CAPITOLUL 1. STRESUL – ACCEPTIUNI GENERALE

INTRODUCERE

Stresul reprezintă o problemă importantă în domeniul psihologiei, una dintre multiplele probleme cu care se confruntă societatea modernă, fiind generat de mediu, viața socio-profesională, relatiile de familie, cu consecințe nemijlocite asupra sănătății celor implicati.

Fiecare individ este nevoit să se deprindă să iși autogestioneze stările și încearcă să găsească modalități eficiente de a elimina factorii perturbatori,

Modalitatea de coping (de control al stresului sau de apărare față de stres) se refera la strategiile de diminuare a efectelor negative ale stresului. Coping-ul determină eforturi orientate spre acțiune și orientate intrapsihic, pentru a face față solicitărilor externe si interne și conflictelor dintre ele.

Ipotezele principale susțin că există o relație între cauza percepută a stresului și shopingul ca modalitate de coping adoptată, acest aspect fiind confirmat de cercetarea realizată.

Rezultatele lucrării confirmă existența unor relații între cauza percepută a stresului și shopingul ca modalitate de coping adoptată. Astfel s-au deteminat relații între diferite cauze ale stresului și distanțare, această modalitate de coping fiind adoptată în mai puține situații, considerabile totusi.

CAPITOLUL 1. STRESUL – ACCEPTIUNI GENERALE

I.1. Definirea stresului

Una dintre problemele întâmpinate în cercetarea stresului o reprezintă marile discrepanțe care există între definirea stresului și felul în care acesta este manipulat.

Confuzia terminologică se datorează aplicabilității conceptului de stres în cercetările din științele medicale, comportamentale și sociale în ultimii 50-60 de ani. Fiecare domeniu a cercetat stresul dintr-o perspectivă proprie adoptând fie modelul răspunsului (stresul fiind o variabilă dependentă), fie modelul stimulilor (stresul fiind o variabilă independentă

Noțiunea de stres a determinat permanente dezbateri. Aproape toate cercetările încep prin a puncta dificultățile generate de confuzia existentă în jurul încercărilor de a defini ceea ce este stresul (Cooper, Dewe și O'Driscoll, 2001).

Stresul a fost apreciat ca un răspuns sau ca un stimul sau ca rezultat al relației stimul -răspuns, relație care exprimă un oarecare dezechilibru al contactului persoanei cu mediul său. Odată cu dezvoltarea dimensiunii relației dintre persoană și mediu, cercetătorii s-au aplecat asupra naturii acestei interacțiuni și asupra proceselor intrapsihice prin care au loc aceste interacțiuni.

Se poate considera că modalitățile tradiționale de a defini stresul (stimul, răspuns, interacțiune), prin accentul pus pe evenimente externe persoanei, au deviat atenția cercetătorilor de la procesele psihice prin care persoana apreciază aceste evenimente (Duckworth, 1986).

Pe măsură ce cercetarile știițifice în înțelegerea stimulilor, răspunsului și a interacțiunii și definirea acestora au avansat, discuțiile referitoare la definirea stresului și-a mutat obiectul. În loc de a sublinia separat pe diferitele componente ale procesului care relevă stresul, se consideră că atenția trebuie focusata asupra naturii procesului în sine și integrarea definițiilor stimulilor și răspunsului într-o perspectivă mai largă, care să ia în calcul și legăturile evolutive dintre elementele procesului.

Punctele de vedere actuale cu privire la felul în care trebuie definit stresul impun cercetătorilor să gândească stresul ca fiind ceva relațional, ca rezultat al unui schimb (tranzacții) între individ și mediu (Lazarus, 1990). Abordarea tranzacțională orientează cercetătorii spre identificarea acelor procese care leagă individul de mediu, accentul căzând pe tranzacție și considerând că stresul nu ține doar de individ sau doar de mediu.

I.1.1.Acceptiunile stresului ca reacție

Termenul „a fi stresat" este unul cu care majoritatea oamenilor sunt familiari, dar sensul acesteia este diferit de la un individ la altul. Această expresie nu se concentrează prea mult pe cauzelor stresului, ci mai degrabă asupra efectelor sale. Abordarea sub aspectul reacției apreciază stresul ca fiind o variabilă dependentă (un răspuns la un stimul neplăcut sau îngrijorător).

Stresului ca reacție debutează a fi definit în medicină și, ca atare, stresul este studiat dintr-o perspectivă fiziologică. Cercetările efectuate de Hans Selye, în anii '30 și '40, punctează începutul acestei abordări. Selye a introdus noțiunea de boală legată de stres în termenii sindromului general de adaptare (general adaptation syndrome), sugerând că stresul este un răspuns nespecific al corpului uman la solicitările exercitate asupra sa (Selye, 1976). Accentul este evident, unul medical: boala generică era caracterizată de pierderea apetitului, . lipsă de energie, pierderi în greutate și motivației. Cercetarile facute pe animale au indicat și o degradare și degenerare fizică internă. S-a considerat că răspunsurile la stres nu depind de natura factorului stresor și, în consecință, urmează un model universal.

Deși cuvântul stres are sensuri mai mult negative, Selye (1976) atrage atentia că reacțiile la stres nu sunt în mod necesar rele și că sunt de neevitat, din moment ce a răspunde la stress echivalează cu a fi în viață și ca în realitate, un anumit procentaj de stres este necesar pentru motivație, dezvoltare, creștere și schimbare : acesta a fost definiția eustres. Oricum, factorii de stres nedoriți, greu de gestionat, sunt distructivi și pot conduce la distres (sau epuizare).

I.1.2.Acceptiunile stresului ca stimul

Identificarea surselor de stres este tema centrală a modelului stresului ca stimul. Aceasta abordare constă în faptul că diferiți factori externi acționează asupra organismului uman într-un mod distructiv (Cooper, Dewe și O'Driscoll, 2001).

Definițiile stresului ca stimul își au punctul de plecare în fizică și inginerie, analogia constând în faptul că stresul poate fi definit ca o forță exercitată, care antrenează în consecință o solicitare sau o reacție la încărcare, creând astfel un dezechilibru. Dacă toleranța organismului este depășită, pot să apară distorsiuni temporare sau definitive. Orice persoana este în permanență invadată cu potențiali stresori, iar o întamplare aparent minoră poate distruge echilibrul între modalitatea de control a stresului și anularea completă a comportamentelor de control al stresului. În consecință, acest model stabilește stresul ca fiind o variabilă independentă.

Ambele definiri ale stresului ca reacție si ca stimul sunt privite ca având anumite limite. Ele sunt încadrate conceptual în paradigma relativ simplă stimul – răspuns. Astăzi se consideră că ambele trec cu vederea procesele perceptive și cognitive precum si diferențele individuale și care generează aceste diferențe (Cox, 1990).

Definițiile de tip stimul – răspuns se concentrează fiecare pe un singur aspect al conexiunii,de aceea putem considera că un eveniment este potențial stresant sau că un răspuns poate fi o reacție la stres. Considerăm astfel că un stimul sau un răspuns pot fi declarate ca „stresant", respectiv „reacție la stres" doar dacă aceste două componente sunt considerate a fi în legătură și dacă se determină impactul uneia asupra celeilalte (Cooper, Dewe și O'Driscoll, 2001).

Un alt aspect care apare când se definește stresul ca reacție sau ca stimul este că nu se stabilesc diferențele individuale. Determinarea stimulului nu permite în mod necesar estimarea cu precizie a reacției, probabilitatea ca stimulul să producă un răspuns fiind mediată de diferențele individuale (personalitate, caracteristici, așteptări, valori, scopuri).

In concluzie, stresul presupune atât un stimul, cât și un răspuns, ambele aflate în interacțiune.

I.1.3. Stresul ca interacțiune

Tratarea interacțională în definirea stresului se focusează pe interacțiunea statistică între stimul și răspuns. Acest studiu de tip cantitativ și statistic este unul în care o corelație, este presupusă între un stimul și un răspuns, și este, în esență, una statică (de tip cauză și efect). O astfel de definire, care se concentrează doar pe interacțiunea dintre două variabile, este îngradită de încercarea de a explica polivalența unei asemenea relații la manipulări structurale, cum ar fi introducerea unei alte variabile mediatoare, care însă nu explică stresul în sine.

Având în vedere aceste aspecte, putem concluziona că stresul ar trebui privit ca o tranzacție, ca o relație continuă între om și mediu. Sudiul interacțional are o viziune limitată de a stabili traseul cauzal prezent în această relație.

Modelul tranzacțional își propune explorarea naturii esențiale a relației stresor – răspuns – rezultat și explicarea dinamicii acestui proces, nu numai evidențierea unor legături statistice între variabile (Cooper, Dewe și O'Driscoll, 2001).

Stresul este nu doar o entitate ce ține de om sau de mediu, ci este încadrat mai degrabă într-un proces permanent în care persoanele tranzacționează în diferite medii, analizează agenții stresori și își propune să depasească evenimentele stresante. Definirea tranzacțională a stresului presupune că acesta este o stare cognitivă dinamică. Este un defect în menținerea organismului in limite apropiate sau un dezechilibru care solicita un mod de restaureare a echilibrului.

I.2. Teorii explicative asupra stresului

Primul teoretician al problematicii stresului a fost Hans Selye. Acesta consideră că stresul este răspunsul nespecific al organismelor vii la solicitările de orice natură. Orice fel de solicitare este într-un anumit sens individuală, adică specifică. Independent de natura modificărilor organice pe care le produc, toate substanțele au o proprietate comună: impun organismului să se adapteze, să se reorganizeze.Aceasta nu este o cerință specifică; adaptare insăși este sarcina, indiferent de natura implicațiilor. Cu alte cuvinte, dincolo de consecințele specifice apare in mod nespecific necesitatea unor reacții de adaptare care să ducă la restabilirea stării de echilibru. Esența stresului constă in exigențele nespecifice față de multiplele funcții implicate. In ceea ce privește caracterul agentului stresor care provoacă stresul, al acțiunii agentului stresor, este idiferent dacă situația sau lucrul in fața căruia suntem puși este plăcut sau neplăcut; contează numai mărimea necesității de adaptare. Dr. J.W. Mason considera ca proprietatea comună a factorilor de stres este aceea că mobilizează sistemul fiziologic al reacțiilor emoționale sau de alarmă în situații neplăcute sau când viața este amenințată. Stresul nu este intotdeauna cconsecința unei acțiuni nocive. Este neesențial dacă factorul de stres este un lucru plăcut sau neplăcut; efectul exclusiv depinde de măsura în care solocită adaptabilitatea organismului. Orice activitate normală poate produce un stres puternic fără o consecință dăunatoare. Stresul dăunator sau neplăcut este numit „distres”. Ideea de stres este foarte veche. Poate chiar „omul preistoric își dădea seama de trăsăturile comune ale acelor senzații de decurajare și extenuare care îl cuprindeau după o muncă grea, în urma căldurii excesive sau frigului, stărilor de frică sau unor îndelungate perioade de boală. Chiar dacă el nu conștientizează faptul că apăreau întotdeauna reacții similare când ceva era peste puterile lui, acest sentiment îi atrăgea totuși instinctiv atenția că limitele propriei sale capacități erau depășite”(Selye, 1974,p. 176). Stresul nu trebuie evitat. De fapt, nici nu poate fi evitat. Indiferent ce facem sau ce se întâmplă cu noi, întotdeauna avem nevoie de energie pentru întreținerea vieții, combaterea efectelor dăunătoare si adaptare la influențele în permanentă schimbare pe care le exercită mediul. Un anumit nivel al stresului există și in starea de relaxare, in timpul somnului.„Starea lipsită de stres se numește moarte”.(Selye). Intâlnirea cu stresul poate fi folositoare dacă, familiarizându-ne cu modul de acționare al stresului ne vom forma in consecință concepția de viață.

Cei care s-au ocupat la început de problematica stresului nu au făcut deosebirea între distres si stres, deși stresul este o noțiune mai largă cuprinzând si emoțiile plăcute, împlinirile si afirmarea personalității. Fiziologul francez din a doua jumătate a secolului XIX, C. Bernard, a demonstrat primul, cu mult înainte ca ideea de stres să fi apărut, că mediul intern al organismelor nu se schimbă deși mediul lor extern se schimbă în permanență. El a observat că viața liberă și independența este condiționată de stabilitatea mediului intern. 50 de ani mai târziu, fiziologul american W. B. Cannon a propus ca ansamblul “proceselor fiziologice coordonate care asigură menținerea stărilor de stabilitate ce guvernează in mare parte organismul” să fie denumite homeostazie, exprimând capacitatea de a menține o situație statică invariabilă. Conservarea vieții si sănătății noastre cere ca nimic in noi să nu se abată prea mult de la starea obișnuită. In caz contrar survin îmbolnăvirea și moartea. Prima descriere a “sindromului ce apare in urma diferitelor influențe nocive” a fost publicată in 1936; mai târziu aceste reacții au devenit cunoscute sub denumirile de sindrom general de adaptare (SGA), respectiv sindrom de stres biologic. S-a evidențiat faptul că energia de adaptare sau capacitatea de adaptare a organismului este finită, deci se poate epuiza. Ne putem irosi ușor capacitatea de adaptare sau putem învăța cum să ne drămuim acest stoc de energie folosindu-l numai în scopuri utile care produc cât mai puțin distres.

I.3. Mituri despre stres

Există șase mituri despre stres:

1. Stresul este același pentru toata lumea.

2. Stresul este întotdeauna rău pentru tine.

3. Stresul este oriunde deci nu poți scăpa de el.

4. Cele mai populare tehnici de reducere a stresului sunt cele mai bune.

5. Nu sunt simptome, nu este stres.

6. Doar simptomele majore de stres necesită atenție.

Nici unul nu a fost validat de cercetările în domeniu.

I.4. Surse ale stresului ocupațional ( stresorii) și efectele acestuia

Stresul ocupațional este una dintre multiplele probleme cu care se confruntă societatea modernă, fiind generat de viața profesională, de mediul muncii, cu consecințe nemijlocite asupra activității profesionale, dar și asupra sănătății celor care prestează munca respectivă. Ca urmare a modificărilor explozive ale tehnologiilor, a penetrării agresive a proceselor de informatizare, dar și a modernizării sistemelor manageriale s-au schimbat în profunzime natura societății, în general, și a locurilor de muncă, în special. Asistăm, după anii '80, la startul unor procese manageriale care includ operarea la nivelul marilor privatizări și fuzionări ale coloșilor industriali, la procesele de reengineering și dezvoltare a unei economii de piață foarte active. Managementul internațional a devenit una din preocupările la modă ale specialiștilor în culturi organizaționale. Competiția economică dură în care este angrenată viața socială prezentă este considerată ca unul din semnele sau reacțiile generatoare a ceea ce a intrat în limbajul cotidian sub denumirea de „stres profesional" sau „stres ocupațional".

Manifestările evidente ale fenomenului de stres ocupațional la nivel organizațional au determinat și intensificarea cercetărilor empirice pe această temă.

Consecințele stresului muncii asupra personalului muncitor au fost studiate cu atenție, reușindu-se obținerea unor informații precise. Simptomele stresului ocupațional sunt ușor de evidențiat și observat, el manifestându-se prin comportamente cum ar fi: întâmpinarea din partea angajaților a unor dificultăți în adaptarea la schimbările care se impun postului de muncă ocupat, scăderea dramatică a productivității muncii. Cu alte cuvinte, se manifestă o dublă acțiune: la nivelul persoanei care receptează situația stresantă și la nivelul organizației asupra căreia se răsfrânge existența unui climat stresant.

Stresorii reprezintă orice condiție ocupațional-organizațională care necesită răspunsuri adaptative din partea individului.

Există diverse taxonomii care grupează stresorii. Cooper & Marshall (1976) inventariază următoarele tipuri de stresori:

factori intrinseci muncii (supra/subsolicitare, ritm, autonomie etc.);

rolul în organizație (conflict, ambiguitate de rol, responsabilitatea etc.);

dezvoltarea în carieră (supra/subpromovare, securitatea postului etc.);

relațiile interpersonale la locul de muncă;

structură, climat în organizație (participare la luarea deciziei, stil managerial, comunicare etc.).

Cea mai cunoscută taxonomie, cea a lui Beehr & Newmann (1978), identifică 37 de factori ocupaționali-organizaționali ca posibili stresori,grupați în patru categorii:

solicitări ale muncii și caracteristici de sarcină;

solicitări de rol și expectanțe;

caracteristici și condiții organizaționale;

cerințe și solicitări externe (din afara organizației).

Beehr & Schuler identifică următoarele categorii de stresori:

procese și caracteristici organizaționale;

solicitări ocupaționale și caracteristici de rol;

caracteristici și expectanțe individuale.

Stresorii cei mai des citați în literatura de specialitate sunt: ambiguitatea și conflictul de rol, suprasolicitarea în muncă, pericolul accidentelor și ritmul muncii, constrângeri situaționale impuse individului de organizație etc. De reținut este faptul că stresorii nu sunt aceeași pentru toți oamenii, astfel că aceeași situație reprezintă pentru unii reală sursă de stres, în timp ce pentru alții, doar o provocare.

B. Efectele reprezintă acele reacții individuale la acțiunea unui stresor din partea individului, în timp ce „tensiunile“ create sunt efectele aversive asupra individului. Cele mai frecvente exemple de efecte sunt:

efecte psihologice: depresie burnout, plictiseală, oboseală, ostilitate, depersonalizare, anxietate, frustrare etc.;

probleme de sănătate fizică: dureri diverse fizice, ulcer, boli cardiovasculare, dezechilibre hormonale;

efectele comportamentale ce vizează:

– organizația (absenteism, performanță în muncă, fluctuații de personal, accidente de muncă etc);

– individul (abuz de substanțe nocive, toxice, tutun, alcool, droguri etc.; probleme maritale, accidente, suicid etc.);

Cea mai gravă consecință a stresului ocupațional necorectat o reprezintă „burnoutul“sau sindromul de epuizare, de uzură nervoasă.

Termenul este foarte uzitat de cercetători, unii chiar confundându-l cu stresul ocupațional însuși. Pines și Aronson (1981) subliniază că fenomenul de burnout apare ca rezultat al stresului îndelungat la locul de muncă și parcurge în evoluția sa trei etape:

epuizarea fizică – oboseală, sfârșeală, insomnii, lipsă de energie, slăbiciune, oboseală cronică etc;

epuizarea mentală – atitudini negative orientate fie spre muncă, fie spre colegi, parteneri, clienți, colaboratori, șefi, serviciu și chiar familie;

epuizarea emoțională – depresie, neajutorare, disperare, dispariția satisfacțiilor anterioare

I.5. Stadii ale stresului

Reacția de alarmă

Este primul răspuns al organismului, acest proces însemnând “mobilizarea generală” a forțelor de apărare ale organismului. In faza acută a reacției de alarmă rezistența generală a organismului scade sub nivelul mediu. Răspunsul complet însa nu se reduce la reacția de alarmă căci, în cazul în care agentul nociv continuă să acționeze se produce starea de adaptare sau rezistență. Cu alte cuvinte nici un organism nu se poate afla în starea de alarmă permanentă. Aceasta reacție inițială este urmată în mod necesar de un stadiu de rezistență.

Stadiul de rezistență

Acest al doilea stadiu se deosebește de primul prin reacțiile chimice și fiziologice care se produc. După ce organismul s-a adaptat, în stadiul de rezistență, capacitatea de rezistență a organismului crește peste cea medie.

3. Stadiul de epuizare

Nivelul suprem de manifestare a stresului, în sens nonadaptativ, îl reprezintă apariția stării de epuizare la nivelul persoanei, care nu mai poate gestiona constructiv stresul.

Epuizarea este un rezultat al oboselii fizice, psihologice și emoționale. Însă această oboseală poate exprima înstrăinarea unei persoane de munca sa. Există mai multe cauze ale epuizării, uneori paradoxale și contradictorii. Plictiseala, ca stare opusă supraîncărcării, poate cauza și ea epuizare. Relațiile de comunicare defectuoase între șefi, subalterni, colegi, clienți reprezintă o cauză obișnuită a epuizării. Recompense inechitabile sau nesatisfăcătoare pot conduce și ele la epuizare. Prea multă responsabilitate și prea puțin sprijin, sau necesitatea de a dobândi foarte rapid noi abilități și cunoștințe și de a realiza „altfel" sarcini obișnuite sunt alte aspecte ce contribuie la apariția epuizării (Furnham, 1997).

Simptomele epuizării debutează cu oboseala fizică. Victimele epuizării încep prin a se plânge de oboseală fizică. Sunt caracterizate de niveluri reduse de energie și se simt obosite tot timpul. Acuză numeroase semne de slăbiciune fizică, precum dureri frecvente de cap, insomnii și schimbări în regimul alimentar. Al doilea nivel este oboseala emoțională. Depresia, sentimentele de inutilitate și senzația de a fi prins în capcana postului sunt semne ale acestui sindrom. în ultimul rând, oamenii care suferă de epuizare manifestă adesea un model mental sau atitudinal al oboselii, cunoscut ca formă de depersonalizare. Aceste persoane devin cinice față de alte persoane, le tratează ca pe niște obiecte și manifestă un comportament negativ față de organizația lor. Adesea au sentimentul eșecului sau al unor realizări nesemnificative. Intră astfel într-un cerc vicios care duce la scăderea stimei de sine, a eficienței generale și la o viață nu tocmai plăcută. Și toate acestea datorită expunerii prelungite la stres intens.

In cele din urmă, apare distrugerea abilității organismului de a se repara si de a se apăra. Ca rezultat, riscul de boală este iminent.

I.6. Modele ale stresului ocupațional

Există mai multe modele ale stresului, în general, și ale stresului ocupațional, în special, în timp, au fost proiectate numeroase modele explicative ale stresului ocupațional, dar adesea designul lor și datele experimentale rezultate au fost controversate. Factorii care declanșează stresul afectează și influențează indivizii, organizația și activitatea acesteia. Unul dintre primele modele ale stresului ocupațional a fost dezvoltat de psihologii Universității și Institutului de Cercetări Sociale din Michigan. Acest model susține că mediul afectează percepția persoanei, care, la rândul ei, îi afectează răspunsurile și care, în final, influențează sănătatea individului. In această ecuație se consideră că diferențele individuale și elementele mediului social pot altera aceste relații (Beehr, 1995). Modelul de start a fost îmbogățit de cele care au urmat prin adăugarea unor elemente de detaliu.

În Figura 1 este ilustrat un model simplu al stresului orientat pe teoria Mediu -Persoană – Reacție (M – P – R).

Figura 1. Modelul S-R al stresului (preluare după Bogathy,Z., 2007,pag.240).

Modelul de stres Mediu – Persoană – Reacție a fost cel mai mult discutat în literatura psihologică de specialitate. El susține ideea că reacțiile la stres au loc în momentul în care relația dintre persoană și mediu este în dezechilibru. Dar prezența unor carențe între particularitățile individuale ale persoanei (aptitudini, trăsături de personalitate, valori etc.) și mediu (solicitări, condiții de muncă etc.) pot conduce la neîndeplinirea trebuințelor individuale sau neîndeplinirea cerințelor muncii. Acestea pot duce la crearea unei stări stresante și, implicit, la reflectarea ei în diferite reacții individuale. Reacțiile la stres nu sunt altceva decât rezultanta unor percepții subiective; de aici și marea diversitate a acestor reacții sau, cu alte cuvinte, personalizarea lor. Implicit, în acest cadru de echilibru/dezechilibru este cuprinsă și capacitatea sau abilitatea individului de a realiza un management al posibilului conflict dintre condițiile de mediu și trăsăturile de personalitate, valori, trebuințe personale, întregul care poate contribui la nepotrivirile menționate și care poate fi descris ca reprezentând aspecte ale procesului tranzacțional. Cele menționate fac obiectul modelului Persoană – Mediu, care a devenit ulterior Persoană -Potrivire la Mediu.

Modelul operațional-interactiv de evaluare și coping a stresului ocupațional (Cooper et al. 1988) cuprinde patru elemente-cheie: sursele stresului (factori intrinseci muncii, rolul în organizație, natura relațiilor interpersonale, climatul etc.); caracteristici individuale (vârstă, sex, pregătire, status profesional, interese, obiceiuri etc.); strategii de coping (suportul social, logică/rațiune, relații familiale și de muncă, controlul timpului etc.); efectele stresului asupra individului sau organizației (dureri,boli, insatisfacție profesională, moral și interes scăzut).

Modelul interdisciplinar de abordare a stresului ocupațional (Schabracq & Cooper, 1998) este construit în jurul conceptului de integritate („integrity“), care se referă la organizarea manifestărilor individuale optime, în termenii unui repertoriu personal de opțiuni pentru acțiune într-o situație social-culturală sau de muncă dată și care are un pronunțat caracter procesual, multinivelar cu puternice conotații cultural morale. Situațiile de muncă sunt abordate fie ca stresori, fie ca patternuri colective de coping sau factori de sănătate, deoarece includ soluții pentru probleme recurente sau previn efectiv instalarea stresului.Sistematizând totalitatea datelor cuprinse în modelele prezentate mai sus, se poate considera că modelarea stresului ocupațional vizează patru mari categorii de variabile: stresori, reacții la stres, evaluare și mecanisme de coping, iar procesul stresului ocupațional este unul dinamic-recursiv deoarece evaluarea și copingul sunt mecanisme active care au funcția de a adapta permanent stresori din mediu la realitatea proprie sau invers de a determina reconfigurări și restructurări la nivelurile cognitiv-neurobiologic și comportamental, care să minimizeze efectele negative ale stresului ocupațional.

Modelul procesual al lui Mc’Grath (1976) concepe stresul ocupațional ca pe un proces ciclic închis care parcurge patru stadii. Astfel, situațiile obiective de muncă sunt evaluate cognitiv și transformate în percepții asupra mediului muncii. Odată percepută situația stresantă, individul se va angaja într-un proces decizional pentru a găsi cel mai

adecvat răspuns voluntar-comportamental pentru situația specifică.

CAPITOLUL II. MODALITĂȚI DE COPING

II.1 Strategii de aparare față de stresul ocupațional

Folkman, Lazarus, Gruen și DeLongis (1986) au definit modalitatea de control al stresului ca fiind „efortul cognitiv și comportamental de a administra (reduce, minimaliza sau tolera cerințele interne și externe ale mediului, considerate ca depășind resursele persoanei". în general, cercetările au relevat că strategiile de control al stresul.

Oamenii pot răspunde la stres în două feluri:

o cale este cea pe care Folkman și Lazarus (1988) au denumit-o strategie rațională de control al stresului (prin rezolvare de probleme), adică emoțiile negative asociate stresorilor sunt depășite prin cea mai bună rezolvare posibilă, emoțiile negative fiind un indicator al importanței problemei. Motivația de a acționa corect este adeseori asociată cu o procesare mai vastă a informației. Procesarea extinsă a informației este indicatorul – cel mai potrivit pentru sine și cel mai evident pentru ceilalți – faptului că cineva este motivat să fie corect în decizia luată în raport cu stresorul. Astfel, în loc de a conduce la folosirea strategiilor euristice simplificatoare, emoțiile negative pot conduce la procesare extensivă a informației.

altă manieră de control al stresului o reprezintă adoptarea unor acțiuni care să minimizeze direct emoțiile negative prin modificarea volumului sau conținutului gândurilor referitoare la sursele de stres, adică strategia de control emoțional al stresului. La limită, acest tip de strategie de control a stresului poate presupune comportamente de evitare sau de refuz a deciziei (Anderson, 2003): pasarea deciziei la o altă persoană sau o preferință crescută pentru menținerea situației curente sau pentru o alternativă ușor de justificat (Luce, 1998).

Carver și colaboratorii (1989) merg mai departe și propun diferențieri în cadrul fiecărui tip de strategie de control al stresului. Unele răspunsuri emoționale implică negare, altele implică reinterpretare pozitivă evenimentelor, iar altele presupun căutarea unui sprijin social. Și în cazul strategiei raționale de control al stresului avem mai multe categorii de răspunsuri: planificare, acțiune directă, căutarea sprijinului și renunțarea la anumite activități pe perioade mai scurte sau mai lungi. Cele 14 strategii propuse de Carver sunt:

reinterpretare pozitivă și creștere;

modalitate activă de control al stresului;

planificare;

căutarea sprijinului social pentru probleme emoționale ;

căutarea sprijinului social pentru probleme instrumentale ;

renunțarea la activități concurente ;

religie;

acceptare;

dezangajare mentală;

concentrare pe emoții;

dezangajare comportamentală;

negare;

consum de alcool;

umor.

Ca și în cazul stresorilor există numeroase taxonomii care grupează diverse strategii de profilaxie și control ale stresului atât la nivel individual, cât și organizațional.

Newmann & Beehr (1978) grupează strategiile de coping ale stresului ocupațional la nivel individual în patru categorii:

strategii de natură psihologică (organizarea propriei vieți, evaluarea realistă a propriei persoane și a propriilor aspirații);

strategii de natură fizică/fiziologică (dietă, exerciții fizice, somn);

strategii de schimbare a propriului comportament/managementul timpului liber, folosirea răspunsului de relaxare, cultivarea unor prietenii trainice pentru suportul social);

strategii de schimbare a mediului de muncă (angajarea într-un loc de muncă mai puțin solicitant sau schimbarea ocupației, schimbareaorganizației, în favoarea alteia mai puțin solicitante).

Există numeroase studii care demonstrează eficiența metodelor de coping orientate individual ce produc ameliorări semnificative, dar din păcate pe termen scurt în cazul anxietății, depresiei, tensiunii arteriale etc.

Strategiile de coping la nivel organizațional au fost cercetate cu mai puțin interes, deoarece se consideră că trebuie schimbat individul și în mediul muncii.

Beehr & Newmann (1978) grupează strategiile de intervenție la nivel organizațional în trei categorii:

● schimbarea/modificarea caracteristicilor organizaționale (schimbarea structurii organizației; schimbarea proceselor organizaționale: recompense/remunerare, selecție, instruire, dezvoltare, socializare, politici de rotație și transfer a posturilor de muncă etc.;)

● schimbarea/modificarea caracteristicilor de rol (redefinirea rolurilor; reducerea supraîncărcării, suprasolicitării rolurilor; creșterea participării în luarea deciziilor; delegarea autorității/puterii; reducerea conflictului și ambiguității de rol etc.);

● schimbarea/modificarea caracteristicilor de sarcină (proiectarea sau adecvarea postului de muncă în corelație cu abilitățile și preferințele angajaților; utilizarea preferințelor angajaților în selecție și plasament; promovarea programelor de instruire, reinstruire și specializare pentru angajați; individualizarea tratamentului subordonaților etc.).

Cele mai frecvente intervenții la nivel organizațional pentru reducerea stresului ocupațional, (apud Burke, 1993) se referă la:

– reducerea conflictului de rol prin planificarea obiectivelor sau creșterea participării la luarea deciziilor;

– creșterea autonomiei în muncă: autonomia orarului, programului;

– îmbunătățirea adecvării persoană – mediu;

– reducerea bournout-ului psihologic prin schimbarea elementelor activității;

– reducerea conflictului muncă – familie; diminuarea stresului generat de reducerile de personal;

– reducerea stresului privind fuzionarea sau preluarea, respectiv vânzarea sau cumpărarea organizațiilor etc.

Alături de cele trei concepte esențiale în studiul stresului ocupațional, sunt avute în vedere și:

● caracteristicile demografice (vârstă, sex);

● condițiile fizice (sănătate, rezistență, somatotip);

● trăsăturile de personalitate (comportament de tip A; afectivitate negativă: anxietate, depresie, neuroticism, convingeri despre sine/lume și atitudini – rezistență psihică/robustețe, locul controlului, autoeficacitatea, sentimentul de coerență, stima de sine, optimismul).

Carver a constatat că, din diferite motive, indivizii nu utilizează toate strategiile de control al stresului, ci doar unele dintre ele, cu care sunt obișnuiți. Se pot însă organiza programe de training care să vizeze antrenarea oamenilor din organizații pentru ca aceștia să utilizeze cu mai mare frecvență strategiile adaptative de control al stresul ocupațional.

II.2. Modalități de coping

Coping-ul este procesul prin care individul face față, (reduce, stăpânește, tolerează, minimizează), solicitările interne și/sau din mediul exterior, pe care el le apreciază ca fiind solicitante sau peste nivelul resurselor personale.

Relația dintre coping și evenimentul stresant reprezintă un proces dinamic. Lazarus arată că prin coping se realizează o tranzacție intre persoană, care are un set de resurse, valori și mediu, care are propriile lui resurse, cerințe și constrângeri. Astfel, coping-ul nu este o acțiune singulară, ci este un set de răspunsuri care se petrec de-a lungul timpului, prin care persoana și mediul se influențează reciproc.

In general, se consiredă că există două tipuri de eforturi de coping:

coping centrat pe problemă

coping centrat pe emotii

Coping-ul centrat pe problemă, încearcă să facă ceva constructiv în legătură cu agentul stresor: să analizeze, să rezolve, să minimizeze situația stresantă.

Coping-ul centrat pe emoții include eforturile de a regla consecințele emoționale ale evenimentului stresant.

În general, problemele legate de muncă fac oamenii să utilizeze modalități de coping centrate pe rezolvarea de probleme, iar problemele legate de sănătate conduc la un coping centrat pe emoții( Lazarus și Folkman, 1990).

Ulterior, autorii au depistat opt strategii de coping pe care oamenii le utilizează:

confruntarea – se caracterizează prin eforturile cu conotație agresivă de a schimba situația; sugerează un anumit grad de ostilitate și de asumarea riscului;

distanțarea – descrie eforturile de autodetașare fața de situația stresantă, de minimalizare a semnificației situației;

autocontrolul – descrie efortul de a regla propriile emoții;

căutarea suportului social – caracterizeaza efortul de a obține suport emoțional de la alte persoane;

asumarea responsabilității – desemneaza conștientizarea propriului rol în problema respectivă concomitent cu încercarea de a pune lucrurile în ordine;

planificarea rezolvării de prolbeme – descrie eforturile deliberate pentru rezolvarea situației problematice și în plus, abordarea analitică a problemei;

reevaluarea pozitivă – caracterizează eforturile de a găsi o semnificație pozitivă în experiență cu efecte benefice asupra evoluției personale.

Lazarus(conf. Taylor, 1996) arată că eforturile de coping sunt centrate pe cinci scopuri importante:

1.reducerea situațiilor dăunătoare și sporirea demersuriloir pentru îmbunătățirea

situației;

2.tolerarea sau adaptarea la evenimente sau realități negative;

3. menținereqa stimei de sine la un nivel bun;

4, menținerea echilibrului emoțional;

5. continuarea relațiilor satisfăcătoare.

SHOPINGUL

III.1 Definirea shopingului; acceptiuni generale

Termenul SHÓPPING s. n. se refera la vizitarea magazinelor pentru a vedea vitrinele, galantarelor și a face cumpărături. (https://dexonline.ro/definitie/shopping/paradigma)

Paul Underhill propune o abordate a acestui concept din perspectiva consumatorului. Astfel, acesta afirma ca shopping-ul este mai mult decat pura achizitie de bunuri si produse absolut necesare vietii oamenilor. Este mult mai mult decat ceea ce noi numim iei si pleci. „Genul de activitate la care ma refer implica experimentarea acelei parti  de lume care ne foloseste simturile ca punct de plecare pentru decizia de a cumpara sau de a respinge un anumit produs. shopping-ul este o experienta care transforma, o metoda de a deveni o alta persoana.” Produsele pe care le cumparam ne transforma in alta persoana, versiunea idealizata o propriei personalitati. (Underhill, 2006, p. 143).

Experienta shopping-ului nu se mai bazeaza pe cautarea rationala de a ne satisface nevoile, ci pe emotiile pe care ni le transmite experienta cumpararii si ceea ce semnifica ea pentru noi. Astfel,  utilizam cumparaturile ca „terapie, rasplata, mita, mod de a petrece timpul, scuza ca sa mai iesim din casa, modalitate de a cunoaste oameni, ca distractie, ca forma de educatie sau chiar de venerare sau, pur si simplu, ca mod de a pierde timpul. Exista si cumparatori compulsivi care fac ravagii in conturi si limitele lor de credit. Acestia folsesc shopping-ul ca strigat de ajutor.” (Underhill, 2006, p. 115).

Shopping-ul ca nevoie

Este simpla actiune destinata achizitionarii de bunuri si servicii, efectuata cu scopul satisfacerii nevoilor la un nivel rational, fara excese. Este o actiune ce nu se centreaza pe emotia cumpararii, pe experienta traita ci pe functia ei materiala.

Shopping-ul ca hobby

Shopping-ul ca hobby apare atunci cand aceasta actiune trece din sfera nevoii in cea a placerii. Un hobby ne face placere, il practicam in timpul liber ca mijloc de relaxare, ne consumam economiile pentru satisfacerea lui, numai gandul la experientele traite in cadrul lui ne face placere, abia asteptam week-endul urmator pentru a o lua de la capat.

Shopping-ul ca terapie

Shopping-ul ca terapie capata valente care afecteaza profund psihicul uman. In acest caz, mergem la cumparaturi atunci cand ne simtim rau, cand suntem deprimati, cand suntem suparati, cand ne simtim singuri. Inlocuim prezenta oamenilor si efectele unei conversatii cu placerea achizitionarii de bunuri si servicii. Intotdeauna, dupa o runda de shopping ne simtim mai bine, avem mai multe lucruri, suntem mai fericiti, avem alt statut social, alta imagine, alt eu, alta poveste.

 Shopping-ul ca dependenta

Dependenta de cumparaturi poate capata aspecte patologice. Cu efecte devastatoare asupra psihicului, dependenta de cumparaturi, oniomania sau shopahoolism-ul  ne afecteaza negativ stilul de viata, familia, viata sociala, activitatea la locul de munca si siguranta financiara.

Shopping-ul devine dependenta atunci cand ”achizitionarea unui produs nou, fie si de valoare limitata, da mai multa satisfactie decat experienta unui cadru de viata superior, dar repetat si neschimbat.” (Lipovetsky, 2006, p: 161).

III.2 Shopingul ca terapie

In societatea de hiperconsum, shopping-ul se ordoneaza in jurul a doua axe antagonice:  pe de o parte cumparaturile practice, normale, necesare, considerate a fi corvezi, si, pe de alta parte, cumparaturile hedoniste, aducatoare de placere, privite ca sarbatori. (Lipovetsky, 2006, p:56)

Cercetătorii de la Universitatea din Michigan susțin că "terapia prin shopping" ar trebui reconsiderată, deoarece îi poate ajuta pe oameni să treacă mult mai ușor peste stările de melancolie, conform dailymail.co.uk.

Aceștia au efectuat trei experimente pentru a demonstra faptul că mersul la cumpărături le-a conferit subiecților posibilitatea de a ține sub control senzația de tristețe.

Astfel, mersul la shopping este cu până la 40% mai eficient în privința îmbunătățirii stării psihice, persoanele care au cumpărat ceva fiind de trei ori mai fericite decât cele care doar se uitau la produsele din vitrină sau se plimbau printre rafturi.

Cercetări anterioare au arătat că persoanele care mergeau la cumpărături resimțeau aceleași stări pozitive și mai târziu, când rememorau momentele petrecute în magazin, mai ales atunci când mersul la shopping fusese motivat de dorința de a trece peste o stare psihică negativă.

"Terapia prin shopping – mersul la cumpărături pentru a contracara stările psihice negative – este adeseori considerată ineficientă, păguboasă și o parte întunecată a comportamentului consumatorului, dar teoria noastră este că această terapie are o reputație mult prea rea și că shoppingul poate fi o metodă eficientă de reducere a tristeții", au explicat cercetătorii americani.

O alta cercetare realizată de către Toluna Romania (companie considerată ca fiind un pionier în lumea dinamică a cercetării de marketing, colectarea de date, raportare și vizualizare, și reunește oameni și branduri în cea mai mare comunitate de vot sociale din lume) în 17 țări pe 15.000 de intervievați: Austria, Belgia, Franța, Germania, Italia, Olanda, Polonia, Rusia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Marea Britanie, Cehia, Grecia, Ungaria și România. 15.129 de consumatori au fost intervievați în perioada 1-15 octombrie 2014.

S-a constatat ca desi bărbații cheltuiesc mult, femeile sunt cele care par a înțelege cu adevărat cât de importante sunt cadourile spontane pentru moral. Unul din trei bărbați a spus că își cumpără astfel de cadouri pentru a-și schimba starea de spirit, în timp ce peste jumătate dintre femei au afirmat același lucru (51%).

Asta arată că, în ciuda faptului că femeile nu cheltuiesc la fel de mult ca bărbații, se bucură mai mult de micile cadouri decât aceștia. Cele mai încântate femei provin din Turcia, unde un procent ridicat, de 67%, declară că micile cadouri spontane le fac fericite; totuși, Turcia este și țara cu cei mai mulți bărbați care se bucură de aceste mici recompense – peste jumătate dintre turci declarând, la rândul lor, că acestea îi înveselesc (51%), un procentaj situat peste media europeană.

Cu toate acestea, majoritatea oamenilor (58%) nu se simt vinovați pentru banii cheltuiți ocazional pe lucruri mărunte ce îi fac fericiți. Acest rezultat confirmă concluziile studiului de anul trecut, conform cărora micile cadouri spontane sunt considerate, de către cei mai mulți, un drept fundamental. Totuși, nu numai că femeile cheltuiesc mai puțin, dar rezultatele arată că se simt și mai vinovate. Suedezele se simt cel mai vinovate din Europa, cu 26% declarând că sunt încercate de un sentiment de vinovăție (față de 16% în cazul bărbaților) – asta în ciuda faptului că suedezii sunt de aproape patru ori mai predispuși decât suedezele să cheltuiască mai mult pe mici cadouri spontane. 19% dintre aceștia cheltuiesc peste 100 euro pe un astfel de cadou, în timp ce doar una din 20 de femei ar investi la fel de mult în Suedia.

Rezultatele la nivel European pot da de gândit, dat fiind faptul că bărbații își cumpără mici cadouri spontane la fel de frecvent ca femeile și că cei mai mulți dintre aceștia fac acest lucru mai frecvent de o dată pe lună (18% bărbații, 17% femeile).

Se pare că bărbații tind să se răsfețe la fel de des ca femeile, însă se bucură mai mult de cadouri cu prețuri mari: 24% dintre bărbați, față de 13% dintre femei, cheltuiesc pe recompense mai costisitoare, precum vacanțe, divertisment și tehnologie.

Se pare că micile cadouri pe care le preferă bărbații au costuri mai mari decât cele ale femeilor, care înclină spre articole cosmetice, reviste, ciocolată și prăjituri. Grecii confirmă aceste concluzii, 45% dintre aceștia – cel mai ridicat procent din Europa – recunoscând că vacanțele sunt principalul lor răsfăț; în același timp, 57% dintre românce și-ar cumpăra un ruj sau un alt produs cosmetic, mai mult decât în oricare altă țară din Europa.

34% dintre români își fac un astfel de cadou în fiecare lună, în timp ce 18% se răsfață o dată la șase luni, cheltuind, în medie, între 81 și 200 de lei (36%).

Micile cadouri spontane pe care românii și le oferă constau în articole vestimentare, pantofi sau genți (53%), dar în top se află și ciocolata, dulciurile sau prăjturile (46%). Bărbații români preferă să ia masa în oraș (38% dintre bărbați comparativ cu 23% dintre femei), în timp ce româncele aleg hainele, pantofii sau gențile (66% dintre femei, comparativ cu 40% dintre bărbați).

III.3 Shopingul ca dependenta. Oniomania

Definirea conceptului de dependenta de cumparaturi este dificila intrucat oscileaza intre abordarile psihologilor si psihiatilor si cele ale specialistilor din marketing si compotamentul consumatorului.

Explicatia imediata a dependentei de cumparaturi este legata de cautarea placerii in cumparaturi, falsa rezolvare a stresului si depresiei prin achizitionarea de bunuri si servicii.  Sufar deci cumpar: Cu cat individul se simte mai singur, mai abandonat sau mai stresat, cu atat mai mult cauta consolari in bucuria imediata a shopping-ului. „Surogat al trairii autentice, consumul nu-si exercita puterea decat pe masura capacitatii sale de a uimi sau de a adormi, de a se oferi ca paliativ al dorintelor neimplinite ale omului modern.” (Lipovetsky, 2006, p:50)

Dependenta de cumparaturi a fost initial descrisa de catre psihiatrii Bleurer si Kraepelin la inceputul secolului XX. Acestia au definit dependenta de cumparaturi (oniomania) ca pe o actiune compulsiva de a cumpara care duce la contractarea ”nebuneasca” de datorii ale caror termene limita le tot amana, pana la aparitia unei situatii ”catastrofale” prin care cei din jur afla situatia oniomaniacului. Cei doi psihiatri au inclus oniomania alaturi de cleptomanie si piromanie. (Black, 2007)

Cu alte cuvinte, dependenta de cumparaturi este o tulburare de comportament prin care un individ face cumparaturi continue fara a lua in seama consecintele financiare, sociale sau psihologice ale acestui comportament. (Damon 1988, Faber 1992, Krueger 1988, Faber si O’Guinn 1992, Scherhorn 1990, Valence et al. 1988 in Ergin, 2010).

O definitie mediocra a dependentei de cumparaturi, raspandita prin media, spune ca oniomania este un comportament superficial al victimelor modei – in mod invariabil femei – copiat dupa celebritati care nu au altceva de facut decat sa isi cheltuie timpul si banii cumparand pantofi. (Hartney, 12Martie 2010b).

Pe de alta parte, filmele, cartile si revistele sustin dependenta de cumparaturi. Vorbim aici de reviste pentru femei, reviste de moda, filme de genul ”Conffessions of a Shopahoolic”, ”Pretty Woman” , carti ca ”Goana dupa cumparaturi” sau ”La cumparaturi cu sora mea” care sustin un model pozitiv al dependentului de cumparaturi. Sunt descrise povesti frumoase, cu final fericit in care depenedenta de cumparaturi e un mic obstacol (depasit foarte usor) in calea unui happy-end.

Interesant este cum articole de ziar care trateaza dependenta de cumparaturi afiseaza imagini pozitive, cu persoane multumite, fericite, tinand pungi de cumparaturi in mana care sugereaza bunastarea, statutul social superior si fericirea pe care acest obicei ti-o poate aduce. In plus, articolele trateaza problema superficial, fara a personaliza sau a aplica informatia pe consumatorii din Romania.

Cum se manifesta dependenta de cumparaturi? Oniomania este caracterizata prin cumparaturi excesive, necontrolate, repetitive si consumatoare de timp, ca raspuns la sentimente interioare si stari de spirit negative.(Ergin, 2010).

Donald W. Black, in articoulul A review of compulsive buying disorder, identifica patru faze distincte ale dependentei de cumparaturi:

Faza 1: Anticipation. In aceasta faza, dependentul de cumparaturi dezvolta ganduri, dorinte sau preocupari fie legate de faptul de a avea, a detine un anume obiect, fie legate de actiunea de a cumpara.

Faza 2: Preparation. In a doua faza, persoana se pregateste pentru cumparaturi si cheltuieli. Aceasta faza poate include deciziile legate de unde si cand sa mearga, sau cum sa se imbrace si chiar ce carti de credit sa foloseasca. Cercetari serioase pot fi facute cu privire la produsele aflate la reduceri, noi tendinte in moda sau noi magazine.

Faza 3: Shopping. Aceasta faza implica actiunea de a cumpara in sine, goana dupa cumparaturi, pe care multi dependenti o pot caracteriza drept captivanta, emotionanta si foarte interesanta.

Faza 4: Spending. Actiunea se incheie cu achizitionarea efectiva a produselor, plata produselor, urmata de sentimente de dezamagire fata de propria persoana. Persoanele afectate de dependenta de cumparaturi, au afirmat ca cele mai frecvente emotii negative experimentate sunt: depresie, anxietate, plictiseala, autocritica, furie. (Black, 2007).

Acest tip de comportament are loc tot timpul anului dar se poate intensifica in preajma sarbatorilor sau a zilelor de nastere. Chiar si atunci cand nu cumpara, dependentii raman preocupati de shopping, rasfoiesc brosuri si cataloage cu produse, citesc reclame si anunturi din ziare si isi imagineaza noua ”runda de cumparaturi”. (The Journal of Family Practice, (f.a.)).

Astfel, dependentii de cumparaturi isi incep ”expeditiile” cu emotie, doar pentru a le termina cu regrete si depresie, isi maresc constant frecventa si timpul petrecut la cumparaturi, pot avea datorii substantiale si, adesea, nu folosesc lucrurile pe care le cumpara. (Skertic, 2001).

Cauze ale dependenței de cumparaturi. In incercarea de a determina care sunt factorii care favorizeaza aparitia dependentei de cumparaturi, cercetarile din domeniu s-au axat pe variabilele de marketing legate de media, cat si de variabilele mediului social in care traieste dependentul, in relatie cu familia si societatea (De Sarbo si Edwards 1996, Roberts 1998, Mowen si Spears 1999, Valence et al. 1988 in  Ergin, 2010).

Factorii cauzatori se pot sintetiza astfel:

1.     Legatura cu alte dependente, tulburari de personalitate si comportament. Studiile din domeniul dependentei de cumparaturi afirma ca aceasta adictie ar putea fi o forma a unor alte tulburari.  Dependenta de cumparaturi poate fi legata de depresie, lipsa controlului, stima de sine scazuta, izolare, anxietate, compulsivitate generala (Ergin, 2010). Alte studii dezbat carei dintre urmatoarele tulburari ar trebui afiliata dependenta de cumparaturi: comportament obsesiv-compulsiv, adictii patologice, cleptomanie, tulburari alimentare.

2.     Efect al societatii de hiperconsum. Dupa cum am afirmat anterior, consumul si hiperconsumul au devenit un stil de viata. Plimbarile noastre au loc in supermarket-uri si in mall-uri acum, intalnirile au loc acolo, cele mai importante evenimente le sarbatorim acolo si tot acolo mancam cele mai importante mese ale zilei. Traind practic in aceste ”oaze ale cumparaturilor” este dificil sa nu devenim fideli shopping-ului.

3.     Efect al manipularii prin publicitate. Publicitatea, care servea odata interesul clientului, serveste acum pofitul companiei. Toate mesajele publicitare ne spun: Cumparati! Cumparati! Cumparati! si noi asta facem. Daca achizitionam acel anume produs vom fi mai frumosi, mai destepti, mai norocosi, mai ”tari” decat vecinul..nu conteaza de fapt ce face produsul, conteaza imaginea pe care o dobandim daca il avem. Si nu toata lumea vrea intotdeauna mai mult decat are? Dupa cum afirma Lipovetsky, publicitatea ”a erotizat marfa, i-a creat un mediu prielnic, festiv, un climat de vis cu ochii deschisi si de stimulare permanenta a dorintelor.”(Lipovetsky, 2006, p: 56)

4.     Dezvoltarea tehnicilor de vanzari centrate pe lucrul cu subconstientul consumatorului. Articolul lui Gerald Zaltman, The Subconscious Mind of the Consumer (And How To Reach IT) surprinde tocmai ideea explorarii subconstientului consumatorului in scopul identificarii nevoilor neexplorate inca, pentru dezvoltarea unui nou produs. (Mahoney, 2003). Managerii de marketing folosesc tehnici ca: preturile magice, presupusele oferte, influenta imaginilor subliminale, tehnica formularii unei cereri directe, fotografia cartilor de credit cu scopul crearii impresiei consumatorului ca este mai bogat si poate cheltui mai mult, produsele personalizate, apelul la ”libertate”, efectul muzicii, mirosului, culorilor si luminii, efectul modelului, caractersticile si comportamentul vanzatorului. (Gueguen, 2006)

5.     Efect al mass-mediei si al culturii exprimate prin aceasta. Promotori ai publicitatii, canalele media transmit acelasi mesaj: Cumparati! Cumparati! Cumparati! Ba mai mult, imagini, reportaje si emisiuni cu vedete care merg la cumparaturi, emisiuni de genul ”Shopping-ul: pasiunea mea” creaza in randul populatiei modelul Shopahoolic-ului, a dependentului de cumparaturi. Astel, mass-media ii atribuie Shopahoolic-ului caracteristicile unui individ fericit, multumit doar prin mersul la cumparaturi, norocos ca a gasit cele mai bune oferte, cu multi prieteni in jur, clientul VIP in orice magazin. In fapt, media promoveaza imaginea unui dependent de cumparaturi ce are numa avantaje si nici un dezavantaj. O cultura a hedonismului atins prin cumparaturi.

6.     Efect al ”modei”. Perioada in care un curent de moda se intindea pe doua sau mai multe generatii a disparut de mult. Astazi moda se schimba minim o data pe an. Trebuie sa fim mereu la curent cu noi tendinte, cu ce se mai poarta la Paris si Milano, cu ce poarta idolii nostri. Si avand in vedere ca moda cere schimbarea totala a garderobei in fiecare anotimp, chiar si conceptul de dependenta de cumparaturi devine desuet

7.     Facilitarea acordarii creditelor. ”Credit doar cu buletinul!” este o formula pe care o auzim la TV, la serviciu, in Mall-uri si Supermarket-uri, la metrou sau oriunde exista un ecran si un difuzor. Facilitarea obtinerii de credite si de carduri de cumparaturi a dus la cheltuirea venitului pe care nu-l avem, la datorii si lacriza financiara mondiala. Dar dependenta de cumparaturi este o manifestare care sfideaza chiar si criza pentru ca nevoia de a avea este mai puternica decat constiinta ca nu avem cu ce.

8.     Disparitia familiei traditionale si a valorilor. Societatea in care traim este una noua, una la care inca nu ne-am adaptat complet. Familia si modul de viata nu mai e acelasi, pana si valorile care credeam ca sunt eterne si universal valabile par sa se schimbe acum de la o generatie la alta. Astazi, oamenii tind sa afirme caadevarul e relativ, nu e acelasi pentru toata lumea. Aceste schimbari majore ne afecteaza viata si psihicul, ne pot da sentimente de vid, de neputinta , de lipsa de afectiune. Aflandu-ne in antiteza cu oamenii (cumparatorii) fericiti de la televizor, facem tot posibilul sa fim ca ei: cumparam.

Un studiu realizat pe cumparatorii din Turcia a evidentiat ca pricipalele motive pentru care cumparatorii se angajeaza in cumparaturi neplanificate sunt: reduceri ale magazinelor (79.3%), agenti de vanzare eficienti (35.4%) si designul interior al magazinului (30.6%). (Ergin, 2010).

Dependenta de cumparaturi nu se bazeaza pe un anumit factor enumerat mai sus. Dependenta de cumparaturi este un ciclu si se formeaza datorita unui cumul de factori si experiente traite de un anume individ. Ciclul dependentei de cumparaturi incepe cu  sentimente negative, de singuratate, stima de sine scazuta.

Semnale din jurul nostru ne spun ca daca achizitionam si avem mai multe produse suntem vazuti drept persoane importante, de succes, fericite. Primim aceste semnale de peste tot din jurul nostru: familie, prieteni, TV, radio, colegi, Internet si oricine altcineva sau orice altceva ne poate influenta. Prin urmare, cheltuim pentru a avea acel sentiment de succes, pentru a impartasi experienta noilor achizitii oricarei persoane dispuse sa ne asculte. Cand euforia trece, urmeaza plata facturilor, realitatea datoriilor ce intareste sentimentele intiale de neputinta si depresie ce pun din nou acest circuit in miscare.(Way2Hope, (f.a.)).

Efectele dependentei de cumparaturi. Dependeta de cumparaturi are consecinte devastatoare asupra individului dependent. Acestea sunt: vina sau remuscara in urma activitatii de consum, datorii excesive, faliment, conflicte familiale, divort, activitati ilegale (furtul de bani pentru sustinerea dependentei, emiterea de cecuri false), tentative de suicid. (Koran et al. 2006; Ergin, 2010).

Tipologia dependentul de cumparaturi. Cercetarile din domeniul dependentei de cumparaturi, ne dau posibilitatea crearii unui portret, a unui profil al dependentului, al oniomaniacului.

The Journal of Family Practice stabileste urmatorul profil:

(The Journal of Family Practice, (f.a.))

Un studiu recent al Uniunii Europene asupra cumparatorilor scotieni, a relevat faptul ca 46% dintre respondentii intre 16 si 18 ani manifesta tendinte de oniomanie. Principalul motiv este imposibilitatea de a rezista stimulilor publicitari si lipsa de control asupra cheltuielilor. (Ergin, 2010).

Venitul mare nu este o conditie a dependentei de cumparaturi. De exemplu, dependentii de cumparaturi cu venituri mici pot face cumparaturi la consignatii sau vanzari second-hand. Un studiu efectuat de The Journal of Family Practice evidentia faptul ca dependentii de cumparaturi, cu cele mai severe simptome, sunt cei cu venituri scazute, sugerand faptul ca:

       Lipsa de bani nu impiedica dezvoltarea dependentei de cumparaturi;

       Dependentilor de cumparaturi cu simptome severe le lipseste abilitatea de a se abtine de la cumparaturi. (The Journa of Family Practice, (f.a.))

Koran et al. (2006) a evidentiat, intr-un studiu asupra dependentei de cumparaturi, faptul ca 54% dintre respondentii cu o dependenta de shopping aveau venituri mai mici decat ceilalti respondenti, care nu erau dependenti. (Ergin, 2010).

In anumite cazuri, dependentii de cumparaturi au, un asa numit ”black-out” emotional si nu isi mai amintesc cand au cumparat unele dintre articole. In momentul in care familia sau prietenii pot deveni suspiciosi referitor la comportamentul de cumparare, shopahoolic-ul va incerca sa ascunda obiectele cumparate. (Engs, (f.a)).

Dependentii de cumparaturi achizitioneaza lucruri pe care nu si le doresc, cumpara lucruri fara sa isi dea seama ca le cumpara iar atunci cand pornesc la aceasta actiune nu se mai pot opri. (Koran, et al., 2006).

Cercetarile au indicat ca aproape trei sferturi dintre cumparatorii compulsivi sunt dispusi sa admita ca acest obicei le creaza probleme financiare si de relationare cu ceilalti. (Hartney, Februarie 2010).

Cum recunoastem dependenta de cumparaturi? Problematica dependentei de cumparaturi a creat necesitatea construirii unor grile prin care poate fi recunoscut un cumparator compulsiv. Conform acestora, un dependent de cumparaturi va avea urmatoarele caracteristici: o dorinta de a cheltui mari cantitati de bani atunci cand se simte deprimat sau stresat emotional; va cumpara cantitati foarte mari de produse pe care nu le va folosi niciodata; produsele nefolosite sunt de multe ori inlaturate, chiar cu eticheta pe ele; va minti referitor la cantitatea de produse cumparate sau banii cheltuiti; va avea datorii foarte mari si va prefera sa-si cumpere produse nefolositoare in loc sa-si plateasca datoriile; va imprumuta sau va fura bani pentru a merge la cumparaturi; consecintele se vor resimti in plan profesional si familial. (StarBreeze)

Articolul Find a Compulsive Spending Treatment Program TODAY insista pe alte caracteristici ale shopahoolic-ului. Astfel, urmatoarele comportament pot indica o problema de dependenta de cumparaturi:

       Achizitionarea de produse ca un rezultat al anxietatii, depresiei, furiei sau singuratatii;

       Conflicte cu cei din jur referitor la obiceiurile de cumparare;

       Dependentul se simte pierdut fara carti de credit;

       Cumpararea de produse mai mult cu cardul decat cu bani lichizi;

       Descrierea unui sentiment de euforie in timpul cumparaturilor;

       Sentimente de vina si rusina dupa incheierea cumparaturilor;

       Ganduri obsesive legate de bani;

       Petrecerea unui timp indelungat ”aranjand” conturi sau facturi pentru a-si proteja viciul. (Recovery Connections, (f.a))

Olivia Mellon, terapeut specializat in dependenta de cumparaturi, a creat un chestionar menit sa masoare gradul de dependenta de cumparaturi al respondentului american:

1.     ”Iti cumperi lucruri pe care le vrei, indiferent daca ti le permiti sau nu?

2.     Ai probleme in a economisi bani? Daca ai ceva bani in plus, pentru a economisi sau a investi, preferi sa-i cheltui pe ceva care iti place?

3.     Iti cumperi lucruri pentru a-ti ridica moralul sau pentru a te recompensa?

4.     Se intampla ca mai mult de o treime din venitul tau, fara a include chirie sau ipoteca, sa fie cheltuit pe facturi și bonuri de plata?

5.     Incerci sa ”aranjezi” si sa trisezi notele de plata si facturile, eviti plata facturilor pentru ca traiesti mereu intr-o prapastie financiara?

6.     Continui sa-ti cumperi lucrurile preferate chiar daca nu ai nevoie de ele?

7.     Daca trebuie sa iti intezici sa iti cumperi un lucru pe care ti-l doresti, te simti pagubit, furios sau suparat?”

Daca raspunsurile sunt ”des” sau ”cateodata” la mai mult pe 4 intrebari, probabil ca esti o persoana dependenta de cumparaturi, mai ales daca ai raspuns ”des” sau ”cateodata” la ultima intrebare. (Bankrate, (f.a.))