Capitolul 1 , Subiectul 1.1 Si 1.2 [609728]

13 Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme
I. Evoluția sistemului multipartid în RM:
origini și cauze
1.1. Originile pluralismului politic în Republica Moldova de la
destr ămarea URSS
Constituirea sistemului multipartid în Republica Moldova își trage originile sale din
luna august 1989, atunci c ând Prezidiul Sovietului Suprem al RSSM a adoptat Decretul
privind procedura de înregistrare a asocia țiilor publice de cet ățeni ai RM, care legaliza
astfel existen ța numeroaselor grupuri de mi șcări informale de atunci. Decretul a fost
urmat imediat de o Hot ărâre a Cabinetului de Mini ștri al RSSM (nr.254-256)5, emis ă
pe 26 octombrie 1989, prin care se inten ționa aplicarea decretului men ționat mai
sus și înregistrarea corespunz ătoare, conform legisla ției nou-adoptate, a primelor 4
grupuri politice: Frontul Popular din Moldova (FPM), Interfrontul Unitatea-Edinstvo,
Mișcarea Popular ă „Gagauz Halk ı” și Societatea Cultural ă a Bulgarilor „Vizrojdenie”6.
Prin aceste ac țiuni, administra ția sovietic ă a RSSM nu f ăcea altceva dec ât să accepte
ceea ce devenise deja o stare de fapt – grupurile de informali, ap ărute în contextul unor
disfunc ții economice și politice tot mai accentuate în URSS, începuser ă să fie privite ca o
reală contrapondere în raport cu conducerile politice ale statului sovietic.
Conștiente de pierderea sprijinului popular, anumite elite din structurile de
putere ale republicilor naționale încercau astfel să se protejeze de furia dezlănțuită a
protestelor sociale, mediind aceste dispute și căutând să creeze anumite contrabalanțe
și instrumente de presiune între două poluri cu agende vizibil conflictuale: Fronturile
Populare versus Interfronturile. Stabilindu-și acest rol de mediere și conciliere, anumite
elite de partid și administrative ale RSSM încercau să diminueze atracția ambelor poluri,
slăbind eventual expunerea publică a ideologiilor acestor grupuri parapolitice. În mai
puțin de doi ani de la acest decret, care consacra termenul de „asociații publice”, în
RSSM au fost înregistrate circa 130 de organizații proaspăt înființate, 14 dintre care își
declarau drept obiectiv imediat „acțiuni cu caracter politic”. Marea majoritate a liderilor
acestor 130 de asociații încă se sfiau să se declare drept politicieni, deși majoritatea
acțiunilor întreprinse de ei se înscriau perfect în logica competiției politice.
Prin aceste acțiuni, mișcările social-politice abia înregistrate puteau deja să conteste
deschis injustițiile regimului sovietic, definit prin instituțiile sale specifice de represiune
și propagandă ale RSSM, parte componentă a statului sovietic. La data de 23 iunie 1990,
5 См.: Декретул Президиулуй Советулуй Супрем ал Р .С.С.М. «Ку привире ла модул провизориу де ынрежистраре
а асочиациилор обштешть але четэценилор ын Р.С.С. Молдовеняскэ» дин 25 аугуст 1989, № 3459- Х // Вештиле
Советулуй Супрем ши але Гувернулуй Р .С.С.М., 1989, № 8, арт. 204).
6 Arhiva curent ă a Guvernului Republicii Moldova , 1989.

14 Partidele politice din Repubica Moldova: legi, practici și reforme
Sovietul Suprem al RSSM declară suveranitatea republicii unionale în cadrul URSS, care
însemna impunerea principiului de „supremație a legislației republicane asupra oricăror
altor legi sau hotărâri ale centrului sovietic”, dar și începutul unui important război de
uzură între vechiul centru sovietic unional și elitele naționale de la periferiile URSS.
Folosindu-se de conflictul acut iscat între liderii politici ai Federației Ruse, strânși în jurul
lui Boris Elțin, și ai Centrului unional – identificat cu deciziile și ambițiile reformatoare
ale Președintelui M. Gorbaciov –, și elitele naționale din RSSM încep să viseze la mai
mult spațiu de manevră pe plan local/republican, luând decizia de a bloca pe viitor
intervențiile Centrului în gestionarea întreprinderilor unionale și republicane, căutând
puncte de contact și solidaritate în raport cu alte republici unionale din URSS.
În luna septembrie 1990, Sovietul Suprem autorizează organizarea unor alegeri
directe pentru funcția de Președinte al RSSM, care este ales la 3 septembrie 19907,
urmărindu-se în acest fel crearea unui nivel superior de reprezentare în procesul
de negocieri RSSM–URSS. Elitele politice de la Chișinău depun eforturi de separare
și autonomizare politică, în condițiile unei implozii rapide prin care trecea nucleul
ideologic și administrativ al URSS. În acest fel, primele alegeri parlamentare libere în
RSSM, organizate la 25 februarie și 10 martie 1990 (în două tururi succesive), au loc în
condițiile unui pluralism politic incipient, dar mobilizator, întrucât deja la acea vreme
scena politică în formare din RSSM găzduia mai multe curente politice destul de active
și bine organizate: pe de o parte – Partidul Comunist al RSSM (tributar al PCUS), pe de
altă parte – Mișcarea pentru Reforme și Democratizare (MRD), avangarda mișcărilor
informale protopolitice din RSSM.
Inițial, principalele cerințe ale grupurilor informale conțineau un meniu relativ
pestriț de solicitări moderate, incluzând „recunoașterea prin lege a unui statut superior
pentru limba grupului titular al RSSM”, ca reacție la politica și procesul de asimilare
etnică promovate de statul sovietic, dar și cerințe de ordin politic în favoarea „libertății
de exprimare”, a „democratizării accelerate a societății și statului”, deopotrivă cu
cerințe radicale de „oprire a experimentelor genetice în agricultura și mediul ambiant
din RSSM”, în temeiul unor numeroase eșecuri și decizii eronate luate de către oficialii
centralizatori ai statului sovietic. În scurt timp însă, cele mai active segmente ale
mișcării informalilor cuceresc entuziasmul publicului larg din RSSM, sprijinindu-se pe
reputația și implicarea unor personalități marcante ale elitelor culturale, scriitoricești și
de creație, care stabilesc un obiectiv suplimentar în „restituirea memoriei naționale” și a
identităților culturale suprimate în URSS.
Constituit în 1988, Frontul Popular reprezenta pe atunci cea mai coezivă și mai
bine articulată formațiune social-politică, bucurându-se de o popularitate deosebită
și absorbind în rândurile sale numeroase grupuri de elite culturale, studențești,
asociații profesionale, dar și anumite grupuri aflate pe atunci în structurile de partid
sau administrative ale RSSM. La primele alegeri libere pentru Sovietul Suprem din 25
februarie 1990, Frontul Popular colectează 30% din numărul total al mandatelor din
Sovietul Suprem al RSSM, reușind să se mobilizeze cu sprijin local și liste de candidați
7 Legea nr.250-XII privind alegerea Președintelui RSSM din 3 septembrie 1990.

15 Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme
alternative (față de cei propuși oficial de către PCM, încă „hegemon și conducător”
potrivit Constituției RSSM) în 373 din 380 de secții electorale existente8 – o performanță
ce confirmă puterea sa efectiva și forța de mobilizare.
Sprijinul politic obținut în alegeri îi oferă Frontului Popular rara șansă de a pretinde
la cele mai importante poziții în primul legislativ suveran al RSSM, ales în mod direct și
deschis în cadrul unui scrutin pluralist, dar încă dominat de PCM, participând ulterior
și la formarea primului Cabinet de Miniștri al RSSM, ca urmare a sprijinului obținut
din partea celei mai largi fracțiuni politice – „Viața Satului”. Deja în luna mai 1990,
Sovietul Suprem al RSSM ia deciza de a suspenda art.6, 7 și 49 ale Constituției RSSM,
anulând prevederile ce asigurau Partidului Comunist din RSSM rolul de „nucleu al
sistemului politic” și de „forță conducătoare a societății sovietice”9. Noul legislativ
al RSSM reușește astfel să separe pas cu pas Partidul Comunist de importantele sale
instrumente de presiune și putere, asigurând condițiile necesare pentru instituirea unui
cadru institutional în care apar precondițiile unei competiții egale între competitorii
politici și recunoscând, totodată, existența unor numeroase partide și organizații
politice, diferite de asociațiile obștești (ne-publice). În continuare, Sovietul Suprem al
RSSM adoptă în iulie 1990 „Decretul cu privire la puterea de stat”10, prin care decide
interzicerea men ținerii ori constituirii de filiale de partid în cadrul întreprinderilor
(exclusiv de stat, pe atunci), al autorităților de stat, stabilind în mod expres principiul
separa ției puterilor și detașând, astfel, birocrația de obligația de a fi angajată politic,
respectiv de a fi recrutată exclusiv din numărul membrilor de partid11. Această decizie
viza, în mod evident, slăbirea Partidului Comunist (PCM) al RSSM, care încă mai avea
în serviciul său pe atunci sprijinul necondiționat al unui larg corp de funcționari de
stat și organe loiale de forță. Deși aflat în mijlocul unei crize politice și de credibilitate
sistemice, PCM încă se mai bucura de un statut de „primus inter pares” pe scena publică,
controlând principalele publicații scrise și electronice (TV, Radio, Moldova socialistă,
ATEM etc.), menținându-și prin puterea inerției și a fricii de schimbare puterea centrală
deținută asupra spațiului public. În plus, PCM deținea imense resurse materiale, imobile,
subordonări și resurse bugetare necontrolate, ceea ce intra în vădită contradicție cu
agenda altor mișcări informale, constituite pe valul unui sprijin entuziast în folosul
schimbării și al criticilor lansate contra defectelor de bază ale regimului sovietic opresiv.
La Moscova însă, aripile conservatoare ale PCUS încă nu pierduseră speranța de a-și
menține poziția dominantă și hegemonia politico-economică pe plan unional. Pe 19
august 1991, un grup de generali de armată și securitate, susținuți de numeroși oficiali
ai guvernului central al URSS, decid să se manifeste printr-o acțiune radicală, declarând
„starea excepțională” în toate republicile unionale și arestându-l pe Președintele URSS,
M. Gorbaciov, aflat în concediu la o vilă din Soci. Protagoniștii acestui plan îndrăzneț
8 Charles King, „Moldova”, în Bogdan Szaikowski, ed., New Political parties of Eastern Europe, Rusia and the Successor
States, London: Longman, 1995, pp.293–311.
9 Legea R.S.S.M. cu privire la introducerea unor modific ări în articole 6, 7 și 49 din Constitu ția (Legea fundamental ă) a
R.S.S.M., nr.10-XII, 10 mai 1990. // Ve știle Sovietului Suprem și ale Guvernului RSSM. – Chi șinău, 1990, nr.5, art.86.
10 Decret cu privire la puterea de stat, nr.201 din 27.07.90 , Veștile nr.8/209, 1990, Moldlex.
11 Decretul «Cu privire la puterea de stat», nr.201, 27 iulie 1990 // Veștile Sovietului Suprem și ale Guvernului R.S.S.M.,
1990, nr.8, art.208.

16 Partidele politice din Repubica Moldova: legi, practici și reforme
au contat pe sprijinul imediat și necondiționat al organelor de forță, dar puterea de
stat în URSS devenise între timp poroasă și multiliniară. Perestroika lui M.Gorbaciov
încercase s ă schimbe regulile de joc în interiorul partidului, dar nu reu șise dec ât să
paralizeze sistemul de luare a deciziilor într-un sistem blocat de fric ă și incertitudini.
Din acest motiv simplu, planul generalilor de a da o replică „anarhiei gorbacioviste”
se întoarce ca un bumerang împotriva acestui grup de susținători rigizi ai regimului
sovietic. Obiectivul propus de GKCP de a îngheța cursul de reforme promovat de
democrați și separarea tot mai evidentă a părților constitutive ale URSS – republicile
unionale – de statul sovietic este tratat cu multă neîncredere de populație și elite, în
special în republicile naționale și autonome. Impresia generală față de GKCP este de
farsă și tragicomedie, astfel încât imediat, în loc de a obține rezultatul scontat, tentativa
de puci mobilizează la proteste de stradă o bună parte din mișcările naționale, grupuri
informale și foști disidenți antisovietici, elite culturale și studențești, dar și o parte din
elitele „luminate”, care-și manifestă sprijinul față de liderii reformiști de la Moscova
(Gorbaciov și Elțin), accelerând, totodată, tendințele centrifuge, susținute tot mai mult
pe plan intern de mass-media și elitele naționale.
Foarte curâ nd, liderii GKCP nimeresc în capcana pe care o proiectaser ă pentru
autorul „perestroikăi ”, astfel încât, dup ă ce resimt izolarea și totala discreditare a
ideilor de „salvare a URSS ”, aceștia sunt aresta ți pentru „uzurparea puterii ” și „trădare
de stat ”, fiind închi și la ordinele directe ale Pre ședintelui Federa ției Ruse, B. El țin, chiar
în închisoarea Lefortovo, pe care autorii acestui puci nereușit o preg ăteau pentru
„democra ți”. Totu și, acest episod a servit drept catalizator esen țial în accelerarea
mar șului spre declara ția formal ă de separare a republicilor unionale de URSS, astfel
încât până și cei mai ezitan ți dintre liderii na ționali se hot ărăsc și în alte republici
unionale (inclusiv în RSSM) s ă accepte acest curs, care marca formal destr ămarea URSS.
La 27 august 1991, Sovietul Suprem al RSSM decide asupra Declara ției de
independen ță a Republicii Moldova , urmând exemplul altor declarații și decizii
similare, care au răsunat anterior în Ucraina, Țările Baltice și Caucaz. Declarația de
independență trezește un val masiv de sprijin popular, astfel încât autoritățile noului
stat independent decid în aceeași zi să anunțe interzicerea și desfiin țarea Partidului
Comunist , învinuit, la rândul său, de „tentativă de lovitură de stat” și colaboraționism cu
grupul de puciști de la Moscova (Comitetul de Stat pentru Starea Excepțională – GKCP),
suspectat de a fi jucat rolul unei „clone locale a centrului sovietic”. Un decret emis de
Președintele în exercițiu al RSSM, M. Snegur, pe 22 august 1991, anunța confiscarea
imediat ă a tuturor propriet ăților și resurselor care apar țineau la acea dat ă Partidului
Comunist12, încheind în acest fel procesul de monopolizare a puterii de stat în RSSM.
Dar procesul de construire a unui nou stat pe ruinele vechii administrații ex-sovietice
12 Decretul Președintelui Republicii Moldova «Privind suspendarea activității structurilor organizatorice ale partidelor
politice, organizațiilor obștești și mișcărilor de masă în organele de stat, instituțiile și organizațiile republicii»,
nr.164, 22 august 1991 // Monitorul Oficial, 1991, nr.11,12, art.133; Hotărârea Prezidiului Parlamentului Republicii
Moldova «Cu privire la Partidul Comunist din Moldova» nr.683-XII, 23 august 1991 // Monitorul Oficial, 1991,
nr.11,12, art.138; Hotărârea Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova «Cu privire la bilanțul activității comisiei
de deputați pentru examinarea activității unor instituții de stat, unor conducători ai întreprinderilor, instituțiilor
și organizațiilor Republicii Moldova în zilele loviturii de stat din 19-21 august 1991, nr.700-XII. // Monitorul Oficial,
1991, nr.11,12, art.140.

17 Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme
deschidea o adevărată cutie a Pandorei, cauzând fricțiuni și conflicte, inseparabil
legate de identitățile lingvistice și culturale ale noului stat, dar și de cultura politică
rudimentară a populației.
Declanșarea conflictului militar în Transnistria, instigat de voința centrului sovietic de
a se opune intențiilor de separare ale Republicii Moldova, a scos la rampă importante
energii protestatare pe ambele maluri ale Nistrului, deopotriva cu solidarități malefice
între instituții rămase sub tutela centrului sovietic unional (securitate, întreprinderi
unionale, fosta nomenclatură de partid și administrativă), dar și la nivelul unor
semnificative categorii de elite și de populație, care nu doreau să accepte ideea
destrămării statului prin care se defineau ca cetățeni. Combativitatea acestor grupuri
nostalgice nu lăsa mult spațiu pentru negociere și integrare, cu puține excepții
notabile – cum au fost alegerea Prim-Ministrului M. Druc, cu majoritatea deputaților
Sovietului Suprem, ori scrutinul în favoarea alegerii primului Președinte al RSSM (cu
excepția boicotului organizat de Frontul Popular). Între timp, unitatea existentă până
atunci în cadrul mișcărilor de renaștere națională a fost testată printr-un conflict tot
mai puternic între aripile radicale și moderate ale acestui curent politic. Ca punct de
bifurcație a servit decizia Frontului Popular, din februarie 1992, de a-și schimba statutul
dintr-o mișcare de masă într-un partid politic, punctând drept obiectiv politic prioritar
modificarea denumirii Republicii Moldova în Republica Română Moldova13. Un paragraf
separat al noului program politic al Frontului Popular declara obiectivul de unire cu
România, înlocuind peste tot în documentele programatice numele statului nou-
înființat cu toponimul Basarabia, ceea ce sugera publicului larg o acțiune deliberată de
accelerare a reunificării și respingerii Transnistriei din partea celui mai numeros și mai
influent grup politic de după alegerile din 199014.
1.2. Avansarea sistemului multipartid în RM după Declarația
de independență
Disensiunile dintre aripile moderate și radicale ale Frontului Popular doar au
accentuat anumite coliziuni existente în cadrul acestei mișcări, destul de pestrite ca
origine, motivație sau pregătire profesională, îndemnând anumiți lideri ai Frontului
Popular să se distanțeze de segmentul grupului mai radical, preferând astfel să formeze
noi grupuri politice ori să se asocieze unor formațiuni politice deja existente. La finele
anului 1990, un Partid Social-Democrat era înregistrat ca primul partid doctrinar, care-și
stabilea drept obiectiv să obțină recunoașterea largă a societății în calitate de promotor
al drepturilor sociale, economice și politice ale grupurilor vulnerabile , recunoscute
în condi țiile pluralismului politic și ale principiilor economiei competitive de pia ță.
La 17 septembrie 1991, Ministerul Justi ției anun ța existen ța a 13 grupuri social-politice
înregistrate în Republica Moldova, confirm ând tendin ța de multiplicare și diversificare
a spa țiului politic – până atunci, destul de concentrat între dou ă grupuri opuse și
13 Programul Frontului Popular Creștin-Democrat, Chișinău, FPCD, 1992, p.8.
14 Charles King, The Moldovans. Romania, Russia and the Politics of Culture, Studies of Nationalities, Hoover
Institution Press, Stanford University, 2000.

18 Partidele politice din Repubica Moldova: legi, practici și reforme
autolegitimitoare. Putem presupune astfel c ă accentuarea influen ței curentului radical
la conducerea Frontului Popular (FPM) a servit în acea etap ă ca un stimulent important
pentru decongestionarea spa țiului pluralist și construc ția de partide politice. Imediat
dup ă plecarea unor lideri importan ți de la conducerea Frontului Popular, ace știa se
asociaz ă unor grupuri constituite pe segmentul de dreapta și de centru-dreapta. Drept
exemple servesc înfiin țarea Blocului Țăranilor și Intelectualilor (B ȚI) de c ătre fosta
conducere a Biroului Permanent al Parlamentului RM (A. Mo șanu, N. Dabija, V. Nedelciuc,
V. Matei), dar și cre șterea influen ței teritoriale a Partidului Social-Democrat (PSDM),
sub conducerea lui Oazu Nantoi. De cealalt ă parte a segmentului de st ânga și centru-
stânga se întăresc mai multe grupuri politice, care doresc s ă continue lupta „contra
naționali știlor moldo-rom âni” – exemplul mI șcării Unitatea-Edinstvo, al Partidului
Socialist, dar și al PDAM (Partidul Democrat Agrar), ultimul fiind înfiin țat de c ătre
deputa ții fostei fracțiuni „Viața Satului”, care anterior oferiser ă avantaje nete Frontului
Popular, la momentul tranzi ției dinspre RSSM spre independen ța Republicii Moldova.
Sciziunile și detașările partizane sunt compensate printr-un efort lăudabil de
diferențiere a programelor politice între 1992 și 1993. Astfel, putem constata că
fricțiunile manifestate anterior la nivelul discursului intern de partid sunt traduse în
această perioadă într-o serie de programe și declarații politice, în statute și reglementări
electorale, care văd partidele ca fiind actori indispensabili ai procesului politic și
electoral, spre deosebire de perioada anterioară anului 1991. Și partidele politice,
înregistrate în conformitate cu primele legi adoptate după 1991 de către autoritățile
Republicii Moldova, încep să-și definească altfel pozițiile deținute, adoptând noi
strategii electorale și de accedere la putere după dispariția celui mai important bastion
al centrului unional – Partidul Comunist (PCM), exclus din viața publică prin decizia
de lichidare. Pe segmentul de dreapta, partidele moderate se mobilizează pentru a
tempera cerințele radicale ale Frontului Popular, dar și pentru a direcționa ordinea
priorităților stabilite la formarea structurilor de stat în RM, promovând conceptul de
„națiune civică”, presupunând includerea tuturor cetățenilor, indiferent de deosebirile
naționale, lingvistice ori religioase în procesul de construcție a statului Republica
Moldova. Rămânând favorabili unei comunități spirituale și lingvistice cu România,
politicienii moderați manifestă interes în cautarea unor formule cât mai eficiente de
conciliere a diferențelor politice, încercând să tempereze și frustrările acumulate la
nivelul unor importante grupuri etnice sau lingvistice, fiind, totodată, conștienți de
prejudiciul unor tensiuni politice prelungite. În 1992, Republica Moldova devine ținta
unei agresiuni militare, ca urmare a conflictului militar escaladat în Transnistria, pe care-l
încheie doar un Acord de încetare a focului, semnat de președinții B. Elțin și M. Snegur,
urmat de instalarea pacificatorilor ruși și distanțarea tot mai accentuată a Tiraspolului în
proiectul său de separare de Republica Moldova. Chișinăul suportă șocul posttraumatic
al pierderii inițiativei politice, ca urmare a conflictului din Transnitria, și suferă efectele
colapsului vechii economii centralizate, în condițiile unor repere neclare pentru
politicile economice și sociale.
Între timp, anumite grupuri conservatoare, care văzuseră în colapsul URSS o mare
oportunitate pentru propriile cariere, au optat cu prima ocazie pentru proiectul de
înlocuire rapidă a primelor guverne, considerate a fi „prea naționaliste” și „prea distante

19 Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme
de cooperarea cu CSI și Rusia”, acuzându-le că „ar fi gestionat prost relația cu Rusia”,
pierzând, ca urmare, controlul asupra raioanelor estice, cunoscute și sub numele de
Regiunea Transnistreană în perioada 1991/ 1992. Pe segmentul stângii radicale se
plasau și anumite grupuri politice extrem de antagonizate de însăși constituirea ca stat
a Republicii Moldova, apreciind colapsul URSS ca pe o „tragedie umană și personală”,
căutând să obțină prin mijloace politice rezolvarea unor frustrări serioase pe care
reprezentanții grupurilor etnolingvistice (statistic, minoritare, dar deosebit de influente
în administrație și economie!) le resimțeau pe plan emoțional, convertindu-le astfel în
noi oportunități politice, ceea ce a fost definit ca „naționalism reactiv”15. Și pentru că
Frontul Popular (FPM) era văzut de către cea mai mare parte a societății drept „architect
al noului stat”, apărut sub numele de Republica Moldova, mulți reprezentanți ai
minorităților naționale: ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari, traduceau radicalizarea liniei
politice a acestui grup drept un proiect mai mult decât sigur de unificare cu România,
având drept scopuri intermediare – excluderea lor ca grupuri alolingve din procesul
de luare a unor decizii importante , influențând astfel frustrări sociale și atitudini
conflictuale, la care partidele politice nu puteau oferi un răspuns adecvat.
În contrast cu grupul acuzat cel mai des în public de „exces de radicalism”, politicenii
moderați au încercat să coaguleze un nivel moderat național, care să devină atractiv și
serios în plan politic. Necesitatea acestui pol moderat a apărut ca o prioritate stringentă
mai ales după pierderea puterii politice la sfârșitul anului 1993 și accederea masivă la
putere a grupului conservator, reprezentat de PDAM, în februarie 1994. Liderii PDAM
au încercat să facă o joncțiune între conservatorii autohtoni cu segmentul angoasat
al stângii extreme (Unitatea-Edinstvo, Partidul Socialist, Pro-Moldova), ca astfel să
se distanțeze de „aripa naționalistă” a fostului Parlament (1990-1993), cu scopul de
a construi un model de statalitate „croit după specificul țării și nu după mofturile
intelectualilor”, care ar fi îmbinat imperativul modernizării societății cu necesitatea de
integrare și adaptare internă a mai multor actori (etnoculturali, businessmeni, religioși),
concomitent cu angajarea actorilor externi și depășirea crizei economice de după 1991.
Concomitent cu modelul impus de PDAM, și alte partide politice au început a fi
atrase de așa-zisul „centru politic”, înțeles în special ca punct de atracție maximă pentru
alegători și de intersecție între diverse grupuri doctrinale sau ideologice, convențional
separate între stânga și dreapta eșichierului politic. În această categorie de partide,
care au avut pretenția de a se prezenta ca „a treia forță”, au intrat, pe atunci, Partidul
Reformei, Partidul Democrat al Muncii, dar și Partidul Republican, Alianța Verde, alături
de Asociația Femeilor din Moldova. Problema centrală a acestui grup de partide politice
a fost că partidul puterii era asociat cu „centrul scenei politice”, chiar dacă PDAM
acceptase cu generozitate pe listele sale comune de alianță și grupuri radicalizate de
extremă stângă (Partidul Socialiștilor, Unitatea – Edinstvo, pe listele cărora se găseau
importanți lideri ai Interfrontului și chiar oficiali ai regimului separatist de la Tiraspol),
iar tentativele altor actori de a se cantona pe segmentul de centru trezeau reacții
virulente din partea conducerii amalgamate a PDAM. Meritul PDAM era incontestabil
15 William Crowther, The politics of ethno-national mobilization:nationalism and reform in Soviet Moldavia,
The Russian Review 50 (1991), 2, 183–202.

20 Partidele politice din Repubica Moldova: legi, practici și reforme
totuși că reușise într-o perioadă relativ scurtă să reclădească o platformă comună a
celor mai importanți deținători de poziții politice în stat (Președintele RM, Președintele
Parlamentului și Primul-Ministru), toți trei având origini serioase în sistemul politic
și administrativ al RSSM / URSS, întruni ți pe baza unui stil pragmatic de înțelegere
a politicii și utilizând forța unui megapartid politic pentru a-și promova interesele.
Promotori ai unui stil pragmatic în politică, acești trei lideri au denunțat cu vehemență
experiența politicienilor „romantici”, de factură naționalistă, distanțându-se la nivel
de discurs (dar și prin acțiunile lor) de modelul guvernării existente între 1991 și 1993,
întărind rolul centralizării în stat și al preeminenței jocurilor birocratice din culise.
După 1993, alegerile parlamentare au cauzat repoziționări majore de statut și de
influență ale partidelor, determinând schimbări la nivelul conducerii în Parlamentul
RM, dar și ale temelor dominante pe agenda politică. Pentru că cele mai multe dintre
partidele politice se găseau într-o perioadă embrionară, abia după adoptarea Legii
privind alegerile parlamentare din 199316 putem constata începutul unei noi etape
în evoluția sistemului pluralist. Noua legislație oferea actorilor politici, alianțelor și
blocurilor electorale (mai puțin candidaților independenți – după cum fusese în cadrul
campaniilor electorale precedente) avantaje considerabile în avanscena vieții politice
din Republica Moldova. O inovație principială a noilor reglementări electorale ținea
de introducerea sistemului proporțional în alegeri, bazat pe existența unei singure
circumscripții electorale la nivel național, și de utilizarea unui prag electoral de 4%
pentru partidele politice și 1% pentru candidații independenți.
Este important de a menționa în acest sens că situația candidaților independenți
devine mai complicată și din alte motive. Astfel, dacă partidele politice erau obligate
să fie înregistrate legal doar de către Ministerul Justiției, înainte de începerea
campaniei electorale, atunci candidații independenți trebuiau să urmeze o procedură
suplimentară de susținere din partea unui număr de circa 1000 de simpatizanți, care-
și confirmau sprijinul prin semnături autorizate, pe care ulterior potențialii candidați
independenți trebuiau să le depună la CEC, pentru a fi înregistrați, și pe care organele
competente urmau să le verifice, înainte de autorizarea participării candidaților
la campania electorală propriu-zisă. Această situație crea avantaje instituționale
evidente partidelor politice, contribuind astfel la descreșterea influenței candidaților
independenți, acordându-se prioritate argumentului că un sistem de partide politice
stabile determină și stabilitatea sistemului politic și a procesului legislativ ca atare.
O altă schimbare esențială cuprinsă în noile reglementări electorale ținea de
descreșterea radicală a numărului de deputați: de la 380 – în perioada Sovietului
Suprem al RSSM, în 1989/ 1990, – până la doar 104 deputați, conform Legii cu privire la
alegerile parlamentare din 1992, și 101, conform prevederilor Constituției RM, adoptate
în iulie 1994, reducându-se, totodată, și perioada mandatului parlamentar – de la 5 la 4
ani. În același timp, Parlamentul RM adoptă la sfârșitul anului 1993 anumite modificări
16 Legea Republicii Moldova privind alegerea Parlamentului, nr.1609-XII, 14 octombrie 1993; Hotărârea Parlamentului
Republicii Moldova pentru modul de punere în aplicare a Legii privind alegerea Parlamentului, nr.1613-XII.,
9 octombrie 1993; Parlamentul Republicii Moldova. – Chișinău, 1993.

21 Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme
la legislația cu privire la partidele politice și alte organizații social-politice17, în particular
referindu-se la sursele de finanțare ale partidelor politice și interzicerea finanțării din
partea unor surse externe, incluzând în această categorie: companii străine (art.10),
firme în care capitalul mixt depășește 20%, concomitent cu interdicția expresă în
legislație a finanțării partidelor din partea unor asociații obștești (ONG) sau a unor
persoane anonime. Partidele politice pot obține totuși anumite donații din partea
persoanelor legale sau fizice, pot administra publicații sau mijloace electronice de
informare în masă, generând venituri ca urmare a comercializării unor diverse forme
de publicații sau alte produse care poartă simbolul partidelor lor, ceea ce conduce la
crearea unui termen special de „persoană legală cu caracter necomercial”18.
Primele alegeri la care este testat acest nou sistem electoral coincid cu anul în care
PDAM reușește să se impună ca partid majoritar în Republica Moldova la scrutinul din
27 februarie 1994, câștigând circa 43,18% din totalul de voturi exprimate, beneficind
masiv de pe urma vizibilității liderilor săi, Primul-Ministru A. Sangheli și fostul prim-
secretar al PCM, Petru Lucinschi, care obține astfel ocazia de a deveni președintele
noului Parlament, pe listele PDAM. În total, PDAM obține 56 de mandate, reușind
să negocieze destul de ușor o formă de coaliție bi-partizană cu cel de al doilea
grup majoritar în noul Parlament – Blocul Partidului Socialist și al Mișcării „Unitatea
Edinstvo” –, care colectează circa 22%, ori 28 de mandate19. Cu doar 9,21% de voturi,
cel de al treilea grup politic din noul legislativ – Blocul Țăranilor și Intelectualilor (BȚI)
– obține doar 11 mandate, dar nu poate crea, la rândul său, o alianță politică stabilă
cu PPCD (urmașul Frontului Popular), ultimul obținând doar 7,53% sau 9 mandate de
deputat. În acest fel, alegerile din 1994 aduc o schimbare majoră pe scena politică din
Republica Moldova, propulsând în prim-planul vieții politice două curente de esență
conservatoare, deși distincte ca formă și expresie: PDAM și „Edinstvo”, iar prin aceasta
descrește influența forțelor național-democratice, incluzând în această categorie atât
aripa sa moderată, cât și cea radicală.
Totodată, rezultatele scrutinului au influențat prin efectele sale și forma de
guvernare stabilită de Constituție, adoptată la 29 iulie 1994, cu anumite schimbări
ulterioare, adoptate la 5 iulie 2000 și 15 iunie 2004. În linii mari, succesul PDAM s-a
datorat și campaniei făcute agrarienilor de către primul Președinte al RM, Mircea Snegur,
care a invocat necesitatea consolid ării statalit ății, și chiar a organizat un referendum,
în ajunul scrutinului, pe subiectul cursului independent al Republicii Moldova. În cele
din urmă, referendumul a fost substituit de un sondaj național, la care cetățenii au fost
rugați să răspundă „ dac ă doresc s ă trăiasc ă într-un stat democratic, independent și liber”,
la care răspunsul pozitiv obținut a fost de circa 95%. În consecință însă, liderii PDAM
au prezentat aceste rezultate ca pe un „semn al sprijinului de care se bucură direcția
luată de liderii de vârf ai țării”, Președintele M. Snegur, Primul-Ministru A. Sangheli și
17 Legea Republicii Moldova pentru modificarea și completarea Legii privind partidele și alte organizații social-
politice, nr.1615-XII, 19 octombrie 1993. // Monitorul Oficial, nr.10, Partea I, 1993, art.292.
18 Dimitriev R. Reglementarea juridică a pluripartidismului și elementele capacității de drept antreprenorial. //
Pluripartidismul în Moldova: esența și specificu l formării. / CAPTES. – Chișinău, 2000, p.52-57.
19 Political Parties of the Republic of Moldova , 1994, Parl amentary Electio ns http://www.parties.e-democracy.md/en/
electionresults/1994parliam entary/ (last ac cessed on Jan uary 14, 2 006).

22 Partidele politice din Repubica Moldova: legi, practici și reforme
Președintele Parlamentului, P. Lucinschi, prin contrast cu grupurile național-radicale
sau moderate, care-și trăgeau originile din Frontul Popular și care, în opinia conducerii
de atunci a PDAM, „visau să pună capăt independenței și suveranității Republicii
Moldova”20. Și chiar dacă mulți observatori au contestat valabilitatea metodologică a
unui asemenea sondaj, PDAM a profitat politic la maximum de rezultatele anunțate cu
multă pompă, obținând un sprijin-record de circa 43% din voturi la alegeri și colectând
de două ori mai multe voturi decât partidele de dreapta – doar 22 de mandate. Scrutinul
din februarie 1994 reduce mult din optimismul exagerat al unor partide și grupuri
politice, apărute în ultimii ani pe scena politică din RM, astfel încât doar 4 din cele 13
partide ajung, în 1994 în noul Parlament.
Imediat după instalarea lor la putere, liderii PDAM hotărăsc să ridice interdicția
impusă PCM (Partidului Comunist), adoptată anterior printr-o decizie a Prezidiumului
fostului Soviet Suprem al RSSM (din iulie 1991)21, prezentând această hotărâre ca o
formă de eliminare a restricțiilor artificiale impuse libertății de asociere, înainte de
adoptarea primei Constituții a Republicii Moldova (29 iulie 1994). Ridicarea interdicției
ar fi urmat să demonstreze – conform conducerii PDAM – „dorința noilor autorități de
a aplica reguli democratice tuturor actorilor politici, înregistrați în mod legal de către
autoritățile Republicii Moldova”.
Tabelul nr.1. Alegerile în Republica Moldova (2001 –2009)
1991, alegeri preziden țiale
Mircea Snegur (candidatul unic) 98,7%
1994, alegeri parlamentare
PDAM
Blocul Unitatea Socialistă
Blocul Țăranilor și Intelectualilor
FPCD43,2%
19,7%
15,7%
7,2%54 de mandate
27
11
9
1995, alegeri locale număr de primari număr de consilieri
PDAM
Alianța Forțelor Democratice
Partidul Comuniștilor
Blocul Unitatea Socialistă
PSD520
43
83
13
237147
1054
2585
368
312
1996, alegeri preziden țiale
Petru Lucinschi
Mircea Snegur27,7%
38,854%
46%
20 Moldova suverană, 12 martie 1994.
21 Vezi: Hotărârea privind interpelarea a 91 de deputați ai poporului și demersurile unor grupuri de cetățeni cu
privire la Partidul Comunist din Moldova, nr.1595-XII, 7 septembrie 1993. Постановление о запрете компартии
(конец августа 1991 года) было отменено по двум причинам. Во-первых, Президиум Парламента превысил
свои полномочия: не был уполномочен принимать такое постановление. Во-вторых, доказательств
участия республиканской коммунистической партийной организации в поддержке путча не было
(путчистов поддержали коммунистические структуры в восточном «сепаратистском» регионе страны.
Однако, их привлечь к уголовной ответственности центральная власть республики не могла вследствие
неподконтрольности этой части территории страны.

23 Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme
Vladimir Voronin
Andrei Sangheli
Valeriu Matei10,2
9,5
8,9
1998, alegeri parlamentare
Partidul Comuniștilor
Convenția Democratică
Mișcarea pentru o Moldovă Democratică și Prosperă
Partidul Forțelor Democratice30,1%
19,4
18,1
8,840 de mandate
26
24
11
1999, alegeri locale număr de primari număr de consilieri
Blocul Comuniștilor, Agrarienilor și Socialiștilor
Alianța Centristă din Moldova
Convenția Democratică
PFD
PPCD
Uniunea Social-Democratică „Furnica-Speranța”
Partidul Național-Liberal
Partidul Socialist
Partidul Popular Democrat
Mișcarea Republicană Social-Politică „Ravnopravie”
Partidul Libertăților Sociale și Justiției
Noul Partid Național-Liberal
Liga Națională a Tineretului
Candidați independenți124
93
87
51
24
18
21
5
13
1
1912,235
1,214
859
505
341
249
227
102
40
25
4
8
4
292
2001, alegeri parlamentare
Partidul Comuniștilor
Alianța Braghiș
PPCD50,07
13,36
8,2471
19
11
2003, alegeri locale număr de primari număr de consilieri
PDM
Partidul Comuniștilor
Blocul Alianța Socială „Moldova Noastră”
PDAM
Partidul Socialist
PPCD
Blocul PSD – PSL
Partidul Socialist
Mișcarea Republicană Social-Politică „Ravnopravie”
Uniunea Centristă
Candidați independenți 73
368
191
18
3
20
40
2
2
17
157936
5416
2402
268
21
570
500
22
35
167
479
2005, alegeri parlamentare
PCRM
Alianța „Moldova Noastră”
PPCD 45,98%
28,53%
9,07%56
34
11
2007, alegeri locale număr de primari număr de consilieri
Partidul Democrat
PCRM
Blocul Social-Liberal „Moldova Noastră”
Partidul Legii și Justiției 74
334
157
31,131
4,040
1.987
57

24 Partidele politice din Repubica Moldova: legi, practici și reforme
PPCD
Partidul Liberal
PSL
PSD
Partidul Ecologist „Alianța Verde”
Partidul Republican Popular
Uniunea Centristă
Partidul European
Partidul Umanist
Partidul Democrației Sociale
Partidul Conservator
PNL
Patria-Rodina-Ravnopravie
Partidul Muncii „Patria-Rodina”
Partidul Socialist
PDAM
Candidați independenți59
13
26
15
2
19
14
–
1
28
–
5
10
–
–
–
135798
156
316
276
14
250
153
2
40
401
5
75
137
81
1,052
3
326
Alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009
PCRM
Partidul Liberal
Partidul Liberal-Democrat
Alianța „Moldova Noastră”49,5%
13,1%
12,4%
9,8%60
15
15
11
Alegerile repetate din 28 iulie 2009
PCRM
Partidul Liberal
Partidul Liberal-Democrat
Alianța „Moldova Noastră”
Partidul Democrat44,7%
14,7%
16,6%
7,4%
12,5%48
15
18
7
13
* Datele electorale oferite de c ătre CEC și web-site-ul Asocia ției Adept22
Alegerile parlamentare organizate în februarie 1994 au confirmat apariția unei întregi
pleiade de actori politici, care-și pot articula programele și se pot mobiliza exemplar
în cadrul unor campanii naționale, organizate pe principii de competi ție politic ă
și reglement ări stricte . Abia începând cu aceste alegeri, partidele politice existente
în Republica Moldova își asumă rolul de suprastructură indispensabilă procesului
democratic, reușind să se consolideze pe plan orizontal și vertical în spațiul scenei
politice. Scrutinul parlamentar din 1994 oferă, totodată, o șansă importantă autorităților
din RM de a adera formal la standarde și principii legate de buna organizare a alegerilor,
astfel încât pentru prima dată după Declarația de independență din 1991 sunt invitați și
observatori străini, asigurând în acest fel mai multă coerență și credibilitate autorităților
specializate în organizarea alegerilor.
Imediat dup ă încheierea scrutinului, Parlamentul RM adopt ă un Regulament de
proceduri legislative (martie 1994) prin care consacr ă și dezvolt ă procedurile de baz ă
pe care urmeaz ă să le respecte frac țiunile parlamentare, definind astfel normele
și interac țiunile fundamentale ale procesului legislativ23. Modific ările frecvente ale
22 Web site: www.parties.e-democracy.md
23 Moșneaga V., Rusnac Gh. Republica Moldova și alegerile parlamentare (1994) și geografia politică a electoratului.
/USM. – Chișinău, 1997.

25 Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme
reglement ărilor interne ale Parlamentului au reflectat c ăutarea unui echilibru optim
între pregătirea și adoptarea proiectelor de lege, în cadrul unei fragment ări evidente
a legislativului. Astfel, Regulamentul stipuleaz ă că frac țiunile pot fi constituite numai
de c ătre partidele politice care au atins pragul de 4%, av ând cel pu țin 5 deputa ți, al
căror mandat a fost validat în mod corespunz ător. Totodat ă, activit ățile legislative în
noul Parlament devin tot mai complexe și mai sofisticate, de și bătăliile crâ ncene pentru
ridicarea imunit ății unor parlamentari incomozi ori chiar excluderea unor partide politice
din via ța politic ă au coexistat cu instalarea unei ordini constituționale noi. Adoptarea
noii Constituții coincide în timp cu persisten ța unor tensiuni puternic sedimentate
în societate, impregnate și în func ționarea actorilor politici. Mai multe tentative de
suspendare a mandatelor de ținute de PPCD, sau chiar de interzicere a PPCD, dar și a
Mișcării „Unitatea-Edinstvo ”, acuzate de a fi militat anterior contra statalit ății Republicii
Moldova, au suferit e șec, fiind respinse la examinare de c ătre instan țele judec ătore ști.
Menționăm că Republica Moldova era în 1994 primul stat din spațiul CSI care
adopta o nouă Constituție, oferind un fundament normativ avansat pentru definirea și
garantarea principalelor drepturi și libertăți fundamentale, inclusiv cel al libertății de
asociere, al libertății de expresie, dar și al libertății de a participa la viața politică prin
intermediul partidelor, organic legate de elementele constitutive ale statului pluralist.
Prin noua lor Constituție, autoritățile Republicii Moldova stabilesc astfel o viziune
centrală asupra relațiilor lor cu nivelul subnațional de guvernare. În decembrie 1994,
Parlamentul adoptă Legea cu privire la statutul special al Unității Teritoriale Autonome
Gagauz Yeri, cu statut de lege organică al cărei contur teritorial se materializează abia
în luna martie 1995, după validarea rezultatelor unui referendum în mai multe localități
din regiune, urmat de desfășurarea primelor alegeri regionale și formarea Adunării
Populare a UTAG24. Și în cadrul acestor alegeri regionale, partidele politice se regăsesc
în epicentrul opțiunilor populației, astfel încât alegerile din 1995 pregătesc, în general,
o nouă etapă de dezvoltare a sistemului politic național, consacrat prin legi și acte
normative ale dezvoltării politice.
Între timp însă, și la nivelul partidului de guvernământ – PDAM – apar tensiuni
serioase între cei trei lideri ai conducerii de vârf. Creșterea influenței Primului-Ministru,
A. Sangheli, în cadrul PDAM îl deranjează vizibil pe Președintele RM, M.Snegur, care
anunță, în 1996, că „el nu va mai sprijini acest partid”, declarându-se „deschis să susțină
alte forțe democratice”. În ajunul noilor alegeri prezidențiale din 1996, Presedintele
Mircea Snegur aderă la nou-înființatul PRCM (Partidul pentru Renaștere și Conciliere),
în timp ce contracandidatul său, Petru Licinschi, anunță constituirea unei noi mișcări
– Blocul „Pro-Lucinschi”25. Fără a excela prin elaborări doctrinare sau proiecte
sofisticate, ambele partide își declară sprijinul pentru liderii pe care-i sprijină în alegerile
prezidențiale, poziționându-se însă pe segmente diferite ale spectrului politic: PRCM
este atras de segmentul de centru-dreapta, colectând sprijin din partea alegătorilor care
susțin ideile naționale, în timp ce Blocul „Pro-Lucinschi” se poziționează pe segmentul
de centru-stânga, cu vederi nostalgice față de spațiul CSI. Între timp, Parlamentul
24 Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz Yeri), nr.344, 23 decembrie 1994 // Monitorul Oficial,
1995, nr.3-4, art.51.
25 Political parties of the Republic of Moldova, Historic background, www.parties.e-democracy.md

26 Partidele politice din Repubica Moldova: legi, practici și reforme
adoptă o nouă Lege cu privire la alegerile Președintelui RM în 199626, pregătind în
acest fel terenul pentru o competiție strânsă la scrutinul prezidențial, la care participă
9 candidați, 6 dintre care sunt promova ți de partide politice și alian țe electorale .
Abia în cel de-al doilea tur de scrutin, Președintele M. Snegur este surclasat de către
Președintele Parlamentului, P. Lucinschi, care câștigă detașat cu 54%, față de 46%, din
voturile exprimate în cadrul acestor alegeri. Ex-Președintele Snegur acceptă cu multă
seninătate rezultatele scrutinului, fără a le contesta, în condițiile unei competiții tot
mai accentuate a vieții politice. Scrutinul pentru alegerile șefului statului traseaz ă
liniile directoare pe care le urmeaz ă func ționarea sistemului politic , prin intermediul
partidelor politice, arhipersonalizate, pe de o parte, dar superficial de atașate unor
identități ideologice și doctrinare, incomplet articulate la nivelul subnațional și local de
organizare a reprezentării populației.
Tabelul nr.2. Poziționarea partidelor politice pe „stânga-dreapta ” în R.M.
Grupuri
politiceStânga
radicalăStânga Centru-
stângaCentriste Centru-
dreaptaDreapta Dreapta
radicală
Grupul
Socialist
filoso-
vieticPartidul
Socialist
„Patria-
Rodina” (PSPR)
Mișcarea
Republicană
Social-Politică
„Ravnopravie”
(MRSPR)Partidul
Comuniștilor
din R.M.
(PCRM)
Mișcarea
Politică
„Speranța-
Nadejda”
(MPSN)Partidul
Democrat
Agrar
(PDAM)
Partidul
Justiției
Social
Economice
(PJSE)
Grupul
Social-
DemocratPartidul
Social-
Democrat
(PSDM)
Partidul
Democrat
(PDM)Partidul
Republican
(PR)
Alianța
Centristă
din Moldova
(ACM)
Grupul
Social-
LiberalPartidul
European
(PE)Alilanța
„Moldova
Noastră”
(AMN)
Partidul
„Forța
Nouă”
(PFN)Partidul
Liberal-
Democrat
(PLDM)Partidul
Liberal
(PLM)
Partidul
Național-
Liberal
(PNL)
Grupul
Creștin-
DemocratPartidul
Popular
Creștin-
Democrat
(PPCD)
26 Legea privind alegerile Președintelui Republicii Moldova. Закон о выборах Президента Республики Молдова,
nr.833-XII, 16 mai 1996. / Parlamentul Republicii Moldova. – Chișinău, 1996.

27 Partidele politice din Republica Moldova: legi, practici și reforme
27 Klemens Buscher, Moldova after the parliamentary elections: a second chance for reform, Central and Eastern
European online library, www.ceeol.comAlte
grupuri:Partidul
Umanist
(PU)
Partidul
Conservator
(PC)
Partidul
Popular
Republican
(PPR)Alianța
Verde
Deja către mijlocul anului 1996, scena politică înregistrează o creștere rapidă
a popularității Partidului Comuniștilor din RM (PCRM), reînființat în 1994 de către
ambițiosul său lider, V. Voronin, ale cărui origini se pierd în eșalonul al doilea al
nomenclaturii de partid din RSSM27. PCRM se lansează încet, dar sigur în alegerile
parlamentare din 1998 și, deja pe 22 martie 1998, repurtează o victorie impresionantă,
care îl creditează cu circa 30% din voturile exprimate în alegeri, ceea ce-i permite să se
instaleze lejer în Parlamentul Republicii Moldova cu 40 de mandate din numărul total
de 101 deputați, la mare distanță de alți competitori: Convenția Democrată (19%–26 de
mandate), Blocul „Pro-Lucinschi” (Mișcarea „Pentru o Moldovă Democratică și Prosperă”
– 18% sau 24 de mandate), Partidul Forțelor Democratice (9% sau 11 mandate) și PPCD
(9% sau 11 mandate). Este interesant de notat însă că fostul partid de guvernământ,
PDAM, suferă în aceste alegeri o înfrângere umilitoare, obținând mai puțin de 4% din
voturi, ceea ce face imposibilă trecerea pragului electoral, stabilit la 4%, consolidând în
acest fel pozițiile PCRM, ca urmare a efectelor distribuției proporționale a „resturilor”
nealocate (conform formulei d’Hondt).
Confruntate cu apariția unui nou/vechi jucător politic – PCRM –, celelalte partide
politice decid să răspundă prin formarea unei largi coaliții democratice, dar implicit
„anti-PCRM”, intitulate „Alianța pentru Democrație și Reforme” (ADR), anunțată la
data de 21 aprilie 1998 ca singura opțiune de înlocuire a fostului guvern PDAM printr-
un guvern de conciliere națională. Partidele constituente ale ADR decid să participe
la formarea unei alianțe de guvernare prin acceptarea principiului de repartizare
proporțională (algorimtică) a funcțiilor și pozițiilor deținute în viitorul guvern.
Principiul algoritmic devine astfel sinonim cu ADR , care transmite celor 3 formațiuni
ale sale constituente poziții politice și funcții ministeriale după următorul model: câte
2 ministere – Convenției Democratice (o alianță de partide în sine), câte 2 ministere
partidelor din Blocul Electoral „Pentru o Moldovă Democratică și Prosperă” și câte 1
minister Partidului Forțelor Democratice, această operație mecanică repetându-se până
la consumarea funcțiilor disponibile în Guvern. În luna mai 1998, ADR intră oficial la
guvernare, desemnându-l pentru ocuparea poziției de prim-ministru pe charismaticul
economist Ion Sturza în numele întregii alianțe de partide.