra realită ții înconjurătoare, cuprins în semnifica ția unui
simbol sau unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, po r-
tativ muzical, indica ție a unui instrument etc.).
Mai sus s-a men ționat că informația înlătură caracterul nedeterminat (nedef i-
nit). Gradul nedeterminării se caracterizează prin noțiunea de probabilitate. Pr o-
babilitatea poate fi înțeleasă ca mărimea posibilă de a avea loc (de a se săvârși) a
oricărui eveniment, care se poate săvârși în unele cazuri și nu se poate săvârși în
altele.
Probabilitatea este o mărime ce poate primi valori în diapaz onul dintre 0 și 1.
Dacă evenimentul nu se poate produce nici odată – probabilitatea se consideră
egală cu 0, dacă evenimentul se produce întotdeauna – probabilitatea este egală cu
1. Cu cât probabilitatea evenimentului este mai mare, cu atât mai mare este încre-
derea că acest eveniment va avea loc și cu atât mai puțină informație conține c o-
municarea că acest eveniment a avut loc. Când probabilitatea evenimentului este
mică, comunicarea despre faptul că acest eveniment a avut loc este foarte info r-
mativă, adi că conține un volum mare de informație.
Așa dar, volumul (cantitatea) de informație depinde de gradul de nedeterm i-
nare, ce se caracterizează la rândul său prin probabilitate.
Această dependență C. Shennon a exprimat -o în felul următor: Dacă obiectul
se poa te afla în una din “n ” stări numerotate cu cifrele 1, 2, 3, . . . n și aceste stări
pot avea loc cu probabilitățile P 1, P2, P3, . . . P n respectiv, atunci cantitatea de i n-
formație (I) ce caracterizează starea în care se află obiectul este egală cu
I = – (P1log 2P1+P 2log 2P2+P 3log 2P3+. . .+P nlog 2Pn), (31.1) sau
I = –  Pilog 2Pi (31.2)
Expresia lui Shennon este destul de complicată pentru a o lămuri prin câteva
cuvinte. De aceia , pentru demonstrație se folos ește de o expresie mai simplă pr o-
pusă de Hartli pentru un caz aparte, când obiectul se poate afla în una din “n ” stări
și fiecare din această stare poate avea loc cu aceiași probabilitate. Atunci cantit a-
tea de informație poate fi exprimată ca:
I = – lg2 n (31.3)
Această expresie se deduce ușor din expresia lui Shennon dacă în ea se pre-
supune că probabilitățile sunt egale.
Dacă obiectul se poate afla în una din două stări egalprobabile, atunci cantit a-
tea de informație din comunicarea ce determină starea obiectului este egală cu 1.
I = lg 2 2 = 1 (31.4)
O măsură de bază a informației în teorie este entropia , care este exprimată de

726 obicei prin numărul mediu de biți necesari pentru stocare sau comunicare. Intuitiv,
entropia cuantifică incertitudinile implicate atunci când întâlnim o variabilă ale a-
torie. Bitul (binar) este unitate a de măsură a informație și reprezintă cantitatea de
informație cu ajutorul căreia se evidențiază una din două stări egalprobabile ale
obiectului. De exemplu, la rotirea unei monede, und e sunt posibile două even i-
mente egale ca probabilitate, este o entropie mai mică decât în cazul rostogolirii
unui zar, unde există 6 posibile evenimente de egală probabilitate.
În cazul de 8 stări, I= lg 28 = 3 biți, în cazul de 16 stări I= lg 216 = 4 biți, în
cazul de 256 stări I= lg 2256 = 8 biți = 1 bait (bait – provine de la cuvântul engl.
byte). Un calculator personal actual poate cuprinde în memoria sa rapidă de lucru
cantită ți de informa ție de ordinul câtorva gigabai ți (miliarde de bai ți).
Într-un bait poate fi păstrat un singur caracter. Baitul este cea mai mică cant i-
tate de informație ce are un sens determinat.
Se utilizează următoarele variabile ale baitului: o mie de baiți = un kilobait
(KB), un milion de baiți = un megabait (MB), 109 baiți = un gigabait (GB).
Aplicații ale teoriei informației includ compr esia fără pierderi a datelor ( ex.,
fișiere ZIP), compresia datelor cu pier dere de informații ( ex., fișiere MP3), și c o-
dificarea canalelor ( ex., liniile DSL). Domeniul se găsește la intersecția matemat i-
cii, statisticii, științei calculatoarelor, fizicii, neurobiologiei, și ingineriei electr o-
nice. Impactul său a fost crucial în misiunea navei spațiale Voyager în spațiul
cosmic, invenția discului compact, fezabilitatea telefoanelor mobile, dezvolt area
Internetului, studiul lingvisticii și al percepției umane, înțelegerea găurilor negre,
și în numeroase alte domenii. Subdomenii importante ale teoriei informației i n-
clud cod ificarea, cod ificarea canalelor, teoria complexității algoritmice, teoria
informației algorit mice, măsurarea informației , etc.
31.4. Informa ția semantică.
Actualmente pe primul plan este pus aspectul calitativ al informației. Această
direcție în informatică și -a găsit reflecție în teoria semantică (de sens) a informației.
Informația semantică se numește informația bazată pe legăturile univoce ale
simbolurilor (sau signalelor) cu obiectele sau fenomenele lumii înconjurătoare.
Această legătură poate fi conform înțelegerii (casă, râu, etc.), sau în baza legilor
naturii. Măsura aprecierii cantitative a informației semantice nu a fost găsită.
În ultimii ani o deosebită atenție se atribuie teoriei statistice a informației. I n-
formația statistică caracterizează gradul de schimbare a nedeterminării statistice a
unui sistem ca rezultat al unei experiențe. Conform abordării statistice orice si s-
tem supus studiului până la experiență se caracterizează printr -o distribuire a pr o-
babilităților stărilor ei. După experiență (și obținerea i nformației despre rezultatele
ei) distribuirea p robabilităților se schimbă, adică se schimbă nedeterminarea în

727 cunoștințele noastre despre acest sistem, ce permite aprecierea cantitativă a info r-
mației obținute (primite).
P2
V(I) = lg 2 , (31.5)
P1
unde V(I) – valoarea informației;
P1 – probabilitatea înlăturării caracterului nedeterminat al sistemului până la
experiență;
P2 – probabilitatea înlăturării caracterului nedeterminat al sistemului după
experiență.
În dependență de domeniul de aplicare sau ramura de utilizare informația po a-
te fi numită medicală, farmaceutică, economică, tehnică, genetică etc.
Noțiunile de informație și informatică sunt indisolubile.
31.5. Noțiuni generale de informatică .
Termenul informatica a început să se folosească în contextul utilizării tehnicii
de calcul în procesul de prelucrare a informației. Conținutul de bază al informat i-
cii îl constituie tehnica de calcul (computerele) și prelucrarea computerizată a i n-
formației.
Istoric, informatica s -a dezvoltat ca știință din matematică , în timp ce dezvo l-
tarea primelor cal culatoare î și are originea în electrotehnică și telecomunica ții. De
aceea, calculatorul reprezintă doar dispozitivul pe care sunt implementate conce p-
tele teoretice.
Calculul prin meto de mecanice este la fel de vechi ca și sistemele de numer a-
ție; primul calculator mecanic este realizat de Blaise Pascal în 1647, pentru ca în
1945 John von Neumann să elaboreze conceptul de program memorat; el are co n-
tribuții semnificativ e în mecanica cuantică și teoria jocurilor.
Anul de naștere al informaticii tehnice este 1946, când a fost creat Computerul
Electronic de Integrare Numerică Aritmetică construit cu tuburi de mari dimensiuni
și cântărind sute de tone. John von Neumann a con struit în 1951 calculatorul
EDVAC ( Electronic Discrete Variable Automatic Computer ), iar în 1949 Maurice
Wilkes de la Universitatea Cambridge a realizat EDSAC ( Electronic Delay Storage
Automatic Computer ), primul calculator care dispunea de sistem de opera re.
Următoarea generație de tehnică informatică a fost cea bazată pe semicondu c-
tori care, odată cu descoperirea procesului, a fost înlocuită de generația actuală.
Termenul informatică desemnează știința procesării sistematice a
informa ției, în special a procesării cu ajutorul calculatoarelor. Termenul englez
corespunzător este Computer Science (știința calculatoarelor).

728 Informatic a provine din alăturarea cuvintelor informa ție și matematică . Alte
surse sus țin că provine din combina ția informa ție și automatică .
Informatica este o știință fundamentală reală, ce studiază structura și propri e-
tățile generale ale informației, precum și procesele de colectare, păstrare, căutare,
transmitere, prelucrare, înnoire și utilizare a informației în diverse sfere a le activ i-
tății omenirii. Informatica poate fi atribuită la științele reale, deoarece legitățile de
prelucrare a informației în sistemele generale, biologice și inginerești sunt unice.
Informatica de asemenea poate fi atribuită și la științele fundamentale, deo a-
rece noțiunea de „informație ” și procesele de prelucrare a ei poartă un caracter
științific general .
Informatica este o știință de graniță al cărei conț inut este determinat de calc u-
latoare, structurile intelectuale, algoritmii de calcul științific și instituții (contabile,
industriale etc.).
Cuvântul informatică a fost propus în 1962 de Philippe Dreyfus , pentru a c a-
racteriza tratarea automată a informație i. Acest termen a fost acceptat de Acad e-
mia franceză în aprilie 1966 cu următoarea definiție: “Știința tratării raționale, în
special prin mașini automate, a informației considerată suport al cunoștințelor
umane și al comunicării în domeniul tehnic, econom ic și social ”.
Această definiție corespunde la două grupe de discipline sensibil distincte:
 ansamblul tehnicilor puse în lucru pentru utilizarea calculatoarelor (ele c-
tronic data processing);
 o știință nouă care nu este fundamental legată de utilizarea calc ulatorului
(computer science).
Tratarea automată a informației, în special cu ajutorul calculatoarelor, pune în
legătură un mare număr de discipline științifice într -un câmp larg de aplicații (șt i-
ință, economie, administrație).
Apariția calculatorului a at ras din nou atenția asupra algebrei binare a lui Ge-
orge Boole , lărgindu -se considerabil domeniul matematicilor speciale, pentru care
computerele reprezintă o aplicație remarcabilă.
Teoria automatelor și teoria limbajelor – naturale și artificiale – dau calcul a-
toarelor o valoare nouă.
Dezvoltarea algebrei liniare, a statisticii, a calculului numeric, ecuații difere n-
țiale, analiză funcțională, a permis realizarea și modelarea fenomenelor din dom e-
nii care păreau inabordabile cu doar 1 -2 decenii în urmă ; procesele de simulare,
cercetările operaționale, teoria jocurilor au permis intervenția calculatorului în
toate domeniile activității umane.
Numărul nu mai este doar un element contabil, ci un principiu explicativ al
raporturilor armonice din univers; pr in intermediul calculatorului, se trece de la
analiza liniară la cea matricială – mai apropiată intimității fenomenelor ce co m-
pun realitatea.

729 Prin intermediul codurilor, calculatoarele au căpătat calitatea de a utiliza n u-
mere, litere, semne de punctuație, deci texte. Tratarea lingvistică a informației a
extins domeniul aplicațiilor informatice, incluzând deopotrivă științele umaniste.
Transferarea informației din limbajul natural – care, după cei mai remarcabili
cercetători lingviști, nu reprezintă suportul informației, ci informația însăși, ap ă-
rând sintagma că omul gândește în limba sa – în cel formal, a extins domeniul
logicii (apărând studii remarcabile de logică juridică), al informaticii, apărând
studii de informatică medicală, juridică, statistică etc.
Fiind o știință relativ nouă, cibernetica lui Norbert Wiener , teoria informației
lui Claude E. Shannon nu au epuizat generalizările posibile ale științei informației.
Este posibil, dacă luăm în calcul complexitatea sistemelor de exploatare (timp
real, tim p partajat, rețele de calculatoare), diversitatea aplicațiilor (psihologie,
pedagogie, drept, fiziologie, traduceri dintr -o limbă în alta), să deducem teoremele
specifice informaticii, care o fac să treacă de la stadiul de știință virtuală la cea de
științ ă reală.
În sens larg, tratarea informației reprezintă o parte importantă a activității
umane și este la fel de veche ca omul însuși. Analiza acestei activități, care este
obiectul informaticii, a permis tratarea cunoștințelor sub două aspecte:
Aspectul se mantic , care reprezintă conținutul de cunoștințe, semnificația –
ideile care se transmit.
Aspectul sintactic , care reprezintă structura, regulile gramaticale utilizate
pentru construirea ideilor.
Aceste două aspecte sunt fundamental distincte: același mesa j poate fi tradus
în română sau franceză făcând apel la sintaxe diferite, dar conservând sensul.
Informația, în sens informatic, formează suportul cunoștințelor; informatica
are drept obiect de investigație doar aspectele sintactice, ea exclude aspectele s e-
mantice.
În consecință, două mesaje având același conținut, scrise în franceză sau r o-
mână, sunt considerate din punct de vedere informatic ca două mesaje distincte.
Simplificând, putem spune că pentru o limbă determinată, pentru care un di c-
ționar permite cunoașterea semanticii limbii, gramatica descrie sintaxa (regulile
conjugării, acordul subiectului cu predicatul, regulile pluralului etc.).
Mai general, având dat un ansamblu de elemente, obiectul informaticii îl r e-
prezintă regulile ce permit combinarea e lementelor între ele, structura sintactică
a sistemului și regulile operaționale ce permit trecerea de la o structură la alta,
făcând sistematic abstracție de semantică; informatica trece astfel de la limbajul
natural -semantic la cel artificial, simbolic, formal.
Istoria informaticii începe înainte de momentul apari ției computerului digital .
Înainte de anul 1920, termenul de “computer ” se referea în limba engleză la o pe r-
soană care efectua calcule (un func ționar). Primii cercetători în ceea ce avea să se

730 numească informatică, cum sunt Kurt Gödel , Alonzo Church și Alan Turing , au
fost interesa ți de problema computa țională: ce informa ții ar putea un func ționar
uman să calc uleze având hârtie și creion, prin urmărirea pur și simplu a unei liste
de instruc țiuni, atât timp cât este necesar, fără să fie nevoie ca el să fie inteligent
sau să presupună capacită ți intuitive. Una din motiva țiile acestui proiect a fost
dorin ța de a p roiecta și realiza “mașini computa ționale ”, care să automatizeze
munca, deseori plictisitoare și nu lipsită de erori, a unui computer uman.
În perioada anilor 1970, când ma șinile computa ționale au cunoscut o evolu ție
accelerată, termenul de “computer ” și-a modificat semnifica ția, referindu -se de
acum mai degrabă la ma șini, decât la predecesorii săi umani.
Datorită caracterului vast al obiectului de studiu, informatica este o știință
multifuncțională, ce se află în relații reciproce cu disciplinele sociale, naturale și
aplicative.
În prezent, informatica î și găse ște aplica ții în toate domeniile vie ții. Prezen ța
ei este puternic amplificată de impactul pe care îl are Internetul . Rețeaua la nivel
mondial a revolu ționat comunicarea dintre companii, logistica , mass media , dar și
viața privată a fiecărui individ. Mai pu țin vizibil, dar totu și omniprezent, inform a-
tica și-a câștigat un loc stabil până și în aparatele casnice, ca de exemplu video
recorder -ul sau ma șina de spălat, în care sunt înglobate a șa-numitele embedded
Systems (sisteme inglobate), care asigură acestor aparate un comportament mai
mult sau mai pu țin “inteligent ”.
Computerele pot administra, proteja, transmite și prelucra o mare cantitate de
date într-un timp scurt. Pentru efectuarea unor astfel de opera ții este necesară o
interac țiune complexă între sistemele de hardware și de software , care reprezintă
domeniile fundamentale de cercetare în Informatică.
Ca sistem științific fundamental, informatica are, la fel ca și matematica , im-
plica ții profunde în multe alte domenii ale științei. Dacă prin matematică se în țe-
lege un “sistem de gândire formal ”, atunci informatica se concentrează pe ceea ce
este “formal realizabil ”, adică ceea ce este realizabil din punctul de vedere al ma șinii.
Studierea problemelor informaticii poate să se apropie foarte mult de filozofie .
Pentru informatică sunt caracteristice metode de cercetare cum ar fi chesti o-
narea, intervievarea, experiența, analiza și sinteza, generalizarea, analogia, form a-
lizarea, statistica matematică, modelarea, trimiterile bibliografice etc.
Cercul problemelor pe care le include informatica cuprinde:
 căutarea și prelucrarea informației;
 organizarea păstrării informației în timp și în spațiu;
 organizarea activității științifico -informaționale.
Informatica se divide în următoarele domenii fundamentale:
 informatică teoretică ;
 informatică practică ;
 informa tică tehnică .

731 Pe lângă aceste trei domenii principale, mai există inteligen ță artificială , con-
siderată drept interdisciplină, într -o anumită măsu ră de sine stătătoare.
Utilizarea informaticii în diferite domenii ale vie ții de zi cu zi, ca de exemplu
în economie, geografie, medic ină, este cuprinsă în termenul de informatică aplicată .
Informatica teoretică poate fi considerată ca bază pentru alte domenii deriv a-
te. Aceasta asigură cuno ștințele fundamentale pentru decidabilitatea unei probl e-
me, sistematizarea complexită ții și pentru formalizarea automatelor și a limbajelor
formale .
Pe aceste fundamente se constituie informatica practică și informatica tehni-
că. Acestea se ocupă cu problemele centrale ale prelucrării informa ției și oferă
soluții pragmatice și adaptabile. În acest punct cele doua domenii de dezvoltare
sunt strâns legate unul de altul, diferen țiindu -se prin apropierea sau depărtarea de
microelectronică . Din punctul de vedere al informaticii, electronica nu reprezintă
decât un instrument și nu un domeniu central de cercetare. În informatica practică,
găsirea soluțiilor se face în a șa fel încât să se ob țină o cât mai mică dependen ță de
electronică.
Rezultatele își găsesc în fina l utilizarea în informatica aplicată . Acestui d o-
meniu îi revine realizarea hardware și software . În domeniile interdisciplinare se
fac cercetări pentru găsirea posibilelor solu ții pe care tehnologia informa ției le-ar
putea oferi. Astfel se poate men ționa aici dezvoltarea de sisteme geoinforma –
ționale , sau informatică economică ori bioinformatică .
Informatica teoretică se ocupă cu studiul teoriei limbajelor formale , respectiv
automatica , teoria computa țională și complexită ții, teoria grafurilor , criptologie ,
logică ș.a. punând bazele pentru construirea compilatoarelor pentru limbajele de
programare și pentru formalizarea problemelor din matematică . Ea este, prin u r-
mare, coloana vertebrală a informaticii.
Farmacoinformatica este știința, care studiază metodele automatizate de prel u-
crare a informației cu caracter farmaceutic și medical cu ajutorul tehnic ii de calcul.
Obiectul farmacoinformaticii sunt: tehnologia și etapele de elaborare a i n-
formației, argumentarea automatizării, analiza funcțională a domeniului de studiu,
prezentarea algoritmică a problemelor, realizarea ei programată cu ajutorul difer i-
tor surselor instrumentale, de exemplu pachetelor de programe computerizate.
31.6. Codificarea informați ei.
Informațiile se reprezintă în calculatoarele numerice în formă discretă. Pentru
aceasta mesajele originale sunt supuse unei transformări numite codificare. Codific a-
rea constă în punerea în corespondență a fiecărui element sau grup de elemente ale
mesa jului unui număr, astfel ca elementele sau grupurile de elemente diferite să fie
reprezentate prin numere diferite. Dacă mesajul în cauză este de tip text, atunci ca el e-

732 mente servesc caracterele acestuia. Operația inversă codificării se numește decodificare.
În caz general pentru codificare în loc de numere reprezentate prin cifre pot fi
folosite și combinații de alte semne elementare discrete. Semn se numește fiecare
element al unei mulțimi finite. O mulțime de semn e ordonate liniar se numește
alfabet . Ca exemplu de alfabete pot servi: alfabetul cifrelor zecimale (0, 1, 2, …,
9); alfabetul literelor latine (A, a, B , b, …, z).
Sistemul de corespundere între mesaje și combinațiile de simboluri, cu ajut o-
rul cărora aceste mesaje pot fi fixate și ulterior, la n ecesitate, supuse operării, e numit
cod. Fiecare combinație de semne, utilizată pentru reprezentarea unui element sau
grup de elemente al mesajului discret, se numește cuvânt de cod . Semnele element a-
re, din care se forme ază cuvintele de cod, se numesc elem ente de cod .
Numărul b al tipurilor de elemente, utilizate la crearea cuvintelor de cod este
numit baza codului . Așa în codul cu baza 2 (b = 2), denumit și cod binar , ele-
mente de cod sunt cifrele „0 ” și „1 ”. Numărul n de elemente într -un cuvânt de cod
determină lungimea cuvântului . Codurile, la care toate cuvintele de cod au ac e-
eași lungime, se numesc uniforme , iar în caz contrar – neuniforme (de exemplu
– codul Morse). Pentru codurile uniforme se folosește și noțiunea „lungimea c o-
dului ” ca sinonim al noți unii „ lungimea cuvântului ”. Numărul N de cuvinte de
cod posibile diferite determină volumul sau puterea codului . Puterea N a unui
cod uniform cu baza b și lungimea n, este, evident, N = bn.
31.7. Reglementări na ționale privind accesul la informa ție.
Accesul la informație este un principiu fundamental al funcționării unui stat
democratic. Accesul la informații în Republica Moldova este reglementat prin
Legea nr. 982-XIV din 11.05.200 0 “Privind accesul la informa ție”, care constit u-
ie unul dintre principiile fundamentale ale relațiilor dintre furnizorul de informații
și persoana fizică si/sau juridică în procesul de asigurare și realizare a dreptului
constituțional de acces la informație .
Legislația privind accesul la informație are la bază Constituția Republicii
Moldova, tratatele și acordurile internaționale la care Republica Moldova este
parte și include prevederile altor acte normative care reglementează raporturile ce
țin de accesul la informație.
Dacă tratatul sau acordul inter național la care Republica Moldova este parte
stabilește alte norme decât cele cuprinse în legislația națională, se aplică normele
tratatului sau acordului internațional.
În sensul legi nominalizate , informații oficiale sunt considerate toate inform a-
țiile aflate în posesia și la dispoziția furnizorilor de informații, care au fost elab o-
rate, selectate, prelucrate, sistematizate și/sau adoptate de organe ori persoane
oficiale sau puse la dispoziția lor în condițiile legii de către alți subiecți de drept.

733 Drept documente purtătoare de informații sunt considerate:
1. oricare din următoarele (sau o parte din acestea):
 orice hârtie sau alt material pe care există un înscris;
 hartă, un plan, un desen, o fotografie;
 orice hârtie sau alt material pe care sunt marcaje, figuri, simboluri sau pe r-
forări care au un sens pentru persoanele calificate să le interpreteze;
 orice obiect sau material din care pot fi reproduse sunete, imagini sau î n-
scrisuri cu sau fără ajutorul unui alt articol sau mecanism;
 orice alt înre gistrator de informație apărut ca rezultat al progresului tehnic;
2. orice copie sau reproducere a purtătorilor de informații menționați mai sus;
Informația cu caracter personal o constituie datele ce se referă la o persoană
privată identificată sau identificabilă, a cărei dezvăluire ar constitui o violare a
intimității persoanei și face parte din categoria informației confidențiale despre
persoane. Nu constituie informație confi dențială datele ce țin exclusiv de identif i-
carea persoanelor (date ce se conțin în buletinele de identitate).
Furnizorii de informații, posesori de informație cu caracter personal, sunt
obligați să protejeze confidențialitatea vieții private a persoanei.
Persoana are dreptul de a solicita furnizorilor de informații, personal sau prin
reprezentanții săi, orice informații aflate în posesia acestora, cu excepțiile stabilite
de legislație.
Dreptul persoanei de a avea acces la informații, inclusiv la informații le cu c a-
racter personal, nu poate fi îngrădit decât în condițiile legii. Orice persoană care
solicită acces la informații este absolvită de obligația de a -și justifica interesul
pentru informațiile solicitate.
Furnizorul de informații, în conformitate cu competențele care îi revin, este
obligat:
 să asigure informarea activă, corectă și la timp asupra problemelor de interes public
și de interes personal;
 să garanteze liberul acces la informație;
 să respecte limitările accesului la informație, prevăzute de l egislație, în scopul prot e-
jării informației confidențiale, vieții private a persoanei și securității naționale;
 să respecte termenele de furnizare a informației, prevăzute de lege;
 să dea publicității propriile acte adoptate în conformitate cu legea;
 să pă streze, în termenele stabilite de lege, propriile acte, actele instituțiilor, ale căror
succesoare sunt, actele ce stabilesc statutul lor juridic;
 să asigure protejarea informațiilor ce se află la dispoziția sa de accesul, distrugerea
sau modificarea nesan cționate;
 să mențină informațiile, documentele aflate la dispoziția sa, în formă actualizată;
 să difuzeze de urgență pentru publicul larg informația care i -a devenit cunoscută în
cadrul propriei activități, dacă această informație:

734  poate preîntâmpina sau diminua pericolul pentru viața și sănătatea oamenilor;
 poate preîntâmpina sau diminua pericolul producerii unor prejudicii de orice
natură;
 poate opri răspândirea informației neveridice sau diminua consecințele n e-
gative ale răspândirii acesteia;
 prezintă o deosebită importanță socială.
Refuzul de a furniza o informație, un document oficial va fi făcut în scris,
indicându -se data întocmirii refuzului, numele persoanei responsabile, motivul
refuzului, făcându -se în mod obligatoriu trimitere la actul normativ (titlul, num ă-
rul, data adoptării, sursa publicației oficiale), pe care se bazează refuzul, precum și
procedura de recurs a refuzului, inclusiv termenul de prescripție.
Furnizorii de informații nu pot fi obligați să prezinte probe ale inexistenței i n-
formaț iilor nedocumentate.
În funcție de gravitatea efectelor pe care le -a avut refuzul nelegitim al funcți o-
narului public, responsabil pentru furnizarea informațiilor oficiale, de a asigura
accesul la informația solicitată, instanța de judecată decide aplicarea unor sancț i-
uni în conformitate cu legislația, repararea prejudiciului cauzat prin refuzul nel e-
gitim de a furniza informații sau prin alte acțiuni ce prejudiciază dreptul de acces
la informații, precum și satisfacerea neîntârziată a cererii solicitantului.
Legea Nr. 1069 -XIV din 22.06.200 0 “Cu privire la informatică ” stabilește
principalele reguli și condiții de activitate în domeniul informaticii în Republica
Moldova, drepturile și obligațiile statului, ale persoanelor juridice și fizice în pr o-
cesul creării, administrării, utilizării și întreținerii sistemelor informatice, princip i-
ile și măsurile de asigurare a libertății și protecției datelor în sistemele informat i-
ce, dreptului de acces la serviciile informatice.
Pentru Republica Moldova, relațiile i nternaționale în domeniul informaticii se
reglementează prin convenții și acorduri internaționale la care aceasta este parte.
În cazul în care convențiile și acordurile internaționale conțin alte norme decât
cele prevăzute de legislația Republicii Moldova cu privire la informatică, se aplică
prevederile convențiilor și acordurilor internaționale.
Circulația datelor pe teritoriul Republicii Moldova este liberă pentru toți part i-
cipanții la traficul informatic.
Fluxurile transfrontaliere ale datelor supuse une i prelucrări automatizate sau
ale celor colectate în vederea unei asemenea prelucrări sunt permise în măsura în
care nu lezează drepturile personale, libertățile și îndatoririle cetățenești, nu afe c-
tează secretul și confidențialitatea informației, cerute d e apărarea ordinii de drept
în stat și societate.
Persoanele care creează și furnizează produse informatice sau care prestează
servicii informatice sunt obligate:

735 a) să asigure și să garanteze utilizatorilor de produse și servicii că acestea nu sunt
de nat ură să afecteze drepturile omului;
b) să prevadă, în produsul sau în serviciul prestat, modalitățile de apărare a dre p-
turilor utilizatorului, a libertăților individuale;
c) să repare, total sau parțial, după caz, prejudiciul adus persoanelor prin nere s-
pectarea cerințelor.
Sunt considerate informații de categorie specială și nu pot face obiectul deț i-
nerii și prelucrării în baze de date datele cu caracter personal privind originea r a-
sială sau etnică, opiniile politice, convingerile religioase sau alte conving eri, dat e-
le referitoare la sănătate sau viața sexuală a persoanei, precum și cele referitoare la
antecedentele penale. Astfel de date pot fi prelucrate și deținute de organe special
constituite și autorizate pentru aceasta și care sunt obligate să ia măsur i și garanții
corespunzătoare de protecție și nedivulgare.
Persoanele care activează în cadrul sistemelor și rețelelor informatice sunt
obligate să asigure protecția și confidențialitatea datelor, cu excepția celor care
sunt determinate ca date publice.
Obiecte ale dreptului de proprietate în domeniul informaticii pot fi:
a) resursele informaționale și datele, cum ar fi: băncile de date, bazele de d a-
te, fișierele textuale, grafice și audiovizuale, precum și părți de sine stăt ă-
toare ale acestora;
b) sistem ele informatice.
Subiecte ale dreptului de proprietate în domeniul informaticii pot fi statul –
prin autoritățile administrației publice, precum și persoanele juridice și fizice.
Obiectele dreptului de proprietate în domeniul informaticii, create în urma f inan-
țării de la bugetul de stat, se consideră bunuri publice. Bunul public poate fi transmis
și utilizat în temeiul contractului încheiat cu autoritatea abilitată de Guvern.
Proprietarul produselor informatice are dreptul de a autoriza persoane care să
posede, utilizeze și/sau să administreze aceste produse, fiind în drept să efectueze
orice operațiune legală cu acestea și în privința acestora.
Redactarea, păstrarea, prelucrarea, selecționarea și difuzarea datelor se real i-
zează cu mijloace specifice tehnolo giilor informației sub denumirea de documente
electronice, care se completează cu obligațiile asumate de părți, precum și cu mi j-
loacele de probațiune a acestor obligații stabilite de legislație.
Se recunoaște ca probă materială sau document electronic oric e reproducere
prin mijloace automate a datelor numerice, textelor, graficelor, imaginilor, înr e-
gistrărilor de sunete sau voce dacă completarea lor a fost efectuată prin folosirea
mijloacelor tehnice care exclud accesul neautorizat și permit păstrarea lor î n con-
dițiile stabilite.
Documentele electronice trebuie prezentate într -o formă care să permită cit i-
rea și prelucrarea lor automată de către persoanele interesate. Pentru a fi recuno s-

736 cute juridic, documentele electronice trebuie să corespundă cerințelor de ordin
structural, stabilite de legislație.
Documentele electronice vor fi prevăzute cu semnătură electronică, care co n-
stă într -un cod informatic ce permite identificarea emitentului, constatarea aute n-
ticității conținutului documentului, integrității datelor stocate și transmise, precum
și cu data calendaristică. La alcătuirea semnăturii electronice se pot aplica și m e-
tode criptografice.
Documentul electronic prevăzut cu semnătură electronică este echivalent cu
documentul cu semnătură manuală, atât în ceea ce privește efectele sale de fond,
cât și cele procedurale. Dacă datele din documentul manual și cel electronic nu
corespund, se consideră autentice datele din documentul manual.
Obținerea, stocarea, păstrarea, prelucrarea, selecționarea și difuzarea docu-
mentelor electronice trebuie să se efectueze cu respectarea regulilor de conservare,
care să asigure:
a) conformitatea cu informațiile ce stau la originea înregistrărilor;
b) protecția datelor împotriva oricărei distrugeri sau înlocuiri neautorizate;
c) caracterul public sau privat, inclusiv accesibilitatea limitată în măsură în
care se referă la asemenea categorii de date.
Părțile care participă ca operatori informatici la realizarea circuitului inform a-
țiilor, responsabilii de date și pentru prelucrare a lor, precum și utilizatorii de i n-
formații sunt datori să colaboreze, să coordoneze acțiunile lor și să țină cont de
informația primită la realizarea măsurilor în vederea instaurării unei atmosfere de
responsabilitate în funcționarea structurilor informat izate și a bazelor de date af e-
rente acestora, în păstrarea și utilizarea datelor și documentelor electronice, în
constituirea și folosirea ireproșabilă a rețelelor de calculatoare și mijloacelor
birotice, precum și în asigurarea securității datelor, sub fo rma protecției lor fizice,
tehnice și morale.
Legea N r. 264 -XV din 15.07.2004 “Cu privire la documentul electronic și
semnătura digitală ” stabilește bazele juridice de utilizare a documentelor electr o-
nice și de aplicare a semnăturii digitale .
Crearea și utilizarea documentului electronic, aplicarea semnăturii digitale în
cadrul relațiilor ce țin de utilizarea sistemelor și rețelelor informaționale internaț i-
onale sunt reglementate de tratatele internaționale la care Republica Moldova este
parte. În cazul î n care tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte
stabilesc alte norme decât cele prevăzute de prezenta lege, se aplică normele trat a-
telor internaționale.
Circulație electronică a documentelor este totalitatea proceselor de creare,
prelu crare, expediere, transmitere, primire, păstrare, modificare și/sau nimicire a

737 documentelor electronice, cu utilizarea tehnologiilor informaționale și
telecomunicaționale.
Document ul electronic constituie informația în formă electronică, creată,
structurată, prelucrată, păstrată și transmisă cu ajutorul computerului, al altor di s-
pozitive electronice sau mijloace tehnice și de program, semnată cu semnătură
digitală î n conformitate cu prezenta lege.
Suport ul material este un suport magnetic, optic, laser sau alt suport al info r-
mației electronice, pe care se creează, se fixează, se transmite, se recepționează, se
păstrează sau, în alt mod, se utilizează documentul electronic și care permite r e-
producerea acestu ia.
Documentul electronic poate fi utilizat de către persoanele fizice și juridice în
toate domeniile de activitate în care este posibilă utilizarea dispozitivelor electr o-
nice și a mijloacelor tehnice și de program ce permit crearea, prelucrarea, păstr a-
rea, transmiterea și primirea informației în formă electronică pentru transmiterea
datelor și comunicărilor, ținerea corespondenței, întocmirea actelor juridice, pr e-
cum și în calitate de document de plată.
Documentul electronic trebuie să corespundă următoare lor cerințe principale:
 să fie creat, prelucrat, păstrat și transmis cu ajutorul mijloacelor tehnice și de
program;
 să conțină atribute ce permit confirmarea autenticității lui, adică una sau mai
multe semnături digitale ce corespund condițiilor și cerințe lor stabilite de pr e-
zenta lege;
 să fie creat și utilizat prin metode și într -o formă ce ar permite identificarea
alcătuitorului documentului electronic;
 să fie prezentat (redat) într -o formă perceptibilă;
 să fie accesibil pentru utilizare repetată.
Documentul electronic este considerat autentic dacă:
 este semnat de persoana abilitată, în modul stabilit, să semneze cu semnătura
olografă documentul echivalent pe suport de hârtie ;
 este semnat cu semnătura digitală autentică a alcătuitorului indicat în document.
Circulația electronică a documentelor poate include:
 crearea și prelucrarea documentului electronic;
 expedierea, transmiterea și primirea documentului electronic;
 verificarea autenticității documentului electronic;
 confirmarea primirii documentul ui electronic;
 retragerea documentului electronic;
 evidența documentelor electronice;
 păstrarea, modificarea și nimicirea documentului electronic;
 crearea exemplarelor suplimenta re ale documentului electronic;

738  crearea și autentificarea copiilor documentulu i electronic pe suport de hârtie .
Documentul electronic are formele de prezentare (redare) internă și externă.
Forma de prezentare internă a documentului electronic este înscrierea info r-
mației, ce constituie conținutul documentului electronic, în formă ele ctronică.
Forma de prezentare externă a documentului electronic este reproducerea doc u-
mentului electronic pe ecranul computerului, pe suport de hârtie sau pe alt suport
material, într -o formă perceptibilă.
Documentul electronic poate fi expediat, transmis și primit cu ajutorul sist e-
melor informaționale automatizate, de telecomunicații, al sistemelor informațion a-
le de telecomunicații, al mijloacelor de telecomunicații, al rețelelor și purtătorilor
materiali, dacă legea nu prevede altfel.
Documentul electroni c beneficiază de protecție juridică egală cu cea a doc u-
mentului pe suport de hârtie și este semnat cu semnătura digitală a persoanei abil i-
tate, în modul stabilit de legislație sau de contract, să semneze cu semnătură ol o-
grafă documentul echivalent pe suport de hârtie .
Semnătura digitală produce aceleași efecte juridice ca și semnătura olografă în
documentul pe suport de hârtie , cu condiția:
 autenticității semnăturii digitale, confirmate prin mijloacele de certificare ale
acesteia;
 valabilității, la momentul semnării documentului electronic, a certificatului
cheii publice perfectat și eliberat conform legislației.
Semnătura digitală este echivalată juridic cu semnătura olografă în docume n-
tul pe suport de hârtie autentificat cu ștampilă în cazul în care există împuternicir i-
le de utilizare a ștampilei.
Verificarea autenticității semnăturii digitale se efectuează prin mijloacele ce r-
tificate ale semnăturii digitale, cu utilizarea certificatului cheii publice al alcătu i-
torului ca re a semnat documentul electronic.
Mijloacele semnăturii digitale nu constituie mijloace de cifrare a informației și
sunt supuse certificării obligatorii în conformitate cu legislația privind certificarea
mărfurilor și serviciilor.