Capitolul 12 Ramona Marina [624608]

1
CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE

1.1.Profesioni știi persoane fizice și juridice . Scopul activităților comerciale
În contextul reglementărilor actuale, mai ales a Codului civil și a celor din O.U.G. nr.
44/2008, noțiunea de comerciant trebuie redefinită din punct de vedere juridic prin raportare la
conceptul de profesionist și la cel de întreprindere comercială.
În accepțiunea Cod ului civil actual,sunt considerați profesioniști toți cei care expioatează
o întreprindere.Constitiuie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau
mai multe persoane, a unei activități organizate, ce constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri, sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ [art. 3
alin. (3) C. civ.]
Noul Cod civil, deși consacră o reglementare unitară a raporturilor juridice pa trimoniale,
totuși distinge în privința participanților la aceste raporturi juridice, între profesioniști și
neprofesioniști.
Așa cum rezultă din cuprinsul art.3 C. civ., pentru definirea noțiunii de profesionist,
legiuitorul apelează la conceptul de într eprindere.
Semnificația juridică a noțiunii de întreprindere consacrată de Codul civil este diferită de
cea reglementată de Codul comercial.
În accepțiunea Codului comercial, întreprinderea reprezenta o categorie a faptelor de
comerț obiective, pe lângă fa ptele de comerț de interpunere de schimb sau circulație și faptele de
comerț conexe (accesorii).
Codul civil a generalizat con ceptul de întreprindere asupra tuturor activităților organizate,
conferindu -le, astfel, un caracter profesional. Această realita te juridică îndreptățește opinia
potrivit căreia exploatarea unei întreprinderi constituie forma juridică a or icărei activități
profesionale.
Întreprinderea își păstrează caracterul profesional, indiferent de obiectul activității și de
scopul acesteia.
Obiectul și scopul constituie criteriile esențiale în caracterizarea unei întreprinderi și,
implicit, în stabilirea statutului juridic al celui care exercită, respectiv a titularului întreprinderii.
Astfel, desfășurarea unei activități economice, organizate ș i sistematice, cu caracter
profesional, în scopul obținerii unui p rofit, este propr ie activității economice (comerciale).
Aceasta înseamnă că o întreprindere al cărei scop este obținerea profitului este o
întreprindere economică (comercială) și, dimpotri vă, o întreprindere având un scop nonprofit,
este o întreprindere civilă (noncomercială).

2
Categorii de comercianț i
Potrivit art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, noțiunea
de profesionist prevăzută la art. 3 din cod include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice
sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege.
Tot astfel, art. 6 din aceeași Lege nr. 7 1/2011, stipulează că în cuprinsul actelor normative
aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianți se consideră a fi
făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul
comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului .
Potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr.26/1990, î nainte de începerea activității
economice, au obligația să ceară înmatricularea sau, după caz, înregistrarea în reg istrul
comerțului următoarele persoane fizice sau juridice: persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale, societățile comerciale, companiile naționale și societățile
naționale, regiile autonome, grupurile de intere s economic, societățile cooperative, organizațiile
cooperatiste, societățile europene, societățile cooperative europene și grupurile europene de
interes economic cu sediul principal în România, precum și alte persoane fizice și juridice
prevăzute de lege.
a) Comercianții persoane fizice – profesioniști, titulari ai unor întreprinderi comerciale
Așa cum am precizat, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990, printre en – titățile
supuse înregistrării în registrul comerțului sunt menționate atât pers oanele fizice cât și
persoanele juridice. în consecință, r igoarea reglementării Legii nr. 26/1990 ne obligă să
considerăm comerciant atât persoana fizică, cât și persoana juridică ce desfășoară activitate
comercială, adică exercită operațiuni de producție de mărfuri, de comerț, prestare de servicii și
executare de lucrări cu scopul obținerii de profit, ca activitate organizată și sistematizată cu
caracter profesional sub formă de întreprindere, astfel cum este aceasta reglementată în Codul
civil.
Persoane le fizice obligate să se înregistreze în registrul comerțului înainte de începerea
activității economice sunt: persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și
întreprinderile familiale.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 26/199 0 și ale O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderile
individuale și întreprinderile familiale nu sunt dotate cu personalitate juridică, subiect ale
raporturilor juridice rămânând persoana fizică titulară a întreprinderii individuale, respectiv
membrii întreprinder ii familiale.

3
Soluția se desprinde din definițiile întreprinderilor individuale și a întreprinderilor
familiale, consacrate de art. 2 din O.U.G. nr. 44/2008, precum și din economia normelor cuprinse
în aceasta.
Regimul juridic al activității desfășur ate de căt re comercianții persoane fizice
Ordonanța prevede că orice persoană fizică, cetățean român sau cetățean al unui stat
membru al Uniunii Europene ori al Spațiului Economic European, poate desfășura activități
economice pe teritoriul României, în c ondițiile prevăzute de lege.
Potrivit ordonanței, persoanele fizice pot desfășura activitățile economice în toate
domeniile, meseriile, ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod expres pentru
libera inițiativă.
Prin activitate economic ă se înțelege activitatea agricolă, industrială, comercială,
desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și
care sunt destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau a unor beneficiari
determ inați ori determinabili, în scopul obținerii unui profit.
Ordonanța prevede că ea se aplică și pentru activitățile prevăzute în Codul CAEN
desfăsurate în condițiile stabilite de ordonanță
Formele de desfășurare a activității economice de către persoan ele fizice
Potrivit O.U.G. nr, 44/2008, persoanele fizice prevă zute la art. 3 alin. (1) pot desfășura
activ itățile economice după cum urmează :
a) ca intreprinzatori titulari ai unei intreprinderi individuale;
b) individual si independent, ca persoane fizice autorizate;
c) ca membri ai unei intreprinderi familiale.
Persoanele fizic e autorizate, întreprinderile individuale și î ntreprinderile familiale trebuie
să aiba un sedi u profesional pe teritoriul Româ niei, în condițiile prevă zute de lege .
Condiții de exercitare:
Pot desfășura activități economice în una dintre formele prevă zute la art. 4 persoanele
fizice care:
a) au împlinit vârsta de 18 ani, în cazul persoanelor fizice care solicită autorizarea pentru
desfășurarea de activităț i economic e conform art. 4 lit. a) si b) și al reprezentantului
întrep rinderii familiale, respectiv vârsta de 16 ani, în cazul membrilor î ntreprinderii
familiale;
b) nu au săvârșit fapte sancț ionat e de legile financiare, vamale ș i cele care priv esc disciplina
financiar -fiscală, de natura celor care se înscriu î n cazierul fiscal;
c) au un sediu ;

4
d) declară pe propria răspundere că îndeplinesc condițiile de funcționare prevăzute de
legislația specifică î n domeniul sanitar, sanitar -veter inar, protecției mediului și al
protecț iei muncii.
Îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) lit. d) se face potrivit art. 5, 15 și următoarele
din Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul comerțului
a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și perso anelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora,
precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice, cu modificările și completările
ulterioare, atât pentru sediul profesional, pentru fiecare punct de lucru, cât și pentru activitățile
desfășurate în afară sediului profesional sau a punctelor de lucru.
În cazul în care, potrivit unor prevederi legale speciale, pentru anumite activități
economice este necesară îndeplinirea unor condiții de pregătire profesională și/sau de atestare a
pregătirii profesionale, persoanele prevăzute la art. 4 trebuie să facă dovadă îndeplinirii acestora.
PFA – Persoană fizică autorizată
PFA, întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale și întreprinderea
familială au sediul profesional declarat prin cererea de înregistrare în registrul comerțului și de
autorizare a funcționării.
Pentru stabilirea sediului profesional este necesar că PFA, titularul întreprinderii
individuale sau oricare membru al întreprinderii familiale, de la caz la caz, să deț ină un drept de
folosință asupra imobilului la adresă căruia acesta este declarat.
Schimbarea sediului profesional și a obiectului principal de activitate se înregistrează în
registrul comerțului, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor prezentului capitol.
Punctele de lucru se înregistrează în registrul comerțului, cu respectarea dispozițiilor
privind sediul profesional și cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor prezentului capitol.
Persoana fizică autorizată , titula rul întreprinderii individuale și reprezentantul
întreprinderii familiale vor ține contabilitatea în partidă simplă, potrivit reglementărilor privind
organizarea și conducerea evidenței contabile în partidă simplă de către persoanele fizice care au
calitat ea de contribuabil, în conformitate cu prevederile Legii nr.227/ 2015 privind Codul fiscal,
cu modificările și completările ulterioare.
PFA răspunde pentru obligațiil e sale cu patrimoniul de afectaț iune, dacă acesta a fost
constituit, și, î n completare, cu întreg patrimoniul sau, iar în caz de insolvență, va fi supusă
procedurii simp lificate prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu
modificările ulterioare, dacă are calitat ea de comerciant, potrivit art. 7 din Codul co mercial.
Astfel, în conformitate cu prevederile noului Cod civil, patrimoniile de afectatiune sunt
măsele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit d ispozițiilor Titlului IV al cărț ii a lll -a, cele
afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii.

5
Persoana fizică autorizată ră spunde cu patrimoniul de afectaț iune pentru obligațiile
asumate în legătură cu activitatea desfășurată și, în completare, cu întreg patrimoniul său, dacă
nu și -a constituit un pa trimoniu de afectațiune, persoana fizică autorizată răspunde cu întreg
patrimoniul.
Având c alitatea de comerciant, persoana fizică autorizată poate fi supusă procedurii
insolvenței. PFA își încetează activitatea și este radiată din registrul comerțului în următoarele
cazuri:
– prin deces;
– prin voința acesteia;
– în condițiile art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
Cererea de radiere, însoțită de copia certificata pentru conformitate cu originalul a
actelor doveditoare, după caz, se depune la oficiul registrului comerțului de pe lângă trib unalul
unde își are sediul profesional, de către orice persoană interesată.
Persoana fizică, titular al unei întreprinderi individuale
O.U.G. nr. 44/2008 prevede posibilitatea desfășurării de către persoana fizică a unei
activități economice, în calitate de întreprinzător, titular al unei întreprinderi individuale.
În înțelesul ordonanței, întreprinzător este” persoana fizica care organiz ează o
întreprindere economic.
Întreprinderea economică reprezintă activitatea economică desfășurată în mod organizat,
permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime,
mijloace logistice și informații, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute
de lege.
Întreprinderea individuală este lipsită de personalitate juridică.
Întreprizătorul titular al întreprinderii individuale, are calitatea de comerciant persoană
fizică. Datorită lipsei perso nalității juridice a întreprinderii individuale, pentru obligațiile
asumate răspunde persoana fizică titulară a întreprinderii cu patrimoniul, dacă acesta a fost
constituit, și, în completare, cu întreg patr imoniul, iar în caz de insolvență, va fi supusă
procedurii simplificate prevă zute d e Legea nr. 85/2006, cu modific ările ulterioare.
Pentru organizarea și exploatarea întreprinderii, întreprinzătorul poate colabora cu
diferite persoane fizice sau juridice, iar în calitate de angajator poate angaja terțe persoane cu
contract individual de muncă.
De asemenea, întreprinzătorul persoană fizică poate colabora în realizarea întreprinderii
sale cu alți întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau cu

6
reprezentanți ai unor întrepr inderi familiale ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei
activități economice, fără ca aceasta să -i schimbe statutul juridic dobândit potrivit legii.
La fel ca și persoana fizică autorizată, întreprinzătorul persoană fizică titular al unei
întreprinderi individuale poate cumula calitatea de salar iat al unei terțe persoane care
funcționează atăt în același domeniu, cât și într -un alt domeniu de activitate economică decât cel
în care și -a organizat întreprinderea individual.
Întreprinzătorul p ersoană fizică, titular al întreprinderii individuale, își încetează
activitatea și este radiat din registrul comerțului prin propria sa voință, deces sau în condițiile
prevăzute de art.25 din Legea nr. 26/1990.
În cazul decesului, moștenitorii pot contin ua întreprinderea, dacă își manifestă voința în
acest sens, printr -o declarație în formă autentică, în termen de 6 luni de la data dezbaterii
succesiunii
Persoana fizică în calitate de membru al unei întreprinderi familiale
În accepțiunea O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea familială este o întreprindere
economică constituită din doi sau m ai mulți membri ai unei familii.
În conformitate cu dispozițiile ordonanței, întreprinderea familială se constituie printr -un
acord de constituire, încheiat între memb rii familiei, în formă scrisă.
Întreprinderea familială se constituie printr -un acord de constituire, încheiat de membrii
familiei în formă scrisă, că o condiție de validitate.
Acordul de constituire va stip ula numele și prenumele membrilor, reprezentantul, data
întocmirii, participarea fiecărui membru la întreprindere, condițiile participării, cotele
procentuale în care vor împarți veniturile nete ale întreprinderii, raporturile dintre membrii
întreprinderii familiale și condițiile de retragere, sub sancțiunea nulității absolute.
Reprezentantul desemnat prin acordul de constituire va gestiona interesele întreprinderii
familiale în temeiul unei procuri speciale, sub formă unui înscris sub semnătura privată.
Procura specială se semnează de către toți membrii întreprinderii care au capacitate de
exercițiu și reprezentanții legali ai celor cu capacitate de exercițiu restrânsă.
În scopul exercitării activității pentru care a fost autorizata, întreprinderea fa milială, prin
reprezentantul sau, poate colabora cu alte persoane fizice autorizate că PFA, întreprinzători
persoane fizice titulari ai unor întreprinderi individuale sau reprezentanți ai unor întreprinderi
familiale ori cu alte persoane fizice sau juridic e, pentru efectuarea unei activități economice, fără
că această să îi schimbe statutul j uridic dobândit potrivit prezent ei secțiuni.
Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu și nu dobândește personalitate juridică
prin înregistrarea în registru l comerțului.

7
Prin acordul de constituire a întreprinderii familiale, membrii acesteia pot stipula
constituirea unui patrimoniu de afectatiune.
b) Comercianții persoane juridice – profesi oniști, titulari ai unor între prinderi
comerciale
Potrivit dis pozițiilor art. 1 din Legea nr. 26/1990, au obligația înr egistrării în registrul
comerțului, următoarele persoane juridice:
– societățile companiile naționale și societățile naționale;
– regiile autonome;
– grupurile de interes economic;
– societățile cooperative;
– organizațiile cooperatiste;
– societățile e uropene;
– societățile cooperative europene și grupurile europene de interes economic cu sediul
principal în România;
– alte persoane juridice prevăzute de lege.
Societățile comerciale
Societățile comerciale sunt reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societățile
comerciale. Legea nr. 31/1990 reglementează cinci forme juridice de s ocietate, respectiv
societatea î n nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea cu răspundere limitată,
societatea pe acțiuni și societatea în comandită pe acțiuni .
Regiile autonome
Regiile autonome sunt entități specifice înființate în temeiul Legii nr. 15/1990 prin
reorganizarea unităților economice de stat, în ramurile strategice ale economiei naționale
(industria de armament, energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poștă și
transporturi feroviare).
Regiile autonome se înființează prin hotărâre a guvernului (regiile naționale) sau prin
decizia organelor administrației locale (regiile autonome locale).
Legea prevede că regiile autonome sunt persoane juridice care desfășoară activități
economice și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară. Pentru aceste
considerente, regiile autonome au calitatea de comerciant.
Societățile c ooperative
Reglementarea juridică a societăților cooperative o constituie Legea nr. 1/2005 privind
organizar ea și funcționarea cooperației.
Regimul juridic al societăților cooperative este asemănător cu ce! al societăților
comerciale .

8
Potrivit legii, so cietatea cooperativă este o asociație autonomă de persoane fizice și/sau
juridice, după caz, constituită pe baza consimțământului liber exprimat de acestea, în scopul
promovării intereselor economice, sociale și culturale ale membrilor săi, în conformitate cu
principiile cooperatiste.
Legea nr. 1/2005 reglementează două tipuri de societăți cooperative: societăți cooperative
de gradul 1 și societăți cooperative de gradul 2.
Societatea cooperativă de gradul 1 este o persoană juridică constituită de persoane f izice
și înregi strată la registrul comerțului. Ea se poate organiza ca societate cooperativă
meșteșugărească, de consum, de valorificare de produse, societăți cooperative agricole, societăți
cooperative de transport etc.
Societatea cooperativă de gradul 2 este o persoană juridică constituită din societăți
cooperative de gradul 1, în majoritate, și alte persoane fizice sau juridice, în scopul integrării pe
orizontală sau pe verticală a activității economice desfășurate de acestea și înregistrată la
registrul comerțului.
Având în vedere natura activităților pe care le desfășoară, societatea cooperativă are
calitatea de comerciant.
Cooperativele agricole
Regimul juridic al cooperativelor agricole este consacrat de Legea cooperației agricole
nr. 566/2004.
Potrivit legii menționate, cooperativele agricole pot fi cooperative de gradul 1 sau
cooperative de gradul 2.
Cooperativa agricolă de gradul 1 este o asociație de persoane, iar cooperativa de gradul 2
este o persoană iuri – dică constituită din cooperative a gricole de gradui 1, în majoritate persoane
fizice sau juridice, după caz, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activității
economice desfășurate de acestea potrivit legii.
Cooperativa agricolă ia ființă prin întocmirea actului constitutiv , dobândind personalitate
juridică de la data înregistrării în registrul comerțului.
Potrivit legii, obiectul de activitate al cooperativei agricole îl constituie desfășurarea unei
activități comerciale privind producerea unor bunuri și servicii în agricul tură.
Pentru că desfășoară activități comerciale, cooperativa agricolă are calitatea de
comerciant persoană juridică.
Cooperativele de credit
Cooperativele de credit sunt reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de
credit și adecvarea c apitalului.

9
În accepțiunea ordonanței, cooperativa de credit este instituția de credit constituită ca o
asociație autonomă de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor și aspirațiilor
lor comune de ordin economic, social și cultural, a cărei activitate se desfășoară pe principiul
întrajutorării membrilor cooperatori.
Cooperativa de credit desfășoară activități specifice instituțiilor de credit, respectiv
atragerea de fonduri și acordarea de credite.
Potrivit ordonanței, cooperativele de credit se constituie și funcționează în conformitate
cu dispozițiile aplicabile societăților pe acțiuni.
Datorită specificului pe care îl prezintă, cooperativele de credit au calitatea de comerciant
persoană juridică.

1.2.Aspecte privind procedurile contencioase de soluționare. Ordonanța de plat ă
Domeniul de aplicare al ordonanței de plată ca procedură contencioasă de soluționare
conform art.1014 Cod procedură civilă este următorul:
“se aplică creanțelor certe, lichide și exigibile constând în obligații de plată a unor sume
de bani care rezultă dintr -un contract civil, inclusiv din cele încheiate între un profesionist și o
autoritate contractanta, constatat printr -un înscris ori determinate potrivit unui stătut, regulament
sau altui înscris, însușit de părți prin semnătura ori în alt mod admis de lege”.
Nu sunt incl use în sferă de aplicare a prezentului titlu creanțele înscrise la masă credala
în cadrul unei proceduri de insolvență.
Prin autoritate contractanta, în sensul alin.(1), se înțelege:
a) orice autoritate publică a statului român sau a unui stat membru al Uniunii Europene, care
acționează la nivel central, regional sau local;
b) orice organism de drept public, cu personalitate juridică, care a fost înființat pentru a
satisface nevoi de interes general, fără scop lucrativ, și care se află î n cel puțin una dintre
următoarele situații:
– este finanțat, în majoritate, de către o autoritate contractant ă;
– se află în subordinea sau este supus controlul ui unei autorități contractante, în
componența consiliului de administrație ori, după caz, a consiliului de supraveghere și
directoratului, mai mult de jumătate din numărul membrilor sunt numiți de către o
autoritate contractantă ;
– orice asociere formată de una sau mai multe autorități contractante .
Creditorul îi va comun ica debitorului, prin intermediul executorului judecătoresc sau prin
scrisoare recomandată, cu conținut declarat și confirmare de primire, o somație, prin care îi va
pune în vedere să plătească sumă datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia.

10
Această somație întrerupe prescripția extinctivă potrivit dispozițiilor art. 2.540 din Codul
civil, care se aplică în mod corespunzător.[art.1015 Cod Procedură civilă]
Dacă debitorul nu plăteș te în termenul prevăzut, creditorul poate introduce cererea
privind ordonanța de plată la instanță competență pentru judecarea fondului cauzei în prima
instanță.
Cererea privind ordonanța de plată va cuprinde:
– numele și prenumele, precum și domici liul sau, după caz, denumirea și sediul creditorului;
– numele și prenumele, codul numeric personal, dacă este cunoscut, și domiciliul debitorului
persoană fizică, iar în cazul debitorului persoană juridică, denumirea și sediul, precum și, după
caz, dac ă sunt cunoscute, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de
înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul
bancar;
– suma ce reprezintă obiectul creanței, temeiul de fapt și de drept a l obligației de plată, perioada
la care se referă acestea, termenul la care trebuia făcută plată și orice element necesar pentru
determinarea datoriei;
– sumă ce reprezintă dobânzile aferente sau alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit
legii.
– semnătura creditorului. [art.1017 Cod proc.civ.]
Dacă părțile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru p lată cu întârziere, se va aplica
dobândă legală penalizatoare, calculată potrivit dispozițiilor legale în vigoare.
Rată de referință a dobânzii legale în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului se
aplică pe întregul semestru.
Creditorul poate pretinde daune -interese suplimentare pentru toate cheltuielile făcute
pentru recuperarea sumelor că urmare a neexecutarii la timp a obligațiilor de către debitor.
[art.1018 Cod proc .civ.]
Pentru soluționarea cererii, judecătorul dispune citarea părț ilor, potrivit dispozițiilor
referitoare la pricinile urgente, pentru explicații și lămuriri, precum și pentru a stărui în
efectuarea plătii sumei datorate de debitor ori pentru a se ajunge la o înțelegere a părților asupra
modalităților de plată.
Citația va fi înmânată părții cu 10 zile î naintea termenului de judecată și în aceasta se va
preciza că debitorul este obligat să depună întâmpinare cu cel puțin 3 zile înaintea termenului de
judecată, făcându -se mențiune că, în cazul nedepunerii întâmpinării , instanță, față de
împrejurările cauzei, poate consideră această că o recunoaștere a pretențiilor creditorului.
În cazul în care creditorul declară că a primit plată sumei datorate, instanță ia act de
această împrejurare printr -o încheiere definitivă, prin care se dispune închiderea dosarului.

11
Când creditorul și debitorul ajung la o înțelegere asupra plătii, instanță ia act de această,
pronunțând o hotărâre de expedient, potrivit art. 438 Cod proc.civ.
Hotărârea de expedient este definitivă și constituie titlu executoriu.
Dacă debitorul contesta creanță, instanță verifică dacă contestația este întemeiată, în bază
inscrisurilor aflate la dosar și a explicațiilor și lămuririlor părților.
În cazul în care apărarea debit orului este întemeiată, instanță va respinge cererea
creditorului prin încheiere.
Dacă apărările de fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât
cele prevăzute la alin. (1) art.1021 , iar acestea ar fi admisibile, potriv it legii, în procedura de
drept comun, instanță va respinge cererea creditorului privind ordonanța de plată prin încheiere.
În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2) art.1021, creditorul poate introduce cerere de
chemare în judecată potrivit dreptului comun.
În cazul în care instanță, că urmare a verificării cererii pe bază inscrisurilor depuse,
precum și a declarațiilor părților, constată că pretențiile creditorului sunt întemeiate, va emite o
ordonanța de plată, în care se prec izează sumă și termenul de plată.
Dacă instanță, examinând probele cauzei, constată că numai o parte dintre pretențiile
creditorului sunt întemeiate, va emite ordonanța de plată numai pentru această parte, stabilind și
termenul de plată. În acest caz, creditorul poate formulă cerere de chemare în judecată potrivit
dreptului comun pentru a obține obligarea debitorului la plată restului datoriei.
Termenul de plată prevăzut la alin. (1) și (2) art.1022 Cod proc.civ nu va fi mai mic de
10 zil e și nici nu va depăși 30 de zile de la data comunicării ordonanței. Judecătorul nu va putea
stabili alt termen de plată, decât dacă părțile se înțeleg în acest sens.
În cazul creanțelor reprezentând obligații de plată a cotelor din cheltuiel ile comune față
de asociațiile de proprietari, precum și a cheltuielilor de întreținere ce revin persoanelor fizice
corespunzător suprafețelor locative pe care le foloses c ca locuințe, instanța , la cererea
debitorului, va putea, prin excepție de la dispozi țiile alin. (3) art.1022 , să dispună stabilirea unui
termen de plată mai mare ori eșalonarea plătii, ținând seamă de motivele temeinice invocate de
debitor în ceea ce privește posibilitățile efective de plată.
Ordonanța se va înmâna părții prezente s au se va comunică fiecărei părți de îndată,
potrivit legii.
În cazul în care debitorul nu contesta creanță prin întâmpinare, ordonanța de plată va fi
emisă în termen de cel mult 45 de zile de la introducerea cererii.
Nu intră în calcul ul termenului prevăzut la alin. (1) art.1023 Cod proc.civ. perioada
necesară pentru comunicarea actelor de procedura și întârzierea cauzată de creditor, inclusiv că
urmare a modificării sau completării cererii.

12
Împotriva ordonanței de p lată prevăzute la art. 1.022 alin. (1) și (2) debitorul poate
formulă cerere în anulare în termen de 10 zile de la data înmânării sau comunicării acesteia.
Cererea în anulare poate fi introdusă de creditor împotrivă încheierilor prevăzute la art.
1.021 alin. (1) și (2) , precum și împotrivă ordonanței de plată prevăzute la art. 1.022 alin. (2) , în
termenul prevăzut la alin. (1) .
Prin cererea în anulare se poate invocă numai nerespectarea cerințelor prevăzute de
prezentul titlu pentru emiterea ordonanței de plată, precum și, dacă este cazul, cauze de stingere
a obligației ulterioare emiterii ordonanț ei de plată. Dispozițiile art. 1.021 se aplică în mod
corespunzător.
Cererea în anulare s e soluționează de către instanța care a pronunțat ordonanța d e plată,
în complet format din doi judecători.
Cererea în anulare nu suspendă executarea. Suspendarea va putea fi însă încuvii nțată, la
cererea debitorului, numai cu dâre de cauțiune, al cărei cuantum va fi fixat de instanță.
Dacă instanța investită admite, în tot sau în parte, cererea în anulare, această va anula
ordonanța, în tot sau, după caz, în parte, pronunțân d o hotărâre definitivă.
Hotărârea prin care a fost respinsă cererea în anulare este definitivă.
Ordonanța de plată este executorie, chiar dacă est e atacată cu cerere în anulare și are
autoritate de lucru judecat provizorie până la soluționarea cererii în anulare.
Ordonanța de plată devine definitivă că urmare a neintroducerii sau respingerii cererii în
anulare. Dispozițiile art. 637 rămân aplicabile . [art.1025 Cod proc.civ]
Împotrivă executării silite a ordonanței de plată partea interesată poate face contestație la
executare, potrivit dreptului comun. În cadrul contestației nu se pot invocă decât neregularități
privind procedura de exe cutare, precum și cauze de stingere a obligației ivite ulterior rămânerii
definitive a ordonanței de plată.

1.3.Modalități alternative de soluționare
În general, teoria soluționării litigiilor și mai ales a managementului acestora pornește de
la definirea și circumscrierea ideii de conflict.
Conflictul apare ca o situație în care interesele mai multor persoane se opun în așa fel
încât este imposibil ca toate aceste interese să fie satisfăcute. Conflictele pot fi de mai multe
feluri, după cum e xistă una sau mai multe părți, sunt evidente sau sunt conflicte ascunse, și de
asemenea pot avea diferite stadii.
În vederea soluționării și a unei gestionări eficiente a conflictelor, rezultând din relațiile
contractuale apărute între diverse persoane sau societăți comerciale, au fost emise mai multe

13
teorii și s -au găsit de -a lungul anilor mai multe soluții pentru acestea, în funcție de gravitatea
acestora și de interesele implicate.
În principiu, în fața unui conflict apărut între diferite părți, se pot avea în vedere trei mari
posibilități de a trata cu acesta: ignorarea acestuia, uzul forței sau al oricărei alte metode
coercitive sau o tratare procedurală a acestui conflict ghidată fie de interesele părților, fie de
principiile de drept aplicabile.
Tratarea procedurală a conflictului presupune negocieri directe intre părți, implicarea
unei a treia părți ca mediator și în final, soluționarea acesteia pe calea arbitrajului sau a
procesului obișnuit în fața instanțelor de drept comun.
1.3.1. ADR
Așadar, în ve derea soluționării conflictelor apărute între părți, sau, așa cum se specifică
în lucrările de specialitate în vederea gestionării eficiente a unui conflict în materie comercială,
există metode alternative sau subsidiare de soluționare a acestora, utilizat e în special în fazele
inițiale. Din experiența practicienilor, aceste modalități de soluționare au dus de multe ori la
rezolvarea conflictelor fără a mai fi necesară apelarea la proceduri jurisdicționale, fie ele ale
instanțelor de drept comun sau ale uno r instanțe arbitrale.
Mai mult, în practica comercială internațională exista așa numita procedura alternativă de
soluționare a disputelor (Alternative Dispute Resolution – ADR) care include orice procedură
care constituie o alternativă la soluționare a litigiilor în fața instanțelor de judecată.
În ceea ce privește practica internațională, aceasta metodă exclude arbitrajul, deoarece
acesta a devenit o practica uzual ă de soluționare a litigiilor. Î n sensul legislațiilor interne ,
engleză, americană, ADR include și arbitrajul, pe lângă celelalte metode de soluționare a
conflictelor.
Trebuie menționat faptul că toate aceste metode alternative de soluționare a conflictelor
au drept scop reglementarea situației părților astfel încât după epuizarea acestor metode părțile
își vor continua colaborarea pe baza aceluiași contract. Numai în ca zul în care părțile eșuează în
soluționarea conflictului acestea vor solicita reglementarea situației lor pe calea arbitrajului sau a
litigiului desfășurat în fața instanțelor de drept comun.
1.3.2. Concilierea
În primul rând, ca o metodă de soluționare a co nflictelor în materie comercială, părțile
pot utiliza concilierea sau negocierea, procedură în cadrul căreia părțile, fără intervenția unui al
treilea, încearcă să identifice probleme apărute pe parcursul derulării relației contractuale și
găsească soluț ii pentru acestea, în vederea continuării relației stabilite.

14
Părțile încearcă să găsească soluții consensuale care vor satisface interesele lor.
Concilierea efectivă se bazează în primul rând pe evidențierea intereselor comune și asigurarea
unei distribuț ii cât mai corecte a acestora între părți.
Concilierea presupune în primul rând abilitatea părților de a comunica și de a lua decizii
în vederea ajungerii la puncte comune și luarea unor decizii comune care să conducă la
soluționarea conflictului și deci l a depășirea fazei în care interesele părților sunt divergente.
În general în cadrul concilierii, părțile sunt asistate de care specialiști, consultanți propriu
ziși sau de către avocați, care sunt în cele mai multe cazuri cei care stabilesc de comun regul ile
concilierii și mai mult, au un rol important în atingerea obiectivului concilierii și anume acela de
a relansa relațiile între părți.
Concilierea prealabilă nu este o cerință de admisibilitate a cererii de arbitrare în cadrul
procedurilor organizate în România, atât cele instituționalizate cît și în cazul arbitrajului ad -hoc,
dar aceasta nu înseamnă că părțile nu pot avea acces la această formă de soluționare a
conflictelor înainte de introducerea unei cereri de arbitrare.
Concilierea poate avea loc atâ t ca o consecință a prevederilor clauzelor contractuale cât și
ca urmare a dorinței exprimate de părți în acest sens.
Concilierea nu are reguli de desfășurare, acestea fiind stabilite de către părți, iar în ceea
ce privește consecințele acesteia, acestea n u pot fi executate silit de către instanțele de drept
comun, ci numai de bună voie.
Ca o recunoaștere a importanței discuțiilor și negocierilor între părți în faza pre – judiciară
și ca posibilă cale de reducere a numărului litigiilor existente în fața inst anțelor de drept comun,
prin ultimele modificări ale Codului de procedură civilă român, legiuitorul a introdus
obligativitatea concilierii prealabile în materie comercială ca o condiție pentru admisibilitatea
oricărei cereri de chemare în judecată (art. 72 01 C.pr.civ.) în această materie.
1.3.3. Medierea
O altă metodă de soluționare a conflictelor este medierea care presupune spre deosebire
de conciliere, intervenția unui terț, mediatorul care va ajuta părțile să ajungă la o soluționare a
situației conflictu ale existente.
De regulă, instituțiile care organizează arbitraje pun la dispoziția celor interesați și un
regulament referitor la mediere. CACIR – Reguli de conciliere facultativă . Deși regulamentul se
refera la conciliere, considerăm că de fapt procedura reglementată este cea de mediere, având în
vedere procedura reglementată și categoriile la care am făcut referire mai sus. În acest sens,
traducere a în limba engleză se numește “r ules for optional mediation”.

15
Medierea, în principiu, se desfășoară pe acele ași coordonate ca și concilierea, cu excepția
faptului că regulile sunt stabilite fie de către mediatorul numit, fie de către instituția care
organizează medierea.
Părțile pot apela la mediere în baza unei clauze contractuale sau în baza înțelegerii
ulteri oare dintre ele. Punctul de plecare al medierii îl reprezintă numirea mediatorului care în
principiu trebuie să îndeplinească toate obligațiile prevăzute pentru arbitri (a se vedea pentru
aceasta mai pe larg la cursul rezervat organizării tribunalului arbi tral discuțiile referitoare la
arbitrii și la obligațiile acestora). In cadrul medierii, părțile discută, pe baza documentelor pe care
le au la dispoziție, poziția lor și mai ales aspectele care au condus la apariția conflictului. Rolul
mediatorului este a cela de a asigura echilibrul și spiritul de echitate pe parcursul procedurii de
mediere. De asemenea, mediatorul, în funcție de situația de fapt, poate propune una sau mai
multe soluții pe care le consideră adecvate în vederea soluționării litigiului.
Procedura medierii este în principiu confidențială, nici una din susținerile părților sau ale
mediatorului neputând fi făcută publică decât cu acordul ambelor părți.
Mai mult, de regulă, poziția de mediator al unei persoane într -o procedură care implică
anumit e părți, duce la existența unei “legături” cu părțile respective care, de principiu, nu vor
mai putea numi aceeași persoană ca arbitru într -un litigiu legat de aceleași raporturi contractuale,
cu excepția cazului în care părțile sunt în mod expres de acord cu aceasta.
Rezultatele medierii se consemnează de obicei într -un proces verbal care are natură
contractuală și care conține obligațiile asumate de către părți în vederea soluționării conflictului
existent.
Rezultatele medierii nu pot fi executate silit p e calea dreptului comun decât dacă părțile
prevăd în mod special aceasta în procesul verbal de încheiere a medierii.

16
CAPITOLUL 2. MEDIEREA

2.1. Noțiunea procedurii de mediere ( Legea 192/2006 privind medierea)
Medierea este definite prin art.1 din Legea 192/2006 ca reprezint ând o modalitate
facultativă de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane
specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitate.
Procedura de mediere se bazează pe încrederea pe care părțile o acordă mediatorului, ca
persoană capabilă să faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pent ru soluționarea
conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.
Părțile implicate în procesul de mediere, persoane fizice sau persoane juridice, pot
recurge la aceasta în mod voluntar, inclusiv după declanșarea unui proces în fața instanțelor
competente, convenind să soluționeze pe această cale orice conflicte în materie civilă,
comercială, de familie, în materie penală, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de
Legea 192/2006.
Aceste prevede ri se aplică și conflictelor din domeniul protecției consumatorilor, în
cazul în care consumatorul invocă existe nța unui prejudiciu ca urmare a achiziționării unor
produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanțiilor acordate,
a existenței unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori și agenții
economi ci ori a încălcării altor drepturi prevăzute de legislația națională sau a Uniunii Europene
în domeniul protecției consumatorilor. [art.2 Legea 192/2006]

2.2. Părțile în procedura de mediere
Persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a -și soluționa disputele prin
mediere atât în afara, cât și în ca drul procedurilor obligatorii de soluționare amiabilă a
conflictelor .
Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale (cele referitoare la statutul
persoanei sau orice alte dr epturi de care părțile, potrivit l egii, nu pot dispune prin convenție sau
prin orice alt mod admis de lege.
Conform art.3 al acestei legi , activitatea de mediere se înfăptuiește în mod egal pentru
toate persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenență polit ică, avere sau origine socială.
Art.5 precizeaz ă că medierea poate avea loc între două sau mai m ulte părți care au
dreptul să își aleagă în mod liber mediatorul. Totodată se stipulează că medierea se poate realiza
de către unul sau mai mulți mediatori.

17
Organele judiciare și arbitrale, precum și alte autorități cu atribuții jurisdicționale vor
informa părțil e asupra posibilității și avantajelor folosirii procedurii medierii și le pot îndruma să
recurgă la aceasta pentru soluționarea conflictelor dintre ele.
Persoanele implicate în mediere, denumite părți implicate pot urma câteva etape pentru
pregătirea medier ii, la fel ca și avocații lor, dacă există.
Pregătirea implică redactarea unor declarații în care să se prezintă subiectul disputei, și
care vor fi aduse în cadrul procesului.
În general, părțile care cunosc mediatorul înainte tind să ajungă la un consens mult mai
repede și se arăta mult mai mulțumiți de mersul procesului.
O altă sarcină preliminară implică identificarea persoanelor care ar trebui să participe la
mediere. În afara părților implicate, alți participanți importanți sunt avocați, contabili, so țul/soția
sau traducători.
Mediatorul
Conform art.7 din Legea 192 /2006, poate fi mediator persoana care îndeplinește
următoarele condiții:
a) are capacitate deplină de exercițiu;
b) are studii superioare;
c) are o vechime în muncă de cel puțin 3 ani sau a absolvit un program postuniversitar de nivel
master în domeniu, a creditat conform legii și avizat de Consiliul de mediere;
d) este aptă, din punct de vedere medical, pentru exercitarea acestei activități;
e) se bucură de o bună reputație și nu a fost condamnată definitiv pentru săvârșirea unei
infracțiuni intenționate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei;
f) a absolvit cursurile pentru formarea mediatorilor, în condițiile legii, cu excepția absolvenților
de programe postuniversitare de nivel master în domeniu, acreditate conform legii și avizate
de Consili ul de mediere;
g) a fost autorizată ca mediator, în condițiile prezentei legi.
Formarea profesională a mediatorilor se asigură prin organizarea cursurilor de
specialitate de către furnizorii de formare care au fost autorizați conform legislației în materia
formării profesionale a adulților și de către instituțiile de învățământ s uperior acreditate.
Programele de formare în domeniul medierii vor fi întocmite pe baza criteriilor cuprinse
în standardele de formare în domeniu, elaborate de Consiliul de mediere, și vor fi avizate în
prealabil de către acesta.
Mediatorii își pot desfășura activitatea în cadrul unei societăți civile profesionale, al unui
birou în care pot funcționa unul sau mai mulți mediatori asociați, cu personalul auxiliar

18
corespunzător, sau în cadrul unei organizații neguvernamentale, cu respectarea condițiilor
prevăzute de lege.
Mediatorul sau mediatorii asociați, titulari ai unui birou, pot angaja traducători, juriști, alt
personal de specialitate, precum și personal administrativ și de serviciu necesar activităț ii de
mediere.
În desfășurarea activității sale, mediatorul autorizat este obligat să țină arhivă și registre
proprii, precum și o evidență financiar -contabilă.
Mediatorii pot constitui asociații profesionale locale și naționale, având drept scop
promovarea intereselor profesionale și protejarea statutului lor și pot adera la asociații
profesionale internați onale în condițiile legii.
Exercitarea profesiei de mediator este compatibilă cu orice altă activitate sau profesie,
cu excepția incompatibilităților prevăzute prin legi speciale.
Conform art 14. exercitar ea calității de mediator se suspendă:
– în cazul unei incompatibilități prevăzute de lege; în acest caz, mediatorul este obligat să
încunoștințeze, în termen de 3 zile, Consiliul de mediere, în legătură cu această incompatibilitate;
– la cerere, făcută î n scris de către mediator;
– ca sancțiune disciplinară, în condițiile stab ilite la art. 39 alin. (1) lit. c).
Exercitarea calității de mediator se suspendă de drept, în cazul în care împotriva
mediatorului s -a luat măsura arestării preventive, până la soluționarea procesului penal, potrivit
legii.
Calitatea de mediator încetează:
– la cerere, prin renunțare făcută în scris de către mediator;
– prin deces;
– în cazul în care nu mai îndeplinește condițiile pre văzute la art. 7 lit. a) și d);
ca sancțiune disciplinară, în condițiile stabilite la art. 39 alin. (1) lit. d);
– în cazul condamnării definitive pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni, care îl face
nedemn de a mai exercita această profesie.
Suspendarea, precum ș i încetarea calității de mediator se dispun sau, după caz, se
constată de către Consiliul de mediere.
În caz de încetare a calității de mediator, numele acestuia se radiază din tabloul
mediatorilor.
Drepturile mediatorului
Conform art.25 -26 , mediatorul are dreptul de a informa publicul cu privire la exercitarea
activității sale, cu respectarea principiului confidențialității . Condițiile în care se poate face
publicitate profesiei de mediator sunt stabilite de regulament.

19
Mediatorul are dreptul la plata unui onorariu stabilit prin negociere cu părțile, precum și
la restituirea cheltuielilor ocazionate de mediere.
Onorariul trebuie să fie rezonabil și să țină cont de natura și de obiectul conflictului.
Fiecare mediator are dreptul să aplice un model propriu de organizare a procedurii de
mediere, cu respectarea dispozițiilor și principiilor statuate în pr ezenta lege.
Sediul profesional al mediatorului este inviolabil.
Percheziția sediului profesional al mediatorului poate fi dispusă numai de judecător și se
efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, în condițiile prevăzute de Codul de
procedură penală.
Obligațiile mediatorului
Conform art.29 -37, mediatorul are obligația să dea orice explicații părților cu privire la
activitatea de mediere, pentru ca acestea să înțeleagă scopul, limitele și efectele medierii, în
special asupra raporturilor ce constituie obiectul conflictului.
Mediatorul trebuie să asigure ca medierea să se realizeze cu respectarea libertății,
demnității și a vieții private a părților.
Mediatorul are îndatorirea să depună toate dilig ențele pentru ca părțile să ajungă la un
acord reciproc convenabil, într -un termen rezonabil.
Mediatorul trebuie să conducă procesul de mediere în mod nepărtinitor și să asigure un
permanent echilibru între părți.
Mediatorul are obligația :
– să refuze preluarea unui caz, dacă are cunoștință despre orice împrejurare ce l -ar împiedica să
fie neutru și imparțial, precum și în cazul în care constată că drepturile în discuție nu pot face
obiectul medierii,
– să păstreze confidențialitatea informațiilor de care ia cunoștință în cursul activității sale de
mediere, precum și cu privire la documentele întocmite sau care i -au fost predate de către
părți pe parcursul medierii, chiar și după încetarea funcției s ale.
– să respecte normele de deon tologie și să răspundă cererilor formulate de autoritățile judiciare.
– să comunice Consiliului de mediere orice modificare a condițiilor procedurii de mediere ,
– de a-și îmbunătăți permanent cunoștințele teoretice și tehnicile de mediere, urmând în acest
scop cursuri de formare continuă, în condițiile stabilite de Consiliul de mediere.
– să restituie înscrisurile ce i -au fost încredințate de părți pe parcursul procedurii de mediere.
– de a nu reprezenta sau asista vreuna dintre părți într -o procedură judiciară ori arbitrală având
ca obiect conflictul supus medierii.
Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau cu actele de care a luat
cunoșt ință în cadrul procedurii de mediere. În cauzele penale mediatorul poate fi audiat ca

20
martor numai în cazul în care are dezlegarea prealabilă, expresă și scrisă a părților și, dacă este
cazul, a celorlalte persoane interesate.
Calitatea de martor are întâietate față de aceea de mediator, cu privire la faptele și
împrejurările pe care le -a cunoscut înainte de a fi devenit mediator în acel caz.
În toate cazurile, după ce a fost audiat ca martor, mediatorul nu mai poate desfășura
activitatea de medie re în cauza respectivă.

2.3. Răspunderea părților
Răspunderea mediatorului
Conform art .38-39 din Legea 192/2006 , răspunderea disciplinară a mediatorului intervine
pentru următoarele abateri:
a) încălcarea obligației de confidențialitate, imparțialitate și neutralitate;
b) refuzul de a răspunde cererilor formulate de autoritățile judiciare, în cazurile prevăzute de
lege;
c) refuzul de a restitui înscrisurile încredințate de părțile aflate în conflict;
d) reprezentarea sau asistarea uneia dintre părți într -o procedură judiciară sau arbitrală
avân d ca obiect conflictul supus medierii;
e) săvârșirea altor fapte care aduc atingere probității profesionale.
Sancțiunile disciplinare se aplică în raport cu gra vitatea abaterii și constau în: observație
scrisă; amendă de la 50 lei la 500 lei ; suspendarea din calitatea de mediator pe o durată de la o
lună la 6 luni; încetarea calității de mediator.

2.4. Desfășurarea procesului de mediere
Articolul 43 alin. 1 din Legea nr.192/2006 prezintă cadrul de desfăș urare al medierii:
“Părțile aflate în conflict se prezintă împreună la mediator. În cazul în care se prezintă
numai una dintre părti, mediatorul, la cererea acesteia, va adresa celeilalte părti invitația scrisă,
în vederea acceptării medierii și încheierii contractului de mediere, stabilind un termen de cel
mult 15 zile. Invitația se transmite prin orice mijloace care asigură confirmarea primirii textului.”
În cazul imposibilității de prezentare a părții convocate, mediatorul p oate stabili, la
cerere, o nouă dată pentru prezentarea la mediere, cu acordul ambelor părți.
Dacă cealaltă parte refuză în mod explicit medierea sau nu se prezintă de două ori la rând
la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere, medierea se consideră neacceptată.
Mediatorul poate face și alte demersuri legale pe care le consideră necesare pentru
invitarea părților la mediere, cu respectare a dispozițiilor prezentei legi.

21
Articolele 50 -59 din Legea nr. 192/2006 oferă o viziune asupra modului de desfășurare al
procesului d e mediere .
Medierea se bazează pe cooperarea părților și utilizarea, de către mediator, a unor metode
și tehnici specifice, bazate pe comunicare și negociere.
Metodele și tehnicile utilizate de către mediator trebuie să servească exclusiv intereselor
legitime și obiectivelor urmărite de părțile aflate în conflict.
Mediatorul nu poate impune părților o soluție cu privire la conflictul supus medierii.
Părțile aflate în conflict au dreptul să fie asistate de avocat sau de alte persoane, în
condițiile stabilit e de comun acord. În cursul medierii părțile pot fi reprezentate de alte persoane,
care pot face acte de dispoziție, în condițiile legii.
Susținerile făcute pe parcursul medierii de către părțile aflate în conflict, de persoanele
prevăzute la art. 52 și la art. 55 alin. (1), precum și de către mediator au caracter confidențial fată
de terți și nu pot fi folosite ca probe în cadrul unei proceduri judiciare sau arbitrale, cu excepția
cazului în care părțile convin altfel ori legea prevede contrariul.
Mediat orul va atrage atenția persoanelor care participă la mediere în condițiile art. 52
asupra obligației de păstrare a confidențialității și le va putea solicita semnarea unui acord de
confidențialitate.
Dacă, pe parcursul medierii, apare o situație de natură să afecteze scopul acesteia,
neutralitatea sau imparțialitatea mediatorului, acesta este obligat să o aducă la cunoștință părților,
care vor decide asupra menținerii sau denunțării contractului de mediere.
Mediatorul are dreptul să se abțină și să închidă procedura de mediere, procedând potrivit
dispozițiilor art. 56, care se aplică în mod corespunzător. În această situație mediatorul este
obligat să restituie onorariul proporțional cu etapele de mediere neparcurse sau, după caz, să
asigure continuarea proc edurii de mediere, în condițiile stabilite prin contractul de mediere.
În cazul în care conflictul supus medierii prezintă aspecte dificile sau controversate de
natură juridică ori din orice alt domeniu specializat, mediatorul, cu acordul părților, poate s ă
solicite punctul de vedere al unui specialist din domeniul respectiv.
Atunci când solicită punctul de vedere al unui specialist din afara biroului său, mediatorul
va evidenția doar problemele controversate, fără a dezvălui identitatea părților.
Procedura de mediere se închide, după caz:
– prin încheierea unei înțelegeri între părti în urma soluționării conflictului;
– prin constatarea de către mediator a eșuării medierii;
– prin depunerea contractului de mediere de către una dintre părți.

22
În cazul în care părțile au încheiat numai o înțelegere parțială, precum și în cazurile
prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), orice parte se poate adresa instanței judecătorești sau arbitrale
competențe.
La închiderea procedurii de mediere, în oricare dint re cazurile prevăzute la art. 56 alin.
(1), mediatorul va întocmi un proces -verbal care se semnează de către părti, personal sau prin
reprezentant, și de mediator.
Părțile primesc câte un exemplar original al procesului -verbal.
Când părțile aflate în confl ict au ajuns la o înțelegere, se redactează un acord care va
cuprinde toate clauzele consimțite de acestea și car e are valoarea unui înscris sub semnătură
privată. Înțelegerea părților nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii și ordinii
publice, dispozițiile art. 2 fiind aplicabile.
Înțelegerea părților poate fi afectată, în condițiile legii, de termene și condiții.
Înțelegerea părților poate fi supusă verificării notarului public în vederea autentificării
ori, după caz, încuviințării in stanței de judecată, în c ondițiile prevăzute la art. 63.
În orice fază a procedurii de mediere, oricare dintre părțile aflate în conflict are dreptul de
a denunța contractul de mediere, încunoștințând, în scris, cealaltă parte și mediatorul.
Mediatorul ia act de denunțarea unilaterală a contractului de mediere și, în cel mult 48 de
ore de la data primirii încunoștințării, întocmește un proces -verbal de închidere a procedurii de
mediere.
Dacă una dintre părțile aflate în conflict nu se mai prezintă la mediere, fără a denunța
contractul de mediere în condițiile alin. (1) art.60, mediatorul este obligat să facă toate
demersurile necesare pentru a stabili intenția reală a părții respective și, după caz, va continua
sau va închide procedura de med iere.