Capitolul 3. Gheorghe Luminita. Disertatie 2018 [606624]

1 CAPITOLUL I II
MODALITĂȚI DE INTERVENȚIE PSIHOLOGICĂ ȘI
PSIHOTERAPEUTICĂ LA COPII CU
SINDROM DE STRES POST -TRAUMATIC

Modalitățile de intervenție dezvoltate pentru copiii expuși la traumă sunt variate ș i
pot avea ca țintă individul, grupul, familia sau școala. Există ajustări în funcție de vârsta și
nivelul de dezvoltare al persoanei care a suferit trauma: în cazul copiilor, intervențiile
încorporează frecvent consilierea psihologică, psihoterapia, terap ia cognitiv –
comportamentală, M ijloace expresive (colajul, ludoterapia – terapia prin joc), fiind însă
introduse elemente care vizează provocările specifice acestei vârste – asumarea riscului,
presiunea socială. (Vickerman& Margolin, 2007).
Indiferent de v ariabilitatea modalităților de intervenție, există un consens din ce în
ce mai mare în ceea ce privește obiectivele terapeutice și metodele utilizate pentru
atingerea acestora. (Benga O, et al. , 2009, p.41).

III.1. Consilierea psihologică și psihoterapia – tehnici de evaluare

Termenul de consiliere psihologică descrie relația interumană de ajutor dintre o
persoană specializată, consilierul , și persoană sau grupul care solicită asistență de
specialitate, clientul .
The British Associtioan for Counselling, fondată în 1977, definește consilierea ca
fiind utilizarea pricepută și principală a relației interpersonale pentru a facilita
autocunoașterea, acceptarea emoțională și maturizarea, dezvoltarea optimă a resurselor
personale. (Moraru M., 2004, p.9).
Consil ierea psihologică se definește ca relația dintre un psiholog (format) și un
client fundamentată pe un câmp teoretic și orientată printr -un instrumentar tehnic având
drept obiective susținerea clientului în cunoașterea diferitelor aspecte ale vieții sale cu
impact în rezolvarea problemelor pe care i se ridică mediul familial, social profesional.
Consilierea psihologică constă în aplicarea tehnicilor specifice consilierii sau a
altora conexe, din câmpul științelor comportamentului, pentru a susține învățarea

2 modalităților prin care se pot rezolva probleme sau se pot lua decizii care privesc școală
sau familia.
Consilierea psihologică nu este un demers orientat de palierul rațional, din care
trăirea afectivă este exclusă sau minimizată. (Georgescu M., 2004, pp .11-13).
Consilierea psihologică este o tehnică de informare și evaluare – trebuie să includă
considerații asupra dezvoltării imediate, incluzând dezvoltarea tranzițiilor interpersonale
și intrafamiliale (Mircea T., 2004, p.220); trebuie să ia în considera re problema prezentă
în contextul dezvoltării de ansamblu și a mediului copilului. Informațiile pot fi obținute
prin interviu cu părinții/aparținătorii, observarea interacțiunilor părinte -copil și
instrumente standardizate de evaluare. Evaluarea trebuie să includă și analiza
următoarelor aspecte: reacții ale copilului/aparținătorilor; modificări în comportamentul
copilului; resurse din mediu care să ajute familia și copilul; calitatea atașamentelor
primare; capacitatea și abilitățile părinților/aparținători lor de a susține dezvoltarea socio –
emoțională, psihologică și cognitivă a copiilor. Aspecte importante în aprecierea și
evaluarea impactului evenimentelor traumatice și sindrom ului de stres post -traumatic la
copii: vulnerabilitatea particulară dată de lipsa naturală de resurse; înțelege rea și
aprecierea efectelor traumei inclusiv din punct de vedere al dezvoltării; modul specific de
interpretare al evenimentelor traumatice; greutatea/imposibilitatea exprimării prin cuvinte
a emoțiilor, senzațiilor, sentimentelor, gândurilor; dependența d e aparținători (Mandoc F.,
http://www.la -psiholog.ro ) – un mecanism de a modifica comportamentul, o experiență
traumatică, o căutare în comun a sensului în viața omului. Aspectul esențial îl reprezintă
confidențialitatea și încrederea reciprocă.
Conform a cestor definiții, consilierea psihologică poate fi considerată ca fiind
centrată pe schimbare evolutivă, pe conștientizarea gândurilor, a trăirilor emoționale, a
conduitelor care asigură șansele unui nivel optim de dezvoltare a resurselor personale.
Consil ierea psihologică facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca
persoană să facă față mai eficient stresului posttraumatic și astfel contribuie la
îmbunătățirea calității vieții. (Moraru M., 2004, p.9).
Obiectivele consilierii .
Cel mai frecvent o biectiv al consilierii este ajutorul acordat individului în scopul de
a negocia cu sarcinile pe care le impune dezvoltarea personală specifică unei anumite
vârste, în raport cu mediul familial, profesional sau social, în genere. Obiectivele
consilierii, co mparativ cu cele ale psihoterapiei, sunt: mai restrânse; centrate pe creșterea
personală și pe contextul imediat; axate pe suportul acordat individului în scopul de a

3 funcționa adaptat în statusul și rolul său actual. Obiectivele consilierii pot fi dispuse în trei
categorii: promovarea stării de bine și a sănătății clientului; dezvoltarea personală a
clientului; prevenția situațiilor care aduc atingere stării de bine și dezvoltării personale a
clientului.
Specificul consilierii .
Demersul de consiliere urmă rește în special dezvoltarea unui ansamblu de obiective
care să reflecte nevoile clientului. Clientul este susținut în dezvoltarea comportamentului
de tip intențional, flexibil și, în consecință, productiv. Demersul consilierii, ca model de
intervenție, es te rezultatul unui mediu socio -cultural caracterizat printr -o consistență
dinamică și nevoie de eficiență; este orientat pe următoarele dimensiuni: prezent și viitor;
normalitate; spațiul dezvoltării; actualitate; termen scurt; conștientizare; educație; vo cație;
suport; rezolvare de probleme.
Consilierea psihologică poate fi un proces terapeutic sau un demers de psihoterapie.
Obiectivele sale sunt mai restrânse față de cele ale psihoterapiei, centrate pe
actualitate și dezvoltare. (Georgescu M., 2004, pp.11 -15).
Norbert Sillamy definește psihoterapia ca aplicare metodică a unor tehnici
psihologice determinate, pentru restabilirea echilibrului afectiv al unei persoane.
Walton definește psihoterapia ca procedură de tratament, imediat printr -un schimb
verbal în tre pacient și terapeut, al cărui scop este ameliorarea simptomelor și îmbunătățirea
adaptării sociale. (Moraru M., 2004, p.9).
Psihoterapia mai este numită și „tratament psihologic” și/sau „intervenție
psihologică. (David D., 2006, p.21).
Psihoterapia viz ează schimbare revolutivă, presupune modificări structurale mai
profunde. Așadar, se consideră ca psihoterapia adoptă un model medical, clinic, curativ, în
timp ce consilierea adoptă un model educațional, un model al dezvoltării ființei umane, în
care crea rea condițiilor respectului, empatiei și autenticității favorizează valorificarea
deplină a resurselor, potențialului de care dispune cel ce solicită ajutor.
În psihoterapie se discută despre relația medic -pacient, în consilierea psihologică,
despre relați a consilier -pacient, în care de regulă, clientul este o persoană normală, care se
confruntă, cu anumite probleme, în cazul de față, cu cele traumatice. (Moraru M., 2004,
pp.9-12).
Psihoterapia se adresează simptomului dezvoltat în: sfera personalității – diferite
dizarmonii; psihogenii – stări reactive și nevroze; perioada intercritică și de remisiune
psihotică; afecțiuni psihosomatice; reacția la boli cronice organice.

4 Psihoterapia trece însă dincolo de simptom și se adresează palierului profund al
persona lității. În acest sens psihoterapia se poate adresa și persoanelor care nu acuză o
problematică aparte, ci doresc atingerea potențialului optim adaptativ. Psihoterapia este
centrată pe: patologie (nevroze); trecut; termen lung; reconstrucție; problematică profundă
Obiectivele psihoterapiei .
Obiectivul principal al psihoterapiei constă în a opera modificări în cadrul
personalității subiectului care să aibă drept consecință adaptarea eficientă a acestuia la
mediul familial și social. Diminuarea sau stingerea simptomului; restructurarea
personalității; întărirea Eului; echilibrarea identității personale, a imaginii de sine.
Specificul psihoterapiei .
Psihoterapia se definește ca acțiune psihologică sistematică, planificată și
intențională, fundamentată pe un s istem teoretic, exercitată de către un psihoterapeut
calificat. (Georgescu M., 2004, pp.20 -25).
Consilierea și psihoterapia reprezintă demersuri necesare, preventive sau reparatorii
ale prejudiciilor aduse individului de existența într -un spațiu cultural, cu normele, valorile
și restricțiile sale. (Georgescu M., 2004, pp.11 -15).
Consilierea se află într -un raport asociativ cu psihoterapia, raport care ajunge,
conform anumitor autori, până la identitatea celor două domenii.
Consilierea psihologică și psihote rapia au în comun atât un anumit spațiu teoretic,
cât și unele tehnici. Diferențele dintre consiliere și psihoterapie sunt dificil de operat în
mod absolut din cauza faptului că demersul consilierii este tangent (în special) celui al
psihoterapiilor scurte , de suprafață. Diferența dintre cele două domenii este graduală:
consilierea diferă de psihoterapie prin nivelul scăzut de severitate a problemelor cu care se
confruntă subiectul.
Consilierea și psihoterapia intervine în situații de adicție prin învățarea
modalităților de optimizare a propriului organism, prevenind sindromul de stres
posttraumatic, anxietatea și depresia. (Georgescu M., 2004, p.25).
Altfel spus, în timp ce psihoterapeutul psiholog (nu și psihiatrul) poate face tot ceea
ce face consilierul psihologic, reciprocă nu este valabilă.
Consilierea psihologică implică intervenția specialistului psiholog în optimizare
personală (sănătate) și în ameliorarea problemelor psihoemoționale și de comportament.
Așadar, în cele ce urmează ne vom referi doar la psihoterapie, menționând
consilierea psihologică doar acolo unde ea se comportă net diferit de psihoterapie.
Orice sistem psihoterapeutic are două componente majore.

5 Prima componentă este cea teoretică, ceasta angajează mecanismele
etiopatogenetice impl icate în sănătate și boală. Din ea este derivată a doua componentă,
cea procedurală, care oferă pachete de intervenție psihoterapeutică. În funcție de
mecanismele considerate a fi implicate în starea de sănătate și boală, avem orientarea
psihoterapeutică: abordarea cognitiv -comportamentală. (David D., 2006, pp.21 -22).

III.2. Psihoterapia cognitiv -comportamentală în cazul copiilor cu
sindrom de stres post -traumatic , anxietate și depresie

Primul pas al intervenției cognitiv -comportamentale pentru situația de criza constă
în relatare a verbală a evenimentului traumatic car trebuie realizată cât mai curând posibil
după producerea acestuia. Marea majoritatea a psihologilor de orientare cognitiv –
comportamentală sunt de părere că, cu cât copilul va pune mai mult în acțiune
comportamentele de evitare, cu atât sindrom ul de stres post -traumatic , anxietatea și
depresia să va fi mai puternică.
Terapeutul va trebui să acționeze astfel încât să normalizeze reacțiile emoționale de
mare amploare, solicitând completarea relatării. Dezvăluirea completă a celor petrecute
este un p roces dificil, pentru că mulți nu și mai amintesc toate detaliile, fie evită să se mai
confrunte direct cu amenințările respective. Trebuie subliniat faptul că sunt situații în care,
copii -victimă sunt descurajați să -și dezvăluie experiențele traumatizante , considerând că
este mai bine ca acestea să fie date uitării. Cu toate acestea, sub aspect psihoterapeutic,
descrierea evenimentului și relatarea cognițiilor și stărilor afective trăite reprezintă prima
formă de expunere. Expunerile incomplete sau spontan e (amintiri intruzive, coșmaruri) au
un efect terapeutic mai slab, deoarece nu se includ toți stimuli condiționali, reducerea
simptomelor tulburărilor posttraumatice de stres neputând să se producă.
Pe măsură, ce copilul -victimă își descrie experiențele, t erapeutul trebuie să evalueze
prezența și intensitatea simptomelor de sindrom de stres posttraumatic, precum și
dificultățile de evitare pe care le manifestă acesta în redarea evenimentului traumatic.
De asemenea, terapeutul va nota gândurile di stările af ective dezadaptative legate
de rolul victimei în producerea traumei, va întări gândurile și emoțiile adaptative, va începe
treptat să adreseze provocări celor dezadaptative și în dele din urmă va ajuta copilul –
victimă să le substituie.

6 Obiectivul terapeutu lui constă în a ajuta copilul -victimă să -și reamintească
evenimentul traumatic, să accepte faptul că acesta a avut loc și să proceseze gândurile și
stările afective negative aferente.
Mulți copii victime vor recunoaște că le e rușine sau ca sarcina este pr ea dificilă
pentru ei. Dacă acesteia sunt capabili să -și exprime aceste emoții, terapeutul va sublinia
importanța procesării acestora, deoarece le blochează calea demersului terapeutic.
(Holdevici I., et al. , 2006, p.166 -167).
Terapeutul va căuta să aborde ze gândurile și convingerile disfuncționale care stau
la baza apariției sentimentelor de jenă sau rușine. Acestea vor fi discutate împreună cu
copii victime și vor fi combătute prin tehnica specifice terapiei cognitive. De asemenea,
vor fi abordate gânduri le negative legate de faptul că victima ar fi vinovată de ce i s -a
întâmplat, precum și cele referitoare la lipsa ei de valoare ca persoană. După ce copilul –
victimă a relatat experiența traumatizantă, terapeutul trebuie să adune informații referitoare
la problemele curente, la funcționarea psihică în viața cotidiană, precum și la suporturile
sociale de care dispune acesta. De asemenea, este necesar ca terapeutul să ia în
considerare, caracteristicile relațiilor interpersonale, precum și existența altor situ ații psiho –
traumatizante în antecedente. După realizarea interviului clinic, terapeutul va informa
pacientul în legătură cu simptomele sindromului de stres posttraumatic.
Simptomele sindromului de stres posttraumatic apar după ce o persoană a trăit un
even iment traumatizant extrem, eveniment în care poate fi amenințat și viața persoanei.
Aceste simptome pot afecta funcționarea psihică precum și relațiile cu cei din jur.
(Holdevici I., et al. , 2006, p.168).
Elementul esențial al psihoterapiei cognitiv -compor tamentală a acestor copii îl
reprezintă ascultarea lor empatică prin intermediul căreia vor putea fi înțeleși și se va putea
interveni eficient în procesul eutimizării lor.
Psihoterapia cognitiv -comportamentală reprezintă în acest context, o metodă
terapeu tică de mare utilitate în reconstrucția cognitivă a personalității anxioșilor și
depresivilor, prin descărcarea și desensibilizarea tensional -afectivă, antrenarea aptitudinilor
socio -profesionale, detașarea de evenimentele dureroase și o mai bună proiectar e în viitor.
(Neacșu V., p.50).
Terapia cognitiv -comportamentală este constituită dintr -un ansamblu de metode
psihoterapeutice prin intermediul cărora se urmărește ajutarea acestor copiii să -și înlăture
deficiențele induse de propriile sale conduite compor tamentale, învățându -i totodată să -și

7 modifice comportamentul și/sau să perceapă în mod diferit circumstanțele în care ei se
manifestă.
Ca urmare a structurii cognitive negative, acesteia sunt orientați spre atribuirea
pierderilor unei cauze personale (cu lpabilitate), iar datorită tendințelor sale de globalizare
ei exagerează importanța acestor pierderi, focalizându -le în viața lor, situații în care după o
perioadă evolutivă gândirea eronată, nefăcând pași spre ameliorare, poate tranzita spre
depresie.
În mod schematic, terapia cognitiv -comportamentală se desfășoară pe parcursul a
patru etape: în prima etapă, terapeutul explică copilului în mod didactic corelațiile dintre
cogniție, afecte și comportamente, subliniind totodată și importanța lor în patogenez a
depresivă; în etapa a doua, pornind de la diferite exemple din viața sa cotidiană, copilul
învață să observe, să pună în evidență și să releve gândurile automate pe care le are și să
perceapă afectele însoțitoare; în etapa a treia, după ce a învățat acea stă autoobservare și să –
și examineze consecințele cognițiilor sale, copilul cu ajutorul terapeutului învață să
înlocuiască cognițiile neadaptate (neadecvate) prin interpretări mai realiste și să aprecieze
efectele acestor noi construcții cognitive în difer ite contexte; în etapa a patra, sunt prescrise
copilului, sarcini structurate de efectuat în mediul său, în scopul testării permanente a
validității noilor sale cogniții de remarcat faptul că pe parcursul acestei activității
terapeutice, copilul cu depresi e beneficiază și de un „feed -back” continuu și corectiv din
partea terapeutului. (Neacșu V., p.51).
 Elementele modelului intervenției cognitiv -comportamentale focalizate pe traumă
Componentele modelului intervenției cognitiv -comportamentale focalizate pe
traumă sunt oferite, în mod tipic, separat copilului și părintelui, în sesiuni individuale,
pentru că abia către sfârșitul demersului terapeutic să se desfășoare și sesiuni comune
părinte -copil. Elementele intervenției sunt oferite gradual, deoarece fiecare nouă
componentă se bazează pe încorporarea unor abilități dobândite anterior; există și o
secvențialitate a modelului, care presupune parcurgerea etapelor terapeutice în următoarea
ordine: managementul stresului; identificarea și modularea emoțiilor; cons trucția narațiunii
despre traumă; copingul cognitiv și procesarea cognițiilor legate de traumă; intervenții
terapeutice cu diada copil -părinte; monitorizarea ÎN VIVO a răspunsului la amorse ale
evenimentului traumatic. (Benga O, et al. , 2009, pp.42 -43).
Un alt aspect esențial din perspectiva modelului cognitiv -comportamental, care
condiționează ulterior pașii intervenției, este înțelegerea de către copil a distincției dintre
gânduri și emoții, și a relației care există între cele două componente. Înțelegere a relației

8 dintre gânduri și emoții este importantă pentru că stă la baza dobândirii unor strategii de
management sau modulare a emoțiilor. (Benga O, et al. , 2009, p.49).
Modelul TF -CBT (Cohen, Mannarino & Deblinger, 2006)
Intervenția de tip cognitiv compo rtamental este din ce în ce mai mult recunoscută
drept model de terapie preferențială în stresul posttraumatic la copii, fiind cel mai
consistent model validat științific în caz de dezastre naturale, proceduri medicale
dureroase, abuz sexual, doliu traumat ic, și, în ultimii ani, abuz fizic și violență domestică.
De asemenea, modelul cognitiv -comportamental este prima opțiune în cazul
problemelor de stres traumatic complex. Formula terapeutică particulară dezvoltată de
Cohen, Mannarino & Deblinger (2006) est e cea a intervenției cognitiv -comportamentale
focalizate pe traumă. Cu eficiența în toate tipurile de situații/evenimente terapeutice
enumerate anterior, acest tip de intervenție focalizată pe traumă nu se recomandă dacă: nu
există o amintire specifică, cl ară a incidentelor traumatice care fac obiectul intervenției;
problemele comportamentale sau psihosociale ale copilului sunt acute sau severe; sistemul
de suport familial/de îngrijire este instabil sau fragmentat. Deși acest model de intervenție
și-a demo nstrat eficiența mai ales la copiii de vârstă școlară, există adaptări ale
protocolului de lucru TF -CBT și pentru copiii de 2 -6 ani (Scheeringa et al. , 2007), cu
precizarea că expunerea la traumă și trainingul abilităților de relaxare pot fi utilizate dacă
sunt adaptate vârstei copilului, iar părintele este capabil să își controleze propria anxietate,
pentru a participa pas cu pas, alături de copil, în procesul terapeutic. (Benga O, et al. , 2009,
p.44).
Cu toate acestea, este posibil ca abordarea copiilor -victime de către mai mulți
specialiștii să le sporească gradul de vulnerabilitate, datorită faptului că ei ar trebui să
relateze mai multor persoane cele petrecute, fapt ce ar putea accentua teama, depresia,
anxietatea, lipsa de speranță, sentimentele de cu lpabilitate și rușine. (Holdevici I., et al. ,
2006, p.182).
Terapiile cognitiv – comportamentale au ca scop reperarea factorilor de declanșare
și de menținere a perturbărilor percepute de subiect, scopul ultim fiind acela de a găsi
posibilitățile de schim bare și autosugestie a subiectului.
Tehnicile sunt variate: expunerea și desensibilizarea sistematică; restructurarea
cognitivă; controlul anxietății și depresiei prin: oprirea gândurilor, relaxare, tehnici de
control a respirației.
O metaforă permite înț elegerea interesului pentru tehnica de expunere . O persoană
care nu suportă ideea de a vedea un film de groază se va obișnui cu filmul dacă acceptă să -l

9 vadă de zece ori. Dimpotrivă îi va fi frică dacă va continua să evite acest lucru. Același
lucru se po ate realiza și cu victimele traumatismului care evită să fie confruntate cu ceea ce
le-ar putea aminti de evenimentul traumatic, cum a r fi gânduri, imagini, senzații . Această
expunere se desfășoară într -un cadru terapeutic securizant care este necesar oric are ar fi
tehnica utilizată. Dacă clientul este foarte anxios îl ajutăm să suporte angoasa prin exerciții
de relaxare care vor ajuta la scăderea tensiunii, totul pentru a menține imaginea scenei
trăite. Fiecare ședință este repetată până când ea încetează să-i mai provoace angoasă. În
general sunt necesare 10 ședințe de expunere pentru a elimina un simptom. Pacientul poate
să continue expunerea în afara ședințelor de psihoterapie dacă acestea au fost înregistrate.
(Benga O, et al. , 2009, p.65).
Terapiile co gnitiv -comportamentale sunt foarte utile și convin clienților care vor
rezultate obiective pentru diminuarea tulburărilor psiho -traumatice confruntându -se direct
cu problema într -un cadru terapeutic securizant. (Benga O, et al. , 2009, p.67).

III.3. Dese nul – tehnica proiectivă în acompanierea povestirii
evenimentelor traumatizante de către copil

Desenele reprezintă un mijloc de stabilire a contactului inițial cu terapeutul.
Desenul liber sau tematic constituie o cale foarte potrivită de evaluare a perso nalității în
formare a copilului și a problemelor sale emoționale, precum și a traumelor pe care
eventual le -a suferit.
Mecanismul psihologic prin care conflicte inconștiente nerezolvate, evenimente
traumatizante, frustrații și anxietății, blocaje și sufe rințe reprimate sunt devoalate – îl
constituie proiecția . Astfel, personajele unei povești inventate de copil, dramatizate de el
împreună cu alții sau prin jocul de marionete ori pur și simplu redate grafic, sunt investite
cu semnificații, emoții, sentimen te și gânduri pe care copilul le trăiește în legătură directă
cu evenimentele vieții sale, cu relațiile sale cu familia și alte persoane semnificative din
viața sa.
Desenul este considerat drept cel mai relevant mod de expresie al primilor ani de
viață, e l oferind date importante despre inteligența și afectivitatea copilului. În mod special
desenul liber, spre deosebire de desenul după model (preferat în școală), îndeplinește rolul
unei veritabile creații, care exprimă spontan viziunea personală a copilulu i asupra mediului

10 înconjurător și, prin aceasta, se instituie într -un veritabil test al personalității lui. (Mitrofan
I., 2008, p.238).
Dintre testele proiective bazate pe desen, cel mai utilizat în evaluarea mecanismelor
posttraumatice la copil, este, tes tul desenul familiei , relevant pentru cunoașterea
raporturilor pe care le are copilul cu familia, ele fiind decisive în formarea personalității
sale.
Simpla observare a desenului unei familii permite cunoașterea sentimentelor reale
pe care copilul le resi mte față de ai săi, situația în care el plasează în cadrul familiei sale,
relațiile membrii familiei și impactul lor asupra copilului. (Mitrofan I., 2008, p.239).
Utilizat mai ales ca mecanism de cunoaștere, poate fi folosit pentru declanșarea
unui dialog, ghidat de întrebări de genul: „Povestește -mi despre familia pe care ai desenat –
o… Unde se află ei?, Ce fac ei?, Ce face fiecare?”.
În timpul probei se pot observa reacțiile afective ale copilului, mai ales inhibițiile și
refuzul de a desena sau vorbi de spre anumiți membri ai familiei sau chiar despre sine, jena
sau teamă de unele personaje, resentimentele traumei, ostilitatea.
Desenarea în alb -negru ne poate sugera blocajele emoționale, elemente de depresie,
retragere sau lipsă de rezonanță afectivă, di ficultăți de exprimare a sentimentelor și
trăirilor, având cauza evenimentele posttraumatice. (Mitrofan I., 2008, p.240).
Desenul, jalonează drumul copilului spre pacea interioară, în funcție de natura
traumei sau a conflictului psihologic. Astfel, unii co pii încep desenul prin a produce
imagini de suferință, alții imagini ale vindecării, în tim ce alții vor reda imagini stereotipe
în desen. Unii copii petrec mult timp cu imagini dureroase, în vreme ce alții îndreaptă
direct spre imagini ale vindecării, păr ând a nu avea nevoia de a -și împărtăși durerea,
trauma. Alții apar blocați, stăruind într -o ambivalența intens conflictuală, între dorința de a
crește și dorința de a crește și dorința de distrugere. (Mitrofan I., 2008, p.243).
Exemple ale copiilor cu situ ații post -traumatice .
Se referă la doi copii, unul de 10 ani și celălalt de 8 ani, care proveneau din familii
destrămate. Băiețelul se mutase de 14 ori în viața lui, iar fetița era abandonată de mama sa,
nemaiavând niciun contact cu ea, în ambele cazuri ex istând post -traumă. Băiețelul
înfățișează camioane izbind mașini mici, omorând persoane, trecând peste benzile șoselei
și făcându -se praf în case de pe cealaltă parte a șoselei. Fetița prezintă întreaga lume „în
flăcări”, vulcani peste tot, cutremure de pă mânt rupând lumea în bucăți, case aruncate în
aer, oameni prinși în ele, rachete și bombe explodând. Tema centrală în ambele cazuri este
devastarea și dezastrul. Desenele reflectă sentimente de deznădejde. Temele primelor trei

11 desene sunt revelatoare pentr u efectul traumei legate de incompetență, incapacitatea și
insecuritatea copiilor provocate de adulții importanți ai vieții lor. Din comentariul copiilor
rezultă că persoanele prinse ies din munte, dar sunt ucise cu pietre, iar pe șoseaua desenată
de băieț el, ciocnirile dintre mașini sunt permanente. Desenele reprezintă un mijloc e
stabilire a contactului inițial cu terapeutul. Frecvent, copii folosesc desenele pentru a
începe să construiască o relație cu terapeutul. Băiatul a început să deseneze multe
elicoptere și aeroplane zburând peste șosea. Apoi el a desenat hărți și labirinturi și a
încercat să provoace consilierul pentru a găsi ieșirea. La rândul ei, fetița a continuat să -i
ceară consilierului să -i scrie numele în fața desenului.
Desenele celor doi c opii, tind să ilustreze următoarele:
– Expresia unei emoții în formă pură, este faza în care anumite sentimente traumatizante
sunt separate de celelalte sentimente și exprimate în formă pură. De exemplu, băiatul a
continuat să deseneze autostrăzi, dar și -a simbolizat depresia lui prin desen: „camionul
a dispărut într -o groapă mare, în mijlocul șoselei”. Fetița și -a exprimat intensitatea
furiei printr -un desen ce înfățișa un uriaș revărsându -și mânia pe gură, iar într -o
lucrare ulterioară a reflectat tristețea și mâhnirea ca „o armată a furnicilor care cara o
lacrimă uriașă, într -un loc sigur, ca să poată fi spartă fără a răni pe cineva”.
– Lupta cu sentimente ambivalente. Desenele au arătat deopotrivă forțe pozitive sau
negative, coexistând ca egale.
– Adâncimea relației cu cel care ajută: consilierul. Băiatul a desenat un om într -un
elicopter care aduce butuci pentru a repara gropile din șosea, precum și provizii. Fetița
a desenat un uriaș binevoitor care salvează un băiat din inundația care a venit pe
pământ, d upă foc.
– Destăinuirea problemelor profunde. Prin stabilirea relației terapeutice, copilul începe
să aibe încredere în cel ce -i oferă ajutorul și împărtășește unele gânduri și sentimente
profunde. Băiatul își definește starea „sunt trist” și vorbește despr e supărarea lui în
legătură cu desele schimbări de domiciliu, că i -a fost greu să -și facă noi prieteni, ca
apoi să -i piardă și despre teama pe care o încearcă la noul cămin, la școală. Fetița a
desenat un copil care a încercat să se sinucidă pentru a mama lui a plecat definitiv și a
comentat că e încă se gândește la sinucidere câteodată.
Odată ce sentimentele cele mai adânci și mai traumatizante au fost exprimate
simbolic și destăinuite verbal, ele tind să se miște repede spre rezolvare. Desenele tind să
reprezinte: imagini ale autocontrolului și valorizării; manifestarea imageriei pozitive;

12 treptat atașamentul se deplasează de la terapeut către alte persoane; imaginile pozitive
interioare au fost restabilite. (Mitrofan I., 2008, pp.244 -245).
Din cazurile m enționate mai sus rezultă valoarea incontestabilă a desenului, nu
numai ca mijloc de evaluare a stărilor și problemelor copilului traumatizat, dar și ca un
suport terapeutic de excepție.

III.4. Metode de intervenție în trauma copiilor cu sindrom de stres post –
traumatic

Metoda “DE SA” – modalitate de intervenție terapeutică
Metoda de intervenție terapeutică DESA reprezintă modalitatea de intervenție
terapeutică în cazurile de abuz asupra copilului.
Metoda DESA înseamnă:
D – description – descrierea abuzului; E – expression – exprima rea sentimentelor
S – say “NO” – situarea limitelor; A – acceptance – acceptarea
Această metodă sintetizează anumite arii centrale și teme de terapie care pot servi
drept pași în demersul terapeutic. Cele patru etape ale modelului nu sunt strict delimitate ,
în multe cazuri pot constitui aspecte diferite ale aceeași probleme.
Metoda trebuie înțeles ca dimensiuni diferite ale terapiei, procese care au centre de
concentrare diferite și care se pot să interfereze secvențial sau concurențial. (Benga O, et
al., 2009, p.67).
Hipnoza ericksoniană
Hipnoză este din ce în ce mai mult utilizată pentru tratarea stărilor de stres post
traumatic. În privința agresiunilor sexuale trebuie avută o mare prudență. Hipnoza clasică
este contraindicată pentru că ea poate fi înțele asă ca o rupere în act al procesului de
dominare care este chiar relația dintre agresor și victimă. Mai mult toate tehnicile hipnotice
și sugestive sunt contra indicate în cadrul amintirilor tardive a traumatismelor survenite în
copilărie care pot fi grefa te de terapeut în cursul psihoterapiei sugestive.
În acest caz hipnoză este foarte utilă pentru că ea reproduce stadiul de disociere peri
traumatic într -un cadru securizant și într -un stadiu de relaxare profundă care permite
disocierea conținuturilor psihi ce patogene posttraumatice de reacțiile somatice pe care le
provoacă.

13 În termenii tratamentului victima pe măsură ce își restructurează amintirile
traumatice va putea să le tolereze sau mai mult să le abandoneze definitiv și fără remișii.
(Benga O, et al. , 2009, pp.69 -70).
Gestalt -terapia
Traversând un cadru călduros, o obișnuință a dialogului terapeutul de orientare
gestaltistă poate să aducă un ajutor precis victimelor agresiunii sexuale. Punctul de
ancorare a muncii gestaltiste îl reprezintă ascultarea corpului și emoțiilor. Descriem aici pe
scurt în ce măsură această abordare poate să ajute concret în problema disocierii peri –
traumatice. Disocierea este un mecanism pe care îl regăsim frecvent la persoanele care au
suferit traumatisme. Ele se traduc prin amintiri de tip falsh -back, impresia că nu a fost cu
adevărat acolo, impresia că a privit scena din afara corpului.
În timpul manifestării acestui mecanism de disociere este imposibil ca persoană să
integreze acest eveniment în viața sa. Înainte de a pute a integra acest eveniment credem că
este indispensabil o reapropiere a persoanei față de corpul său.
Concret aceasta se face printr -o atenție acordată de către pacient și terapeut
senzațiilor corporale și emoțiilor declanșate. Este evident că această atenț ie nu se face prin
atingere tactilă. Este o apropiere verbală care vizează nu numai explorarea corpului său,
dar și posibilitatea relaxării. Această relaxare acționează ca și cum ar conține angoase,
pentru că aceste angoase operează inevitabil în timp ce p acientul începe să acorde atenție
corpului său, adică să revină la realitatea sa. În ceea ce privește dialogul, vocea și cuvintele
permit pacientului să -și controleze angoasele și astfel să recurgă mai rar la mecanismul de
disociere. El poate să se simtă c a nou atât în sens propriu cât și figurat. Apropiindu -se de
corpul său ca de un loc de locuit și de plăcere persoana reconstruiește puncte de reper care
îi permit reluarea contactului cu lumea exterioară. Este vorba de un proces care ia timp.
Timp pentru s tabilirea încrederii între pacient și terapeut și timp pentru obținerea încrederii
în explorarea propriilor resurse. (Benga O, et al. , 2009, p.70).
Eye Movement Desensitization and Reprocessing (EMDR)
G. Fischer (2000) prezintă această metodă ca fiind o in teresantă unire între
intervenții orientate asupra procesului și cele active. Deja în denumire se exprimă sinteza
între terapia comportamentală și cea psihodinamică.
EMDR este o metodă care constă în expunerea victimei, gândurilor, emoțiilor,
senzațiilor c orporale care însoțesc traumele. Seamănă cu tehnicile pe care le -am expus mai
sus. Mișcările oculare au rolul de a accelera desensibilizarea și a trata informația blocată în
creier, acea informație care este metaforic responsabilă de repetiția gândurilor, imaginilor,

14 coșmarurilor și evitărilor care tind să le controleze. Această metodă permite de asemenea o
reconstrucție cognitivă a gândurilor negative în gânduri pozitive. Această metodă larg
experimentată permite anumitor terapeuți abordarea tratamentului cu un instrument nou
bine ancorat în realitatea trăită de victimă.
G. Lopez consideră că această tehnică este “foarte eficientă la aflați în starea care îi
urmează unui traumatism psihic, mai ales în cazul în care este dominant un sindrom
intrusiv.”
Psihot erapiile dinamice
Sigmund Freud a folosit în tratamentul sindromului de stres posttraumatic
hipnoterapia, accentuând necesitatea producerii catharsisului. (Batog M., 2013, p.85.
https://ibn.idsi.md ).
Psihanaliza este un tratament psihoterapeutic bazat pe a naliza relației care se
stabilește între terapeut și pacient (transfer). Pacientul rejoacă cu terapeutul său scenarii
vechi reactualizate în simptome prezente. Se rămâne în câmpul fantastic și non –
evenimențial. Nu are indicații în urgențe, dar poate fi uti lizat dacă terapeutul acceptă să
trateze simptomele actuale în raport cu un eveniment traumatic recent se mulțumește dacă
victima nu dorește să treacă dincolo. Pentru victimele evenimentelor vechi și repetate
terapeutul trebuie să adapteze o tehnică specif ică pentru nevroze adică simptomele se
atașează avatarurilor structurării personalității în perioada copilăriei (perioada oedipiană).
Cele mai frecvente tulburări prezentate de aceste victime se situează în cu totul alt
registru (patologie narcisică, borde rline). Transferul nu este nevrotic, este de fapt o punere
în act în sens literal. În acest tip de transfer traumatic, riscul trecerii la actul sexual este
important și așteptat ca fiind dramatic, chiar dacă raporturile par să fie liber consimțite.
Trebuie să fim atenți la această problematică și să acceptăm utilizarea adaptărilor tehnice
necesare în acest context: empatie, discuții față în față, schimburi verbale și respectarea
unor reguli privind terapia traumei. (Benga O, et al. , 2009, p.71).
Reguli pent ru terapia traumei : acceptare non -judicativ ă a victimei ; intervenția
imediată și ajutorul susțin procesul de descărcare ; așteptarea de reacți i contratransferențiale
masive ; disponibilitatea de a se lăsa pus la încercare ; în terapia traumei, transferul este un
proces de reevaluare a legăturii și în aceas ta măsură este legat de traumă ; pornirea de la
ipoteza că simptomul de supraîncărcare traumatică fost pro vocat de evenimentul traumatic ;
informația despre natura și dinamica reacțiilor traumatice este o parte componentă a
terapiei traumei ; evenimentele traumatice pot să ducă la orice vârstă la alterări ale
dezvoltării Eului și identității ; negarea, și formele de disociere aparțin mecanismelor de

15 coping, ca re urmează unei traume psihice ; transformarea cu succes a experienței traumatice
poate avea drept consecință dezvoltarea unor trăsături pozitive de caracter ; angajamentul
social și vorbitul despre trauma fav orizează procesul de vindecare ; transformarea traumei
este un proces de durate vieții. (Fischer G., et al., 2001, pp.171 -173).
Terapiile individuale în mod frecvent sunt îmbinate cu terapiile de grup. Terapiile
psihologice vor fi anticipate de farmacoterapie pentru atenuarea simptomelor
psihopatologice. Procedurile de reabilitare psihologică vor fi însoțite de susținerea socială,
îndeosebi din partea persoanelor apropiate, în scopul redobândirii statutului social anterior,
a posibilităților de a -și asigura o situație materială puternică. (Batog M., 2013, p.85.
https://ibn. idsi.md ).

III.5. Alte modalități de intervenție asupra copiilor cu sindrom de stres
post-traumatic , anxietate și depresie

 Mijloace expresive în psihoterapia copilului cu sindrom de stres post -traumatic
Colajul este realizat prin lipirea sau atașarea de materiale de o mare varietate pe
hârtie sau pânză. Pot fi utilizate în colaj: hârtie de t oate tipurile, variate texturi, lucruri moi
și aspre, nasturi, poleială, celofan, cartoane de ouă, capace de sticlă, macaroane, fire de
lână, coji, semințe de toate felurile. Se utilizează cu succes pozele din reviste șu cărți,
fotografiile. Un colaj poat e fi realizat în multe feluri, similar cu pictură și jocul cu nisip.
Copii cu traumă pot povesti despre colajul în sine, îi pot da un titlu sau pot povesti despre
procesul de realizare a colajului. Colajul ajută la eliberarea imaginației și poate fi utiliz at
ca exprimare senzorială și emoțională. (Mitrofan I., 2008, p.251).
Ludoterapia (terapia prin joc) , ca și orice altă tehnică psihoterapeutică, reprezintă
un proces de optimizare, de suport sau de recuperare a potențialului atât de divers al
copilului cu traumă. (Lungu T., et al. , 2009, p.4).
Jocul aduce copiilor ocazia de a asimila ceea ce în viața reală ar putea fi dificil să
înțeleagă; aceasta este forma lor de autoterapie, modul în care lucrează asupra, traumei,
depresiei și anxietăților și conflictelo r lor. Mulți copii nu sunt capabili să exprime nevoile,
trăirile și sentimentele proprii, atunci jocul devine un mijloc accesibil de exprimare.
Terapeutul/pedagogul trebuie să înțeleagă și să interpreteze acest limbaj al
copilului, pentru a comunica la niv elul lui. Aria ludoterapiei este special adaptată

16 diferitelor nevoi ale copiilor, pentru a le da acestora siguranță, sentimentul căminului și
posibilitatea unui contact normal cu cei din jur. Astfel, terapeutul/pedagogul are nevoie de
cunoștințe vaste, nu doar privind reacțiile și comportamentul normal al copiilor, ci, mai
ales, privind stările emoționale și psihice în diferite condiții speciale, care desigur cer mai
mult timp și implicare personală mai mare.
Jocul este un proces de învățare care oferă un l arg evantai de posibilități prin care
copiii își manifestă și își dezvoltă fantezia și aptitudinile. Jocul, preocuparea activă, ajută și
influențează pozitiv psihicul copilului aflat în dificultate și tocmai de aceea este un real
mijloc terapeutic adjuvant al tratamentului posttraumatic. (Lungu T., et al. , 2009, p.10).
Includerea copiilor în orice joc nou trebuie să se efectueze pe etape. Lăsați -i mai
întâi să facă cunoștință cu regulile jocului, să se uite cum se joacă alți copii și numai după
aceasta să d evină un participant al jocului. (numai dacă însăși dorește). De exclus
momentele competitive (de ex. Cine mai repede, cine e primul).
Dacă introduceți o nouă joacă, ea trebuie să nu -i surpriză, să nu fie total
necunoscută, deoarece copii cu traumă se vor simți în primejdie, cel mai bine este de a
organiza jocul cu materiale știute deja de copii. Se poate folosi o parte din regulile unui joc
în care copiii s -au jucat anterior. Jocurile cu ochii închiși se recomandă a fi organizate
numai după un lucru îndelu ngat și numai atunci când el singur va hotărî că va face față
acestor sarcini. (Lungu T., et al. , 2009, p.36).
 Exerciții de bază pentru relaxare după o traumă a copiilor
Starea de depresie și anxietatea, în urma traumei, sunt obișnuite după producerea
unui asemenea eveniment. Din păcate, acestea fac mult mai dificil procesul de a face față
situației și de a realiza toate lucrurile care pot ajuta copilul să își revină. Nu există o soluție
ușoară pentru a face față problemelor care apar în urma evenimentelo r traumatice, dar
copilul acordându -și timp, prin exerciții de relaxare, se poate ajuta să adoarmă mai ușor, să
se concentreze mai bine și să aibă mai multă energie pentru a face față problemelor vieții
de zi cu zi.
Aceste exerciții pot fi: de relaxare mus culară, de respirație, de meditație, înot,
rugăciune (dacă ești un copil credincios), ascultarea unei muzici liniștitoare, petrecerea
timpului în natură (într -un parc, de exemplu)
Mai jos, sunt exemple de exerciții simple de respirație, care se pot dovedi utile, în
viața copilului care a avut o traumă și urmează o terapie/consiliere în urma acesteia.
1) Îndrumați -l pe copil cum să facă exercițiul:
2) Hai să exersăm o modalitate de a respira care ne poate ajuta să ne liniștim corpurile.

17 3) Pune -ți o mână pe burtă a șa (demonstrați ).
4) În regulă, vom începe să inspirăm pe nas. Când inspirăm, o să simțim că ne
umplem de aer iar burticile noastre se vor bomba uite așa ( demonstrați ).
5) Apoi, vom expira pe gură. Atunci când expirăm, burticile noastre se dezumflă uite
așa (demonstrați ).
6) Vom începe să inspirăm când număr până la trei. De asemenea, o să încep să număr
până la trei când o să expirăm încet.
7) Hai să încercăm împreună. Foarte bine!
Faceți un joc din asta : faceți împreună baloane de săpun; faceți baloane din gumă
de mestecat; suflați bucățele de hârtie sau de vată pe suprafața unei mese; spuneți o poveste
în care îl rugați să vă ajute să imitați un personaj care respiră adânc. (Marineanu V., et al. ,
2016, pp.183 -184).
În afara exercițiilor menționate mai sus, pent ru copii traumatizați este important
sportul sau activitatea fizică, precum demonstrarea – reacției fiziologice la stres. Plimbările
sau drumețiile montane pot contribui la întreruperea, pentru un timp scurt, a retrăirii
experienței traumatice. Activitatea fizică zilnică trebuie să aibă un caracter ritual. (Fischer
G., et al. , 2001, p.190).
Concluzionând, procesul psihoterapeutic urmărește două scopuri: intervenții țintite,
care favorizează reluarea procesului de elaborare a traumei și lucrul asupra stilulu i obișnuit
de control, adică mecanismele de coping. (Fischer G., et al. , 2001, p.196).
Este contraindicată pentru copiii simpla limitare la aici și acum, fie în cadrul unui
procedeu terapeutic de activare a trăirii, fie la o analiza exclusivă de transfer. Terapeutul nu
îl ajută pe copil să diferențieze între trecut și prezent.
O psi hoterapie cu copii traumatizați , anxio și și depresivi care se limitează la așa –
zisul „aici și acum” al reacției terapeutice riscă să ducă la reutraumatizare. Ea nu îi permite
copilului traumatizat , anxios și depresiv, relația psihoterapeutică în diferența optimă față
de trecut și nu îi furnizează trăiri atenuate ale experienței distructive. (Fischer G., et al. ,
2001, p.205).