Capitolul 1 Structura și funcționarea Sistemului Imunitar . Scurt istoric al imunologiei Organele Sistemului Imunitar Timusul Ganglionul Linfatic… [303680]

CUPRINS

PARTEA GENERALĂ

Capitolul 1 Structura și funcționarea Sistemului Imunitar

. Scurt istoric al imunologiei

Organele Sistemului Imunitar

Timusul

Ganglionul Linfatic

Splina

. Componenta celulară a Sistemului Imunitar

Linfocitul T

Linfocitul B

Alte limfocite cu rol in imunitate

Imunoglobulinele

Granulocitele

Macrofagele

. Tipuri de imunitate

Clasificare după celula efectoare

Clasificare după modalitatea de cîștigare a imunității

Clasificare după efectul immunologic al imunitățiii

Capitolul 2 Produse naturale cu efect imunostimulator

2.1. Scurt istoric al produselor naturale

2.2. Noțuni de fitoterapie

2.3. Plante medicinale

2.4. Principii active și acțiune farmacodibamica

2.5. [anonimizat] 3 [anonimizat] – [anonimizat]-cinetică

Indicații

Reacții Adverse

Contraindicații

Forme Farmacologice

Administrare

PARTEA SPECIALĂ

Capitolul 4 Metodologia de cercetare

Ipoteza de lucru

Material și Metodă

Rezultate și discuții

Interpretarea rezultatelor

Capitolul 5 Concluzii și propuneri

Bibliografie

Anexe

CAPITOLUL 1

Structura și funcționarea Sistemului Imunitar

1.1. [anonimizat], functia de aparare a [anonimizat]. [anonimizat] a agentilor infectiosi (microorganisme si virusuri).

Omul adult poarta pe suprafata mucoaselor si a tegumentului, un numar urias de celule bacteriene (circa 1014), [anonimizat] a initia procese infectioase.

Disfunctia severa congenitala sau dobândita a functiei imunitare este incompatibila cu viata.

Termenul de imunitate are o proveniență socială: [anonimizat], erau considerate “imune”.Sensul termenului s-a extins, ulterior desemnând persoanele scutite de a suferi efectele infectiei cu agenti patogeni. Imunologia s-a nascut si s-a [anonimizat]-se pe cunostiintele si conceptele Patologiei si Biochimiei.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], celulelor si moleculelor care conditioneaza

starea de imunitate. [anonimizat] a [anonimizat]. [anonimizat] s-a dezvoltat ca un domeniu al Microbiologiei.

[anonimizat] o proprietate biologica esentiala a [anonimizat] a [anonimizat].

Imunologia este o stiinta relativ tânara, a fost fundamentata de descoperirile lui Pasteur si Metchnikoff. Aparitia Imunologiei ca stiinta a [anonimizat] o stare de rezistenta permanenta la reinfectie sau cel mult de forme usoare de îmbolnavire. Cu 2-3 secole î.C., în

China si India s-a observat ca unele maladii foarte grave (variola, pesta, ciuma), lasa în urma o stare de rezistenta permanenta la reinfectie sau cel mult, persoanele faceau forme foarte usoare de îmbolnavire.

Perioada stiintifica a Imunologiei a fost inaugurata de L. Pasteur, prin descoperirea unor vaccinuri cu o larga aplicatie practica. Cercetarile lui Pasteur au pus bazele Imunologiei medicale si ale obtinerii si utilizarii pe baze stiintifice a vaccinurilor.

Bazele conceptului imunitatii humorale au fost puse de Behring siKitasato (1890), care au evidentiat anticorpii serici, dupa imunizarea animalelor de laborator.

In 1923, Behring a organizat productia de seruri imune, preluata de Institutul Pasteur din Paris (înfiintat în 1894) si apoi de Institutul Babes si de Institutul Cantacuzino.

În 1894, Pfeiffer a descris fenomenul de bacterioliza, demonstrând ca serul sanguin al animalelor imunizate are proprietatea de a provoca liza celulelor bacteriene. El a demonstrat ca bacterioliza necesita doua componente: serul sanguin al animalului imunizat si o picatura de ser

proaspat de cobai.

Conceptul imunitatii mediate celular a fost formulat de Metchnikoff (1891). El a evidntiat ca în organism exista o serie de cellule specializate, cu capacitatea de a recunoaste celulele straine si de a le îngloba prin procesul de fagocitoza, care sunt digerate si eliminate din celula fagocitara. Metchnikoff a facut observatii pe crustaceul Daphnia magna, ale carui celule fagocitare înglobeaza si digera sporii fungici (Monospora bicuspidata). Când infectia cu spori este masiva, capacitatea de aparare a organismului este depasita si gazda moare.

În 1930, K. Landsteiner a evidentiat o structura antigenica pe suprafata hematiilor umane si a stabilit existenta sistemului antigenic ABO, precum si a normelor ce trebuie respectate în practica transfuziei de sânge.

Ramon (1925) a demonstrat ca unii agenti patogeni (ca de exemplu, al difteriei, al tetanosului) produc toxine foarte puternice.

Cercetarile de biochimie(1930-1950) au permis elucidarea structurii moleculare a antigenelor, a imunoglobulinelor si a haptenelor. Studiul mecanismelor celulare ale proceselor imunitare (1950-1980) este marcat de progresele biologiei moleculare, S-a evidentiat rolul esential al limfocitului în fenomenele imunitare, precum si rolul plasmocitelor în sinteza si secretia anticorpilor.

Mc Farlane Burnet (1959) a elaborat teoria selectiei clonale a raspunsului imun, iar J.F.A.P.Miller (1960) a stabilit rolul esential al timusului în dobândirea competentei functionale a limfocitelor T. R. Good (1960) a evidentiat rolul bursei lui Fabricius în geneza sistemului imunitar la pasari.

J. Dausset (1954) a demonstrat ca pe suprafata celulelor oricarui organism se gaseste o serie de molecule (antigene), care confera fiecarui organism o individualitate antigenica unica.

Datorita acestor antigene, reactiile care sunt determinate de o grefa de tesut sau de organ, pot evolua în mod diferit: între organismele foarte înrudite, grefa prinde foarte bine, iar o grefa între organisme cu diferente majore de ordin genetic, produce o reactie de respingere, care este cu atât mai rapida cu cât diferentele antigenice sunt mai mari. Antigenele suprafetei celulare care confera individualitate biochimica unica fiecarui organism, se numesc antigene de histocompatibilitate.

Dupa 1970, studiul sistemului imunitar corespunde unei abordari integratoare. Dupa opinia lui N. K. Jerne (1985), “imunologia si-a pierdut statutul de disciplina izolata, fiind pe cale de a fi absorbita de biologiaclasica”.

Dupa 1980, Imunologia s-a diversificat si s-a aprofundat, dar în acelasi timp este mai unificata ca oricând, sub imperativul numitorului comun al întelegerii functiei imunitare la nivel molecular. Abordarile moleculare vor sta la baza tuturor cercetarilor viitoare, legate de functia

imunitara.[1]

1.2. Organele Sistemului Imunitar

Țesutul limfoid cuprinde două compartimente: compartimentul central, timusul, cu origine endodermală, apare precoce (embrio-fetal) involuează la adult; independent de stimularea antigenică și endocrină. Compartimentul periferic, reprezentat de: splină, ganglionii limfatici, amigdale sunt organe secundare limfoide, cu origine mezenchimală, ce apar apar tardive

A. TIMUSUL

Este un organ limfo-epitelial, nepereche situat în mediastin în spatele manubriului sternal. Este învelit de o conjunctivă fibroasă, ce împarte organul complet în lobi, lobuli. Stroma: formată din celule reticulo-epiteliale. Parenchimul format din limfocite timice " timocite ".

Lobul timic:este format dintr-o zonă periferică corticală cu timocite numeroase Timocitele sunt celule mici, identice citologic limfocitelor. Timusul apare în timpul vieții embrionare,se dezvoltă la pubertate și are o greutate de (30 – 50 g), ulterior involuează treptat sub influența steroizilor sexuali.

Funcțiile timusului sunt de :glandă endocrină prin stroma reticulo-endotelială și organ imunolimfopoetic prin limfocitele T.

B. GANGLIONUL LIMFATIC

Este un organ limfoid, cu rol de filtrare, plasat pe traiectul căilor limfatice. Localizați pe traiectul vaselor limfatice, solitari sau in grupuri ganglionare, au mărimea unui bob de piper și formă reniformă sau turtită. Au o margine convexă pe unde pătrund vasele limfatice aferenteși un hil cu două vase limfatice eferente, arteră, venă și nervi.

Dimensiunea variază în funcție de localizare de starea și de stimularea imunologică, de la câțiva milimetrii la centimetrii. Microscopic este format din capsulă, stromă parenchim.

Capsula acoperă organul și este formată din țesut conjunctiv dens, cu fibre colagene, puține fibre elastic, rare fibre musculare netede. Această capsulă, emite septe conjunctive incomplete, ce divid zona corticală în loji larg deschise spre medulară (septe interfoliculare).

Stroma este țesut conjunctiv reticulat, rețea de fibre de reticulină și celule reticulare

Parenchimul este format din țesut limfoid organizat în noduli limfoizi, infiltrații limfoide adaptate pentru limfopoieză, sinusoide limfatice adapate pentru filtrarea limfei.

Histologic este formată dintr- o zonă corticală și o zonă medulară între cele două zone se înterpune zona paracorticală (corticala profundă).

Corticala conține țesut limfoid dens, organizat în foliculi (noduli), cu limfocite dispuse sub formă de aglomerări nodulare, țesut limfoid lax (sinusuri limfatice), sinusul marginal sau subcapsular, Foliculi limfatici sunt foliculi primari, areactivi și foliculi secundari, reactivi.

Foliculii primari reprezintă o aglomerare uniformă de limfocite mici (limfocite B) în repaus. iar foliculii secundari, sunt predominanți în viața postnatală și au zonă central numită centrul germinativ sau centrul clar, ce conține limfocite B activate, celule tinere limfoide (limfoblaste sau imunoblaste).

Periferic o zonă întunecată, dispusă sub formă inelară, formată din limfocite B mici,ce formează coroana limfocitară.

Paracorticala, este o structură celulară mai densă (țesut limfoid difuz), ce conține limfocite T, uneori stimulate (imunoblaste); celule interdigitate prezentatoare de antigene macrophage etc.

Medulara, este formată din țesut limfoid dens, organizat în cordoane medulare, care se ramifică și se anastomozează, Cordoanele conțin limfocite T și B, numeroase plasmocite mature și active, ce secretă imunoglobuline care devin complect mature.

Funcțiile ganglionului linfatic sunt de filtru în circulația limfatică. de apărare prin fagocitoză și elaborare de anticorpi; și metabolică: ca rezervor de protein.

C. SPLINA

Este un organ limfoid așezat pe calea circulației sanguine.Are o formă ovală, aplatizată de culoare roșie închisă și cu o greutate la om de 200 g, localizată în hipocondrul stang sub grilajul costal stîng.

Învelită de o capsulă fibro-musculară, bogată în celule musculare netede. Din capsulă, pornesc de-a lungul vaselor trabeculele conjunctivo-musculo-vasculare, care o compartimentează în loji piramidale cu vârful spre hil. Stroma:este o rețea de țesut conjunctiv- reticular. Parenchimul splinei este alcătuit din pulpa alba, pulpa roșie.

a. Pulpa alba este formată din țesut limfatic dens, structuralizat în jurul sistemului foliculilor limfatici numiți "corpusculii lui Malpighi".

Foliculul splenic, corespunde foliculului limfatic ganglionar, are centru clar, coroana limfocitară, central sau excentric are o arteriolă. La periferie prezintă o zonă marginală, care este o întrepătrundere a pulpei albe cu cea roșie și o zonă perifoliculară, care conține macrofage, celule reticulare, plasmocite.

b. Pulpa roșie este un țesut limfatic lax ce conține sinusuri venoase și capilare, care formează interstițiul intercapilaro-sinusal, cu o populație celulară heterogenă, hematii, limfocite, plasmocite, macrofage, granulocite.

Funcțiile splinei este "cimitirul globulelor roșii" macrofagelor care fagocitează hematiile îmbătrânite. Fierul eliberat este depozitat de celulele reticulare și reticulo-endoteliale "funcția marțială".Organ limfopoetic, monocitopoetic și elaborator de anticorpi (funcția hematopoetică).

Splina este și un rezervor sanguine, intervine în metabolismul potasiului, calciului, sulfului, apei, lipidelor, colesterolului, a proteinelor și a glucidelor. [2]

1.3. Componenta celulară a Sistemului Imunitar

Dezvoltarea ontogenetică a linfocitelor

Celula sușă apare în viața fetală, în sacul vitelin, apoi în ficat și în timus unde se diferențiază în săptămîna a 8 a din viața intrauterine.. Cu puțin timp înainte de naștere și apoi pentru tot restul vieții, măduva hematogenă preia funcția de furnizare a celuleli sușe limfoide.

Limfocitele T

Reprezintă efectorii imunității mediate cellular.Cuprinzînd subtipuri celulare, care îndeplinesc diferite funcții imunologice.

Limfocitele TH

-„helper” ajutătoare, 65% dint totalul imfocitelor T

– marker de diferențiere CD4

– ajută diferențierea și proliferarea celulelor imunitare

– stimulează maturarea limfocitului B, apariția plasmocitelor și producția de imunoglobuline

– stimulează limfocitele citotoxice sa distrugă celulele țintă

– ajută la exercitara funcțiișpt supresoare ale lifocitelor TS supresoare

– potențează activitatea macrofagelor

– stimulează producerea de interleukine

Limfocitele TS

– „supresoare” au un rol essential în modularea răspunsului imun, atît cel mediat umoral cît și raspunsul imunitar mediat celular

– markerul de diferențiere CD8 (cluster of differentiation – antigen de diferențiere)

– activitatea lor este supusă restricîiei complexului major de histocompatibilitate

Limfocitele TC

– citotoxice, efectoare

– posedă structură de diferențiere CD8

– celulele acționează direct și specific, asupra celulelor infectate cu virusuri, asupra celulelor tumorale și asupra celulelor grefelor incompatibile, bacterii etc,

B. Limfocitele B

– Repreîmpreuna cu limfoblastele și limfoblastele, efectorii imunității umorale, fiind singurele celule capabile să secrete imunoglobuline cu rol de anticorpi

– nu prezintă subpopulații

– se transformă blastic în prezența antigenelor

– posedă pe supeafața lor un numar impresionant de receptori în special de natură imunoglobulinică (Ig M, Ig D).

Linfocitele B cu memorie provin din celulele B mature, care după stimularea antigenică nu suferă diferențierea spre plasmocit.Pot fi mai ușor stmulate, decît celulele naive, și împreună cu linfocitele T cu memorie, determină raspuns imun secundar.

C. Alte celule cu rol imunitar

Clulele NK (Natural Killer)

– cellule ucigașe natural

– distrug fară restrictia CMH cellule tumorale, celule infectate viral și bacterian sau cellule proprii modificate antigenic

– au rol important în apărara organismului, reglînd celulele hematopoietice, în special linfocitele B

– au o durată scurta de viață, nu sunt aderente și nu au rol fagocitar

Celulele K (Killer)

– realizează citotoxicitata dependentă de anticorpi (Ac ADCC- antibody dependent cellular cytotoxicity)

– celula efectoare distruge nespecific orice, țintă care a fost recunoscută specific de către moleculele de Ac

– interferonii nu acționează ADCC

– citostaticele inhiba acest tip de citotoxicitate

Celulele LAK

– sunt celule ucigașe activate prin intermediul linfokinelor (IL2 sau INF alfa)

– efectul antitumoral al celulelor LAK este evident în sinergism cu efectul celulelor NK

D. Imunoglobulinele

– sunt glicopeptide (82-96% polipeptide și 4-18% carbohidrat)

– dețin rolul esemțial în imunitatea umorală

– sunt secretate de către plasmocit sub influența stimulului antigenic (Ag) specific

– se găsesc în plasma, saliva, lacrimi, lapte, țesuturi,

Funcțiile imunologice ale imunoglobulinelor:

Neutralizarea toxinelor bacteriene

Formarea complexelor Ag-Ac în vederea activării sistemului complement în vederea acțiunii bactericid

Realizarea reacțiilor citotrope

Apararea antibacteriana și antivirală, la nivelul porții de intrare prin intermediul Ig A secretorii

Promovarea fagocitozei

Realizarea citotoxicității dependente de Ac

Rol diagnostic diverse reacții Ag-Ac

Rol therapeutic ex. folodind Ac monoclonali

Tipuri de imunoglobuline:

Ig G

– prezintă cmai mai multe particularități funcționale ale Ac

– determină imunitatea pasivaă la făt

– sunt principalele imunoglobuline de răspuns imun secundar

Ig M

– asigură raspunsul imun primar

– e importantă în liza bacteriilor

Ig A

– asigură rezistența imunitară la nivelul mucoaselor

– are o activitate importanta antivirala la nivelul porșii de intrare

Ig D – constituie un receptor pe suprafața linfocitelor B, în fazele timpurii ale diferențierii lor

Ig E – are rol de mediator în reacțiile alergice [4]

:

E. Granulocitele

Se găsesc în singe și au o valoare de 5-8 mii /1 mm3.După caracterele morfologice și funcționale distingem:

Granulocitele neutrofile sunt cele mai numeroase, 60 – 70 % din leucocite, au un diametru între 10-12 ,.

În citoplasmă se află numeroase granulații specifice "neutrofile" foarte fine (0,1-0,2 ). sunt lizozomi ce conțin enzime hidrolazice.

Emit pseudopode ce migrează (prin diapedeză), în țesuturi periferice, intervin în apărare prin fagocitoză (microfage).

Numărul lor, creșterea se numește neutrofilie apare în inflamații acute .și scaderea lor se numește neutropenie și apare în intoxicațiile cu plumb, arsen, raze X și după ingerare de medicamente (piramidon, aspirina).

Granulocitele eozinofile reprezintă 2- 4% din leucocitele sângelui periferic, sunt mai mari au 12-14 . Citoplasma conține granulații cu afinitate pentru coloranții acizi, granule egale ca formă, mărime și egal repartizate, granulațiile sunt lizozomi Eozinofilele sunt cellule mobile fagocitare

Cresterea numărului. eozinofilelor circulante se numește eozinofilie și apare în boli alergice, infecțiile parazitare.Scaderea apare in tifos și se numește eozinopenie.

Granulocitele bazofile sunt cele mai puține 0,5 – 1%, nucleul parțial segmentat (în treflă). Citoplasma cu granulații puternic bazofile, ce conțin: heparină, histamină serotonină.

Granulații inegale ca formă, mărime și inegal repartizate în citoplasmă. Au capacitatea de fagocitoză și mobilitate este redusă.

F. Macrofagele

Au origine în măduva hematogenă, linia monocitelor, prin diapedeză trec în țesutul conjunctiv, prin postmaturare se transformă în macrofagDurata de viață – luni sau chiar ani de zile.

Pe suprafața celulară numeroși receptori pentru IgG și IgM, receptori pentru fragmentul FC al imunoglobulinelor și fracțiunea C3 a complementului. antigenul Ia, al complexului de histocompatibilitate.

Funcțiile: mobilitatea, fagocitoza, secreția imunitatea.

Mobilitatea :pseudopode și vălurile ondulate. activată de unii factori chemotactici ca factorul C5, proteine denaturate, toxine bacteriene, inhibate de unii factori secretați de limfocitele activate în focarul de reacție.

Fagocitoza :procesele de apărare ale organismului, ingerând, bacterii, fungi sau virusuri, complexe immune celule moarte, îmbătrânite, este“gunoierul organismului”.

Acest proces de apărarea îmbracă două aspecte:

1. Fagocitoză nespecifică :

– fără intervenția receptorilor specifici (macrofagul alveolar)

2. Fagocitoza specifică :

– cu ajutorul receptorilor de suprafață specifici.

Imunitate :

– induce și modulează reacția imună

– activarea sub influența limfokinelor, factorul chemotactic

Macrofagul prezintă antigenele limfocitelor competente

Funcția secretorie :

– intervine în dinamica desfășurării procesului inflamator:

secreția enzimelor lizozomale

colagenaze, elastază, factor activator a plasminogenului,

sinteza fracțiunilor complementului C1-C5;

factorul activator limfocitar (PN)

factori chemotactici pentru polimorfo-nuclearele neutrofile

sinteza și secreția de factori pirogeni interferon (factor inhibitor al replicării), prostaglandine, limfokine

factori ce stimulează proliferarea fibroblastelor

Sunt răspândite în tot organismul

histiocitul – macrofagul țesutului conjunctiv;

celula Kupffer – macrofagul din ficat;

macrofagele splenice;

macrofagele ganglionului limfatic;

macrofagele pulmonare;

osteoclastul – macrofagul țesutului osos;

Microglia – macrofagul țesutului nervos. [2]

1.5. Tipuri de imunitate

A. Clasificare după celula efectoare

Imunitatea umorală (IU) – efectori linfocitul B și plasmocitul

Imunitatea mediată cellular (IMC) – efectori linfocitul T, cu subpopulațiile sale și macrofagul activat

B. Clasificare după modalitatea de cîștigare a imunității

Imunitatea activă

se realizeaza cu ajutorul linfocitelor cu memorie imunologică

sunt implicate ambele forme de imunitate IU și IMC

este de lunga durată

singurul dezavantaj este faptuk ca imunitata active are nevoie de un timp îndelungat pentru a se active

poate fi naturală – se obține la trecerea prin infecții sau la contactul cu un antigen

poate fi artificială – se obține în urma vaccinurilor

Imunitatea pasivă

se realizează numai pentru imunitate umorală

este utilă în terapia bolilor infecțioase

raspunsul imunitar este foarte promt

dezavantajul constă în faptul că răspunsul imunitar este de scurtă durată

poate fi naturală – prin trecerea Ig G transplacentar de la mama la făt, sau Ig A secretorii prin laptele matern

poate fi artificială – se referă la administrarea serurilor immune (seroterapie)

C. Clasificare după efectul immunologic al imunitățiii

Efectul biologic vaforabil – supraveghere imunologică și apărare antiinfecțioasă și antitumorală

Efect biologic nefavorabil – manifestări imunologice, apărute prin alterarea calitativă sau cantitativă a răspunsului imun. [4]

CAPITOLUL 2

Produse naturale cu efect imunostimulant

2.1. Scurt istoric al produselor naturale

Tradiția milenară

Plantele au fost folosite că medicamente de milenii. Multe dintre ele au efectele lor garantate de o largă experiență practică. Sub acest aspect sunt mai sigure decât unele medicamente farmaceutice, care uneori, după câțiva ani (sau decade, în cea mai bună ipoteza) sunt retrase din comerț din cauza efectelor colaterale periculoase. În Biblie găsim numeroase plante citate (peste o sută). Multe dintre citatese referă la virtuțile lor vindecătoare. În literatură civilizațiilor antice nu lipsesc menționări de plante utile în medicină.[6]

Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare și aproape imediat ce a învățat să scrie el a consemnat descrieri ale proprietăților curative ale acestora în “tratate despre plante”.

Primul tratat despre plante cunoscut a fost scris în urmă cu aproape 5000 de ani în timpul domniei împăratul chinez Chi’en Nung. Se numea Pen Tsao și conținea descrieri ale utilizărilor medicinale a peste 300 de plante. Prin 2000 I.Hr., egiptenii antici utilizau plante în medicină, în cosmetică și în îmbălsămare. Grecii și românii au perfecționat câteva dintre aceste tehnici și au dezvoltat altele noi proprii. S-a aflat despre studiile lor din scrierile lui Hipocrat din secolul al V-lea iHr și din cărțile “De Materia Medică” a lui Dioscoride și “Naturalis Historia” de 37 de volume a lui Pliniu cel Bătrân (ambele din secolul I dHr).

În Europa de vest existau două tradiții de fitoterapie. Una era superstițioasă: unele plante făceau parte din leacurile populare deoarece se credea că seamănă cu anumite părți ale corpului uman. De exemplu, iarbă plămânului are frunze în formă de plămâni și astfel era folosită pentru tratarea tusei: această este cunoscută că “doctrina semnăturilor”. Cealaltă tradiție naturistă se baza pe experimente științifice și la început au fost efectuate de călugări în grădinile mănăstirilor.

În secolul XIII, Londra a devenit un centru comercial important pentru plante și condimente; plante medicinale originale și cvasi-originale se găseau de vânzare peste tot. Plantele cu propietăți medicinale, luate individual, erau numite “simple”; combinațiile de două sau mai multe plante erau numite “medicamente”.

În secolele XVI și XVII, popularitatea fitoterapiei a dus la înființarea primelor grădini botanice dedicate în principal speciilor de plante medicinale, unde se efectuau cercetările și învățau studenții. Prima a fost înființată în Pisa în 1543 și a fost urmată de una din Padova în 1545. După aceea răspândirea lor a fost constanța – la Leiden în 1587, Copenhaga în 1600, Londra 1606, Paris 1635, Berlin în 1679, Tokyo 1684 și Calcutta în 1787.

Multe progrese mari au fost făcute în cea de-a două jumătate a secolului al XVIII lea, prin activitatea a doi mari oameni de știință suedezi, botanistul Carl Linnaeus (1707- 1778) și chimistul Carl Wilhelm Scheele (1742-1786). În 1753 Linnaeus a introdus un nou sistem de nomenclatura pentru plante: această a ajutat la identificarea cu exactitate a plantelor și a deschis calea spre compilația dintre Farmacopee, cărți oficiale care enumeră medicamentele și descriu modul lor de preparare. Scheele a izolat din plante mulți acizi organici, care de atunci sunt utilizați în medicină convențională.

2.2. Noțuni de fitoterapie

Fitoterapia sau știință utilizării plantelor în folosul sănătății, are o vechime de mii de ani (cuvântul fitoterapie derivă de la grecescul phyton = plantă, therapie = știință tratării și vindecării bolilor). Cu 2000 de ani i.Hr. egiptenii, grecii, românii utilizau plantele pentru diverse tratamente, îmbălsămare, cosmetică, mărturie stau scrierile vechi ale lui Hipocrates, Dioscorides, Plinius cel Bătrân.

Fitoterapia s-a născut o dată cu omul, care prin instinct, prin observație, experiență și inteligență a învățat să-și aleagă din mediul înconjurător cele mai utile plante sau produse obținute din regnul vegetal în scop profilactic sau curativ: ciuperci, alge, licheni și practic toate părțile din plantele superioare.

Trebuie înlăturată prejudecată că plantele ar fi lipsite de nocivitate. Sunt numeroase exemple în care materiile prime vegetale sau substanțele obținute din acestea conțin otrăvuri puternice. În special alcaloizii dar și unele glicozide intră în acesta categorie (aconitină, stricnină, morfină, atropină, alcoloizii lisergici, glicozidele digitalice s.a.).

O dată cu izolarea morfinei în 1805, s-a crezut că problema conversabilitatii și standardizării plantelor sau extractelor din plante a fost rezolvată. S-a considerat că doar un mic număr de substanțe pure din plante sunt active, ceilalți compuși nefiind decât un balast. S-a neglijat însă un fapt și anume substanțele chimice din plante constituie un complex activ pe baza unor acțiuni sinergetice, care prezintă avantaje terapeutice certe față de unele asocieri de substanțe chimice pure.

Desigur că nimeni nu contesta în prezent că în caz de prim ajutor, de afecțiuni acute grave se apelează la substanțe chimice pure, indiferent dacă sunt naturale sau obținute în laborator.

Demonstrarea acțiunii farmacodinamice și farmacocinetice a produselor fitoterapeutice propriu-zise, s-a efectuat abia în ultimii 25 de ani când au început să fie elaborate teste de mare sensibilitate, în special teste biochimice „în vitro” sau teste biologice speciale, diferite de cele clasice experimentale pe animale de laborator.

Fitoterapia și aromaterapia modernă studiază efectele plantelor la nivel infracelular, la nivelul țesuturilor și organelor în special asupra organismului bolnav.

S-a arătat că toate substanțele fabricate în laborator și străine organismului trebuie acceptate cu multă prudență de medici și de bolnavi și nu trebuie considerate că inofensive, fără cercetări complexe foarte aprofundate. Apoi urmează un examen foarte important – proba timpului. În această privința, fitoterapia are un mare avantaj, ea a trecut această decisivă proba a timpului în decursul mileniilor de când este aplicată de peste 80 % din populația globului.

De-a lungul istoriei fitoterapia a cunoscut perioade de glorie, succese dar și declin, în prezent ocupând locul bine meritat în cadrul terapiilor neconvenționale și a modului de păstrare a sănătății. Acum se acepta tot mai des că plantele medicinale pot fi utilizate cu succes în tratarea unor afecțiuni.

2.3. Plante medicinale

Datorită așezării sale geografice, a unui relief variat și a climei favorabile dezvoltării unei bogate vegetații, România constituie locul de întâlnire a florei euroasitice și mediteraneene. Aici cresc peste 3600 de specii de plante superioare, dintre care peste 700 au devenit medicinale, datorită experienței îndelungate a poporului român în folosirea lor, la tămăduirea bolilor.

În cadrul patrimoniului vegetal din România se găsesc numeroase plante spontane și cultivate ce au diferite utilizări și care pot fi grupate în următoarele categorii:

Plante alimentare (folosite în alimentație direct – fructe, frunze, rădăcini, tuberculi, atât în stare proaspătă cât și sub formă preparată, conservată etc.)– 106 specii;

Plante oleaginoase (utilizate pentru extragerea uleiurilor vegetale sau a substanțelor grase din semințe sau fructe)– 24 specii;

Plante aromatice și condimentare (folosite pentru aromatizarea sau condimentarea alimentelor, mâncărurilor, băuturilor etc., datorită uleiurilor volatile conținute sau a altor substanțe ce le conferă o aromă sau gust specific) – 48 specii;

Plante tinctoriale (utilizate pentru vopsitul fibrelor textile sau a celor de origine animală, pentru colorarea unor alimente sau băuturi datorită pigmentilor continuti cu putere de colorare) – 48 specii;

Plante tanante (folosite pentru tăbăcitul pieilor datorită substanțelor tanante conținute)– 32 specii;

Plante medicinale (folosite în industria farmaceutică pentru extragerea de substanțe necesare preparării medicamentelor sau utilizate în medicină populară datorită conținutului lor în vitamine, uleiuri volatile, glucide, heterozide fenolice, cumarine, flavonozide, antociani, derivati ai acizilor polifenolcarboxilici, heterozide sterolice, heterozide triterpenice, lipide, rezine, principii amare, alcaloizi și alte principii active cu proprietăți de natură vegetală.

Materia prima pentru obținerea medicamentelor o constituie plantele medicinale de la o plantă medicinală se poate folosi:

partea aeriană, în întregime (herba);

organele subterane: rădăcina (radix), rizom (rhizoma), tubercul (tubera), bulb (bulbus);

frunză (folium);

mugurii (turiones, gemmae);

floarea (flores);

fructul (fructus);

sămânța (semen);

scoarță de pe trunchi sau de pe rădăcina (cortex).

Produsul vegetal reprezintă organul sau o anumită parte a plantei uscată și prelucrată care poate fi folosit pentru prepararea unor produse farmaceutice sau în industria de medicamente.

Acțiunea terapeutică se poate datora:

unei singure substanțe, de regulă organică (principiu activ);

unui grup de substanțe cu aceeași structura de baza, deosebindu-se prin natură

radicalilor;

unui complex fitochimic (fitocomplex) format dintr-un principiu dominant și principia secundare (efect sinergetic).

Este importantă cunoașterea substanțelor biologic active conținute în plante pentru a se aprecia valoarea terapeutică și modul de extracție sau izolare a acestor principia astfel încât acțiunea să fie cât mai eficientă.

2.4. Principii active și acțiune farmacodibamica

Vitamine

Vitaminele sunt substanțe organice complexe, indispensabile desfășurării normale a proceselor vitale. Organismul uman are realmente nevoie de un aport zilnic din toate cele 13 vitamine absolut necesare; acestea sunt: A, B1, B2, B6, B12, C, D – D1 – D3, E, H, K – K1 – K2, PP, acid pantotenic, acid folic.

Vitaminele constituie principiile cele mai importante care sunt sintetizate în Frunze (în special). Plantele medicinale nu oferă cantități prea mari din vitamine, dar înaltul lor grad de asimilabilitate, faptul că se absorb împreună cu celelalte principii active (care vin să completeze efectul terapeutic urmărit) le conferă acestora o importantă deosebită.

De exemplu:

măceșul (în fructe) este bogat în vitamine C, A, B1, B2, P, K, acid nicotinic, dar și alte substanțe cu valoare terapeutică cum ar fi: tanin, acid malic, acid citric, pectine, zaharuri.

urzică este bogată în vitamine C, K, A, B2; mai conține substanțe azotoase, clorofilă, mucilagii.

Glicozide (heterozide)

Glicozidele sau heterozidele sunt compuși alcătuiți dintr-o componentă glucidica și o componentă neglucidica, denumită aglicon, a cărei structura chimică poate fi foarte diferită. Agliconul conferă glicozidelor proprietăți fizice, chimice și farmacologice specifice, condiționând în cea mai mare măsură utilizarea lor că substanțe terapeutice.

Din grupul glicozidelor fac parte:

a. Cardiotonice

Acest tip de glicozide este răspândit în frunzele plantelor din familiile Apocnaceae, Liliaceae și Scrophulariaceae. Au acțiune favorabilă asupra cordului bolnav, diminuand pulsul, regularizând ritmul și bătăile inimii; acționează uneori și că diuretic.

b. Antracenozide

Compușii din această categorie se găsesc în rădăcinile mai multor plante, dar, în special, în scoarță și frunzele de Rhamnus frangula (crușin). Din această categorie fac parte frangulina și senozida. Acțiunea lor este purgativă sau laxativă ori laxativ –

purgativă.

c. Saponozide

Saponozidele sunt răspândite îndeosebi la reprezentanții familiilor Dioscoreaceae, Amarylidaceae, Liliaceae, Scrophulariaceae. Din acest grup fac parte saponinele: tigonina, gitonina, digitonina, holoturină, etc. Saponinele au acțiune expectorantă, hemolizanta și în unele cazuri depurativă.

Acțiune farmacodinamică: în terapeutică sunt folosite aproape în exculsivitate produsele vegetale cu saponozide triterpenice, cele sterolice prezentând riscul inducerii unor hemolize, datorită absorbției enterale.

Saponozidele triterpenice prezintă următoarele acțiuni:

expectorantă (Primulae rhizoma cum radicibus, Liquiritiae radix, Senegae radix, Hederae folium);

diuretică (Equiseti herba, Betulae folium, Ononidis radix, Herniariae herba, Violae tricoloris herba);

citotrofica, cicatrizantă prin creșterea sintezei de colagen (Centallae herba, Hederae folium, Calendulae flores, scoarță arborelui Mimosa tenuiflora (Wild) Poiret, Crataegi flores cum folium et fructus, Ginseng radix);

antiulceroasă (Liquiritiae radix);

asoprotectoare (Hippocastani semen);

adaptogena (Ginseng radix, Eleuterococci radix, Crataegi flores cum flores et fructus);

antimicrobiană, antimicotică, antivirală (Calendulae flores);

antiinflamatoare și antiedematoasă (Liquiritiae radix, Hipocastani semen și Bupleurul sp. folosit deseori în medicină tradițională chinezească);

analgezică, antihelmintică, moluscicida, spermicidă;

citostatică, imunomodulatoare;

scăderea absorbției intestinale a colesterolului.

Administrate pe cale orală la homeoterme, saponozidele au o resorbție redusă, soluțiile lor coloidale nefiind dializabile, însă prin fenomenele iritative pe care le produc favorizează absorbția în organism a unor principii active. După administrare orală, saponozidele devin iritante pentru mucoasele tubului digestiv (bucală, faringiană, esofagiană, stomacală) și că urmare crește secreția salivară

În doze mari sunt emetice și pot determina fenomene toxice. Administrate intravenos saponinele provoacă moartea prin hemoliză, după convulsii și dispnee, prin oprirea inimii în sistolă și stop respirator.

Acțiunea iritantă asupra epiteliilor se datorează proprietăților tensioactive. Tot acestea determina o creștere a permeabilității capilare și explică parțial fenomenul de hemoliză.

Proprietățile hemolitice sunt în general atribuite interacției saponozidelor cu sterolii din membrană eritrocitelor. În ceea ce privește diureza, s-ar putea că prin iritatia mucoasei intestinale să determine absorbția altor principii active cu acțiune diuretică (flavone, alantoină, săruri minerale).

Având în vedere ponderea pe care o ocupă bolile produse de tulburările de metabolism al colagenului, saponozidele par a avea cea mai mare valoare terapeutică prin creșterea sintezei de colagen solubil, unde intervin controlând formarea complecsilor aminoacid-ARN matriceal.

Au fost descoperite următoarele acțiuni:

imunostimulatoare, efect protector asupra sistemului reticuloendotelial și a fagocitozei, la pacienții iradiați cu raze X sau tratați cu citostatice;

protecție față de aberațiile cromozomiale induse experimental de ciclofosfamida și uretan, preconizandu-se posibilitatea folosirii lor în terapia cu citostatice și raze X;

efect inhibitor asupra tumorilor cutanate;

acțiunea antiulceroasă și analgezică ;

inhibarea complementului seric;

acțiune tonică, anabolizantă, hipoglicemiantă, hepatoprotectoare, antimicrobiană, antifungica.

d. Flavonozide

Compușii din această categorie se găsesc în florile și rădăcinile unor plante din familiile Scrophulariaceae, Compositae, Leguminosae, Rosaceae, fiind cunoscuți circa 50 derivati flavonici care se găsesc liberi (agliconi) sau sub formă de glicozide.

Principala acțiune a flavonozidelor este aceea de vitamine P sau factori P ( factori de permeabilitate). Acționează prin legarea de proteinele intracelulare, scăzând permeabilitatea capilarelor sanguine și crescându-le rezistență (sunt potențial venoactive). Noțiunea de factor P este legată de observații asupra tratamentului unor forme de scorbut, cu acid ascorbic că atare (vitamina C) sau cu suc de lămâie.

e. Antociani

Antocianii sunt pigmenți răspândiți în flori, fructe, frunze, rădăcini care își schimbă culoarea în funcție de pH – ul celular. Cei mai cunoscuți antociani sunt: peonina, malvina, cianină, rutinul, etc. Sunt considerate factoro P alături de flavonozide și proantocianidoli (diminua permeabilitatea și cresc rezistență capilarelor).

Cresc acuritatea vizuală, acționează că antioxidanți și captatori de radicali liberi, inhibă agregarea plachetara și favorizează retractia cheagului. Multe au acțiune anti inflamatoare și acțiune diuretică care este însoțită de o creștere a eliminării acidului uric.

f. Cumarine și furanocumarine

Compușii din clasa cumarinelor sunt răspândiți în plantele superioare mai ales în familiile Apiaceae, Fabaceae, Lamiaceae, Asteraceae, Solanaceae, Rubiaceae. Furanocumarinele se găsesc în familiile Apiaceae și Rutaceae. Unele cumarine diminua permeabilitatea capilară și cresc debitul limfatic și venos (melilotozida); au acțiune venotona și vasoprotectoare (esculozida); antibiotic (umbeliferona); diuretică cu favorizarea eliminării acidul uric (fraxozida); antimitotică de tip mitoclazic; analgezică (dafnoretina); antiinflamatoare (calofilolida, inofilolida, dafnoretina); antispastică (visnagina, samidina); anticoagulantă, trombolitică (dicumarol); oestrogena (cumestrol); fotosensibilizatoare (psoralen, bergapten, xantotoxina), ecranante împotriva radiațiilor solare (cumarină și derivații), antihermintica , inhibatoare a formării celulelor gigante în urmă infectării cu virusul HIV a culturilor de cellule (licoarilcumarina din Glycyrrhiza uralensis).

Unele produse vegetale conținând furanocumarine (Angelica sp., Pastinaca sativa L., Heracleum sphondylium L., Ruta graveolens L.) determina fenomene de fototoxicitate (dermite acute însoțite de bule și vezicule, uneori chiar de o hiperpigmentare care poate persistă mult timp).Acestea apar după contactul cu plantele respective și expunerea la soare, fiind favorizate de umiditate.

g. Derivati ai acizilor polifenolicarboxilici.

Produsele cu cel mai mare conținut în acești derivati sunt: Cynarae folium (acid clorogenic; cinarina și derivati); Cichorii radix et herba (acid cicoric), Echinaceae radix (echinacozida, acid feruin-tartric), Verbasci folium et flores (verbascozida), Plantaginis majoris folium (plantamajozida).

Acizii fenolici au proprietăți terapeutice interesante:

acidul clorogenic, cinarina, izomerii lor și acidul cicoric sunt substanțe colereticesi colecistochinetice;

acidul rosmarinic, prin proprietățile antioxidante , anihilează acțiunea radicalilor oxid și peroxid care intervin în procesele infecțioase și de îmbătrînire și activeazacirculatia cerebrală;

angorozida A este un citostatic;

echinacozida este imunostimulatoare, iar acidul litospermic este un antigonadotrop, tireotrop și hipoglicemiant.

h. Taninuri

Taninurile sunt compuși vegetali cu o structura chimică complexă (care cuprinde multe grupări hidroxil fenolice, dar și grupări carboxilice), capabile să precipite proteinele din pielea crudă, proteine cu care formează precipitate insolubile, imputrescibile, impermeabile (pielea tăbăcită).

Taninurile sunt substanțe prezente la numeroase specii de plante superioare și localizate în sucul vacuolar al celulelor corticale, frunzelor și fructelor. Proporția în care se găsesc ele variază în limite foarte mari, de exemplu: în scoarță de Quercus sp. 10 –20%, la Salix sp. 9 – 13%, la Tilia sp. 15 – 20%, etc. Taninurile sunt astringente și au rol hemostatic.

Acțiune: administrate intern au acțiune antidiareică, antimicotică, antivirală

și antiseptică, că urmare a precipitării proteinelor bacteriene și fungice;

pe cale externă (aplicări locale) impermeabilizează straturile superficiale ale pielii și mucoaselor, protejând astfel straturile subiacente și grăbind cicatrizarea, la acest proces contribuind și efectul antiseptic: au efect vasoconstrictor manifestat asupra vaselor mici, superficiale;

limitând pierderile de lichide și oprind agresiunile exterioare, favorizează regenerarea țesuturilor în caz de leziuni superficiale sau de arsuri;

de asemenea, taninurile sunt inhibitori ai peroxidarii lipidelor și ai formării ionului superoxid, și captator de radicali liberi.

i. Tioglicozide

Tioglicozidele, un alt grup de glicozide, prezintă caracteristici de activare locală a circulației sângelui.

Holozide

Dintre cele mai importante holozide pot fi enumerate:

a. Gume

Gumele sunt poliglucide complexe, care prin hidroliză dau galactoză, manoză, glucoză, ramnoza, xiloză și alte monoze. Ele au proprietatea de a reține apă, formând cleiuri, soluții mucilaginoase și geluri. Se întâlnesc la semințele plantelor din familiile Leguminosae, Liliaceae și în tuberculii plantelor din familia Araceae, sub formă de substanțe de rezervă. Gumele au proprietăți emoliente.

b. Mucilagii

Mucilagiile se găsesc în scoartele unor copaci, în cotiledoanele multor semințe unde au rol de a reține apă, preîntâmpinând procesul de deshidratare.

Mucilagiile au diverse roluri.

demulcenta datorită protecției mucoaselor prin stratul coloidal pe care îl formează cu apă (Althaeae radix et folium, Vebasci flores, Tiliae flores, Farfurae folium);

laxativă- gonflandu-se măresc bolul fecal și îl fluidifică, devin medii de cultură favorabile dezvoltării florei intestinale normale și activează peristaltismul intestinal (Lini semen, Agar, Carrageen);

antiinflamatoare (undecaholozida din Althaea radix);

inhibitorii ai complementului seric (carrageenina din Carrageen și fucoidina din Laminariae stipites);

imunostimulatoare (heteroxilan M din Eleuterococci radix, heteropolimerii din Angelica acutiloba, Carthamus tinctorius)

c. Pectine

Pectinele sunt polizaharide de natură necelulozica, care se găsesc în structura peretelui celular al plantelor, mai ales în fructe (aproximativ 30%), în bulbi și fibre vegetale. Pectinele sunt substanțe hidrofile, care prin îmbibare cu apă se transformă în mucilagii. În fructele coapte pectinele se combină cu apă, glucide și acizi în diferite concentrații și dau naștere la geluri.

Pectinele intră în compoziția membranei celulare, dar se pot acumula și în vacuole. Aceste substanțe au acțiune coagulantă.

Pectinele reprezintă un grup de polizaharide de origine vegetală care intră în structura pereților celulari. Acești compuși se comportă în organismul uman că glucide neenergetice, fiind considerate, alături de celuloză, fibre alimentare.

Acțiune: bacteriostatică, hipocolesterolemianta, hemostatică. Nefiind digerate, pectinele ajung în colon unde sunt scindate sub acțiunea florei bacteriene până la acizi pectici, puțin polimerizați.

Aceștia formează un film (hidrocoliod) protector pentru mucoase și creează un pH nefavorabil dezvoltării florei microbiene patogene implicată în dereglarea tranzitului intestinal.

Pectinele întârzie absorbția alimentelor, scad glicemia și nevoia de insulină,

din care cauza se recomandă că adjuvante în tratamentul diabetului. Determinând o hipersecretie de acizi biliari, mobilizează colesterolul în sinteză acestora și scad astfel colesterolemia (previn maladiile cardiovasculare).

Aplicate pe țesuturi și tegumente dezintegrate (plăgi, escare) pectinele acționează că bacteriostatice (inhibă hialuronidaza) și împiedică astfel difuziunea bacteriilor în țesuturi).

Acționează asupra trombocitelor, mărind viteză de coagulare a sângelui.

d. Celuloză

Celuloză este un polizaharid ce constituie principalul component al membranei celulei vegetale. Conținutul de celuloză variază considerabil la diferite tipuri de celule: astfel în țesutul lemnos este în proporție de 40 – 50%, pentru că în celulele endospermului să ajungă la 1%, iar în stratul suberos al pereților secundari să lipsească. În plante celuloză este asociată cu alte substanțe: lignină, pectină, hemiceluloză, diferite rășini, lipide, glicozide, taninuri, etc. Celuloză este importantă pentru activitatea tubului digestiv.

e. Amidon

Amidonul reprezintă rezervă de polizaharide cea mai însemnată din plantele verzi și constituie principala sursă de glucide (oze) pentru alimentația omului și hrană animalelor.

Amidonul, rezultat în urmă procesului de fotosinteză, se depozitează în semințe, bulbi și tuberculi, sub formă de granule de mărimi, structura și aspect caracteristice pentru diferite specii vegetale. Granulele de amidon conțin pe lângă polioze constituente ale amidonului și apă, fosfați, lipide, acizi grași, etc. Amidonul are rol energetic.

Uleiuri volatile

Uleiurile volatile sunt produși ai metabolismului secundar vegetal secretati de celule specializate în acest scop, repartizați în diferite organe și depozitați în vacuole, pungi sau canale secretorii, ori în peri glandulari, sub formă de lichide uleioase, volatile, cu miros plăcut, aromat.

Ele sunt amestecuri de diverși constituenți chimici dotați cu interesante proprietăți terapeutice.

Se întâlnesc, de exemplu, în celulele petalelor de Rosa canină (măceș), în perii secretori de la plantele familiei Labiatae. Pereții celulelor în care se găsesc uleiuri volatile sunt, de obicei, suberizati, fiind astfel impermeabili. Aceste substanțe sunt importante pentru efectul lor antimicrobian și antiseptic.

Acțiunea este dată de anumiți constituenți chimici sau de asamblul lor, dar și de proporția lor în amestec

proprietăți antiinfectioase (antiseptice, antivirale, antimicotice, antiparazitare), insecticide, insectifuge și cicatrizante;

influență asupra unor funcții fiziologice (stomahice, hepatoprotectoare, colecisto-chinetice), hormonale (estogene, antitirodiene, antisuprarenale, antigonadotrope), diviziunii celulare și imunității;

un anumit tropism (neorotrop, musculotrop, vasculotrop, hemotrop).

e.Rășini

Rășinile provin din oxidarea și polimerizarea uleiurilor volatile. Sunt substanțe vâscoase, cu o compoziție complexă, fiind un amestec de terpene și acizi. Se găsesc în citoplasmă sub formă unor picături fine, strălucitoare, care difuzează în spații intercelulare sau se depozitează în cavități și canale rezinifere. [7]

2.5. Produse naturale cu efect imunostimulant – Reprezentanți

1. Aloe Vera (Aloe Barbadensis)

Descriere

Crește în zonele cu climă blândă, poate fi recunoscută după frunzele cărnoase, în fomă de lance, care cresc direct din pământ, cu marginile în formă de dinte de fierăstrău.

În scopuri teraputice se folosesc atât seva cât și gelul frunzelor de aloe vera, însă trebuie îndeplinită o condiție esențială, și anume: frunzele se culeg abia când planta împlinește 2-3 ani.

Compoziție

Aloe conține un complex de substanțe benefice, printre care aloina și gelul de aloe. Aloina este un lichid galben-lăptos, situat imediat sub coaja frunzei și care este folosit de mii de ani ca laxativ, sub formă de prafuri sau ca atare.

Gelul de aloe are proprietăți antiinflamatorii, detoxifiante și de stimulare a colagenului, fiind ideal în tratamentele cosmetice de întreținere a pielii.

Acțiune

Întărește sistemul imunitar și are efecte antibiotice, antiinflamatorii și antiseptice, care ajută la tratarea anumitor probleme ale pielii precum eczemele și psoriazisul.

Consumată regulat normalizează tranzitul intestinal, promovând sănătatea sistemului digestiv, crește absorbția de proteine, ameliorează arsurile la stomac și are efect calmant asupra gingiilor și țesuturilor bucale moi.

Este o sursă bogată de minerale precum calciu, sodiu, fier, potasiu, crom, magneziu, mangan, cupru si zinc, dar este și printre puținele surse vegetale de vitamina B12, A, B, C, E și acid folic, care nu pot fi asimilate corespunzător doar prin alimentație.

Indicații terapeutice

Eczeme, ten uscat, dermatite, ulcerații, psoriazis, arsuri solare, acnee, fisuri anale, hemoroizi, reumatism, poliartrita reumatoidă, constipație, diabet, hipo și hiperglicemie, hiperaciditate, gastrită, hepatita A, B,C, rinite alergice, cistită, candida, herpes, oboseală, epuizare, insomnii. cataractă, urcior, glaucom.

Administrare:

Uz intern:

Gelurile de aloe sunt obținute prin presarea frunzelor proaspete, sucul translucid și sălciu extras din partea cărnoasă fiind conservat apoi prin pasteurizare sau prin adăugarea de conservanți. De regulă, se iau câte 50 ml de gel, pe stomacul gol, de două ori pe zi, pentru a îmbunătăți digestia, pentru a preveni și combate candidoza și alte infecții cu fungi, pentru tratarea hiperacidității și a colitei, a sindromului colonului iritabil.

Sucul de aloe se consumă timp de 7 zile, câte 1 linguriță de 3 ori/zi, înainte de masă, apoi, 2 săptămâni câte 1 lingură de 3 ori/zi, pentru a activa și stimula fluxul sanguin și limfatic, funcțiile rinichilor, ale ficatului și ale vezicii biliare, reglează sistemul imunitar și tractul digestiv, ameliorează durerile reumatismale, îmbunătățește statusul psihic și condiția fizică.

Uz extern:

Gelul de aloe vera este indicat pentru îngrijirea pielii și în cazul durerilor articulare și de tip reumatic și poate fi folosit ca “prim ajutor” în arsuri și diverse leziuni, datorită efectelului dezinfectant, hemostatic și accelerator al procesului de cicatrizare. Se mai poate folosi și sub forma de praf, compresă, tinctură, cremă, cataplasmă etc.

În cosmetică

Datorită proprietăților sale antiinflamatoare, antifungice, vindecătoare și de răcorire a zonei pe care este aplicată, aloe vera este foarte utilă în tratarea pielii și a problemelor acesteia.

Contraindicații

copiilor mici

femeilor însărcinate sau care alăptează (poate provoca malformații copilului sau avort spontan)

în afectiuni ale rinichilor sau ficatului

administrată intern o perioadă lungă de timp aloe vera poate provoca crize de colită. [8]

2. Măceș (Rosa canina)

Descriere

Rãspândit prin câmpii, pe dealuri și la munte, mãceșul este unul dintre cei mai cunoscuți arbuști medicinali de pe la noi. Crește înalt, de 1-3 m, acoperit cu ghimpi, cu tulpini alungite, grupate în tufã. Trandafirul sãlbatic are flori roz sau albe, mari, care cresc fie solitare, fie grupate câte douã sau trei.

Măceșele se culeg din iunie până în septembrie, apoi se usucă și se zdrobesc sau se macină pulbere. Măceșele zdrobite sau măcinate se folosesc la prepararea infuziilor, decocturilor, tincturilor sau a extractelor uscate.

Compoziție

Principalul element valoros al mãceșelor este acidul ascorbic,adicã vitamina C. Mãceșele mai conțin – dupã cum trãdeazã și culoarea lor roșie – cantitãți importante de carotenoizi, precursori ai vitaminei A. Lista vitaminelor conținute în mãceșe continuã cu vitaminele B1, B2, PP și K. Paleta de ingrediente bioactive din mãceșe este completatã de substanțe glucidice, pectine, taninuri, acizi organici, terpenoide, glicozide ale beta-sitosterolului și altele.

Acțiune

Datoritã conținutului mare de vitamine, mãceșul este un excelent vitaminizant natural. Vitamina C condiționeazã buna funcționare a tuturor celulelor, ea jucând un rol esențial în procesele metabolice fundamentale, și anume în reacțiile de oxido-reducere și în respirația celularã.

De asemenea, mãceșele cresc rezistența capilarelor sanguine, care devin astfel mai puțin fragile. În plus, unii autori îi menționeazã proprietãțile astringente, antidiareice, diuretice, precum și faptul cã stimuleazã pofta de mâncare și digestia.

Indicații terapeutice

Preparatele farmaceutice sau alimentare din mãceșe sunt indicate în prevenirea și tratarea rãcelilor, a gripei, la bolnavii cu hipovi-taminozã, precum și la cei aflați în convalescențã, ca tonic și stimulent general. Unii autori le recomandã și în afecțiunile vasculare pentru menținerea elasticitãții capilarelor sanguine.

Administrare:

În tratamentul răcelilor, gripei, al oboselii generalizate:

Infuzie: Puneți 2-2,5 g de fructe la o cană de apă clocotită. Lăsați să infuzeze timp de 10 minute, apoi strecurați. Beți 3-4 câni pe zi.

Tinctură: Puneți 30 de picături într-un pahar cu apă. Luați de 3 ori pe zi, înainte de mese.

În tratamentul diareei:

Decoct: Puneți 30-50 g de fructe măcinate la 1 I de apă clocotită. Lăsați să infuzeze 15 minute și strecurați. Beți decoctul regulat, mai ales la micul dejun.

Precauții și contraindicații Preparatele pe bază de măceșe nu sunt recomandate în sarcină și alăptare. [9]

3. Ghimbirul (Zingiber oficinale)

Descriere

A fost cultivat în China antică și în India, iar numele vine din sanscrită însemnând corn de cerb, din cauza formei rizomului. Denumirea grecească a ghimberului: ginger, Denumirea de ghimbir a fost folosită mai ales în Banat și Transilvania provenind din maghiarul gyömber, iar apoi s-a impus în întreagă țară.Ghimbirul a cucerit mai întâi bucătăria europeană, că și condiment picant, apropiat de piper, apoi a pătruns în cosmetică și mai nou este utilizat în scopuri terapeutice.

Ghimbirul este un condiment obținut din rădăcina cu tuberculi a plantei Zingiber offcinale, care crește în pădurile tropicale ale Asiei de sud. Mirodenia are o notă ușor mușcătoare și fierbinte, aromă ghimbirului este bogată, dulce, caldă și lemnoasă.Numele de ghimbir provine sanscrită, care înseamnă în „formă de corn”, datorită asemănării cu un corn de cerb.

Ghimbirul (ghimber) este o plantă erbacee subtropicală (Zingiber Officinale Roa), din familia Zingibe-raceelor, al cărei rizom este aromatic și bogat în uleiuri eterice. După metodă de prelucrare, se deosebesc două calități de ghimbir: ghimbirul alb și ghimbirul negru. Ghimbirul alb se prezintă sub formă de bucăți de rizom spălate, curățate și uscate la soare.

Ghimbirul negru se obține prin fierberea rizomului în apă și uscarea lui ulterioară. După fierbere, amidonul din rizomul de ghimbir se transformă în clei și prin uscare, această se închide la culoare și devine cornos.

Compoziție

Datorită moleculelor aromatice pe care le conține ghimbirul și-a câștigat de secole reputația de plantă afrodisiacă pentru virtuțile sale tonifiante, siropul de ghimbir fiind un puternic dinamizant al funcției sexuale.Virtuți terapeutice Abia la începutul anilor 1980 cercetătorii occidentali s-au preocupat cu seriozitate de virtuțile terapeutice ale rizomului (rădăcina) de ghimbir.Rizomii aromatici ai ghimbirului sunt folosiți atât în alimentație cât și în medicină.

Ghimbirul – este o plantă aromată care conține numeroase vitamine și uleiuri volatile concentrate într-o bună măsură în rădăcina acestuia. Prin efectul sinergic al substanțelor biologic-active din compoziție, ghimbirul crește termogeneză, accelerând prin această procesele de descompunere și ardere a grăsimilor precum și catabolismul.

Ghimbirul este o sursă excelență de vitamina E, fibre alimentare, vitamina B6, fier, magneziu și potasiu. [10]

Rădăcina de ghimbir este bogată în potasiu, zinc, calciu, cupru și magneziu, vitaminele B6, C și D, precum și uleiuri esențiale cu multiple proprietăți benefice, cum este gingerol, cineol, elemen, borneol, bisabolen, curcumen, phelladrene – au efect afrodisiac, acționează ca tonic general și înlătură oboseala și toxinele accumulate în organism. [11]

Indicații

rezolvarea unor probleme de digestie;

rău de avion sau rău de mare ,orice fel de rău;

combaterea stărilor de oboseală;

stimulează sistemul imunitar

circulație sangvină periferică proastă (mâini și picioare reci)

recomandat în:– combaterea artritei– scăderea colesterolului– bolile cardio-vasculare– stări gripale– întărirea sistemului imunitar

datorită funcțiilor afrodisiace mai este numit pâinea dulce a iubirii..

ajută și la răceli, datorită aromei sale fierbinți

are efect stimulator la nivel muscular, crescând performanțele în general și rezistență la solicitări mari.

este eficient contra stărilor de vomă[10]

Contraindicații

Consumul de ceai de ghimbir este contraindicat bolnavilor cu afecțiuni renale deoarece poate agrava problemele existente.

De evitat cu orice preț consumul în exces de ceai de ghimbir deoarece, poate da naștere unor simptome ca sindromul de gură uscată, diaree, greață sau arsuri în capul pieptului, precum și hiperaciditate gastrică.

Mare atenție în cazul diabeticilor deoarece ghimbirul consumat în exces poare reduce drastic nivelul de zahâr din sânge cauzând hipoglicemie.

Iar dacă urmați un tratament medicamentos cu analgezice – precum aspirina sau ibuprofenul – sau antihipertensive, evitați ceaiul de ghimbir deoarece scade tensiunea arterială și poate cauza palpitații, dar și sângerări neobișnuite atenșie dacă urmați să fiți supus unei intervenții chirurgicale.[11]

Administrare

Capsulele cu ghimbir, sau pudra de ghimbir pot fi, de asemenea, folosite. Luați cel puțin 2 g de pudră de trei ori pe zi, cu sau fără alimente. Dar asigurați-vă ca pulberea să fie proaspătă, pentru că ea își pierde din proprietăți în timp.

Extractul de ghimibir se găsește sub două forme: extractul apos și extractul alcoolic. În cazul ghimbirului, extractul alcoolic este mult superior extractului apos, fiind mult mai eficient în tratamentul multor afecțiuni. [12]

4. Cătină (Hippophae rhamnoides)

Descriere

Cătina este un arbust care poate crește pãnã la 5-6 metri înãlțime. Ramurile prezintã numeroși țepi lungi,foarte ascuțiți, iar frunzele sunt înguste, de culoare verde-argintiu. Florile, brun-gãlbui, sunt mici și apar în lunile martie – aprilie. Principala parte folositã în fitoterapie sunt fructele.

Principala parte folositã în fitoterapie sunt fructele de cătină, bogate în vitamina C și cu un conținut bogat în ulei, extrem de benefic în afecțiunile pielii. De asemenea, sucul de fructe presate poate fi consumat ca atare sau transformat în sirop, cu multiple beneficii petnru sănătate.

Compoziție

Fructul este bogat in vitamina C (de doua ori mai mult decat macesul si de 10 ori mai mult decat cictricele), precum si alte vitamine E, K,F,P, complexul B (B2,B6,B9,colina, inozitol), carotenoide (beta caroten, xanthophila), minerale si oligoelemente, acizi grasi polinesaturati, uleiuri complexe (din care se obtine uleiul de catina, oleum hippophaes), serotonina, uleiuri volatile, flavonoide, pectine, taninuri, aminoacizi, enzime, fitosteroli.

Acțiune

Cătina are efect antioxidant, emolient, citoprotector, imunostimultor, vitaminizant, depurativ, antiinflamator, cicatrizant.

Indicații terapeutice

Preparatele pe bază de cătină sunt recomandate în caz de: afecțiuni hepatie, oculare, răceli, viroze respiratorii, pojar, afecțiuni gastroduodenale, urticarii, eczeme, surmenaj, ulcer gastric, ateroscleroză.

Administrare:

Siropul din fructe de cătină se prepară din miere si suc de fructe sau fructe în părți egale puse în borcane închise ermetic si pastrate la frigider; este deosebit de valoros deoarece pastreaza proprietatile nealterate ale plantei proaspete si toate substantele active terapeutic; se administreaza cate 1 – 2 linguri inainte de mesele principale.

Infuzia din fructe de cătină uscate și zdrobite se prepară din 1- 2 lingurite peste care se toarna 250ml (o cana) de apa clocotita, lasandu-se la infuzat acoperite, o jumatate de ora; se poate consuma in anotimpul rece fiind un ceai puternic vitaminizant.

Tinctura din scoarță de cătină se obtine punand la macerat scoarta cojita de pe crengutele de catina, in alcool de 60-70 de grade timp de 2 saptamani ; se administreaza cate 30 de picaturi de 3 ori pe zi

Uleiul din fructe de catină se poate prepara acasa prin macerarea timp de 21- 30 de zile a fructelor de catina in ulei vegetal (floarea soarelui sau masline).

Extractul de muguri de cătină (gemoderivat), se administreaza 30-50 de picaturi (1-2 ml) de 2 ori pe zi pentru cresterea imunitatii, tonifierea sistemului nervos, afectiuni respiratorii, cardio-vasculare. [13]

5. Ginseng (Panax Ginseng)

Descriere

Ginsengul este o plantã originarã din China și este cultivatã pe scarã largã în Asia, nu doar în țara de origine, ci și în Coreea, Japonia și Rusia.

Rãdãcinile de ginseng se bucurã, de mai bine de 2000 de ani, de o reputație ieșitã din comun, fiind considerate un panaceu. Faptul acesta s-a reflectat pânã și în denumirea latinã a plantei („panax” înseamnã medicament universal).

Pornind probabil de la forma rãdãcinilor de ginseng, care sugereazã forma corpului uman cu mâinile și picioarele de o parte și de alta a trunchiului, s-a rãspândit credința popularã cã aceste rãdãcini ar fi bune la tratarea bolilor oricãrui organ al corpului omenesc.

Faima ginseng-ului s-a extins în ultimele decenii aproape peste tot în lumea occidentalã. Pe lângã specia asiaticã sunt cunoscute o serie întreagã de specii înrudite, dintre care cele mai familiare sunt ginseng-ul american (Panax quinquefolius) și ginseng-ul japonez (Panax japonicus). Ginseng-ul siberian (Eleutherococcus senticosus) nu aparține genului Panax și nu conține substanțele active specifice acestuia.

Pentru a ajunge la maturitate, rãdãcinile de ginseng au nevoie în medie de cca 5 ani, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care preparatele fitoterapeutice din ginseng sunt destul de costisitoare.

Rãdãcinile se altereazã repede necesitând aplicarea unor proceduri de stabilizare, cum ar fi tratarea cu un curent de vapori de apã.

Așa-numitul ginseng alb se obține prin uscare simplã, pe când ginseng-ul roșu se obține prin uscare dupã o prealabilã tratare cu aburi.

Compoziție

Cele mai importante substanțe active din rãdãcinile de ginseng sunt ginsenozidele, mai mult de 25 la numãr, din grupa saponozidelor triterpenice. Conținutul în ginsenozide variazã foarte mult de la un preparat la altul. În general, produsele comerciale sunt standardizate și au o concentrație de ginsenozide între 4-7%. În afarã de ginsenozide s-au mai pus în evidențã glicozide (ginsenina), beta-sitosterol, vitamine din grupul B, mucilagii, rezine etc.

Acțiune

Unele ginsenozide au proprietã'i sedative, anticonvulsivante, analgezice și antipsihotice. Pe de altã parte, alte ginsenozide au fost evidențiate ca având proprietãți stimulante asupra sistemului nervos.

Existã și studii care remarcã existența unor proprietãți antiinflamatoare, antiulceroase, hipotensive și de stimulare a imunitãții.

Studii foarte recente, efectuate de cercetãtorii coreeni sugereazã cã administrarea ginseng-ului poate sã reducã riscul de boli canceroase cu pânã la85%. âGinseng-ul pare sã ofere un grad de protecție fațã de cancerul ovarian, cancerul de laringe, de esofag, de stomac și fațã de cancerul pancreatic.

De asemenea, ginseng-ul pare sã aibã efecte benefice asuprametabolismului glucidelor în cazul persoanelor cu diabet de tip II, la care administrarea de ginseng a dus la scãderea cu 20% a niveluluiglucozei din sânge la testul de hiperglicemie provocatã

Indicații terapeutice

Pe baza tradiției medicinei orientale, ginseng-ul a fost și este utilizat ca tonic general și psihic, pentru prevenirea urmãrilor stresului prelungit, în caz de obosealã psihicã și obosealã fizicã, pentru combaterea surmenajului, în stãrile depresive, mai ales la vârstnici, în stãrile de anxietate, în tulburãrile de memorie, în nevroze, în stãri de malnutriție și convalescențã, în stãrile de debilitate. Datoritã efectelor reglatoare asupra metabolismului glucidelor este folosit și ca adjuvant în tratamentul diabetului zaharat.

Administrare:

La noi, ginseng-ul ajunge preponderent sub formã de produse comerciale gata preparate: capsule, extracte lichide etc. Alte forme de prezentare includ: ceaiurile, pulberea uscatã din rãdãcinã.

În general, preparatele de ginseng conțin între 100 și 400 mg de extract de ginseng, ceea ce echivaleazã cu o cantitate de 0,5-2 g de rãdãcinã. Aceastã cantitate corespunde de altfel cu doza medie zilnicã. În funcție de forma de prezentare, mãrimea și concentrația dozei, modul de administrare este variabil și se recomandã consultarea instrucțiunilor din prospectul produsului. De obicei, preparatele de ginseng se administreazã zilnic, timp de câteva sãptãmâni, dar nu mai mult de trei luni. Dupã o pauzã de o lunã, cura se poate repeta.

Contraindicații

Ginseng-ul în sine pare sã fie o plantã medicinalã lipsitã de toxicitate, cel puțin atunci când nu se depãșesc dozele obișnuite.

Preparatele de ginseng nu se administreazã concomitent cu alte medicamente stimulante, nici cu bãuturi sau deserturi care conțin cafeinã. Este recomandatã evitarea ginseng-ului în perioada de sarcinã și alãptare.

Ginseng-ul se administreazã cu prudențã la bolnavii hipertensivi.

Alte posibile interacțiuni nefavorabile au fost menționate în ce privește: digoxina, estrogenii, corticosteroizii, inhibitorii de monoaminoxidazã, warfarina, heparina, aspirina. [14]

6. Echinaceea (Echinacea augustifolia)

Numeroase studii au arătat că echinaceea este eficientă în întărirea sistemului imunitar datorită abilitatatii plantei de a preveni formarea enzimelor cunoscute sub numele de hyaluronidase (această enzima distruge barieră naturală între țesuturile sănătoase și țesuturile infectate); fără interferență acestor enzime, organismul este capabil să se apere singur împotriva virusurilor;

Echinaceea mai ajută organismul să lupte împotriva infecțiilor prin stimularea ficatului, glandelor limfatice și a membranelor mucoaselor. De asemenea, susține sistemul imunitar la pacienții de cancer, după chimioterapie. Se folosește sub formă de: tinctura, ceai, capsule și uleiul de echinaceea. [15] Despre Echinaceea voi dscuta pe larg în Capitolul 3 al lucrării.