CAPITOLUL 1. Statul și dreptul geto-dac……………………………………………………………………… …… 6 1. Factorii apariției statului geto -dac…………………………………………………………… ………………… 6 2…. [609069]
Universitatea “Dunărea de Jos”
ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI
ROMÂNESC
Galați – 2009
2
Departamentul pentru Învățământ la Distanță
și cu Frecvență Redusă
Facultatea de Drept
Specializar ea: Drept
Anul de studii / Forma de învățământ: anul I IFR
3 CUPRINS
CAPITOLUL 1. Statul și dreptul geto-dac……………………………………………………………………… …… 6
1. Factorii apariției statului geto -dac…………………………………………………………… ………………… 6
2. Trăsăturile statului geto -dac……………… ………………………………………………………………… ….. 6
3. Structurile administrative…………………………………………………………………………………… …… 7
4. Dreptul geto -dac……………………………………………………………………… ……………………………….. 8
CAPITOLUL 2. Statul și dreptul în provincia romană Dacia…………… …………………..…………………… … 11
1. Evoluția organizării administrativ -teritoriale a provinciei Dacia…………………………….…………… ….. 11
2. Administrația centrală……………………………………………………………………………………… ……. 11
3. Administrația locală……………………………………………………..…………………….…………… ……. 12
3.1. Organizarea orașelor………………………………………………..……………………………… ……. 12
3.2. Unitățile administrativ -teritoriale…………………………………………………………………… …….. 13
4. Dreptul în provincia romană Dacia…………………………………………………………………………….. 14
4.1. Izvoarele dreptului ………………………………… ……………………… ……………………………… 14
4.2. Instituțiile de drept ………………………………………………………… ……………………………… 14
CAPITOLUL 3. Societatea autohtonă și normele sale de conduită în secolele IV -XIV…………… …………… 17
1. Cauzele retragerii romane……………………………………………………..……………………… ……….. 17
2. Consecințele retragerii romane………………………………………………………………..…………… …… 17
3. Obștea daco -romană în secolele IV -VII……………………………………….…………………………… …. 18
4. Normele de conduită în interiorul obștii daco -roman e (secolele IV -VII ) …………… ………………… ….. 18
5. Structuri administrativ -politice românești în secolele VIII -XIV ….………….…………………………… … 20
6. Formarea statelor medievale românești……………………………………….………………………… …… 21
7. Evoluția normelor juridice în secolele VIII -XIV…………… ………………… ………………… …………….. 22
CAPITOLUL 4. Organizarea de stat a Țărilor Române în secolele XIV -XVII. Administrația centrală……… … 25
1. Caracteristici generale…………………………………………………………………………… ……………… 25
2. Domn ul……………………………………………………………………………………… ……………………. 25
2.1. Trăsăturile instituției………………………… …………………………………………… ………………….. 25
2.2. Prerogative Domnului…………………………………………………………………….…………… … 26
3. Sfatul domnesc………………………………………………………………………………..…………… …… 27
3.1. Denumire, principiu l de funcționare, componență……………………………………….…………… 27
3.2. Atribuții…………………………………………………………………………………..…………… …… 28
3.3. Procedura de lucru………………………………………………………………………..…………… …. 29
4. Adunările de stări……………………..……………………..……………………..……………………… …… 29
4.1. Terminologia și principiu l de funcționare……………………..…………… ………………… ………… 29
4.2. Trăsăturile instituției ……………………..…………………………………………………………… … 29
4.3. Atribuții…………………………………………………………………………..…………………… …… 30
5. Dregătoriile centrale ……………………………………..…………………………..……….…………… …… 30
4.1. Trăsături generale…………………………………… ……………….…………………….…………… … 30
4.2. Atribuții comune…………………………………………………….………………………………… …… 31
4.3. Atribuții speciale…………………………………………………….………………………………… …… 31
CAPITOLUL 5. Organizarea de stat a Țărilor Române în secolele XIV -XVII. Administrația locală …………… 37
1. Județele și ținuturile…………………………………………..……………………..……………………… …… 37
2. Orașele și târgurile…………………………………………….……………………..………..…………… …… 37
2.1. Organele administrative alese…………………………………………………………….…………… … 37
2.2. Organele administrative nu mite………………………….……………………..………..…………… … 38
3. Satele……………………………………………………………………………..………………………… ……. 38
3.1. Tipuri de sate…………………………………………………………..……………………………… ….. 38
3.2. Organele administrative ………….…………………………………….……………… ………………… 39
CAPITOLUL 6. Dreptul î n Țările Române în secolele XIV -XVII…………………………………………………… 42
1. Izvoarele dreptului medieval …………… ………………… ………………… ………………… ……………… . 42
2. Organizarea judecătorească. …………… ………………… ………………… ………………… …………… .. 43
3. Procedura de judecată……….. …………… ………………… ………………… ………………… …………… . 45
3.1. Organizarea procesului …………… ………………… ………………… ………………… ……………… 45
3.2. Administrarea probelor …………… ………………… ………………… ………………… ……………… . 45
3.2. Pronunțarea hotărârii judecătorești……………… …………… ………………… ………………… …… 46
4. Infracțiuni și pedepse……………………… ..…………… ………………… ………………… ……………… .. 47
4 4.1. Infracțiuni …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …………… 47
4.2. Pedepse………………. …………… ………………… ………………… ………………… ……………… 48
5. Instituții de drept …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …………. 48
5.1. Proprietatea……………………………………. ……… ……………………… ………………… ……….. 48
5.2. Persoanele………………………………. …………… ………………… ………………… ……………… 50
5.3. Rudenia …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …………… .. 52
5.4. Familia …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ……………… 52
5.5. Succesiunile …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ……….. 53
5.6. O bligații și contracte………… …………… ………………… ………………… ………………… ……… 54
CAPITOLUL 7 . Organizarea de stat a Țărilor Române în secolul fanariot ……………………………… ………… 58
1. Administrația centrală………………………………………………………………………… …………………. 58
1.1. Domnul……………………………………………………………………… …………… ………………… 58
1.2. Sfatul domnesc ………….…………………………………….………………………… ……………….. 59
1.3. Sfatul de obște…………………………………………………………………………… ……………….. 59
1.4. Dregătoriile centrale……………………………………………………………………… ……………….. 59
2. Administrația locală………………..………………………… …………….………………… …………………. 60
2.1. Județele și ținuturile…………………………………………………………………………………… ….. 60
2.2. Plaiurile, plasele și ocoalele……………………..……………………..……………………………… … 61
2.3. Orașele și târgurile ………….…………………………………….……………………..…………… ….. 61
2.4. Satele…… ………………………………………………………………………………..…………… …… 62
CAPITOLUL 8. Dreptul în Țările Române în secolul fanariot……………………………………………………… 64
1. Izvoarele de drept …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ………… 64
2. Organizarea judecătorească și procedura de judecată …………… ………………… ………………… …… 65
3. Instituții de drept …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ………….. 67
CAPITOLUL 9 . Statul și dreptul în epoca Regulamentelor Organice…………………………………… ……….. 71
1. Țările Române în raporturile politice internaționale
între Pacea de la Carlowit z (1699) și Tr atatul de la Adrianopole (1829)……………………….. ……………
71
2. Adoptarea Regulamentelor Organice și trăsăturile acestora…………………………………..…………… . 72
3. Administrația centrală……………………………………………………………………………………… ……. 72
3.1. Domnul și căimăcămia………………… ……………………………………………………………… …. 72
3.2. Miniștrii………………………………………………………………………………………………… ……. 73
3.3. Ministerele………………………………………………………………………..…………………… …… 73
3.4. Sfatul Administrativ Ordinar și Sfatul Administrativ Extraordinar…………………………………… .. 74
4. Adm inistrația locală………………………………………………………………………………………… ……. 75
4.1. Județele și ținuturile……………………………………………………………………….…………… …. 75
4.2. Plasele și ocoalele…………………………………………………..…………………….…………… …. 76
4.3. Orașele și târgurile. ……………………………………………………………………… …………… …. 76
4.4. Satele ………………………………………………….……………………..………………………… …. 77
5. Revoluția din anul 1848 și consecințele sale asupra administrației publice regulamentare.… …………. 77
5.1. Programul de reformă …………………………………………..…………… ………………… ………… 77
5.2. Efectele revoluției asupra administrației publice regulamentare…………………………………… … 78
6. Organizarea judecătorească …………… ………………… ………………… ………………… ……………… . 79
6.1. Instanțele ordinare …………… ………………… ………………… ………………… ………………… … 79
6.2. Instanțele speciale …………… ………………… ………………… ………………… ………………… … 80
6.3. Statutul magistraților …………… ………………… ………………… ………………… ………………… . 80
7. Instituții de drept …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ………….. 80
CAPITOLUL 10. Forma rea statului modern român și a sistemului modern de drept …………… ……………… 85
1. Tratatul de la Paris din anul 1856 și importanța sa pentru organizarea Principat ele Române… …………. 85
2. Dreptul constituțional ………………………………………………………………… ………………… ……….. 86
3. Dreptul administrativ …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …….. 87
3.1. Reformarea administrației publice centrale …………… ………………… ………………… ………….. 87
3.2. Reformarea administrației publice locale …………… ………………… ………………… …………… .. 89
4. Organizarea judecătorească …………… ………………… ………………… ………………… ……………… . 90
5. Modernizarea instituțiilor de drep t…………… ………………… ………………… ………………… ………… 91
5.1. Codul civil …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …………… 91
5.2. Codul penal …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ………… 92
5.3. Codul de procedură civilă …………… ………………… ………………… ………………… …………… 93
5.4. Codul de procedură pen ală…………… ………………… ………………… ………………… ………… 93
5 CAPITOLUL 11. Statul și dreptul în Vechiul Regat al României……………………………. …………… ……… 96
1. Dreptul constituțional ……………………..………………………… ………………… ………………… …….. 96
2. Dreptul administrativ ……………………….……………………..……………………………… …………… .. 98
2.1 Monarhul………………………………………………………………………………….…………… …… 98
2.2 Consiliul de Miniștri…………………………………………………………………………………… …… 98
2.3 Președintele Consiliului de Miniștri………………………………..……………………..…………… … 98
2.4 Miniștrii……………………………………………………………..……………… …….…………… ……. 98
2.5 Ministerele și serviciile publice…………………………………….…………………….…………… ….. 99
2.6 Administrația publică locală………………………………………………………………………………. 100
3. Organizarea judecătorească …………… ………………… ………………… ………………… ……………… . 100
3.1. Principiile organ izării judecătorești …………… ………………… ………………… ………………… …. 100
3.2. Instanțele de judecată …………… ………………… ………………… ………………… ……………… .. 101
3.3. Magistrații …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …………… 101
4. Dreptul civil …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ……………… .. 102
4.1. Proprietatea …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ………… 102
4.2. Persoanele …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …………. 103
4.3. Obligații și contracte …………… ………………… ………………… ………………… ……………… …. 103
5. Dreptul penal …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …………… … 104
6. Dreptul procesual …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ………… 104
CAPITOLUL 12 . Statul și dreptul în România interbelică ……………………..………………………… ……….. 106
1. Unificarea legislativă……………………..……………………..………………… ………………… ………….. 106
2. Dreptul constituțional …………… ……………… …………………… ………………… ………………… ……. 106
3. Dreptul administrativ …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …….. 108
3.1. Administrația publică centrală ………………….………..…………… ………………… ……………… . 108
3. 2. Administrația publică locală……………………..……………………..……………………..………… . 109
4. Organizarea judecătorească …………… ………………… ………………… ………………… ……………… . 112
5. Dreptul civil …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ……………… .. 112
5.1. Proprietatea …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ………… 113
5.2. Regimul juridic al persoanelor …………… ………………… ………………… ………………… ………. 114
5.3. Obligații și contracte …………… ………………… ………………… ………………… ……………… …. 114
5.4. Legislația muncii …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …… 115
6. Dreptul penal …………… ………………… ………………… ………………… ………………… …………… … 116
7. Procedura civilă …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ………….. 117
8. Procedura penală …………… ………………… ………………… ………………… ………………… ………… 117
Soluțiile testelor de autoevaluare…………………………………………………………………….…………… ….. 120
6 CAPITOLUL 1
STATUL ȘI DREPTUL GETO -DAC
Este bine știut faptul existența unui sistem de drept este condiționată de cea a unui orga nism statal. Prin
urmare trecerea în revistă a evoluției dreptului românesc trebuie să înceapă în mod nec esar cu studierea
formelor rudimentare pe care le- a pus în practică prima coagulare de tip statal de pe teritoriul actual al
României: statul geto- dac.
1. Factorii apariției statului geto -dac
Statul geto- dac a luat naștere în jurul anului 82 î. Hr., ca urmare a acțiunii de unificare a triburilor geto-
dace întreprinsă de unul dintre conducătorii uniunilor de triburi e xistente, viitorul rege Burebista. Demersul
unificator a avut adesea caracter violent, supunerea conducătorilor celorlalte triburi și uniuni de triburi făcându –
se prin forța armelor. Nu poate fi însă exclusă posibilitatea ca unele dintre căpeteniile locale să fi acceptat de
bunăvoie supremația lui Burebista, așa cum pare să fi fost cazul viitorului vicerege Deceneu.
Apariția statului ca formă superioară de organizare social -politică în spațiul locuit de geto- daci constituie
un fenomen complex, rezultat al interacțiunii a mai multor factori de factură internă și externă.
La capitolul factorilor interni trebuie incluși în principal cei de natură economică, culturală și politică.
Factorii economici au constituit una dintre premisele profunde ale apariției statului geto- dac, aceasta întrucât
progresele realizate prin creșterea productivității, ca urmare a generalizării metalurgiei fierului, au condus la separarea meșteșugurilor de agricultură, precum și la adâncirea diferențelor de avere și de statut social din
sânul societății. Factorii culturali au jucat și ei un rol semnificativ în cadrul acestui proces, existența unei limbi și a unei religii comune facilitând contactele și legăturile social -politice dintre diversele triburi și uniuni de triburi.
Principalii factori politici au fost aristocrația tribală, masa războinicilor și regalitatea, ale căror interese divergente
au condus la conturarea unui nou echilibru de forțe în interiorul societății. Asemenea altor cazuri contemporane ale Antichității, aristocrația controla nemijlocit puterea civilă pe timp de pace, exercitând- o prin magistrați aleși
pe termen limitat. Regii tribali, din poziția lor de căpetenii militare, aveau tendința firească de a- și extinde
această putere, căutând să preia diverse prerogative c ivile aflate în mâinile aristocrației. În acest sens, ei vor
apela la ajutorul marii mase a războinicilor împotriva nobililor. În sfârșit, războinicii tindeau să se alieze cu regalitatea, în care vedeau o forță capabilă să limiteze abuzurile aristocrației. Astfel de procese este de crezut
că s-au desfășurat în toate uniunile de triburi existente în lumea geto- dacă, însă cu intensități și ritmuri diferite.
Formațiunea în care acest proces a avut cea mai rapidă evoluție a fost probabil cea din care a provenit viitorul
mare rege Burebista. El a reușit să profite primul de aceste contradicții, impunându- și autoritatea mai întâi în
propria uniune de triburi, iar ulterior, în urma confruntărilor militare, în raport cu toate celelalte uniuni existente.
În privința factorilor externi care au influențat procesul de închegare a statului geto- dac, trebuie
menționată apropierea de hotarele etnice ale Daciei a două pericole externe majore, reprezentate de populațiile celtice și de statul roman. Aflate către nord- vest, în Slovacia de astăzi, populațiile celtice și, în mod special,
semințiile boiilor și tauriscilor , constituiau o amenințare latentă pentru triburile geto- dace, ele putând reedita
oricând o nouă invazie de genul celei care avusese loc în Dacia a doua jumătate a secolului al IV -lea î.Hr. De
cealaltă parte, statul roman se afla în plină expansiune către zona Peninsulei Balcanice. Între anii 168 -146 î.Hr.,
acesta reușise să cucerească parțial Illyria, să transforme statul macedonean în provincie romană și să lichideze independența politică a Greciei peninsulare. Rolul celor două amenințări externe nu trebuie însă exagerat. Ele nu au reprezentat condiții sine qua non pentru formarea statului condus de Burebista, ci foarte
probabil au funcționat ca un catalizator pentru conducătorii politici și militari ai triburilor și uniunilor de triburi dacice, contribuind la impulsionarea procesului de unificare politică și teritorială.
2. Trăsăturile statului geto -dac
Formațiunea politică creată de Burebista nu trebuie înțeleasă în accepțiunea contempo rană a
concept ului de “stat”, ci în sensul său antic, ca o structură politică cu un teritoriu pr opriu și o putere politică
instituțional izată.
Existența unui teritoriu al statului lui Burebista este un fapt relativ ușor de demonst rat pe baza izvoarelor
antice. Potrivit cercetărilor arheologice și informațiilor furnizate de istoricii an tici, el se întindea între Nistru,
litoralul nord- vestic al Mării Negre, Dunărea inferioară, D unărea mijlocie și Morava. Mai important însă decât
preze nța unui teritoriu statal este existența fenom enului de teritorializare a obștilor dacice care au intrat în
alcătuirea formațiunii lui Burebista. Aceasta înseamnă că teritoriul locuit de daci a căpătat pentru aceștia din
7 urmă mai mult decât o simplă util itate econ omică, ajungând să aibă și o semnificație politică. Cu alte cuvinte,
conștiința identitară a individului a încetat să se mai definească prin raportare la rude le de sânge (obștea
gentilică), în locul său instaurându- se în mod treptat conștiința apartenenței sale la un anumit ter itoriu (obștea
teritorială).
Fenomenul de teritorializare a obștilor poate sesizat cel mai bine în zona Munților Orăștiei, unde
civiliz ația dacică a avut un caracter quasi-orășenesc. Tot aici este atestată existența unui com plex de fortificații
din piatră care se constituiau într -un sistem defensiv conceput în mod unitar. Ace sta contrastează în mod
evident cu fortificații ridicate din pământ în afara arcului car patic, ceea ce i -a determinat pe specialiști să
conchidă că sistemul din Munții Orăștiei reprezenta de fapt capitala formațiunii politice, în vreme ce restul
întăriturilor const ituiau probabil centre tribale sau unional tribale.
Politica externă a lui Burebista ne dezvăluie și ea o dimensiune a fenomenului de teritorial izare a
societății geto -dace, întrucât campaniile militare întreprinse de rege nu au fost simple raiduri de pradă, specifice
organizării tribale, ci s -au constituit în expediții de cucerire, menite să lăr gească hotarele țării.
Cea de a doua condiție pentru existența unui stat, în sensul antic al conceptului, este și ea înde plinită.
Statul lui Burebista a dispus într -adevăr de un centru de putere politică care, în aparență, di spunea de o minimă
organizare instituțională. Este vorba în primul rând despre inst ituția regelui ( basileus ), care, potrivit descrierilor
lăsate de istoricul Strabon are trăsăturile unei monarhii autorit are. Începând cu Burebista, titlul regal a încetat să
mai indice pe șeful civil și militar al unei obști gen tilice, un primus inter pare s ales de comunitatea tribală. El
ajunge acum să desem neze pe deținătorul unic al puterii, suficient de puternic să impună legi (ordine sau
porunci) sup ușilor săi, în cadrul unui raport de tipul guvernanți -guvernați.
Instituției monarhice i se adaugă însă și alte elemente de organizare instituțională a pu terii, precum
existența unor titluri aulice și prezența probabilă a unei cancelarii regale, toate acestea făcând trimitere la
modelul de organizare a statelor elenistice contemporane. De altfel, trebuie precizat că izvoarele antice
utilizează pentru indicarea acestei formațiunii politice geto- dace ac elași termen pe care îl folosesc și pentru
desemnarea unor state antice contempor ane, ceea ce poate să însemne că în viziunea contemporanilor între
acestea din urmă și statul lui Burebista nu existau diferențe notabile.
3. Structurile administrative
În fruntea administrației centrale se afla regele, care întrunea funcțiile legislativă și exec utivă. Acesta
era secondat de vicerege, demnitate care, de regulă, era deținută de marele preot. Dacă în c adrul statului lui
Burebista această poziție a fost ocupată de Deceneu, mai târziu, în ierar hia statului lui Decebal, ea a fost
deținută de către marele preot Vezina, cel care, potrivit lui Dio Cassius “avea al doilea loc după Decebal”.
Regele sau marele preot cumula și funcția de mare judecător, așa cum este cazul lui Comosicus, devenit rege și mare preot de spre care istoricul Iordanes spune că era “cel mai mare judecător”.
În administrarea treburilor curente ale țării, r egele era ajutat de un Consiliu cu rol consul tativ, din care
făceau parte probabil marele preot, membri ai casei regale și alte personaje de î ncredere. Acestea din urmă era
foarte probabil reprezentanți ai aristocrației tribale, din rândurile căreia prov enea, de altfel, și regele.
Relațiile politice întreținute cu Imperiul Roman ne permit să identificăm și o altă latură a apa ratului
administrativ central al statului geto- dac. Este vorba despre existența unei c ategorii de soli sau diplomați trimiși
de rege pentru a purta negocieri sau pentru a încheia d iverse înțelegeri. De regulă, aceștia erau membri ai
familiei regale sau ai păturii nobiliare ( pileati ). Semnificativ în acest sens este un episod relatat de istoricul Dio
Cassius, în care se vorbește despre o misiune încredințată de regele Decebal fratelui său Diegis, misiune prin
care ace sta din urmă era însărc inat să meargă, împreună cu alți bărbați de încredere, la împăratul Domițian
pentru a -i restitui armele capturate în cursul războiului din anii 85 -89 d. Hr. Regele putea să apeleze însă și la
servici ile unor alogeni, așa cum este cazul cetățeanului grec Acornion, originar din orașul pontic Dyonisopolis,
diplomat de carieră pe care Burebista l -a folosit o lungă perioadă de timp. Nu este exclus ca Acornion s ă fi fost
chiar unul dintre cei mai influenți sfetnici ai regelui, o inscripție descoperită la Balcic, în Bulgaria, descriindu -l ca
fiind “în cea dintâi și cea mai mare prietenie” cu Burebista.
La curtea regelui dac este foarte probabilă și existența unei cancelarii. În acest sens, poate fi citat
istoricul Strabon care afirmă că Burebista a impus neamului său ascultarea față de porunci scrise ( prostagma
sau edictum ).
Una dintre consecințele unificării politice a triburilor geto- dace a fost integrarea struct urilor ecleziastice
în aparatul administrativ. Ea a oferit condiții pentru unificarea diverselor practici rel igioase existente în perioada
anterioară, conducând în cele din urmă la instituirea unui cult of icial. Aceasta a atras după sine și constituirea
unui ierarhii clericale, care, prin persoana conduc ătorului său suprem, marele preot, a fost direct asociată la
conducerea trebu rilor statului. Rolul acestei ierarhii a fost acela de a fundamenta din punct de vedere teologic
noua organizare politică, asigurându -i astfel protecția sacră a divinității. Pentru a obține bună voința zeilor, au
8 fost introduse precepte morale noi care au căpătat valoare de lege. Funcția de supraveghere a modului în care
erau aplicate aceste pr ecepte a revenit, foarte probabil, tot cl erului, care, în acest fel, a reușit să își consolideze
pozițiile im portante obținute în cadrul statului și a contribuit în mod fundamental la întărirea puterii regelui –
garantul profan al exi stenței statului.
Aflat la începuturile sale, în epoca lui Burebista, statul geto- dac nu a putut dispune de la înc eput de un
aparat administrativ local. Este foarte probabil că, inițial, atât triburile get -dace uni ficate, cât și celelalte neamuri
aduse sub ascultare (celți, bastarni, sarmați și greci) și -au păstrat pr opriile forme de conducere locale, fiind
schimbați doar titularii acestora, în scopul aducerii la conducere a unor căpetenii favorabile politicii duse de regele dac.
Dependența triburilor periferice, în special a celor de neam diferit și a coloniilor pont ice, față de statul lui
Burebista, se exprima prin plata unui tribut, prin renunțarea la o politică externă proprie și prin furnizarea de contingente armate în vreme de război. Așadar, central izarea statului geto -dac a fost în primă fază mai mult una
de fac tură politică decât administr ativă.
Dispariția lui Burebista, probabil în cursul anului 44 î. Hr., a dat semnalul dezmembrării stat ului pe care
acesta l -a creat, primele entități care s -au desprins fiind triburile de alte etnii și cetățile grecești. Frământările
interne n- au cruțat însă nici teritoriile locuite de daci. Diferențele social -economice dintre diversele zone
geogr afice locuite de geto- daci, interesele centrifuge ale aristocrației tribale, precum și diminuarea pericolului
extern roman, intervenit ă odată cu asasinarea conducător ului statului roman, Caius Iulius Cesar, au determinat
în cele din urmă divizarea statului în mai multe formațiuni politice.
Reunificarea ținuturilor daco -getice s -a produs în jurul nucleului reprezentat de formați unea din i nteriorul
arcului carpatic, unde se va afla în continuare capitala statului. Întregul proces s -a încheiat cândva la începutul
anilor 80 d. Hr. Personalitatea de al cărei nume se lea gă refacerea unității geto- dacilor este regele Decebal, cel
care a reușit s ă reconstituie în mod parțial statul lui Burebista. Noua structură politico- teritorială cuprindea
Transilvania, Oltenia, Muntenia, Moldova și probabil o parte din ținutul dintre Prut și Nistru.
Factorul determinant în refacerea unității statale l -a constit uit de această dată politica r omană la
Dună rea de Jos, care, în cursul secolului I d. Hr., a trecut de la măsuri predominat defen sive la cele de natură
ofens ivă. În acest fel, o parte din teritoriile locuite de geto- daci au ajuns sub stăpânire r omană efect ivă, așa cum
era cazul Dobrogei. Împreună cu teritoriul aflat între Dunăre și Munții Bal cani, aceasta a intrat în componența
provinciei Moesia, constituind pe mai departe o amenințare di rectă la adresa numeroaselor formațiuni politice
desprinse din statul lui Burebista.
Organizarea statului dac condus de Decebal nu diferă prea mult de aceea din timpul lui Burebista.
Regele era în continuare secondat de un vicerege, numit Vezina, care deținea aceeași de mnitate de mare preot
ca și predecesorul său, Deceneu. Î n politica externă îl găsim foarte i mplicat pe Diegis, fratele lui Decebal, poziția
sa în raporturile politico- militare cu I mperiul Roman amintind de rolul jucat în trecut de Acornion, precum și de
instituția “celui dintâi prieten” pe care acesta o repr ezentase.
Este foarte posibil ca, sub presiunea iminentelor atacuri romane, structurile interne ale st atului să fi
evoluat către un început de centralizare administrativă a teritoriului. În acest sens, unele izvoare istorice vorbesc
despre existența unor “pr efecți” pe care Decebal i -a așezat în fruntea agriculturii, rolul probabil al acestora fiind
acela de controla producția agricolă a țării și de a crea stocuri de pr ovizii absolut necesare în perspectiva unor
viitoare asedii. Alte surse menționează și exist ența unor garnizoane militare locale aflate sub comanda unor
prefecți numiți de către rege. Faptul este explic abil, dacă avem în vedere că, în fața amenințării romane, era
absolut necesară organizarea unui sistem defensiv și a unui corp de dregători m ilitari care să comande
garni zoanele teritoriale.
4. Dreptul geto -dac
În paralel cu desfășurarea procesului de închegare a statului, s -a desfășurat și un pr oces de
transfo rmare a obiceiurilor și regulilor de conviețuire în norme juridice. Cu alte cuvinte, vec hile obi ceiuri de
conduită respectate de bună voie de membrii comunității s -au tran sformat în reguli generale și impersonale în
momentul în care au fost preluate și sancționata de către stat. În acest fel, aplicarea se va face în mod repetat sub supr avegherea aparatului specializat al statului. Pe lângă marea major itate a obiceiurilor vechi, statul a
instituit și obiceiuri noi, corespunzătoare intereselor generate de noile structuri social -economice. Avându- și
originile în acțiunile repetate ale membrilor c omunității, primele norme juridice au circulat pe cale orală. După
apariția stat ului însă este probabilă și apariția unor norme scrise, acestea fiind reprezentate în special de
poruncile regale despre care vorbesc istor icii Strabon și Iordanes.
Instituții le juridice ale dreptului geto- dac sunt foarte puțin cunoscute, motivul principal f iind acela că
textele vechilor norme juridice nu s -au conservat până astăzi. În acest context, recon stituirea lor se face în mod
indirect, plecând de la urmele pe care acest e norme le -au lăsat asupra dreptului din epocile mai recente.
9 Una dintre cele mai importante instituții ale dreptului geto- dac a fost cu certitudine proprietatea.
Izvoar ele existente lasă să se înțeleagă faptul că geto- dacii au avut două forme majore de pr oprietate:
proprietatea privată și proprietatea colectivă. Proprietatea privată este dovedită de existența drepturilor de
proprietate asupra pământului, a vitelor și a sclavilor; ultimele două cat egorii de bunuri făcând obiectul
tranzacțiilor comerciale pe piețele romane. În privința proprietății colective, pot fi invocate informațiile oferite de
poetul Horațiu, care d escrie modul în care geții își strângeau recoltele de pe “glia fără de hat”, adică de pe
pământurile aflate în proprietate obștească. Foarte probabil, în paralel cu această formă de exploatare a
pământului obștii, a existat și una baz ată pe exploatarea unor loturi pe care comunitatea le atribuia anual
familiilor componente prin tragere la sorți. Aceste împărțiri vor sta la baza apariției propri etății private în interiorul
obștii, în condițiile în care familiile com unității vor avea tendința să își consolideze dreptul de folosință asupra
loturilor respective.
O altă zonă a dreptului geto- dac despre care ne -au parvenit informații din epocă este ac eea a
organiz ării familiei. Familia geto -dacă era monogamă, căsătoria încheindu- se prin cumpărarea soției de la
părinții aces teia de către bărbat. Ca și la popoarele vecine, femeia v enea în căminul conjugal însoțită de o serie
de bunuri dotale, numite generic zestre . Condiția femeii era aceea de inferioritate în raport cu bărbatul, poetul
Ovidiu vo rbind despre sarcinile grele care îi reveneau acesteia în cadrul gospodăriei. În același sens pledează
și existența p edepsei cu moartea pentru femeile care se făc eau vinovate de adulter.
Schimburile comerciale și circulația monetară atestate pe cale arheologică au impus cu sigu ranță
existența unor norme juridice corespunzătoare care să reglementeze încheierea contract elor și să asigure
punerea în aplicare a obligaț iilor asumate. Din păcate însă, informații în acest sens nu s -au păstrat.
În privința dreptului penal, este de crezut că principalele dispoziții existente vizau apăr area statului și a
proprietății private. În ciuda faptului că atribuțiile realizării justiț iei au fost preluate for mal de către organele
statu lui, totuși pentru anumite tipuri de infracțiuni (mai ales pentru vătămările corporale) a continuat să fie aplicat
obiceiul gentilic al răzbunării sângelui. La capit olul infracțiuni, probabil cel mai aspru pedepsite erau încălcările
interdicțiilor reli gioase, încălcări considerate a fi sacrilegii.
O preocupare centrală a statului geto- dac a fost organizarea activității juridice: a instanț elor de judecată
și a procedurii de judecată. În acest sens poate fi c itat istoricul Iordanes, care, referindu- se la regele
Comosycus, arată că acesta s -a ocupat îndeaproape de organizarea și jude carea proceselor.
Judecând după intensa activitate diplomatică desfășurată de- a lungul existenței sale, statul ge to-dac a
reglementat foarte probabil și norme de drept internațional. Aceste au fost puse în apl icare de către preoți, mai
ales cu ocazia încheierii de tratate cu alte popoare, când erau desfășurate ritualuri religioase specifice. Prin intermediul acestora, divinitățile er au aduse drept garante ale aplicării clau zelor prevăzute în tratatele
respect ive.
Bibliografie
*** Din istoria Transilvaniei , coordonatori: C. Daicoviciu și M. Constantinescu, vol. I, Buc urești, 1960.
*** Istoria dreptului românesc , coordonator Ioan Ce terchi, vol. I, responsabil de volum: Vladimir Hanga, secretar științ ific și coordonator
tehnic: Liviu P. Marcu, Editura Academiei RSR, București, 1980, p. 63- 74.
*** Istoria României , vol. I, Editura Academiei RPR, București, 1962.
*** Istoria românilor , vol. I, Moștenirea timpurilor îndepărtate, coordonatori: M. Petrescu Dâmbovița și Alexandru Vulpe, Editura
Enciclopedică, București, 2001, p. 640- 650.
*** Istoria Transilvaniei , vol. I, coordonatori: Ioan Aurel Pop și Thomas Nägler Institutul Cult ural Româ n. Centru de Studii Transilvane,
Cluj Napoca, 2003.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc , Editura Nitnelav, G alați, 2003.
Bărbulescu, Mihai; Deletant, Denis; Hitchins, Keith; Papacostea, Șerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României , ediție revăzută și
adăugi tă, Editura Corint, București, 2007.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc , ediția a II -a, Casa de edit ură și presă “Șansa SRL”, București, 1992,
p. 7-16.
Crișan, Ion Horațiu, Burebista și epoca sa , București, 1975, p. 172- 204.
Daicoviciu, Hadrian, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1972, p. 95- 123.
Glodariu, Ioan, Relațiile comerciale ale Daciei cu lumea elenistică și romană , Cluj, 1974.
Gostar, N.; Lica, V. , Societatea geto- dacică de la Burebista la Decebal , Iași, 1984.
Guțan, Manuel , Istoria administrației publice românești , ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, Buc urești, 2006, p. 7- 13.
Idem, Civilizația geto -dacilor , vol. I -II, București, 1993.
Idem, Religia geto -dacilor , în Anuarul Institutului de Studii Clasice, 5, 1944- 1948, p. 61- 139.
Idem, Spiritualitatea geto- dacilor. Repere istorice , București, 1986.
Marcu, Liviu P., Caracterul și structura politico- juridică a statului dac centraliz at și indepen dent, în Revista de drept public , XXXVI,
1980, nr. 7.
Petolescu, Constantin C., Dacia și Imperiul Roman, Editura Teora, București, 2000, p. 97- 104.
Petrescu -Dâmbovița, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Bârzu, Ligia; Preda, Floren tina, Istoria românilor de la începuturi până
în secolul al VIII -lea, Editura Didactică și Pedagog ică, București, 1995, p. 159- 191.
Sanie, S., Din istoria culturii și religiei geto -dace, Iași, 1999.
10 Vulpe, R., Prioritatea agnaților la succesiunea tronului în M acedonia și Tracia , București, 1943.
Test de autoevaluare nr. 1
01. Factorii politici care au impulsionat formarea statului geto- dac au fost reprezentați de:
a) aristocrația tribală;
b) masa războinicilor;
c) puterea regală.
02. Factorii interni care au contribuit la formarea statului geto- dac au fost:
a) factorii economici;
b) factorii sociali;
c) factorii politici.
03. Printre factorii culturali care au condus la formarea statului geto -dac s -au aflat:
a) existența unei limbi comune;
b) existența unei conștiințe de neam;
c) existența unei religii comune.
04. Elementele care intrau în alcătuirea structurii instituționale a statului lui Burebista au fost:
a) instituțiile regelui și viceregelui;
b) existența titlurilor aulice și a unei cancelarii;
c) existența unor organe administrative locale impuse de rege.
05. Argumentele istorice aduse în sprijinul afirmației că stăpânirea lui Burebista a avut caracter statal sunt:
a) existența unei puteri politice instituționalizate;
b) asumarea de către Burebista a titlului regal;
c) existența unui teritoriu propriu.
06. În cadrul statului lui Burebista, populațiile cucerite:
a) au fost organizate după modelul uniunilor de triburi dacice;
b) și-au păstrat formele administrative proprii;
c) au fost organizate într -o structură administrativă centralizată, controlată de rege.
07. Dependența populațiilor cucerite față de statul lui Burebista s -a materializat prin:
a) plata unui tribut;
b) supunerea politicii externe față de cea a statului geto- dac;
c) furnizarea de trupe în caz de război.
08. În cadrul structurii centrale a statului geto- dac, marele preot deținea poziția:
a) de “cel dintâi prieten”;
b) vicerege;
c) prim sfetnic.
09. Existența unui teritoriu propriu al statului geto- dac este demonstrată de:
a) caracter ul quasi -orășenesc al civilizației geto- dace din interiorul arcului carpatic;
b) expedițiile de cucerire întreprinse de Burebista;
c) informațiile oferite de istoricii Strabon și Iordanes.
10. Rolul ierarhiei clericale în organizarea statului geto- dac a f ost acela de:
a) fundamentare din punct de vedere teologic a noii organizări politice;
b) supraveghere a modului în care erau respectate legile;
c) asigurare a funcționării cancelariei regale.
11 CAPITOLUL 2
STATUL ȘI DREPTUL ÎN PROVINCIA ROMANĂ ÎN DACIA
1. Evoluția organizării administrativ -teritoriale
a provinciei Dacia
Cucerirea statului geto- dac nu a adus întregul teritoriu locuit de daci sub stăpânire r omană, tot astfel
cum nici statul lui Decebal nu a fost complet integrat în componența noii prov incii r omane a Daciei. O mare
parte a teritoriului său a intrat în componența provinciei Moesia Inferior în urma primului război daco -roman
și a rămas în această formulă administrativă pe durata într egii domnii a împăratului Traian. Este vorba
despre colțul sud -estic al Transilvaniei, sudul Moldo vei, cea mai mare parte a Munteniei și estul Olteniei. O
altă parte a teritoriului fostului stat geto- dac (nordul Transilvaniei și aproape întreaga Moldovă) a rămas în
afara provinciei romane, fiind locuite pe mai departe de către dacii liberi. În consecință, în timpul domniei lui Traian, provincia Dacia a rămas să cuprindă Transilvania propriu- zisă (cu excepția colțului său sud- estic,
reprezentat cu aproximație de teritoriile județelor Sibiu și Brașov de astăzi), Ol tenia vestică (județele act uale
Mehedinți și Gorj) și Banatul în întregime.
La moartea lui Traian au avut loc puternice atacuri ale vecinilor Romei aflați la Dună rea Mijlocie și
Inferioară, ceea ce a reclamat prezența urgentă a noului împărat Hadrian. Pen tru mai multă siguranță,
aces ta a abandonat Moldova Meridională și Câmpia Munteană, zone dificil de apărat din cauza configurației
geografice. La nordul Dunării nu a fost păstrat decât castrul de la Barboși, un cap de pod menit să suprav egheze cursurilor inferioare ale Prutului și Siretului. Tot în scopul eficientizării sistemului defensiv al
Imperi ului în acest sector, Hadrian a reorganizat pr ovincia Dacia, divizând- o în trei provincii dacice cu rang
diferit: Dacia Super ior, Dacia Inferior și Dacia Poroliss ensis . Dacia Superior cuprindea, se pare, cea mai
mare parte a Daciei traiane, cu excepția teritoriului nord- vestic, aflat între râurile Arieș și Mureș. Dacia
Inferior , cuprindea teritoriile anexate la nordul Dunării în urma primului război daco- roman (101 -102 d. Hr.),
care, iniț ial, fuseseră integrate în provincia Moesia Inferior: estul Olteniei, vestul Munteniei și sud -estul
Transilv aniei. Dacia Porolissensis cuprindea teritoriul nord- estic al provinciei Dacia, cuprins între râurile
Arieș și M ureș.
Organi zarea tripartită pusă la punct de Hadrian a funcționat timp de jumătate de secol. În anii 167-
168 d. Hr., în urma războaielor purtate cu marcomanii și iazygii, împăratul Marcus Aurelius (161- 180 d. Hr.)
a considerat necesară reorganizarea sistemului defens iv al provinc iei prin aducerea unei a doua legiuni.
Reorganizarea militară a avut consecințe și în plan administr ativ, întrucât cele trei provincii au fost aduse din
nou sub autoritatea unui singur guverna tor, așa cum se întâmplase în timpul domniei lui Tr aian. Tot acum a
avut loc și schimbarea denumirilor pentru două dintre provincii: Dacia Superior a devenit Dacia Apulensis , în
vreme ce Dacia Inf erior s-a transformat în Dacia Malvensis .
Organizarea administrativ -militară pusă la punct în timpul împăratul ui Marcus Aurelius s -a menținut
până la părăsirea Daciei de către armata și administrația romană, în anul 275 d. Hr.
2. Administrația centrală
Principiile și regulile de organizare a provinciilor în cadrul Imperiului Roman au fost st atuate odată
cu trec erea de la forma de organizare republicană la cea imperială. Inițiativa în această direcție i -a revenit
primului împărat Octavianus Augustus (27 î. Hr. – 14 d. Hr.), care a divizat provinciile în două mari categorii:
provincii senatoriale și provincii imperiale.
Provinciile senatoriale erau situate de obicei în interiorul imperiului, motiv pentru care nu dispuneau
de trupe. Ele erau conduse de guvernatori numiți de către Senatul roman dintre acei membri ai săi care exercitaseră la Roma magistraturile suprem e (consulatul și praetura).
Provinciile imperiale erau situate de obicei la hotare, în consecință trebuiau să dispună de trupe.
Aflate la dispoziția împăratului, provinciile imperiale erau administrate prin inter mediul unor înalți funcționari
numiți direct de către acesta.
Provinciile imperiale în care staționau una sau mai multe legiuni (unitățile de elită ale armatei
romane) erau rezervate unor guvernatori de rang senatorial (membri ai ordinului sen atorial), care purtau
titlul de legatus Augusti pro praet ore (“delegat al împăratului în loc de praetor”). Pr ovinciile lipsite de legiuni,
a căror armată era alcătuită numai din trupe auxiliare ( alae și cohortes ), erau guvernate de un membru al
ordinului cavalerilor ( ordo equester ), care purta titlul de procurator Augusti vice praesidis cum iure gladii .
Expresia vice praesidis însemna că procuratorul de rang ecvestru ținea locul unui guvernator de rang
12 senatorial (care ar fi condus în mod normal pr ovincia dacă aceasta ar fi avut cel puțin o legiune), în vreme
ce expresia cum iure gladii arăta că procuratorul avea comanda supremă asupra trupelor din provincia sa,
precum și dreptul de a pr onunța pedeapsa capitală. Aceste titluri indicau faptul că titularul lor era un
guvernator cu drepturi depline, chiar dacă rangul său social era mai mic decât al guvernatorilor recrutați din
rândurile ordinului senatorial.
În timpul împăratului Traian, între anii 106- 118, provincia Dacia a fost condusă de un legatus
Augusti pro praetore de ordin senatorial și de rang consular, adică un delegat al împărat ului, ținând loc de
pretor, care provenea din rândul senatorilor romani care exercitaseră magistrat ura supremă de consul.
Rangul foarte înalt al guvernatorului se explică prin prezența pe teritoriul provinciei a nu mai puțin de trei
legiuni: a XIII -a Gemina, a IV -a Flavia și I Adiutrix.
În urma reorganizării administrative care a avut loc în timpul lui Hadrian, fi ecare dintre cele trei
provincii dacice înființate a primit câte o conducere proprie, independentă de cel elalte.
Provincia Dacia Superior era guvernată de un senator vir praetorius (fost pretor la Roma) întrucât
aici se afla cantonată singura legiune a provinciei, a XIII -a Gemina. Deși sediul legiunii se afla la Apulum,
capitala Daciei Superior, precum și a întregii provincii D acia se afla la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Aici se
afla și reședința procuratorului financiar al provinc iei, un funcționar de rang ecvestru care se ocupa de
problemele economice și fiscale și îl înlocuia pe guvernator în absența acestuia.
Provincia Dacia Inferior nu dispunea decât de trupe auxiliare, motiv pentru care era g uvernată de un
procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Capitala Daciei Inferior, după toate probabilitățile, era orașul Romula (Reșca, jud. Olt).
Provincia Dacia Porolissen sis, nu dispunea nici ea de trupe de elită (legiuni), fiind guve rnată de
același procurator augusti vice praesidis de ordin ecvestru. Deși numele său pr ovine de la localitatea
Porolissum, cu rol strategic fundamental în sistemul defensiv al zonei, se pare totuși că reședința guverna torului și, în același timp, capitala provinciei se afla la Napoca.
După reforma administrativă introdusă de împăratul Marcus Aurelius, conducerea provi nciilor dacice
a fost reunificată sub autoritatea unui singur guvernator, car e își avea sedi ul la Apulum. Titlul guvernatorului
era cel de legatus Augusti pro praetore trium Daciarum , înse mnând delegat al împăratului, în loc de pretor,
pentru cele trei Dacii. Prin aducerea în provincie a celei de- a doua legiuni, guvernatorul a prim it și titlul de
Consularis trium Daciarum . Aceasta indică faptul că guvernatorul era un fost consul al Romei, explicația
rangului său înalt fiind aceea că el avea sub comandă două legiuni: a XIII -a Gemina și a V -a Macedonica.
Provinciile Dacia Porolissensi s și Dacia Malvensis (Inferior ) și-au păstrat însă identitatea și limitele teritoriale
conturate în perioada anterioară. Ele au fost transformate acum în districte administrativ -financiare conduse
de câte un procurator Augusti de rang ecvestru. Cei doi pr ocuratori aveau numai atribuții civile, fiind așezați
sub autoritatea guvernatorului Daciei Apulensis.
Principalele instituții ale administrației centrale în provinciile romane erau guvernat orul și Adunarea
provincială.
Guvernatorul avea atribuții largi, deținând, după împărat, cea mai mare competență asupra
locuitor ilor din provincie ( imperium maius ). În plan legislativ, guvernatorul avea dre ptul de a emite edicte sau
legi cu caracter local în conformitate cu dreptul roman provincial. În plan judec ătoresc, competențele sale
erau identice cu cele deținute de înalții magistrați ai or așului Roma (consulii, praetorii și prefectul), putând
judeca orice cauză, pentru care putea dispune orice pe deapsă, mergând până la cea execuția capitală.
Adunarea Provincială (Concilium provinciae Daciarum Trium ) era alcătuită din reprezen tanții
orașelor din provincie, reuniți cu toții sub președinția preotului cultului oficial din provincie (sacerdos arae
Augusti ). Principala atribuție a Adunării era întreținerea cultului împăratului, i ntrodus cu scopul prezervării
unității statului și a teritoriului roman. Adunarea mai avea însă și alte atribuții, așa cum erau discutarea intereselor generale ale provinciei și susținerea lor în fața împă ratului, ridicarea unor monumente sau statu i
în cinstea celor care făcuseră binefaceri provinciei, aducerea de mulțumiri guvernatorului, la ieșirea din funcție, pentru modul cum administrase pr ovincia etc.
3. Administrația locală
În provincia Dacia, ca de altfel în întregul Imperiu Roman, au exis tat așezări orășenești (colonii și
municipii) și așezări rurale. Populația romană a așezărilor urbane era formată din cet ățeni propriu -ziși și
străini, rezidenți fără drept de cetățenie. După poziția socială deținută, cetățenii orașelor se divizau în cetățeni privilegiați ( ordo decurionum ) și cetățenii de rând ( populus , plebs ).
3. 1. Organizarea orașelor
Orașele romane din Dacia au fost împărțite în două categorii: municipiile ( municipia ) și coloniile
(coloniae). Inițial, în epoca republicană, deosebirea între cele două tipuri era fundamen tală: municipiile se
13 conduceau după legi proprii, în vreme ce coloniile urmau legile orașului R oma. În plus, coloniile se bucurau
de ficțiunea lui ius italicum , ceea ce însemna că pământurile lor erau asimilate cu cele din peninsula italică
(ager romanus ). În acest fel, pr oprietățile respective erau degrevate de sarcini fiscale, astfel încât
propriet arii lor (cetățenii) erau scutiți complet de impozite funciare. În epoca imperială deosebirile s -au
atenuat însă, ele reducându -se în secolul al II -lea d. Hr. la faptul că municipiile erau considerate de rang
inferior în raport cu col oniile.
Orașele romane, indiferent de rang, se bucurau de privilegiul de a se conduce singure, prin organe
de conducere proprii și magistrați aleși. În acest fel beneficiau de un anumit grad de aut onomie internă,
limitată însă de intervențiile frecvente ale puterii centrale.
Consiliul decurionilor (ordo decurionum ) era un organ colectiv de conducere a treb urilor orășenești,
format din circa 30 -50 de persoane, care juca un rol similar cu cel deținut de Senat în funcționarea capitalei
Imperiului. Membrii săi erau aleși pe 5 ani, de către magistrații superiori ai orașului, în limita locurilor
disponibile. Condițiile pentru a fi ales vizau deținerea în trec ut a unei demnități publice în administrația
orașului, vârsta minimă de 25 de ani și deț inerea unei averi minime de 100 000 de sesterți.
Atribuțiile Consiliului decurionilor erau în principal de natură administrativă, hotărâr ile sale având
caracter obligat oriu pentru toate organele de conducere: încasarea contribuțiilor impu se orașului de către
autoritățile imperiale; perceperea la timp a impozitelor ordinare dat orate de cetățeni; supravegherea
lucrărilor edilitare; stabilirea prestațiilor în muncă ce trebuiau făcute de cetățeni; controlul asupra gestiunii financiare a orașului; acordarea de titluri, onoruri și imunități; reprezentarea orașului în fața guvernatorului provinciei; trimiterea de delegații la Roma cu diver se prilejuri.
Magistrații erau aleși pe o perioadă de un singur an (cu posibilitatea de a fi realeși), can didații
urmând să întrunească mai multe condiții: de vârstă, de avere, de rang social etc. Aceștia răspundeau de
întreaga conducere a treburilor executive ale orașului, ducând la îndeplinire hotărârile Consiliului
decurioni lor.
Magistrați superiori erau considerați a fi duumvirii, în cazul coloniilor, și quattuorvirii , în cel al
municipiilor. În plan administrativ, aceștia prezidau alegerile municipale, organizau jocuri și serbări,
administr au lucrările publice, arendau proprietățile orașului și gestionau finanțele or așului. Tot în
responsabilitatea lor intra executarea garanțiilor financiare în tranzacțiile private pr ecum și recuperarea
sumelor datorate fiscului prin vânzarea bunurilor debit orilor. În plan judecăt oresc, magistrații superiori aveau
și competența de a j udeca litigii de mică importanță, care nu i ntrau în competența guvernatorului provinciei.
Un rol important le revenea magistraților superiori din colonii aleși în al cincilea an (duumviri
quinquennales ). Aceștia corespundeau cenzorilor din vechea Romă republicană și aveau ca principală
sarcină revizuirea și completarea listei cu membrii Ordinului decurionilor. Celelalte atribuții se refereau la
realizarea recensământului populați ei și stabilirea impozitelor; arendarea unor bunuri și drepturi ale orașului
și alcătuirea bugetului pe cinci ani al orașului.
Magistrați inferiori erau considerați a fi edilii (aediles ) și chestorii ( questores ). Poziția acestora în
raport cu duumvirii și quattuorvirii era dată de absența atribuțiilor judecătorești și m ilitare. Edilii se ocupau cu
întreținerea drumurilor și a canalelor de deversare, arendarea băilor publice, organizarea lucrărilor publice, asigurarea poliției interne a orașului, aproviziona rea pieț elor, organizarea spectacolelor publice. La rândul
lor, chestorii se ocupau cu încas area taxelor care urmau să intre în bugetul orașului și de întreținerea arhivei
Consiliului decur ionilor.
Dregătoriile și calitatea de decurion erau demnități onori fice, neremunerate. De multe ori alegerea
într-o astfel de demnitate însemna o povară financiară pentru cei aleși, întrucât erau obligați prin forța
obiceiului consacrat, să facă danii în bani sau în alimente, să organiz eze jocuri și spectacole sau să ridi ce
construcții publice pe cheltuiala proprie.
Dregătorii orașelor erau ajutați în activitățile lor de o multitudine de tipuri de funcți onari (scribi,
biblio tecari, crainici, servitori), unii recrutați din rândul oamenilor liberi, alții din rândul sclavilor publici. Spre
deosebire de magistrați și consilieri, care exercitau funcții de demnitate publică neremunerate, funcționarii
erau retribuiți din bugetul orașului.
Paza și ordinea publică în oraș erau asigurate de lictori și de poliția urbană ( vigiles no cturni),
subor donată edililor, în vreme ce siguranța drumurilor cădea în sarcina unei jan darmerii speciale a
drumurilor ( beneficiarii ) și a paznicilor din așezările aflate pe respectivele artere de circulație.
3. 2. Unitățile administrativ -teritoriale
În jurul orașelor se aflau diverse unități teritoriale care depindeau administrativ de acestea. Astfel de
entități administrative erau forurile ( fora) și conciliabule ( conciliabula ), un fel de tâ rguri cu magistrați proprii,
aleși de locuitori. Cele mai importante unități administrat ive erau însă ținuturile ( territoria ). Unele dintre ele
aveau chiar un oarecare grad de autonomie, conducerea lor fiind încredințată unui sfat de consilieri comunali ( ordo curialum ), delegați ai satelor din ținut. La conducerea sfatului se afla un magistrat ales pe o
14 perioadă de cinci ani, care putea fi simultan și conducătorul unuia dintre satele componente ale ținutului
respectiv. Alte ținuturi erau însă complet înglobate orașului de care depindeau, astfel încât reprezentau o
prelungir e teritorial -administrativă a acestuia.
Satele ( pagi sau vici) erau conduse de regulă de către doi magistrați ( magistrati ), însă sunt
cuno scute însă și cazuri în care conducerea era asigurată de un singur magistrat. În activ itățile lor,
magistrații erau aj utați în chestiunile financiare de câte un questor , iar în cele adm inistrative, de către un
consiliu s ătesc ( ordo). Conducătorii satelor erau fie aleși de către locui tori, fie numiți de către autoritățile
superioare.
O situație juridică aparte o aveau așez ările rurale dezvoltate pe lângă castrele romane: vici militares
și canabae. Acestea erau, în general, formate din veterani, bancheri, negustori, meșteș ugari, membri ai
familiilor soldaților care însoțeau trupele. Ele se aflau sub autoritatea directă a com andantului unității militare
locale și depindeau de castru din toate punctele de vedere: militar, administrativ -fiscal și judecătoresc.
4. Dreptul în Dacia romană
4. 1. Izvoarele dreptului
Instalarea administrației romane a echivalat cu introducerea dr eptului roman în Dacia, al ături de
vechile obiceiuri juridice geto- dace. Trebuie precizat aici faptul că, potrivit concepției j uridice romane, după
cucerirea provinciei au fost păstrate și unele cutume locale, în m ăsura în care acestea nu au intrat în
contradicție cu principiile generale ale statului roman. În acest fel, s -a ajuns la aplicarea în paralel a ambelor
sisteme juridice. Cele două rânduieli au parcurs însă un proces de întrepătrundere și de influențare recipr ocă, astfel încât în final a luat nașt ere un sistem nou de drept, pe care îl putem numi daco -roman . În
cadrul acestuia, concep tele și instituțiile juridice au dobândit noi funcții și finalități.
Anterior anul 212 d. Hr. (data edictului emis de împăratul Caracalla, prin care toți locuit orii liberi ai
Imperiului au căpătat drept de cetățenie romană), populația Imperiului roman era î mpărțită în trei categorii
de locuitori: cetățeni , latini și peregrini . Fiecare dintre aceste cat egorii se bucura de un sistem de norme
juridice cu caracter statutar, care le diferenția între ele și le așeza într -o ierarhie dominată de categoria
cetățenilor.
În ceea ce- i privește pe cetățeni , aceștia erau prin excelență locuitorii Romei și ai coloni ilor.
Cetățenii utilizau în relațiile dintre ei dreptul civil (jus civile , jus quiritium ). Acesta repr ezenta un set de norme
juridice cu caracter exclusivist, care le asigura plenitudinea drepturilor politice și civile. În acest sistem intrau: dreptul de a încheia acte juridice a căror valoare era rec unoscută de statul roman ( jus commercii sau
jus commercium ); dreptul de a încheia o căsătorie recunoscută de statul roman ( jus connubii ); dreptul de a
face parte din unitățile militare de elită ale statului roman ( jus militiae ); dreptul de vot ( jus suffragii ); dreptul
de a can dida la magistraturi ( jus honorum ).
Latinii erau locuitorii municipiilor și satelor ( pagi sau vici); uneori erau întâlniți însă și în colonii.
Latinii aveau un regim juridic inferior cetățenilor. Ei se bucurau de regulă doar de jus commercii , astfel încât
puteau încheia acte juridice recunoscute de statul roman.
Peregrinii erau oamenii liberi care alcătuiau majoritatea populației provinciale. În această categorie
intrau autohtonii și străinii care nu aveau condiția de cetățean sau de latin. Statutul pe regrinilor era
reglementat prin legea de organizare a provinciei ( lex provinciae ) și prin edictele guvernatorilor. Sistemul
juridic roman diviza categoria peregrinilor în două cat egorii: peregrinii obișnuiți și peregrinii deditici .
Peregrinii obi șnuiți era locuitori i acelor cetăți (sau state) care, în momentul integrării lor în statul roman, și –
au păstrat pe rsonalitatea juridi că; prin urmare, după cucerire ei și -au putut exercita pe mai departe
drepturile, având c apacitate juridică conferită de dreptul lor național. Peregrinii deditici erau locuitorii
cetăților (statelor) care în momentul integr ării în statul roman au fost desființate din punct de vedere juridic și
administrativ întrucât au capi tulat fără condiții. Ei nu se bucurau de drepturi politice; nu se puteau f olosi de
normele proprii de drept decât în limitele fixate de către romani; nu puteau obține cetățenia romană și nu aveau voie să intre în or așul Roma.
În relații dintre ei, precum și în relațiile cu cetățenii sau latinii, peregrinii utilizau no rmele de dr ept ale
ginților ( ius gentium ). Dreptul ginților era o diviziune a dreptului roman mult mai evoluată și mai simplă în
comparație cu dreptul civil. Aceste caracteristici se datorau faptului că nu avea la bază formulele solemne și gesturile ritualice specifi ce dreptului civil, ci doar libera manifestare a voinței persoanelor. În același timp, în
relațiile dintre ei, peregrinii puteau utiliza normele dreptului cutumiar local acceptate de către statul roman.
4. 2. Instituții juridice
Principala instituție a dreptului roman a fost proprietatea asupra pământului. În pr ovincia Dacia, ca
de altfel în întregul Imperiu, ea a îmbrăcat două forme: proprietatea provincială și proprietatea quiritară
(dominium ex jure quiritium ).
15 Proprietatea provincială era exercitată de către locuitorii liberi din provincii (incluzându -i aici chiar și
cetățenii romani). Dreptul pe care îl exercitau asupra terenurilor nu era însă unul complet; locuitorii exercitau
asupra lor doar posesia și folosința, întrucât titularul dispoziției era st atul roman ( ager publicus ). Întrucât
pământurile nu le aparțineau în mod absolut, deținătorii de proprietăți provinciale trebuiau să pl ătească un
impozit funciar prin care recuno șteau dreptul superior de proprietate al statului. Cu toate acestea, terenuril e
stăpânite se transm iteau pe cale succesorală și între vii, prin intermediul actelor (conform drept ului ginților).
Pământurile mai puteau fi dobândite și prin efectul unei forme de uzucap iune. Termenele de prescripție erau
de 10 ani pentru cei prezenți și de 20 ani pentru cei absenți. Efectul era acela că după e xpirarea perioadei
prevăzute de lege, deținătorul de facto al terenului devenea proprietar de drept.
Proprietatea quiviritară era exercitată în Dacia numai de către cetățenii romani și n umai asupra unor
terenuri care se bucurau de ficțiunea calității de sol roman ( ager romanus ). Propriet atea quiritară se exercita
în provincii numai ca urmare a extinderii sferei de aplicare a dreptului italic ( jus italicum ) la nivelul unor
comunități locale. În princi pal este vorba despre coloniile din provincii, ale căror pământuri au fost asimilate
cu cel e din Peninsula Italică, astfel încât ele au ajuns să facă obiectul proprietății quiritare. Având drept de
proprietate deplină, titularii dreptului de proprietate quiritară nu plăteau statului roman impozite funciare.
În afara proprietății asupra pământului, locuitorii provinciei Dacia au exercitat și propri etatea
peregrină , care purta asupra celorlalte categorii de lucruri. Acest drept reprezintă o creație a dreptului
ginților și avea rolul de a proteja bunurile locuitorilor lipsiți de cetățenie. Interesul pen tru aceste reglementări
a apărut ca urmare a implicării masive a peregrinilor în afacerile comer ciale, afaceri în care erau parteneri
cu cetăț enii romani. Numai că în condițiile în care peregrinii nu beneficiau de ius commercii (nu puteau
încheia acte juridice valide), ab sența unor reglementări care să îi protejeze punea în pericol atât proprietățile
peregrinilor, cât și pe cele ale cetățenilor. Mijloacele juridic e de protecție create au reprodus modelul celor
aplicate soci etății romane. Astfel, peregrinilor le- a fost acordat dreptul de acțiune în revendi care, cu privire la
furt și la paguba cauzată pe nedrept.
Regimul juridic al persoanelor se diferenția în funcți e de statutul juridic al acestora. În timp însă,
odată cu înaintarea procesului de sinteză a acelor două sisteme de drept, aceste diferen țe s-au estompat
până la dispariție. Inițial însă, în relațiile dintre peregrini se aplicau nor mele de drept ale gințil or și normele
juridice locale. În această situație erau căsătoria, adopția, înfrățirea cu efecte juridice, statutul sclavilor, succesiunea prin testament, succesiunea fără testament.
O reglementare foarte amănunțită și evoluată a înregistrat materia obligațiilor. Aceasta a avut drept
cauză principală dezvoltarea calitativă și cantitativă a producției și a schimbului de mărfuri. În consecință, obligațiile (mai ales cele contractuale, precum contractele de vânzare, l ocațiunea, asocierea, împrumutul)
au fost s upuse unui regim juridic foarte complex în care s -au împletit elemente aparținând dreptului civil,
dreptului ginților și dreptului cutumiar au tohton. În acest fel o serie de reguli și principii ale dreptului roman
au fost deviate de la rost urile lor iniția le, căpătând în provincia Dacia funcții și finalități noi. Fenomenul se
explică prin aceea că normele dreptului roman, deși au fost adoptate de către autohtoni în multe domenii,
totuși nu au putut î nlocui complet vechile obiceiuri juridice ale geto -dacilor . Mai mult decât atât, se poate
spune că normele locale au avut suficientă vigoare pentru a exercita o anumită influență asupra dreptului roman. A rezultat de aici o restrângere a formalismului actelor jur idice romane și generalizarea principiului
bunei cr edințe.
Bibliografie
*** Civilizația romană în Dacia , coordonator: Mihai Bărbulescu, Cluj -Napoca, 1997.
*** Din istoria Transilvaniei , coordonatori: C. Daicoviciu și M. Constantinescu, Vol. I, Buc urești, 1960.
*** Enciclopedia civilizației romane, coor donator: Dumitru Tudor, Editura Științifică și Encicl opedică, București, 1982.
*** Istoria dreptului românesc , coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum Vl adimir Hanga, secretar științific și
coordonator tehnic Liviu P. Marcu, Editura Academi ei RSR, B ucurești, 1980, p. 83- 94.
*** Istoria românilor , vol. II, Daco -romani, romanici, alogeni , Editura Enciclopedică, Buc urești, 2001, p. 45- 73.
*** Istoria Transilvaniei , vol. I, coordonatori: Ioan Aurel Pop și Thomas Nägler, Institutul Cult ural Român . Centrul de Studii
Transi lvane, Cluj Napoca, 2003.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc , Editura Nitnelav, G alați, 2003.
Ardevan, R., Viața municipală în Dacia romană, Timișoara, 1998.
Bărbulescu, Mihai, Din istoria mil itară a Daciei romane. Legiunea V Macedonica și castrul de la Potaissa, Cluj -Napoca, 1987.
Bărbulescu, Mihai; Deletant, Denis; Hitchins, Keith; Papacostea, Șerban, Teodor, Pompiliu, Istoria României , ediție revăzută și
adăugită, Editura Corint, București, 2007.
Benea, D., Din istoria militară a Moesiei Superior și a Daciei. Legiunea a VII -lea Claudia și legiunea a III -a Flavia, Cluj -Napoca,
1983.
Branga, N., Urbanismul Daciei Romane, Editura Facla, Timișoara, 1980.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statu lui și dreptului românesc , ediția a II -a, Casa de edit ură și presă “Șansa SRL“, București,
1992, p. 18- 23.
16 Gionea, Vasile, Organizarea teritorială în Dacia Traiană și normele de drept public care se aplicau , în Studii de drept
constituți onal și istoria dreptului , vol. I, Regia Autonomă “Mon itorul Oficial”, București, 1993, p. 65- 74.
Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești , ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editua Hamangiu, Buc urești, 2006, p.
15-25.
Macrea, M., Viața în Dacia romană , Bucu rești, 1969.
Moga, V,. Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea a XIII -a Gemina, Cluj -Napoca, 1985.
Molcuț, Emil; Oancea Dan, Drept roman , Casa de editură și presă “Șansa”, București, 1993.
Petolescu, Constantin C., Dacia și Imperiul Roman. De la Burebista la sfârșitul antichității , Editura Teora, Buc urești, 2000, p. 209 –
222.
Petrescu -Dâmbovița, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Bârzu, Ligia; Preda, Floren tina, Istoria românilor de la începuturi
până în secolul al VIII -lea, Editura Didactică și Pedagogi că, București, 1995, p. 216- 241.
Popa, D., Viața rurală în Transilvania romană , Sibiu, 2001.
Tudor, Dumitru, Orașe, târguri și sate în Dacia romană, București, 1968.
Test de autoevaluare nr. 2
01. Provinciile senatoriale romane aveau următoarele caracteristici:
a) dispuneau de câte o singură legiune;
b) erau conduse de membri ai ordinului senatorial;
c) se aflau dispuse de obicei în interiorul Imperiului.
02. În timpul domniei împăratului Traian, provincia Dacia cuprindea următoarele teritorii :
a) Transilvania propriu- zisă;
b) Oltenia vestică;
c) Banatul în întregime;
03. Conform împărțirii administrative introduse de împăratul Hadrian:
a) provinciile Dacia Porolissensis și Dacia Inferior nu dispuneau de legiuni, fiind administrate de guvernatori de rang ecvestru;
b) provinciile Dacia Porolissensis și Dacia Inferior dispuneau de legiuni, fiind administrate de guvernatori de rang senatori al;
c) provinciile Dacia Porolissensis și Dacia Inferior dispuneau de legiuni, fiind administrate de guvernatori de rang ecvestru.
04. În organizarea administrației urbane romane, Consiliul Decurionilor avea următoarele caract eristici:
a) era un organ colectiv de conducere, format din circa 30- 50 de persoane;
b) emitea hotărâri cu caracter obligatoriu pentru or ganele executive ale administrației urbane;
c) membrii săi își transmiteau poziția în mod ereditar.
05. În organizarea administrației urbane romane, Consiliul Decurionilor avea următoarele atribuții de natură fiscală:
a) încasarea contribuțiilor impuse or așului de către autoritățile imperiale;
b) perceperea la timp a impozitelor ordinare datorate de către cetățeni;
c) revizuirea și completarea listei cu membrii Ordinului Decurionilor.
06. În organizarea administrației urbane romane, magistrații aveau următoarele caracteristici:
a) erau aleși pe o perioadă de 5 ani;
b) răspundeau de întreaga conducere executivă a treburilor orășenești;
c) duceau la îndeplinire hotărârile Consiliului Decurionilor.
07. Alcătuirea bugetului în cadrul administrației locale rom ane revenea:
a) Consiliului Decurionilor;
b) duumvirilor aleși în cel de- al cincilea an;
c) questorilor.
08. Guvernatorul provinciei Dacia Superior:
a) avea dreptul de a emite legi (edicte) aplicabile doar între granițele provinciei sale;
b) nu avea drept ul de a legifera;
c) avea dreptul de a emite legi (edicte) aplicabile în toate cele trei Dacii.
09. Dreptul de a face parte din unitățile militare de elită ale statului roman ( jus militiae ) revenea:
a) cetățenilor;
b) latinilor;
c) peregrinilor.
10. În provincia Dacia, impozitele funciare grevau asupra deținătorilor de:
a) proprietăți provinciale:
b) proprietăți quiritare;
c) proprietăți peregrine.
17 CAPITOLUL 3
SOCIETATEA AUTOHTONĂ ȘI NORMELE SALE DE CONDUITĂ
ÎN SECOLELE IV- XIV
1. Retragerea romană din Dacia
Către sfârșitul secolului II d. Hr., în zona aflată la nord -vestul Daciei încep să se așeze neamurile
germanice ale goților. La început, acestea nu au atacat provincia, ci doar a pus pr esiune asupra celorlalte
populații din vecinătate, determinâ ndu-le pe acestea să atace teritoriul roman. În secolul următor însă, goții
se vor alia cu aceste populații vecine, în special cu carpii (dacii liberi din Moldova) și cu sarmații (neam asiatic), și vor organiza dese incursiuni în pr ovinciile Moesia și Dacia, destabilizând astfel întreaga frontieră
dunăreană.
Atacurile sistematice ale populațiilor de la granițele nordice au forțat în cele din urmă I mperiul să își
schimbe politica externă. Pe parcursul secolelor II -III, acesta s -a văzut nevoit să r enunțe la t radiționala
tendință de expansiune teritorială, pentru a adopta tactici și strategii defens ive. Trecerea în defensivă a avut
însă consecințe și pe plan intern, Imperiul fiind nevoit să facă față unei lungi perioade de criză care a îmbrăcat accente instituțional -politice și econom ice.
În contextul acestor dificultăți interne și externe, situația provinciei Dacia a devenit una specială.
Prin poziția sa excentrică în raport cu sistemul defensiv din zona graniței dunărene, D acia va fi apărată cu
eforturi din ce în ce mai mari, fără ca acestea să se materializeze însă prin restabilirea controlului roman în
zonă. Acesta este motivul pentru care părăsirea provinciei a fost considerată drept soluție optimă pentru minimalizarea pierderilor. Operațiunea de retragere pr opriu zisă s -a desfășurat între anii 274- 275 și a
însemnat retragerea efectivă a armatei, a admini strației, precum și a unei părți din populația civilă.
Retragerea nu a însemnat însă cedarea provinciei unei alte entități politice, ci doar aban donarea
aces tui teritoriu. În acest fel, Imperiul căuta să își reorganizeze linia defensivă într -o zonă mai ușor de
apărat, care să beneficieze de avantaje strategice, așa cum era bariera naturală repr ezentată de cursul
Dunării.
Părăsirea Daciei a echivalat cu dispari ția statului ca formă de organizare social -politică de pe
terito riul actual al României, teritoriu care a rămas un spațiu deschis, fără structuri pol itice superioare. În
perioa da care a urmat, fosta provincie romană a servit drept culoar de trecere pe ntru numeroasele popoare
migratoare care au traversat Europa de la est la vest și de la nord la sud, în drumul lor spre bogatele
provincii ale Imperiului. Dacă populația daco -romană rămasă pe loc nu a mai avut forța politică pentru a
închega un stat nou, migrat orii, în schimb, nu au avut nivelul de cultură politică și instituțională necesar,
organizarea lor gentilico- tribală fiind insuficientă pen tru a putea da naștere unor structuri statale.
2. Consecințele retragerii romane
Perioada ce a urmat retragerii romane din provincia Dacia a însemnat din punct de v edere politic
trecerea teritoriului locuit de comunitățile daco -romane sub controlul succesiv al populați ilor migratoare,
chiar dacă, în secolele următoare Imperiul va mai reveni la nordul Dunării, unde va restabili capete de pod
pentru diverse intervenții militare.
Evacuarea provinciei a adus cu sine o scădere bruscă a numărului de locuitori din fosta provincie,
aceasta întrucât odată cu administrația și armata s -au deplasat la sud de Dunăre locuit orii înst ăriți, dar și
cea mai mare parte a populației urbane. În consecință, pe parcursul secolelor următoare, civilizația urbană din Dacia a intrat în declin, trăsăturile sale căpătând tot mai pronun țate accente rurale. Semnele acestui
declin pot fi sesizate în s pecial în domeniul economiei, unde se poate constata dispariția unor activități
legate de modul urban de existență (ca meșteșugurile de artă, de pildă), prăbușirea comerțului, dispariția
circulației monetare și a activităților miniere. Ruralizarea fostei provincii Dacia s -a manifestat însă și prin
preze nța unui fenomen de migrare demografică, populația urbană părăsind vechile orașe romane pentru a
se aș eza în mediul rural. În aceste condiții, centrul de greutate al vieții economico- sociale și administrativ –
politice ajunge să se mute dinspre zona centrelor urbane către aceea a comunit ăților sătești.
În plan social, evacuarea păturilor avute și dispariția structurilor administrativ -politice r omane au
condus la nivelarea diferențelor sociale dintre membrii comunităților locale și au făcut posibilă revigorarea vechilor structuri dacice de organizare, care fuseseră obștile sătești. Foarte probabil, acestea au supravieț uit momentului cuceririi romane și au fost integrate, într -un fel sau altul, în formele administr ative
18 impuse de cuceritori. În aceste condiții, dispariția aparatului de stat roman a creat condițiile pentru ca obștile
să își reia funcțiilor economice, sociale și politice pe care le avuseseră înaintea cuceririi romane.
3. Obștea daco -romană în secolel e IV-VII
Structura social -economică a comunităților sătești autohtone a constituit unul dintre cei mai
impo rtanți factori ai continuității populației romanice pe acest teritoriu, ea contribuind la menținerea și
îmbogățirea culturii autohtone, în ciuda des elor schimbări politico- militare. Practic, în întreaga perioada
discutată, com unitățile daco- romane și, ulterior, cele românești și -au păstrat identitatea în cadrul diverselor
formule politice introduse de cuceritorii migratori, tocmai datorită menținerii structurii proprii de organizare,
care a fost ob ștea sătească.
Obștea daco -romană era o comunitate de oameni având o organizare social -economică proprie și
un teritoriu bine delimitat. Aceasta era alcătuită, în general, din 20 -40 de gospodă rii, numărul lor variind însă
în funcție de diverși factori geo -climatici, economici și politici. Fiecare comunitate avea un teritoriu propriu
ale cărui limite era stabilite, de regulă, în funcție de configu rația geografică a zonei. Teritoriul obștii
cupri ndea vatra satul ui, unde se grupau gospodăriile individuale, biserica și cimitirul așezării, și zonele
economice ale acestuia: pământul arabil, isl azul, pădurea, cursurile de apă, iazurile.
Producția comunităților sătești carpato- dunărene avea la bază atât proprietatea pr ivată, cât și pe
aceea comună. Fiecare membru al obștii era un om liber, posedând o proprietate fun ciară privată, care se
transmitea ereditar. Prezența proprietății funciare private cu caracter ereditar co nstituie una dintre trăsăturile
distinctive ale obș tii autohtone, diferențiind -o fundame ntal în raport cu organizarea popoarelor migratoare
(precum germanii și slavii), în cazul cărora pământul era împărțit periodic între membrii obștii. În cadrul organizării obștilor autohtone, o parte din terit oriul afla t la dispoziția comunității ( ager publicus ) era utilizat de
către toți membrii acesteia. Bunurile obținute de pe urma exploatării acestuia putea primi diverse dest inații,
cele mai importante dintre acestea fiind asigurarea unor rezerve strategice pentru anii cu recolte slabe și plata tribut ului datorat populațiilor migratoare.
Prin dispariția statului, obștea sătească autohtonă a fost nevoită să își asume funcțiile
administrat ive ale acestuia, fără a beneficia însă și de avantajele instituționale de care di spus ese statul.
Astfel, în a bsența unei forțe publice instituționalizate care să impună respectarea unor int erese generale
stabilite la niv elul central, membrii obștii s -au văzut în situația de a- și defini singuri obiectivele comune.
Conștientizarea și asumarea acestor interese comune i -a condus pe autohtoni la elaborarea unui set de
norme juridice cu caracter cutumiar și la organizarea unor structuri a dministrative de conducere, ambele
elemente având menirea să asigure îndeplinirea obiectivelor generale al e obștii.
În această etapă din evoluția obștii autohtone, structurile de conducere chemate să adm inistreze
interesele comune erau dominate din organe colective. Preeminența lor se explică prin absența din sânul
obștii a oricăror diferențe sociale, în condi țiile în care membrii comuni tății erau egali între ei, având cu toții
același statut juridic de oameni liberi.
Cel mai important organ de conducere era Adunarea obștească, numită mai târziu Grămada satului
sau Adunarea megieșilor . Fiind formată din toți membrii adulți ai obștii, aceasta avea competența să rezolve
orice problemă a comunității. Un alt organ colectiv era Sfatul bătrâni lor sau Oamenii buni și bătrâni . Acesta
era format probabil din membri aleși de către comunitate și avea atribuții de natură judecătorească. Structu rile de conducere ale obștii includeau și un organ unipersonal. Acesta era judele, conducătorul militar
al satului, ales în această poziție datorită cal ităților sale personale. În atribuțiile lui intrau asigurarea pazei la
hotarele sat ului și păstrarea ordinii interne, motiv pentru care era ajutat de un corp de cercetași sau vânători
de urme recrutați dintre membrii obștii.
4. Normele de conduită în interiorul obștii daco -romane (secolele IV -VII)
În absența statului, cel care reglementează și apără relațiile din cadrul societății, nor mele
funda mentale ale obștilor sătești au încetat să mai aibă un caracter juridic. Ele au revenit la ceea ce
fuseseră normele de conduită înainte de constituirea statului geto- dac. Aceste reguli s -au cris talizat în
legătură cu îndeletnicirile sedentare ale membrilor obștilor sătești: agricult ura, creșterea animalelor,
pescuitul și vân ătoarea. În consecință, cele mai multe reguli nescrise au avut drept obiect relațiile de muncă
referitoare la proprietate și organizarea muncii . Plecând de la aceste raporturi, ulterior au fost introduse și
alte reguli de conduită privitoare la statutul persoanelor , obligațiile civile , răspunderea penală și procedura
de judecată.
În materie de proprietate, se poate spune că mem brii obștii sătești aveau asupra pământ urilor
lucrate un drept de stăpânire. Acesta cuprindea toate cele trei atribute ale propriet ății clasice romane:
19 posesia, folosința și dispoziția. Dreptul de stăpânire se exercita însă în două moduri: c olectiv ( stăpânirea
devălmașă) și individual ( stăpânirea personală).
Stăpânirea colectivă se caracteriza prin aceea că membrii obștii aveau dreptul de a se bu cura de
toate atributele stăpânirii lor, fără a avea strict delimitat dreptul fiecăruia în parte. Mem brii obștii stăpâneau,
așadar, “de -a valma”, fără ca vreunul dintre ei să aibă o cotă- parte sau o s uprafață determinată din
stăpâni rea comună. În stăpânirea colectivă a obștii rămâneau: islazul, apele, pădurile, turmele (în perioada
mai veche), bogăți ile subsolului, precum și moara comunității.
Stăpânirea personală se întemeia pe ideea că munca individuală depusă de membrii obștii pentru
amenajarea unui bun aflat în devălmășie îi conferă respectivului bun o valoare nouă. Prin urmare, dreptul de
stăpânire asupra bunului respectiv i se cuvine celui care l -a amenajat. În ceastă categorie de bunuri intrau:
casa, curtea din jurul acesteia, precum și supr afețele de teren agricol obținute prin desțeleniri și defrișări
(lazuri, runcuri, jariști, secături). Trebuie spus că asupr a terenurilor agricole astfel obținute, obștea își păstra
totuși un drept superior de supraveghere și control.
Normele privitoare la organizarea muncii vizau în mod firesc munca în comun și munca individuală.
Existența regulilor cu privire la modul de desf ășurare a muncii în comun este rezult atul trăsăturilor
funda mentale ale obștii. Fiind o comunitate cu un drept de stăpânire devălmașă asupra pământului,
punerea în valoare a acestuia trebuia să fie făcută în comun de către toți mem brii săi. În acest sens a u fost
introduse norme speciale cu privire la: calendarul executării lucrăr ilor agricole pe terenurile comune,
stabilirea tipurilor de culturi pentru aceste terenuri, modul de executare a desțelenirilor; modul de distribuire a produselor din fondul de rezervă. În domeniul creșterii animalelor, normele reglementau: calendarul pastoral, stabilirea locurilor de pășunat; împărțirea produselor obținute de la turmele comune etc. Reguli asem ănătoare au existat probabil și în celelalte domenii de activitate (pescui t, vânătoare, minerit). Normele
referitoare la mun ca individuală guvernau relațiile sociale cu privire la bunurile rezultate din munca
personală a mem brilor obștii. În această categorie de bunuri intrau mai ales produsele meșteșugărești, care
aveau la bază munca specializată a unora dintre membrii comunității. Pentru acest domeniu, regula de ba ză
a fost aceea că prac ticanții acestui tip de mun că erau îndreptățiți să fie considerați proprietari a produselor
lor. Prin urmare ei aveau dreptul să își valorifice rezultatele muncii prin vânzare sau prin schimb. Excepție
făceau doar situațiile în care lucrau pentru alții, contra unei forme de plată.
Normele referitoare la statutul persoanelor se limitau forte probabil la două reguli de bază:
egalit atea membrilor obștilor și egalitatea în relațiile de familie.
Egalitatea juridică a membrilor obștii era o consecință directă realităților economice care
caracter izau comunitatea. Având drepturi egale pentru folosirea patrimoniului obștii, membrii acesteia aveau
și obl igații egale legate de participarea la efortul social depus pentru dobândirea bunurilor. Egalitatea dintre
membrii obștii s -a manifestat mai departe în toate c ategoriile de relații interumane: în viața de familie, în
materie de succesiuni sau în aceea a obli gațiilor.
Egalitatea în sânul familiei nu era însă una absolută; ea se referea doar la calitatea de subiect de
drept a fiecărui membru al familiei, nu însă și la capacitatea de exercițiu. Cu alte cuvinte autoritatea avută de fiecare membru în fața obștii sau a familiei era diferită în funcție de individ. Astfel bătrânii nu pu teau fi
considerați egali cu bărbații, după cum nici copiii nu erau egali cu părinții. Dif erențe erau și între soți, femeia
fiind considerată inferioară bărbat ului, cel căruia, potrivi t preceptelor creștine, îi datora cinstire, ascultare și
supunere.
Căsătoria se încheia prin consimțământul liber exprimat al soților și cu binecuvântarea pă rinților.
Sub influența religiei creștine, a ortodoxiei în speță, căsătoria se încheia după un ritual bisericesc care reprezenta una dintre cele mai mari taine ale creștinismului. La rândul său, divor țul era admis la cererea
oricăruia dintre soți, motivele invocabile fiind statuate și ele pe principii de egalitate.
În materie succesorală, descendenții aveau capacitatea succesorală egală între ei, ac eeași
capac itate fiindu- i recunoscută și soțului supraviețuitor.
Izvoarele răspunderii juridice, recunoscute încă din antichitatea romană, erau faptele membrilor
comunităților și contractele încheiate de către aceștia cu ocazia diverselor tranzac ții. În materia contractelor
sunt de menționat în această perioadă în special contractele de vân zare și contractele de schimb. Existența
acestora ne este dovedită indirect de rezultatele cercetărilor a rheologice care at estă încă prezența unei
oarecari circulații monetare, pe fondul unei economii dominant autarhice.
În ceea ce privește concepția despre răspundere, aceasta a fost puternic influențată de normele
bisericii creștine, care nu admitea prejudicierea aproapelui și nu accepta să lase nepedep site faptele care
atentau la morala creștină. Pentru faptele personale care dăunau altora putea fi antrenată și răspunderea colectivă a membrilor familiei, răspundere care își avea temeiul în sol idaritatea membrilor familiei. Î n afară
de răspunderea rudelor a mai existat și o altă formă de răs pundere colectivă, de această dată la nivelul
20 obștii. Aceasta se întemeia pe solidaritatea membr ilor obștii și era antrenată atunci când unul dintre membrii
obștii cauza prejudicii unei alt e obști.
Instanțele de judecată au fost foarte probabil aceleași atât pentru cauzele penale, cât și pentru cele
civile. Acestea erau reprezentate în fiecare obște de Sfatul bătrânilor sau de O amenii buni și bătrâni , care
avea atât competența de a cerceta, cât și competența de a da hotărâri. Despre probele administrate în
epocă se știu foarte puț ine. Ele trebuie să fi fost însă foarte asemănătoare cu cele păstrate până târziu în
secolele XV -XVII în mate ria litigiilor de proprietate, în principal fiind vorba despre de poziții orale ale
martorilor luate sub jurământ.
5. Structuri administrativ- politice românești în secolele VIII- XIV
Pe parcursul secolelor VII -VIII, între membrii obștilor sătești și -au făcut apariția diferenț ieri sociale și
de avere, favorizate de diverși factori, între care un rol de primă mână l -au avut exi stența proprietății private
și diversele conjuncturi politico -militare favorabile acum ulării de bunuri.
Este foarte probabil că, în relația cu migratorii, comunitățile locale au apelat la s oluția d elegării unor
responsabilități către unul sau mai mulți reprezentanți. Aceștia din urmă, aleși pe ba za unor criterii de
eficiență stabilite în interiorul obștii, au ajuns să se bucure de respectul comuni tății, dar și de o serie de
privilegii materiale din partea acesteia. De cealaltă parte, con ducătorii populațiilor migratoare, cei care
dețineau put erea politică în zonă, aveau și ei nevoie de astfel de persoane care să asigure punerea în
aplicare a princip alelor obligații care reveneau obștilor locale: plata tributului și comanda contingentelor
militare puse la disp oziție. În acest context, nu este exclus, ca în scopul facilitării acestui tip de relații dintre
autohtoni și migratori, conducătorii obștilor să fi beneficiat și din partea căpeteniilor alogene de un statut privilegiat, primind scutiri de taxe în schimbul serviciilor prestate. Așadar, ținând cont de specif icul relațiilor
dintre autohtoni și migr atori, este foarte probabil faptul că această categorie de conducători a fost recrutată
în speci al din rândul juzilor (denumirea de origine latină) sau cnezilor (denumirea de origine slavă),
coma ndanții militari ai obștilor autohtone.
Trebuie spus însă că dacă în secolele anterioare aceste poziții fuseseră ocupate prin acor dul
comun al comunității, în noua etapă istorică, cnezii și juzii au ajuns să își transmită poziția în fruntea obștii
pe cale ereditară, reușind să o transforme dintr -o magistratură într -un statut social. În acest context,
Adunarea obștească și Sfatul bătrânilor au pierdut multe di ntre atribuțiile pe care le avuseseră în perioada
secolelor IV -VII, ele trecând de acum înainte în apanajul juzilor și cnezilor. Se poate concluziona astfel că
fenomenul de diferențiere socială instalat între membrii obștii a produs efecte majore la nivelul organizării administrat ive a ob știi, conducând la creșterea importanței organelor de conducere unipersonale în
detrimentul celor colective.
Așa cum am arătat mai sus, obștile sătești autohtone erau comunități restrânse, care nu p uteau
dispune de o forță militară deosebită. Cu timpul însă, obștile aflate în cadrul zonelor geogr afice unitare, așa
cum erau bazinele hidrografice, au început să se își unească teritoriile și potenți alul uman, dând naște unor
organisme politico- administrative mai complexe de tip ul uniunilor de obști . Apariția acestor formațiuni
politice prestatale pe văile râurilor este motivul pentru care ele mai sunt denumite și cnezate de vale.
La formarea acestor noi structuri au concurat mai mulți factori. Un rol important a r evenit
caracte rului teritorial pe care l -au avut obștile autohtone, această trăsătură favorizând relațiile dintre membrii
comuni tăților învecinate. Tot aici a contribuit și conștientizarea fapt ului că, prin unificare, comunitățile sătești
aveau ocazia să dobândească un potențial defensiv superior, ce pu tea fi valorificat împotriva invadatorilor.
Factorul decisiv l -a constituit însă apariția unui interval de circa două secole și jumătate în care direcțiile de
deplas are ale migratorilor nu au mai intersec tat teritoriul rom ânesc. Perioada a constituit, așadar, un
moment de respiro pentru societatea au tohtonă, care a dispus acum de răgazul necesar pentru a- și
cristaliza structurile sociale și a se or ganiza în forme administrativ politice superioare.
Închegarea primelor uniuni de obști datează încă de la sfârșitul secolului al VIII -lea. Cea mai
elocventă dovadă a existenței acestora o reprezintă apariția în această perioadă a unor cetăți de pământ
întărite cu palisade din lemn și șanțuri de apărare. Astfel de construcții nu puteau fi ridicate de membrii unei singure obști, ci numai prin munca obligatorie și dirijată a membrilor mai multor obști reunite în cadrul unei astfel de uniuni. Aceste fortificații au func ționat ca centre de putere pentru uniunile de obști mai puternice ș i,
foarte probabil, drept reședințe pentru condu cătorii lor. Ele le -au permis acestora din urmă să își
subordoneze uniuni le de obști din jur, acest proces condu când în cele din urmă la apariția unor formațiuni
politice de mari dimens iuni, pe care izvoarele scrise din secolele X -XIV le denumesc voievodate sau țări.
La conducerea acestor formațiuni politice se aflau voievozi , jupani sau duci (lat. dux) cu atr ibuții de
natură politică, judiciară și militară, care își transmiteau ereditar puterea. În jurul lor, gravitau cnezii aflați la
conducerea obștilor (cnezii sătești) și a uniunilor de obști înglobate (cnezii de vale), cei care alcătuiau o elită
21 militară și socială, de asemenea ereditară. Această elită participa alături de voievod la lu area principalelor
decizii, relația de colaborare dintre cele două părți fiind instituționa lizată sub forma unui consiliu sau sfat cu
rol consultativ.
Date fiind dimensiunile lor teritoriale, existența unei puteri politice instituționalizate, specificul
relați ilor social -politice, dar și constatarea că ele devin subiecte ale dreptului inter național, uniunile de obști
de tipul voievodatelor și țărilor pot fi considerate drept formațiuni statale în fază incipientă de orga nizare.
6. Formarea statelor medievale românești
Cele mai vechi astfel de formațiuni politice datează din a doua jumătate a secolul al IX -lea și sunt
menționate în spațiul Transilvaniei în legătură cu primele încercări de expansiune a maghiarilor spre răsăritul Europei. Este vorba despre cnezate sau voievodate c u populații mixte (română, pecenegă și slavă,
aflate în proporții diferite), în fruntea cărora se aflau conducători militari pe care cronicarii unguri îi denumesc “duci” (lat. dux): Menumorut , aflat în Crișana, cu reședința la Biharea; Glad , în Banat, având
capitala la Morisena (Cenad); și Gelou, în centrul Transilvaniei, cu reședința la Dăbâca. Deși ducatele lui
Menumorut și Gelou, au fost cucerite de către reprezentanți ai puterii centrale maghiare, ulterior toate aceste formațiuni politice și -au recăpătat autonomia, chiar sub conducerea unor descendenți ai cuceritorilor.
În locul acestora, în prima jumătate a secolului următor, întâlnim două formațiuni politice conduse de Ahtum ,
un urmaș al lui Glad, și Geula ( Gyla), descendent al prințului Ahtum care cucerise ducatele lui Gelou și
Menumorut. Ambii își vor manifesta ostilitatea față de conducerea centrală a triburilor maghiare, apoi a statului maghiar, vor întreține legături politice și confesionale cu Bizanțul.
Cel de- al doilea val al cuceririi transil vănene a venit după momentul creștinării maghiarilor (anul
1000) și s -a definitivat după alungarea pecenegilor din inima Transilvaniei. Organizarea acesteia în cadrul
statului medieval maghiar s -a făcut prin colonizarea, în cursul secolului al XII -lea, a s așilor și a secuilor la
granițele sudice și estice, urmată, în secolul al XIII -lea, de așezarea Cavalerilor Teutoni în Țara Bârsei și a
Cavalerilor Ioaniți în Banat.
Populația de la sud de Carpați se va organiza și ea în țări și voievodate, care, inițial, s-au aflat în
raporturi de dependență față de statul ungar. Conform diplomei acordate de regele maghi ar Bela IV
Caval erilor Ioaniți în anul 1247, pe teritoriul viitoarei Țări Românești ființau cinci astfel de entități politice,
aflate în diverse grade de dependență față de regatul maghiar: Țara Severinului , cuprinzând partea
apuseană a Olteniei; cnezatul lui Farcaș , aflat în nordul actualului județ Vâlcea; cnezatul lui Ioan, aflat
probabil în partea sudică a județului Vâlcea; voievodatul lui Litovoi , aflat în nordul Olteniei, pe valea Jiului,
cu centrul în zona Tâgu- Jiului; și voievodatul lui Seneslau, aflat pe valea Argeșului, cu centrul la Cetățeni,
mutat apoi la Câm pulung și în cele din urmă la Curtea de Argeș.
Procesul de constituire a statului medieval Țara Românească s -a materializat prin unific area
treptată a tuturor formațiunilor politice aflate la sud de Carpați, proces desăvârșit la sfârșitul secolului al XIII –
lea și începutul secolului al XIV -lea sub conducerea voievodului Basarab, unul dintre urmașii lui Seneslau.
În pr imii ani ai secolului al XIV -lea Basarab a dus o politică externă foarte activă în zona Balcanilor, a
eliminat prezența tătară din teritoriile sud carpatice și, în final, în urma expediției dezastruoase a regelui maghiar Carol Robert , a reușit să obțină emanciparea noului stat medieval de la sud de Carpați de sub
suzeranitatea coroanei maghiare.
În secolele XII -XIII, în partea de nord a Moldovei sunt menționate formațiunile polit ice ale
bolohovenilor , conduse de cnezi și voievozi implicați în războaiele locale purtate de cnezatele rusești cu
statul maghiar. Către sfârșitul secolului al XIII -lea și în primii ani ai sec olului al XIV -lea, tot în zona de nord
se afla o altă formațiune politică românească, “țara rom ânilor”, condusă de voiev odul Olaha, care se afla în
relații conflictuale cu rutenii din sudul P oloniei. Către sud se afla o altă “țară a valahilor”, a cărei nobilime
(maiores terrae) era sufic ient de puternică pentru a cotropi bunurile și teritoriile episcopiei catolice
organiz ate de statul maghiar în zona respectivă.
Către mijlocul secolului al XIV -lea, statul maghiar, profitând de slăbiciunile Hoardei de Aur, a reluat
ofensiva răsăriteană împotriva mongolilor și a organizat partea de nord a Moldovei sub forma unei mărci militare de graniță. Conducerea acesteia a fost încredințată voievodului m aramureșean Dragoș, care a
întemeiat aici o adevărată dinastie de dregători ai statului maghiar ce a administrat zona până în jurul anului
1364. Căpeteniile locale au fost însă nemulțumite de prezența ungurilor și de propaganda catol ică care i -a
însoțit pe aceștia din urmă, motive pentru care s -au răsculat împotriva ducilor români numiți de regii
maghi ari. În acest scop au apelat la sprijinul unei alte căpetenii nemulțumite, v oievodul Bogdan din Cuhea,
provenit tot din spațiul Maramureșului. Împreună, cele două forțe au reușit să răstoarne dinastia
drăgoșeștilor, fidelă coroanei maghiare. În locul ace steia se va instala dinastia bogdăneștilor, care va purta
lupte îndelun gate pentru câștigarea și menținerea indepen denței politice față de Regatul maghiar.
22 Către sfârșitul secolului al XIV -lea, voievodatul din nordul Moldovei s -a extins în par tea de sud -est,
până la litoralul Mării Negre, odată cu înlăturarea definitivă a dominației mon gole de la nordul Dunării
Inferioare. Prin înglobarea acestei părți a teritoriului est -carpatic, s -a încheiat practic procesul de formare a
celui de- al doilea stat m edieval românesc, Țara Moldovei.
7. Evoluția normelor juridice în secolele VIII- XIV
Normele de conduită dezvoltate în sânul obștilor sătești în cursul secolelor IV -VII au co ntinuat să fie
aplicate după constituirea formațiunilor politice prestatale. Mai mult decât atât, func ționarea lor a fost întărită
prin autoritatea aparatului politic pe care l -au dez voltat aceste formaț iuni, astfel încât ele s -au transformat în
norme juridice propriu -zise. Vechilor obiceiuri le -au fost adăugate însă și norme juridice noi, a căror apariție
se leagă nemijlocit de noile condiții politico- sociale. În acest fel a luat nașt ere un sistem normativ complex
pe care românii l -au numit Legea țării . Acest sistem juridic a fost unul consuetudinar; el s -a cristalizat
dezvoltat și transmis excl usiv în formă orală. La această trăsătură fundamentală se mai adaugă însă alte
trei trăsătur i: cara cterul unitar, caracterul teritorial și caracterul original.
Caracterul unitar este dat de recunoașterea sa în mod consensual de către toate obștile s ătești sau
uniunile de obști existente pe teritoriul locuit de români. Aceasta înseamnă că val orile sociale cu caracter
general pe care le reflectau Legea țării au fost apreciate de către toți românii. Explicațiile acestui fenomen sunt două. Prima ar fi aceea că, dată fiind organizarea similară a entităților politice prestatale, normele după care se guv ernau aceste entități erau în mod automat și ele asemănătoare sau chiar identice. Cea de- a
doua se leagă de moștenirea juridică daco- romană, care s -a păstrat și ea și ea în mod unitar.
Caracterul teritorial este dat de constatarea că Legea țării s -a adre sat populației rom ânești care s -a
organizat din punct de vedere politic în spațiul carpato- dunărean. Trebuie adăugat că această trăsătură este
confirmată și de realitățile juridice care au marcat existența comunităților românești aflate pe teritoriile state lor vecine, în Ungaria (Transilvania), Polonia (Galiția), Serbia (Prizren), Croația, Moravia și Slovacia. În
aceste state, sistemul consuetudinar românesc era de numit ius Valachicum și se aplica românilor în zonele
în care aceștia erau așezați în mod durabil sau chiar erau considerați a fi oamenii locului. Punerea în aplicarea a dreptului românesc în aceste state se făcea de către organele de conducere ale așezărilor
românești sau de către reprezentanții statelor respective și acționa atât în litigii civil e, cât și în materie
penală. În unele cazuri , caracterul teritorial al dreptului românesc a fost și mai accen tuat; acesta din urmă a
devenit legea unității administrativ -teritoriale locuite de români sau a avut prioritate la aplicare în raporturile
dintre români și celelalte etnii.
Caracterul original al legii țării este dat de faptul că ea a fost prin excelență o creație sp ecifică
românească. Cristalizarea ei s -a legat în mod indisolubil de modul de viață al poporului român. Aceeași
afirmație poate fi făcută și în legătură cu instituțiile consuetudinare românești. Proprietatea, statutul
persoanelor și dreptul cnezial sunt, la rândul lor, și ele strâns legate de prof ilul ocupațional al românilor, de
structurile lor sociale, de formele lor de organizare polit ică și, în fi ne, de viața lor spirituală.
Normele noi de drept care s -au impus în perioada secolelor VIII -XIV privesc în special i nstituțiile de
dată recentă ale cneazului și voievodului . Acesta este motiv pentru care ele pot fi î nglobate sub denumirea
generică de drept cnezial .
În privința cneazului transformările consemnate la nivel juridic pot fi sintetizate astfel: î nlocuirea
regulii alegerii cneazului de sat cu aceea a transmiterii pe cale ereditară a acestei poziții; apariția cneazului
de vale, cel c are, încă de la început își va transmite funcția pe cale ereditară; supunerea cnezilor de vale și
a cnezilor de sat față de autoritatea a voivodului, s upunere care i -a transformat în organe administrativ –
politice subordonate acestuia din urmă.
În privința voievodului , este evident că avem de- a face cu o instituție complet nouă. În răstimpul
celor câteva secole scurse între momentul apariției sale și cel care a marcat constit uirea statelor medievale
extracarpatice, instituția a înregistrat însă o anumită evoluție. Astfel regula inițială era aceea că voievodul trebuia să fie ales de către sfatul cnezilor de vale, din rândul ace stora. Ulterior însă, probabil în urma unor
alegeri repetate, cnezii aleși voievozi au manifestat ten dința de a permanentiza funcția în cadrul propriei
familii, astfel încât să o poată transmite pe cale ereditară.
Normele de drept care au suferit modificări vizează în principal dreptul de proprietate, statutul
persoanelor , relațiile contractuale și organizarea justiției .
În materia drept ului de proprietate se poate constata o creștere a importanței propriet ății personale.
Aceasta se datorează dezvoltării tehnicilor agricole și îmbunătățirii calitative a invent arului agricol, cele care
au făcut posibilă creștere numărului de suprafețe arabile. Fam iliile care au introdus în circuitul agricol aceste
terenuri vor primi dreptul de a le vinde, desigur sub suprav egherea obștii care își păstrează încă un drept
superior de control. Acest control se manifestă prin dreptul de preemțiune (protimissis) care acționa în cazul
23 vânzării terenului. El le acorda r udelor celui care vinde a și celorlalți membri ai obștii prioritate la cum părare
sau posibilitatea de a răscumpăra terenurile vândute atunci când acestea fuseseră înstrăinate fără știrea
rudelor sau a membrilor obștii. Scopul fundamental al acestei norme de drept era acela de a evita trecerea
terenurilor în proprietatea unor persoane care nu aparțineau obștii.
Statutul persoanelor înregistrează o serie de diferențieri care urmează în mod necesar i erarhizările
sociale produse în sânul obștiilor. Categoriile sociale apărute ca urmare a instalării fenomenului de diferen țiere de avere vor fi însoțite de un sistem de norme de drept care le vor preciza privilegiile, drepturile
și obl igațiile. În acest mod îș i face apariția sistemul statutar care va caracteriza regimul de stări. Principalele
categorii sociale cristalizate în această pe rioadă sunt: nobilii, țăranii, robii și târgoveții.
Pătura superioară a societății o constituia nobilii, reprezentați de juzi, jupani, cnezi și v oievozi.
Această pătură socială controla în totalitate administrația și justiția și, de asemenea, poziț iile superioare în
cadrul aparatului militar. Membrii săi se bucurau de dreptul de a fi judecați nu mai de către egalii lor și după
proceduri speciale. În plan economic, nobilimea bene ficia de rente în produse, muncă și bani din partea
populației de rând (țărănimea dependentă) .
Țăranii constituiau marea masă a populației. Aceștia se aflau în stare de dependență per sonală în
raport cu repr ezentanții nobilimii, cărora le datorau ascultare și plata obligațiilor seni oriale în produse,
muncă și bani.
Robii alcătuiau o pătură subțire de populație formată din țigani și prizonieri tătari. Aceștia se aflau la
periferia societății, având cele mai puține drepturi și cele mai multe obliga ții. Statutul lor juridic se apropia
foarte mult de cel al sclavilor antici.
Târgoveții erau oameni liberi (fără stăpâni) care trăiau în comunități urbane închise. Stat utul lor
juridic era, de obicei, reglementat pent ru fiecare oraș în parte, prin intermediul unui priv ilegiu sau statut
special. Acest statut se justifica din punct de vedere economic prin profilul ocupa țional al târgoveților. Fiind
negustori și meșteșugari în marea lor majoritate, târgoveții aduceau veni turi mari autorităților centrale
(încas ate din plata taxelor vamale), prin urmare situa ția lor juridică trebuia să le asigure libertatea de
mișcare și, de asem enea, să îi protejeze în fața tentativelor de aservire venite din partea nobilimii.
Relațiile con tractuale au cunoscut probabil o mare diversificare în această perioadă. Deși nu există
surse foarte elocvente în acest sens, o atare concluzie se impune totuși cu nec esitate, întrucât celelalte
categorii de izvoare istorice atestă dezvoltarea proprietății private și a meșteș ugurilor, intensificarea
circul ației monetare, apariția aglomerărilor urbane, toate acestea constituind condițiile propice pentru
intensificarea relațiilor contractuale și, probabil, pentru apariția unor rudimente de drept comercial.
În domeniul organizării justiției, se mențin în linii generale normele tradiționale care atr ibuiau
princ ipalele sarcini Sfatului bătrânilor sau Oamenilor buni și bătrâni, iar în materie de ad ministrare a
probelor prevedeau mărturiile sub jurământ ale martor ilor. Elementul de noutate cu care vine această nouă
etapă este implicarea cnezilor, a juzilor și a voievozilor în administrarea justiției. Rolul acestora va crește în mod gradual în defavoarea instituțiilor tradi ționale, până la eliminarea completă a aces tora din actul
decizional.
Toate aceste norme se vor păstra și vor avea o largă aplicabilitate în perioada secolelor XV -XVII,
când vor suferi noi modificări, pentru a se adapta la noile condiții economico- sociale și politice.
Bibliografie
*** Constituir ea statelor medievale românești , redactor coordonator: Nicolae Stoicescu, Ed itura Academiei RSR, București, 1980.
*** Istoria dreptului românesc , coordonator: Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, B ucurești, 1980, p. 127- 189.
*** Istoria românilor , vol. II, Daco -romani, romanici și alogeni , coordonatori: Dumitru Protase și Alexandru Suceveanu, Editura
Enciclopedică, București, 2001, p. 317- 620.
*** Istoria românilor , vol. III, Genezele românești , coordonatori: Ștefan Pascu și Răzvan Theodorescu, Edi tura Enciclopedică,
București, 2001, p. 64- 70.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc , Editura Nitnelav, G alați, 2003.
Columbeanu, Sergiu, Cnezate și voievodate românești , Editura Albatros, București, 1973.
Giurescu, Const antin C., Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X -lea până la mi jlocul secolului al XVI -lea, ediția a
II-a, Editura Enciclopedică, București, 1997.
Gorovei, Ștefan S., Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Editura Universității “Al exandru Ioan Cuza”, Iași, 1997.
Grigoraș, N., Despre orașul moldovenesc în epoca de formare a statului feudal , în Studii și ce rcetări științifice , Iași, fascicula
Istorie , XI, 1960, nr. 1, p. 83- 95.
Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești , ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, Buc urești, 2006, p.
27-38.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc , ediția a II -a, Casa de edit ură și presă “Șansa SRL“, București,
1992, p. 33- 55.
Olteanu, Ștefan, Societatea românească la cumpănă de milenii (secolele VIII -XI), Editura Științifică și Enciclopedică, Buc urești,
1983.
24 Idem, Societatea carpato- danubiano- pontică în secolele IV -XI. Structuri demo- economice și s ocial politice , Editura Didactică și
Pedagogică, Bucureșt i, 1997.
Papacostea, Șerban, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1988.
Idem, Românii în secolul al XIII -lea. Între cruciată și Imperiul Mongol , Editura Enciclopedică, București, 1993.
Pascu, Ștefan, Voievodat ul Transilvaniei , vol. I -IV, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1979- 1989.
Petrescu -Dîmbovița, M.; Daicoviciu, Hadrian; Teodor, Dan Gh.; Bârzu, Ligia; Preda, Floren tina, Istoria României de la începuturi
până în secolul al VIII -lea, Editura Didactică și Peda gogic ă, București, 1995.
Pop, Ioan Aurel, Românii și maghiarii în secolele IX -XIV. Geneza statului medieval în Transi lvania , Cluj -Napoca, 1996.
Popa, Radu, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului , Editura Științifică și Enc iclopedică, București, 1988.
Idem, Țara Maramureșului în veacul al XIV -lea, cu o prefață de Mihai Berza, ediția a II -a, îngr ijită de Adrian Ioniță, Editura
Enciclopedică, București, 1997.
Spinei, Victor, Moldova în secolele XI -XIV, București, 1982; ediția a III- a, Chișinău, 1994.
Idem, Realități etnice și politice în Moldova Meridională în secolele X -XIII. Români și tur anici, Editura Junimea, Iași, 1985.
Test de autoevaluare nr. 3
01. Retragerea romană din Dacia a însemnat:
a) retragerea întregii armate, a întregii admini strații, precum și a unei părți din populația civilă;
b) retragerea întregii armate, a întregii admini strații, precum și a întregii populații civile;
c) retragerea unei părți a armatei, a întregii admini strații, precum și a întregii populații civile.
02. Obștea sătească autohtonă reprezenta, în cursul secolelor IV -VIII, o comunitate de oameni :
a) cu statute sociale diferite (nobili, oameni liberi, sclavi);
b) cu o organizare social economică proprie;
c) cu un teritoriu propriu.
03. În cadrul obștilor autohtone din secolele IV -XIV, proprietățile funciare:
a) erau distribuit anual în cadrul comunității de către organele de conducere ale obștii;
b) erau distribuite anual în cadrul comunității de către deținătorii puterii politice (migratori);
c) se transmiteau ereditar.
04. În secolele IV -VII, egalitatea juridică a membrilor obștii:
a) era o consecință directă realităților economice care caracter izau comunitatea;
b) era instituită prin normele de drept impuse autohtonilor de către migratori;
c) reprezenta o moștenire a sistemului juridic roman.
05. În secolele IV -VII, asupra islazului, apelor și pădurilor se exercita:
a) un drept de stăpânire colectivă (devălmașă);
b) un drept de stăpânire individuală;
c) un drept de stăpânire superioară al voievodului (dominium e minens).
06. Trăsăturile fundamentale ale cnezilor și juzilor în cursul secolelor VIII -XIV au fost următo arele:
a) inițial, erau aleși pe baza unor criterii de eficiență stabilite în interiorul obștii, pentru ca, ulter ior, aceștia să trans forme poziția
deținută într -un statut social transmisibil ereditar;
b) reprezentau elita socială autohtonă recunoscută de migratori, alcătuită din urmașii foștilor cet ățeni romani de rang senatorial
care deținuseră poziții înalte în administrația provinciei Dacia)
c) rep rezentau persoane care trebuiau să asigure punerea în aplicare a principalelor obligații care reveneau obștilor locale în
raport cu migratorii migratorilor.
07. Formațiunile politice prestatale de tipul voievodatelor sau țărilor întruneau următoarele caract eristici:
a) reprezentau reunirea sub o singură conducere a mai multor obști și uniuni de obști;
b) posedau fortificații din lemn și pământ;
c) erau conduse de o elită socială și militară formată din conducătorii aleși ai obștilor și uniunilor de obști, care, prin con sens,
adoptau hotărâri în toate domeniile importante de interes comun.
08. Conducerea formațiunilor prestatale de tipul voievodatelor și țărilor revenea:
a) unor voievozi, jupani sau duci aleși în cadrul uniunii de obști;
b) unor voievozi, j upani sau duci care își transmiteau ereditar puterea;
c) unei elite sociale și militare formate din conducătorii aleși ai obștilor și ai uniunilor de obști, care participau alătur i de cnezi și
voievozi la luarea deciziilor.
09. Voievodul Dragoș a condus M oldova:
a) în calitate de dregător al statului maghiar;
b) în calitate de voievod ales al cnezilor din Moldova;
c) în calitate de Domn ereditar al Moldovei.
10. În secolele VIII -XIV, Legea țării a avut:
a) caracter consuetudinar;
b) caracter unitar;
25 c) ca racter provincial.
26 CAPITOLUL 4
ORGANIZAREA DE STAT A ȚĂRILOR ROMÂNE
ÎN SECOLELE XIV- XVII. ADMINISTRAȚIA CENTRALĂ
1. Caracteristici generale
Statele medievale românești din spațiul extracarpatic s -au format prin reunirea tuturor v oievodatelor
și cnez atelor existente în jurul unui voievod întemeietor, care a devenit în acest fel un mare voievod. Forma
de stat adoptată de românii evului mediu pentru organizarea pol itică a celor două state extracarpatice a fost
aceea a monarhiei reprezentative pe stări, după modelul furnizat de Imperiul Bizantin. Motivațiile adoptării
acestui model politic sunt multiple: conservarea practicilor polit ice romane în partea răsăriteană a fostului
Imperiu Roman, practici care rezonau cu tradițiile politice și amintirile locuit orilor de la nordul Dunării;
comuniunea confesională existen tă între spațiul românesc și lumea bizantină (ortod oxia); eficiența ideologi ei
politice și a instituțiilor biza ntine (atât în organizarea și funcționarea statului, cât și în lupta pentru
menț inerea independenței politice a acestuia).
Întemeierea mitropoliilor Țării Românești (1359) și Moldovei (1401) sub oblăduirea P atriarhiei de la
Constantinopol a contribuit și ea la integrarea țărilor române în cadrul ierarhiei bi zantine a statelor ortodoxe,
înlesnind introducerea în societatea autohtonă a unor structuri de sor ginte bizantină (organizarea
biser icească, instituțiile juridice, modele culturale etc.) Receptarea acestora s -a făcut însă prin adaptarea lor
la nevoile locale, încorporând elemente tradiț ionale și influențe punctuale venite din partea altor state din
zonă (Ungaria, Polonia).
Formarea statelor medievale românești a condus la dezvoltarea și diversificarea funcț iilor publice pe
care le îndepliniseră în trecut obștile și uniunile de obști. Pe parcursul secolelor XIV -XV, cea mai vizibilă a
fost funcția externă, statele românești extracarpatice reușind să își apere cu succes identitatea instituțională și independența politică. Chiar dacă aceasta din urmă a fost pier dută la jumătatea secolului al XVI-lea,
trebuie spus totuși că sistemul instituțional -politic rom ânesc a fost păstrat (cu schimbări minore) până în
secolul al XIX -lea, când statele românești au ieșit de sub suzeranitatea otomană. Pe plan intern, statele
medi evale românești și -au asumat toate cele trei funcții specifice unei organizări statale: menținerea ordinii
interne, împărțirea dreptății și strângerea dărilor. Aceste funcții au fost adaptate însă la realitățile soc ial-
politice ce caracterizau societatea medievală autohtonă, astfel încât ele au fost subordonate intereselor clasei d ominante (boierimea).
Pentru a se putea îngriji de interesele generale ale societății, statele medievale rom ânești au
dezvoltat un aparat administrativ care, în timp, s -a dezvoltat în dimensiuni și s -a diversificat din punct de
vedere funcțional. Cum ambele state au fost organizate încă de la început ca monar hii centralizate,
administrația medievală românească a înregistrat atât o compo nentă centrală, cât și una teritorială (locală).
Administrația centrală era alcătuită din totalitatea organelor cu atribuții administrative care aveau
dreptul de a decide cum trebuiau să fie urmărite și realizate interesele publice. I nstituțiile aparatului
admini strativ central erau Domnia, Sfatul domnesc, Adunările de stări și c orpul marilor dregătorilor, aflați în
slujba Domnului sau a țării.
2. Domn ul
2. 1. Trăsăturile instituției Principala instituție a aparatului administrativ central a fost Domnia. Aceasta asigura con ducerea
întregii administrații a țării, așa cum o arată chiar titlurile purtate în epocă de tit ularii săi: Domn (din lat.
dominus = stăpân), cu semnificația de stăpân absolut al țării; mare voievod (din slav. voina = război), cu
înțelesul de căpetenie militară; și Io (din grec. ioanes = cel ales de Dum nezeu), a vând menirea de a sublinia
caracterul charismatic al puterii domnești.
La baza funcționării instituției se afla concepți a teocratică, potrivit căreia titularul tron ului exercita
puterea în virtutea voinței divine . Din acest considerent, în afară de învesti tura laică, Domnul benef icia și de
o învestire mistică: ungerea cu mir de către patriarhul constantino politan sau de către mitropolitul țării,
urmată de rugăciunea de încoronare a împă raților bizantini și depunerea unui jurământ pe Evanghelie.
Începând cu jumătatea secolului al XVI -lea, învestirea domnilor români se va face și cu participarea
turcilor. Sultanul acorda Domnului un firman împărătesc de învestire și îi preda î nsemnele domniei: caftanul,
steagul cu 2 tuiuri (cozi de cal), sabia și un cal de luptă, frumos împ odobit. Ajuns în țară, Domnul trimis de
turci era învestit apoi conform tradiției bizantine.
27 Concepția teocratică a puterii domnești impunea, pe de o parte, ascultare și venerație din partea
supușilor față de persoana domnitorului, iar de cealaltă parte, practicarea de către aceasta din urmă a
virtuților imperiale (bizantine ) în raport cu supușii: filantropia, generozit atea, cumpătarea, justiția etc. Tot de
sfera concepției privitoare la sursa divină a pu terii se leagă și prezența unor atribuț ii pe care Domnu l le
deținea în sfera dreptului bisericesc, atribuții pe care însă le exercita în acord cu conducătorii Bisericii.
La originea instituției și a funcționării monarhiei feudale (în fruntea căreia se afla Domnul) stătea
contractul vasalic, pot rivit căruia marii stăpâni de pământuri și de oameni (bo ierii) i s -au închinat Domnului
în calitate de vasali, depunând un jurământ prin care se angajau să rămână credincioși față de acesta și să -i
ofere ajutor și sfat ( concilium et auxilium ). În calitate de suzeran, Domnul depunea de asem enea un
jurământ, angajându -se să -și “miluiască” (danii de pământuri) și să- și protejeze vasalii (boierii).
Puterea Domnului era personală, indivizibilă, netransmisibilă și se exercita în absența or icărui organ
de control. Totuși nu era vorba despre o putere despotică, întrucât prerogativele sale erau limitate de
normele dreptului cutumiar, de pravile (legislația bizantină), iar începând cu j umătatea secolului al XVI -lea,
de suzeranitatea otomană.
Principiul în virtutea căr uia se făcea succesiunea la tron era cel ereditar -electiv. Co nform acestuia,
domnii erau aleși pe viață de către boieri și de către “țară” (Adunarea Stărilor), din rân dul descendenților de
sex bărbătesc ai unui domnitor anterior. Pentru a ocoli procedura de alegere a succesorului și a evita astfel competiția pentru tron, domnii titulari au apelat une ori la formula romano- bizantină a asocierii la tron.
Acea sta însemna că în timpul vieții Domnului titular, acesta își asocia la guvernare pe unul dintre fii sau pe
unul dintre frați, iar după moartea titularului, Domnul asociat îi urma la tron în mod automat.
Principiul ereditar -electiv a funcționat până spre sfârșitul secolului al XVI -lea. Pe parcur sul secolului
al XVII -lea componenta ereditară s -a atenuat vizibil, menținându- se în schimb cea electivă. Domn putea fi
ales acum oricare dintre marii boieri pământeni. După instalarea domina ției otomane la jumătatea secolului
al XVI -lea, turcii au căutat să introducă un alt principiu de transmitere a puterii: cel al numirii direct de către
Poartă (cel mai adesea fără consultarea boier imii). Trebuie recunoscut totuși, că domnii numiți de turci
proveneau din rândul familiilor domni toare, deci aveau legătură cu cele două țări. În concepția otomană,
domnia era o funcție admini strativă, iar Domnul nu era altceva decât un funcționar superior al statului
otoman. În consecință, durata domniilor a fost limitată, schimbările titularilor dev enind dese, ca și în cazul
celorlalte slujbe din Imperiu. O altă consecință a concepției ot omane privitoare la domniei a fost aceea că
numirile și confirmările se făceau în schimbul unor sume de bani. În secolul al XVII -lea Domnul trebuia
confirmat de către Sultan odată la 3 ani plătind o sumă mai mare ( mucarerul mare), dar și în fiecare an,
plătind o altă sumă, ceva mai mică ( mucarerul mic ). „Lupta” dintre cele două sisteme de desemnare a
domnitorilor a fost câștigată în cele din urmă de Poarta Otomană, care a reușit să își impună punctul de
vedere de cele mai multe ori.
2. 2. Prerogativele Domn ului
Atribuțiile Domnului vizau toate sectoarele vieții de stat a țărilor române: politic, mil itar,
judecăt oresc, executiv, financiar, bisericesc.
Prerogativele militare. Domnul era comandantul suprem al armatei, urmând atât exemplul bizantin,
cât și tradi ția voievodală prestatală. Domnul numea pe comandanții arm atei țării, aceștia din urmă depunând
jurământ în fața sa la înscăunare și înainte de fiecare ex pediție. De asemenea, Domnul avea dreptul de a
recruta trupe și de declanșa mobilizarea oa stei țării.
Politica externă. Domnul reprezenta țara în relațiile externe, având dreptul de a înch eia tratate, de a
declara război și a încheia pace, de a primi și a trimite soli, de a- și sprijini d iplomatic supușii. Aceste
prerogative au fost restrânse de Imperiul Ot oman începând cu jum ătatea secolului al XVI -lea. Pe parcursul
secolelor următoare domnia a fost lipsită de dreptul de a declara război, de a încheia pace, alianțe și de a
avea reprezentanți diplomatici. Cu toate acestea, puterile europe ne vor recunoaște pe mai departe
autonomia țărilor române și vor î ntreține raporturi diplomatice directe cu monarhii români.
Începând cu jumătatea secolului al XVI -lea, Imperiul Otoman nu a mai recunoscut domni lor români
aceste prerogative. Practic însă, domnii au continuat s ă le exercite, în ciuda opreliștilor și a pericolului de a –
și pierde capul odată cu tronul.
Prerogative legislative. Domnu l român era, asemenea împăratului bizantin, unicul legiui tor al țării,
fiind întruchiparea terestră a voinței lui Dumnezeu. Această pr erogativă a fost exerc itată în mod direct, prin
emiterea de acte cu valoare normativă ( hrisoave, așezăminte, testamente, legături ), sau indirect, prin
recep tarea și aplicarea dreptului bizantin. Coexistența dreptului recep tat (canonic = legislația bisericească și
imperial = legislația laică) cu cel cut umiar românesc a dat naștere unei concurențe între cele două sisteme,
ceea ce a reclamat coo rdonarea lor din partea Domniei, puterea de decizie domnească între cele două
reprezentând tot o prerogativă legislat ivă.
28 Puterea legiuitoare era exercitată de Domn, de obicei, după consultarea Sfatului dom nesc și,
uneori, chiar a Adunărilor de stări.
Prerogativele judecătorești își au rădăcinile atât în tradiția prestatală românească, în care voievozii
și cnezii aveau d rept de judecată, cât și în cea bizantină, în care împăratul era judecătorul suprem al
statului. Principalele competențe în materie judecătorească ale Domnului se refereau la dreptul de a judeca
orice pricină în primă sau în ultimă instanță; de a- și asuma judecarea oricărei pricini, indi ferent de instanța la
care aceasta se afla în curs de judecare; dreptul de a redacta propriile hotărâri; de a pronunța orice
pedeapsă, de a grația orice vinovat; dreptul de a da instrucțiuni dregătorilor despre modul în care trebuie
făcută o judecată sau alta.
Domnul judeca, de obicei, împreună cu Sfatul domnesc, însă hotărârea îi aparținea cu d esăvârșire.
Existau însă și spețe în care judecata era făcută individual de către Domn, acestea fiind atât pricini civile, cât și pe nale, mai ales cele referitoare la trădare ( hiclenie).
Suzeranitatea otomană nu a afectat prerogativele judecătorești ale Domnu lui, turcii respe ctând
autonomia judiciară a țărilor române. În consecință, Domnul împărțea dreptatea în numele său și nu în cel al
sultanului, ghidându- se după legile autohtone (“obiceiul pământului”). Hotăr ârile judecătorești pronunțate de
Domn nu puteau fi atacate cu recurs la Poartă și nici nu aveau nevoie de întăriri sau confirmări venite din
exterior. Singurele restrângeri ale puterii judecătorești a Domnului priveau pricinile care antrenau supuși
creștini și supuși musulmani, pricini care rev eneau dregătorilor otomani.
Prerogativa judecătorească era exercitată cu ostentație, întrucât de ea depindea, în m are măsură,
păstrarea prestigiului Domniei și al tronului.
Prerogativele executive. Domnul, în postura sa de vârf al ierarhiei sociale, avea concentr ate în
mâinile sale toate puterile executive. Astfel, Domnului îi revenea: asigurarea ordi nii interne; numirea și
revocare dregătorilor; emiterea de ordine, scrise sau verbale, cu privire la diversele activități ale dregătorilor curții sau ai țării; acordarea de privilegii și ranguri boierești; încuviinț area întemeierii unor sate sau târguri;
împămâ ntenirea străinilor.
Acestora li se adaugă o serie de prerogative pe care Domnul le exercita în mod indi rect, prin
intermediul dregătorilor săi: impunerea dărilor; executarea muncilor datorate Dom niei de către populația de
rând; punerea în aplicare a hotărârilor judecătorești; reprimarea ră zvrătirilor; urmărirea răufăcătorilor;
aducerea în satele de baștină a țăranilor fugiți.
Prerogativele financiare. Dreptul Domnului de a percepe dările este unul înrădăcinat în obiceiul
pământului, care poate fi documentat încă din primele decenii de exist ență a țărilor r omâne extracarpatice.
În consecință, acestuia îi revenea toată gama de drepturi conexe: drep tul de a așeza dările, stabilind cât
urma să plătească fiecare colectivitate; de a introduce noi tipuri de dări; de a acorda scutiri de dări prin imunități și scutiri temporare; dreptul de a bate monedă (menținut până la jumătatea secolului al XVI -lea).
Prerogativele în legătură cu Biserica. Domnul român nu era șeful Bisericii locale (așa cum se
întâmplase cu împăratul bizantin, avut ca model instituț ional), în schimb avea asupra aces teia un drept de
patronat. În consecință, nu avea putere decizională în materie de dogmă, însă d eținea puterea de a legifera
în domeniul administrării vieții bisericești. Din acest punct de vedere, Domnului îi revenea adoptarea unor
decizii precum: înființarea de mitropolii, epi scopii, mănăstiri sau mutarea reședințelor acestora; numirea și
revocarea mitropoliților, a episcopilor și a egumeni lor mănăstirilor; reglementarea competenței de judecată a
organelor bisericești și coordonarea acesteia cu competența organelor laice (a dregătorilor domnești);
reglementarea activității cultelor străine aflate în țară; închinarea sau revocarea închinării mănăstirilor
autoh tone în raport cu aș ezămintele religioase din străinătate.
În exercitarea acestor atribuții, Domnul se consulta întotdeauna cu Sfatul domnesc sau cu
Aduna rea Stărilor. La numirea și revocarea ierarhilor bisericii, Domnia era obligată să u rmeze normele
dreptului canonic (bisericesc) bizantin, astfel încât numirile erau p recedate de alegerea canonică, în vreme
ce dest ituirile (acte administrative laice) erau urmate de caterisiri (destituiri canonice).
Numirea mitropoliților și a episcopilor se făcea de către Domn cu acordul Sfatului dom nesc,
învest irea fiind dată în cele din urmă de către Domn prin încredințarea cârjei arhi erești. Numirea era adusă
la cunoștința Patriarhiei de la Constantinopol, căreia i se cerea bine cuvântarea pentru noul ierarh.
Numirea egumenilor, în general, era făcută de către Domn la recomandarea mitr opolitului, în vreme
ce în cazul mănăstirilor închinate egumenii erau, de regulă, propuși de patriarh și numiți de către Domn.
3. Sfatul domnesc
3. 1. Denumire, principiul de funcționare, componență
Sfatul domnesc reprezintă cel de -al doilea organ cu rol fundamental (constituțional) în o rganizarea
și funcționarea statelor medievale românești. Instituția era compusă din boierii mari pe care Domnul îi
29 consulta în problemele curente legate de conducerea stat ului, momentul apariției sale fiind legat organic de
întemeierea celor țări române.
Terminologia documentelor și a cronicilor este destul de variată, instituția fiind de semnată în
secol ele XIV -XVI prin expresii precum: sfatul boierilor mari și credincioși , svat, sfatul țării . Începând cu a
doua jumătate a secolului al XVI -lea, odată cu accentuarea domina ției otomane, se impune treptat termenul
divan (de origine turcească, însemnând consiliul sul tanului), care ajunge să- l înlocuiască pe cel de sfat.
Principiul în virtutea căruia funcționa instituția Sfatului domnesc își are rădăcinile în men talitatea
medievală, potrivit căreia relațiile din societate funcționează în virtutea unui con tract încheiat între senior și
vasalii săi. Potrivit acestuia, seniorul, în calitate de deținător al unei puteri temporale, pune la dispoziția
vasalilor săi o serie de surse de venit (pământuri, drepturi de red evență, drepturi de încasare a unor taxe
etc.), urmând să beneficieze în schimb de consilium et a uxilium . Aceasta însemna că vasalii erau datori a- i
oferi seniorului sfatul și ajutorul efectiv în che stiuni de ordin politic, militar, financiar, juridic și religios.
În spațiul românesc, unde relațiile de tip feudal nu au fost atât de dezvoltate, precum în Europa
Occidentală, singurul senior este Domnul, în vreme ce boierii reprezintă corpul vasal ilor. În virtutea
contractului vasalic, Domnul dăruiește și apoi întărește boierilor dreptul de st ăpânire asupra satelor din țară,
acestea furnizându -le beneficiarilor venituri consistente (dări în bani, pr oduse și muncă). În schimbul
acestora, boierii vasali sunt datori Domnului cu prestarea slujbei cr edincioase : prezența în Sfatul domnesc
(pentru marii bo ieri) și în structurile adm inistrativ -judecătorești ale statului (pentru marea masă a boierimii
mici și mijlocii), precum și particip area la oastea Domnu lui atunci când țara este în primejdie.
De-a lungul secolelor XIV -XVII, componența Sfatului domnesc a variat. Inițial, pon derea cea mai
mare o dețineau boierii fără dregătorii, care erau convocați de Domn în calitatea lor de mari propri etari. În
cursul secolului al XV -lea raportul se schimbă în favoarea boierilor cu dregă torii, pentru ca în cursul
secol elor XVI -XVII boierii fără dregătorii să dispară cu de săvârșire din componența instituției. Dregătorii care
intrau în componența Sfatului , în secolele XVI -XVII sunt: marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele
spătar, marele vistier, m arele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele clucer, marele sulger și marele
pitar.
3. 2. Atribuții
Ideologia politică care a funcționat în Țări le Române, prin teoreticienii săi (Neagoe Bas arab, Grigore
Ureche, Miron Costin etc.) a subliniat faptul că Domnu l nu poate conduce singur țara, astfel încât Sfatul
domnesc trebuie să fie prezent în toate probleme ridicate de activitatea de guvernare a țăr ii. Din aceste
considerente, instituția Sfatului domnesc a avut atribuții corespunz ătoare prerogativelor domnești.
Atribuțiile politice . În plan intern, sfatul avea datoria de a- l informa pe Domn asupra stării de spirit
din țară, mai ales a celei a boierim ii.
În plan extern, Domnul consulta Sfatul cu privire la încheierea tratatelor cu țările vecine, pr ecum și la
even tualele schimbări de politică în raport cu puterea suzerană. Semnificativ din acest punct de vedere este
faptul că în momentul în care domnii români depuneau jurământ de vasalitate față de regii poloni sau
maghiari, aceștia erau însoțiți întotdeauna de membrii Sfat ului domnesc, care depuneau un jurământ similar
cu cel al Domnului, uneori fiind stabiliți drept garanți ai respectării relației vas alice.
Atribuțiile judiciare . Sfatul domnesc este instituția cu care, în mod obișnuit, Domnul se consulta
atunci când împărțea dreptatea. Consultarea era justificată atât de tradiția politică sau obiceiul țării, cât și din motive practice, Domnul apelând l a cunoștințele juridice ale membrilor Sfatului atunci când persoanei
Domnului îi lipseau aceste cuno ștințe.
Sfatul domnesc nu era însă o instanță de judecată în sine. Membrii săi doar îl asistau pe Domn în
cercetarea și judecarea pricinilor, exprimând o părere și nu un vot, întrucât dec izia finală aparținea exclusiv
Domnului.
În marea majoritate a cazurilor, Sfatul judecă în prezența și sub președinția Domnului. În secolul al
XVII-lea există însă și cazuri în care Sfatul judecă singur, în urma unei delegați i tacite a Domnului, acesta
din urmă însușindu- și hotărârea propusă de Divan.
În materie judiciară, Sfatul avea și atribuții de notariat. Părțile care încheiau diverse t ipuri de
înțelegeri sau contracte se puteau prezenta în fața boierilor din Sfat pentru ca aceștia să le el ibereze o carte
de mărturie, aceasta servind drept dovadă de autenticitate până la obț inerea unui înscris oficial din partea
cancelariei domnești.
Atribuțiile financiare. Una dintre cele mai importante probleme cu care s -a confruntat Dom nia pe
parcursul secolelor XV -XVII a fost achitarea tributului datorat puterii suz erane, motiv pentru care aceasta
trebuia să găsească mijloacele optime de repartizare și încasare a dărilor, pr ecum și noi modalități de
impunere fiscală. Din aceste consider ente, consultarea boierilor devenea o necesitate atunci se dorea
introduc erea unor noi dări sau se căuta evitarea evaziunii fiscale.
30 Consultarea Sfatului în astfel de situații avea și sensul unei justificări venite din partea Domnului
față de reprezentanți i celorlalte stări privilegiate din țară, evidențiindu -se astfel prezen ța unei solidarități între
principalii factori politici decizionali. Există însă și situații când această justificare este considerată de Domn
ca fiind insuficientă, motiv pentru care a cesta apela la Ad unarea Stărilor pentru aprobarea măsurilor sale.
Sfatul domnesc nu avea însă atribuții de control asupra modului de gestionare a banilor din visteria
țării. Deși marele vistier ținea catastifele de venituri și cheltuieli, el nu răspundea pe ntru gestiunea banilor
decât în fața persoanei Domnului sau a unor boieri de legați de acesta.
Atribuțiile bisericești. În deciziile pe care le lua Domnul față de organizarea Bisericii, Sf atul domnesc
era consultat pentru: înființarea unei noi episcopii; m utarea scaunelor episc opale sau mitropolitane dintr -o
localitate în alta; alegerea înalților ierarhilor (ocazii în care unde Sfatul par ticipa în cadrul unui sobor, alături
de Domn, de episcopi și de egumenii princip alelor mănăstiri din țară); destituirea i erarhilor Bisericii (urmată
de caterisirea acestora pe linie canonică); numirea egumenilor mănăstirilor importante din țară; închinarea
mănăstirilor către locurile sfinte din afara țării sau scoaterea lor de sub închinare.
Atribuțiile militare . Consultarea de către Domn a membrilor Sfatului domnesc în chestiuni militare
era dictată atât de tradiția politică cât și de motivații de ordin practic, dat fiind că boier imea română este o
aristocrație militară. În acest fel Domnu l putea beneficia de experiența și c unoștințele sfetnicilor săi, aceștia
fiind angrenați în luarea unor decizii precum: adoptarea strategi ilor de luptă; elaborarea planurilor tactice
pentru purtarea unei bătălii; opo rtunitatea angajării unei lupte; stabilirea locului unde urma a se desfășura o
bătălie.
3. 3. Procedura de lucru
În secolele XIV -XVI, domnia este o instituție itinerantă, aflată de cele mai multe ori în deplasare,
motiv pentru care Domnu l împreună cu Sfatul domnesc călătoresc prin sate și târ guri, unde rezolvă
chesti unile administ rative și judecătorești locale. La curțile domnești, ș edințele cu Sfatul se desfășurau în
săli de stinate special acestor activități, care ulterior au și preluat denum irea instituției ( divan ).
În funcției de subiectul dezbaterii, ședințele Sfatului domnesc erau publice sau secr ete. De regulă
ședințele de judecată erau publice, aceasta întrucât actul de dreptate era unul solemn, f ăcând parte din
aparatul imagologic al Domnu lui. În schimb cele cu subiect politic erau, în mod firesc, ședințe secrete.
4. Adunăr ile de stări
4. 1. Terminologia și principiul de funcționare
Adunările de stări reprezintă cea de- a treia instituție fundamentală (constituțională) pen tru
funcți onarea statelor medievale românești. În doc umente și cronici ea este întâlnită sub diverse denumiri:
sobor , mare sobor , sfat de obște, adunare obștească, sfat cu toată țara , adunare a toa ta țara . Instituția este
caracteristică pentru toate statele medi evale europene, fiind regăsită în Franța ( Statele Generale ),
Germania ( Reichstag, Hofstag ), Anglia (Conventuc , Parliament ), Italia ( Parliamento), Serbia ( Sobor ),
Polonia ( Sejm ), Ungaria ( Dieta) etc.
Instituția Adunărilor de stări se leagă prin definiție de existența în evul mediu a unei soci etăți
structurate pe prezența unor stări privilegiate. Acestea sunt cele care au dreptul de a participa la viața de
stat și la conducerea politică a societății, formula de participare fiind ac eea a unor structuri reprezentative
colect ive.
Principiul în virtutea căruia funcționau era acela că ca “ceea ce privește pe toți, de toți tr ebuie să fie
aprobat”, moștenit din organizarea prestatală a obștilor autohtone, principiu care după întemeiere a fost limitat, aplicându- se doar în raport segmentele sociale care beneficiau de un statut privilegiat. Astfel, robii,
țărănimea dependentă, țărănimea liberă, preoții de țară și, de cele mai multe ori, târgoveții erau excluși din componența Adunărilor de stări din țările române, drep tul de participare revenind boierimii mari (membrii
Sfatului domnesc), boierimii mici și mijlocii ( curteni, slujitori, mazili), precum și ierarhiei superioare a bisericii
(mitropoliți, episcopi, arhi mandriți și egumeni).
4. 2. Trăsăturile instituției Privită în raport cu schema tipologică a instituției la nivel european, instituția rom ânească a avut
câteva caracteristici distinctive.
Din punct de vedere teritorial, Adunările de stări europene sunt generale, regionale (pr ovinciale) și
locale (orășenești). În Țările Române însă nu au existat adunări provinciale sau locale, datorită politicii centralizatoar e a domniei, astfel încât Adunările de stări au repr ezentat stările de pe întregul teritoriu al țării.
Din punct de vedere structural, Adunările puteau avea una până la patru camere, după nu mărul
stărilor reprezentate. În Țările Române au funcționat trei astfel de entități, corespun zătoare marii boierimi,
boierimii mici și clerului.
31 Din punctul de vedere al modului în care se configurau, Adunările de stări din Europa Apuseană
erau elective sau cu membri desemnați autoritar de către monarh. În Țările Române membrii acestora erau
aleși de către Domn în funcție de raporturile de putere dintre acesta și di versele grupări boierești existente.
Cum rolul acestor adunări era acela de a da greutate hotărârilor adoptate cu acest prilej, Domnu l era
interesat sa aibă ac ordul tuturor categoriilor privilegiate, fiind convocați inclusiv reprezentanți ai boierimii sau
clerului care nu reprezentau neapărat politica sa.
Din punctul de vedere al competenței, marea majoritate a Adunărilor europene erau co nsultative
sau deliberat ive, uneori cu drept de control în raport cu instituția monarhului. În cazul instituției românești,
rolul său a fost, în marea majoritate a cazurilor, unul consultativ; sunt c unoscute însă și situații în care
hotărârile au avut un caracter obligatoriu pent ru domni, chiar dacă aceștia din urmă nu au fost de acord cu
ele.
Din punctul de vedere al stabilității, Adunările de stări europene erau permanente (Anglia și
Polonia), periodice sau neregulat intermitente (Spania, Franța). Cazul Țărilor Române se apr opie de cel al
Franței și al Spaniei, Domnul convocându- le când considera de cuv iință. În istoria instituției românești sunt
consemnate însă și cazuri în care Domnul a fost silit să le convoace sub presiunea diverselor grupuri
interesate în reglementarea unei probleme.
Efectivele Adunărilor de stări din Țările Române nu au depășit cifra de 200 de per soane. De regulă
era vorba despre 100 -120 de participanți, dar numărul acestora putea să scadă până la 30- 40 de membri.
Dezbaterile constau în expunerea de către Domn a nevoilor și a dorințelor sale, urmate de oferirea
sfatului ( consilium ) și a ajutorului ( auxilium ) de către participanți. În această din urmă fază de desfășurare a
dezbaterilor documentele lăsând să se întrevadă uneori și existența unor curente de opin ie diferite. Pe baza
sfatului ținut, se adoptă hotărâri prezentate sub formă de hrisov domnesc, pe marginea cărora cei mai
importanți participanți își pot depune sigiliile alături de cel al Domnului.
4. 3. Atribuții
Atribuțiile Adunărilor de Stări în Țara Românească și Moldova au vizat reglementarea (legiferarea)
celor mai importante probleme de factură internă și externă.
Prerogativele de factură internă se refereau la: alegerea Domnului, atribuție urmată, cu c âteva
excepții, până la începutul secolului al XVIII- lea; adoptarea unor decizii importante în mat erie de organizare
a vieții bisericești (mutarea centrelor episcopale autohtone, înființarea de noi episcopii etc.); adoptarea reglementărilor privitoare la statutul țăranilor; introducerea sau desfii nțarea unor categorii de dări;
introducerea unor regimuri fiscale speciale pentru repopularea unor sate (regimul sloboziilor); delimitarea hotarelor dintre cele două țări române; judecarea unor pr icini pe care domnii doreau să le judece împreună
cu “toți boier ii și toată țara”.
Prerogativele de natură externă vizau: declararea războiului și încheierea păcii; reglemen tarea
relațiilor cu statul otoman; plata tributului; întărirea jurământului de credință față de suzeran (regele maghiar,
regele polon, sultanul otoman); reglementarea relațiilor cu biserica catolică; î nchinarea mănăstirilor
autoht one față de centrele monahale importante ale lumii ortodoxe sau scoa terea lor de sub autoritatea
acestora.
5. Dregătoriile centrale
Apariția dregătoriilor se leagă de însăși întemeierea statelor medievale românești, acestea fiind la
origine legate de necesitățile personale ale Domnului și ale curții sale: stolnicul, paharni cul, spătarul,
postel nicul, comisul, medelnicerul. Odată cu întărirea statului și a autorității monar hice dregătoriile s -au
dezvoltat atât din punct de vedere numeric, cât și din perspectiva atribuți ilor. Astfel în secolele XV -XVI
aparatul cen tral crește prin includerea subalternilor marilor dregă tori în cadrul Divanului precum și a boierilor
mărunți care slujeau ca dieci sau grămătici ai unor mari dregători specializați (dieci de vistierie, de jitniță sau
grăm ătici).
5. 1. Trăsături generale
a. Atribuțiile dregătorilor nu beneficiau de un cadru strict delimitat, astfel încât Domnul putea delega
pe un dregător cu o sarcină care intra în prerogativele altui dregător.
b. Până la reformele lui Constantin Mavrocordat, dregătorii nu au fost plătiți cu leafă, ci răsplătiți prin
danii de sate, scutiri de dări, daruri primite de la subalterni, concederea unor veni turi domnești sau a taxelor
de judecată.
c. Dregătoriile deserveau atât persoana Domnu lui, cât și nevoile statului.
d. În aparatul de stat a existat o ierarhizare a dregătoriilor, tradusă printr -un rang atr ibuit fiecăreia
dintre acestea, ierarhizare care a v ariat în timp și nu a fost identică în cele două țări r omâne extracarpatice.
e. Dregătorii erau numiți și revocați de către Domn, atunci când acesta considera de cuv iință.
32 f. La numirea sau confirmarea în domniei, dregătorii depuneau un jurământ solemn de credință față
de Domn.
5. 2. Atribuții generale
Dat fiind faptul că în concepția vremii despre funcționarea statului nu exista o difere nțiere absolută a
atribuțiilor dregătorilor, întregul corp al dregătorilor se preta la exercitarea unor prer ogative comune.
Purtarea soliilor peste hotare. Stabilirea solilor se făcea de către Domn după o preal abilă consultare
cu Sfatul domnesc. În funcției de importanța misiunii încredințate, soliile pu teau fi individuale sau colective.
Atribuții militare . Deși în domeniul atribuțiilor de ordin militar existau dregători special izați (marele
vornic, marele spătar, marele agă), totuși, în anumite situații, Domnul putea încredi nța conducerea unei părți
a armatei sau chiar a întregii armate unui dregător din afara celor speci alizați.
Atribuțiile judecătorești . În pofida faptului că și acest domeniu beneficia de dregători spe cializați
(marii vornici, marele ban), toți marii dregători aveau dreptul de a face judecăți, termenul dregător fiind
uneori utilizat în epocă cu sensul de judecător . Implicarea dregătorilor în actele de judecată se făcea fie în
urma unei delegări în acest scop venite din partea Domnului, fie ca urmare a solicitării venite din partea
împricin aților. Prima dintre situații se referea la existența unor pricini car e necesitau deplasarea la fața
locului pentru a face diverse anchete sau expertize. În cea de- a doua, prezența accidentală în ter itoriu a
marilor dregători atrăgea după sine solicitarea de judecare, împricinații evitând astfel deplasarea
costisitoare până la curtea domnească.
Hotărnicirea moșiilor . Ca și în cazul atribuțiilor militare sau judecătorești, la curtea dom nească
existau dregători specializați în această activitate (marele portar, marele logofăt și vornicii de poartă), însă
în anumite împrejurări Domnul prefera să trimită în locul acestora diverși alți dregători. Motivațiile principale
erau numărul mare de moșii care se cereau a fi hotărnicite, pr ecum și distanțele mari care trebuiau parcurse
pentru a le executa. În aceste condiții se întâmpla ades ea ca un dregător trimis cu un scop într -o anumită
zonă a țării să pr imească și însărcinarea de face hotărnicirile solicitate în zona respectivă.
Ispravnici ai orașelor. În secolul al XVII -lea, pentru a evita deplasările lungi ale dregăt orilor prin țară,
domnii din Țara Românească au început să numească în orașe ispravnici aleși din rândul foștilor mari
dregători, rolul acestora fiind acela de a rezolva pe loc pricinile ivite între locuitori. Activitatea ispravnicilor
era axată în principal pe realizarea judecăților și a hotărniciilor.
Ispravnici ai scaunului domnesc . În cursul aceluiași secol XVII, domnii sunt uneori s iliți să
însoțeas că personal trupele puse la dispoziția Imperiului Otoman, în cursul campaniilor purtate împotriva
habsburgi lor și a polonezi lor. În aceste condiții, din rândul marilor dregă tori, apropiați ai Domnului, sunt
recrutați ispravnici ai scaunului domnesc , a căror misiune era aceea de a ține locul Domnului în absența sa
din capit ală sau din țară. În această calitate, i spravnicii de sc aun dispuneau de toate prerogativele
domnești, singura limitare referindu -se la hotărârile judecătorești pronunțate în materie de proprietate, care
erau considerate definitive numai după confirmarea lor de către domn.
Ispravnici ai documentelor și ai porun cilor domnești . Indiferent de specificul demnit ății deținute, toți
dregătorii puteau fi însărcinați cu punerea în aplicare a prevederilor unui act emis de cancelaria domnească: punerea unui beneficiar de danie domnească în stăpânirea obiectului dani ei; punerea în aplicare a unei
hotărâri judecătorești; achitarea unui dar in bani sau în natură făcut de Domn unei mănăstiri.
5. 3. Atribuții speciale
Dregătoriile centrale din aparatul de stat al Țărilor Române pot fi clasificate după mai multe criterii,
însă cel mai relevant pentru înțelegerea resorturilor funcționale ale acestora este cel care combină caract erul predominant civil sau militar al dregătoriei cu cel al destinatarului serv iciilor (stat, Domn sau
curtea dom nească). În funcție de acest criteriu dregătoriile centrale pot fi împărțite în trei categorii: dregători
civili de stat, dregători militari de stat și dregători de curte, aceștia din urmă prestând și servicii personale Domnului.
5. 3. 1. Dregătorii civili de stat
Marele ban reprezintă cea mai importantă dregătorie a Țării Românești. El avea atr ibuții
administr ative și judecătorești în raport cu teritoriile Țării Românești aflate în dreapta Oltului. Instituția apare
la sfârșitul secolului al XV -lea și reproduce la scară redusă cea mai mare parte a atribuțiilor domnești. Mai
mult decât atât, marele ban avea dreptul de a întreține în Craiova, capi tala provinciei, o curte în miniatură,
dispunând de un sfat alcătuit din dregători similari celor de la curtea domnească. Cu toate acestea provincia olteană nu a avut o organizare proprie sau o legislație separată de aceea a restului țării. Atribuțiile marelui ban vizau ur mătoarele aspecte: dreptul de intervenție în chestiunile privitoare la stăpânirea pământului și a
altor bunuri materiale (întărirea sau reconfirmarea drepturilor de stăpânire), drept care mai era exercitat doar de către domn; cer cetarea și fixarea hotarelor satelor și ale ocinilor; asigura desfășurarea activităților
de poliție în Oltenia (această atribuție se suprapunea cu cea a marelui armaș); avea drept de a judecată în
ches tiuni civile și criminale asemenea Domnului; în mat erie penală, putea pronunța pedepse mergând de la
33 închisoa re (era singurul dregător care dispunea de o închisoare la Craiova) până la cea capi tală; asigura
recrutarea și co nducerea trupe lor recrutate de pe teritoriul Olteniei.
Marele vornic . În Țara Românească a avut atribuții precumpănitor judiciare (cu excep ția Olteniei,
unde judeca marele ban), competențele sale fiind în: materie penală (furturi, încălcări de hotare, răni ri,
pagubele produse de vitele de pripas, în vreme ce cazurile care r eclamau pedeapsa cu moarte erau trimise
spre judecare Domnului); materie civilă (chestiunile legate de stăpânirea pământului, a rumânilor și a
țigani lor). În Moldova, marele vornic este c el mai important dintre dregători, instituția dublându- se la
jumătatea secolului al XVI -lea. Astfel apar un mare vornic al Țării de Sus, cu reședința la Dorohoi, și un
mare vornic al Țării de Jos, cu sediul al Bârlad, atrib uțiile fiecăruia dintre aceștia era raportate strict la partea
de țară care -i revenea. Cele mai importante atribuții ale marilor vornici moldoveni erau cele de natură
judecătorească competența lor fiind legată de materia penală. Spre deosebire de omologii munteni, marii
vornici din Moldo va aveau dreptul să judece toate tipurile de pricini, putând pr onunța inclusiv pedeapsa cu
moartea.
Marele logofăt . În Țara Românească atribuțiile marelui logofăt erau acelea de: păstrare a marelui
sigiliu al Țării; redactare a documentelor domnești; întocm irea de referințe inform ative pentru uzul Domnului
și al Sfatului domnesc atunci când aceștia judecau diverse pricini. În Mol dova, marele logofăt are atribuții
similare, dar nu identice cu cele ale omologului muntean: păs trarea și aplicarea marelui sigiliu al țării pe
hrisoavele domnești; semnarea documen telor emise de Domn și de Sfatul domnesc; supravegherea
activităților din cancelaria domnească; judeca pricini le legate de stăpânirea pământului și de hotărnicii;
judeca și aplica amenzi penale pentru mutar ea pietrelor de hotar și pentru uzul de documente false;
îndeplinea func ție notarială, autentificând actele încheiate în fața sa. În activitățile lor, marii logofeți erau
asistați de o serie de subalterni: al doilea logofăt , al treilea logofăt , diecii, grămăticii și dive rșii logofeței care
constituiau apar atul tehnic al cancelariei domnești.
Marele vistier . Atribuțiile marilor vistieri din Țara Românească și Moldova au fost ident ice:
strânge rea veniturilor, păstrarea și contabilizarea cheltuielilor Domnului și ale țării; procurarea și păstrarea
obiect elor de lux vestimentar necesare Domnului (atribuția a trecut ulterior pe seama nou înființatei
dregătorii a cămărașului ); gestionarea catastifelor visteriei în care se înregistrau obligațiile financiare ale
satelor din țară; judeca toate pricinile în legătură cu repartizarea și înc asarea dărilor către Domnie. Marele
vistier dispunea de asemenea de un aparat de subalterni care îl ajutau în activitățile sale specifice: al doilea
vistier , al treilea vistier și numeroși logofeți de vist ierie cu rosturi tehnice. În plan teritorial, marele vistiernic
dispunea de un alt aparat executiv, for mat din birari și globnici care încasau dările datorate de populație
visteriei domnești.
Marele postelnic (stratornic) . Atribuțiile postelnicului au fost la începuturile instituției grija de patul și
camera de culcare a Domnului. Ulterior, pornind de la accesul neîngrădit la per soana Domnu lui,
postelnic ului i s -a încredințat atribuția de primire și introducere a trimișilor st atelor str ăine, primind astfel o
atribuție legată de organizarea statului. În această calitate, dregătoria era rezervată în special cunoscătorilor de limbi străine. În secolul al XVII -lea, m arele postelnic a primit și atribuții judecătorești la curtea
domnească, având jurisdicție asupra personalului de deservire: aprozi, curieri, turci etc. În calitate de subalterni ai marelui po stelnic în secolul al XVI -lea a ființat un al doilea postelnic, în secolul următor
existând până la șase astfel de subalterni în mod simultan.
Marele portar . Ca dregător cu atribuții civile, marele portar este regăsit doar în organiz area Țării
Românești, unde se ocupa de primirea și găzduirea turcilor, precum și a altor pe rsonaje de vază la curtea
domnească. Din secolul al XVI -lea marele porta r primește prerogative judecăt orești, acestea fiind legate de
punerea în practică a hotărnicirilor de moșii, precum și de luarea j urământului martorilor jurători în orice tip
de pricină.
Marele ușar este, în Țara Românească, omologul marelui portar din Mol dova. El avea aceeași
atribuție a găzduirii turcilor la curtea domnească, motiv pentru care trebuia să fie cunoscător al limbii turce.
Vătaful de aprozi . Atât în Țara Românească, cât și în Moldova, aprozii constituiau o cat egorie de
slujitori domnești recr utați la început din rândul tinerilor boieri. Aceștia aveau atribuții de curieri, iar ulterior
au funcționat ca agenți judecătorești, organizați militar sub c omanda unui vătaf de aprozi. Atribuțiile acestuia
din urmă vizau: chemarea și aducerea efectivă a părților im plicate într -un proces; executarea hotărârilor
civile ale Domnului sau ale Divanu lui; urmărirea datornicilor și punerea lor în stare de arest pentru a- i
constrânge la plata debit elor.
Vornicii de poartă sau vornicii de gloate reprezintă o instit uție specifică Moldovei. Deși ocupau o
poziție modestă în ierarhia curții, totuși aveau o impor tanță deosebită în func ționarea aparatului
judecătoresc, întrucât dețineau numeroase atribu ții de acest fel: judecau la poarta palatului domnesc
pricinile mărunt e; judecau și pedepseau femeile adultere; triau pricinile care se înfățișau spre j udecare
34 Domnului și Divanului, reținându -le pe cele mărun te; făceau expertize, evaluând bunurile aflate în litigiu;
întocmeau și autentificau înscrisurile care consemnau diversele tranzacții încheiate în fața lor.
5. 3. 2. Dregătorii de stat cu atribuții militare
Marele spătar . În Țara Românească, marele spătar a avut inițial sarcina de a purta s abia Domnului
la solemnități, pentru ca în cursul secolului al XVII -lea să ajungă comandantul armatei muntene. În Moldova,
a rămas mai mult un dregător de curte, pe lângă sarcina purt ării spadei domnești, revenindu- i comanda
militară asupra slujitorilor spătărei răspândiți în întreaga țara.
Hatmanul este o instituție specifică Moldovei, adoptată după model polonez în secolul al XVI -lea.
Acesta avea atribuții similare marelui spătar muntean, comandând întreaga armată mol dovenească. În afara
atribuțiilor militare, hatmanul avea și prerogative judecătorești, în competen ța sa intrând judecar ea tuturor
pricinilor în care erau antrenați robii domnești.
Pârcălabii erau comandanții cetăților, o poziție care le- a conferit o mare importanță în aparatul
politic și militar. În Moldova aceștia au funcționat atât ca mari dregători, membri ai Sf atului d omnesc
(secolele XV -XVI), cât și în calitate de dregători teritoriali. Întrucât principalele fortificații au servit și drept
reședințe administrativ -teritoriale, pârcălabii au îndeplinit atribuții complexe de natură militară (apărarea
cetății și a zonei ad iacente), de factură administrativ -fiscală și judecătorească, controlând întreaga
administrație locală a ținuturilor sau județelor în care se aflau amplasate cetățile.
Marele armaș . Atribuțiile principale ale marelui armaș atât în Țara Românească, cât și î n Moldova
se refereau la prinderea, cercetarea și întemnițarea celor vinovați de crime, pr ecum și punerea în aplicare a
sentințelor capitale. Din acest motiv acest dregător răspundea de închisorile domnești pe timp de pace, iar
pe timp de război veghea sol dații pentru ca aceștia să nu dezerteze. Pe lângă aceste atribuții, marii armași
aveau jurisdicție asupra tuturor robilor domnești, iar în timp de război asigurau comanda artileriei. Marele armaș avea în subordine o serie de subalterni: a rmașul al doilea, armașul al treilea și un aparat executiv
format din ar mași și armășei organizați militărește.
Marele agă. În Țara Românească, instituția își face apariția în cursul secolului al XVI -lea, în timpul
domniei lui Mihai Viteazul devenind o mare dregătorie. Marele agă asigura c omanda militară a mercenarilor
balcanici și români ( seimeni ), în vreme ce pe timp de pace as igura poliția internă în capitală și reședințele
de județ, judecând pricinile penale cu competență proprie și pr icinile civile, cu delegație domneas că. În
Moldova, marele agă asigura comanda tuturor efectivelor de pedestrași din armata moldovenească, pe timp
de pace având atribuții de poliție și judecată în Suceava.
Marele serdar reprezintă o dregătorie înființată în cursul secolului al XVII -lea, care a funcționat doar
în aparatul de stat al Moldovei. Marele serdar era primul subaltern al marelui spă tar, comandând cetele de
mazili (foști dregători și urmașii acestora).
Marele șetrar . Dregătoria este menționată documentar începând cu secolul al XVI -lea, având în
grijă corturile domnești și încartiruirea armatei. În Moldova, în afara acestor prerog ative, marele șetrar
asigura și comanda artileriei domnești.
5. 3. 3. Dregători aflați în serviciul Domnului sau al curții domnești
Marele paharnic (ceașnic) . Atribuțiile marelui paharnic priveau: degustarea băuturilor Domnului
pentru a evita otrăvirea acestuia; aprovizionarea pivnițelor domnești; administrarea viilor domnești;
încasarea zeciuielii din producția de vin a locuitorilor țării. În timp de război, mar ii paharnici aveau comanda
militară a boierilor mărunți din țară care purtau titluri de păhărni cei, roșii și curteni . În Moldova, pe timp de
pace, mar ele paharnic avea și dreptul de a judeca toa te pricinile care priveau dreptul de proprietate asupra
viilor din țară.
Marele stolnic . Atribuțiile marelui stolnic, în ambele țări, vizau: pregătirea mesei Domnului, servirea
acesteia și degustarea prealabilă, pentru a se evita otrăvirea sa; aprovizionarea curții domnești cu alimente; strângerea dijmei din pește c uvenite domniei.
Marele comis . Atribuțiile marelui comis, în ambele țări, vizau: ținerea evidenței cailor domnești;
gestionarea grajdurilor domnești; procurarea furajelor pentru grajdurile domnești.
Marele medelnicer avea în sarcină să toarne Domnului apă când acesta se spăla pe mâini la masa.
Marele clucer aproviziona curtea domnească cu alimente strângea din țară zeciuiala cuv enită
Domniei din grâul produs de populația de rând.
Marele sulger aproviziona curtea domnească cu carne. În secolele XVII -XVII, ma rele sulger
muntean urmărea încasarea unor dări destinate sulgeriei și administra vitele confiscate în numele Domnului.
Marele jitnicer reprezintă o dregătorie specifică exclusiv Moldovei. Atribuțiile sale erau acelea de
strângere a dijmelor din grâne datorate Domnului, respectiv de distribuire și aprovizi onare a cetăților turcești
cu cereale.
Marele pitar avea în sarcină aprovizionarea curții domnești cu pâine.
35 Marele căminar . Dregătoria apare în Moldova la începutul secolului al XVII -lea, și are în atribuții
strângerea dijmelor din ceară, a dărilor pe cârciumi și prăvălii, precum și pe cazanele de țuică datorate
domniei.
Marele vameș era dregătorul care avea în subordine pe toți vameșii din țară, atribuțiile acestuia fiind
centralizarea și contabilizarea v eniturilor aduse de exploatarea vămilor.
Bibliografie
*** Constituirea statelor medievale românești , redactor coordonator: Nicolae Stoicescu, Ed itura Academiei RSR, București, 1980.
*** Instituții feudale din Țările Române. Dicționar , coordonatori: Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
București, 1988.
*** Istoria dreptului românesc , coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, B ucurești, 1980.
*** Istoria românilor , vol. III, Genezele românești , coordonatori: Ștefan P ascu și Răzvan Theodorescu, Editura Enciclopedică,
București, 2001.
*** Istoria românilor , vol. IV, De la universalitatea creștină la Europa “patriilor” , coordona tori: Ștefan Ștefănescu și Camil Mureșan,
redactor responsabil: Tudor Teuteoi, Edi tura Enciclopedică, București, 2001.
Andreescu, Mihail M., Puterea domniei în Țara Românească și Moldova în secolele XIV -XVI, București, 1999.
Apetrei, Cristian Nicolae, Contribuții la studiul instituției vorniciei din Țara Românească în secolul al XV -lea. Atr ibuțiile marelui
vornic , în Istros , X, 2000, p. 413- 424.
Brătianu Gheorghe I., Adunările de stări în Europa și în Țările Române în Evul Mediu , Editura Enciclopedică, Buc urești, 1996.
Brătianu Gheorghe I., Sfatul domnesc și Adunarea st ǎrilor în Principatele R omâne , Editura Enc iclopedică, București, 1995.
Costăchel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viața feudală în Țara Românească și Mo ldova (sec. XIV -XVII) , București,
1957.
Georgescu, Valentin Al., Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolul ui al XVIII -lea, Editura Academiei RSR, București,
1980.
Giurescu, Constantin C., Contribuțiuni la studiul marilor dregători în sec. XIV și XV , Vălenii de Munte, 1926.
Grigoraș, Nicolae, Instituții feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII -lea, Buc urești, 1971.
Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești , ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, Buc urești, 2006.
Panaitescu, Petre P. Marea adunare a ț ǎrii, instituție a orânduirii feudale în Ț ǎrile Române, în Studii. Revistă de istorie, X, 1957,
nr. 3, p. 153- 165.
Pippidi, Andrei, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI -XVIII , ediție revăzută și adăugită, Edi tura Corint,
București, 2001.
Pop, Ioan Aurel, Instituții medievale românești. Adunările cneziale și nobiliare (boierești) în secolele XIV -XVI, Editura Dacia, Cluj –
Napoca, 1991.
Sacerdoțeanu, A., Instituțiile supreme ale Moldovei în secolele XIV și XV , în Revista arhiv elor, IX, 1996, nr. 2, p. 23- 39.
Stoicescu, N., Despre subalternii marilor dregători din Țara Românească și Moldova (sec. XV – mijlocul sec. al XVII -lea), în Studii
și Materiale de Istorie Medie, VI, 1973, p. 61- 90.
Stoicescu, N., Sfatul domnesc și marii dregători din Țara Românească și Moldova ( secolele XIV -XVII) , Editura Academiei RSR,
București, 1968.
Ștefănescu, Ștefan, Bănia în Țara Românească, Editura Științifică, București, 1965.
Vârtosu, Emil, Titulatura domnilor și asocierea la domnie în Țara Românească și Moldova (pâ nă în secolul al XVI -lea), București ,
1960.
Test de autoevaluare nr. 4
01. Titlul de “Mare Voievod” purtat de domnii români pe parcursul secolelor XIV -XVII indica:
a) originea militară a puterii monarhului și prerogativele militare ale instituției;
b) calitatea de stăpân absolut al țării;
c) originea divină a puterii domnești.
02. Concepția teocratică potrivit căreia Domnul exercita puterea în virtutea voinței lui Dumne zeu, era reflectată în secolele XIV –
XVII de următoarele caracteristici ale instituției domnești:
a) practicarea virtuților imperiale: filantropia, generozitatea, cumpătarea, justiția;
b) prezența unor atribuțiilor pe care Domnul le deținea în sfera dreptului bisericesc, atribuții pe care însă le exercita în acord cu
conducătorii Bisericii;
c) prezența învestiturii laice.
03. Până la jumătatea secolului al XVI -lea, succesiunea la tron în Țările Române se făcea în con formitate cu:
a) principiul electiv;
b) principiul ereditar;
c) principiul ereditar -electiv.
04. În calitate de deținător al dreptului de stăpânire superioară as upra teritoriului țării ( dominum eminens ), Domnul putea exercita
în secolele XIV -XVII următoarele acțiuni:
a) confisca satele și moșiile celor care încălcau contractul de vasalitate ( hiclenie);
b) confirma sau întărea dreptul de stăpânire asupra pământului exercitat de către orice supus;
c) exercita controlul asupra tuturor transferurilor de stăpânire funciară din țară.
36
05. În secolele XIV -XVII, exercitarea de către Domn a prerogativelor sale judecătorești se făcea as tfel:
a) Domnul judeca întotdeauna împr eună cu Sfatul domnesc, însă decizia finală îi aparținea în ex clusivitate Domnului;
b) Domnul judeca de regulă împreună cu Sfatul domnesc (existând și spețe pe care le putea jude ca singur), însă dec izia finală îi
aparținea în exclusivitate Domnului;
c) Dom nul judeca de regulă împreună cu Sfatul domnesc (existând și spețe pe care le putea judeca singur), însă dec izia finală
era adoptată numai cu acordul Sfatului domnesc .
06. În procesul de adoptare a deciziilor importante în materie de organizare a vieții bisericești (m utarea centrelor episcopale
autohtone, înființarea de noi episcopii etc.), puteau fi angrenate urm ătoarelor instituții centrale ale Țărilor Române:
a) Domnul și Sfatul domnesc ;
b) Domnul și Adunările de Stări;
c) Domnul, Sfatul domnesc și Adunările de stări.
07. În cadrul Adunărilor de stări din Țara Românească și Moldova din secolele XIV -XVII, târg oveții:
a) erau reprezentați întotdeauna;
b) nu erau reprezentați niciodată;
c) erau reprezentați foarte rar.
08. Dregătorii care, prin prisma atribuțiilor specifice, dețineau dreptul de a pronunța pedeapsa capi tală în secolele XIV -XVII, erau:
a) marele ban și mare vornic în Țara Românească;
b) marele ban în Țara Românească și marele vornic în Moldova;
c) marele vornic și vornicii de poartă în Mol dova.
9. În secolele XIV -XVII, păstrarea marelui sigiliu al țării, redactarea documentelor domnești și supravegherea activităț ilor din
cancelaria domnească erau prerogative specifice:
a) marelui logofăt;
b) marelui postelnic;
c) marelui ușar.
10. În secolele XIV -XVII, în categoria marilor dregători de stat cu atribuții militare intrau:
a) marele portar, marele comis, marele clucer;
b) marele spătar, marele armaș, marele serdar;
c) marele spătar, marele armaș, marele agă.
Test de autoevaluare nr. 5
01. T itlul de “Domn” purtat de domnii români în cursul secolelor XIV -XVII indica:
a) originea militară a puterii monarhului și prerogativele militare ale instituției;
b) calitatea de stăpân absolut al țării;
c) originea divină a puterii domnești.
02. În secole le XIV -XVII, p uterea Domnului în Țările Române avea următoarele caracteristici:
a) era indivizibilă și netransmisibilă;
b) se exercita în absența oricărui organ de control;
c) era de caracter despotic.
03. În a doua jumătate a secolului al XVI -lea și în c ursul secolului al XVII -lea desemnarea titul arilor pentru tronurile Țărilor
Române se făcea astfel:
a) Domnii erau aleși pe viață de către boieri și confirmați de Poarta Otomană;
b) Domnii erau numiți pe viață de către Poartă;
c) Domnii erau aleși de către boieri și confirmați periodic de către Poarta Otomană.
04. În secolele XIV -XVII, desherența era o instituție care se afla în legătură directă cu:
a) concepția teocratică asupra originii puterii domnești;
b) contractul vasalic, ca fundament al societății feudale;
c) concepția despre stăpânirea superioară exercitată de Domn asupra teritoriului țării ( dominium eminens ).
05. Pe parcursul secolelor XIV -XVII, prerogativele domnilor români în raport cu instituția Biser icii au vizat următoa rele aspecte:
a) stabi lirea dogmei oficiale a Bisericii;
b) înființarea de mitropolii, episcopii, mănăstiri sau mutarea reședințelor acestora;
c) reglementarea activității cultelor străine aflate în țară.
06. Atribuțiile judiciare ale Sfatului domnesc pe parcursul secolelor XI V-XVII pot fi caracterizate astfel:
a) Sfatul domnesc reprezenta o instanță de judecată în sine, aflată pe o treaptă ierarhică inferioară față de instanța suprem ă
reprezentată de scaunul de judecată al Domnului;
b) Sfatul domnesc nu reprezenta o instanță de judecată în sine; membrii săi îi asistau pe Domn în exercitarea prer ogativelor
judiciare și aveau drept de vot în luarea hotărârii;
37 c) Sfatul domnesc nu reprezenta o instanță de judecată în sine; membrii săi îl asistau pe Domn în exercitarea prer ogativel or
judiciare, însă nu aveau drept de vot în luarea hotărârii.
07. Pe parcursul secolele XIV -XVII, printre caracteristicile instituției Adunărilor de stări autoht one se regăsesc:
a) ca regulă, funcționarea instituției are un caracter consultativ, însă sunt cunoscute și cazuri în care hotărârile sale au fost
impuse Domnului, chiar dacă acesta nu era de acord cu acestea;
b) convocarea Adunărilor de stări are un caracter regulat, fiind convocate periodic;
c) Adunările de stări din țările române reprezentau înt regul teritoriu al țării, neexistând Adunări de Stări provinciale.
08. În atribuțiile generale comune tuturor marilor dregători din secolele XIV -XVII, intrau:
a) purtarea soliilor peste hotare;
b) numirea și demiterea egumenilor mănăstirilor neînchinate.
c) conducerea unei părți a armatei sau chiar a întregii armate.
09. În secolele XV -XVII, singurul dregător care avea dreptul de intervenție în chestiunile priv itoare la stăpânirea pământului
(întărirea sau reconfirmarea drepturilor de stăpânire), drept care rev enea doar Domnului, era:
a) marele logofăt;
b) marele ban;
c) marele vornic.
10. În secolele XIV -XVII, în categoria marilor dregători aflați în serviciul Domnului sau al curții domnești intrau:
a) marele paharnic, marele stolnic, marele clucer;
b) marele postelnic, marele portar, vătaful de aprozi;
c) marele comis, marele medelnicer, marele sluger.
38 CAPITOLUL 5
ORGANIZAREA DE STAT A ȚĂRILOR ROMÂNE
ÎN SECOLELE XIV- XVII. ADMINISTRAȚIA LOCALĂ
1. Județe le și ținuturile
Încă din primele documente emise de cancelariile celor două Țări Române, se poate con stata că
instituția domniei dispunea de o administrație centralizată destinată strângerii v eniturilor și asigurării ordinii
interne, administrație formată din organe regionale și locale. În primele decenii de existență, aceste organe
erau grupate în jurul curților domnești din terit oriu, aflându- se sub comanda unui dregător local numit vornic .
În timp de pace acestea slujeau ca aparat executiv în chestiuni de natură fiscală și judiciară, în vreme ce pe
timp de război funcționau ca forțe de elită în oastea Domnului.
Odată cu maturizarea instituțională a statului, domnia a divizat teritoriul țării în unități administrativ
teritoriale pentru a eficientiza administrarea resurselor de care dispunea. În acest scop, în Țara Românea scă, își fac apariția județele (lat. iudicium = scaun de judecată), subdiviz iuni administrativ –
teritoriale organizate pe văile râurilor; de cele mai multe ori, acestea reprezentau teritoriile cnezatelor și
voievodatelor care au prec edat întemeierea. În cazul Moldovei, unitățile administrativ teritor iale se numeau
ținuturi (lat. tenutum = ținut), după model polonez, organizarea acestora făcându -se în funcție de rețeaua de
târguri și fortificații existentă (cetăți de piatră și pământ), precum și în fun cție de cursurile râurilor, astfel
încât să reprezinte zone unitare din punct de ved ere geografic.
Conducerea efectivă a județelor și a ținuturilor era asigurată de dregători numiți de c ătre Domn din
rândurile boierimii mari și mijlocii. Î n Țara Românească denumirea acestora a fost aproape în permanență
aceea de sudeți . În Moldova însă, denumirile date conducătorilor de ținut au variat: în fruntea ținuturilor de
interior care nu dispuneau de cetăți se aflau sudeți (Tutova, Bacău, Dorohoi et c.); în fruntea ținuturilor care
dispuneau de cetăți se aflau pârcălabi (Neamț, Suceava, Orhei etc.); în vreme ce în fruntea județelor de
graniță fără cetăți se aflau staroști (Putna și Cernăuți). În cursul secolelor XVI -XVII, denumirea de pârcălab
va fi înlocuită cu cea de mare vătaf de ținut , iar ulterior, cu cea de mare căpitan de ținut , între cele trei
dregătorii neexistând însă diferențe de atribuții.
Ca și vornicii locali, dregătorii din fruntea județelor și a ținuturilor dispuneau de un aparat de agenți
executivi format din boierimea mică și mijlocie rezidentă în unitatea administrativă re spectivă. Acest aparat
executa întreaga activitate de strângere a dărilor datorate de săteni domniei, punerea în aplicare a divers elor hotărâri judecătorești, iar în timp de război alcătuia oastea de curte sau oastea cea mică a țării .
Principalele atribuții ale dregătorilor din fruntea administrației de județ sau de ținut erau: executarea
judecăților (pagube produse de vitele de pripas, certuri, bătăi, furturi etc.); încasarea taxelor de judecată și a
amenzilor penale dictate; efectuarea de anchete penale sau în materie de proprietate (numai la cererea Domnului); urmărirea și executarea datornicilor față de fiscul dom nesc; urmărirea și aducerea în locul de
origine a ț ăranilor dependenți fugiți; î ncasarea birului și transmiterea lui către visteria domnească.
2. Orașel e și târguril e
Târgurile și orașele extracarpatice au constituit unități administrative, locuite de mes eriași, negustori
și agricultori așezați pe un ter itoriu cu regim special, care s -au bucurat de un statut jur idic privilegiat,
mater ializat prin existența unui anumit grad de autonomie.
Ca unitate administrativă, orașul cuprindea trei zone: a) vatra târgului , respectiv centrul urban
alcătuit din clădiri, piețe și străzi; b) hotarul (țarina ) târgului , respectiv terenul aflat în imediata vecinătate a
orașului, cult ivat și exploatat de orășeni, format din: vii, livezi, i slaz, fânețe, mori, iazuri; c) ocolul târgului
compus din mai multe sate care alcătuiau o unitate adm inistrativă separată de oraș ; toate satele din ocolul
târgului aparțineau instituției domniei și erau administrate de dregătorii domnești care rezidau în oraș,
distincți de dregătorilor domnești ai ținu tului.
Administrația orășenească se caracte rizează prin coexistența organelor administrative al ese de
colectivitatea orășenilor cu cele numite de către Domn sau de către persoana căreia acesta îi cedase târgul.
2. 1. Organele administrative alese Organele administrative alese de târgoveți erau județul și sfatul pârgarilor , în Țara Rom ânească,
respectiv șoltuzul (voitul ) și sfatul pârgarilor în Moldova.
În atribuții dregătorilor aleși de comunitatea târgoveților intrau: repartizarea între or ășeni, în funcție
de avere, a dărilor așezate global ( cisla) de către domnie (încasarea acestora revenea însă vornicilor );
39 repartizarea locurilor de muncă în țarina târgului; asigurarea poliției interne, având dreptul de arestare și de
amendare a celor turbulenți; judecarea pricinilor mărunte, penale (certuri, fur turi etc.) sau civile (în
comp etența lor intra vatra și țarina târgului); gestionarea catastifului târgului, în care se întabulau toate
actele jur idice privitoare la transferurile de bunuri mobi le și imobi le din vatra și țarina târgului; păstrau și
foloseau pecetea târgului pentru autentif icarea actelor care consemnau tranzacțiile comerciale încheiate în
fața lor.
Un alt organ administrativ ales a fost adunarea generală a orășenilor , compusă din toți locuitorii cu
drept de vot. Aceasta se întrunea cel puțin odată pe an, când erau aleși co nducătorii orașului (județul sau
șoltuzul și pârgarii). Adunarea mai putea fi convocată în și în cazuri grave, precum introducerea unor
contr ibuții fiscale noi sau înstrăinarea de către Domn a unei părți din hotarul târgului .
2. 2. Organele administrative numite În afara organelor alese, în orașele din Țara Românească și Moldova a existat câte un r eprezentant
al domniei numit inițial vornic de târg. Atribuțiile acestuia se refereau la: strân gerea veniturilor datorate de
orășe ni domniei: birul, dijma din toate produsele agricole și din vii, zeci uiala stupilor, taxele vamale pe
circulația mărfurilor, taxele pe utilizarea morilor dom nești, etc.; strângerea veniturilor similare datorate de
locuit orii satelor de ocol; scoaterea loc uitorilor din s atele de ocol la muncile și slujbele care trebuiau
întreprinse în interesul domniei; judecarea unor categorii de pricini (cele mai multe se refereau la plângerile
orășenilor împotriva impunerii abu zive la plata birului).
Deși avea titlul de vornic de târg și ținea scaun de judecată în centrul târgului, până în s ecolul al
XVI-lea acest dregător nu avea competența de a judeca pricinile dintre târgoveți. Ulterior însă, a început să
prezideze judecățile efectuate de organele alese ale orășenilor, sfârșind prin a le lua locul.
În activitățile sale, vornicul de târg era secondat în Moldova de un dregător subaltern, nu mit
posadnic , iar în Țara Românească, de un pârcălab de oraș , ale căror atribuțiile se ref ereau la încasarea
vămii interne pe circulaț ia mărfurilor și la organizarea târgului de vite.
Alături de acești dregători subalterni, vornicul de târg dispunea de agenți executivi speci alizați în
diverse activități de încasare a dărilor și de supraveghere a muncilor domnești: globnici , ilișari, bezm enari ,
cămănari , podvodari , pererubți etc.
3. Satele
3. 1. Tipuri de sate Prin întemeierea celor două țări române, Domnul a devenit stăpânul întregului teritoriu al țării
(dominium eminens ), pe care acesta îl administra după cum considera de cuviință. O parte dintre satele
care intrau în componența țării au fost însă donate boierilor, aceștia urmând a- i datora consilium et auxilium
necesare activității de guvernare a țării, în virtutea contract ului vasalic. O altă parte a fost donată de Domn
Bisericii și, în mod special, mănăstirilor, pentru ca acestea să se poată întreține în schimbul slujbelor pe
care acestea le dedicau mântuirii Domnului și familiei acestuia. În acest fel domeniul funciar al țării s -a
divizat în trei categorii de sate: domnești, boi erești și mănăstirești.
Atât boierii, cât și mănăstirile dețineau la început drepturi de stăpânire limitate la pe rioada vieții
Domnului care făcuse dania, prelungirea acestora depinzând de bunăvoința succ esorilor, care puteau să
întărească sau să retragă satel e donate de predecesor. Cu timpul însă, la dorința beneficiarilor, domnii
donatori au început să introducă în actele de danie clauze de întărire adr esate succesorilor, astfel încât sub
puterea unor formule de blestem aceștia din ur mă renunțau la dreptul de retract, cu excepția cazurilor când
boierii sau egumenii mănăstirilor se dovedeau a fi necredincioși.
Transmiterea ereditară a satelor în cadrul familiilor boierești a condus și la apariția unui tip de sat, în
care numărul stăpânilor crește de la o generație la alta, ajungându- se în une le situații ca aceștia să îi
depă șească pe țăranii dependenți. Aceste sate au aparținut la origine unor boieri ai căror succesori nu s -au
mai bucurat de danii domnești ulterioare, astfel încât drepturile lor de st ăpânire se rezumau la ceea ce au
moștenit de la înaintași. Cu alte cuvinte, creșterea numerică a numărului de membri ai familiei nu a mai fost
dublată de o creștere adecvată în dimensiuni a do meniului familiei, ceea ce a făcut ca proprietățile
moșteni te să se împartă succesiv, de la o gener ație la alta, între membrii săi. Aceste din urmă sate de boieri
numeroși și decăzuți din punct de vedere economic alcătuiesc categoria satelor libere, locuite de răzeși (în
Moldova) și moșneni (în țara Românească), categorie care îș i face apariția la sfârșitul secolului al XVI -lea.
O ultimă categorie de sate prezente în Țările Române în secolele XIV -XVII o constit uie sloboziile .
Acestea erau sate aflate pe domenii boierești sau mănăstirești, locuite de popul ație aservită, dar care pentru
perioade limitate de timp se bucurau de un regim juridic și ec onomico- fiscal asemănător satelor libere, de
moșneni sau de răzeși. Scopul introducerii unor astfel de priv ilegii era acela al populării sau repopulării unor
zone deficitare din punct de v edere demografic. În acest sens, Domnul acorda coloniștilor un hrisov prin
40 care li se garantau scutiri de dările și mun cile datorate domniei pe un termene de maximum 12 ani, satele
având posibilitatea de a beneficia de prelungirea privilegiilor.
3. 2. Organ ele administrative
3. 2. 1. Satele domnești erau de două tipuri, fiecare dintre acestea având o admini strație distinctă:
a. satele care aparțineau persoanei Domnului aflat pe tron, dobândite prin moștenire sau
cumpăr are;
b. satele care aparțineau instituți ei Domniei , sate care se transmiteau de la un Domn la altul,
indiferent de familia din care provenea titularul tronului, provenind din confiscări pentru hi clenie sau
desherență.
În satele personale ale Domnului, acesta se comporta ca un stăpân feudal de rând (boier sau
mănăstire), avându- și propriile organe administrative locale. De obicei, era vorba despre un dregător numit
de către Domn, dregător care strângea veniturile și administra satul în col aborare cu obștea locală aservită.
Satele aparținând instit uției domniei au fost grupate în secolele XIV -XVI în jurul cet ăților, târgurilor,
morilor, în scopul de a le furniza acestora hrana și muncile necesare întreținerii. Aceas tă categorie de sate
alcătuiau satele de ocol , care aveau sarcini fiscale asemănătoar e celor din ț inuturi, dar care erau
admini strate separat de acestea. Astfel satele de ocol erau scoase de sub aut oritatea dregătorilor de ținut și
puse în schimb sub autoritatea dregătorilor domnești din târguri: vornicul de târg sau ureadnicul (înlocuitor ul
vorni cului). Conform do cumentelor epocii satele de ocol “mergeau cu târgul” din punct de vedere fiscal,
vamal, administrativ și judecătoresc, vornicul de târg având competența să judece pricinile ivite în hotar ele
acestor sate.
3. 2. 2. Satele boierești și mănăstirești puteau fi , la rândul lor :
a. sate care beneficiau de scutiri de dări și imunități judiciare;
b. sate care nu beneficiau de scutiri sau imunități.
În satele scutite de dări și înzestrate cu imunități, întreaga administrație aparținea stăpân ului și se
făcea în beneficiul material al acestuia. În astfel de cazuri, administrația sau justiția dom nească nu putea
pătrunde decât în cazurile strict prevăzute de actul de danie al sat ului, cazuri care, de obicei, erau cele de
gravitate mare (omor, răpire, tâlhărie).
Administrarea satelor boierești și mănăstirești se făcea prin intermediul unor dregători de semnați de
către stăpânii acestora, numiți pârcălabi de sat , în Țara Românească, și vornic , vorni cel sau ureadnic , în
Moldova. Sarcinile acestor dre gători erau de: strângere a veniturilor datorate de săteni stăpânului;
transm itere a poruncilor stăpânului; repartizare a muncilor pe care sătenii le datorau stăpânului; urmărire și
readu cere în sat a sătenilor fugari; judecare și aplicare a pedeps elor (am enzi sau bătaie) în numele
stăpânului.
În Moldova, în satele boierești, în afara reprezentantului stăpânului, a existat și pract ica desemnării
de către obștea sătească aservită a unui reprezentant propriu, numit vătăman, care lucra împreună cu
dregătorul s tăpânului. Ambii reprezentanți proveneau din rândul țăranilor de pendenți, iar în schimbul
activităților desfășurate în serviciul stăpânului, se bucurau de o serie de scutiri fiscale.
3. 2. 3. Satele de răzeși și moșneni dispuneau de organe administrative l ocale pr oprii, Domnul
exercitând asupra acestora doar o autoritate de drept public. Autonomia internă se mani festa prin prezența
unor organe de conducere similare celor care caracterizau obștea sătească în perioada prestatală.
Principalul organ de conducer e a obștii sătești în satele libere era sfatul oamenilor buni și bătrânii ,
ale cărui atribuții cuprindeau: dreptul de a reglementa folosința averii devălmașe; drep tul de a dispune, prin
vânzare sau donație, de părți din patrimoniul obștii; dreptul de a se vinde pe sine însuși, cu sau fără
pământ, unui stăpân feudal; dreptul de a urmări și executa averea membr ului obștii care nu -și plătea partea
care îi revenea din sarcina fiscală a satului, lăsând- o astfel as upra satului; dreptul de a exercita paza
câmpului și a vetrei satului; dreptul de a- i urmări și a -i prinde pe răufăcători; dreptul de a participa alături de
justiția domnească în judecarea pricinilor penale și civile care vizau pe membrii obștii (prin instituția
martor ilor jurători); dreptul de a asista ca martor și ca instanță de autentificare în raport cu toate actele care
aveau efecte juridice asupra patrimoniului obștii; dreptul de a repartiza între membrii obștii darea globală la care era impus satul, în funcție de puterea economică a fiecăruia dintr e membri.
Din punct de vedere administrativ, fiscal și militar satele de răzeși și moșneni se subordo nau direct
ținutului sau județului, reprezentat prin dregătorii din fruntea acestuia ( sudeți , pârcălabi, staroști , mari vătafi ,
mari căpitani ). Aceștia din urmă strângeau veniturile domniei trimițând în satele respective agenții executivi
aflați în subordine ( birari , găletari , ilișari, dijmari, gorștinari , pripășari , dușegubinari , globnici , desetnici etc.).
41 Bibliografie
*** Instituții feudale din Țările Române. Dicționar , coordonatori: Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
București, 1988.
*** Istoria dreptului românesc , coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, Buc urești, 1980 .
*** Istoria românilor , vol. III, Genezele românești , coordonatori: Ștefan Pascu și Răzvan Theodorescu, Editura Enciclopedică,
București, 2001.
Apetrei, Cristian Nicolae, Contribuții la studiul instituției vorniciei din Țara Românească în secolul al XV -lea. Pr oblema vornicilor
teritoriali , în Analele Brăilei , an III, 1999, nr. 3, p. 387- 399.
Bâzgan, Melentina, Județele Țării Românești până la mijlocul secolului al XVIII -lea, Buc urești, 2002.
Bălan, T., Vornicia în Moldova , în Codrul Cosminului , VII, 1931- 1938, p. 63- 144.
Burac, Constantin, Ținuturile Țării Moldovei până la mijlocul secolului al XVIII -lea, Buc urești, 2002.
Cândea Ionel, Brăila. Origini și evoluție până la jumătatea secolului al XVI -lea, Editura Istros, Brăila, 1995.
Chihaia, Pavel, Din cetățile de scaun ale Țării Românești , Editu ra Meri diane, București, 1974.
Ciurea, D., Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV -XVIII) , în Anua rul Institutului de Istorie și Arheologie ,
Iași, tom II, 1965, p. 143 -235.
Costăchel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viața feudală în Țara Românească și Mo ldova (sec. XIV -XVII) , București,
1957.
Duzinchevici, Gheorghe, Vornicia moldovenească până la 1504, în Cercetări istorice, V -VII, 1929- 1931, p. 216- 252.
Filitti, I. C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, extras din Revista de drept public , an 1934- 1935,
75p.
Giurescu Constantin C., Istoria Bucureștilor , ediția a II- a, Editura Sport -Turism, București, 1979.
Idem , Istoricul orașului Brăila. Din cele mai vechi timpuri până astăzi , Editura Științifică , Buc urești, 1968.
Idem , Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X -lea până la mi jlocul secolului al XVI -lea, ediția a II -a, Editura
Enciclopedică , București, 1997.
Grigoraș, Nicolae, Instituții feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII -lea, Buc urești, 1971.
Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești , ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, Buc urești, 2006.
Matei, Mircea D., Geneză și evoluție urbană în Moldova și Țara Românească. Până în sec olul al XVII -lea, Iași, 1997.
Neamțu, Vasile, Istoria orașului medieval Baia (Civitas Moldaviensis) , Editura Universității “Al. I. Cuza”, Iași, 1997.
Olteanu, Ștefan, Cercetări cu privire la geneza orașelor medievale din Țara Românească, în Studii. Revistă de ist orie, an XVI,
1963, nr. 6.
Panaitescu, P. P., Comunele medievale în Principatele Române , în idem, Interpretări rom ânești. Studii de istorie economică și
socială , ediția a II -a, postfață, note și comentarii de Ștefan S. Gorovei și Maria Magdalena Székely, București, 1994.
Păltănea, Paul, Istoria orașului Galați. De la origini până la 1918 , vol. I- II, Editura Porto Franco, Galați, 1994- 1995.
Poncea, Traian Valentin, Geneza orașului medieval românesc în spațiul extracarpatic (sec olele X -XIV), Editura Biblioteca
Bucureștilor, București, 1999.
Rădvan, Laurențiu, Orașele din Țara Românească până la sfârșitul secolului al XVI -lea, Editura Universității “Al . I. Cuza”, Iași,
2004.
Sava, Aurel V., Tâ rguri, ocoale domnești și vornici din Moldova , în Buletinul Științific al Academiei R.P.R. , Secți unea Științe
istorice, filologice și economico- juridice , IV, 1952, nr. 1- 2.
Test de autoevaluare nr. 6
01. În Țara Românească, organizarea județelor ca unități administrativ -teritoriale s -a făcut:
a) de regulă pe amplasamentele vechilor formațiuni politice prestatale;
b) în funcție de așezarea geografică a târgurilor și a fortificațiilor;
c) pe văile principalelor râuri din țară.
02. În Moldova, organizarea ținuturilor ca unități administrativ -teritoriale s-a făcut:
a) de regulă pe amplasamentele vechilor formațiuni politice prestatale;
b) în funcție de așezarea geografică a târgurilor și a fortificațiilor;
c) pe văile principalelor râuri din țară.
03. Pe parcursul secolelor XIV -XVII, atribuțiile judecătorești ale dregătorilor aflați în fruntea jude țelor/ținuturilor au fost:
a) judecarea tuturor pricinilor din unitatea de care răspundeau, având dreptul de pronunțare a pe depsei capitale;
b) executarea judecăților mărunte (pagube produse de vitele de pripas, certuri, bătăi, furturi etc .);
c) efectuarea de anchete penale și anchete în materie de proprietate (acestea din urmă numai la cererea Domnu lui).
04. Repartizarea birului între locuitorii orașelor medievale românești din secolele XIV -XVII, r evenea:
a) județului /șoltuzului și sfatului pârgarilor;
b) vornicului de târg/pârcălabului de târg;
c) dregătorului aflat în fruntea unității administrativ teritoriale de care aparținea orașul.
5. Încasarea birului de la locuitorii orașelor medievale românești din secolele XIV -XVII, rev enea:
a) județului sau șoltuzului și sfatului pârgarilor;
b) vornicului de târg/pârcălabului de târg;
c) dregătorului aflat în fruntea unității administrativ teritoriale de care aparținea orașul.
42 06. Autonomia târgurilor și orașelor din țările române, în secolele XIV -XVII, s -a materializat prin:
a) existența unor norme de drept proprii, distincte de cele ale țării;
b) existența unui singur aparat de dregători, format din dregători aleși de târgoveți, care asigura independența actului
administrativ în raport cu puterea centrală
c) existența unui aparat administrativ propriu, format din dregători aleși de târgoveți, care funcționa în paralel cu un aparat de
dregători domnești .
07. În Moldova secolelor XIV -XVII, dreptul de a- i judeca pe ț ăranii din satele de ocol revenea:
a) șoltuzului și sfatului pârgarilor din târgul pe lângă care funcționa ocolul respectiv;
b) vornicului de târg, pentru pricinile mărunte;
c) marelui vornic, pentru cazurile penale grave (crimă, răpire, tâlhărie etc).
08. Satele boierești și mănăstirești care, în secolele XIV -XVII, se bucurau de scutiri de dări și de imunități judiciare, aveau
următorul statut administrativ:
a) beneficiau de independență administrativă în raport cu statul (Domnia) și stăpânii (boieri sau mănăstiri), întreaga administrație
exercitându- se în favoarea locuitorilor;
b) beneficiau de autonomie administrativă în raport cu statul (Domnia), întreaga administrație exercitându- se în f avoarea
stăpânului (boier sau mănăstire);
c) beneficiau de autonomie administrativă în raport stăpânul, întreaga administrație exercitându -se în favoarea stat ului (Domniei).
09. Organele de conducere ale satelor libere (de moșneni și răzeși) dețineau următoarele atribute juridice:
a) dreptul de a participa alături de j ustiția domnească la judecarea pricinilor penale și civile care vizau pe membrii obștii (prin
instituția martorilor jurători);
b) dreptul de a asista ca martor și ca instanță de autentificare în raport cu toate actele care aveau efecte juridice as upra
patrimoniului obștii;
c) dreptul de a dispune, prin vânzare sau donație, de părți din patrimoniul obștii.
10. Dreptul de a urmări și a executa averea membrului obștii libere (sat de moșneni sau răzeși) care nu- și plătea partea care îi
revenea din sarcina fisc ală a satului (lăsând- o astfel asupra consătenilor), revenea:
a) sfatul oamenilor buni și bătrâni;
b) dregătorilor aflați la conducerea ținutului/județului în care se afla satului respectiv;
c) marelui vistier și dregătorilor subordonați ai acestuia.
43 CAPITOLUL 6
DREPTUL ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV- XVII
1. Izvoarele dreptului medieval
În cursul evului mediu, noțiunea de izvor de drept a avut două sensuri: unul material și unul formal.
În sens material, izvoarele dreptului se constituie din condiț iile vieții materiale care influențează sensul
voinței clasei dominante. P e cale de consecință, ele determină apoi apariția și conținutul nomelor de drept.
În sens formal, prin izvoare de drept se înțeleg formele speciale pe care le îmbracă normele juridic e,
respectiv cutuma și legea.
În cursul secolelor XIV -XVII cutuma, numită în continuare Legea țării , a înregistrat un proces de
evoluție, în cadrul căruia unele dintre vechile obiceiuri juridice au fost păstrate, în vr eme ce altele au fost
adaptate la noile realități politice, economice, sociale și culturale. În paralel cu vechile norme adaptate și -au
făcut apariția însă și reglementări cu caracter inovator. Trebuie spus însă că și unele și celelal te au luat
naștere plecând de la vechi le precepte ale drept ului consuetudinar.
Legile scrise și -au făcut apariția în Țările Române în a doua jumătate a secolului al XV -lea, pe
fondul interesului firesc manifestat de instituți a domniei pentru consolidarea propriei puteri în cadrul statului .
Existența numeroaselor cutume, foarte diversificate din punct de vedere teritorial, i -a permis domniei să își
motiveze demersul de legiferare prin invocarea necesității de a uni formiz a normel e juridice existente. În
acest fel, domnia a obținut un instr ument foarte eficient pentr u actul de guvernare. Acesta din urmă se lega
însă de ideea de responsabilitate în fața divini tății și presupunea existența unui act de voință din partea
acesteia (în momentul aleger ii Domnului, de pildă) . Din aceste considerente, u n sprijin foarte util în cadrul
demers ului legiferare a venit din partea biseric ii, care a pus la dispoziție domniei oameni cu un anumit nivel
de educație, dar și un sistem de drept bine articulat : propria legislație . În acest fel, legea scrisă românească
a luat nașt ere ca o adap tare a principiilor și a normelor religioase (numite canoane) la condițiile econ omico-
sociale i nterne. Încă de la începuturile sale, biserica ortodoxă română s -a aflat sub influența patriarhiei
ortodoxe de la Constantinopol, prin urmare legislația sa inter nă, cea care a servit drept model domnilor
români, a fost de sorginte bizantină. Ulterior însă, odată c u dezvoltarea interesului pentru acți unea de
legiferare, dar și cu evoluția societății autohtone, domnii români au început să meargă mai departe cu imple mentarea textelor juridice bizantine, adoptând inclusiv legislația laică a statului bizantin (basilicale ).
Preluarea acestor texte nu s -a făcut totuși direct din sursele originale bizantine, ci prin intermediul
traducerilor făcute de călugării sârbi și bul gari în mănăst irile de la sudul Dunării. Acesta este motivul pentru
care cele mai vechi texte juridice utilizate în spațiul românesc au fost redactate în limba slavonă. La această situație a contribuit însă și faptul că în Țările Române limba slavonă era l imba oficială a cancelariei și chiar
limba de oficiere a liturghiei în biserică.
Cele mai vechi texte juridice din țările române au fost traduceri slavone ale nomocanonu lui
“Sintagma alfabetică”, redactat de Matei Vlastares în anul 1335. Ele au purtat numele de pr avile (de la
termenul slav pravo , însemnând drept ) și, în majoritatea cazurilor , au fost redactate în cadrul unor mănăstiri
din po runca domnitorilor celor două țări române. Astfel de traduceri au fost făcute în Țara Românească, la
Târgoviște (1452 ) și m-rea Bistrița -Vâlcea (1636) ; iar în Moldova, la m -rea Neamț (1474, 1557 ); m-rea
Bisericani (1512); m-rea Putna (1581); m -rea Bistrița -Neamț (1618); Galați (începutul secolului al XVII -lea).
Primele pravile scrise în limba română au fost redactate în a doua jumătate a secolului al XVI -lea.
Cea mai veche este Pravila Sfinților Apostoli , tipărită la Brașov de diaconul Coresi , între anii 1560- 1562.
Aceasta a servit drept prototip pentru câteva dintre pravilele mai recente, așa cum au fost Pravila lui Lucaci
Scholasticul (1581) și Pravila de ispravă oameni lor și de toate păcatele și greș alele (secolul al XVII -lea).
Foarte asemănătoare cu pravila lui Coresi este un alt text, datând de la începutul secolului al XVII -lea, text
intitulat: Pravila sfin ților părinți 318 după învățătura marelui Vasile. Similitudinile existente între aceste ultime
două pravile demonstrează că ele au avut un izvor comun, care trebuie să fi fost o traducere mai veche,
probabil din prima jumătate a secolului al XVI -lea. Ceva mai evoluată din punctul de vedere al conținutului
este Pravila de la Govora (1640 ). Spre deosebire de pravilele ant erioare, care conțineau exclusiv dispoziții
canonice, acea sta din urmă introduce pentru prima dată și dispoziții de drept laic. Cele mai importante
izvoare ale dreptului scris în țările române au fost însă pravilele redactate din ordinele domnilor Vasile Lupu
și Matei Basarab. Pravila lui Vas ile Lupu a fost publicată la Iași, în anul 1646 și a purtat titlul de Carte
românească de învățătură de la pravil ele împărătești și de la alte gi udețe. Ea reprezintă prima legiuire
românească laică care a fost investită cu autoritate legală. Potrivit informațiilor oferite în chiar prefața lucrării, co nținutul său reprezintă o culegere de reglementări juridice extrase din două surse: legea agrară
44 bizantină din secolele VIII -IX și opera romanistului italian Prosper Farinaccius, intitulată Praxis et theoriae
criminalis . Pravila lui Matei Basarab a apărut la Târgoviște, în anul 1652, și a purtat t itlul de Îndreptarea legi i
sau Pravila cea mare (prin raportare la pravila de la Govora, care a mai fost numită și Pravila cea mică).
Conținutul acesteia era identic cu cel al Cărții românești de î nvățătură, singurele diferențe fiind cele care
priveau calitatea traducerilor.
Conți nutul pravilelor este unul foarte variat, ele punând alături reglementări cu caracter jur idic, texte
religioase, date istorice despre sinoadele bisericești, date despre autorii pravil elor, tabele de calculare a
timpului, cronici etc. Dispozițiile cu caract er juridic se referă la problema dreptur ilor (tipologia, exercițiul,
dobân direa și pierderea lor); reglementează instituții ale dreptului civil ( condiția juridică a persoanelor ,
instituții privind familia și persoanele, reguli cu privire la patr imoniul bun urilor, obligațiuni, moșteniri ), precum
și dispoziții de drept penal ( tipologia infracți unilor, tipologia pedepselor, circumstanțele agravante,
circumstanțele atenuante) . Ele erau însă departe de a fi sistematiza te, astfel încât în mod frecvent nomele
de drept canonic se amestecau cu cele de drept civil, iar cele de drept civil cu cele de drept penal.
Pravilele au avut finalitate practică, ele fiind utilizate în activitatea tuturor instanțelor de judecată.
Afirmația poate fi susținută, în ciuda faptului că hotărârile judecătorești date pe baza pravilelor sunt puține la
număr. Ponderea redusă a acestui gen de hotărâri se explică prin faptul că hotărârile din domeniul dreptului
penal sau al dreptului familiei se dădeau frecvent în formă or ală, iar în măsura î n care au fost date în scris,
ele nu indică textul pravilei pe care se întemeiază. În plus, este de crezut că părțile care câștigau procesele nu erau interesate să păstreze actele de acest gen, astfel încât cele mai multe dintre ele au dispărut.
Includerea în pravilele medievale românești a dispozițiilor din textele juridice bizant ine a continuat și
pe parcursul secolelor următoare (XVIII -XIX), întregul proces fiind cunoscut sub denumirea de receptarea
dreptului romano -bizantin . El a fost favorizat de faptul că m onumentele juridice folosite de legislatorii români
în secolele XV -XIX mai avuseseră odată caracter de drept pozitiv în spațiul autohton. Este vorba despre
perioadele de timp în care po pulația românească de la Dunărea de Jos s -a aflat sub stăpânire bizantină,
perioade în care, în mod evident, au utilizat normele dreptului bizantin. P roces ul de receptare a dreptului
romano- bizantin nu a presupus însă o preluare mecanică a normelor bizantine în legislația autohtonă, ci o
armonizare a acestora prin prelu crarea și adaptarea lor la condițiile interne. Acest fapt ne este dovedit de
constatarea că, în unele cazuri, legiuirile românești au inclus în textele lor norme cutumiare, acordându -le
astfel putere de lege; în vreme ce în alte cazuri au evitat să introducă reglementări străine pentru a lăsa
libertate de acțiune cutumelor. Modul de interpr etare a textelor și modul de aplicare a lor au ținut cont de
asemenea de specificitățile societății rom ânești, astfel încât receptarea dreptului bizantin poate fi
considerată drept o operă legislativă autohtonă cu elemente clare de originalitate.
2. Organizarea judecătorească
Justiția cuprindea în evul mediu, ca de altfel și în contemporaneitate, totalitatea organelor și
activit ăților care urmăreau împărțirea dreptății. Termenul justiție nu era însă folosit ca atare în epocă, în
locul său fiind întrebuințate conceptele de drept , dreptate și judecată.
În statele medievale românești justiția a fost exercitată de numeroase organe: Domnu l și Divanul
domnesc; unele categorii de dregători centrali și locali; unii stăpâni feudali (boierii și mănăstirile) în raport cu
persoanele aflate în stare de dependență; clerul și organele de conducere ale orașelor .
Privită în ansamblu, justiția medievală româneas că prezintă mai multe trăsături: a) împărțirea
dreptății era un instrument de guvernare, aflat în la dispoziția clasei dom inante, cea care se bucura de
numeroase privilegii; b) atribuții le judecătorești erau exercitate împreună cu cele executive de către aceleași
organe ale statului ; despre o s eparare a puterilor în stat nu se poate vorbi decât după momentul i ntroducerii
Regul amentelor Organice; c) î n organizarea judecătorească a Țărilor Române nu a existat deosebire între
jurisdicția civilă și cea penală; d) exercitarea atribuțiilor j udecătorești avea caracter venal ; cu alte cuvinte,
împărțirea dreptății era producătoare de venituri important e pentru Domn și dregătorii săi; e) î n justiția
medievală românească nu a existat autoritatea lucrului judecat ; o pricină s oluționată putea fi rel uată sub
același Domn și cu atât mai mult sub Domnu l următor ; explicația este aceea că Domnia nu avea un caracter
pur instituțional, ci mai mult unul personal ; f) justiția medievală românească era autonomă în raport cu
puterea suzerană; în ciuda fap tului c ă Țările Române erau vasale în raport cu Imperiul Otoman, totuși
hotărârile instanțelor române nu erau sup use aprobării suzeranului (sultanul otoman) și nici nu se pronunțau
în numele acestuia, ci în numele Domnului.
Justiția domnească. Organizarea judecătorească și procedura judiciară erau dominate de justiția
domnească. Având c alitatea de conducător autocrat al țării și al poporului său, Domnu l era în mod necesar
și judecătorul suprem al supușilor săi. Atunci când judeca, obiceiul țării îl obliga însă pe Domn să se
consul te cu reprezentanții clasei dominante (boierii) . Acestora din urmă, ac elași obicei al țării le recunoștea
45 un rol efectiv doar în cercetarea pricinilor, întrucât adoptarea h otărârilor judecătorești era apanajul exclusiv
al Domnului. Date f iind întinderea teritoriului, num ărul locuitorilor și mulțimea pricinilor, Domnul nu putea
judeca întotdeauna personal. Din acest considerent, el dădea drept de judecată dregătorilor săi centrali și
locali. Acești judecau însă numai în numele său și sub controlul său. Competențele jurisdicționale ale
dregătorilor centrali v ariau în funcție de importanța dregătoriei ocupate în ierarhia statului. Drept de judecată
aveau însă și dregătorii locali aflați la conducerea unităților administrativ teritoriale ( sudeț ii și pârcălabii ),
dregătorii domnești din târguri și orașe (vornicii și pârcălabii de oraș), precum și dregătorii aleși ai
comunităților urbane ( șoltuz ul/județ ul și pârgarii ). Un alt grup important de dregători cu atrib uții judecătorești
era alcătuit din dregătorii subalterni ai marilor dregători, subalterni care erau d esemnați generic sub
denumirea de slugi ale domniei (banii de județ , bănișorii , vornicii mici, vorniceii , armășeii etc.). Foarte
important de precizat este faptul că fiecare dintre acești agenți adm inistrativi domnești era în același timp și
judecător și executor, ceea ce deschidea larg calea către abuzuri.
Justiția stăpânului feudal era exercitată de boieri și de mănăstiri asupra persoanelor care locuiau pe
domeniile lor . Ea se exercita în condițiile în care acest drept era recunoscut de către Domn și era stipulat în
actele de danie sau de confirmare. Dreptul de judecată îmbrăca forma unei imunități judiciare, de care se
bucura domeniul respectivului stăpân (de fapt , locuitorii săi), în rapor t cu organele administrative și
judecătorești ale statului. Rolul unei astfel de imunități nu era neapărat acela de a ced a un drept regalian în
favoarea beneficiarului (boier sau mănăstire) , ci mai ales acela de a -i oferi acestuia din urmă un venit
suplimentar, rezultat din încasarea taxelor judecăt orești și a amenzilor aplicate în bani sau bunuri mobile
(vite mari, în special).
Justiția ecleziastică . Întrucât în țările române raporturile dintre stat și biserică au fost st atuate potrivit
tradiției romano- bizantine, între activitatea autorităților laice și cea a organelor ecl eziastice au intervenit
frecvente interferențe. De aceea, atât nomocanoanele bizantine, cât și prav ilele românești din secolul al
XVII-lea au consacrat separare a și, în același timp, colaborarea dintre justiția bisericească și cea laică.
Potrivit p ravile lor, judecarea călugărilor și a preoților trebuia făcută de către biserică pentru toate pricinile
care interveneau între ei. Cât privește apelul la judecata organel or judecătorești laice, acesta era permis
numai în anumite condiții , foarte strict reglementate: pentru pricinile de competența strictă a justiției laice
(litigiile care priveau bunurile funciare ale acestora, de exemplu) și atunci când împricinații conveneau
asupra arbitrajului j ustiției laice , iar superiorul ierarhic le permitea să se adreseze instanțelor laice. Aceste
dispoziții se completau cu cele prin care episcopilor le era recunoscut dreptul de a- i judeca pe preoți și pe
diaconi, iar sinoadelor prezidate de mitropoliți le era recunoscut dreptul de a- i judeca pe epi scopi. Eludarea
instanțelor bisericești atrăgea după sine caterisirea clericilor i mplicați în litigii, chiar dacă ei obținuseră câștig
de cauză în fața instanțelor laice. Judecățile făcute de episcopi și de sinoade aveau ca obiect orice tip de
infracțiune și orice tip de litigiu ivit între clericii inferiori. În cazurile infracțiunilor, după judecata bisericii urma
caterisirea, iar apoi jude cata laică. Un alt principiu consacrat în pravile este acela că instanțele l aice puteau
să verifice hotărârile date de instanțel e bisericești , dacă considerau că acest lucru este necesar, si ngura
excepție de la această regulă fiind cazurile de erezie.
Justiția urbană. Organele administrative alese de către comunitatea orășenilor au avut largi atribuții
judiciare, funcționând ca instanțe autonome de judecată. În completele de judecată intrau șoltuzul/ județul ,
ca președinte, iar ca membri, pârgarii , alături de care puteau să mai figu reze foști demnitari sau cetățeni în
vârstă, consid erați că au o anumită experiență. Cea mai consi stentă parte a activității judiciare a instanțelor
orășenești se referea la judecarea litigiilor comerci ale apărute între negustorii , respectiv meșteșugarii locali
și cei străini. Din cauza abuzurilor săvârșit e, Domnia a primit numeroase plângeri din partea străinilor , astfel
încât în cele di n urmă dreptul de judecată al conducerilor orășenești a fost limitat. Astfel, d omni i au introdus
regula ca în aceste situații, procesele să fie judecate de conducerea orașului numai dacă negustorii străini
erau de acord cu judecata, în caz contrar instanța de judecată urmând să fie Domnu l. O altă zonă de
competență a fost legată de judecarea infracțiunilor săvârșite de membrii comunității sau de către străini . În
aceste cazuri, instanțele urbane puteau folosi tortura în timpul anchetei și pu teau pronunța pedeapsa cu
moartea. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII -lea, atribuțiile judecătorești ale instanțelor urbane
au fost treptat limitate , iar apoi însușite de cătr e reprezen tanții justiției domnești din orașe (vornicul de târg,
respectiv pârcălabul ). Aceștia din urmă au preluat președinți a completelor de judecată, as tfel încât
șoltuzul/județul și pârgarii au ajuns de cele mai multe ori auxiliari ai instanțelor domne ști. Mai mult decât
atât, în prima jumătate a sec olului al XVIII -lea sunt atestate procese în care judecata se ține de către
dregătorii domnești fără prezența șoltuzului sau a pârgarilor. Reducerea atribuțiilor organelor alese este și
ea vizibilă. Î n aceas tă perioadă, ei nu mai judecă procese, ci redact ează “mărturii le” care priveau
înțelegerile dintre părți; atest ă efectu area plăților între părți sau restituirea cheltuielilor de judecată, execut ă
hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe. Un alt tip de reprezentant domnesc care și -a suprapus
jurisdicția peste cea a organelor alese al e orășenilor a fost conducătorul administrației de ținut/județ :
46 starostele sau pârcălabul . Avându- și reședința în cel mai important oraș al ținut ului/județului, acest a își
putea însuși judecarea unor procese sau erau invitați să participe la ele, în virtutea poziției superioare pe
care o aveau, atât în raport cu organele alese ale orașului (județul /șoltuzul și pârgarii), cât și în raport cu
organele numite de Domn (pârcălabul de oraș/ vornicul de târg). În aceste situații, s tarostele sau pârcălabul
putea judeca pricini ivite între locuitorii orașului fără a ține seama de atribuțiile pârcălabilor /vornicilor de târg
sau de cele ale județului/ șoltuz ului și pâ rgarilor. Dacă una dintre părți nu accepta hotărârea starostelui sau
pârcălabului, acesta din urmă era obligat să îi fixeze un termen de judecată în fața Sfatului domnesc.
3. Procedura de judecată
3. 1. Organizarea procesului
În materie civilă se recurgea la procedură pentru apărarea unui drept încălcat sau pentru
ameninț area cu vătămarea unui drept.
Pricina și împricinații. În evul mediu românesc, litigiile sau conflictele de interese purtau denumiri
diverse: pricină, gâlceavă , treabă. Reclamantul se numea pârâș , jăluitor sau prigonitor , în vreme ce pârâtul
se numea prigonit și învinuit . În ceea ce privește capacitatea de a sta în just iție, trebuie spus că oamenii
liberi și personale juridice puteau sta în justiție în toate tipurile de cauze. Țăranii dependenți ( rumâni i/vecinii)
și robii aveau însă capacitatea limitată la procesele care priveau propriile persoane. Femeia putea să stea
în justiție numai dacă era necăsătorită sau văduvă.
Reprezentarea în justiție. De regulă împricinații se prezentau în persoană în fața instanței. Se
practica însă și formula reprezentării : cetel e de neam erau reprezentate de capii de familie, călugări i din
mănăs tiri de către egumeni; locuitor ii comunităților urbane sau rurale erau reprezen tați de către conducătorii
lor aleși.
Chemarea în ju decată se făcea pe două căi: oral și în scris. În cea mai mare parte a pe rioadei
analizate forma predominantă a fost cea orală; abia începând cu secolul al XVIII -lea s-a încetățenit obiceiul
de a adresa în scris plângerile destinate Domnului.
Fixarea termenului de judecată. Ce a care fixa termenul de judecată era instanța de judec ată. Cele
mai numeroase litigii, despre care, de altfel, există și izvoare istorice, erau cele care pr iveau dreptul de
proprietate. În aceste cazuri Sfatul domnesc sau Divanul era c el care fixa term enul, urmând ca termenul
fixat sau la următoarele să asculte părțile, să administreze probele și să procedeze la judecarea cauzei.
Existau însă și situații în care fixarea termenului se făcea de către Domn, ca urmare a unei proceduri urgente și provizorii declanșate de acesta. Domnul emitea o carte de volnicie prin care partea vătămată era
împuterni cită să își exercite în continuare dreptul amenințat sau încălcat, și totodată fixa ziua în care cele
două părți aflate în litigiu trebuiau să s e prezinte la judecată. Cărțile de volnicie puteau fi încredințate unor
dregători domnești , părții v ătămate sau chiar celui care era acuzat de tulburarea dreptului de proprietate.
Dacă unul dintre împricinați nu se prezenta la termenul fixat, el putea fi adus cu forța la un nou termen de către slujba șii domnești în urma unui ordin al Domnului.
Treapădul și ciubotele. Cheltuielile slujbașilor trimiși pentru aducerea la judecată trebuiau să fie
suportate de către cei aduși. Aceste cheltuieli se numeau: treapăd în Țara Românească și ciubote în
Moldova.
Procesul civil și procesul penal . În vechea procedură judiciară nu exista deosebirea de as tăzi între
procesul civil și cel penal. Cu excepția torturii (ca mijloc de aflare a adevărului), norm ele care se aplicau
erau identice în ambele tipuri de procese.
3. 2. Administrarea probelor
Atunci când împricinații se prezentau la ziua fixată, pricina putea fi soluționată încă de la primul
termen. Dacă era însă necesară administrarea unor probe cerute de instanță (jurământ, proba cu martori,
cercetare la fața locului), atunci pricina se amâna pentru acest scop. După ad ministrarea probelor și a
contr aprobelor cerute de părți, procesul era dezbătut pe fond, iar apoi se pronunța hotărârea. Dacă soluția
favorabilă reclamantului presupunea și pretenții în bani, atunci pârâtul avea posibilitatea de a plăti de
bunăvoie; dacă însă nu o făcea, atunci urma să- i fie exec utată averea până la îndestularea reclamantului.
Partea care invoca un drept trebuia să îl dovedească. Pentru aceas ta ea trebuia să ofere
judecăt orului suficiente elemente pentru a -l convinge cu privire la justețea afirmațiilor sale. Pe de altă parte,
cel care formula o acuzație era și chemat să -și dovedească afirmațiile. Principiul s -a aplicat în Țările
Române cu o si ngura excepție: instituția cojurătorilor.
Mijloacele de probațiune în evul mediu românesc au fost: mărturisirea împricinatului, mărturiile
martorilor, cojurătorii, jurământul împricinatului, blestemul sau cartea de blestem, ce rcetarea la fața locului,
expertiza și cunoștința personală a judecătorului.
47 Mărturisirea și jurământul . Mărturisirea era recunoașterea de către un împricinat a afirm ațiilor făcute
de celălalt împricinat. Dacă însă împricinatul nu recunoștea, se apela la formula j urământului în biseric ă, pe
Evanghelie. Prin depunerea jurământului se crea o responsabilitate du blă în caz de sperjur: față de
divinit ate, care îl sancționa prin compromiterea șanselor de mântuire, și față de autoritatea publică, care îl
sancți ona penal. Pretenția uneia dintre părți era definitiv d ovedită prin recunoașterea venită la jurământ din
partea celeilalte părți sau era iremediabil com promisă prin negarea la jurământ a celeilalte părți . Jurământul
putea fi cerut nu numai părții care afirmase o pretenție, ci și părții îm potriva căreia se formulase o pretenție.
Uneori se cereau jur ăminte chiar și din partea ambelor părți. Împricinatul căruia i se cerea să depună
jurământ putea să îl accepte, să îl refuze sau să îl transfere părții adverse.
Martorii sau jurătorii. Reprezint ă un mijloc de probațiune moștenit din organizarea obșt ilor sătești, în
sânul cărora faptele unei pricini nu era stabilite de indivizi, ci de grupuri de săteni care jurau în comun
(cojurători adeveritori ). Ca parte a lui jus valachicum , el a fost preluat a poi în dreptul medieval românesc.
Documentele atestă procese în care numărul martorilor a variat, ajungând uneori până la 150 de persoane.
Fără a depune întotdeauna jurământ, acești martori atestau faptele, aducând un gir moral și social prin
numărul lor. Ei puteau fi prezenți în cadrul oric ărui tip de pricină. În cadrul proceselor penale cojurătorii
adevereau dreptatea celui acuzat ; în c adrul celor civile, susținerile reclamantului. Cu timpul instituția s -a
transformat; martorii au încetat să mai fie un gr up omogen, ajungând să depună mărturii în mod individual.
În afara mar torilor din procese, a mai existat și categoria martorilor prezenți la încheierea actelor juridice
particulare (vânzări, zălogiri, înzestrări, testamente). În caz de proces, aceștia erau chemați în instanță
pentru a da mărturie cu privire la cele știute (uneori chiar sub jurământ , devenind jurători tocmelnici ).
Blestemul și cartea de blestem . Blestemul era un mijloc suplimentar de presiune care v enea să
dubleze eficiența jurământul ca mij loc de probă. Una dintre părțile implicate în proces pu tea cere și obține
din partea înalților ierarhi ai bisericii ortodoxe o carte de blestem, prin care î mpricinaților li se punea în
vedere faptul că sperjurul va atrage după sine damnarea sufletelor . Eficiența blestemului se baza pe
credința încetățenită în evul mediu că sufletelor celor care comiteau sperjur erau destinate iremediabil
iadului și chinurilor aferente acestuia.
Înscrisurile . Pentru soluționarea pricinilor, se foloseau înscrisurile emanate d e autorități sau de către
particulari. Acestea purtau denumiri diverse, în funcție de specific: cărți, ispisoace, hrisoave, urice , zapise,
dresuri , sineturi etc. Majoritatea acestor mijloace de probațiune era inv ocată pentru dovedirea dreptul ui de
stăpânir e.
Cercetarea la fața locului era ancheta care se făcea la fața locului de către instanța de j udecată sau
de către un delegat ala acesteia. Dacă dregătorul însărcinat cu c ercetarea la fața locului avea împuternicire
din partea Domnului, el putea să judece și să dea hotărârea în baza cercetării făcute. Tot el punea în
aplicare hotărârea, cu rezerva că partea nemulțumită se putea plânge Domnului, cerându- i judecata în fața
Sfatu lui domnesc. Dacă dregătorul însărcinat cu ancheta la fața locului nu avea împuter nicire de a judeca,
atunci el întocmea doar un referat adresat Domnului, în care își prezenta concluziile la care a ajuns, urmând
ca Domnul să judece și să dea hotărârea.
Expertiza intervenea atunci când, pentru clarificarea aspectelor de ordin tehnic, erau nec esare
cunoștințe de specialitate. De cele mai multe ori, aceste expertize vizau stabilirea valorii bu nurilor aflate în
litigiu.
Cunoștința personală a judecătorului . Judecător ul își putea întemeia hotărârea nu numai pe probele
administrate, ci și pe c unoștințele sale proprii, adică pe ceea ce știa el în legătură cu pricina aflată în
desfășurarea înaintea sa.
3. 3. Pronunțarea hotărârii judecătorești
Cartea de judecată. Modul de desfășurare a procesului era consemnat într -o hotărâre scr isă numită
carte de judecată. Aici erau inserate: numele împricinaților dacă aceștia au fost pr ezenți în persoană la
judecată sau prin reprezentanți , obiectul litigiului, afirmațiile părți lor, probele administrate și analiza
acest ora, hotărârea care a fost dată și întărir ea acesteia de către Domn.
Căile de atac constau din depunerea unei plângeri în fața unui organ superior împotriva judecății
efectuate de un organ inferior.
Principiul autorității lucrului judecat nu a fost cunoscut în vechea organizare judiciară a Țărilor
Române. Din acest motiv, hotărârile judecătorești pronunțate de un Domn puteau fi atacate oricând în
timpul domniei altui domn. Mai multe decât atât, sunt cunoscute situații în care aceeași pricină era
rejudecată de același domn, invocându -se pentru aceas ta aducerea în dezbatere a unor probe noi.
Instabilitatea creată în acest fel conducea la consecințe grave, mai ales în materia drep tului de proprietate,
motiv pentru care au fost căutate soluții prin care să se blocheze redeschide rea proceselor judecate. Între
aceste soluții figurau: zavesca, prada și blestemul. Zavesca (în Mo ldova) și prada (în Țara Românească)
reprezentau o sumă de bani (de obicei foarte mare) pe care trebuia să o plătească partea participantă într –
48 un litigiu judecat anterior, pentru redeschiderea procesului. Cuantumul acesteia era fixat de către Domn prin
intermediul cărții de j udecată.
Executarea hotărârilor . Hotărârile civile se executau asupra bunurilor datornicului sau asupra
persoanei acestuia. Datornicul putea fi închis până își r ecunoștea datoria, până plătea dat oria sau până
aducea chezași care garantau pentru el. Executarea silită începea de obicei cu o s omație adresată
datornicului, prin care era amenințat că dacă nu se supune de bunăvoie hotărârii, urma să fie executat de
către agenții dom nești. De cele mai multe ori ordinul de executare era trimis boierului care judecase pricina
sau unui înalt prelat pentru a- l pune în aplicare.
4. Infracțiuni și pedepse
Infracțiunea era, în dreptul medieval românesc , fapta considerată peric uloasă de către put erea
publică și sancționată cu o pedeapsă penală. Ea a purtat diferite denumiri: vină, vinovăție , păcat , faptă ,
faptă rea, greșeală mare. Conceptele de vină și de pedeapsă s -au cristalizat în cadrul organizării obștilor
sătești pre statale. După întemeierea statelor medievale românești, locul obștii sătești ca autoritate publică
îndreptățită să pedepsească faptele penale a fost luat de stat . Acesta și -a exercitat dreptul de represiune
penală prin intermediul judecătorilor domnești, cei car e au fost împuterniciți să judece și să pedepsească
populația țării pentru orice tip de faptă.
Conform pravilelor , răspunderea penală era individuală. În paralel cu aceasta, au existat însă și
două forme de răspundere colectivă, reprezentând norme cutumiar e moșteni te din organi zarea obștilor
sătești prestatale. Aceste forme erau răspunderea solidară a obștii și răspunderea familială.
Răspunderea solidară a obștii acționa în virtutea obligației pe care o avea obștea prestat ală de a- i
prinde și a- i pedepsi pe infractori, obligație care a fost menținută și după întemeiere. Ea intervenea în cazul
în care membrii obștii nu reușeau să -i prindă pe infractori pentru a -i preda autorității publice și se manifesta
prin impunerea întregii comunități la plata în solidar a unei amenzi penale foarte mari ( dușegubi nă).
Răspunderea familială era o formă de răspundere pe care nu o stipula nici dreptul cutum iar, nici
pravilele scrise. Ea a fost aplicată în schimb de către domnitori atunci când îi judecau și pedepseau pe boierii considerați trădători. Pedepsele se materializau prin confisc area bunuril or aparținând familiilor
acestora și chiar prin execut area rudelor .
4. 1. Infracțiuni Abaterile de la dogmele religioase erau considerate infracțiuni foarte grave. În această cat egorie
intrau: erezia, apostasia și ierosilia. Erezia era exprimarea ca adevărată credință a unei con vingeri
religioase care intra în contradicție cu dogma bisericii dominante. Erezia se pedeps ea cu moartea.
Apostasia era renunțarea călugărului la viața monahală și reintrarea în viața laică. P edeapsa era afurisenia
pe linie canoni că, urmată de o perioadă de grație de un an în care călugărul putea să revină în mănăstire.
După expirarea anului de grație, călugărul era acuzat de erezie și urma să fie judecat și pedepsit în consecință. Ierosilia era profanarea obiectelor considerate a fi sfinte și se pedepsea cu moartea.
Hiclenia sau înalta trădare consta din încălcarea jurământului de credință depus față de Domn.
Cazurile de hiclenie erau judecate de regulă numai de către Domn ; ele erau pedepsite cu moartea și cu
confisc area averii.
Lezmajestatea sau sudalma era insulta adusă Domnului de către un supus. Pedeapsa răm ânea la
latitudinea judecătorului, aceasta putând merge până la execuția capitală.
Calpuzănia era in fracțiunea de falsificare a monedei. P edeapsa era decapitarea, urmată de arderea
cadavrului și de confiscarea bunurilor.
Omorul era denumi t mai ales moarte de om și era considerată faptă mare. Pedepsele pr evăzute
erau moartea, mutilarea, tortura, ocna, înc hisoarea, confiscarea averii, gloaba și exilarea.
Tâlhăria sau furtul însoțit de violență se numea: jac, jăcuire, jaf și tâlhărie. Pedeapsa pr evăzută de
pravile era moartea prin spânzurătoare.
Furtul sau furtișagul era definit ca însușirea pe nedrept și î n chip ascuns a bunurilor apar ținând
altuia. Pedepsele erau similare cu cele aplicate în cazurile de omor.
Rănirile și lovirile simple erau pedepsite după cum considera necesar judecătorul. De obi cei însă,
se apl icau amenzi: gloaba și hatalmul.
Încălcarea hotarelor reprezenta distrugerea semnelor de hotar dintre sate, mutarea acest ora,
nesocotirea lor sau însușirea ilicită unei bucăți de pământ din hotarul unui sat . Pedepsele erau, pe linie
civilă, pierderea muncii, a seminței și a roadelor pentru cel care cultiva pământul altuia; iar pe linie penală,
plata unei amenzi ( hatalmul ) și pedepse corporale.
Incendierea caselor, a culturilor agricole, a viilor, a livezilor sau a fânețelor se pedepsea cu
înfier area mâinilor, bătaie și plata îndoită a pagubei.
49 Răpirea fetelor sau a femeilor era considerată o vină gravă, pe care pravilele au rezervat -o exclusiv
judecății domnești. Pedepsele puteau merge până la cea capitală, însă de regulă se apela la amenda
pena lă (gloabă) prin care vina era răscumpărată.
Sodomia era denumirea dată relațiilor sexuale întreținute între bărbați. Această infracțiune era
pedepsită atât canonic, cât și laic. Pedea psa prevăzută de pravile era moartea.
Desfrânarea sau curvia erau denumiri date legăturii sexuale dintre un bărbat și o femeie în afara
căsătoriei. Privită ca infracțiune, ea se pedepsea canonic și laic, cu amendă penală ( gloabă mare). Asociată
cu desfrânarea era și șugubina de muieri , adică nașterea de către o femeie a unui copil nel egitim .
Incestul se numea sânge amestecat și se p edepsea în mod diferit. Pravilele prevedeau moartea,
tăierea nasului și bătaia; canoanele prevedeau interdicția la împărtășanie, în vreme ce cutuma prevedea
amenda penală ( gloaba mare ).
Adulterul sau preacurvia era vina soției, mai târziu și a soțului, de a fi întreținut relații s exuale în
afara căsătoriei. Pedepsele variau în funcție de tipul izvorului de drept pe care se întem eia judecata.
Pravilele dădeau bărbatului care își prindea soția în flagrant delict dreptul de a o uc ide, fără a risca
condamnarea sa ca ucigaș și dreptul de a o pune în fiare sau în temniță. Dreptul consuetudinar practica
însă răscumpărarea vinei prin compozițiune, numită în documente răscumpărarea capului , ceea ce
înseamnă că în absența acesteia din urmă se aplica pedeapsa cu moartea.
Neascultarea reprezenta nesupunerea față de poruncile și hotărârile domnești și nesupune rea
țăranilor față de stăpânii lor. Infracțiunea nu a fost reglementată de pravile, motiv pentru care pe depsele
erau foarte variate. Acestea mergeau de la simpla amenințare până la pe deapsa cu moartea, apl icabilă în
cazurile considerate a fi mai grave. De regulă însă se aplica amenda penală ( gloaba ) sau bătaia.
Sperjurul sau jurământul mincinos era pedepsit de regulă cu amendă penală (gloaba). Gloaba se
aplica nu num ai celor care depuneau mărturie mincinoasă sub jurământ, ci și martorilor care nu depuneau
mărturie sub jurământ.
Vrăjitoria , numită vrajă , farmec , descântec , făcătură etc., se pedepsea cu moartea pentru oamenii
de rând și cu surghiunul pentru boieri.
4. 2. Pedepse
Pedepsele puse în aplicare în evul mediu românesc pot fi clasificate în patru mari catego rii:
corpo rale, privative de libertate, pecuniare și complementare.
Pedepsele corporale erau: pedeapsa cu moartea (prin spânzurare, prin decapitare, trage rea în
țeapă, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu și sugrumarea) , mutilarea (scoaterea ochi lor, tăierea
mâinilor, a picioarelor, a nasului, a limbii), înfirarea (însemnarea cu fierul roșu într -un loc vizibil) și bătaia.
Pedepsele privative de libertat e erau: ocna (munca silnică) , temnița , varta sau grosul (închisoarea)
și surghiunul (exilul pe durata determinata sau nedeterminată).
Pedepsele pecuniare aplicate cel mai des erau: dușegubina (pedeapsă colectivă pentru pierderea
unui suflet sau pentru moar tea unui om); confiscarea bunurilor (în folosul domniei, al victimei sau al rudelor
victimei) ; gloaba (amenda plătită domniei de către vinovat în numerar sau în natură); hatalmul (amendă
plătită pentru distrugerea sau strămutarea hotarelor); osluhul (amendă aplicată celor vinovați de
neascult are); tretina (amendă egală cu o treime din valoarea bunului litigios sau furat ); pripasul (amenda
aplicată pentru vitele care erau găsite păscând pe locuri străine).
Pedepsele complementare sau accesorii erau tortura (care se aplica odată cu pedeapsa principală,
la moarte sau la ocnă ) și raderea bărbii (echivala cu pierderea onoarei și era însoțită de anumite
incapac ități: pierderea drepturilor politice pentru boieri, incapacitatea de a fi martor, incapacitatea de a
contracta, de a face testament, de a sta în justiție etc .).
5. Instituții de drept
5. 1. Proprietatea
Proprietatea asupra pământul a fost instituția fundamentală care a stat la baza cristal izării tuturor
celorlalte instituții politice și juridice . Ea a avut un caracter complex, caracterizându- se prin existența în
paralel a mai multor forme de stăpânire cu regimuri juridi ce diferite, exercitate de titulari cu poziții diferite în
ierarhia socială.
Domin ium eminens reprezenta drept ul de stăpânire superioară pe care Domnul îl exe rcita asupra
întregului teritoriu al țării, drept care se suprapunea peste toate celelalte stăpâniri funciare, indiferent de natura acestora (ereditare, primite ca danie de la Domn sau cumpărate). În virtutea acestui drept, Domnu l
făcea danii de sate și moșii ( mile), întemeia așezări (sate și orașe), confisca satele și moșiile celor care
încălcau contractul de vasalitate ( hiclenie ), confirma sau întărea drep tul de stăpânire asupra pământului
exercitat de către orice supus al său. În calitate de stăpân s uperior al pământului țării, Domnul co ntrola toate
50 transferurile de stăpânire funciară din țară, nici unul dintre acestea nefiind recunoscut legal decât în
momentul în care cancelaria domnească elibera un act scris de confirmare. Tot în cadru l concep tului despre
dreptul de stăpânire superioară asupra pământului țării intra și dreptul de preluare a pământurilor rămase
fără stăpâni masculini ( desherență), pământuri care, mai departe, pu teau rămâne în stăpânirea instituției
sau puteau fi dăruite de Domn unui boier sau unei m ănăstiri. Alături de aceste elemente, dominium eminen s
mai presupunea un drept de control al Domnu lui asupra tuturor categoriilor de terenuri și bunuri care nu
aparțineau vreunei persoane juridice. În această categorie intrau: pădurile și ter enurile care nu au fost
niciodată în stăpânire individuală, apele curgătoare și bălțile de mari dimen siuni. O ultimă catego rie de
terenuri afl ată în stăpânirea domniei erau vetrele și hotarele orașelor.
Proprietatea nobiliară (boierească) este propriet atea cnezial ă din perioada prestatală care a fost
întărită, extinsă și protejată cu ajutorul privilegiilor emise de cancelaria domnească. Așadar, una dintre c ăile
de formare a proprietății boierești a fost moștenirea întărită de către autoritat ea centrală. A doua cale a fost
donația domnească ( miluirea ) acordată pentru slujba credincioasă prestată Domnului, materializată n
principal p rin servici u militar. În acest ultim caz este vorba despre o proprietate condiț ionată de realizarea
sarcinilor as umate; nerealiz area acestora putea atrage după sine retragerea de către Domn a dreptului de
proprietate, prin intermediul instituției numite prădalica. Domnul putea însă renunța la dreptul de retract (de
a relua pe seama Domniei pământul donat) , astfel înc ât dreptul de propriet ate se transforma dintr -unul
condiționat într -unul ereditar. În schimbul acestei confirmări, beneficiarul era dator a dărui suv eranului un cal
(darea calului ) sau o cupă, ca recunoaștere a dreptului superior pe care îl avea aces ta din urmă asupra
satului sau moșiei respective. Cea de- a treia cale de formare a proprietății boierești a fost înființarea de
așezări noi, fie prin coloniz area unor sate rămase pustii ( seliști), fie prin coloni zarea unor terenuri defrișate
(poieni, curături, arsuri, jariști, secături) cu ajutorul țărani lor dependenți. Propr ietățile boierești puteau fi
înstrăinate cu condiția respectării dreptului de preemțiune ( protimissis ) al rudelor. În caz de h iclenie ,
proprietatea putea fi confiscată de Domn și dăruită unui alt boier credincios sau unei mănăstiri .
Proprietatea bisericească s-a constituit după întemeierea celor două state medievale, pri ncipala
cale de formare fiind donațiile venite din partea credincioșilor (domni, boieri, prelați, or ășeni) . Donațiile
făcute bisericii au avut și ele un caracter condiționat. În schimbul proprietăț ilor primite, mănăstirile se
angajau să îi înmor mânteze pe donatori în interiorul lăcaș urilor de cult ; să îi treacă în pomelnice; să le facă
slujbe de pomenire; să dea de pomană pentru sufletele lor etc. T oate aces te angajamente luate de clerici
aveau drept finalitate mântuirea sufletelor donatorilor. Practica închinării mănăstirilor autohtone față de
așezămintele similare de la locurile sfinte (Mun tele Athos și Ierusalim), le- a privat însă de multe dintre
sursele de venit astfel obținute. Asemenea boierilor, clerul avea și posibilitatea de a înființa așezări noi, prin
coloniz area unor localități rămase pustii ( seliști) sau prin coloni zarea unor terenuri defrișate (poieni, curături,
arsuri, jariști, secături) cu ajutorul țăran ilor dependenți
Proprietatea Domnului cuprindea bunurile sale personale , bunuri pe care le stăpânea ca membru al
clasei nobiliare înainte de urcarea sa pe tron. Acestei categorii de bunuri i se pu teau adăuga bunuril e
achiz iționate sau create pe cheltuială proprie în timpul domniei.
Proprietatea țărănească în cadrul obștii aservite. Dreptul de proprietate asupra hot arului satului
aparținea stăpânului acestuia (domn, boier sau mănăstire). Țăranul aservit avea în schimb dreptul de
stăpânire asupra casei; drepturile de folosință și de posesie asupra delniței moștenite de la părinți; drepturile
de folosință și de posesie asupra bunurilor funciare create prin muncă pers onală (curături, iazuri, vii); dreptul
de proprietate deplină asupra lotului de casă, asupra inventar ului agricol și asupra șeptelului.
Proprietatea țărănească în cadrul obștii libere. Dreptul de proprietate în interiorul s atelor de
moșneni și de răzeși a avut un caracter mixt; ea combina un drept de stăpânire în indiviziune, asupra
islazului, pădurii și apelor din hotarul satului, cu un drept de stăpânire per sonală asupra terenurilor
amenajate prin munca proprie a membrilor obștii: lotul de casă, tar laua, curăturile, prisăcile, viile, livezile,
grădinile de leg ume, fânețele, iazurile, vadurile de moară, morile și br aniștile. Obștea și -a consolida t totuși
dreptul de con trol pe care îl avea încă din vechime asupra înstr ăinării terenurilor din hotarul satului.
Instrumentul aflat la dispo ziție a fost reprezentat de instituția dreptului de preemțiune sau de protimissis .
Acesta prevedea faptul că la cumpărarea terenurilor au prioritate în primul rând rudele vânzătorului, apoi ceilalți membri ai obștii și abia în ultimă instanță străinii. În acest fel, obștea avea posi bilitatea să- și păstreze
pe de o parte unitatea, iar pe de altă parte să împiedice intrarea în obște a unor persoa ne alogene care ar fi
putut acapara ulterior întregul hotar al obștii prin cumpărări succesive.
Proprietatea funciară urbană. În mod principial, dreptul de proprietate asupra terenu rilor pe care se
aflau târgurile și orașele aparținea domniei. Comunitățile urbane au beneficiat însă din partea domnilor de
privilegii prin care le era recunoscut dreptul de stăpânire asupra vetrei orașelor, precum ș i asupra hotarului
sau țarinei fiecărui târg (zona în care târgoveții practicau agricul tura). Stăpânirea funciară în interiorul
orașelor a cunoscut forme diferite, în funcție de titularii dreptului de proprietate: domnia, boierii mănăstirile și
51 târgoveții. Locurile domnești , numite “drepte domnești ”, erau: terenurile nedăruite încă din vechea moșie
domnească pe care s -a întemeiat târgul ori s-a extins acesta, terenurile lângă care s -au constituit orașele,
terenurile confiscate pentru hiclenie, terenurile rămase desherente, terenurile achiziț ionate de domni.
Aceste terenuri puteau fi păstrate și administrate direct de către domnie sau putea constitui un fond din care
Domnul făcea danii către boieri și mănăstiri. Proprietățile bo ierilor și mănăstirilor din orașe se constituiau,
așadar, în primul rând prin donații. Acestei căi de constituire i se adăugau însă și alt ele, precum schimburile,
cump ărările sau chiar îngloba rea în perimetrul orașului a unor proprietăți boierești. Drepturile de stăpânire
ale or ășenilor îmbrăca u două forme, asemenea dreptului de st ăpânire din sânul obștii țărănești libere. De o
parte se afla stăpânirea colectivă exercitată asupra întregului hotar și asupra locurilor lăsate de domnie în folosi nța exclusivă a târgoveților; de partea cealal tă se afla stăpânirea privată a târgoveților . Obștea
târgoveților avea drept de control și ad ministrare asupra moșiei domnești din hotarul orașului . Acest drept
se manifesta prin aceea că înstrăinarea de către domnie a locurilor stăpânite privat se făcea numai cu
permisiunea târgo veților. În acest fel între dom eniul eminent al Domnului și dreptul de stăpânire al obștii
orășenilor se stabilea un raport de condiționare reciprocă. În consecință, orice deturnare semnificativă a
hotar ului orașului de la destinaț ia sa inițială (aceea de a- i hrăni pe orășeni) constituia o încălcare a
contractului feudal existent între domnie și orășeni. În ceea ce privește stăpânirile private ale orășeni lor,
trebuie spus că și aici avem de -a face tot cu două forme de proprietate. A supra terenurilor din vatra orașului
(casă, curte, grădină, prăvălii) târgoveții aveau un drept de proprietate consolidat. Proprietatea asupra acestora era ereditară și beneficia de un larg drept de dispoziție (vânzare, da nie, schimb, zălogire,
înzestrare) . Ea putea fi înstrăinată fără acordul domniei și nu obliga la plata unei dări cu caracter de
recunoaștere a domeniului eminent al domniei. As upra terenurilor de cult ură din hotarul târgului, târgoveții
aveau în schimb un drept de stăpânire precar , condiți onat de recunoașterea lui de către domnie. Terenurile
respective nu aparțineau indivizilor, ci obștii în t otalitate , obște care făcea anual repartizarea lor între familii,
în funcție de necesități și de puterea econom ică a acestora. Cu timpul și-a făcut apariția și tendința de a
transmite pe cale eredi tară terenurile din țarina târgului. La sfârșitul secolului al XVII-lea, domnia a pus însă
capăt acestor tendințe; încălcând unilateral contractul feudal , ea a început să doneze orașe întregi
mănăstirilor și b oierilor. În ciuda proc eselor deschise de către târgoveți, multe dintre hotarele oraș elor au
fost desființate (Siret, Suceava, Fălciu, Baia, Bâr lad, Vaslui, Tâgu Frumos, Șcheia, Hârlău, Orhei etc.) , iar
unele dintre au rămas proprietăți partic ulare până spre mijlocul secolului al XIX -lea (Vaslui, Dorohoi, Piatra
Neamț).
5. 2. Persoanele
În conformitate cu normele consuetudinare și cu reglementările scrise din Țăril e Române, noțiunea
de persoană juridică avea un dublu înțeles. Ea desemna pe de o parte pe ori ce om (pe rsoană fizică)
cons iderat a fi subiect de drepturi și obligații, iar pe de altă parte asociația sau fun cția cu patrimoniu propriu
(persoană juridică) , cea care avea drepturi și obligații distincte de cele ale membrilor săi. Ambele erau
protejate de ordinea juridică pentru a -și putea exercita drepturile și obligațiile.
Calitatea de subiect de drepturi și obligații o avea fiecare ființă umană încă din clipa nașt erii sale.
Ea nu era condiționată nici de vârstă, nici de sănătatea mintală, nici de voința subiectului. Existau însă
incapacități de folosință sau de exercițiu, admise din diverse cauze (vârsta, st area mintală, căsătoria,
condam nările penale) . Acestea nu desființau calitatea de persoană a celor inc apabili, ci aveau rosturi de
protecție (în sp ecial în interesul familiei). Încetarea calității de sub iect de drepturi și obligații avea loc prin
decesul persoanei fizice sau prin dovedirea morții sale prezumate.
Statutul juridic al persoanei se determina în funcție de capacitatea juridică a ace steia. Prin aceasta
din urmă se înțelegea capacitatea de folosință a persoanei (aptitudinea de a avea anumite drepturi și
oblig ații) și capacitatea sa de exerci țiu (aptitudinea de a- și exercita respectivele dre pturi și de a -și asuma
obligații) . În principiu, toate persoanele libere aveau capacitate de folosință; conținutul acestei capacități se
diferenția însă în funcție de poziția socială a fiecărei persoane. Cu cât aceasta se afla mai sus în ierarhia socială, cu atât ea se bu cura de mai multe drepturi. Din aces t punct de vedere, drepturile subiective se
constituiau în privilegii de clasă. Diferențierea subiecț ilor de drept în funcție de clasele sociale existente a
determinat , așadar , diferențierea situației jur idice a persoanelor . Plecând de la aceste distincții , dreptul
medieval românesc distingea între următoar ele categorii de subiecți de drept: boierii, înaltul cler, târgoveții,
țăranii liberi, țăranii depen denți și robii.
Boieri i s-au bucurat de capacitate juridică deplină, având atribuții politice și militar e sim ilare cu cele
ale nobilimii europene. Boieri erau în secolele XIV -XVI toți proprietarii de pământuri. Începând însă cu
secolul al XVII -lea, denumirea de boier a căpătat și un sens mai restrâns, care făcea referire numai la
catego ria dregătorilor. Aces t sens a devenit, de altfel, sensul dominant în epocă, el fiind regăsit mai ales în
textele cronici lor (redactate de către marii boieri cu dregătorii ). În felul acesta, deținătorii demnităților de la
curțile domnești î ncercau să se diferențieze de răzeși ș i de moșneni, care, proprietari fiind și ei, intrau
52 teoretic în aceeași cat egorie a boierilor . Calitatea de boier se dobândea prin naștere, prin achiziționarea
unui domeniu sau prin num irea într -o funcție publică. Proba calității de boier se putea face pe baza
mărturiilor altor boieri , care îi atestau dreptul de proprietate asupra unei bucăți de pământ , sau pe baza
actelor dom nești care îi atestau același drept . Boierii beneficiau de rentă în produse, bani și muncă din
partea țăranilor dependenți, iar unii dintre ei au beneficiat de imunități pentru domeniile lor, acestea din
urmă asigurându -le surse suplimentare de venit. Ca privilegii, boierii au primit scutiri și reduceri în raport cu
dările de cot itate (oierit, vama porcilor, vinărici etc.) . Scutirile de bir (dările de repartiție) în schimb au avut
numai un caracter individual, fiind acordate exclusiv nominal. Boierilor nu li se aplicau pedepse corpo rale,
întrucât erau considerate degradante. În cazul condamnării la moarte, pedeapsa se punea în aplicare prin
tăierea capului. Spânzurarea era inter zisă, fiind considerată și ea degradantă. Calitatea de boier se pierdea
în urma unor condamnări infamante, cea mai des întâlnită fiind aceea cauzată de trădarea Domnului și a
țării. Decăderea din boierie nu antrena însă pierderea statutului de boier pentru urmașii celui decăzut.
Înaltul c ler, alcătuit din ierarhii superiori ai Bisericii și mănăstiri (ca persoane juridice), a constituit o
parte fundament ală a clasei dominant e. Ca stare socială, înaltul cler a deținut proprietăți funciare, a avut
țărani dependenți, a stăpânit robi, a beneficiat de privilegii și imunități de ordin admi nistrativ, fiscal și judiciar.
În consecință, cler icii s-au bucurat de atribuții de ordin public, partic ipând la administrarea treburilor țării în
cadrul Sfatului domnesc și în Adunările de stări; dar și de atribuții de ordin judiciar, având drept de judecată în anumite procese civile, penale și c anonice (în funcție de locul ocupat în ierarhia bisericească).
Orășenii . Statutul de oameni liberi al orășenilor a fost fixat atât prin privilegii speciale acordate de
către domnie (Câmpulung, Vaslui, Bârlad), cât și prin reglementări de drept c utumiar. Tot p otrivit acestora,
străinii nu se puteau așeza în oraș fără aprobarea comunității târgoveților sau fără acordul Domnului.
Târgoveții aveau dreptul de a participa la administrarea propriilor or așe și târguri; de a dispune de bunurile
lor; de a- și rezolva singuri diferendele judiciare (mai ales în secolele XIV -XVI). În plus, comunitatea avea
dreptul de a încheia acte de comerț ; avea dreptul de a încasa vamă (vama cea mică) ; avea dreptul de a
face repartiz area sarcinii fiscale globale (cisla) între familiile care intrau în alcătuirea sa.
Țăranii liberi. Răzeșii și moșnenii aveau o capacitate juridică foarte apropiată de aceea a boierilor și
a clerului, având practic aceleași drepturi . Diferențele apăreau în special la capi tolul obligațiilor față de stat :
în vreme ce boierimea mare și clerul primeau scutiri sau reduceri, răzeșii și moșnenii achitau toat e
categoriile de dări, ei constituind împreună cu țăranii dependenți principala masă impozabilă. De altfel,
presiunea fiscală foarte mare a domniei a condus la apariția fenomenului social- juridic de rumânire sau
vecinire a țăranilor liberi. Acesta s -a mani festat prin vânzarea către boieri sau m ănăstiri a pământului și a
libertății personale, foștii moșneni sau răzeși transformându -se în țărani dependenți (rumâni/ vecini). Motivul
era acela că nivelul dărilor era atât de mare , încât gospodăria țărănească nu m ai avea capacitatea de se
regenera econo mic, iar răzeșii și moșnenii riscau să rămână fără mijloace de subzistență. Trecerea lor în
rândul țăranilor dependenți le as igura în schimb un nivel al impozitării ceva mai relaxat.
Țăranii dependenți (rumâni și vecini) aveau libertatea îngrădită de dreptul de propri etate incomplet
pe care îl avea stăpânul pământului asupra persoanei lor. Prin urmare, ei nu puteau participa la exerci țiul
drepturilor publice. În secolele XIV -XVI, p roprietarii (boier ii sau mănăstirile ) puteau să -i vândă, să îi
dăruia scă sau să -i dea drept zestre împreună cu pă mântul pe care se aflau. Începând cu secolul al XVII -lea,
ei puteau fi vânduți, dăruiți sau donați chiar și fără pămân tul pe care erau așezați. Inițial, țăranii dependenți
aveau l ibertatea de a se așeza pe orice moșie; începând însă cu sfârșitul secolului al XVI -lea, această
libertate le -a fost restrânsă, pentru ca în final să fie desființată. Dreptul avut de stăpân asupra țăranului
depen dent se transmitea și asupra urmașilor de sex masculin ai acestuia din urmă. Asupra pământului pe
care îl lucra, țăranul dependent avea drept de posesiune și de folosință, nep utând fi înlăturat de pe acesta.
Începând însă cu secolul al XVII -lea, țăranii dependenți au pierdut în mod treptat dreptul de posesiune în
favoarea stăpânilor , rămânând în final doar cu cel de folosință. Țăranul dependent avea proprietate deplină
asupra gospodăriei pr oprii (lotul de casă), dar și asupra bunurile fun ciare create prin munca proprie:
curături, grădini, vii, livezi. Drept de proprietate avea și asupra unei cote importante din produsele obținute
prin exploatarea lotului propriu (pr odusele agrare rămase după achitarea dărilor către stăpân și către
domnie). Având aceste drepturi de pr oprietate, țăranul dependent dispunea și de o minimă capacitate
juridică, pentru a putea par ticipa la tranzacții cu produsele sale sau cu bunurile funciare create prin munca
sa. Limitele acestei capacități au fost însă extinse odată cu dezvoltarea relațiilor capi taliste și cu trecerea de
la rentele în muncă și produse la rentele în bani. Starea de dependență lua sfârșit numai cu acordul
stăpânului. Ea intervenea în urma unui act unil ateral al stăpânului (motivat de cons iderente pioase) sau în
schimbul unei răscumpăr ări. Singura situație în c are eliberarea se făcea fără acordul stăpânului, era aceea
în care țăranul cădea în robie și reușea să se întoarcă în țară. Starea de dependență era imprescriptibilă; în consecință, stăpânul îi putea revendica nu n umai pe copiii țăranului dependent, ci și pe urmașii acestora.
53 Robii . În Țările R omâne, robi au fost țiganii aduși ca sclavi de către tătari și prizonierii tătari (în
Moldova, mai ales). Robii se împărțeau în trei categorii: robii domnești (toți țiganii care intrau în Țările
Române intrau direct î n stăpânirea Domnului); robii mănăstirești (prov eniți din danii și din cumpărări); robii
boierești (proveniți din danii și din cumpărări). Dreptul de a deține robi era condiționat de acordul domnesc
și se obț inea prin intermediul unui act scris ; în conseci nță actele juridice ref eritoare la robi (confiscarea,
donația, vânz area/cumpărarea etc.) aveau același regim ca și actele referitoare la proprietățile funciare.
Stăpânii dispu neau de robii lor ca de orice alt bun mobil sau imobil. Singura obligație care le revenea
stăpânilor în raport cu robii lor era aceea de a -i hrăni și de a- i îmbrăca. Robii puteau fi căsătoriți de către
stăpân sau despărțiți de către acesta, puteau fi pedepsiți cu închisoarea și cu bătaia, dar nu puteau fi uciși
de către stăpâni . Pentru daunele prov ocate, ei nu răspundeau material în justiție. Răspunderea le revenea
stăpânilor, care pu teau renunța la robii vinovați în favoarea părții lezate, atunci când considerau exagerate
despăgubirile pr etinse. În cazul în care un rob omora un alt rob, ucigașul era condamnat la moarte, însă de
regulă senti nțele nu erau puse în aplicare, întrucât robul ucigaș era dat în schimbul celui ucis. Anularea
pedep sei capitale se făcea numai cu aprobarea familiei celui ucis. Procesele în care erau judecați robii erau
judecate de către Domn împreună cu Sfatul domnesc. În raporturile lor cu domnii, mănăstirile și boierii, robii
erau reprezentați de o conducere proprie formată din juzi, cnezi sau vătămani , organe de conducere alese
din sânul comunităților proprii. Ac tivitatea acestora era controlată de către conducerea admini strației de la
nivelul județelor și ținuturilor.
5. 3. Rudenia
Rudenia a fost definită în evul mediu românesc ca o relație specială între persoane izvor âtă din mai
multe surse: originea comună bi ologică (rudenia de sânge) , ficțiunea juridică a înfierii , legătura care se
creează între grupul de rude al unuia dintre soți și grupul de rude al celuilalt soț (rudenia prin alianță sau
cuscria), legătura rezultată între nași și fini în urma botezului și a cunu niei (rudenia spirituală).
Rudenia naturală sau rudenia de sânge se întemeia pe faptul nașterii. Ea putea fi di rectă, atunci
când se stabilea între tată și fiu, sau colaterală, când era vorba despre frați. Gradele de r udenie reprezentau
generațiile urmărite în linie ascendentă și descendentă; colateralii mergeau p ână la strămoșul comun, iar de
aici la ruda respectivă. Rudenia de sânge a impus introducerea în sistemul juridic a unor impedimente la
căsătoria persoanelor înrudite prin sân ge, cu scopul de a evita nașterea unor urmași degener ați din punct
de vedere fizi c. În general, aceste impedimente vizau rudele până l a gradul șapte (în dreptul cutumiar) sau
gradul opt (în dreptul scris). Biserica a întărit și ea aceste reglementări, condamnând incestul și căsătoriile
între rude de grad apropiat.
Rudenia prin alianță avea la bază căsătoria. Aceasta făcea ca s ocrii să fie asimilați cu p ărinții, iar, în
unele zone ale țării, ca rudele soției să aibă anumite drepturi în familia bărbat ului. Întrucât c ăsători a era una
dintre tainele bisericești , rudenia prin alianță a fost asimilată, sub infl uența dreptului canonic, cu cea
natur ală. În acest fel s -a ajuns și aici la introducerea unor interdicții în materie matrimonială.
Rudenia spirituală sau nășia era legătur a dintre nași și fini stabilită prin taina biser icească a
botez ului. Regulile canonice o considerau chiar mai puternică decât rudenia de sân ge. Legătura de rudenie
dintre naș și fin crea numeroase consecințe. Astfel, pe de o parte, f inul îi datora nașului ascultare și daruri ;
pe de altă parte, nașul îi datora finului ocrotire, tot el trebuind să îl și cunune. Calculul gradelor de rudenie
se făcea ca și în cazul rudeniei de sânge. O altă formă de rudenie legată de taina botezului era “frăția de
cristelniță”, respectiv l egătura dintre copiii botezați în aceeași apă. Aceștia copii erau considerați între ei ca
fiind frați buni. În aceeași situație erau, în unele zone ale țării, copiii alăptați de aceeași doică, d enumirea lor
populară fiind aceea de “frați de lapte”.
Adopția, și înfrățirea au fost forme de înrudire întemeiate pe consimțământul celor impl icați. Adopția
mai era numită înfiere sau “luare de suflet”. Cel mai des intervenea în cazul în care unei familii îi lips eau
moștenitori i, dar sunt cunoscute și cazuri în care ea a avut la bază motive umanitare. Adopția crea relații de
rudenie între înfiat, înfietori și rudele acestora din urmă. Ea se făcea cu consimțământul părinților celui înfiat,
acesta din urmă obținând prin înfiere numele noi lor săi părinți, pr ecum și toate drepturile rezultate din noua
sa filiație. Înfrățirea este o formă de înrudire care a intervenit mai ales în sânul clasei dominante. Prin intermediul ei, două sau chiar mai multe persoane hotărau să se înfrățească, pentru ca în acest fel să p oată
stăpâni în comun ac eeași moșie, ocolind în același timp dreptul de protimissis . Această formă de rudenie
mai este c unoscută și sub denumirea de “înfrățire pe moșie
”.
5. 4. F amilia
Familia medievală românească era constituită din rudele cele mai apropi ate, avându -i drept nucleu
pe părinți și pe copii. Cu excepția ultimului născut, care rămânea în casă cu părinții până la moarte acest ora, toți ceilalți copii rămâneau în sânul familiei numai până la căsătorie. După ce își întemeiau
propriile fam ilii, aceș tia se mutau în gospodăriile lor.
54 La baza familiei a stat căsătoria, aceasta fiind definită în dreptul scris ca fiind “legătura dintre bărbat
și femeie și comunitatea întregii vieți ”. Căsătoria era însă precedată de logodnă. Aceasta era considerată ca
o “promisiune” care producea efecte juridice atât în privința situa ției tinerilor, cât și în privința bunurilor
avansate cu acest prilej. În tradiția populară, logodna avea loc cu ocazia pețitului, când cele două părți
cădeau de acord cu privire la încheierea viitoarei căsăt orii. Tot atunci avea loc un schimb de daruri între
tineri și părinți; se prezenta zes trea fetei; viitorul ginere își prezenta averea cu partea de pământ care i se
cuvenea de la părinți; iar în final se orga niza un ospăț.
Încheierea c ăsători ei presupunea îndeplinirea unor condiții prealabile din partea viit orilor soți,
eliminarea oricăror impedimente, precum și punerea în aplicare a unor formalități . Nerespec tarea condițiilor
de formă și de fond putea atrage după sine nulitatea actului de căs ătorie. Condi țiile încheierii căsătoriei erau
în principal : manifestarea liberă a voinței ambilor soți și împlin irea vârst ei minime prevăzut e de pravile: 14
ani la băieți, respectiv 12 ani la fete. În ceea ce pr ivește impedimentele, acestea erau numeroase: soții nu
trebuiau să fie consan gvini sau afini mai aproape de al optulea grad; soții trebuiau să fie de aceeași religie
și chiar de aceeași confesiune, altminteri ei nu erau cununați de către preot; tutorele nu se putea căsători cu pupila atât timp cât îi admini stra averea; călugării și cei care hotărâseră să trăiască singuri nu puteau fi
obligați să se căsătorea scă; cel căsătorit nu putea avea o a doua soție decât după ce a divorțat; cel
căsătorit de trei ori nu se mai putea recăsători a patra oară; părintele adoptiv nu se putea căsători cu fiica înfiată; iar căsătoria între persoanele cu situații sociale foarte diferite era interzisă. Formalitățile încheierii
căsătoriei erau reprezentate de ritualurile laice și religioase care alcătuiau nunta. Rostul aces teia din urmă
era, în principal , acela de a face publicitatea necesară introducerii noului cuplu în comunit atea sătească.
Nerespe ctarea condițiilor de fond și de formă conduceau la nulitatea actului de căs ătorie. Cele mai
importante nulităț i absolute erau: căsătoriile între rude de grad apropiat (“neî ngăduite”); căsătoriile între
tutore și pupila sa nevârstnică (“nelegiui te”); căsătoriile între persoane din rândul cinului monahal
(“blestemate”) ; oficierea cununiei de către persoane lipsite de calitate. Nuli tatea rel ativă intervenea în cazul
viciilor de consimțământ, la solicitarea părții lezate. Nulități relative erau: eroarea asupra identității
persoanei; eroarea asupra condiției sociale a persoanei ; eroarea asupra stării materi ale a persoanei .
Raporturile dintre soți se bazau pe principiul inegalității sexelor , principiu consacrat și de preceptele
religioase. Conform pravilelor, soția avea obligația de a-i fi fidelă soțului, de a- i da ascultare și de a- l urma
pe acesta; în vreme ce bărbatul avea dreptul de corecțiune asupra soției, putând să o certe sau să o bată.
Puterea părintească era absolută, părinții având chiar posibilitatea de a- și vinde copii, atunci când
erau nevoi ți să o facă . Ea se exercita atâta timp cât trăiau părinții și acți ona inclusiv după căsăt oria copiilor.
Decăderea din puterea părintească avea loc numai atunci când tatăl își lăsa în părăsire fiul bolnav sau își îndemna fiica la fapte imorale. Acestea sunt motivele pentru care, în familiile cu mai multe generații, puterea
părintească era exercitată de către bunic.
Divorțul era admis destul de rar . Întrucât c ăsătoria era inițiată în general de părinți, desfac erea ei
însemna încălcarea voinței acestora, ceea ce conducea la tensiuni și violențe între fam ilii. Din acest
considerent motivele divorțului trebuia să fie foarte puternice: neînțelegeri grave urmate de tent ative
nereușite de împăcare; pă răsirea domiciliului conjugal de către soție fără încuviințarea soțului; dovedirea
soției ca fiind vinovată de adulter ; persistența soțului în adulter ; uneltirea împotriva vieții soț ului/soției;
uneltirea împotriva stăpânirii; neputința bărbatului mai mult de trei ani; consacrarea unuia dintre soți vieții
monahale; dispariția unuia dintre soți mai mult de cinci ani . La despărțire, avea loc împărțirea bunurilor
aduse sau dobândite în timpul căsătoriei. În privința copi ilor, pravilele atribuiau băieții tatălui, iar fetele
mamei. Atunci când căsătoria era desfăcută din motive care nu puteau fi imputate soției, aceasta își putea
recupera zestrea; dimpotrivă, atunci când soția era cea vinovată pentru desfac erea căsătoriei, zestrea ei
trecea în proprietatea soț ului.
Recăsătoria era permisă în dreptul cutumiar, dar în regiuni le cu puternice tradiții patriar hale-
pastorale nu era bine văzută. În aceste regiuni, ob iceiul spunea că, atunci când are copii, v ăduva trebuia să
rămână cu rudele bărbatului; în acest fel cumnații săi urmau să se îngr ijească de copii și de avere. În alte
zone însă, recăsătoria era considerată ca fiind ceva firesc. Potrivit prav ilelor, soția văduvă trebuia să aștepte
un an până să se recăsătorească, timp în care se considera că se află în doliu. Ea se putea logodi totuși înainte de trecerea anului de doliu, dacă beneficia de o aprobare specială. Dacă însă dădea naștere unui
copil, ea se putea căsători imediat. Numărul căs ătoriilor succesive era limitat la trei.
5. 5. Succesiunile
Succesiunea sau moștenirea reprezenta transmiterea averii unei persoane decedate către
succes orii acesteia. Determinarea succesorilor se făcea însă pe două căi: prin v oința legii sau prin voința
defunct ului. Transmiterea averii în virtutea legii poartă astăzi denumirea de moștenire legală, în vreme ce
transmit erea aceleiași averi în virtutea voinței defunctului se numește moștenire testamentară.
55 5. 5. 1. Moștenirea legală revenea în dreptul medieval românesc următoarelor cat egorii de
perso ane: moștenitorilor legitimi (descendenți, ascendenți și colaterali); copilului din afara căs ătoriei în
raport cu mama și cu rudele ei și reciproc; soțului supraviețuitor sau văduvei s ărace ; autorităților publice
(Domnul, fiscul domnesc, cutia milelor) .
Descendenții erau coborâtorii în linie directă din același autor comun. Ei îi înlăturau de la moștenire
pe ascendenții și pe colateralii defunctului. Între descendenți, cei mai apropiați de de funct treceau înaintea
celor mai îndepărtați. În materia moștenirilor, î n ambele țări române sistemul egalității sexelor a coexistat cu
privilegiul masculinității. Acesta din urmă prevedea că fiii și descendenții masculini ai acestora aveau dreptul
de a le exclude pe fiice de la moșteni rea bunurilor funciare ale părinților. Ele își primeau partea care le
revenea din avere prin î nzestrare , aceasta fiind material izată prin bani și bunuri mobiliare. Atunci când nu
existau urmași masculini ( deshe rență ), averea defunctului risca să fie preluată de domnie prin instituția
prădalicii . Pentru a evita pierderea averii, boierimea română a avut la îndemână două soluții: a) tatăl putea
obține, prin favor domnesc , anularea aplicării instituției prădalica asupra aver ii sale; b) apelând la o ficțiune
juridică, tatăl își putea așeza fiica în loc de fiu, aceasta devenind moștenitoare (eventual, chiar alături de
frați). Existența acestor procedee arată că privilegiului masculinității a pierdut treptat teren în fața princi piului
egalității sexelor. De altfel, pravilele scrise din secolul al XVII -lea au consacrat și ele acest din urmă
princ ipiu. Copiii rezultați din mai multe căsătorii își împărțeau între ei su ccesiunea părintelui comun. Copiii
nelegi timi erau de regulă înlăturați de la moștenirea tatălui și chemați doar la moștenirea mamei ; excepțiile
admise erau copiii nelegitimi ai marilor boieri și mai ales cei ai domnilor. În ceea ce -i privești pe copiii înfiați,
aceștia aveau drept la moștenirea părinților înfietori egal cu cel al copiilor leg itimi.
Ascendenții erau părinții, bunicii și străbunicii defunctului. Aceștia erau chemați la succ esiune numai
în lipsa descendenților, situație în care îi înlăturau pe colateralii defunctului.
Colateralii erau chemați, de regulă, l a moștenire în absența descendenților și ascendenț ilor. Ei erau
împărțiți în: privilegiați (frați, surori și descendenții lor) și ordinari (restul rudelor până la un anumit grad).
Aceasta însemna că dacă o persoană murea fără descendenți, erau che mați la succesiune mai întâi
colat eralii privilegiați, iar dacă nici aceștia nu existau, atunci moșteni rea revenea colateralilor ordinari.
Soțul supraviețuitor . În principiu, pravilele recunoșteau dreptul succesoral al soțului s upraviețuitor,
atunci când soțul defunct nu a lăsat rude mai apropiate de gradul al șaselea; în aceas tă situație soțul
supraviețuitor moștenea jumătate din averea succesorală, în vreme ce jumătatea cealaltă revene a statului.
Desherența era o succesiune necerută și neluată de nimeni. În lipsa succesorilor, ea rev enea
Domnului, conform principiului potrivit căruia bunurile fără stăpân aparțin autorității publ ice.
5. 5. 2. Moștenirea testamentară reprezenta transmiterea averii pe baza testamentului oral sau
scris. Încheierea testamentului avea c aracter solemn și se încheia în fața unui număr var iabil de martori .
Printre aceștia figurau de obicei persoane cu poziție socială care le făceau demne de încredere: preoți, călugări, egumeni, episcopi etc. Unele dintre testamente (ale mar ilor boieri, în s pecial) erau încheiate chiar
în fața Domnului și a Sfatului domnesc. Atunci când testamentele erau semnate de către testatori, martorii
nu mai erau însă necesari.
Dezmoștenirea era modificarea de către deținătorul averii a ordinii succesorale legale, prin
îndepăr tarea de la moștenire a unuia sau mai multor succesori. Excluderea tuturor posib ililor succesori, fără
a-i indica pe alții, făcea ca moștenirea să revină Domnului.
5. 6. Obligații și contracte
Dreptul cutumiar a consacrat ca izvoare ale obligațiuni lor contractele și delictele, ten dința fiind
aceea de a deplasa accentul de pe răspunderea colectivă pe cea personală.
Ca forme de răspundere colectivă, evul mediu românesc a cunoscut : cisla, dușegubina și
despăg ubirea de la altul.
Cisla era sistemul de impozitare și de achitare a dărilor bănești către stat, sistem în c are o
colectiv itate (satul, breasla fiscală, orașul) era impusă la plata unei sume globale. Suma era apoi repartizată
între gospodăriile componente, în funcție de puterea economică a fiecăr eia. Respons abilitatea achitării
sumei globale revenea însă întregii comunități, în baza principi ului solidarității între membrii ei. De aceea,
atunci când unul dintre capii de familie nu putea plăti partea care îi fusese repartizată din cisla, celelalte familii trebuiau să acopere respectiva parte, urmând să se despăgubească din bunurile celui rău platnic.
Dușegubina era amenda pe care o aplica statul comunităților pe teritoriul cărora s -au pr odus fapte
penale, fără ca acestea să- i fi prins pe făptuitori. Instituția se baza obligația comunităților de a veghea
asupra hotarelor proprii și de a- i prinde pe făptuitori, precum și pe principiul sol idarității între membrii obștii.
Aceasta însemna că amenda se împărțea între membrii comunității, în funcție de puter ea economică a
fiecărei gospodării.
Despăgubirea de la altul era o modalitate de răspundere colectivă care acționa pe plan i nternațional
și se baza pe principiul solidarității între locuitorii aceleiași țări. Conform acestei nor me juridice, o persoană
56 prejudiciată material într-o țară străină putea să ceară și să obțină desp ăgubir i de la conaționalii celui care îi
crease prejudiciul care se aflau pe teritoriul țării sale. În această situație se aflau cel mai adesea negustorii,
întrucât circulau cu produsele lor dintr -o țară în alta și încheiau cu negustorii locali diverse acte de comerț.
Ca forme de răspundere personală, dreptul medieval românesc a cunoscut contractele, a cte juridice
care creau drepturi și obligații pentru părțile contractante. În această categori e intrau: contractul de vânzare-
cumpărare, donația, contractul de schimb, contractul de împrumut , contra ctul de comodat , contractele de
arendă.
Contractul de vânzare- cumpărare. Consimțământul contractanților trebuia să fie liber, f ără vicii și
irevoc abil. Contractul în care consimțământul era viciat, era considerat nul. Motivele pentru care vânzătorul
fusese “con strâns” să vândă (foametea, robia, amenzile penale etc.) nu erau însă vicii de consimțământ.
Pentru a se evita viciile, tranzacțiile se desfășurau întotdeauna cu martori. În cazul contractelor de vânzare –
cumpărare care aveau drept obiect pământul, era nevoie și de consimțământul rudelor și al vecinilor,
întrucât aceștia aveau drept de preemțiune la cumpă rare (dreptul de protimi ssis). Obiectul vânzării îl
constituia mai ales pământul. În cazul moșneni lor și răzeșilor, acesta se prezenta sub forma unei cote părți
ideale din suprafața și venitul satului, întrucât aceștia stăpâneau în indiviz iune. Î n cazul marilor boieri și al
mănăstirilor, supr afețele de pământ erau bine determinate prin semne de hotar. Se vindeau însă și bunuri
mobiliare, unele de sine st ătătoare, alte împreună cu pământurile. Între aceste, figurau frecvent robii, țăranii
dependenți, dar și țăranii liberi care își vindeau libertatea. Prețul era determinat în bani; în bani și produse;
respectiv în produ se prețuite în bani. El se plătea integral în momentul încheierii con tractului sau doar
parțial, urmând ca re stul să fie plătit la un termen fixat prin contract. Pentru nerespectarea t ermenului de
plată, în contracte era prevăzută de obicei sancțiunea rezilierii con venției.
Donația. Donatori puteau fi în special Domnul și boierii, în vreme ce beneficiari puteau fi aproape
toate categoriile de persoane. Pentru a fi valabile, actele care priveau donațiile de bunuri imobile între
particulari trebuiau confirmate de către Domnie, în virtutea dreptului său eminent. O categorie aparte de
donații erau cele făcute bisericilor și mănăstirilor. În aceste cazuri, dania avea drept scop obținerea din
partea așezământului bisericesc a unor servicii religioase: înscrierea în pomelnicul cel mare al bisericii
respe ctive, pentru ca donatorul să fie pomenit la marile sărbă tori; organizarea periodică de parastas e și
slujbe de pomenire a donatorului și a fami liei sale; înmormântarea donatorului și a membrilor familiei sale în
interiorul lăcașului de cult etc.
Contractele de s chimb puteau să aibă ca obi ect bunuri mobil e sau bunuri imobi le. În cazurile în care
schimbul avea ca obiect proprietăți funciare, țărani dependenți sau robi, el era valabil numai dacă era
confirmat de către Domnie.
Contractele de împrumut cele mai des întâlnit e erau cele sub formă de bani. În cazul în c are
restitu irea sumei nu era posibilă, se apela la plata în natură, creditorului fiindu -i solicitate b unuri imobi le sau
mobil iare. Dacă însă părțile nu ajungeau la înțelegere, intervenea justiția sau arbitrajul Domnului, care putea
stabili noi termene sau noi garanții pentru restituirea sumei.
Contractul de comodat era c ontractul prin care o persoana punea la dispoziția altei per soane spre
folosință gratuită diverse bunuri (pământuri, unelte, vite de muncă) , cu singura obliga ția pentru ace asta din
urmă de a- l restitui la termen.
Contractele de arendare aveau drept obiect crâșmele, livezile, v iile și pășunile. Pentru arendarea
acestora din urmă de la boieri, țăranii se obligau să facă în schimbul dreptului de păș unat diverse munci
(arat și secerat). O categorie foarte frecventă de contracte de arendare este aceea prin care unii boieri sau
negus tori arendau unele drepturi regaliene: vămile,ocnele de sare, minele de cupru, încasarea dărilor.
Pentru dovedirea înțelegerilor și a contractelor , dreptul medieval prevedea o serie de probe. Date
fiind raritatea înscrisurilor și dificultatea obținerii ace stora, probele erau în cea mai mare parte de or din
testimonial . Este vorba în principal despre mărturiile al dămășari lor sau ale martorilor prezenți la încheierea
contractelor. Pentru autentificarea înscrisurilor, se foloseau sigiliile pers onale ale părților și ale martorilor,
sau chiar pecetea oficială a țării, dacă contractul se încheia în cancelaria domnească.
Garantarea executării obligațiilor civile se făcea prin garanții personale și reale. Garanțiile personale
erau depuse de către persoane numite chez ași; ele erau executate de către creditor în cazul în care
debit orul nu se achita de obligațiile asumate prin contract Garanția reală cea mai utilizată era gajul sau
zălogul , cuprinzând atât bunuri mobile, cât și imobi le. Principalul bun imobiliar oferit era pământul, mai ales
atunci când contractele se încheiau între reprezentanți ai clasei boierești .
Bibliografie
*** Instituții feudale din Țările Române. Dicționar , coordonatori: Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
București, 1988.
57 *** Istoria dreptului românesc , coordonator : Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, B ucurești, 1980 , p. 191- 458, 471- 581.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc , Editura Nitnelav, G alați, 2003, p. 75 -103.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc , ediția a II -a, Casa de edit ură și presă “Șansa SRL”, București,
1992, p. 96-125.
Ciurea, D., Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV -XVIII) , în Anua rul Institutului de Istor ie și Arheologie,
Iași, tom II, 1965, p. 143- 235.
Costăchel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viața feudală în Țara Românească și Mo ldova (sec. XIV -XVII) , București,
1957.
Filitti, I. C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, extras din Revista de drept public , an 1934- 1935,
75p.
Idem, Vechiul drept penal român. Întregiri privitoare la vechea organizare judecătorească, B ucurești, 1937, 74 p.
Firoiu, D. V., Istoria statului și dreptului românesc , București, 1976 , p. 57- 100.
Giurescu, Constantin C., Cum se împărțea dreptatea la noi. Jurământul cu brazda în cap, în vol. Din trecut , Buc urești, 1942, p.
182-203.
Grigoraș, Nicolae, Proprietatea funciară a orașelor moldovenești , în Studii și cercetări științifice , Iași, fascicula I storie , an XII,
1961, nr. 2, p. 213- 232.
Idem , Principalele amenzi din Moldove în timpul orânduirii feudale (secolele al XV -lea – al XVIII -lea), în Anuarul Institutului de
Istorie și Arheologie, Iași , tom VI, 1969, p. 159- 176.
Idem , Instituții feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul sec olului al XVIII -lea, București, 1971.
Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești , ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, Buc urești, 2006.
Sachelarie, O., Autoritatea hotărârilor judecătorești în vechiul drept românesc , în Studii și materiale de istorie m edie, VII, 1974, p.
217-222.
Test de autoevaluare nr. 7
01. Legislația bizantină preluată în dreptul medieval românesc a fost:
a) exclusiv canonică;
b) exclusiv laică;
c) canoni că și laică.
02. Primele pravile românești care au fost investite cu autoritate legală au fost:
a) Carte românească de învățătură (1646);
b) Îndreptarea legii sau Pravila cea mare (1652);
c) Pravila de la Govora sau Pravila cea mică (1640).
03. Justiția medievală românească avea următoarele caracteristici:
a) jurisdicția civilă era separată de acea penală;
b) atribuțiile judecătorești erau exercitate împreună cu cele executive;
c) exercitarea atribuțiilor judecătorești avea caracter venal.
04. Potrivit pravilelor, dreptul de a- i judeca pe clerici revenea:
a) instanțelor de judecate reprezentate de ierarhii Bisericii și de sinoadele bisericești;
b) instanțelor de judecată reprezentate de dregătorii domnești;
c) instanței de judecată reprezentate de Domn.
05. Mijloacele de probațiune în evul mediu românesc au fost:
a) mărturisirea împricinatului;
b) martorii sau jurătorii;
c) înscrisurile.
06. În calitate de deținător al dreptului de stăpânire superioară asupra teritoriului țării ( dominium eminens ), Domnul putea exercita
următoarele acțiuni:
a) făcea danii de sate și moșii ( mile);
b) întemeia așezări (sate și orașe);
c) avea dreptul să dețină proprietăți personale.
07. Terenurile agricole din hotarul (țarina) târgului:
a) aparțineau târgoveților, ca indi vizi, fiind transmisibile pe cale ereditară;
b) aparțineau târgoveților, ca indivizi, dreptul lor de stăpânire fiind condiționat de recunoașterea lui de către domnie;
c) aparțineau târgoveților, ca obște, dreptul lor de stăpânire fiind condiționat de recunoașterea lui de către domnie.
08. Calitatea de boier se obținea în secolele XIV -XVII:
a) prin cumpărarea unui titlu nobiliar;
b) prin diplomă de înnobilare emisă de Domn;
c) prin intermediul actelor domnești care atestau dreptul de proprietate asupra unei bucăți de pământ.
09. În secolele XIV -XVII nulitatea absolută la încheierea căsătoriei era atrasă de:
a) căsătoriile între rude de grad apropiat;
b) căsătoriile între tutore și pupila sa nevârstnică;
58 c) oficierea cununiei de către persoane lipsite de cal itate.
10. Motivele pentru acceptarea divorțului în evul mediu românesc au fost:
a) consacrarea unuia dintre soți vieții monahale;
b) dispariția unuia dintre soți mai mult de cinci ani;
c) dovedirea soțului ca fiind vinovat de adulter.
Test de autoeval uare nr. 8
01. Până la jumătatea secolului al XVI -lea, pravilele autohtone au fost redactate în:
a) limba slavonă;
b) limba greacă;
c) limba română.
02. Procesului de receptarea a dreptului romano- bizantin reprezintă:
a) includerea în pravilele medievale românești a unor norme de drept cutumiar;
b) includerea în pravilele medievale românești a unor norme bizant ine de drept canonic;
c) includerea în pravilele medievale românești a unor norme bizantine de drept laic.
03. Justiția medievală românească avea următoarele caracteristici:
a) în justiția medievală românească nu a existat autoritatea lucrului judecat;
b) atribuțiile judecătorești erau separate de cele executive;
c) justiția medievală românească era autonomă în raport cu puterea suzerană.
04. În ev ul mediu, reprezentanții clerului puteau fi judecați de instanțele laice:
a) dacă litigiile în care erau antrenați erau de competența strictă a justiției laice;
b) atunci când împricinații conveneau asupra arbitrajului justiției laice, iar superiorul ierar hic le permitea să se adreseze
instanțelor laice;
c) în orice situație, în conformitate cu normele dreptului cutumiar.
05. Mijloacele de probațiune în evul mediu românesc au fost:
a) blestemul și cartea de blestem;
b) cercetarea la fața locului;
c) cunoșt ința personală a judecătorului.
06. În calitate de deținător al dreptului de stăpânire superioară asupra teritoriului țării ( dominum eminens ), Domnul putea exercita
următoarele acțiuni:
a) confisca satele și moșiile celor care încălcau contractul de vasal itate ( hiclenie);
b) confirma sau întărea dreptul de stăpânire asupra pământului exercitat de către orice supus;
c) exercita controlul asupra tuturor transferurilor de stăpânire funciară din țară.
07. Căile de formare a proprietății bisericești au fost:
a) moștenirea întărită de către autoritatea centrală;
b) înființarea de așezări noi;
c) donațiile venite din partea credincioșilor.
08. În secolul al XVII -lea, situația juridică a țăranilor dependenți:
a) le permitea stăpânilor acestora să- i vândă împreună cu pământul pe care îl lucrau;
b) le permitea stăpânilor acestora să- i vândă fără pământul pe care îl lucrau;
c) nu le permitea stăpânilor să- i vândă în nici o situație.
09. Responsabilitatea materială pentru faptele robilor revenea:
a) exclusiv robilor ;
b) exclusiv stăpânilor ;
c) robilor și stăpânilor, în solidar .
10. Motivele pentru acceptarea divorțului în evul mediu românesc au fost:
a) părăsirea domiciliului conjugal de către soție fără încuviințarea soț ului;
b) dovedirea soției ca fiind vinovată de adulter;
c) uneltirea împotriva vieții soț ului/soției .
59 CAPITOLUL 7
ORGANIZAREA DE STAT A ȚĂRIL OR ROMÂNE
ÎN SECOLUL FANARIOT
La începutul secolului al XVIII -lea Țările Române au intrat într-un grav proces de deteri orare a
autonomiei politice de car e se bucuraseră până atunci în raport cu puterea su zerană (Imperiul Otoman ).
Alianțele politice antiotomane încheiate de domnii Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu cu Rusia și
Imperiul Habsburgic au condus la pierderea încrederii autorități lor ot omane în domnii autohtoni și la
anularea celui mai important privilegiu de care se bucur aseră până atunci Țările Române: alegerea
Domnului de către Adunarea Stărilor . În consecință, această prerogativ ă a fost însușită de către suveranul
otoman, care o va fol osi timp de un secol pentru a numi pe tronurile celor două țări dregători ai statului
otoman. Totuși, turcii nu au transformat Țările Române în unități ad ministrative otomane, ci le -au conservat
autonomia î ncredințând conducerea lor unui grup de familii gr ecești din cartierul „Fanar” din Istanbul , care
slujiseră stat ului otoman cu loialitate timp de mai bine de un secol.
Secolul al XVIII -lea a însemnat o perioadă de regres din punctul de vede re al relațiilor româno-
otomane. El a adus cu sine grave știrbiri ale autonomiei de care se bucuraseră Țările R omâne în perioada
anterioară și o exploatare sistematică a economiei acestora în beneficiul statului otoman. Perioada a
înregistrat însă și câteva aspecte pozitive, între care trebuie remarcat e progr esele semnif icative făcute în
domeniul administrației publice. Sub influența ideilor ilum iniste (în special a celor conservatoare, care
prom ovau rolul monarhului luminat în modernizarea societății) , domni i fanarioți au introdus în administrația
publică din Țările Române un centralism fără precedent în istoria statelor medievale r omânești. Acesta s-a
materi alizat prin creștere a în dimensiuni a aparatului de stat, o organizare mai bună a acestuia decât în
trecut, iar în final, prin funcționarea lui mult mai eficientă. Scopurile acestor ameliorări înregistrate în
activitatea aparat ului administrativ nu se legau însă de interesele locuitorilor de rând, ci de nev oia
domnitorilor fanarioți de a exploata cât mai eficient economia celor două țări, pentru a putea face față pretențiilor otomane și a- și păstra astfel tronurile. S pectrul larg al atribuțiilor pe care le -a primit administrația
locală în această perioadă, profilul acestora atribuții și eficiența cu care aparatul adm inistrativ le -a dus la
îndeplinire constituie însă cele dintâi premise ale modernizării administrației publice românești.
Tot un semn de modernizare îl reprezintă și diversificarea funcției interne a statului. Al ături de
păstrarea ordinii interne, împărțirea dreptății și perceperea impozitelor, statele medie vale românești au
început să își asume și funcții noi . Cele mai elocvent e exempl e sunt preocupările domnilor fanarioți pentru
asistarea materială a săracilor și pentru protejarea sănătății populației ; ele s-au materializat prin apariția
primelor inst ituții de ocrotire patronate de stat, iar în perioada următoare ele vor sta la baza apariției unor
servicii publice în sensul modern al conce ptului.
1. Administrația centrală
1. 1. Dom nul
Instituția cea mai importantă în cârmuirea Țărilor Române a rămas în co ntinuare Domnit orul. Numit
direct de către sultan, acesta era asimilat dregătorilor otomani, poziționându- se în i erarhia dregătoriilor
otomane imediat sub vizirii (miniștrii) importanți. De regulă, tronul era ocupat prin cumpărare, competiția
între pretend enți transformându -se de facto într-o licitație. Turcii au utilizat în continuare sistemul confirmării
periodice a titularilor, însă din motive de max imizare a beneficiilor financiare au avut tendința de a scurta
durata domniilor (suma cu care erau cumpărată domnia era mai mare decât cea plătită pentru con firmare).
În aces te condiții, m enținerea domnilor pe tron era legată exclusiv de eficiența cu care aceștia răspundeau
preten țiilor economic o-financiare ale Impe riului. O anumită ameliorare a acestei situaț ii a venit în urma
războiului ruso -turc din anii 17 87-1792, încheiat cu Pacea de la Iași . Unul dintre articolele acesteia, stabilea
durata domniilor din Principate la 7 ani, cu posibilitatea turcilor de a- i revoca pe titulari doar în cazul în care
săvâ rșeau greșeli grave. Ceva mai multă stabilitate a fost obținută în urma hatișerifului din 1802, prin care
Poarta stabilea că înainte de expirarea celor șapte ani, domnii nu puteau fi maziliți decât în urma unui acord intervenit între puterea suzerană (Poarta) și cea protectoare (Rusia).
Domni a și-a păstrat toate atribuțiile pe care le avusese în perioada ant erioară. Î n domeniile politic,
judecătoresc, și economico- fiscal , puterea sa era practic nelimitată . Domnul controla toate resorturile
administrației centrale și locale, iar personalul administrativ era direct sau indirect ră spunzător față de el.
Limitele constituționale ale prerogativelor domnilor în această perioadă erau puține. Cea mai impo rtantă și ,
probabil , cea mai eficientă, venea din afara Țărilor Rom âne, aceasta fiind mat erializată din dreptul sultanului
60 de a selecta și a mazili do mnitor ii. O altă amenințare potențial serioasă la adresa autorității D omnitor ului
venea din partea Sfatului domnesc și a Sfatului de obște . Formate din boieri și, ocazional , din înalți ierarhi ai
bisericii, cele două organe reprezentau voința politică a boierimii autohtone, motiv pentru care ele au reușit
nu de puține ori să blocheze sau să influențeze în mod decisiv activitatea domnilor fanarioți .
1. 2. Sfatul d omnesc
Sfatu l domnesc a rămas în continuare un organ cu caracter permanent , care îndeplinea funcții
consultative în raport cu instituția Domniei. Având acest rol, Sfatul domnesc și -a păstrat totalitatea
competenț elor pe care le -a avut și în perioada secolelor XIV -XVII. În cursul sec olului al XVIII- lea, instituția a
căpătat însă și unele atribuții judecătorești speci ale. O secțiune a acestuia a început să funcționeze ca o
instanță superioară de judecată, denumită tehnic Divan domnesc . Prin extensie, expresia a ajuns ulterior să
desemne ze întreaga instituție a Sfatului domnesc .
Membrii Divanului erau numiți de către D omnitor dintre boierii de rangul întâi și al doi lea. Tradiția
întărită prin firmane ale sultanului, recunoștea dreptul Domnitorului de a alege pe cine dorea dintre boierii
pământeni sau greci. Însă un domnitor înțelept ținea seama de poziția socială, de influența politică și de
durata în care cei numiți fuseseră în slujba statului. Astfel de considerente explică opoziț ia cu care se
confrunta adesea D omnitorul din partea unui organ ales de către el însuși. Deși componența Divanului era
în continuă schimbare, un mic nucleu de mari boieri își menținea de la o domnie la alta locul în Divan sau reapăreau frecvent în funcții le înalte alte țării . În acest fel , trebur ile interne erau conduse de către D omnitor
cu sprijinul unui mic mănunchi de familii boierești . Aceste familii au forma t o adevărată castă aristocrată ,
care a dominat viața politică, econ omică și culturală până târziu în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea.
1. 3. Sfatul de o bște
Sfatul de obște e ste cel de -al doilea organism important care reprezenta opinia clasei boi erești.
Acesta era o rămășiță a vechii Adunări de s tări, având în componența sa persoane chemate în mod special
de către D omnitor. Din acest motiv, Sfatul era un instrument de guvernare aflat la îndemâna Domnitorului,
care se dovedea a fi unul destul de docil în relație cu acesta din urmă. Structura și prerogativele instituției
au rămas însă în aceeași situație de nereglementar e juridic ă, care îi caracterizase activitatea și în trecut.
Sfatul de obște putea fi convoc at doar de către D omnitor sau de către c ineva desemnat de către
acesta. La o convocare se puteau întruni cel puțin 12 și cel mult 140 de persoane, însă num ărul lor rareori
trecea de 36. Competențele Sfatului erau la fel de extinse ca și cele ale Adunărilor de stări. Prin urmare,
orice problemă publică importantă putea face obiectul consultării Sfatului de obște, indiferent dacă aceasta
era laică sau ecleziastică, economică sau politică . Dezbaterile erau adesea animate, mai ales când era
vorba de biruri, iar uneori boierii ajungeau să îl denunț e pe domnitor la Constantinopol. Domnitorul era însă
cel care stabilea ordinea de zi și avea put ere de decizie, iar atâta vreme cât Poar ta era mulțumită de
prest ația sa, acesta în vingea orice opoziție a boierilor .
1. 4. Dregătoriile centrale
În linii mari, nomenclatura dregătoriilor centrale a rămas foarte apropiată de aceea din s ecolele
anterioare. S -a păstrat de asemenea și modalitatea de numire a titularilor: aceștia era d esemnați și revocați
de către Domn, în funcție de avere, de relațiile de rudenie avute c u familia Domnului sau de pr iceperea lor.
Numirile se făceau la debutul fiecărei domnii și la începutul fiecărui an, moment în care toți dregătorii erau
obligați să își depună însemnele dregătoriilor. Deși, în mod teoretic , Domnii puteau numi dregători din
rându rile oricărei categorii sociale, totuși în marea majoritate a cazurilor candidații numiți în funcții
proveneau din rândurile marilor proprietari de pământuri. S -a creat în acest fel o legătură foarte strânsă între
calitatea de boier și aceea de dregător, care i -a ținut la o oarecare distanță de marile dregătorii pe însoțitorii
greci ai domnilor fanarioți.
Specificul dregătoriilo r centrale a suferit însă o mutație fundamentală odată cu instalarea regimului
fanariot. Este vorba despre introducerea vânz ării slujbelor publice, o practică întâlnită și în alte monarhii
absolutiste contemporane. Ace asta îi permitea Domnului să vândă boi erilor toate marile dregătorii ale țării,
iar dregătorilor centrali și locali să vândă toate slujbele publice aflate în subordinea lor ierarhică. Venalitatea
sau vânzarea slujbelor își are rădăcinile în nevoia de bani permanentă a domnilor fanarioți , nevoi e
aliment ată de pretențiile financiare crescânde ale otomanilor. Fiind aducătoare de mari beneficii financiare,
ea a fost instituțional izată și s-a transformat într -un sistem bine pus la punct, în care vânzarea se f ăcea
odată pe an. Consecințele pe care le- a indus venalitatea funcțiilor au fost vizibile . Între ele se remarcă în
primul rând instabilitatea funcțiilor și instituționalizarea abuzurilor în administrația publică. Fiind conștient că
funcția cumpărată nu poate fi ocupată mai mult de un an, dregător ul (în special cel mărunt) avea tendința de
a abuza cât mai mult , pentru a obține beneficii c ât mai mari de pe urma ei. În acest fel, el reușea să își
recupereze suma investită pentru cumpărarea dregăt oriei și putea obține un profit care să îi asigure viit orul.
Alte consecinț e importante au fost înființa rea de noi dregătorii care să poată fi scoase la vânzare (chiar dacă
61 atribuțiile aferente erau de multe ori lips ite de utilitate practică) , respectiv multiplicarea și vânzarea de mai
multe ori a acelorași fun cții.
Pe parcursul secolului al XVIII -lea titlul de dregător și -a depășit însă semnificația inițială legată de
desemnarea unei persoane care ocupa o funcți e publice, ajungând să indice, în egală măsură și în același
timp, un rang nobiliar în cadrul ierar hiei boierești . Acest nou sens și -a făcut loc pe măsură ce boierii care
părăseau funcțiile deținute au început să își păstreze titlurile confer ite de acestea, singurul element care îi
diferențiau de dregătorii aflați în funcție fiind epitetul biv (= fost, în limba slavă ) așezat înaintea titlului. Noua
accepțiune a titlului de dregător a fost ulterior instituționalizată printr -o reformă inițiată de domnitorul
Constantin Mavrocordat. Potrivit acest eia, a fi boier însemna a fi deținătorul unui titlu de dregător, indiferent
dacă cel care îl purta deținea sau nu o funcție efectivă în aparatul administrativ al statului. Mergând pe acest
principiu, boierii au fost î mpărțiți inițial în două clase : boierii de rang I, numiți mari sau veliți (vel = mare, în
limba sla vă), corespunzând marilor dregători; și boierii de rang II, corespunzând tuturor celorlalți dregători .
Frământ ările din sânul boierimii, au făcut însă ca, ulterior, cele două clase să fie reorganizate în trei clase,
apoi în patru, pentru ca în final să se aj ungă chiar la cinci clase boierești.
2. Administrația locală
2. 1. Județele și ținuturile
Structura administrativ -teritorială și principalele instituții ale aparatului administr ativ-judecătoresc au
continuat să funcționeze după principiile definitivate î n secolele anterioare. N umărul județelor s -a menținut
constant la cifra de 18 până în momentul introducerii Regulament elor Organice. În Moldova, numărul
ținuturilor a scăzut însă până la 16, cauzele principale fiind pierderilor teritoriale înregistrate în anii 1775
(Bucov ina) și 1812 (Basarabia).
Până spre jumătatea secolului al XVIII -lea, conducerea unităților administrativ – teritori ale a revenit
căpitanilor de județ în Ț ara Românească, respectiv pârcălabilor și staroștilor, în Moldo va. Odată cu
introdu cerea reformei administrativ judecătorești a lui Constantin Mavrocordat (1740 -1741), locul acestora a
fost luat de către ispravnici, dregători locali numiți de către Domn din rândurile foștilor mari dregători. Inițial,
domnia numea câte un singur ispravnic î n fiecare j udeț/ținut, existând doar câteva cazuri excepți onale
pentru care erau numiți câte doi. Ulterior însă, a prevalat interesul domnilor pentru bani, astfel încât toate
județ ele/ținuturile au ajuns să aibă câte doi ispravnici: unul român și unul grec . Rolul acestora era unul
deosebit de important: ei repr ezentau domnia în județ/ținut , având menirea de a executa toate poruncile
acesteia și de a- i furniza informațiile politice necesare în timp util. Prerogativele ispravnicilor erau
asemănătoare cu cele ale vechilor conducători de județe și ținuturi, respectiv: fiscale, administrative și
judecătorești. Cele mai i mportante erau însă strângerea dărilor cuvenite domniei și scoaterea locuitorilor
țării la muncile datorate ac eleiași domnii sau stăpânilor feudali (boierimea și biserica). Pentru îndeplini rea
acestor sarcini, ispravnicii aveau la dispoziție un efectiv de ostași numiți panțiri și călărași , în Moldova,
respectiv, dorobanți , în Țara Românească.
Reforma administrativă implementată de Constantin Mavroc ordat nu s -a limitat numai la precizarea
foarte clară a atribuțiilor ispravnicilor; în același timp ea a căutat să îmbunătățească eficiența aparatului
administrativ și să -i reducă abuzurile. Pentru a obține aceste rezultate, domnit orul a căutat să introduc ă
mecanisme de control a activității ispravnicilor și o nouă modalitate de plată a acestora, care să elimine
vechile surse de venit.
Pentru a putea verifica activitatea ispravnicilor , domnitorul a introdus o reglementare prin
intermedi ul căreia stabilea ca obligatorie existența unei cancelarii isprăvnicești și a unei condici în care să
fie înregi strate activitățile desfășurate de ispravnici. Ulterior numărul acestor condici a crescut, pe măsură
ce ele s -au specializat. Au apărut astfel trei cancelarii: una pentru înregistrarea proceselor judecate, una
pentru probl emele administrative și una pentru corespondența cu adm inistrația centrală. Eficiența practică a
controlului asupra activității administrației locale a rămas totuși una scăzută; în primul rând pentr u că
administrația centrală nu ținea o evidență a odinelor trimise în teritoriu, iar în al doilea rând, pentru că, destul de frecvent, ispravnicii care ieșeau din funcție obișnuiau să falsifice și chiar să distrugă condicile pentru a -și
ascunde abuzurile s ăvârșite.
În completarea celorlalte reglementări menite să reform eze administrați a, Constantin Mavocvordat
a introdu s o altă măsură rațională, destinată mai ales reducerii abuzurilor: salariz area tuturor categoriilor de
dregătorilor. Se urmărea în acest f el transformarea dregătorilor din slujbași domnești în funcționari ai
statu lui, prin renunțarea la ceea ce însemnaseră până atunci havaeturile (venitul slujbei deținute la un
moment dat către un boier, venit furnizat în special de vânzarea slujbelor aflate în subordine și de încasarea
de pl ocoane de la subalterni). Formula de salarizare a ispravnicilor care venea să înlocuiască havaeturile a
fost aceea a încasării unor pr ocente adiționale, numite răsuri , pe care urmau să le percea pă de la locuitorii
62 țării odată cu încas area birului . Din păcate, măsura lui Mavrocordat a eșuat imediat după plecare acestuia
de pe tron, măsura desființării havaet urilor fiind repede abandonată. Mai grav decât atât, în perioada ce a
urmat ispravnicii v or avea grijă să încaseze atât veniturile havaeturilor , cât și procentele adiționale ( răsurile ),
punând astfel o presiune suplimentară asupra celor două bugete și așa foarte afectate de presiunea
obligațiilor financiare față de Imperiul Otoman.
2. 2. Plaiurile , plasele și ocoalele
În secolul al XVIII -lea, pentru prima dată în istoria Țărilor Române, au fost introduse subdi viziuni
administrativ -teritoriale ale județelor și ținuturilor. După exemplul dat de austrieci în O ltenia, Constantin
Mavrocordat a introdus ca subdiviziuni administr ativ-teritoriale plaiul și plasa în Țara Românească (1740),
respectiv ocolul în Moldova (1741).
Plaiul era o subdiviziune a județului, care grupa satele din zonele montane. E ra condus de un vătaf
de plai , ale cărui atribuții erau: supravegherea graniței no rdice a țării; prinderea răufăc ătorilor și a birnicilor
fugari; strângerea dărilor de la plăieși; judecarea pricinilor mărunte ivite între plăieși; numirea pârcălabilor
din satele de plăieși. Fiind foarte importanți pentru administrația țării, vătafii de plai erau numiți direct de
către Domn. Modalitatea de plată a vătafilor de plai a rămas cea tradițională: ei beneficiau de scutiri de dări;
beneficiau de zile de clacă din partea plăi eșilor și tot de la aceștia din urmă primeau bunuri în natură.
Plasa era o altă subdiviziune a județului, care grupa de această dată satele din zona de șes a Țări i
Românești. Ea a avut același regim juridic cu ocolul din Moldova, unde nu a existat dual itatea plai-plasă din
Țara Românească. Cele două tipuri de subdiviziuni administrativ -teritoriale erau con duse de zapci i de plasă,
respectiv de ocolaș i. Aceștia erau numiți de către ispravnici , iar atribuți ile lor erau ceva mai reduse în
comparație cu cele ale vătafilor de plai. Zapciii și ocolașii executau ordinele ispravnicilor, strângeau birurile
și – deși le era interzis – făceau judecăți (cu învoirea și complicit atea ispravnicilor). Deosebirea față de
vătafii de plai era vizibilă și la nivelul modalității de retribu ire, atât zapcii i de plasă, cât și ocolașii fiind
remune rați cu salarii.
2. 3. Orașele și târgurile
La începutul secolului al XVIII -lea, orașele și târgurile au intrat într -o nouă fază de evol uție, în cursul
căreia au pierdut și bruma de autonomie de care se mai bucuraseră în secolul anter ior. Împinși de nevoia
de bani, dar și de dorința de îmbogățire rapidă a boierilor, domnii fanarioți au renunțat la vechea relație contractuală pe care o avea instituția domniei cu așezările urbane, și au început să doneze orașele boieri lor
și mănăstirilor. Orașelor donate li se va adăuga și o a doua categorie de așezări urbane aflate în stare de
dependență: orașele și târgurile înființate cu autoriz ație domnească pe moșiile boierilor și mănăstirilor. În
acest fel, s -a ajuns ca , spre sfârșitul secol ului, cca. 85 % din orașele Moldovei și cca. 60 % din orașele Țării
Românești să se afle în stă pânirea boierilor sau a mănăstirilor .
Fenomenul donării orașelor a avut consecințe grave asupra modului de viață al orășenilor . În primul
rând trebuie menționată pierderea vechilor privilegii de c are s -au bucurat locuitorii or așelor din partea
domniei. Fără privilegii , orășenii au fost aduși în stare de dependență economică față de stăpânii moșiilor pe
care se aflau orașele. Donațiile le -au afectat și vechile drepturi avute asupra terenurilor din oraș, întrucât
orășenii au pierdut nu numai drepturile de folosință asupra hotarelor, ci chiar și dreptul de proprietate asupra
vetrelor târgurilor. Pentru a putea locui în oraș și a putea lucra vechile locuri din hotarul târgului său, târgoveții secolului al XVIII- lea erau nevoiți să le achite stăpânilor orașelor o chirie , numită bezmen sau
embatic , precum și diverse taxe pentru vânzarea mărfurilor și a băuturilor alcoolice.
O altă consecință care și -a pus amprenta asupra vieții cotidiene a târgoveților a f ost înloc uirea
aproape completă a organelor alese ale orășenilor (județul/șoltuzul și pârgarii) cu reprezen tanții numiți ai
autorității domnești (în orașele rămase domnești ) sau cu cei ai stăpânilor (în caz urile orașelor donate) . În
Țara Românească, proces ul de substituire a debutat încă de la sfârșitul sec olului al XVII -lea, cu orașul
București, și a fost complet. În Moldova, șoltuzul și pârgarii au cont inuat să fie aleși în secolul al XVIII -lea,
dar atribuțiile lor au fost diminuate progresiv până la anul are. După acest moment, singurul organ
reprezentativ al orășenilor care a fost tol erat a rămas Adunarea generală a orășenilor . Aceasta și -a păstrat
vechile atribuți i legat e de alege rea șoltuzului și a pârgarilor ( atât timp cât au mai funcționat), de împărț irea
terenur ilor din hotarul târgului (în cazurile orașelor rămase domnești) și de împărțire a cislei.
Locul organelor alese ale orășenilor a fost luat de către reprezentanții domnești de la niv elul
județ elor și ținuturilor: căpitanii de județ , pârcălabii și staroștii . Având cea mai înaltă poziție în ierarhia
administrat ivă locală, aceștia puteau pretinde judecarea unor procese; puteau fi solic itați să judece; puteau
interveni în anchetarea unor litigii ale orășenilor; inițiau cercetări; organizau poteri pentru prinderea celor
vinovați de tâlhării sau crime; depuneau mărturii pentru reconstitui rea documentelor de proprietate pierdute;
luau parte la operațiunile de fixare a hotarelor .
După instituirea ispravnicilor , aceștia au reprezentat instanța de judecat ă care a luat locul celei
vechi, alcătuite din șoltuz și pârgari. Atribuțiile lor judecătorești erau practic cele pe care le avusese anterior
63 vornicul de târg. Isprăvnicia era considerată totuși o judecătorie de pace, astfel încât partea nemulțumită de
sentința dată se putea adresa Divanului domnesc. Hotărârile neatac ate rămâneau însă executorii. În plan
administrativ, atribuțiile ispravnicilor în raport cu orașele erau cele preluate de la vornicul de târg: aplicarea măsurilor cu caracter sanitar ; instituir ea carantinei în caz de epidemie; scoaterea orășenilor la muncă pentru
repararea străzilor și a podurilor ; executarea datornicilor.
O nouă formă de administrație orășenească a fost introdusă în ultimele decenii ale secol ului al
XVIII -lea. Aceasta a purtat numele de Epitropia obștii orașului și avea ca atribuții gospodă rirea orașului,
îngrijirea edificiilor publice, supravegherea lucrărilor de interes public și asigurarea asistenței sociale în
interiorul orașului. Atribuțiile sale au fost extinse de domnitor ul Alexandru Ipsilanti (1797), cel care, pe lângă
sarcin ile municipale, i -a conferit și un rol important în organizarea act ivității școlilor. Epitrop iile reprezentau
comuni tățile locuitorilor din orașe, dar erau dependent e de puterea centrală. Ele au fost organizate într -un
Depar tament al Epitropiei, la conducerea căr uia a fost instituit un vornic al obștirilor , al cărui rang venea
imediat după cel al marel ui vornic al Țării de jos .
2. 4. Satele Satele de moșneni și răzeși care au supraviețuit procesului ac celerat de aservire și-au pă strat
organele de conducere tradiționale: Adunarea obștească, Oamenii buni și bătrâni și dregătorii cu sarcini
speci ale. Atribuțiile acestor organe s -au conservat și ele, astfel încât satul avea în cont inuare dreptul de a
face repartizarea birului între gospodării , dreptul de a sta în justiție prin intermediul reprezentanți lor și
dreptul de a judeca în pricinile mărunte.
Pentru a asigura legătura satelor dependente cu domnia sau cu stăpânii feudali, au fo st menținute
în această perioadă vechile organele existente în secolele XIV -XVII: pârcălabul de sat în Țara Românească,
respectiv vornicelul , în Moldova. Spre deosebire însă de perioada anterioa ră, cele două tipuri de organe
erau, acum, numite de stăpâni c u acordul membrilor obștilor.
Bibliografie
*** Instituții feudale din Țările Române. Dicționar , coordonatori: Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
București, 1988.
*** Istoria dreptului românesc , coordonator: Ioan Ceterchi, vol. I I, Editura Academiei RSR, B ucurești, 1984, p. 167- 357.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc , Editura Nitnelav, G alați, 2003, p. 105 -113.
Brătianu Gheorghe I., Sfatul domnesc și Adunarea st ărilor în Principatele R omâne , Editura Enciclopedică, București, 1995.
Caproșu, Ioan, Camătă și cămătari în Moldova în epoca fanariotă , în Anuarul Institutului de Ist orie și Arheologie , Iași, VIII, 1971,
p. 27- 59.
Carp, Radu; Stanomir, Ioan; Vlad, Laurențiu, De la pravilă la constituție . O istorie a începutur ilor constituționale românești ,
Editura Nemira, București, 2002.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc , ediția a II -a, Casa de edit ură și presă “Șansa SRL”, București,
1992, p. 151- 159.
Ciurea, D., Organi zarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV -XVIII) , în Anua rul Institutului de Istorie și Arheologie ,
Iași, tom II, 1965, p. 143 -235.
Djuvara, Neagu, Între Orient și Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800- 1848) , traducere de Maria Carpov,
Editura Humanitas, București, 1995.
Eliade, Pompiliu, Influența franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu as upra stării societății românești în
vremea domniilor fanariote , traducere de Aurelia Dumitrașcu, ediția a III -a integrală și rev ăzută, Institutul Cultural
Român, București, 2006.
Georgescu, Valentin Al., Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII -lea, Editura Academiei RSR, București,
1980.
Georgescu, Valentin Al.; Popescu – Mihuț, E., Organizarea de stat a Țării Românești, 1765- 1782, Editura Academ iei RSR,
București, 1989.
Grigoraș, Nicolae, Dregătorii târgurilor moldovenești și atribuțiile lor până la Regulamentul Organic , Iași, 1941, 120 p.
Idem, Instituții feudale din Moldova. Organizarea de stat până la mijlocul sec olului al XVIII -lea, București, 1971.
Idem, Reformele cu caracter administrativ din Moldova ale lui Constantin Mavrocordat , în Cercetări istorice , serie nouă, VII, 1976,
p. 123- 164.
Hitchins, Keith, Românii. 1774- 1866, tr aducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Buc urești, 1996.
Pippidi, Andrei, Tradiția politică bizantină în Țările Române în secolele XVI -XVIII , ediție revăzută și adăugită, Edi tura Corint,
București, 2001.
Platon, Gheorghe; Platon, Florin, Boierimea din Moldova în secolul al XIX -lea. Context eur opean, evoluție socială și politică,
Editura Academiei Române, București, 1995, p. 59- 91.
Sava, Aurel, Boierii mari al Moldovei dregători de ținuturi , în Revista de drept public , XVII, 1942, nr. 3-4.
Stanomir, Ioan, Nașterea constituției. Limbaj și drept în Principate până la 1866 , Editura Nemira, București, 2004.
Ștefănescu, Ștefan, Istoria românilor în secolul al XVIII -lea. Între tradiție și modernitate, Editura Universității B ucurești, Buc urești,
1999.
Ungureanu, Gh., Cancelaria instituțiilor din Moldova în anii 1800- 1828, în Revista arhivelor , 1967, nr. 2, p. 113- 118.
Xenopol, A. D., Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra Țărilor Române, ediție îngrijită de Elisabeta Simi on, Editura
Albatros, București, 1997.
64 Test de autoevaluare nr. 9
01. În secolul al XVIII -lea, Sfatul de obște era o instituție:
a) permanentă cu rol executiv;
b) permanentă cu rol consultativ;
c) care se întrunea doar atunci când era convocată.
02. În s ecolul al XVII -lea, Divanul domnesc era o instituție care reprezenta:
a) o secțiune a Sfatului domnesc cu atribuții judecătorești;
b) o instituție diferită de Sfatul domnesc cu atribuții judecătorești;
c) o altă denumire dată Sfatului de obște.
03. Consec ințele introducerii sistemului vânzării funcțiilor în secolul fanariot au fost:
a) instabilitatea funcțiilor din administrația publică;
b) instituționalizarea abuzurilor în administrația publică;
c) înființa rea de noi dregătorii care să poată fi scoase la vânzare.
04. Sursele de limitare a puterii domnești în cursul secolului fanariot au fost:
a) dreptul sultanului otoman de a schimba pe titularul tronului;
b) Sfatul domnesc;
c) Sfatul de obște.
05. Principalele componente ale reformei administrative intr oduse de Constantin Mavrocordat în Țările Române au fost:
a) înființarea cancelariei isprăvnicești și a condicilor de evidență a activității administrativ -judecătorești;
b) înființarea instituției ispravnicului;
c) introducere salarizării funcționarilor.
06. Noile funcții interne pe care și le- a asumat statul în epoca fanariotă au fost:
a) păstrarea ordinii interne și împărțirea dreptății;
b) păstrarea ordinii interne și perceperea impozitelor;
c) asistarea materială a săracilor și protejarea sănătății populației.
07. Ispravnicii epocii fanariote aveau următoarele caracteristici:
a) proveneau din rândurile foștilor dregători centrali;
b) strângeau dările cuvenite domniei;
c) scoteau pe locuitorii județului/ținutului la muncile datorate domniei.
08. În epoca fanariotă, vătafii de plai aveau următoarele caracteristici:
a) erau numiți de către Domn;
b) erau aleși de către locuitorii satelor de plăieși;
c) erau numiți de către ispravnicii județelor de la munte.
09. Donarea orașelor de către domnii fanarioți a avut drept consecințe:
a) pierderea de către orășeni a dreptului de folosință asupra hotarelor orașelor;
b) pierderea de către orășeni a dreptului de proprietate asupra vetrelor orașelor;
c) pierderea de către orășeni a libertății personale.
10. În epoca fanariotă, dreptul de judecată a fost exercitat în orașe de către:
a) căpitani de județ, pârcălabi, staroști și pârcălabi/vornici de târg, în prima jumătate a secolului al XVIII- lea;
b) ispravnici, după reforma lui Constantin Mavrocordat;
c) județ/șolt uz și pârgari, pe întregul parcurs al secolului al XVIII -lea.
65 CAPITOLUL 8
DREPTUL ÎN ȚĂRILE ROMÂNE ÎN SECOLUL FANARIOT
1. Izvoarele de drept
La începutul secolului al XVIII -lea, s istemul ju ridic din Principate era caracterizat de existența unei
multitudini de coduri și cutume l egale. În primul rând exista legea scrisă, care consta din diverse colecții de
legi civile și canoane bizantine (legislație bisericească), precum și din interpretările și reglementările suplimentare promulgate de către domnii Moldovei și ai Țării Românești. Ulterior , domnii fanarioți au pus în
aplicare și anumite prevederi preluate din codurile europene apusene, în special cele franceze și austriece. Legea cutumiară, în cea mai mare parte nescrisă și foarte diversificată, și -a păstrat însă vitalitatea în ciuda
suprapunerii permanente a codurilor scr ise. În acest fel, legislația scrisă și cea tradițională s -au dezvoltat
independent una de cealaltă, iar până în a doua jumătate a secolului al XVIII -lea nu s -a făcut nici o
încercare de combinare a lor într -un cod național unic.
Domnitorii își exercitau extinsele prerogative legislative în diverse moduri. Cea mai i mportantă
activitate în acest domeniu era întocmirea și promulgarea de hrisoave. Acestea erau acte normative care
confirmau o reglementare existentă, o modificau sau introduceau o normă nouă în materie. Promulgarea
unui hrisov era de obicei precedată de un raport scris, numit anafora, în tocmit de către membrii Divanului, la
porunca Domnitorului. Aprobarea dată de acesta din urmă îi conferea însă anaforalei forță de lege, motiv
pentru care, adesea, se renunța la adoptarea regl ementării printr -un hrisov propriu -zis. Dacă problema
respectivă era de importanță excepțională, domnitorul putea convoca Sfatul de obște, însă nu era ob ligat să
urmeze recomandările acestuia. Cele mai multe astfel de hrisoave și anaforale priveau organizarea fiscală și juridică a țării, pr ecum și problemele civile referitoare la moștenire, adopție și țigani. Un alt tip de legislație
domnească era așezământul . Acesta reglementa statutul diverselor categorii sociale și, în mod special, pe
cel al țăranilor dependenți. Modul de promulgare al așezămintelor era identic cu cel din cazul hrisoavelor. Domnitorul emitea în mod regulat și instrucțiuni sub forma unor scrisori circulare către dregătorii de județ,
stabilind noi reguli administrative și juridice sau amendând unele vechi. Adesea, instrucțiunile conțineau un număr de ponturi (articole) și aveau putere deplină de lege, însă erau frecvent menite să pregăteasc ă
terenul pentru reglementări cu un caracter mai general, sub forma unui hrisov sau așezământ. Deciziile
judec ătorești ale D omnitorului în anumite pricini speciale formau și ele un corpus important de legi,
demonstrând întreaga măsură a puterilor jude cător ești pe care le avea această instituție.
Domnitorii recunoșteau neajunsurile existenței unor sisteme legale multiple, astfel încât în anii ’60 și
’70 ai secolului al XVIII -lea, au luat primele măsuri de unificare a acestora și au pr ocedat la o reformă
gene rală a normelor și procedurilor judiciare. Scopul imediat era aducerea la zi a legislației și eliminarea
norm elor juridice depășite. În secolele anterioare, preceptele legii impe riale și canonice bizantine fuseseră
socotite drept obligatorii și, în consec ință, nu s -a considerat de cuviință discutarea și modificarea lor în pas
cu real itățile societății autohtone. În a doua jumătate a secolului al XVIII -lea însă, domnitorii au început să
conștien tizeze din ce în ce mai mult dif erențele existente între coduri le bizantine existente și necesitățile
societății românești. Ca atare, au încercat să armonizeze tradiția cu necesitatea prin adoptarea unei legislații noi și a unui cod legi slativ național. Inițiativa le- a aparținut în mod necesar domnitorilor, dat fiind
faptul că dreptul de a legifera și de a modifica legile le era în general recunoscut.
Prima încercare de codificare a fost făcută de domnitorul Ștefan Racoviță (1764 -1765). Acesta i -a
cerut lui boierului Mihail Fotino, un grec venit de curând în ț ară, să r eunească legea imperială și canonică
bizantină ( ius receptum ), legea domnească ( ius novum ) și obiceiul pământ ului într -un singur cod, sub forma
unui manual care să slujească nevoilor practice ale judecătorilor. Manualul a fost publicat în limba greacă, în două volume, unul dintre ele cuprinzând legislația imperială laică (constituțională, fiscală, penală, agricolă
și maritimă), iar cel de -al doilea, legisl ația canonică (bisericească). Manualele nu au fost însă niciodată
aprobate în mod oficial, cu toate că ele au fost folosite pe scară largă în epocă.
În anul 1780, domnitorul Alexandru Ipsilanti a promulgat un prim cod de legi numit Pravilniceasca
condică, redactat în limbile română și greacă. Izvoarele pe baza cărora a fost elaborat c odul au fost:
obiceiului pământului, legislați a imperial ă bizantină (Basilicalele ), jurisprudența epocii (povețele) și doctrina
modernă (Montesquieu și Beccaria) . El a fost publicat atât în limba română, cât și în cea greacă. Trebuie
spus totuși că nu era vorba despre un cod civil complet, Condica ocupându- se mai curând de organizarea
instanțelor judecătorești, de procedura de judecată și de r eglementarea câtorva probleme de drept civil. În
practica juridi că, Pravilniceasca condică s -a apl icat până în 1818 când a fost adoptată Legiuirea Caragea;
formal ea a fost abrogată însă abia în anul 1865, când a intrat în vigoare Codul civil român.
66 La sfârșitul secolului al XVIII -lea și începutul celui de -al XIX -lea, a devenit necesară r eluarea
aces tor eforturi de codificare, întrucât judecătorii continuau să aplice o mare varietate de norme legale, iar
acea stă practică conducea adesea la confuzii și la decizii judecătorești contradi ctorii. În 1818 în timpul
domniei lui Ioan Caragea și sub supravegherea acestuia, a fost redactată o nouă codif icare, bazată în
special pe legea bizantină, pe Pravilniceasca condică a lui Ipsilanti și pe obiceiul pământului. Pentru
problemele civile și comerciale, autorii s -au inspirat însă și din surse occidentale și, în mod special, din
Codul c ivil francez din 1804. Lucrarea a primit denum irea de Legiuirea Caragea și a fost publicată în limbile
greacă și română. Ca și Pravilniceasca c ondică, Legiuirea Caragea avea un caracter eteroclit, cuprinzând
norme de drept civil, de drept penal și de procedură. Astfel, prima parte tratează despre “obraze”, a doua
despre “lucruri”, a treia parte despre “tocmeli”, a patra despre “daruri și moștenire”, partea a cincia despre
“vini”, iar ultima despre “ale judecăților”. Legiuirea Caragea s -a aplicat și ea tot până în anul 1865.
În Moldova, se poate constata un proces de codificare a legislației similar ca intensitate cu cel din
Țara Românească. În anul 1785, domnitorul Alexandru Mavrocordat a promulgat Sobo rnicescul h risov , în
care era reglementat regimul daniilor de pământ și statutul țiganilor. Acesta confirma dreptul strămoșesc de
preemțiune de care se bucurau rudele și membrii obștii sătești în cazul în care pământul trecea în alte mâini și a fost menit să preîntâmpine distrugerea satelor de țărani liberi de către boierii puter nici. Sobornicescul
hrisov mai prevedea interzicerea despărțirii familiilor de țigani de către stăpânii acestora, și clarifica statutul
juridic al supușilor moldoveni care se căsătoreau cu țigani.
În 1817, domnitorul Scarlat Callimachi a promulgat un cod c uprinzător, inspirat atât din izvoarele
cutumei locale, cât și din codurile occidentale, numit Condica țivilă a Moldovei sau Codul Callimachi , după
numele Domnului care l -a patronat . Principala sursă externă a fost Codul civil austriac din 1811, pe care
autorii l- au adaptat la condițiile interne ale Moldovei, în special în chestiunile economice. Aplicarea Codului
Callimachi a fost însă greoaie întrucât el a fost publicat inițial doar în limba greacă. Abia în anul 1838 a fost
tradus și în românește, astfel încât până la această dată, judecătorii au continuat să facă apel la codurile bizantine și la obiceiul pământului. Prin conținut și formă, Codul Cal limachi se apropia foarte mult de
codurile civile burgheze și , în special , de codul civil austriac. Lucrarea a fost împărțită în trei părți, prec edate
de o secțiune i ntroductivă în care se făcea precizarea că materiile în care codul este lacunar urmau să fie
reglementate potrivit dreptului consuetudinar autohton. Partea întâi era consacrată “dritului persoane lor”,
partea a doua “dritului lucrurilor”, în vreme ce ultima trata despre “înmărginirile ca priveau dritul persoanelor
dimpreună și a lucrurilor”. Ca și prevederile Legiuirii Caragea, normele Codului Callimachi au fost aplicate în
Țara R omânească până în anul intrării în vigoare a Codului civil român.
În anul 1820 domnitorul Mihai Suțu a promulgat un prim C od de procedură penală, redac tat în limba
română. Acesta combina prevederile dreptului bizantin și ale dreptului cutumiar r omânesc cu cele preluate
din Codul p enal austriac, care fusese tradus în limba română în 1807 pentru uzul românilor din Bucovina.
Prevederile Codului penal adoptat de Mihai Suțu au rămas în vigoare până în 186 5, când a fost redactat un
nou C od penal.
2. Organizarea judecătorească și proc edura de judecată
La sfârșitul secolului al XVII -lea și începutul secolului al XVIII -lea în Țările Române s-a înregistrat o
tendință evidentă de creștere a numărului de dregători teritoriali. Acest fapt a condus la suprapunerea
atribuțiilor avute de aceșt ia și la creșterea presiunii financiare pe care sistemul administrativ -judecătoresc o
exercita asupra locuitorilor . Consecința directă a acestor realități a fost o incidență foarte mare a abuzuri lor
în justiția dregătorilor locali și ocolirea de către just ițiabili a acestor instanțe, pentru a se adresa direct
instanței supreme, Divanul domnesc . Numărul mare de procese cu ca re se confruntau domnitorii și D ivanul
domnesc (peste 100 de plângeri pe zi) a recl amat adoptarea unor măsuri de ameliora re a sistemului , măsuri
pe care domnii fanarioți le- au luat abia către jumătatea secolului al XVIII -lea.
Primul domnitor care a inițiat un astfel de demers de reformare a justiției a fost Constantin
Mavrocordat . Cea dintâi măsură adoptată a fost aceea de a înlocui competențele judiciare ale diverș ilor
dregători locali cu cea unică a ispravnic ului. În acest fel erau evitate s uprapunerile de comp etențe și
rivalitatea dintre diferitele categorii de dregători cu drept de judec ată. Singurele instanțe apte să funcționeze
în paralel cu cele ale ispravnic ilor urmau să fie marii dregători aflați în funcție. Numărul mare de procese l -a
determinat însă pe Mavrocordat să instit uie pe lângă ispravnici câte un judecător sau doi, în funcție de
dimensiunile județ elor. Aceștia urmau să fi e însă judecători de profesie, fără a avea alte atribuții
administrative sau fiscale. Luând atribuțiile administrative și judiciare de la căpitanii de județ și de la
pârcălabii de ținut, pentru a le încredința ispravnicilor, Constantin Mavrocordat a reușit să pună în practică
separarea definitivă acestor atribuții de cele militare. Competențele civile ale ispravnicilor și judecătorilor
erau depline, ei putând judeca inclusiv boieri cu rang superior celui avut de ispravnic sau judecător. În
67 materie penală, c ompetența lor era însă limitată la cazurile minore, moartea de om, tâlhăria și furtișagul
intrând în competența exclusivă a Divanului domnesc.
A doua măsură a vizat desființarea venit urilor tradiționale pe care judecătorii le î ncasau de la
justițiabili (a menzi și taxe) și înlocuirea lor cu un venit salarial plătit de stat. Urmare a faptului că ispravnicilor
le-au fost luate din competență faptele penale grave (intrate în competen ța exclusivă a Divanului), aceștia
au pierdut și dreptul de a percepe alte gloabe decât cele stabilite de Divan și în cuantumul fixat de acesta.
Se urmărea astfel eliminarea influenței pe care o avusese în trecut asupra actului de justiție, interesul
material al judecătorilor.
Ce-a de-a treia componentă a reformei a vizat reorganiz area procedurii de judecată și introducerea
unor mecanisme prin intermediul cărora să poată fi controlată activitatea instanțelor . În plus, noile
reglementări aveau meritul de a uniformiza procedura în întreaga țară, ele venind să înlocuiască vechile
norme cutumiare care aveau numeroase particularități zonale. O primă regulă era aceea că nici un
judecător nu putea să refuze să judece un împricinat care -i cerea acest lucru. Altă regulă spunea că
judecata făcută de ispravnici în capitalele de județ era una de fond, în vr eme ce Divanul (care putea, totuși,
judeca și el fondul din însărcinarea specială a Domnului ) a fost fixată ca o instanță de apel. Actul de
judecată debuta cu stabil irea termenului la care împricinații trebuiau să se prezinte în fața judec ătorului. Cei
care nu se prezentau la termen urmau să fie aduși cu forța și amendați. În mod oblig atoriu, procesele
trebuiau înregistr ate în condici speciale, în care trebuiau descrise părțil e împricinate, detaliile speței și
partea care avusese câștig de cauză. Condicile trebuiau să fie completate în dublu exemplar; unul dintre ele
rămânea permanent în isprăvnicie, în vreme ce al doilea mergea lunar în capitală pentru a fi verificat modul în care s -au făcut judecățile. Foile condicii trimise în capitală se sigi lau pentru a nu fi înlocuite. O altă regulă
le impunea judecătorilor să- i eliber eze părții care câștigase un proces hotărârea judecătorească și dispoziția
de aplicare. Ca o măsură supl imentară de control, la încetarea func ției unui ispravnic, acesta din ur mă era
obligat să predea succesorului său arhiva isprăvniciei în integralitatea. Pentru a facilita aplicarea acestei
elaborate proceduri scr ise, Domnul a impu s folosirea în administrație și, implicit, în justiție, a limbii r omâne
în locul celei grecești . În preocupă rile reformatoare ale lui Constantin Mavrocordat au intrau și instan țele
marilor dregători. Celor mai importanți dintre aceștia le- au fost fixat e anumite competenț e material e și
teritoriale , eliminându- se și de aici suprapunerile. Plângerile care veneau la Divanul domnesc erau triate,
apoi repartizate dregătorilor sau ispravnicilor , în funcție de specific. În acest fel, pricinile intrate în atenția
Divanului priveau doar rejudecarea proceselor soluționate anterior de ispravnici sau de dregători, d ar care
nemulțumiseră pe una dintre părți. În acest context, Divanul avea dreptul de a anula hotărârile boierilor care
erau găsite a fi fost nedrepte.
Reforma începută de Constantin Mavrocordat a fost dusă mai departe în Țara Românea scă, de
domnitorul Al exandu Ipsilanti . În Pravilniceasca C ondică acesta a acordat o mare atenție organizării
judec ătorești, căutând să definească mai bine rolul i nstanțelor centrale în actul de justiție. Potrivit C ondicii,
justiția în Țara R omânească urma să fie exercitată de următoarele instanțe: ispră vniciile din județe , trei
departamente judecătorești , instanța veliților boieri , Divanul domnesc și două instanțe speciale.
În linii generale, r olul ispravnicilor și judecătorilor din județe a fost menținut așa cum a fost el defi nit
de către Constantin Mavrocordat: competenț a lor în materie civilă erau completă, în vreme ce competența
în materie penală se limita la pricinile m ărunte.
Cele trei departamente judecătorești funcționau ca instanțe de judecată la nivel central. Două di ntre
ele judecau în mater ie civilă, fiind egale ca grad. În alcătuirea lor intrau șapte, respectiv opt judec ători, care
judecau după pravile și după obiceiul pământului. A l treilea departament judeca în materie pe nală,
judecătorii săi urmând să se ghideze după pravile. Principiul era subliniat mai ales în privința modului de
stabilirea a pedepselor: acestea nu puteau fi altele decât cele fixate în scris de domnie, întrucât modificarea
lor era o prerogativă exclusivă a acesteia.
Judecata veliților boieri de la curtea domnească era considerată o instanță de apel . În competența
ei intrau apelurile declarate împotriva hotărârilor date de departamentele inferioare. Boierilor veliți le era
însă interzis să -i cheme în fața lor pe judecătorii care hotărâseră în prim ă instanță pentru explicații, întrucât
motivarea soluției date apărea în textul hotărârii. În consecință, boierii veliți nu aveau posibilitatea să îi
pedepsească pe judecătorii de la departamente, dacă ad miteau apelul declarat împotriva hotărârilor date de
aceștia. Așadar, cele două tipuri de instanțe erau considerate ca având grade diferite de competență,
diferențierea fiind făcută pentru ca jude cătorii superiori să poată corect a greșelile judecătorilor inferiori. Prin
conținutul lor, aceste prev ederi proc edau de fapt la o primă formă de instituționalizare a apelului.
Divanul domnesc constituia instanța supremă și, în principiu, judeca numai în apel . În virtutea
competenței sale generale, Divanul putea judeca totuși și ca primă instanță, dar o făcea numai atunci când
primea o însărcinare specială din partea Domnu lui. În calitatea sa de conducător al Divanului, Domnul
primea hotărârea boierilor divaniți, dar nu era obligat să țină cont de aceasta. Atunci când Domnul lipsea d e
68 la ședința Divanului, boierii redactau o anafora pe care o supu neau ulterior aprobării Domnu lui. A cesta din
urmă putea să confirme soluția dată de boieri sau să o infirme. În ultimul caz se proceda la o nouă judecată
în Divan, desfășurată de această dată sub conduc erea sa.
Cele două instanțe speciale prevăzute de Pravilniceasca Condică erau marele spătar și marele agă.
Acestea aveau competență penală, hotărârile lor f iind atacabile cu apel în fața instan ței veliților boieri.
În Moldova, continuarea reformelor lui Constantin Mavrocordat a fost mai puțin consi stentă . Ajuns
pe tronul Moldovei între anii 1786- 1788, Alexandu Ipsilanti a introdus un “depart ament criminalicesc”, două
departamente civile și un “departament al străinelor pricini” , fără a mai relua însă efortul codificator asumat
anterior în Țara Românească.
3. Instituții de drept
Condiția persoanelor din secolul al XVIII -lea nu s -a diferențiat foarte mult față de realit ățile secolelor
anterioare. Elemente de noutate au apărut doar în ceea ce privește statutul țăranilor dependenți și statutul
persoanelor juridice.
Prin reformele lui Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească; respectiv 1749, în Moldova)
și Grigore Ghica (1776, în Moldova) a fost desființată dependența personală a rumâni lor și vecinilor. În Țara
Românească, el iberarea s -a făcut într-o singură etapă, prin răscum părare; în vreme ce în Moldova s -a făcut
în două etape (1749 și 1776) , dar fără despăgubirea foștilor st ăpâni. Potrivit așezămintelor agrare introduse
de domnii fanarioți, foștii rumâni și vecini au do bândit statutul de oameni liberi așezați cu învoiala pe moșiile
foștilor stăpâni. Schimbarea stat utului juridic al țăranilor a determinat , așadar, schimbarea radicală a
relați ilor dintre țărani și stăp ânii de moșii: în locul vechiului raport de dependență a fost introdus un raport
juridic contractual. În schimbul bucății de pământ pe care o primeau în folosință de la proprietarul moșiei,
locuit orii satelor erau datori să dea acestuia din urmă dijmă din produsele pământului respectiv și să
prest eze în beneficiul lui un număr de 12 zile de clacă (muncă gratuită) pe an. De aici a rezultat și noua
denumire care a fost dată țărani lor din cele două principate, aceea de clăcași .
Ca urmare a dezvoltării mijloacelor de producție și a volumului relațiilor de schimb, în cursul
secol ului al XVIII- lea a crescut foarte mult numărul peroanelor juridice, astfel încât codu rile adoptate în
epocă au căutat să preciz eze cât mai riguros posibil statutul acestora. Codul Callimachi și Legiuirea
Caragea s-au ocupat în detaliu mai ales regimul juridic al asociațiilor n egustorești numite “tovărășii”.
Normele lor , inspirate în mare parte din Codul civil francez, reglementau formarea capitalurilor,
răspunderea, î mpărțirea câști gurilor și stingerea asocierii.
Familia , rudenia și căsătoria au fost reglementate și ele conform vechilor dispoziții ale dreptului
bizantin. Elemente de noutatea au apărut în materia răspunderii civile și penale. Este vorba despre
eliminarea formelor de răspundere colectivă (între care se afla și cea familială) și ins tituționalizarea
răspunderii pers onale. Potrivit codurilor adoptate în a doua jumătatea a secol ului al XVIII- lea și la începutul
secolului al XIX -lea, soția nu era responsabilă pentru faptele soț ului, după cum nici părinții nu trebuiau să
răspundă pentru f aptele copiilor majori.
Aceleași coduri ( Callimachi și Caragea) au reglementat adopția ( înfiala ), tutela (epitropia) și curatela
(curatoria) după modelul legislației moderne din Europa apuseană.
Dreptul de proprietate a înregistrat în secolul al XVIII -lea și în primele două decenii ale secolului al
XIX-lea o mutație fundamentală: dreptul medieval de stăpânire exercitat de boieri și mănăstiri s -a
trans format într-un drept de proprietate absolută. Această t ransformare s-a produs pe două căi
convergente. Prim a dintre ele este reprez entată de însușirea de către titularii drept ului de stăpânire a
dreptului de folosință pe care îl aveau țăranii dependenți asupra delnițelor , precum și asupra unităților
economice ale satului (luciu de apă, pădure, islaz). Transferul acestui drept s -a produs odată cu reformele
sociale declanșate de Constantin Mavrocordat, prin care foștii țărani dependenți au fost eliberați , ei urmând
a avea mai departe statutul de oameni liberi așezați cu învoiala pe moșiile stăpânilor. Cu alte cuvi nte, odată
cu momentul reformelor, țăr anii din cele două principate și -au pierdut dreptul de folosință asupra pământului
prevăzut de obiceiul țării , accesul la folosința acestuia urmând să se facă mai departe în baza unui contract
încheiat cu pr oprietarul. Cea de- a doua cale prin care dreptul medieval de stăpânire s -a apropiat de
conceptul modern de propriet ate a fost eliminarea dreptul ui de retract seniorial (dreptul Domnului de a
confisca satele boierilor hi cleni sau ale celor fără moștenitori masculini, ca parte a lui dominium emines ).
Procesul de eliminare a acestui drept al Domnu lui a început să se manifeste încă din secolul al XVII -lea, el
fiind desăvârșit în veacul următor odată cu instalarea domnilor fanar ioți. Aceș tia din urmă l -au lăsat să cadă
în desuetudine din două motive: a) nu erau foarte familia rizați cu normele obiceiului pământului ; b) nu au
avut interesul să îl aplice, întrucât utilizarea lui le -ar fi compromis relația de colaborare cu boierimea
pământeană, relație și așa destul de dificilă. Odată eliberat de drepturile țăranilor și ale Domnu lui care
69 grevau asupra moșiilor boierești, drep tul de proprietate absolută și-a găsit mai apoi consacrarea în textele
codurilor de legi din această perioadă. În textul Codului Callimachi, dreptul de proprietate este descris ca
având două atribu te: “dritul ființei lucrului” și “dritul folosului ”. Prin urmare, el p utea fi împărțit între două
persoane (una dețină toare a dispoziției și a posesiunii, iar cealaltă a folosinței) sau putea fi deținut de una și
aceeași persoană (ceea ce făce a ca dreptul de proprietate să fie desăvârșit sau absolut ). Potrivit Legiuirii
Caragea, faptul că țăranii exercita u un drept de folosință asupra moșiei boierești nu aducea atinge re
dreptului absolut al boierului proprietar, întrucât t ransmiterea folosinței către ț ărani nu se putea face decât în
baza unui contract prin care folosința era condiționat ă de plata unei sume de bani , sumă care reprezent a
tocmai recunoașterea dreptului de proprietate al boierului .
Materia obligațiilor a fost unul dintre cele mai novatoare domenii pe care l -a reglementat legislația
fanariotă. Spre deosebire de pravilele medievale, care se limitau la reglementări cazui stice, Codul
Callimachi și Legiuirea Caragea au pus în operă o adevărată teorie a obligați ilor, r eceptând cele mai noi
reglementări europene în domeniu. Aici pot fi găsite aspecte privind izvoarele obl igațiilor, criteriile de
clasif icare a acestora, elementele generale ale contractelor , precum și elementele specifice fiecărui tip de
contract. Potrivit celor două coduri de legi, izvoarele obligați ilor erau: legea, contractul ( numit “ tocmeală” ) și
delictul sau vătămarea adusă unei persoane. Criteri ile după care se clasifica u contractele erau în principal
forma și efectele acestora. După formă, contractele erau scrise și nescrise; după efecte, ele erau unilaterale
și bilaterale . În ceea ce priveș te condițiile de existență și validitate a contractelor, cele două coduri au
introdus principiul modern al cauzei lic ite. Acesta s tipula că un contract capătă validitate doar în condițiile în
care el nu intră în conflict cu dispozițiile legii și cu principiile morale ale societății. Un alt element de nout ate
vizează capacitatea persoanelor de a avea drepturi . Înțelegând prin aceasta unul dintre elementele
fundamentale ale contractelor, Codul Callimachi stipulează că, în condițiile legii, “tot omul se socotește
vrednic de a -și câștiga drituri”. Aceasta însemna în fapt aplicarea unui principiu modern în materia
drepturilor indi viduale, întrucât în acest fel era recunoscut în mod implicit principiul egalității tuturor
locuitorilor în fața legii . Pe de altă parte, trebuie spus totuși că restul reglementărilor în materie contraziceau
flagrant acest princ ipiu, ele având grijă să restrângă con siderabil capacitatea per soanelor de a a vea
drepturi . O atenție deosebi tă a fost acordată contract elor, ca o consecință firească a dezvoltării relațiilor
capitaliste și a creșterii vol umului comerțului. Astfel, au fost reglementate: vânzarea, închirierea, arenda,
schimbul, depozit ul, comodatul, emfiteoza, mandatul , seche strul, chezășia și zălogul.
În domeniul dreptului penal codurile domnilor fanarioți au preluat cea mai mare parte a
reglement ărilor din pravilele bizantine și din dreptul cutumiar românesc. Elementele de noutate care își fac
apariția în această perioadă își au originile, și ele, tot în schimbările intervenite în structurile economico-
sociale și administrative . În efortul lor de raționalizare a administrației, domnii fanarioți au încercat să
pedepsească abu zurile slu jbașilor și dregătorilor, așa cum proc edează, de exemplu, Pravilniceasca
condică, care incrimine ază mita și corupția. Regl ementările privitoare la organizarea aparatului judecătoresc
conțin și ele elemente subordonate aceluiași scop. Astfel, numeroase text e incriminează abuzurile de putere
ale judec ătorilor față de părțile aflate la judecată; abuzurile ispravnicilor față de locuitorii de rând; abuzurile
agenților fiscali ai ispravnicilor; încasarea fără temei a amenzilor penale etc. Noutăți vin și dinspre z ona
procedur ii judecătorești. Fiind bazată pe înscrisuri și mărturii, aceasta a impus cu necesitate adop tarea unor
reglemen tări care să incrimineze falsificarea actelor și mărturia mincinoasă. În privința martorilor mincinoși,
pe lângă pedepsele prevăzute, legislația vremii a prevăzut și introducerea unei “Condici a șireților ”, în care
erau tr ecute numele celor care comiteau sperjur , urmând ca în viitor aceștia să nu mai poată depune
mărturii în procese. În acest fel, Condica aducea în practica instanțelor o primă formă de cazier judiciar.
Dezvoltarea producției materiale și creșterea vol umului schimburilor a făcut necesară și pedepsirea celor
care declarau în mod fraudulos intrarea în incapacitate de plată. Alături de faliții frauduloși erau incriminați și complicii acestora , cei care ascundeau bunurile faliților sau se pretindeau a fi și ei creditori.
Bibliografie
*** Instituții feudale din Țările Române. Dicționar , coordonatori: Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
București, 1988.
*** Istoria dreptului românesc , coordonator: Ioan Ceterchi, vol. I I, Editura Academiei RSR, B ucureș ti, 1984, p. 167- 357.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc , Editura Nitnelav, G alați, 2003, p. 105 -113.
Caproșu, Ioan, Camătă și cămătari în Moldova în epoca fanariotă, în Anuarul Institutului de I storie și Arheologie, Iași , VIII, 1971,
p. 27- 59.
Cernea, Emil ; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc , ediția a II -a, Casa de edit ură și presă “Șansa SRL”, Bucureșt i,
1992, p. 151- 159.
Ciurea, Dimitrie, Precizări în problema evoluției marii proprietăți feudale în Moldova în secolele XVII -XVIII , în Studii. Revistă de
istorie , XXII, 1969, nr. 1, p. 3- 19.
70 Constantinescu, Ioana, Arendarea moșiilor în Moldova, până Regulamentul Organic , în Studii și materiale de istorie medie, VI,
1973, p. 259- 268.
Constantinescu- Mircești, C; Dragomirescu, I., Marele proces al Vrancei , în Studii și articole de istorie, VII, 1965, p. 163- 189.
Corfus, Ilie, Dreptul de stăpânire al clăcașilor din Țara Românească asupra pământului defrișat în perioada de strămării
feudali smului , în Studii. Revistă de istorie , XXIII, 1970, nr. 2, p. 341 -261.
Filitti, I. C., Despre vechea organizare administrativă a Principatelor Române, extras din Revista de drept public , an 1934- 1935,
75 p.
Idem, Proprietatea solului în Principatele Române până 1864, în Idem, Opere alese , cuvânt îna inte, text stabilit, bibliografie, tabel
cronologic și note de Georgeta Penelea, București, 1985 .
Idem, Vechiul drept penal român. Întregiri privitoare la vechea organizare judecătorească, B ucurești, 1937, 74 p.
Firoiu, D. V., Istoria statului și dreptului românesc , București, 1976, p. 57- 100.
Georgescu, Valentin Al., Contribuții la studiul trimirei și al operei juridice a lui Mihail Fo tino, în Revista arhivelor , II, 1966, p. 91-
112.
Idem, Observații asupra structurii juridice a proprietății orășenești în Țara Românească și Mol dova (1711- 1831) , în Studii. Revistă
de istorie , XXVI, 1973, nr. 2, p. 255- 281.
Grigoraș, Nicolae, Proprietatea funciară a orașelor moldovenești , în Studii și cercetări științifice, Iași, fascicula Istorie , an XII,
1961, nr. 2, p. 213- 232.
Idem, Principalele amenzi din Moldove în timpul orânduirii feudale (secolele al XV -lea – al XVIII -lea), în Anuarul Institutului de
Istorie și Arheologie, Iași , tom VI, 1969, p. 159- 176.
Idem, Proprietatea funciară și imobiliară a meseriașilor, negustorilor, boierilor și mănăstirilor în orașele moldov enești. Regimul și
rolul ei în secolele XV -XVIII , în Anuarul Institutului de Istori e și Arheologie, Iași , VII, 1970, p. 83- 106.
Idem, Abuzurile și corupția membrilor aparatului de stat feudal din Moldova (sec. XV -XVIII) , Iași, 1971.
Idem, Imunitățile și privilegiile fiscale în Moldova (de la începuturile statului până la mijlocul secolul ui al XVIII -lea), în Revista de
istorie , 1974, nr. 1, p. 55- 77.
Idem, Funcția judecătorească a domniei în Moldova. Domnul și instanțele auxiliare (1771- 1832) , în Cercetări ist orice, serie nouă,
IX-X, 1978- 1979, p. 355- 386.
Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești , ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, Buc urești, 2006.
Penelea, Georgeta, Contracte în comerțul extern al Țării Românești ( 1829- 1858) , în Studii. Revi stă de istorie, XXV, 1972, nr. 4,
p. 767- 781.
Eadem, Regimul juri dic al bâlciurilor în Țara Românească (1774- 1831) , în Studii și materiale de istorie medie , VI, 1973, p. 145-
171.
Sachelarie, O., Autoritatea hotărârilor judecătorești în vechiul drept românesc , în Studii și materiale de istorie m edie, VII, 1974, p.
217-222.
Sava, Aurel, Departamentul criminalicesc și norme de procedură penală la începutul secolului al XIX -lea, București, 1936, 6 p.
Test de autoevaluare nr. 10
01. Pravilniceasca condică adoptată de Constantin Ipsilanti în anul 1780 cuprindea:
a) norme de organizare a instanțelor judecătorești;
b) norme de drept penal;
c) norme de procedură.
02. Legiuirea Caragea adoptată în anul 1818 cuprindea:
a) norme de drept civil;
b) norme de drept canonic;
c) norme de drept penal.
03. Măsurile adoptate de Constanti n Mavrocordat în cadrul reformei sale judecătorești au vizat:
a) înlocuirea competențelor judiciare ale diverș ilor dregători locali cu cea unică a ispravnicului;
b) introducerea salarizării judecătorilor;
c) reorganizarea procedurii de judecată.
04. Conform procedurii de judecată introduse de Constantin Mavrocordat:
a) ispravnicii si judecătorii puteau să refuze judecarea unui litigiu, dacă acesta era unul cu privire la dreptul de propriet ate;
b) ispravnicii si judecătorii puteau să refuze judecarea unui l itigiu, dacă acesta era unul comercial cu prejudiciu de mare valoare;
c) ispravnicii si judecătorii nu puteau să refuze judecarea nici unui litigiu civil.
05. Măsura introducerii evidențelor scrise în cadrul actului de justiție se datorează lui:
a) Constantin Mavrocordat;
b) Alexandru Ipsilanti;
c) Alexandru Mavrocordat.
06. Conform principiilor de organizare a instanțelor judecătorești introduse de Constantin Mavrocordat , judecata de fond era
executată de:
a) ispravnicii și judecătorii de ținut/județ;
b) unii dregători specializați material și teritorial;
c) Divanul domnesc, atunci când primea însărcinare specială din partea Domnului.
71 07. Potrivit reformei introduse de Alexandru Ipsilanti, instanțele de fond în materie civilă erau:
a) ispravnicii și judecătorii de ținut/județ;
b) departamentele judecătorești;
c) veliții boieri de la curtea domnească.
08. Potrivit reformelor sociale puse în practică de Constantin Mavrocordat, desființarea dependenței personale a rumâni lor a
însemnat obținerea de către țăranii dependenți a statutului de:
a) oameni liberi proprietari peste pământurile pe care le lucrau;
b) oameni liberi fără proprietate, așezați cu învoiala pe moșia fostului stăpân;
c) nobili mici de țară.
09. Potrivit reformelor sociale puse în practică de Constantin Mavrocordat în Țara Românească, desființarea dependenței
personale a rumânilor s -a făcut:
a) cu despăgubire, pentru răscumpărarea libertății personale;
b) cu despăgubire pentru răscumpărarea lotului de pământ lucrat de fiecare țăran;
c) fără d espăgubire.
10. În secolul al XVIII -lea, dreptul de stăpânire al boierilor și mănăstirilor se apropie de conceptul modern de proprietate:
a) prin însușirea de către boieri a dreptului de posesie;
b) prin însușirea de către boieri și mănăstiri a dreptului de folosință;
c) prin renunțarea de către domnie la dreptul de retract seniorial.
72 CAPITOLUL 9
STATUL ȘI DREPTUL ÎN EPOCA REGUL AMENTELOR ORGANICE
1. Țările Române în raporturile politice internațional e între
Pacea de la Carlowitz (1699) și Tratatul d e la Adrianopol e (1829)
În planul raporturilor internaționale, secolul al XVIII -lea a adus schimbare radicală a ech ilibrului de
forțe din centrul și răsăritul Europei. Puterea dominantă a zonei, Imperiul Ot oman, a atins punctul maxim al
expansiunii sale teritoriale și a intrat într -o lungă criză de sistem care s -a prelungit până la începutul
secol ului al XX-lea. Pierderea poziției proeminente pe care au avut-o Înalta Poartă în secolele XVI -XVII a
fost ca uzată, în principal, de ridicarea la rangul de mari puteri zonale a Imperiului Habsburgic și a Imperiului
țarist. Cele două state creștine au reușit să oprească înaintarea progresivă a cuceririlor otomane în Europa
și au trecut la contraofensivă, în cercând, fiecare, să preia cât mai multe dintre teritoriile europene ale
Imperiului Otoman. Aflate în chiar prima linie a ofensivei celor două imperii creștine, Țările Române au făcut
obiectul disputelor politico -militare dintre cei trei mari actori zonali, iar acest fapt le -a schimbat radical cur sul
istoriei. Imp eriul Habsburgic a reușit s ă încorporeze Transilvania (Carlowitz, 1699 ), Oltenia ( Passarowitz,
1718) și Bucovina (1775), însă a fost nevoit să retrocedeze Oltenia, ca urmare a unei ultime zvâcniri militare a Imp eriului Otoman ( Belgrad, 1739). Prins adesea între două fronturi politico- militare (cel occidental și cel
răsăr itean), Imperiul Habsburgic a devenit conștient că nu poate anexa în integralitate teritoriile
extracarpatice, motiv pentru care a optat pentru formula împărțir ii Țărilor Române pe cale amiabilă cu Rusia,
după modelul aplicat în Polonia. De cealal tă parte, Rusia și-a dorit în permanență anexarea Țărilor Române,
ca un prim pas către cucer irea Constantinopol ului și preluarea controlului asupra strâmtorilor Bos for și
Dardanele. De aceea, atunci când au avut ocazia, rușii au deschis ostilitățile împotriva otomanilor ocupând
cele două Pri ncipate, a șa cum s-a întâmplat între anii 1768- 1774, 1787 -1792, 1806- 1812. În anul 1774
(Kuciuc -Kainargi) Rusia a obținut un instrument juridic foarte eficient , care i-a permis ulterior să se
amestece permanent în raporturile româno -otomane. Este vorba despre recunoașterea de către Imperiul
Otoman a statut ului de putere protectoare, statut care i -a permi s Rusiei să intervină în sprijinul Principatelor
Române ori de câte ori a considerat că statul otoman sau dregătorii săi comiteau abuzuri la adresa
aces tora. Rusia poza astfel în puterea creștină decisă să apere autonomia celor două țări române, care,
creștine fiind și ele, sufereau sub jugul stăpânirii turcești. Imag inea Rusiei protectoare se dorea a fi în
același timp și un mesaj pentru celelalte popoare creștine din Balcani, cărora li se promitea astfel eliberarea
de sub ocupația otomană. După exti nderea teritorială produsă pe seama Imperi ului Otoman și atingerea
granițelor răsăritene ale Principatelor (Iași, 1792) , Rusia și -a dezvălui t însă adevăratele intenții, anex ând
jumătatea răsăriteană a Moldovei , numită acum Basarabia (București, 1812). Evenimentul a trezit la
realitate boierimea au tohtonă, care a înțeles în cele din urmă că înlăturarea stăpânirii otomane cu ajutorul
Rusiei ar echivala de fapt cu pierderea brumei de autonomie inter nă de care se mai bucurau încă țările lor.
Cu toate acestea, obiectivul politic principal al boierimii, acela de revenire la sistem ul de guvernare anter ior,
a fost legat tot de speranța unui sprijin venit din partea Rusiei. Mișcarea revoluți onară din 1821 a fost
planificată de marea boierime autohtonă care a mizat pe sprijinul militar acordat de Rusia unei potențiale insurecții greceș ti declanșate de pe teritoriul r usesc. Aceasta trebuia să traverseze Principatele , urmând să
declanșeze ulterior o răscoală generală a po poarelor din Balcani , care să permită eliberarea Greciei . Cele
două mișcări au eșuat din punct de vedere militar, însă au ajuns la rezultatele scontate în plan politic, grație
unei conjuncturi internaționale fav orabile. În 1822, Imperiul Otoman a restabilit domniile pămân tene în cele
două Principate, iar în 1826 marile puteri recunoșteau actul de naștere a Greciei moderne. Aflat sub mare
presiune internați onală, Imperiul Otoman a fost nevoit să accepte o serie de tratative cu Rusia, tratative care
s-au încheiat cu Convenția de la Akkerman (1826). Actul referitor la Principate aducea două mari câștiguri
pentru cauza româneas că: alege rea domnilor de către Divan, cu acordul puterii suzerane și al celei
protectoare, pe o perioadă de șapte ani ; respectiv instituirea libertății de practica comerțul pentru supușii
români, sub rezerva aprovizionă rii cu grâu a Constantinopolului, ca un prim pas făcut către eliminarea
presiunii comerciale otomane. Imperiul Otoman rămas însă în continuare inflex ibil în problema greacă , fapt
ce a coalizat împotriva sa întreaga comunitate internațională. În acest fel, Rusiei i s-a oferit un nou prilej
pentru a ataca Imperiul Otoman, având de aceas tă dată de girul tuturor marilor puteri. Războiul s -a
declanșat, ca de obicei, prin ocuparea celor două Princ ipate în anul 1828, pentru ca în anul următor să se
mute la sudul Dunării, în ter itoriile otomane. Înfrânt și amenințat chiar cu pierderea capitalei, Imperiul
Otoman a fost nevoit să ceară începerea negoci erilor de pace. T ratatul de pace a fost încheiat în anul 18 29
la Adrianopole ș i a a v u t o i mportanță deosebită pentru istoria românilor. El a reprezentat primul pas
73 important făcut în direcția emancipă rii politic e și economic e a Țăr ilor Române față de Imperiul Otoman și a
marc at primă etapă din procesul de modernizare pe care l -a traversat s ociet atea românească în secolul al
XIX-lea. Prevederile tratatului de la Adrianopole stipulau: a) recunoașterea autonomi ei administrativ e a
Mold ovei și a Țării Românești; b) numirea pe viață a domnitorilor celor două Principate din rândul boi erilor
pământeni ; c) restitui rea teritoriilor care fuseseră ocupate de turci la nor dul Dunării (raiale le Turnu, Giurgiu
și Brăila ); d) renunțarea de către Imperiul Otoman la pretențiile de aprovizionare cu produse de orice fel; e)
recunoașterea libert ății absolut e a comerțului Țărilor Române; f) confirmarea de către Imperiul Otoman a
noilor statute administrative ale Principatelor, care fuseseră redactate sub supraveghere rusească.
2. Adoptarea Regulamentelor Organice și trăsături le acestora
Încă din timpul desfășurării ostilităților la sudul Dunării, Principatele au fost puse sub contr olul unui
aparat birocratic rusesc, a căr ui principală grijă a fost să pună ordine în administr ație pentru a- i putea
asigura armatei furnituril e necesare. Administrația rusească a căutat să profite însă la maxim de valul de
simpatie cu care fusese primită de către boierimea autohtonă, urm ărind și, în cele din urmă, reușind să
introducă un set de norme juridice care să permită pe mai de parte un control politic eficient asupra celor
două Principate. În acest scop, conducătorul admini strației rusești, contele Pavel Kiseleff, a inițiat
redactarea unor legi cu caracter organic prin care să se reorganizeze administrația românească, în conformitate cu principiul aut onomiei interne, recunoscut de tratatele ruso -turce. În fiecare dintre Principate,
administrația ruse ască a col aborat cu câte o com isie formată din opt mari boieri , urmărind însă o serie de
instrucțiuni venite de la P eterburg. După terminarea procesului de redactare, cele două legi, numite acum
Regulamente Organice, au fost supuse aprobării guvernului rus , iar apoi votului unor adunări extraordinare
românești. Ele au intrat în vigoare la 1 iulie 1831, în Țara Românească, și la 1 ianuarie 1832, în Moldova.
Privite în ansamblu Regulamentele Organice au avut câteva trăsături care le- au individua lizat atât
în raport cu legislația anterioară, cât și cu cea ulterioară.
Caracterul unitar . În ciuda unor mici diferențe, cele două legi organice au introdus în Principate
aceleași instituții și aceleași principii de guvernare. Apropierile dintre cele două texte își au originile atât în
vechea comuniune instituțional -juridică a Principatelor, cât și în preocuparea R usiei de a le organiza în mod
asemănător, pentru a le controla mai ușor.
Caracterul constituțional . Regulamentele Organice au reprezentat primele acte cu v aloare
constit uțională aplicate în spațiul românesc. Alături de alte aspecte, care, în mod normal nu intră în sfera de
preocupări a unei constituții, cele două texte conțin primele reglementări scrise din ist oria României care fac
referire organizarea și ex ercitarea puterii în stat.
Caracterul oligarhic . Regulamentele Organice au așezat boierimea la conducerea Princ ipatelor
Române, excluzând aproape complet celelalte categorii sociale.
Caracterul conservator . În ciuda influenței pe care a avut -o ideologia re voluției franc eze în
Princip ate, Regulamentele Organice au frânat procesul de liberalizare a sistemului politic și social din
Principate. Ele au conservat vechile privilegii politice, economice și sociale ale boier imii, precum și vechea
formă de guve rnare (absolutismul monarhic ), care a fost doar atenuată acum prin controlul exercitat de
puterea protectoare (Imperiul Țarist).
Caracterul modern. În ciuda caracterului lor conservator, Regulamentele au adus totuși primele
elemente de liberalizare în sistemul de organizare statală. Cel mai important aspect se leagă de
introduc erea principiului modern al separației puterilor în stat. Deși acest principiu a fost aplicat mai mult
formal, tr ebuie remarcat totuși că, pentru prima dată în istoria românilor, sunt introduse trei tipuri de organe
chemate să exercite puterile statului: Domnul , cel care exercita pu terea executivă; o instituție colectivă
aleasă (Adunarea Obștească) care exercita puterea legislat ivă; și mai multe instanțe de judec ată care
exercitau puterea judecătorească.
3. Administrația centrală
3. 1. Domnu l și căimăcămia
Cea mai importantă instituție de drept public a rămas în continuare domnia. Titularul aces teia era
ales pe viață de către o Adunare Obștească Extraordinară dominată de marea boierime. Ale gerea titularului
tronului era confirmată de puterea suzerană și notificată puterii protectoare. În ciuda faptului că Domnul era
ales de către reprezentanții țării, dreptul de a -l destitui pe acesta nu revenea Adunării Obștești , ci puterilor
suzerană și pr otectoare. Destituirea trebuia să fie totuși justificată, motiv pentru care ea trebuia să fie
întemeiată pe rezultatele unei anchete.
74 Potrivit textelor regulamentare, Domnul era șeful puterii executive, pe care o exercita în mod direct .
Nici un alt organ de stat nu mai putea avea sarcini executive. În această calitate, Domnul numea și revoca
pe toți funcționarii publici, începând chiar cu miniștrii, principalii săi colaboratori. De asemenea, el asigura
comanda supremă a armatei recent reînființate ( Miliția națională). Ca o reminiscență a regimului fanariot,
Domnul și-a păstrat dreptul de a acorda în mod discreționar titluri de noblețe și de a le revoca.
Dat fiind faptul că principiul separării puterilor în stat era mai mult formal, Domnul a mai păstrat o
serie de atribuții în zona puterilor legislativă și judecătorească. În privința puterii legisl ative, trebuie spus că
Domnul avea drept exclusiv de inițiativă legislativă, precum și dreptul de a promulga sau a respinge legile votate în cadrul Adunării Obștești . În privința atribuțiilor care ț ineau de puterea judecătorească, poate fi
reținut faptul că, în unele cazuri, Domnul avea dreptul de a întări hotărârile judecătorești ale instanței
supreme de judecată (Înaltul Divan ), ceea ce contr avenea în mod evident id eii de justiție independentă.
Având atribu ții în zona tuturor celor trei pu teri ale statului, Domnul regulamentar se apropia foarte mult de
instituția m onarhului absolut.
În cazul vacanței scaunului domnesc, atribuțiile Domnului erau exercitate de un organ colectiv.
Acesta purta denumirea de Căimăcămie sau Vremelnica ocârmuire și avea un caracter provizoriu.
Căim ăcămia era formată din trei membri de drept: președintele Înaltului Divan, mini strul de interne și
ministrul de justiție. În competența membrilor s ăi intrau toate atribuțiile dom nești . Existau totuși și câteva
limitări: nu putea demite funcționarii statului decât pentru delicte fl agrante; funcționarii numiți de căimăcămie
trebuiau să fie confirmați de noul domn; căimăcămia nu putea să acorde titluri de noblețe.
3. 2. Miniștrii
Preocupați de reducerea dimensiunilor aparatului funcționăresc și de eficientizarea administrației,
autorii Regulamentelor Organice au redus atât dimensiunile aparatului administrativ central , cât și atribuțiile
acestuia. Reduc erea dimensiunilor aparatului de stat s -a făcut prin elim inarea tuturor dregătoriilor inutile.
Este vorba în principal de desființarea dregătoriilor care, încă din evul mediu, serveau pentru ostentarea
puterii centrale și asigurau diverse sinecure pentru pe rsoanele din anturajul domnesc . În consecință, au fost
păstrate doar acele dregătorii care aveau atribuții concrete legate de exercitarea funcțiilor asumate de statul
regulamentar. Limitarea atribu țiilor s -a făcut prin eliminarea din competența tuturor categoriilor de funcționari
a atribuțiilor judecăt orești. În acest fel, activitatea funcționarilor a fost legată exclusiv de sfera puterii
exec utive. Schimbările produse au transformat vechile dregătorii în adevărate ministere, iar pe titularii
aces tora în m iniștri subordonați intereselor publice. Faptul a fost consacrat și la nivelul titulaturii of iciale,
foștii dregători primind denumirea de miniștri.
Numirea și revocarea miniștrilor revenea exclusiv Domnu lui și nu era condiționată de î ndeplinirea
vreunui s et special de condiții. Totuși, potrivit tradiției, aceștia trebuiau să proveneau din rândurile marii
boierimi. Miniștrii erau subordonați direct Domnului, în calitatea lui de șef al administrației, și răspundeau
numai în fața acestuia. În consecință, acti vitatea miniștrilor se real iza sub îndrumarea și supravegherea
Domnului. În acest context, miniștrii nu erau considerați răs punzători din punct de vedere politic față de
Adunarea Obștească. Aceasta din urmă avea doar puterea de a întocmi sesizări cu privir e la activitatea
necorespunzătoare a miniștrilor, urmând ca Domnul să decidă dacă cei acuzați trebuiau să fie deferiți
justiției sau nu. Concluzia care se desprinde de aici este aceea că miniștrii regulamentari erau considerați
răspunzători pentru gest ionarea ministerelor avute în grijă exclusiv în fața Domnului.
Miniștrii în funcție nu aveau dreptul să fie aleși în Adunarea Obștească; ei puteau participa totuși la
ședințele acesteia, pentru a răspunde la interpelăril e deputaților, dar și pentru a relata D omnului despre
ceea ce se pe trecea în timpul dezbaterilor .
3. 3. Ministerele
Fiecare ministru conducea un minister organizat ca un serviciu public central. Acesta din urmă avea
atribuții bine determinate și funcționa în mod permanent. Competența materială a ministerelor era
special izată și se exercita în raport cu întregul teritoriu al țării.
În alcătuirea structurii administrative centrale intrau șase mi nistere.
a. Ministerul Treburilor D inăuntru sau Ministerul de Interne, condus de marele vor nic din lăunt ru
(succesorul celor două mari vornicii, a Țării de Jos și a Țării de Sus). Atribuțiile acestui minister erau foarte
numeroase, ele corespunzând activității mai multor ministere moderne. Cea mai importantă era coordona rea și supravegherea activității administrației locale, în special a conducătorilor de unități
administrativ terit oriale. Pe lângă acestea ministrul de interne se mai ocupa cu supravegherea stării sanitare
a populației , administrarea carantinelor , controlul măsur ilor și al greutăților , gestiona rea relațiilor agrare,
fixarea prețurilor muncilor agricole, îmbunătăț irea raselor de animale, executarea lucrărilor publice,
administrarea drumurilor , podurilor, spitalelor, a caselor de binefacere, a poștei , precum și cu întocmirea
statisticilor oficiale .
75 b. Ministerul de Finanțe sau Visteria , condus de marele vistier . Ministerul corespun dea vechii
dregă torii a marelui vistier . El era răspunzător de încasarea dărilor, organizarea și supravegh erea industriei
și a comerțului. Competențele vistierului erau foarte strict reglementate, fiindu- i interzis în mod expres să -și
depă șească atribuțiile.
c. Secretariatul de Stat sau Postelnicia , condus de marele postelnic , reprezenta cancelaria
princip atului. Ministerul corespundea vechii dregătorii a marelui postelnic. Prin intermediul aces tuia, Domnul
întreți nea corespondența cu celelalte ministere , cu administrația locală, cu agenții țării la Poartă, cu agenții
străini din Principate etc.
d. Ministerul Dreptății sau Marea Logofeție, condus de marele logofăt al dreptății (urmașul celor doi
logofeți, al Țării de Sus și al Țării de Jos ). Ministerul gestiona activitatea justiției, iar în unele cazuri
conduc ătorul său putea prezida înaltele instanțe judecătorești. Supravegherea act ivității instanțelor se făcea
cu ajutorul unor funcționari numiți procurori în Muntenia, respectiv revizori în Moldova. Aceștia monitorizau
activitatea instanțelor de judecată pentru a vedea dacă acestea dau sentințe în conformitate cu legile
existente. În acest sens , procurorii și revizorii înaintau marelui logofăt al dreptății câte două rapoarte pe an
cu privire la starea pricinilor . În funcție de aceste rapoarte, marele logofăt putea propune Domnului
avansarea celor merituoși sau sancț ionarea celor care comiteau abateri. Tot în privința carier ei judecătorilor,
marele logofăt era cel care înainta Domnului propunerile pentru numirile judecătorilor.
e. Ministerul Treburilor Bisericești sau Marea Logofeție a Credinței , condus de marele logofăt al
credinței sau al pricinilor bisericești . Ministerul a funcționat în primă fază doar în Țara Românească, unde a
preluat vechile atribuții bisericești ale marelui logofăt. În Moldova, un echivalent al acestui minister s -a
înființat abia în 1844, pur tând denumirea de Vo rnicia B isericească .
f. Ministerul Oștiri i sau Miliția Națională, era condus de marele spătar în Muntenia și de mar ele
hatman în Moldova. Miliția Națională nu era un minister al apărării, întrucât din punctul de vedere al autor ilor
Regulamentelor Organice, securitatea celor două Principate era as igurată de cele două mari puteri vecine,
suzerană și protectoare. În aceste condiții, efectivele militare avute în subordine erau relativ red use, rolul lor
fiind mai mult unul poliți enesc. În competența acestui minister intra menținerea ordinii publice, în general,
apărarea graniț elor, păz irea carantinelor, prinderea răufăcătorilor etc.
În Moldova, a fost înființat în anul 1849 și un al șaptelea minister, rezervat lucrărilor p ublice. Acesta
a fost condus de un ministru cu rang de vornic, secondat de un director de depart ament. Scopurile pentru
care a fost înființat ministerul erau construirea de poduri și șosele, pavarea și alinierea străzilor, înființarea și
amenajarea spațiilor publice de agrement, întreținerea și supr avegherea cursurilor râurilor, întreți nerea
grădinilor publice etc.
Fiecare minister se diviza în secții condus e de câte un șef, c orespunzător directorilor din zilele
noastre. La rândul lor, secțiile erau divizate în birouri ( mese ) compuse dintr -un funcți onar superior și mai
mulți funcționari de rând. În Țara Românească, la nivelul fiecărui mini ster a fost înființată funcția de director
ministerial. Directorul îl înlocuia pe m inistru, atunci când acesta din urmă nu se afla în minister, și avea
diverse sarcini de conducere: supraveghea lucrările din mini ster; supraveghea activitatea cancelariei;
aducea la cunoștința m inistrului disfuncțiile constatate; îl sesiza pe ministru în legătură cu abaterile
disciplinare ale fun cționarilor. În cazul în care Domnul sau Adunarea sesiza nereguli în funcționar ea
activității ministerului, directorul răspundea în solidar cu ministrul. Excepție făcea doar cazul în care directorul îl înștiințase în pre alabil pe ministru, dar acesta nu luase măsurile cuvenite.
Pentru a se putea păstra documentele publice, Regulamentele Organice au prevăzut înfii nțarea
unor depozite speciale la nivelul celor două capitale. În acest fel au luat naștere Arhivele Statului, un serviciu public care avea rolul de a aduna, clasifica și păstra documentele oficiale, oferind astfel un
instrument eficient pentru control ul activit ății administrației publice. Instituția urma să preia pe bază de opis,
de la toate organele statului, documentele care erau considerate “săvârșite”. Cl asificarea internă a
documentelor trebu ia să fie făcută pe instituții și pe ani. La momentul organiz ării Arhivelor Statului,
guvernatorul rus Pavel Kisseleff a dispus preluarea de către instituție a fondurilor documentare care aparțineau organelor publice existente în acel moment, a fonduril or mănă stirilor și chiar a fondur ilor care se
aflau în posesia persoanelor private.
3. 4. Sfatul Administrativ Ordinar și Sfatul Administrativ Extraordinar
Sfatul Administrativ Ordinar reprezenta un mini -guvern alcătuit din miniștrii care administrau
secto arele cele mai importante ale țării: marele vornic (ministrul de interne), marele vist iernic (ministrul de
finanțe) și marele postelnic (secretarul de stat) . Sfatul Administrativ venea să ia locul vechii instituții a
Sfatului dom nesc. El asigura soluțio narea rapidă a probl emelor urgente de factură internă, pregătea lucrările
Adunărilor Obștești și elabora proie ctele de legi ce urmau a fi discutate în cele două Adunări. Conducerea
Sfatului revenea Domnului sau marelui vornic, iar hotărârile sale nu erau puse în aplicare decât după aprobarea prealabilă a Domnului.
76 Sfatul Administrativ Extraordinar reprezenta formula de reunire a tuturor celor șase m iniștri pentru a
lua măsuri administrative în problemele cele mai importante. Convoc area Sfatului Extraordinar se făcea
doar de către Domn, atun ci când acesta considera de cuviință. Tot Domnul era cel care asigura președinția
instituției. Pentru a nu i se bloca activitatea în absența Domnului, a fost înființată funcția de Președi nte al
Marelui Sfat, urmând ca acesta să conducă lucrările atunci când Domnul absenta. În Țara Românească,
președintele urma să fie ales de către Domn din râ ndul boierilor vârst nici, cu rang înalt și experiență
administrativă; în Moldova, președinția îi aparținea de drept ministrului de interne (marele vornic).
Activitatea celor două tipuri de sfaturi nu a fost foarte clar reglementată de textele Regu lamentelor
Organice, astfel încât nu a existat o delimitare strictă a atribuțiilor pe care le- au avut. Analizând practica lor
administrativă, se poate observa totuși că direcți ile principale pe care și-au canalizat activitatea au fost:
deliberarea, în calitate de organ consultativ, asupra diverselor pr obleme ridicate, fără a lua însă vreo
decizie; elaborarea proiectelor de legi, a amendamentelor și decretelor domnești; și punerea în aplicar e a
legilor sancționate de Domn. În Moldova, Sfatul Extraordinar a căpătat în timp o poziție superioară în raport
cu cel Ordinar. La ședințele sale veneau adesea directorii ministeriali, în locul miniștrilor , ceea ce a făcut ca
deciziile adoptate să câștige un plus de competență și precizie tehnică. Deciziile sale au căpătat astfel o
greut ate mai mare, în raport cu cele ale Sfatului Ordinar, ceea ce a condus la transformarea lui în
adevăratul ex ecutiv al țării. După anul 1849 (Convenția de la Balta Liman), Sfatul Extraordinar a căpătat noi
trăsături care l -au apropiat de cele ale unui executiv modern. Între acestea cea mai importantă a fost aceea
că instrucțiuni le pe care le elabora Sfatul pentru aplicare legilor adoptate nu mai aveau nevoie de a probarea
Domnului, pentru a putea fi trimise în teritoriu spre a fi aplicate.
4. Administrația locală
4. 1. Județele și ținuturile
Diviziunile administrativ teritoriale și-au păstr at denumirile pe care le -au avut în trecut: județe cazul
Țării Românești, respectiv ținuturi , în cel al Moldovei. Din motive care au ținut de eficientizarea activității
administrative, numărul acestora a fost diminuat în ambele Principa te. În Moldova au fost desființate
ținuturile Hârlău, Cârligătura și Herța, rămânând în total 13 țin uturi. În Țara Românească a fost desființat
județul Săcuieni (Saac), rămânând în primă fază 17 județe. Ulterior, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu
(1842 -1848 ), numărul unităților adm inistrativ teritoriale a ajuns și aici la cifra de 13.
Conducătorii administrațiilor de județ și de ținut purtau denumirea de ispra vnici (ulterior ocârmuitori )
în Țara Românească, respectiv ispravnici admini stratori în Moldova. Aceștia erau aleși de către Domn pe o
perioadă de 3 ani, dintr -un număr de doi candidați propuși pentru fiecare județ /ținut de Sfatul Adm inistrativ.
La dispoziția fiecărui dregător de acest tip se afla o cancelarie alcătuită din patru persoane. Spre deosebire
de perioada anterioară, ispravnicii și ocâ rmuitorii aveau exclusiv atribuții administr ative, ceea ce a însemnat
aplicarea unei reale separări între administrativ și legislativ la nivel local. Ispravnicii depindeau de ministrul de interne, însă primeau dispoziții din partea tuturor miniștrilor în conformitate cu specificul fiecăr uia.
Între a tribuțiile ispravnicilor aflate în relație cu sarcinile Departamentului de Interne figu rau:
supravegherea granițelor cu statele învecinate, sarcină care revenea mai ales celor aflați în județele sau
ținuturile de margine; garantarea drepturilor tuturor loc uitorilor din circumscripția administrativă aflată în
responsabil itate; îndrumarea alegerilor pentru alegerea organelor de co nducere orășenească și a
conducătorilor de subunități administrativ -teritoriale (pl ase sau oco ale); asigurarea condițiilor de încar tiruire
a miliției pămâ ntești; adoptarea de măsuri pentru asigurarea liniștii și a ordinii publice, prevenirea întrunirilor
neoficiale, pr evenirea și combaterea complot urilor; adoptarea de măsuri pentru prevenirea și stingerea
incendiilor; asigurarea pazei închis orilor; adoptarea măsurilor necesare pentru limitarea extinderii
epidemiilor și a epizootiilor; administrarea spitalelor existente; supravegherea aprovizionării cu produse
agro- alimentare și controlul as upra unităților de măsură; supravegherea efect uării la timp a lucrărilor
agricole de către săteni.
Față de Departamentul de Finanțe, sarcinile ispravnicilor erau mai puțin numeroase, ace stea
vizând: supravegherea încasării la timp a birului; asigurarea condițiilor pentru buna desfășur are a
activitățil or comerciale; stimularea producției meșteșugărești; adoptarea de măsuri pentru c ombaterea
contrabandei.
În raport cu portofoliul de atribuții care revenea Secretariatului de Stat, con ducătorilor de județ sau
de ținut le reveneau sarcini precum : supraveghe rea modului în care erau respectate nor mele privitoare la
eliberarea pașapoartelor; supravegherea modului în care erau respectate normele privitoare la intr area
cărților în țară; întreținerea de relații amiabile cu străinii aflați în țară.
77 4. 2. Plasele și ocoalele
Județele Țării Românești au rămas divizate în continuare în plase , în vreme ce ținuturile
moldov enești și -au păstrat divizarea teritorială în ocoale . Conducătorii plaselor din Țara Românească se
numeau zapcii (sub-cârmuitori ), în vreme ce omologii moldoveni, aflați în fruntea ocoalelor, se numeau
privighetori de ocoale. În Țara R omânească, m odul de desemnare a acest ora era asemănător celui în care
erau stabiliți conducătorii județelor . Ispravnicii împreună cu boi erii proprietari din județ și cu vorniceii satelor
propuneau, pentru fiecare plasă, câte doi candidați provenind din rândurile boierilor de rang II (neamuri) și
III (mazili) din județ. Propunerile erau adresate Sf atului Administrativ, care le înainta Domnu lui, acesta din
urmă având rolul decisiv în desemnarea candidatului câștigător. În Moldova, privighetorii de ocoale erau
aleși de ispravnici și de vorniceii satelor din ținut, dintre mazili sau neamuri, urmând ca cel ales să fie
confirmat în funcție de către Domn. Zapciii și privighetorii de ocoale erau numiți pe o perioadă de 3 ani, fiind
retribuiți cu leafă lunară, asemenea ispravnic ilor.
Rolul acestei categorii de dregători era unul major în structura administr ației celor două Principate,
întrucât asigurau contactul direct dintre insti tuțiile statului și locuitorii satelor, const ituind factorul de bază în
aplicarea dispozițiilor primite din partea cârmuirii și de supraveghere a aplicării lor. Atribuțiile care le reveneau reflectă, de altfel, această importanță deosebită a zapciilor și a priveghetorilor de ocoale:
întreținerea unei evidențe cu toate ordinele primite; aducerea la cunoștința populației a tuturor publicațiilor și
a poruncilor v enite din parte administrației centrale sau a celei județene; impunerea birului, încasarea și
trans miterea acestuia către reședința de j udeț sau ținut; aplicarea întocmai a poruncilor primite cu privire la
modul de executare a lucrărilor agricole; raportarea față de ispravnici a tuturor evenimentelor importante
petrecute în plasa sau ocolul său: tâlhări i, epidemii, inundații et c.; supravegherea stării de funcționare a
căilor de acces (drumuri și poduri).
4. 3. Orașele și târgurile
Organizarea orașelor în epoca regulamentară a fost făcută în mod diferit, în funcție de r egimul
juridic pe care îl aveau terenurile ocupate de comunitățile de târgoveți. În vreme ce orașele aflate pe
propriet ate privată au rămas să fie administrate de proprietarii moșiilor, orașele libere au primit
recunoașterea pers onalității lor juridice. Cele două capitale ale Principatelor au beneficiat însă de o
organizare diferită de aceea a majorității orașelor libere.
Pentru marea majoritate a orașelor și a târgurilor, Regulamentele Organice prevedeau că ele se pot
autoadministra prin intermediul unui S fat orășenesc, care venea să ia loc ul vechilor i nstituții medievale
(județul/șoltuzul și sfatul pârgarilor). Sfatul era format din patru membri în Muntenia, respectiv trei membri în
Moldova (aici Sfatul purta denumirea de Magistrat ). Componența Sfatu lui era alea să de către toți or ășenii,
membrii săi fiind recrutați din rândul târgoveților care îndeplineau o condiției de cens. Veniturile orașelor și
târgurilor erau strânse într -o “cutie a orașului” . Alimentarea acesteia se făcea în principal prin adăuga rea
unei mici sume la impozitele plătite de orășeni, sumă care se percepea odată impozitele . Administrația
financiară a orașului se afla însă sub controlul ispravnicului . Acesta trebuia să vegheze ca banii orășenilor
să nu fie deturnați de către conducerea orăș enească.
Orașul București a fost îm părți în mai multe sectoare, individualizate prin culori. Locuit orii fiecărui
sector alegeau pentru o p erioadă de trei ani pe deputații fiecărei culori. Deputați puteau fi aleși însă numai
orășenii care aveau în proprietate o casă sau o moșie de minim 50 000 lei. La rân dul lor, deputații alegeau
anual cinci membri neretribuiți ai sfatului orășenesc și o comisie de 10 membri însărcinată cu alcătuirea
bugetului. Președintele sfatului provenea din rândul membr ilor, însă era numit de către Domn, la
propun erea m inistrului de interne (marele vor nic).
La Iași, Sfatul orășenesc era alcătuit din patru membri aleși de către staroștii corporați ilor
profesi onale. Condițiile pentru fi aleși erau vârsta mini mă de 30 de ani și deținerea în proprietate a unui
imobil sau a unui capital de minim de 25 000 lei. Celor patru membri li se adăuga un al cincilea, ales de
către Adunarea Obștească a Moldovei . Acesta trebuia să fie un membru al Adu nării Obștești și urma să
dețină funcția de președinte al Sfatului orășenesc (Magistrat) .
Sfatu l fiecărei capitale se aduna de cel puțin două ori pe săptămână în casa oraș ului și se ocupa
exclusiv de chestiuni economice și edilitare. La dezbateri asista câte un comisar al Guver nului care raporta
apoi ministrului de interne orice neregulă ses izată. Hotărârile sfatului orășenesc erau puse în apl icare numai
după ce primeau aprobarea marelui vornic. Bugetul de venituri și cheltuieli era supus anual aprobării și controlului ministrului de interne. Casier ul sfatu lui orăș enesc era ales de către sfat și retribui t cu salari i.
Casierul nu putea face însă nici o plată fără autor izarea scrisă și semnată de către toți membrii sfatului.
Anual, finanțele orașului erau verificate de către controlorul finanț elor statului.
78 4. 4. Satele
La nivelul satel or, Regulamentele Organice au prelung it existența mai vechi lor instituții ale
pârcăl abului de sat , în Țara Românească, și vornicelului , în Moldova, adăugând în plus prezen ța unei
instituții c olective: județul sătesc .
Pârcălabii și vorniceii erau aleși din rândul membrilor obștii sătești, în pr ezența zapciului sau a
priveghetorului de ocol și cu consimțământul proprietarului moșiei. Acești dregători se b ucurau de scutire de
la plata birului , precum și față de toate c elelalte obligații care grevau asupra persoanei sau asupra averii,
sarcinile lor fiind preluate de către consăteni.
Atribuțiile pârcălabilor și vorniceilor se legau în special de repartizarea și încasarea capit ației
(impozitul pe cap de familie) în i nteriorul satului, precum și de asigurarea poliției interne, împreună cu
membrii jud ețului sătesc. O altă serie de prerogative era legat ă de sfera relațiilor agrare: supravegheau
îndeplinir ea clăcii pe pământul propriet arului; îi scoteau pe țărani la lucru pentru efectuarea la timp a
lucrărilor agric ole; raport au cantitățil e de pr oduse pe care le obțineau săteni i.
Județul sătesc a fost instituit în principal pentru judecarea locuitorilor satelor și “împăc area”
acest ora în cazurile mărunte, însă avea și unele atribuții administr ative. Organul era alcătuit din trei bătrâni
“pacinici”, aleși de către locuitori, câte unul din rândul fiecărei categorii de țărani existenți (fruntași, mijl ocași
și codași), cărora li se adăuga unul dintre preoții satului. Județul era confirmat de către judecătoria de ținut
sau județ și avea competențe în următoarele domenii: judeca neînțelegerile mărunte în limita unui plafon de
15 lei amendă sau despăgubire; confirma diversele acte întocmite între săteni: acte de zestre, acte de
împrumut etc.; primea și arhiva ordinele venite de la isprăvnicii; completa condicile Departamentului de
Interne referitoare la învoielile pentru muncă și transporturi încheiate de săteni, după ce aceștia fuseseră verificați să nu aibă și alte angajamente similare față de alți proprietari.
În anul 1851, Domnul muntean Barbu Știrbei a reorganizat instituția județului sătesc, sub denumirea
de Sfat sătesc . În comp onența lui intrau pârcălabul , ca reprezentant al proprietarului, și mai mulți deputați ai
sătenilor (doi în satele cu mai puțin de 100 locuitori, patru în satele cu peste 100 de locuitori) . Deputații erau
aleși pentru un an din rândul plătitorilor de capitație. Sfatul se afla sub controlul administrației centrale, dar aceasta nu intervenea pentru validarea sau inval idarea alegerilor, așa cum proceda în cazul orașelor.
În fiecare sat a fost înființa tă o cutie obștească a satului, alimentată din amenzile pronunțate de
județul satului, dar mai ales dintr -un adaos la capitație care se percepea odată cu aceasta. Gesti unea
banilor revenea unuia dintre membrii ju dețului sătesc , proprietarului moșiei pe care se afla satul sau
preotului sat ului. S umele adunate serv eau în special pentru acoperirea diferențelor intervenite între capitația
repartiz ată satului și cea efectiv încasată. Aceste diferențe erau cauzate de moartea sătenilor sau de
mutarea acestora dintr -un sat în altul ; ele nu puteau fi anu late imediat de agenții fiscali, întrucât
recensămintele fiscale se efectuau odată la șapte ani. Alte destinații date banilor din cutia satului erau
simbria pârcălabu lui/vor nicelului, plata dorobanților, precum și f inanțarea unor lucrări menite să satisfacă
diverse interese ale comunității: întreț inerea drumurilor, săparea și întreținerea fântânilor sau puțurilor,
construirea sau repararea bisericilor, construirea și întreținerea podurilor etc. Din nefericire, excedentele din cutia satului nu se îndrep tau decât rareori către satisfacerea intereselor sătenilor, ele fiind deturnate către
alte destinații chiar de c ătre administrația centrală.
Privind în ansamblu legislația regulamentară referitoare la organizarea satelor, se poate observa că
legiuitorul nu a manifestat nici un interes pentru așezarea vieții administrative sătești pe principiul descentr alizării. Organele de conducere de la nivelul satelor au rămas în continuare lipsite de atribuții
deliberative îndreptate spre interesul comunității, singurul lor scop fiind acela de a executa actele normative
venite din partea administrației centrale.
5. Revoluția din anul 1848 și consecințele sale
asupra administrației publice regulamentar e
5. 1. Programul de reformă
Revoluția din Principate a fost parte a marii revoluții care a cuprins continentul european în anul
1848, acțiunile sale politice desfășurându- se în mod sincron și simfon cu celelal te mișcări naționale. Animați
de ideile revoluției franceze din 1789, pașoptiștii români și -au însușit ac elași program ideologic pe care l -au
urmărit toți revoluționarii europeni: transformarea fundamen tală a societății prin introducerea principiilor
moderne ale constituționalismului și ale statului de drept. În cele două țări române, nevoia de reformă era cu
atât mai acută, cu cât component ele de ordin politic și social ale programului au fost însoțite și de o
comp onentă de ordin național. Fiind rezultatul unui compromis politic ruso-turc, Regulamentele Orga nice
trebuiau îmbunătățite sau chiar înlăturate nu numai pentru că au conservat multe din realități le anacronice
ale epocii fanariote, ci și pentru că au permis Rusiei amestecul sistematic în administrația românească,
79 încălcând astfel aut onomia internă a Principatelor. Pe fondul acestui amplu program național de reformă,
admini strația publică s -a constituit într -unul dintre principalele capitole avute în vedere, preocupările
revoluționarilor români vizând atât restructurarea administrației centrale, cât și organizarea pe pri ncipii
moderne a administr ației locale.
La nivelul principiilor de organizare a administrați ei public e, pașoptiștii români au vehic ulat idei
precum: responsabilizarea corpului de funcționari ai statului și a miniștrilor , în particular; atribuirea funcți ilor
publice doar după merit și eliminarea criteriilor de avere sau de statut social; desființarea rangurilor boierești
care nu își găseau corespondent în slujbe efective; introducerea unei stabilități reale în funcții pentru
funcț ionari i publici, prin condiționarea demiterii acestora de existența unei culpe dovedite în justiție; limitarea
veniturilor funcționarilor la cele procurate de salarii și eliminarea veni turilor paralele.
La nivelul administrației centrale, foarte r elevant pentru modul în care preconizau revol uționarii să
organizeze sistemul guvernare, a fost proiectul de constituție î ntocmit de Mihail Kogălniceanu. Acesta pleca
de la obiectivul introducerii unei separații foarte riguroase a puterilor în stat, urmări nd astfel limitarea
mecanismelor funcționale care le permiseseră domnilor regul amentari să controleze autoritar funcționarea
instituțiilor statului. În consecință, instituția domniei pe care o propunea Kogălniceanu trebuia să rămână
cantona tă exclusiv în s fera puterii executive. Atribuțiile legislative ale Domnu lui erau restrânse în mod
considerabil : Domnul păstra atributul de sancționare a legilor votate de parlament – atribut limitat însă la un
drept de veto suspensiv – , precum și atributul de promulgare a legilor. În calitatea sa de șef al executivului,
Domnul era invi olabil și iresponsabil. Miniștrii erau numiți și revocați de către Domn; ei contrasemnau toate
actele dom nești, urmând a fi considerați responsabili din punct de vedere politic în fața Parlame ntului.
Domnul nu avea însă dreptul să dizolve Parlamentul , ceea ce înseamnă că textul constituțional intr oducea o
reală respons abilitate politică pentru miniștri, întrucât un ministru numit de Domn putea fi demis de către
Parlament, fără ca Domnul să se poată opune. Scoaterea Domnului din actul de guvernare urmărea să
aducă în final la apar iția unui executiv modern. Acesta din ur mă a primit și consacrarea instituțională sub
forma unui Sfat al mini ștrilor sau Guvern, condus de ministrul de interne. Misiunea Sfatului miniștrilor urma
să fie una dublă: a) g uvernarea țării (î ntocmea proiecte de legi pe care le supunea atenției Parlamentului; b)
administrarea țării (întocmea regulamente pentru aplicarea legilor și controla activitatea întregului sistem adminis trativ). Pentru a evita orice confuzie cu privire la atribuțiile Guvernului, proiectul de constituție mai
prevedea în mod explicit interdicția adresată acestuia de a- și însuși atribuții judecătorești.
La nivelul administrației locale, programele pașoptiști lor a propus două tipuri de revendi cări, care,
judecând după conținut ul lor, pot fi împărțite în două categorii: minimaliste și maxima liste. Drept revendicări
minimaliste pot fi considerate cererile cu privire la creșterea gradului de aut onomie a sfaturilo r orășenești;
introducerea principiului alegerii dregătorilor de județ de către locuitorii acestora; respectarea prevederii
regulamentare potrivit căreia locuitori i subdiviziunilor adm inistrativ teritoriale (plasele) au dreptul să îi aleagă
pe dregătorii de la nivelul acestora. Este evident însă că aceste revendicări nu își propuneau schimbări
radicale; ele fie solicitau respectarea prevederilor Regulamentelor , fie intenționau reformarea administrației
în limitele acest ora. La extremitatea opusă s -au aflat revendicările maximaliste privitoare la organizarea
administrației publice locale pe principiul m odern al autonomiei locale. Cererile de acest tip nu se limitau
doar la recunoașterea dreptului cetățenilor de a- și alege organele administrative locale, ci me rgeau mai
departe solicitând recunoașterea din partea statului a unui drept al comunităților locale de a- și gestiona
propriile probleme. În acest sens, cele mai elocvente acte programatice au fost Dorințele partidei naționale
din Moldova și Proiectul de Constituție , ambele redactate de către Mihail Kogălniceanu. În aceste
documen te se solicita pe de o parte “dritul fiecărui ținut, oraș și comună de a- și controla administrațiile prin
sfaturi ținutale, municipale și comunale”, iar de cea laltă ca “tot ceea ce se poate face pe loc să se facă de
către puterile locale” , ceea ce echivala cu punerea în practică a principiului competenței generale a
organelor administrației locale în rezol varea problemelor de interes local .
5. 2. Efectele revoluției asupra administrației publice regulamentare
Mișcările revoluționare din cele două Principate au luat sfârșit odată cu dubla intervenție militară a
Imperiului Otoman și a Imperiului Țarist (1848- 1851) , astfel încât reformele preconizate de revol uționarii
pașoptiști nu au mai ajuns să fie puse în practică. Mai mult decât atât , după înfrângerea mișcării
revoluți onare, cele două puteri au încheiat la Balta Liman (19 aprilie/1 mai 1849) o nouă înțelegere
privitoare la or ganizarea țărilor române. Prin intermediul acesteia puterea suzerană și cea protectoare au
căzut de acord cu privire la prelungi rea termenul ui de aplicare a Regulamentelor Organice, dar într -o formă
revizuită, astfel încât autonomia lor administrativă a fost redusă și mai mult. Potrivit Convenției de la Balta
Lima n, Imperiul Otoman a numit în Pri ncipate, cu acordul Rusiei, doi domni , cu mandat de șapte ani și statut
de înalți funcț ionari ai Imperiului Otoman. Persoanele desemnate au fost Barbu Știrbei, în Țara
Românească, și Grigo re Al. Ghica al V-lea în Moldova, cei doi fiind aleși “dintre cei mai demni candidați și
care se bucură de cea mai bună reputație printre compatrioții lor”. Prin intermediul acelorași prevederi ale
80 Convenției de la Balta Liman, Adunăr ile Obștești regulamentare au fost desființate. Cele două mari puteri
vedeau în ele o forță politică periculoasă, capabilă să limiteze puterea domniei și să favoriz eze liberalizarea
vieții politice româneș ti. Prin urmare, domni i Convenției de la Balta Liman au guvernat fără puterea
legislativă instituită prin Re gulamentele Org anice, ceea ce a echivalat cu reven irea la forma de
guvernământ absolutistă care a precedat introducerea celor două legi fundamentale. În acest fel se elimin a
practic orice șansă pentru consolidarea regimului par lamentar. Singura instituție implicată în actul de
guvernare al ături de Domn a fost Divanul Obștesc, un organ colectiv format din boieri demni de încrederea
Domnului și din membrii înaltului cler. Rolul acestuia era ac ela de a dezbate și adopta legile, dar și de a le
pune în aplicare. Convenția de Balta Liman a consemnat însă și un aspect pozitiv privitor la organizarea
Principatelor. Luând act de numeroasele sesizări și cereri de r eformă privitoare la abuzur ile din
administrație, cele două mari puteri au luat hotărârea să înființeze două comitete care să analizeze textele
Regulamentelor Or ganice și să vină cu pr opuneri pentru modificarea prevederilor acestora în sensul
îmbunătățirii sistemul administrativ . Cele două organisme au fost alcătuite din boieri și s -au aflat, fiecare,
sub sup ravegherea unui c omisar turc și a unui comisar rus. Această ultimă măsură demonstra faptul că rușii
și turcii erau conștienți de amploarea pe care o aveau corupția și abuzurile aparatului administrativ și, de
asemenea, că acestea constituiseră principala c auză a mișc ărilor revoluționa re autohtone.
6. Organizarea judecătorească
Regulamentele Organice au împărțit instanțele de judecată din Principate în două catego rii:
ordina re și extraordinare. În prima categorie intrau instanțele civile, în vreme ce în categoria a doua intrau
insta nțele militare și cele ecleziastice, cu reguli proprii de funcționare.
Instanțele civile se divizau însă și ele în ordinare și speciale. Instanțele civile ordinare erau de trei
grade: a) Judecătoria de județ de întâia cercetare ( Țara Românească) și Tribunalul de ținut (Moldova); b)
Divanurile judecătorești (Țara Românească) și Divanurile de apelație (Moldova); c) Înaltul D ivan (Țara
Românească) și Divanul D omnesc (Moldova). Instanțele civile speciale erau: a) Judecătoriile sătești (Țara
Românească) și Județele sătești (Moldova), numite și “de î mpăciuire”; b) Judecătoriile de comerț (Țara
Rom ânească) și Tribunalele de comerț (Moldova).
Ierarhizarea clară a celor trei grade de jurisdicție a fost dublată de o altă măsură legislativă menită
să îmbunătățească semnificativ funcționarea justiției. Este vorba despre introducerea în sistemul juridic
autoh ton a principiului autorității lucrului judecat . Principiul s -a aplicat tuturor hotărârilor pronunțate de
instanț ele de rangul trei care er au confirmate de către Domn i. Aceasta însemna că hotăr ârile respective
erau conside rate definitive și irevocabile, astfel încât ele nu mai puteau fi atac ate nici de către domnii care le
confirmas eră, nici de către domnii următori.
6. 1. Instanțele ordinare
Instanțele de prim grad se compuneau dintr-un președinte, doi membri și un procuror (în Țara
Românească) . Aceștia judecau în primă instanță toate pricinile civile și comerciale, iar în ultimă instanță pe
cele inferioare sumei de 150 de lei. În materie penală , judecătoriile și tribunal ele de județ/ținut se pronunțau
doar în pricinile corecționale, adică în cazurile pentru care legea prevedea pedeapsa cu închisoarea sub un an. În pricinile “criminalicești” (omor, tâlhărie, furt etc.), aceste instanțe aveau c ompetența să facă doar
cercetări, pentru ca apoi să trimită rapoartele, învinuiții și probele la i nstanța superioară. Pentru faptele
penale care atrăgeau pedepse de până la trei zile de închisoare în Țara Românească, respectiv până la
cinci zile de închiso are în Moldova, competența de judecată revenea ispravnicilor ocârmuitori , respectiv
ispravnic ilor administratori aflați în fruntea județelor și ținuturilor. În cele două capitale, aceeași competență
revenea unei Judecătorii a poliției în București, respectiv unui Tribunal pol ițienesc , în Iași .
Instanțele de rangul doi organizate î n Țara Românească au fost două Divanuri judecăt orești (unul
civil și unul penal) aflate la București și două Divanuri judecătorești (unul civil și unul pe nal) aflate la
Craiova. Fi ecare dintre acestea era alcătuit dintr -un președinte, trei până la șase membri și un procuror.
Comp etențele lor teritoriale vizau teritoriul aflat la stânga Oltului, respec tiv cel aflat la dreapta Oltului.
Competența lor materială viza judecarea apelurilo r declarate împotriva hotărâr ilor civile, comerciale și
penale date de judecătoriile de la nivelul județelor.
Instanțele de rangul doi din Moldova au fost două Divanuri de apelație organizate la Iași, unul
pentru Țara de Sus, iar celălalt pentru Țara de Jo s. Fiecare divan se compunea dintr -un pr eședinte și patru
asesori aleși de Domn. Competența materială a celor două divanuri se referea la judecarea apelurilor declarate împotriva sentințelor civile și comerciale pronunțate de Tribunalele de ținut din propr ia jurisdicție
terito rială. Pentru cauzele penale, legea moldovenească prevedea că singura instanță competentă să
judece era Tribunalul de pricini criminale. Acesta era compus dintr -un președinte și doi membri. Sesizarea
81 tribunalului putea fi făcută de căt re persoana lezată sau de către tribunalele de ținut. Hotărârile sale erau
puse în aplic are numai după verificarea lor de către Divanul domnesc și întărirea lor de către Domn.
Instanța de rangul trei în Țara Românească a fost Înaltul D ivan, compus dintr -un președi nte (marele
ban), șase judecători și doi supleanți. El era competent să judece apelurile declarate împotriva deciziilor
divanurilor judecătorești și a tribunalelor de comerț.
Instanța de rangul trei din Moldova a fost Divanul D omnesc , compus dintr -un președinte, care era
însuși Domnul, și șa se membri: trei desemnați de Domn și trei aleși de Adunarea O bștească. Competența
materială a Divanului era judecarea tuturor apelurilor civile și penale decl arate împotriva instanțelor
inferio are. Domnul avea dr ept de vot deliberativ numai atunci când opi niile celor șase membri erau împărțite
în mod egal. Dacă nu conducea personal lucrările Divanu lui, Domnul avea dreptul să facă observații asupra
hotăr ârilor care nu întruniseră totalitatea vot urilor. În acest caz , Divanul avea libertatea de a lua în
considerare observațiile primite sau de a- și păstra decizia, urmând să argumenteze păstrarea vechiului
punct de vedere. Dacă însă Divanul nu își schimba poziția, Domnul era obligat să pună în aplicare
hotărârea Divanul ui.
În ciuda textului regulamentar, care prevedea doar trei grade de jurisdicție, în Țara Rom ânească a
existat și un al patrulea, care revenea Înaltei Curți de R evizie . Această a patra instanță era competentă să
judece pricinile as upra cărora se pronunțase Înaltul Divan numai cu majoritate de voturi, dând soluții
contr are deciziilor date de instanțele inferioare, iar opinia separată a minorit ății coincidea cu aceea a
instanțelor inferioare. În aceste cazuri, la cererea părții nemulțumite, Domnul era obl igat să restituie pricina
Înaltului divan. Acesta din urmă o rejudeca sub președinția logofătului dreptății împreună cu pr eședinții
tuturor trib unalelor și curților din București. Decizia dată în această formulă era definitivă, iar Domnul era
obligat să o exec ute.
6. 2. Instanțele speciale
Județul sau Tribunalul sătesc . Așa cum am arătat mai sus, acesta era alcătuit din preo tul satului și
trei reprezentanți ai țăranilor, aleși anual. Competența sa era aceea de a judeca pric inile mărunte dintre
săteni până la valoarea de 15 lei. Reclamantul nu se putea adresa instanței super ioare decât după ce făcea
dovada că împăciuirea nu a reușit.
Instanțele comerciale. Pentru comercianți, Regulamentele Organice au organizat instanțe speciale,
care aveau o componență mixtă. El e erau alcătuite din magistrați numiți de Domn și din comercianți aleși
din sânul comunității acestora și confirmați apoi de către Domn pentru o perioadă pe doi ani. În Țara
Rom ânească, la București și Craiova, a funcționat câte o Judecătorie de comerț , care judeca apelurile
comerciale declarate împotriva hotărârilor date de judecătoriile de județ. În anul 1848, o lege specială a înlocuit cele două judecătorii o singură instanță de apel comercială, numită Curtea Comercială A pelativă,
aflată în Buc urești. Ac easta era formată din trei membri: un pr eședinte și un supleant , numiți de Domn, și
trei negustori aleși dintre ei. Aceeași lege a prevăzut și înființarea unui număr de trei Tribunale de C omerț ,
la București, Craiova și Brăila, ale căror hot ărâri se judecau în apel în fața Curții comerciale apelative.
Aceste tribunale erau alcătuite din câte doi judec ători numiți de Domn și trei comercianți aleși dintre ei. În
celelalte județe, pricinile comerciale rămânea în competența judecătoriilor civile.
În Moldova, a funcționat un Tribunal C omercial la Galați, compus din trei membri: un pr eședinte
boier și doi comercianți de vază. La Focșani și Botoșani s -a apelat la o altă soluție; aici au fost stabiliți câte
doi negustori pe care președintele tribunalului local urma să-i cheme pentru a judeca pricinile comerciale
care erau supuse atenției curții sale. Hotărârile date de aceste tribunale se judecau în apel în fața Divanurilor de apelațiune si apoi în fața Divanului domnesc.
6. 3. Statutul magistraților
Judecătorii de la toate instanțele din principate erau numiți de către Domni și judecau în numele
acestuia. Excepție făceau doar comercianții -judecători de la instanțele comerciale, care erau aleși de către
ceilalți comercianți din propriile rânduri. Recrutarea judecător ilor lor se făcea din rândurile persoanelor care
cunoșteau legislația scrisă. N umirea judecătorilor se făcea pe un termen fix pe trei ani. Termenul putea fi
însă prelungit din trei în trei ani, dacă judecătorii se d ovedeau a fi merituoși. Potrivit Regulamentelor
Organice, după nouă ani în Moldova, respectiv zece ani în Țara Românească, judecătorii rămași în funcții
puteau deveni inamovibili, dacă Adu narea Obștească considera că aplicarea principiului inamovibilității este
oport ună. În practică însă, acest principiu nu a fost aplicat. Judecătorii erau retribuiți cu salariu de către stat,
fiindu -le inte rzis să primească orice formă de beneficiu material din partea justițiabililor.
7. Instituții de drept
În materia dreptului civil , Regulamentele Organice au stipulat faptul că toate pricinile ur mau a fi
judecate după Codul Callimachi în Moldova, respectiv după Legiuirea Caragea în Mu ntenia. Elemente de
82 noutate au apărut în schimb în domeniul dreptului comercial, un domeniu aflat în plină evoluție, dată fiind
dezvoltarea accelerată a economiei de piață. Simțind nevoia unor norme mai avansate în acest domeniu, în
ambele principate (în 1840 în Țara Românească, respec tiv în 1841 în Moldova) a fost introdus un cod
comercial, numit Condica de Comerciu. Aceasta avea d rept model Codul comercial francez din anul 1808.
Condica cuprindea trei cărți și o anexă. În cartea I se găseau dispoziții generale referitoare la c omercianți,
registrele de comerț, societățile comerciale, bursele de comerț, comisionari, cărăuși, vânzări -cumpărări,
polițe, cambii etc. Cartea a II -a reglementa problemele pe care le ridica fal imentul, în vreme ce cartea a III -a
se referea la navigație, vase maritime și comerț maritim. Anexa cuprindea reglementări cu privire la
organi zarea instanțelor comerci ale și la procedura de judecată a acestora.
În materia dreptului penal poate fi semnalat drept element de noutate adoptarea în ambele
Princip ate (în 1826 în Moldova, respectiv în 1851 în Țara Românească) a unui cod penal numit Condica
Criminali cească . Avân d unele diferențe între ele, cele două lucrări s -au inspirat din C odul penal și Codul de
instrucție criminală din Franța. Potrivit concepției juridice franceze, toate infracțiunile erau considerate
criminale. Fa ptele criminale au fost împărțite în două mar i catego rii: faptele care tulburau liniștea și
siguranța obștească (așa cum erau răzvrătirea, nesupunerea față de dregă torii sau judecătorii statului) și
faptele care aduceau vătămări persoanelor particulare ( tulburarea stăpânirii moșiei și casei, incendierea,
furtul, uciderea, rănirea, violul etc. ) Sistemul pedepselor prevedea numeroase pedepse tributare încă
concepției penale medievale și menținea aplicarea discriminatorie a acestora, în funcție de clasa socială căreia îi aparține cel găsit vinovat. Pentr u unele infracțiuni au fost introduse însă termene de prescri pție (de
exemplu, 30 de ani pen tru furt, 3 luni pentru adulter).
Cele mai importante progrese care au fost făcute în această perioadă vizează însă materia
drept ului procesual . La nivelul principi ilor, se remarcă următoarele aspecte: a fost pusă în pract ică
separarea atr ibuțiilor judecătorești de cele administrative; s -a produs o specializare a comp etențelor
instanțelor în funcție de materiile civilă, penală și comercială; a fost pusă la punct proc edura scrisă și
activitatea avocaturii; au fost reglementate căile de atac ; s-a produs o delimit are clară a competenței
instanțelor laice de aceea a instanțelor ecleziastice; a fost introdus princ ipiul autorității lucrului judecat în
cazul identității de p ersoane, obiect și cauză. Progrese au fost înr egistrate și la nivelul celor două ramuri ale
dreptului procesual. Astfel în materia dreptului proc esual civil a fost introdusă probațiunea modernă, care
recunoaște ca mijloace de pr obă înscrisur ile (actele de zestre, contractele comerciale, actele de stare civilă
etc.). În materia dreptului pr ocesual penal , se remarcă apariția instituți ei procurorului , cu rol de
supraveghere a acțiunii penale; precum și garantarea inviolabilit ății persoanei, prin introducerea m andatului
de arestare și cercetarea celui arestat în termen de 24 de ore de la arestare.
Bibliografie
*** Instituții feudale din Țările Române. Dicționar , coordonatori: Ovid Sachelarie și Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR,
București, 1988.
*** Istoria dreptului românesc , coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, Editura Academiei RSR, B ucurești, 1984, p. 167- 357.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc , Editura Nitnelav, G alați, 2003, p. 115 -128.
Berindei, Dan, Dezvolta rea urbanistică și edilitară a orașului București în perioada regulamen tară și în anii Unirii (1831- 1862) , în
Studii. Revistă de istorie, an XII, 1959, nr. 5, p. 133- 156.
Boicu, Leonid, Căile de comunicație terestre în Moldova între 1834- 1848, partea I, în Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie,
Iași, tom IV, 1967, p. 81 -116.
Idem, Căile de comunicație terestre în Moldova între 1834- 1848, partea a II -a, în Anuarul Instit utului de Istorie și Arheologie, Iași ,
tom V, 1968, p. 121- 143.
Idem, Înființarea primului Departament al Lucrărilor publice în România, în Ce rcetări istorice , III, 1972, p. 123- 131.
Idem, Lucrările de îmbunătățire a căilor comunicație în Moldova în vremea administr ației ruse din anii 1828- 1834, în Studii și
cercetări științifice , Iași , fascicula Istorie, an XII, 1961, nr. 1, p. 105- 114.
Bulat, T. G., Reorganizarea administrativă din 1844 a Țării Românești , în Revista de istorie , an XXVII, 1974, nr. 10, p. 1501-
1510.
Cernea, Emil ; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc , ediția a II -a, Casa de edit ură și presă “Șansa SRL”, București,
1992, p. 160- 175.
Ciachir, Nicolae; Bercan, Gheorghe, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1984.
Corfus, Ilie, Încercări de sistematizare a sate lor din Țara Românească sub Regulamentul Organic , în Revista arhiv elor, an X,
1967, nr. 2.
Drăganu, Tudor, Începuturile și dezvoltarea regimului parlamentar în România până la 1916, Cluj -Napoca, 1991.
Filitti, I. C., Domniile române sub Regulamentul Organi c 1834- 1848 , Librăriile Socec & Co, București, 1915.
Idem, Principatele Române de la 1828 la 1834. Ocupația rusească și Regulamentul Organic , Institutul de arte graf ice “Bucovina”,
I. E. Toruțoiu, București, 1934.
Idem, Proprietatea solului în Principatele Române până 1864, în Idem, Opere alese , cuvânt înainte, text stabilit, bibliografie, tabel
cronologic și note de Georgeta Penelea, Buc urești, 1985.
Idem, Vechiul drept penal român. Întregiri privitoare la vechea organizare judecătorească, B ucurești, 1937, 74 p.
83 Firoiu, D. V., Istoria statului și dreptului românesc , București, 1976, p. 101- 162.
Galan, M., Dificultățile aplicării Regulamentului Organic în Moldova, în Cercetări istorice, an VIII -IX, 1932- 1933, nr. 1, p. 15- 29.
Galan, M., Ocupația rusească în Moldova din anii 1828- 1834, în Cercetări istorice , tom X -XII, 1934- 1936, nr. 2, p. 109- 111.
Gavrilă, Considerații istorice pe marginea datelor statistice oferite de arhondologiile din Țara Românească (1837- 1858) , în
Revista istorică , tom 6, 1995, nr. 7- 8.
Gonciaru, C., Județele sătești din Moldova și arhivele lor până la aplicarea legii comunale (1832- 1864) , în Revista arhivelor , an
VIII, 1965, nr. 1.
Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești , ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, Buc urești, 2006.
Idem, Istoria administrației publice locale în statul modern român, Editura All Beck, București, 2005.
Hitchins, Keith, Românii. 1774- 1866, traducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Buc urești, 1996.
Iorga, N ., Viața și domnia lui Barbu Dimitrie Știrbei, Domn al Țării Românești (1849- 1856) , Institutul de arte grafice Carol Gobl,
1905.
Macovei, Adrian, Organizarea administrativ -teritorială a Moldovei între anii 1832 și 1862, partea I, în Anuarul Institutului de Istorie
și Arheologie “A. D. Xenopol” , Iași, tom XIX, 1982, p. 353- 374;
Idem, Organizarea administrativ -teritorială a Mol dovei între anii 1832 și 1862, partea a II-a, în Anuarul Institutului de Istorie și
Arheologie “A. D. Xenopol” , Iași, tom XX, 1983, p. 153- 173;
Idem, Organizarea administrativ -teritorială a Moldovei între anii 1832 și 1862, partea a III- a, în Anuarul Institutului de Istorie și
Arheologie “A. D. Xenopol” , Iași, tom XXI, 1984, p. 203 -216.
Negruți -Munteanu, E., Sfatul Administrativ al Moldovei între anii 1832 și 1862, în Anuarul Institutului de Istorie și Arhe ologie “A. D.
Xenopol” , Iași, tom VIII, 1971, p. 159 -199.
Iordache, Anastasie, Principatele Române în epoca modernă, vol. I, Domniile pământene și oc upația rusească (1821- 1831) ,
Editura Albatros, București, 1996.
Idem, Principatele Române în epoca modernă, vol. II, Administrația regulament ară și tranziția la statul de drept (1831- 1859) ,
Editura Albatros, București, 1998.
Moisil, C -tin., Arhivele statului și Regulamentul Organic, în Revista arhivelor , an 1928- 1929, nr. 5, p. 269- 289.
Negulescu, Paul; Alexianu, Gheorghe, Colecția vechilor legiuiri administrative , vol. I., Regul amentele Organice ale Valahiei și
Moldovei , Întreprinderile Eminescu S.A., București, 1944.
Oțetea, Andrei, Geneza Regulamentului Organic , în Studii și articole de istorie, 1957, nr. 2, p. 387- 402.
Penelea Georgeta, Contracte în comerțul extern al Țării Românești (1829- 1858) , în Studii. Revi stă de istorie, XXV, 1972, nr. 4, p.
767-781.
Platon, Gheorghe, Comisiile de revizuire din Moldova și activitatea lor în anii 1830 și 1831, în Studii și materiale de istorie
moder nă, an I, 1957, p. 25- 45.
Platon, Gheorghe; Platon, Florin, Boierimea din Moldova în secolul al XIX -lea. Context eur opean, evoluție socială și politică,
Editura Academiei Române, București, 1995.
Regleanu, M., Introducerea sistemului de registratură în instituțiile din Țara Românească, în Revista arhi velor , an XI, 1968, nr. 1,
p. 53- 69.
Sachelarie, O., Autoritatea hotărârilor judecătorești în vechiul drept românesc , în Studii și materiale de istorie m edie, VII, 1974, p.
217-222.
Scafeș, C. I.; Zodian, Vl., Grigore al IV -lea Ghica , Editura Militară, București, 1986.
Stan, Apostol, Arendășia în Țara Românească în epoca regulamentară, în Studii. Revistă de ist orie, an XX, 1967, nr. 6, p. 1117-
1197.
Idem, Independența României. Detașarea de piața otomană și ratașarea de Europa. 1774- 1875 , Editura Albatros, 1998.
Idem, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774- 1856, Editura Saeculum, Buc urești, 1999.
Ungureanu, Gh., Cancelaria instituțiilor din Moldova în anii 1800- 1828, în Revista arhivelor , 1967, nr. 2, p. 113- 118.
Test de autoevaluare nr. 11
01. Convenția ruso- turcă de la Akkerman din anul 1826 stipula:
a) declararea comerțului practicat de Principatele Române ca fiind liber sub rezerva aprovizionă rii Porții Otomane;
b) numirea domnilor de către Imperiul Otoman pe o perioadă de șapte ani;
c) alegerea domnilor de către Divan, cu acordul puterii suzerane și al celei protectoare, pe o pe rioadă de șapte ani;
02. Regulamentele Organice au avut caracter constituțional întrucât:
a) au introdus în Principate aceleași instituții și aceleași principii de guvernare;
b) conțin reglementări referitoare la modul de organizare și exercitarea puterii în stat;
c) au așezat boierimea la conducerea Pri ncipatelor Române.
03. Conform Regulamentelor Organice, Domnu l era:
a) numit de către Imperiul Otoman, cu acordul Imperiului Țarist;
b) numit de către Imperiul Otoman, fără acordul Imperiului Țarist;
c) ales pe plan i ntern de către reprezentanții țării.
04. Transformarea dregătorilor centrali în miniștri s -a produs în:
a) epoca fanariotă, prin introducerea salarizării funcționarilor statului;
b) în epoca regulamentară, prin eliminarea competențelor judecătorești;
c) în epoca unirii, prin înzestrarea lor cu responsabilitate politică.
05. În conformitate cu Regulamentele Organice, Secretariatul de Stat:
a) asigura comunicarea în interiorul executivului;
84 b) asigura comunicarea cu administrația locală;
c) întocmea stati sticile oficiale necesare actului de guvernare.
06. Ministerul Dreptății avea în epoca regulamentară următoarele atribuții:
a) supraveghea activitatea instanțelor de judecată pentru a vedea dacă acestea dau sentințe în con formitate cu legile existente;
b) funcționa ca o instanță de contencios administrativ;
c) înainta Domnu lui propunerile pentru numirile judecătorilor.
07. În epoca regulamentară, ispravnicii:
a) erau aleși de Domn, dintr -un număr de doi candidați propuși pentru fiecare județ/ținut de m inistrul de interne;
b) erau aleși de Domn dintr-un număr de doi candidați propuși pentru fiecare județ/ținut de Adu narea Obștească;
c) erau aleși de Domn dintr-un număr de doi candidați propuși pentru fiecare județ/ținut de Sfatul Administr ativ.
08. Ispravnic ii epocii regulamentare aveau atribuții de natură:
a) administrative și fiscale;
b) administrative și judecătorești;
c) fiscale și judecătorești.
09. În domeniul administrației publice, programele revoluționarilor pașoptiști au urmărit:
a) desființarea rangurilor boierești care nu își găseau corespondent în slujbe efective;
b) limitarea veniturilor funcționarilor la cele furnizate de salarii și eliminarea veni turilor paralele;
c) introducerea unei stabilități reale în funcții pentru funcț ionarilor publici , prin condiționarea demiterii acestora de existența unei
culpe dovedite în justiție.
10. Potrivit Convenției ruso -turce de la Balta Liman, domnii Principatelor Române:
a) erau numiți pe viață de către Imperiul Otoman cu acordul Imperiului Țarist;
b) era u numiți pe șapte ani de către Imperiul Otoman cu acordul Imperiului Țarist;
c) erau aleși de către locuitorii Principatelor prin intermediul reprezentanților acestora.
Test de autoevaluare nr. 12
01. Prev ederile tratatului ruso- turc de la Adrianopol din 1829 stipulau:
a) numirea pe viață a domnitorilor celor două Principate din rândul boi erilor pământeni;
b) restituirea teritoriilor care fuseseră ocupate de turci la nordul Dunării (raialele Turnu, Giurgiu și Brăila);
c) renunțarea de către Imperiul Ot oman la pretențiile de aprovizionare cu produse de orice fel și recunoașterea liber tății absolute
a comerțului Țărilor Române.
02. Regulamentele Organice au avut caracter unitar întrucât:
a) au introdus în Principate aceleași instituții și aceleași princ ipii de guvernare;
b) conțin reglementări referitoare la modul de organizare și exercitarea puterii în stat;
c) au așezat boierimea la conducerea Pri ncipatelor Române.
03. Potrivit Regulamentelor Organice, puterea executivă aparținea:
a) exclusiv Domnu lui;
b) Domnului și Guvernului;
c) exclusiv Guvernului.
04. Răspunderea miniștrilor în epoca regulamentară era atrasă în fața:
a) Domnului;
b) Adunării Obștești Ordinare;
c) Înaltului Divan.
05. În epoca regulamentară, în atribuțiile Ministerului de Interne intrau:
a) coordonarea și supravegherea activității administrației locale;
b) supravegherea stării sanitare a populației și administrarea carantinelor;
c) încasarea dărilor.
06. În epoca regulamentară, hotărârile adoptate de Sfatul Administrativ:
a) erau puse în aplicare numai după aprobarea prealabilă a Domnului;
b) erau puse în aplicare imediat, fără a fi nevoie de aprobarea Domnu lui;
c) erau puse în aplicare după aprobarea lor în Adunarea Obștească.
7. În Moldova epocii regulamentare, privighetorii de ocoale erau:
a) erau aleși de Domn, dintr -un număr de doi candidați propuși pentru fiecare ținut de m inistrul de interne;
b) erau aleși de ispravnici și de vorniceii satelor din ținut, urmând ca cel ales să fie con firmat în funcție de către Domn;
c) erau aleși de Domn dintr-un număr de doi candidați propuși pentru fiecare ținut de Sfatul Administr ativ.
85 08. Administrarea finanțelor comunităților urbane în perioada Regulamentelor Organice:
a) aparținea orășenilor, care își asigurau controlul asupra modului în care erau cheltuiți banii prin intermediul unui organism
propriu;
b) aparținea orășenilor, dar controlul asupra modului în care erau cheltuiți banii revenea autorităților centrale, reprezen tate prin
ispravnicul de ținut/județ;
c) aparținea în totalita te autorităților centrale, reprezentate prin ispravnicul de ținut/județ.
09. Revendicările maximaliste din programele revoluționarilor pașoptiști prevedeau în domeniul reformării adm inistrației:
a) creșterea gradului de aut onomie a sfaturilor orășenești;
b) recunoașterea din partea statului a unui drept al comunităților locale de a- și gestiona pr opriile probleme;
c) respectarea prevederii regulamentare potrivit căreia locuitorii subdiviziunilor adm inistrativ teritoriale (plasele) au dreptul să îi
aleagă pe dregătorii de la nivelul acestora.
10. După aplicare Convenției ruso- turce de la Balta Liman, puterea legislativă a fost exercitată:
a) exclusiv de către Domn;
b) de către Domn și de către Adunarea Obștească;
c) exclusiv de către Adunarea Obștească.
86 CAPITOLUL 10
FORMAREA STATULUI MODERN ROMÂN ȘI A SISTEMULUI DE DREPT MODERN
1. Tratatului de la Paris din anul 1856 și importanța sa
pentru organizarea Principat ele Române
În anul 1853, urmând strategia de extindere teritorială pusă la punct încă de la începutul secolului al
XVIII -lea, Imperiul Țarist a căutat să profite încă odată de slăbiciunile Imperiului Ot oman și a ocupat din nou
Principatele Române. Acțiunea militară a Rusiei a condus însă la o formarea unei coaliții militare a marilor puteri eu ropene, care a decis să atace Rusia chiar pe ter itoriul acesteia , în Crimeea. După declanșarea
ostilităților, Rusia și- a retras trupele din Principa te, locul lor fiind luat de armatele habsburgice și otomane.
Războiul s -a încheiat cu înfrângerea R usiei, în anul 1855, înfrângere consacrată prin prevederile tratatului
general de pace de la Paris, semnat la 18/30 martie 1856. S coțând în evidență pentru prima dată
importanța strategică a celor două țări pen tru această parte de lume, tratatul a avut o însemnătat e
deosebită pentru evoluția ulterioară a Principatelor Române. Marile puteri europene au hotărât cu acest
prilej să le transforme într -o zonă neutră, care să acționeze ca un tampon între cele trei mari imperii din
zonă. În acest fel factorii decizionali eur openi răspundeau pozitiv atât în raport cu interesele strategice al
propriilor guverne, cât și în fața numeroasel or solicitări de reorganizare a Principatelor pe care le lansaseră
între anii 1849- 1856 revol uționarii români exilați în întreaga Eur opă.
Cel mai important beneficiu pe care tratatul de la Paris l -a adus Principatelor Române a fost
desfii nțarea protectoratului rusesc . Principatele rămâneau mai departe sub suzeranitatea Porții ot omane,
dar int egritatea lor teritorială urma să fie garantată în co mun de către toate marile puteri semnatare : Franța,
Anglia, Austria, Prusia, Sardinia, Turcia și Rusia. Tratatul prevedea de asemenea obligația Rus iei de a
retroceda Moldovei cele trei județe din sudul Basarabiei – Cahul, Ismail și Bolgrad -, retezând în acest fel
accesul I mperiului Țarist la gurile Dunării. În același timp, tex tul tratatului reconfirma vechile privilegii ale
Principatelor Române în raport cu Imperiul Otoman . Poarta era obligată să asigure independența și
caracte rul național al administrați ei din Principate și să respecte clauzele vechilor tratate ruso -turce
referitoare la libertatea depl ină a legislației, a cult ului, a comerțului și a navigației. În fine, o ultimă prevedere
importantă a tratatului de la Paris prive a reorganizarea Principatelor, sarcină pe care și -au asumat -o toate
cele șapte pu teri semnatare. Pentru aceasta, a fost constituită o C omisie specială formată din reprezentanții
puterilor garante care urma să se deplaseze în Pri ncipate , pentru a se informa la fața locului și a elab ora un
set de propuneri pentru reorganizarea sistemului lor administrativ. Î n paralel, S ultanul a fost obligat să
convoace în fiecare p rincipat câte o Adunare Ad- hoc care să exprime dorințele românilor cu priv ire la
organizarea lor definiti vă, punctele de vedere exprimate de acestea urmând să aibă rol consult ativ pentru
membrii Comisiei speciale.
Prop unerile pe care le -au înaintat Adunările A d-hoc veneau să continue în linii generale demer surile
făcute de revoluționarii pașoptiști. În materie constituțional ă, adunările solicitau : a) respectarea vechilor
capitulații dintre Țările Române și Înalta Poartă, cele care prev edeau că ace stea sunt teritorii independente
și neocupate; b) unirea Principatelor într -un singur stat cu numele de Rom ânia; c) instalarea unui prinț străin
cu tron ereditar, ales dintr -o dinastie domnitoare a Europei apusene, ai cărui succesori să fie crescuți în
religia țării; d) introdu cerea unei Adunări Obștești cu o bază electorală cât mai largă.
La nivelul administrației publice centrale, s e cerea: a) eliminarea privilegiului de clasă dintre criteri ile
impuse pentru ocuparea funcțiilor publice și introducerea principiului admisibil ității tuturor locuitorilor,
indiferent de statut social sau avere; b) separarea clară a puteri i legislat ive de cea executivă; c) asigurarea
independenței puterii judecătorești în raport cu puterea execut ivă; d) introducerea responsabilității politice și
juridice a miniștrilor . În domeniul administrației publice locale, aceleași adunări solicitau: a) introducerea
autonomiei județene, prin acordarea de personalitate juridică județelor /ținuturilor și înființarea de consilii
județene alese; consiliile urmau să întoc mească bugetele județene, să facă repartizarea impozitelor
prevăzute de lege și să propună guvernului măsurile de interes particular ale ținutului/județului; b)
introducerea autonomiei comunale: prin înființarea comunei (o instituție administrativă nouă, artificială și
diferită de instituția tradiț ională a satului ), înființarea de consilii comunale formate din membri aleși și
stabilirea prin lege a drepturilor și obligați ilor care le reveneau acestor consilii; c) introducerea aut onomiei
municipale prin înființarea unor consilii m unicipale formate din deputați aleși care să administreze interesele
comune ale loc uitorilor or așelor.
Propunerile înaintate de Comisia specială europeană nu au avut un caracter la fel de c uprinzător
precum cele ale Adunări lor Ad -hoc. În materia administrației centrale, Comisia propu nea: a) restrângerea
87 activității Ministerului de Interne din Țara Românească; considerând că aces ta avea prea multe atribuții,
Comisia recomanda adoptarea modelului din Moldova, unde direcția poștelor și direcția lucrărilor publice au
fost organizate sub forma unui minister distinct ; b) separarea foarte clară a puterii judecătorești de cea
executivă, pentru a se evita imixtiunile administr ației în actul de justiție; tot în acest scop ce cerea adoptarea
unor măsuri concrete pentru instituirea inamovibilității magistraților; c) adoptarea unor măsuri pentru
îmbunătățirea sistemului educați onal și înființarea unor universități care să pregătească candidații pentru
funcțiile publice. În ceea ce privește administrația locală, Comisia specială europeană a considerat că: a)
introduc erea a utonomiei locale în principate e ra inoportună; în condițiile în care în Principate nu exista o
clasă de mijloc, înființarea consiliilor districtuale ar fi fost chiar periculoasă, întrucât ea ar fi creat prem isele
pentru controlarea treburilor publice locale de către marii proprietari funciari ; b) era considerată necesară
renunțarea la alege rea conducătorilor subdiviziunilor administrativ teritoriale (plase și ocoale) de către
locuitori; a dministrația publică trebuia să aibă un caracter unitar și ierarhizat pentru a căpăta eficiență, prin
urmare se recomanda desemnarea acestor conducători direct de către Guvern; c) trebuiau limitate atribuțiile
care îi permiteau Mini sterului de Interne să se amestece în viața administrativă a orașelor, astfel încât
acestea din urmă să benef icieze de un grad mai mare de autonomie administrativă.
2. Dreptul constituțional
Conform instrucțiunilor primite la Congresul de pace din 1856 , Comisia europeană și -a prezentat
raportul către marile puteri la 26 martie/7 aprilie 1858, incluzând în el și o parte din do leanțele românilor
exprimate prin intermediul Adunărilor Ad- hoc. După discuții prelungite, reprezentanții celor șapte mari puteri
au semnat la 7/19 august Convenția de la Paris, un act internați onal cu caracter constituțional prin care
Principatele Române p rimeau o “organizare definitivă”.
Solicita rea principală a Adunărilor Ad- hoc, legată de constituirea unui singur stat român, nu a fost
pusă însă în practică. Europenii au prevăzut doar unificarea formală a acestora , sub numele de Principatele
Unite ale Mol dovei și Valahiei . În schema organizatorică erau prevăzute doar două instituții comune: Înalta
Curte de Casație și Justiție și Comisia Centrală per manentă de la Focșani, un mini -parlament care a avea
rolul de a pune de acord legislația existentă cu actul c onstitutiv. Nici cerința prințului străin nu a fost
acce ptată de puterile garante, textul Convenției stipulând existența în fiecare dintre cele două state a câte
unui Domn pământean neereditar, ales pe vi ață. In urma adoptării acestor prevederi, românii, nemulțumiți
că li s -a refuzat uniunea reală, au r ecurs la tactica “faptului împlinit” și, fără a încălca în mod formal textul
Conven ției, i-au amendat prevederile. Astfel, Adunări le Electiv e din cele două Principate au ales pe rând
același D omn, în persoana lui Al. I. Cuza.
Convenția a încercat să pună în practică principiul separației puterilor în stat în cadrul unei monarhii
constituționale electiv e de inspirație franco- belgiană. O separație riguroasă se realiza însă numai între
puterea executivă și cea judecătorească, fiind împi edicat amestecul Domnului și al membrilor Guvernului în
actul de justiție. În ceea ce privește puterea legislativă, aceasta era exer citată în mod colectiv de către
Domn, de câte o Adunare Electiv ă aleasă în fiecare Principat și de C omisia Centrală de la Foc șani. Domnul
era unic titular al puterii executive, pe care o exercita direct sau indirect, prin intermediul miniștrilor săi. Miniștrii erau numiți de Domn fără aprobarea Adunării Electiv e, motiv pentru care ei erau responsabili di n
punct de vedere politic exclusiv în fața acestuia. Ei aveau obligația contrasemnării tuturor actelor emise de Domn, dar obliga ția nu avea rostul de a transfera răspunderea politică de pe umerii Domnu lui pe cei ai
miniștrilor, așa cum se întâmplă în monar hiile constituț ionale, unde șeful statului este declarat iresponsabil
și inviolabil. Întrucât Convenția nu prevedea explicit nici lipsa de responsabilitate politică a monar hului , nici
caracterul inviolabil al acestuia, rezultă că obligația contrasemnării actelor emise de Domn nu avea decât
rostul autentificării sem năturii sale. Miniștrii erau declarați totuși responsabili din punct de vedere juridic
pentru încălc area legilor , precum și pentru cheltuirea nejustificată a banilor publici. Ei puteau fi puși sub
acuz are fie de către Domn, fie de către Adunarea Electiv ă, cu votul a 2/3 din membrii prezenți la ședință. În
calitate de șef al executiv ului, Domnul avea sub controlul său atât pe miniștri, cât și întregul aparat
administrativ al țării, Convenția recunos cându -i dreptul de a face toate numirile în funcțiile publice. În planul
puterii legislative, Domnul deț inea un ascendent evident în raport cu Adunarea Electiv ă. Monarhul avea
dreptul exclusiv de inițiativă legi slativă în materia legilor de interes special , dreptul de a sancționa legile (cu
drept de veto l egislativ ), precum și dreptul de promulgare. În plus, Domnu l putea dizolva oricând Adunarea
Electivă, având totuși obligația de a convoca alta în termen de trei luni. În acest context, Adunării Electiv e
nu i-au rămas decât prerogativele de a dezbate și de a adopta legile. Nici Comisia C entrală de la Focșani
nu limita prea mult puterea monarhu lui; ea avea drept de inițiativă în domeniul legilor de interes comun
pentru cele două Principate, iar preroga tiva de control asupra constituționalității legilor era subordonată
dreptului de veto al Domnului. Se desprinde de aici concluzia că Domnul era elementul central și activ al
88 guvernării, deși el nu era răspunzător nici din punct de vedere politic, nici din punct d e vedere juridic. În
acest fel, p uterea atribuită de textul Convenției de la Paris, îl contura drept un monarh autoritar care nu se
deosebea prea mult de cel pe care îl introduseseră în trecut Regu lamentele Organice.
În ciuda faptului că, prin Convenția de la Paris, Domnul controla practic întreaga politică internă,
trebuie spus totuși că în prima parte a domniei, Al I. Cuza a căutat să pună în practică mecanismele unui
autentic regim parlamentar. În acest scop, el a renunțat la implicarea în activ itatea administrativă, lăsându- le
miniștrilor responsabilitatea guvernării; a numit miniștri aproape exclusiv din rândurile deput aților; iar atunci
când Adunarea Electivă a dat voturi de neîncredere miniștrilor săi, el a acceptat demisiile acestora din urmă. În acest fel, s -a ajuns ca, pe cale cutum iară, să se aplice în viața politică românească principiul conform
căruia “ Domnul domnește, dar nu guvernea ză”. Punând în aplicare acest principiu, Cuza și -a văzut adesea
guvernele înlăturate în urma unui vot de blam dat de către adunarea legiui toare. În cele din urmă însă,
respectarea acestui pri ncipiu s -a dovedit a fi o frână în calea programului politic al Domnului, întrucât
Adunarea Electivă, dominată fiind de conservatori, a început să se opună sistematic reformelor l iberale
preconizate. Refuzând să colaboreze cu guvernele care își asumau sarcina implementării reformelor, s -a
ajuns la o s ituație de criză, pe care Cuza a înțeles să o rezolve prin instituirea unui regim de autoritate
personală. Uzând de prerogativele oferite de Convenția de la Paris, Domnu l a dizolvat Adunarea Electivă,
după care a supus aprobării populare, prin plebiscit, un nou act constituțional și o nouă lege electorală. Ambele acte normative s -au bucurat de sprijinul locuitorilor și au intrat în vigoare în luna mai a anului 1864.
Noul act constituțional prelua cea mai mare parte a prevederilor Convenției de la Paris, m otiv pentru
care a fost denumit Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris . El venea însă și cu numeroase inovații
instituționale, menite să- i asigure Domnului controlul absolut asupra act ivității legislative. Pe lângă dreptul
exclusiv de inițiativă legislativă, Domnu l căpăta acum un instrument care îi pe rmitea să legifereze fără votul
Adunării Elective. Este vorba despre obținerea dr eptului de a legifera în termenul scurs între momentul
dizolvării Adunării în exercițiu și momentul convoc ării unei noi Adunări Elective. Guvernul a primit și el o
serie de atribuții în zona legislativă: el a obț inut competența de a elabora regulamentul de funcționare a
Adunării Elective, precum și drep tul de a emite o serie de acte care țineau de competența legiuitorului,
atunci când acesta din urmă nu era în sesi une, dar era necesară adoptarea unor măsuri de urgență. Pentru
a diminua puterea Adunării Elec tive, a fost introdusă în sistemul constituțional cea de- a doua cam eră
legislativă, num ită Corp Ponderator sau Senat. Fiind formată în proporție covârșitoare din membri numiți de
către Domn, aceasta avea rolul de cenzor al activității Adunării. În acest sc op, toate proiectele de lege
adoptate de Adu nare tr ebuiau să intre în discuția Senatului, urmând ca acesta să aibă rol de cameră
decizională asupra tuturor legilor, cu excepția bugetului. Un alt or gan-cheie introdus prin Statutul
Dezvoltător a fost Consiliul de Stat . Consil iul avea mai multe atribuții, pe care le exercita sub președinția
Domnului. Un prim set de atribuții privea elaborarea proiectelor de legi și a regulamentelor de aplicare a legilor. Un al doilea set intervenea în dom eniul administrativ: C onsiliul funcționa ca organ consultativ pentru
toate chestiunile administrative aduse în atenția sa și ca instanță disciplinară pentru funcționarii din administrație. În fine, un ul tim set de compe tențe atribuia Consiliului de Stat rolul de instanță de con tencios
administrativ. Deciziile în această materie nu erau însă executorii, ci aveau caracter de aviz consultativ, legiuit orul căutând în acest fel să nu- i acorde puteri prea mari care să degenereze apoi în abu zuri.
3. Dreptul administrativ
3. 1. Reform area admini strației central e
Plecând de la noile baze instituționale create de Convenție, dar și de la recomandările f ăcute de
Comisia europeană, administrațiile celor două Principate trebuiau să pună în practică ope ra de construcție
statală preconizată, î n cadrul căreia reorganizarea administrației urma să dețină un loc central. Dubla
alege re a lui Al. I. Cuza a adăugat însă și un al doilea obiectiv major pentru condu cerea politică a celor două
Principate: crearea statului național prin unificarea reală a celor două țări. Cele două procese erau
favoriz ate, de altfel, de existența a doi importanți factori: a) prevederile Convenției, care încurajau
dezvoltarea unei legislații com une (prin intermediul Comisiei C entrale de la Focșani) care să unifice vămile,
poștele, telegr aful, valoarea monedei etc.; b) organiz area administrativă relativ unitară introdusă prin
Regulamentele Orga nice, care simplifica demersul de unificare. Au existat însă și impedimente în calea
realizării acestor două obiective, cel mai serios fiind opoziția manifestată de Adunările legislative. Fiind
dominate de conservatori , acestea au condiționat adesea reformarea aparatului de stat de rezolvarea
favorabilă a chestiunii agrare. Acesta este, de altfel, și motivul pentru care unificarea adminis trativă nu s -a
făcut pe cale legisl ativă, ci mai mult pe calea actelor administrative.
Ministerele au continuat să funcționeze potrivit reglementărilor introduse în Principate prin
Regul amentele Organice. În primă fază, a fost păstrat ă și structura compete nțelor materiale atribui te de
89 Regul amente (Interne, E xterne, Finanțe, Justiție, Culte, Război ), singurele diferențe fiind existența unui
Minister al Lucrărilor Publice în Moldova și a unui Minister al Controlului (un fel de Curte de Conturi) î n Țara
Rom ânească. Alături de ministere , Convenția a consacrat și existența unui Consiliu de Miniștri (succesorul
Sfatu lui Administrativ E xtraordinar) , care reunea titularii tuturor ministerelor. În fruntea acestuia, a fost
instalat un președinte, însărcinat de Domn cu formarea Guvernului . Președintele era în același timp și
titularul unui a dintre ministere. Efortu rile făcute în sensul atingerii obiectivului unificării reale a celor două
administrații, au făcut însă ca această structură organizatorică să funcționeze num ai până în anul 1861.
Obținând acordul puterilor garan te și, mai ales pe cel al Imperiului Otoman, Domnul a unificat structurile de
putere ale celor Pri ncipate ajungând astfel la un singur Guvern și la o singură Adunare Electiv ă.
Pentru a permite miniștri lor să își asume responsabili tatea pentru actele adoptate în do mniile lor de
activitate , Domnul le -a atribut tuturor miniștrilor statutul de secretari de stat . În acest fel, fiecare ministru a
primit dreptul de contra semnătură, s pre deosebire de epoca anterioară, când postelnicul intermedi a relațiile
dintre Domn și miniștrii săi, ceea ce făcea ca numai acesta din urmă să aibă drept ul respectiv .
Pentru a crește ritmul de implementare a reformelor și a consolida autoritatea centrală as upra celei
locale, o atenție deosebită a fost acordată infrastructurii de comunicații. Au fost avute în vedere, în special,
telegraful, poșta și starea drumurilor, cele care permiteau transmiterea rapidă a circularelor trimise de centru
către teritoriu și a rapoartelor trimise di n teritoriu spre centru.
Tot în primii ani a avut loc unificarea celor două armate și înființarea unui Stat major ge neral pentru
ambele armate. Au fost numiți agenți diplomatici comuni pentru ambele Principate în marile capitale europene; au fost unificate serviciile vamale sub conducerea unei direcții generale a vămilor. În 1 862 au fost
unificate Arhivele S tatului, pentru a fi trecute în subordinea Minister ului Cultelor; serviciile de poștă, prin
înființarea unei Direcții C entrale la București; direcțiile de stati stică, prin subordonarea lor unui Oficiu Central
de S tatistică; serviciile sanitare civile, prin înființ area Serviciului Sanitar C entral de la Bucureș ti; a fost
înființat Serviciul P enitenciar, prin extinderea în Țara Românească a celui existent în Moldova. Unificarea
tuturor acestor servicii publice s -a făcut, de regulă, prin concentrarea lor la nivelul capitalei București,
precum și prin transformarea serviciilor echivalente din Iași în servicii exterioare ale celor de la centru.
După proclamarea formală a unificării administrative la 11/23 decembrie 1861, la 22 ianuarie/3
februarie 1862 a fost alcătuit primul guvern unic din istoria României. Totodată, orașul București a fost
proclamat drept capi tală a noului stat unitar. Recunoașterea internațională a noii forme de stat a permis mai
departe desăvârș irea unității administrative prin concentrarea tuturor ministerelor la nivelul capitalei unice. În
primă fază, mi sterele moldovenești au fost păstrate sub forma unor dire ctorate ministeriale. Acestea er au
conduse de direc tori ministeriali numiți de Domn, dar aflați sub autoritatea miniștrilor de resort din București.
Pe măsură ce reforma a înaintat, directoratele ieșene au fost desființate în mod treptat, ultimul încetându -și
existența în august 1862. După încheierea procesului de unificare, efortul de reformare s -a canalizat pe
problema reor ganizării d omeniilor de competență ale ministerelor. Reforma nu și -a propus în mod special
înființarea unor ministere noi, ci mai mult să regrupeze serviciile existente. Astfel, a fost reorganizat
Ministerul de Interne, care a rămas să se ocupe de supravegherea administrației locale, de asigurarea
liniștii și ordinii publice, sănăt ate, ocrotirile sociale, economia națională și comunicații. Agricultura și
comerțul au tr ecut în portofoliul Lucrărilor Publice; educația a trecut la ministerul Cultelor, cel care se va
numi de acum înainte Ministerul Cultelor și Instrucțiunii. În vara anului 1862 a luat naștere Ministerul Afacerilor Străine, împărțit în patru sec ții: Afaceri consulare, Politică, Conten cios și T reburi s trăine; și tot
atunci a fost reorganizat Ministerul Justiț iei, cu trei secții: Contabil itate, acte extrajudiciare și procese
comerciale, Procese civile și Procese criminale. Ministerul F inanțelor a fost și el reorganizat, în opt secții:
Secretariatul general, Inspecția generală de finan țe, Administrația contribuțiilor dire cte, Administrația
veniturilor indirecte, Direcția vămilor, Direcția poștelor, Contabilitatea generală și mișcarea fondurilor, Casieria generală și a tezaurului public.
În paralel cu procesul de creare a ministerelor unice, a fost demarat un proces de afirmare a
suveranității interne a statului român. În acest sens: a) a fost interzisă activitatea judiciară a co nsulatelor
străine; b) s -a trecut la punerea în aplicare a sentințelor judecătorești pronunțate împotr iva supușilor străini
sau a locuitorilor români cu statut de supuși străini; c) a fost anulată valabilit atea pașapoartelor eliberate de
Turcia pentru Principate; d) a fost anulată valabilitatea pe teritoriul românesc a pașapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia; e) au fost introduse pașapoarte rom ânești și au fost acceptate doar pașapoartele
țărilor care le recunoșteau pe cele românești; f) au fost trecute în proprietatea statului toate proprietățile funciare deținu te de mănăstirile ortodoxe din af ara țării (Legea secularizării averilor mănăstirești).
După adoptarea Statutului Dezvoltător, Domnul s -a implicat major , alături de executiv , în
direcționa rea politicii interne, pentru a pune în aplicare reformel e necesare modernizării societății.
Beneficiind de pr erogativele suplimentare oferite de noul text constituțional, Domnul și G uvernul au acționat
adesea în mod direct, legiferând prin intermediul decretelor -lege. Aceasta a permis a ccelerarea procesului
90 de aplicare a reformelor introduse deja, dar și introducerea unor reforme noi, care fuseseră blocate de
Adunarea Electiv ă. Între acestea din urmă, se remarcă în special reforma agrară, cea care constituise în
trecut piatra de încer care a relațiilor dintre executiv și l egislativ.
3. 2. Reformarea administrației local e
După unificarea administrației centrale, în anul 1862, Domnul a considerat că a venit m omentul
propice pentru implementarea reformei din administrația publică locală. Într -un discurs adresat Adunării
Electiv e, el a stabilit principalele obiective specific e ale acestui demers , obiect ive subsumate conceptelor de
descentralizare și desconcentrare a administrației. Ambele avea u drept scop rezolvarea mai rapidă și mai
eficientă a problemelor din teritoriu, dar și eliberarea m iniștrilor de responsabilitatea rezolvării problemelor
mărunte și spec ifice ale comunităților locale. În acest fel, miniștrilor le rămânea mai mult timp pentru a
elabora și implementa strategii și politici de dezvoltare, ceea ce în final conducea la creșterea calității actului
de guvernare. Aplicarea reformei a fost condiționată însă de r ezolvarea chestiunii agrare care frământa de
multă vreme societatea și clasa politică românească. Atât timp cât populația rural ă, în marea ei majorit ate,
nu avea în proprietate terenurile pe care se aflau amplasate satele, introduc erea noilor principii și instituții
administrative era inutilă. În măsura în care comunitatea locală nu avea un patrimoniu propriu, pe care să îl
admini streze, nu se mai putea vorbi despre autonomie administrativă. Din aceste considerente, deși au
existat proiecte de reformare a administrației l ocale, adoptarea unor măsuri legislative s -a făcut abia în anul
1864, după ce legislativul dominat de conservatori a acceptat finalmente principiul potrivi t căruia patrimoniul
comunal urma să se constituie prin cedarea unor terenuri ale marilor propri etari.
Redactarea legilor care urma u să reformeze administrația locală a revenit unui guvern con dus de
Mihail Kogălni ceanu. Desemnarea acestuia a s-a dovedit a fi foarte benefică pentru scopurile urmărite de
Domnitor . Primul ministru av ea o viziune clară asupra misiunii pe care o avea de îndeplinit , iar atașamentul
său față de principiul descentralizării fiind binecunosc ut încă din timpul revoluției pașoptiste. Principalele
acte normative care au alcătuit pachetul legislativ au fost Legea comunală și Legea pentru consiliile
județene. Acestea au fost adoptate de Adunarea Electiv ă și apoi promulgate de Domn, la 31 martie 1864,
respectiv 2 aprilie 1864.
Redactate după modelul legislației franceze și belgiene, cele două legi au introdus instit uții
necunoscute până atunci administrației românești: prefectul, subprefect ul, comuna, Consiliul c omunal,
Consiliul județean, C omitetul permanent, primar ul. Urmând obiectivele trasate de Domn, j udețul și comuna
au fost reglemen tate atât ca unități de descentralizare administrativ -teritorială, cât și ca circumscripții
administrativ -teritoriale pentru funcționarea serviciilor exterioare ale ministerelor. Colectivitățile teritoriale
județene au fost constituite între limitele vechilor unități administrativ -teritoriale, județele și ținuturile.
Comunele în schimb au reprezentat o inovație juridică a l egiuitorului, organizarea lor făcându -se în mod
artificial, prin reunirea mai multor sate în cadrul aceleiași unități administrativ teritoriale. Tot sub formula
instituțională a comunei urmau să fie organizate și așezările urbane. Criteriul fundamental avut în vedere
pentru constitui rea comunelor a fost acela că populația comunei trebuia să facă față sarcinilor bugetare. În
consecință, pentru con stituirea comunei s-a stabili t drept prag minim numărul de 500 de locuitori sau 100 de
familii. Urmare a acestei ino vații juridice, satul a pierdut străvechi ul statut de bază a organizării
administr ativ-teritoriale. Chiar dacă în anumite cazuri satele aveau mai mult de 500 de locuitori, ele urmau
să se organizeze pe mai de parte tot sub forma unor comune, alcătuite din câte un singur sat. Pe lângă județ
și comu nă, legislația adoptată mai prevedea existența plasei , ca su bdiviziune administrativ -teritorială a
județului. Spre deosebire însă de județ și de comună, plasa nu avea personalitate juridică, existența ei fiind
legată de activitățile de supraveghere și cont rol. Numărul județelor a fost st abilit la 42, al plaselor la 320, al
comunelor la 1526, iar al orașelor la 28.
În virtutea statutului lor de unități administrativ -teritoriale descentralizate, județul și c omuna, aveau
organe proprii de conducere și personal itate juridică. În privința organelor de conduc ere, legiuitorul român a
pus în aplicare principiul francez potrivit căruia “acțiunea este fapta unuia, iar deliberarea este fapta mai
multora”. În consecință, deliberarea a fost încredințată unor organe colec tive, numite Consilii comunale ,
respectiv Consilii județene; în vreme ce execuția a fost reze rvată unor organe unipersonale: primar ul
comunei, respectiv prefectul județului . Prin excepție de la regula amintită, legea Consiliilor județene,
consacra la nivel județean și un organ hibrid, numit Comitetul permanent .
Consiliul c omunal era alcătuit din membri aleși de corpul electoral, reunit într -un singur colegiu
constituit după criteriul censului (impozit de cel puțin 80 de lei). Consiliul lucra în ședințe ordinare, întrunindu- se cel puțin odată pe lună, și în ședințe extraordinare, ori de câte ori era ne cesar. Președinția
Consiliului revenea de drept primar ului sau înlocuitorului acestuia, când primar ul nu era în localitate. În
atribuțiile Consiliului intrau, pe lângă administrarea treburilor curente ale comunității, adoptarea
regulamen telor de administrare interioară, numirea și revocarea funcț ionarilor comunali. Deciziile adoptate
91 de Consiliu puteau fi anulate de către prefectul jude țului sau de către Ministerul de Interne, dacă acestea
depășeau cadrul competențelor prevăzute de lege, sau de către Domnitor, dacă se dovedeau a fi ilegale.
Primarul a avut atât calitatea de organ al administrației descentralizate, cât și pe aceea de
reprezentant al Guvernului la nivel local. Modalitatea de desemnare a acestuia a variat în funcție de
specificul comunei. În cadrul comunelor rurale, primar ul era ales de către locuitorii satului, în vreme ce în
cazul com unelor urbane, era numit de către Domn, din rândul consilierilor care obț inuseră cele mai multe
voturi. În cal itate de șef al administrației comunale, primar ul întocmea și administra bugetul comunei,
administra patr imoniul comunal, răspundea de aprovizionarea c omunei și exercita controlul aparatului
administrativ. Tot în această calitate, primar ul era învestit și cu po liția administrativă, având obligația
menținerii liniștii și ordinii publice, motiv pentru care avea dreptul de a solicita autorităților militare intervenția
armatei în caz de nevoie. În calitate de reprez entant al Guvernului , primar ul era subordonat M inistrului de
interne, prefectului și s ubprefect ului. Dubla calitate pe care a avut -o primar ul a avut drept consecință
deturnarea activității sale de la atribuțiile principale, legate de administrarea intereselor comunei; numeroa sele atribuții pe care le avea în calitate de executant al ordinelor guvernului i -au sufocat activit atea,
rămânându- i foarte puțin timp pentru interesele c omunității locale .
Consiliul județean era alcătuit din membri aleși de către cetățenii din județ, în componen ța sa
intrând câte doi membri din fiecare plasă. Conducerea lucrărilor era asigurată de către un președinte ales
din rândul consilierilor. Consiliul județean se întrunea într -o singură sesiune ordi nară pe an, de obicei la 15
octombrie, când se lua adoptau hotărâri cu privire la toate domeniile de compe tență pe care i le rezervase
legea: votarea bugetului de venituri și cheltuieli obligatorii și facultat ive, adoptarea regulamentelor, numirea
funcționarilor județeni.
Comitetul perm anent era alcătuit din trei membri și trei supleanți, aleși pe o perioadă de pa tru ani
din rândul consilierilor județeni. Conducerea activității acestui organ de conducere nu revenea însă unui
reprezentant ales al administrației descentralizate, ci reprezentantului Guvern ului din teritoriu, adică
prefec tului. Sarcinile Comitetului permanent erau de a pregăti lucrările care se supuneau apr obării
Consiliului ju dețean; rezolvarea problemelor curente care nu puteau fi amânate până la reunirea anuală a
Consil iului județean; apărarea intereselor județului în justiție. Cu alte cuvinte, Comitetul permanent delibera
în interv alul dintre sesiunile Consiliului județean și, în ac elași timp, executa hotărârile acestuia din urmă.
Prefectul a avut atât calitatea de organ al administrației descentralizate, cât și pe aceea de
reprezentant a Guvernului la nivel local. Rolul său principal era însă acela de a asigura realizarea politicii
partidu lui de guvernământ în teritoriu. Prefectul reprezenta executivul în cadrul Consili ului județean, unde
asigura președinția Comitetului permanent. În dubla calitate pe care o avea, el exercita îndrumarea și
controlul as upra tuturor organelor administr ative din județ . În același timp, prefectul era șeful poliției
județene, răspu nzând de menți nerea liniștii și ordinii publice. În cons ecință, atunci când era nevoie, putea
cere punerea în mișcare a forțelor armate din județul său. Numirea prefectului se făcea prin D ecret al
monarhului, la propu nerea ministrului de interne, dar tit ularii funcției puteau fi înlocuiți ori de câte ori se
considera că este cazul. A rezultat de aici o polit izare excesivă și o instabilitate extremă a funcției, precum și
exercitarea de către Guvern a unui con trol excesiv asupra activității sale.
Subprefectul era reprezent antul Guvernului la nivelul plasei . Principalele sarcini care îi reveneau se
refereau la: verificarea finanțelor comunale; asigurarea serviciului de stare civilă; punerea în aplicare a hotărârilor Consiliului jude țean la nivel comunal; întocmirea de rapoar te periodice cu privire la situația
internă din plasa respectivă și propunerea unor măsuri de îmbunătățire a a dministrației. Ca și în cazul
prefect ului, numirea sa se făcea prin D ecret al monarhului, la propunerea ministrului de interne; titularii
funcției de sub prefect puteau fi înlocuiți și ei ori de câte ori se considera că este necesar .
Deși pachetul legislativ a consacrat principiul descentralizării administrative, trebuie spus totuși că
aplicarea acestuia a fost serios limitată de introducerea unei se vere tutele administrative . Potrivit celor două
texte de lege, actele consiliilor comunale și județene erau supuse unui control tutelar a priori , ceea ce
însemna că actele respective deveneau executorii numai după ce erau aprobate de către organele
adminis trative superioare. Acestea din urmă aveau în plus drepturi largi de co ntrol asupra administrației
locale: puteau su spenda sau revoca din funcții pe primar i și puteau di zolva Consiliile comunale sau
județene. Privită din această perspectivă, descentralizar ea administrativă co nsacrată de jure în textele celor
două legi, s -a trans format de facto într-o centralizare moderată.
4. Organizarea judecătorească
Convenția de la Paris a stabilit înființarea unei Înalte Curți de Casație și Justiție, comună ambelor
Principate, care urma să își aibă sediul la Focșani. Curte a urma să fie instanța unică îna intea căreia puteau
fi atacate cu apel hotărârile date de instanțele inferioare. În același timp, Cur tea era competentă să exercite
92 dreptul de control și de acțiune dis ciplinară împotr iva curților de apel și a t ribunalelor din Principate și avea
dreptul de jurisdicție exclusivă asupra propriilor membri în pricini penale. Curtea urma să funcționeze și ca
Înaltă Curte de Justiție, ceea ce însem na că ea urma să judece plâng erile formulate împotriva miniștrilor de
către Domn sau de către Adunarea Electivă , judecata urmând a se face fără drept de apel. Magi strații erau
numiți de către Domn, dar , pentru început, numai membrii Înaltei Curți de Casație și Justiție erau declarați
inamovi bili. Numirea și avansarea magistraților urmau să fie reglementate printr -o lege specială ult erioară.
Până la adoptarea unei legi de organizare judecătorească, urmau să funcționeze aceleași instanțe
organi zate în epoca Regulamentelor Organice.
După introducerea Statutului D ezvoltător, prevederile constituționale privitoare la puterea
judecăt orească au rămas neschimbate. A ceasta era exercitată mai departe de către magistrați nu miți de
către Domn, având în frunte Înalta Curte de Casație și Justiție. In baza Statutului, în au gust 1865, a fost
adoptată prima Lege pentru organizarea judecătorească. Prin intermediul acest eia, s-a stabilit faptul că
justiția va fi exercitată de judecătorii de plasă, tribunale județene, curți de jurați (în materii criminale ), curți de
apel și de Curtea de Casație. Legea din 1865 menținea ina movibilitatea magis traților de la Înalta Curte de
Casație și Justiție și prevedea posibilitatea exti nderii treptate a inamovi bilității la magistrații de la c urțile de
apel și t ribunale, în măsura în care posturile respective urmau a fi oc upate de juriști competenți.
5. Modernizarea i nstituțiilor de drept
În paralel cu eforturile depuse pentru modernizarea structurilor administrative ale statului, activitatea
Domnului și a legislativului a avut în vedere un alt obiectiv major: modernizarea instit uțiilor de drept. În acest
scop, au fost pregătite, adoptate și apoi puse în aplicare Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă
și Codul de procedură penală. Adoptarea acestora a avut o importanță capitală pentru evoluția societății
românești în ansam blu, întrucât ele au asigurat cadrul juridic necesar pentru funcționarea statului de drept .
În plus, ele au contribuit la stimularea economiei de schimb, au așeza t relațiile dintre persoane pe principiul
modern al ega lității în fața legilor și, nu în ultimul rând, au contribuit la schimbarea mentalităților.
5. 1. Codul civil
Normele de drept civil existente în România la mijlocul secolului al XIX -lea erau cele pr evăzute în
Codul Callimachi și în Legiuirea Caragea. În ciuda faptului că cele două coduri au preluat o serie de instituții
din legislația modernă europeană, totuși multe dintre prev ederile lor erau tributare încă vechii legislații
bizantine. Trebuie adăugat în plus faptul că în jumătatea de secol care s -a scurs până la adoptarea Codului
civil, societatea românească a cunoscut o dezvolt are fără precedent a economiei de schimb pe fondul
eliminării quasi -monopolului comercial ot oman care grevase asupra Țărilor Române până în anul 1829. S-a
ajuns astfel în sit uația în care multe dintre normele existente erau depășite de noile realități economice și
sociale ale epo cii. În acest context , modernizarea normelor juridice în materia dreptului civil apărea în ochii
contemporanilor drept o reală necesi tate.
Autorii Codului civil au utilizat două surse de inspirație de origine eu ropeană. Până în anul 1863, au
apelat la proiectul de cod civil pe care l -a elaborat juristul italian Pissanelli. Acesta repr ezenta o codificare
modernă, care ținea cont de schim bările petrecute în sânul societății și economiei europene. În plus, pentru
statul național italian, el se dorea a fi o ope ră legislativă cu caracter unificator, ceea ce făcea ca el să
corespundă perfect necesităților tânăr ului stat român. Adoptarea codului italian a întârziat însă,
determinându -i pe autorii codului român să apeleze la prevederile Codul ui civil francez din 1804. Acesta se
bucura de un mare prestigiu pe plan eur opean și stătuse deja la baza mai multor coduri adoptate în epocă.
Codul civil ro mân a fost adoptat în cele din urmă în 1864 și a intrat în vigoare la finele anului 1865.
În ciuda faptului că multe dintre principiile și dispozițiile sale au fost preluate din cele do uă surse
menționate, trebuie spus totuși că acestea nu au reprezentat reproduceri mecanice. Ele au fost însușite în
forma originară doar în măsura în care făceau referire la realități similare; atunci când legiuitorul român a constat diferențe economico- sociale în raport cu pentru din Europa occ identală, al a procedat la adaptarea
instituțiilor de drept la realitățile interne din principate. Acesta este m otivul pentru care textele au fost
selecționate: unele dintre ele au fost păstrate, altele au fost modif icate, în vreme ce o a treia categorie a fost
eliminată. În final, tex tul românesc a căpătat caracterul unei sinteze juridice europene, întrucât alături de
normele codului francez, au fost pă strate unele dintre normele autohtone care corespundeau încă realităților
interne, a fost preluată o serie de di spoziții din codul lui Pissanelli, precum și din legislația civilă belgiană.
Structurarea codului civil român s -a făcut în trei cărți, precedate de un preambul. Pream bulul
proceda la definirea noțiunii de lege civilă și la precizarea cadrului cronologic și spațial în care urma s ă fie
aplicată. Prima carte a fost consacrată persoanelor, cea de- a doua bunurilor, în vreme ce a treia a fost
rezervată modurilor de dobândire și de transmitere a proprietății.
93 Cartea întâi pleca de la consacrarea principiului potrivit căruia toate persoanele fizice sunt egale în
fața legii. Capacitatea juridică a acestora e ra definită ca fiind de două feluri: capacitatea de folosință
(aptit udinea persoanei de a avea drepturi și obligații) și capacitatea de exercițiu (apt itudinea persoanei de a
exercita și de a își asuma obligații). În ceea ce privește capacitatea de fol osință, aceasta începea odată cu
nașterea copilului . Momentul obținerii capacității complete de exerc ițiu era considerat a fi cel al majoratului,
respectiv împlinirea vârstei de 21 de ani. C odul civil român prevedea însă și o procedură a emancipării,
potrivit căreia persoanele minore puteau încheia an umite acte și își puteau asuma anumite obligații înainte
de majorat. Persoanele juridice au fost clas ificate în persoane cu scop lucrativ și per soane fără scop
lucrativ. Dacă r egimul juridic al celor di ntâi urma să fie reglementat prin intermediul unui c od comercial, în
schimb p ersoanele juridice fără scop lucrativ urmau să se înființeze exclusiv prin Decret D omnesc , întrucât
obiect ivele lor erau de natur ă culturală, sportivă, politică și caritabilă. În materie de rudenie, Codul pă stra
aproape toate reglementările autohtone anterioare. Tot din vechea legislație r omânească au fost păstrate și
unele reglementări cu privire la dreptul familiei. Așa er au, de exemplu, dispozițiile privitoare la încheierea și
desfacerea căsătoriei sau egalitatea soților cu privire la invocarea mot ivelor de divorț. Din legislația franceză
a fost receptată în schimb, interzicerea cercetării paternit ății, sub pretextul apără rii familiei legitime. Potrivit
aceleiași legislații, recunoașt erea fiului natural de către tatăl acestuia nu putea produce drepturi și obligații,
ci doar efecte în stabilirea stării civ ile; despre drepturi și obligații nu putea fi vorba decât în cadrul relației
dintre mamă și copilul ei natural. În ceea ce privește bunurile aduse de către soți în căsnicie, codul
introdu cea principiul alegerii între regimul separației bunurilor , regimul comunității de bunuri, regimul dotal și
un regim distinct de acestea, c reat de către soți. Dacă în momentul căsătoriei soții nu făceau nici o
precizare în legătură cu r egimul pentru care optau în materie de bunuri, atunci se prezuma că au ales
regimul separației. Ca urmare, fiecare soț avea dreptul să își administreze proprii le bunuri, în vreme ce
bunurile dobândi te urmau să aparțină soțului care putea face dovada obținerii lor. În ceea ce privește
regimul dotei, codul civil român prevedea existența act ului dotal în care trebuia menționată dota adusă în
căsătorie de către soți . În timpul căsniciei, bunurile urmau să fie adm inistrate de către soț; ele puteau fi
înstrăinate numai în cazurile prevăzute de lege, dar asupra vâ nzării lor greva obligația de a cumpăra în
schimb bunuri similare care de veneau bu nuri dotale.
În partea r eferitoare la bunuri , acestea sunt clasificate formal în mobile și imobile. Proprietatea era
împărțită în mai multe tipuri, în funcție de bunurile la care se referea. Plecând de la ac est criteriu de
clasificare , proprietatea a fost definită drept : funci ară, industrială, minieră și bancară. Codul făcea referiri
ample cu privire la modul de dobândire a dreptului de proprietate, la modul de dobândire a celorlalte drepturi
reale, precum și la posesie și efectele acesteia. În materie de efecte ale posesie i, codul consacra: prezumția
de proprietate, dobândirea fructelor de către posesorul de bună credi nță, apărarea posesiei prin acțiunile
posesorilor și obț inerea dreptului de proprietate ca urmare a posesiunii îndelungate. Codul făcea referire și
la dezmembrămintele dreptului de proprietate: uz ufructul, uzul, servitutea și superfi cia.
Partea referitoare la contracte și delicte dezvoltă teoria generală a obligațiilor , consacrând
răspu nderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală. Răspunderea civilă contractuală era
întemeiată pe încălcarea unei obligații născute din contract. În acest caz, răspunzătoare era considerată
partea care nu și -a îndeplinit o obligație asumată și care trebuie să plătească celeilalte părți o despăgubire.
Răspunderea civilă deli ctuală lua naște re din faptul ilicit săvârșit de o pe rsoană prin care aceasta aduce a
prejudiciu altcui va, motiv pentru care respectivul fapt o oblig a la despăgubirea celui prejudiciat . În aceeași
materie a obliga ției civile, codul mai conține referiri la s tingerea obligațiilor civile, transmiterea,
transformarea și gara ntarea acestora.
În privința modurilor de transmitere a proprietății, codul prevedea transmiterea ei prin i ntermediul
actelor încheiate între vii, precum și prin intermediul actelor mortis c ausa (pentru cauza de moarte) . În
conseci nță, transmiterea proprietății se putea face și pe cale succesorală, prin cele două forme ale sale:
succesiunea legală ( ab intestat ) și succesiunea testamentară. Codul reglement a pe larg deschi derea
succesiunii, cat egoriile de succ esori, ordinea ș i cota în care aceștia dobândeau bunurile de functului,
opțiunea succesorală și lichidarea suc cesiunii.
5. 2. Codul penal
Codul penal a fost publicat în același an cu cel civil și a rămas în vigoare până în anul 1937. Ca și
Codul civil, Codul penal a avut la bază surse de inspirație europene: Codul penal din Prusia (1851) și Codul
penal francez (1810 ). Odată cu adoptarea Codului penal, au fost abrogate con dicile criminalicești utilizate în
perioada anterioară și s-a produs unificarea vechii legislații penale din cele două Principate
La baza Codului penal român s-a aflat concepția clasică a dreptului penal, care concepea omul
drept o ființă abstractă, ruptă de mediul în care trăiește. P otrivit acesteia, infractorii sunt oa meni raționali,
conștienți de faptele lor, care au comportamente antisociale. În consecință, ei trebu ie excluși din societate.
Acest lucru se poate face prin intermediul pedepselor, motiv pentru care acestea din urmă trebuie să aibă
94 un pronunțat caracter de intimidare. Ulterior și -a făcut loc însă concepția modernă, care ia în considerare și
factorii sociali determ inanți pentru comportamentul uman . Aceasta a condus la modificarea legislației penale
românești și la introducerea unei componente noi, prin care se urmărea reeducarea infractorilor și
reintegr area lor în viața socială.
Materia Codului penal a fost structurată în trei cărți: C artea I cuprindea dispoziții privitoare la
pedep se; Cartea a II -a cuprindea normele cu privire la crime și delicte ; în vreme ce Cartea a III- a se refer ea
la materia contravențiilor. Codul a împărțit faptele penale în trei categorii: crime , delicte și contravenții .
Clasificarea adoptată nu era una justificată din punct de vedere teoretic, întrucât între crime și delicte nu
există deosebiri esențiale, ambele desemnând fapte săvârșite cu intenție. Originile acestei clasificări se află
de fapt în sistemul tripartit al pedepselor, întrucât legiuitorul a plecat de la premisa că fiecărui tip de
pedeapsă îi corespunde un tip de infracțiune. În ceea ce pr ivește crimele și delictele, acestea au fost
grupate în mai multe categorii, în funcție de gravit atea faptei sau de pericolul social pe care îl reprezentau.
Urmărind acest criteriu, crimele și delictele au fost împărțite în patru categorii: a) infracțiunile îndreptate
împotr iva statului (răsturnarea ordinii de stat, trădarea etc.); b) infracțiunile împotriva constituției (faptele
îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau a acelui electoral); c) infracțiunile îndreptate î mpotriva
intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcțiilor administrat ive (abuzul de pu tere, delapidarea
etc.); d) infracțiunile îndreptate împotriva intereselor particulare, contra vieții, intereselor particulare, onoarei, patrimoniului etc. Alături de criter iul enunțat mai sus au fost fol osite și alte criterii pentru clasificarea faptelor
penale, precum: modul în care au fost comise faptele sau numărul partic ipanților , delimitarea tentativei de
infracțiunea consumată, distincția dintre autor și complice etc . În ceea ce privește pedepsele, acestea au
fost împărțite în trei categorii , corespunzătoare celor trei tipuri de fapte: a) pedepse criminale, pentru crime;
b) pedepse corecționale, pentru delicte; c) pedepse polițienești, pentru contravenții.
5. 3. Codul de procedură civilă
Codul de procedură civilă a intrat în vigoare împreună cu Codul civil român, la 1 decem brie 1865.
Principalele sale izvoare au fost Codul de procedură penală al Cantonului Geneva, C odul francez de
procedură civilă, Legea belgiană privitoare la executarea silită, precum și unele norme de drept procesual
din legiuirile române mai vechi.
Concepția care a stat la baza procedurii de j udecată reglementate prin intermediul Codului
românesc a fost aceea că adevărul obiectiv nu poate fi cunoscut de către instanță, iar hotărârea acesteia
putea exprima numai adevărul juridic. Aceasta însemna că hotărârea pronunțată repr ezenta o prezumție de
adevăr, prezumție dedusă din faptul că procesul a parcurs fazele de judecată prev ăzute de lege, respectând
dispozițiile legale.
Codul a fost divizat în șapte cărți: procedura în aintea judecătorului de plasă, t ribunalele de județ,
Curțile de apel, arbitrii, executarea silită, proceduri speciale și dispoziții generale.
Conform codului român de procedură civilă, proc edura de judecată era orală, publică și
contradict orie. Probele care puteau fi administrate în procesele civile erau: înscrisurile, probele cu martori ,
expertizele, cercetările la fața locului, jurământul judiciar și prezumțiile.
Procesul parcurgea o dubl ă judecată de fond, în fața primei instanțe (judecătorie sau t ribunal),
respectiv în fața instanței de apel, după care urma judecarea în recurs. În privința căilor de atac, Codul
prevedea: apelul (rejudecarea pe fond a cauzei) și recursul (prin care se stabilea dacă legea a fost bine
interpr etată și aplicată).
5. 4. Codul de procedură penală
Codul de procedură penală a fost adoptat și aplicat concomitent cu Codul penal. Redact area sa s -a
făcut sub influența Codului francez de instrucție criminală, din anul 1808. Codul a re alizat un compromis
între procedura penală medievală și judecata penală modernă. Pentru prima fază a procesului a păstrat
vechea procedură, secretă și scrisă, care nu presupunea dezbaterea în contradict oriu a probelor. Pentru
faza a doua, c ea a judecății, au fost introduse în schimb, principiile judecății moderne: publicitatea
dezbaterilor, principiul oralității și principiul contradictorialității. În virtutea acestora, părțile luau cunoștință de probe și le puteau analiza în contradictoriu în cadrul dezbater ilor orale și publice.
Codul a fost alcătuit din două părți: prima reglementa descoperirea, urmărirea și instrucția
infracți unilor; cea de -a doua reglementa judecarea proceselor. Cele două părți reflectau fazele pe care le
parcurgea orice proces penal: cea premergătoare și cea a judecății.
Descoperirea infracțiunilor revenea ofițerilor de poliție judiciară. Acestora le revenea sa rcina
strângerii probelor referitoare la infracțiunile săvârșite de autor. Dacă aceștia erau de părere că sunt
întrunite elementele unei infracțiuni, atunci înaintau dosarul procurorului, urmând ca ace sta din urmă să se
ocupe de procedura urmăririi infractorului. În anumite cazuri, pe care le cons idera mai complicate,
procurorul putea înainta cauza respectivă unui j udecător de instrucție. Acesta pr oceda la o anchetă numită
95 instrucție. După efectuarea urmăririi sau, după caz, a anchetei, procurorul putea sesiza instanța de
judecată.
De regulă, delictele intrau în competența t ribunalelor, în vrem e ce crimele intrau în aceea a c urților
cu juri . Acestea din urmă erau alcătuite dintr -un complet de judecători și dintr -un juriu compus din cetățeni.
Juriul avea sarcina de a răspunde cu da sau nu la două întrebări: dacă persoana acuzată era sau nu
vinovată, iar în cazul în car e era găsită vinovată, dacă merită sau nu circumstanțe atenuante. Dacă juriul
răspundea afirmativ la oprima întrebare, judecătorii făceau înc adrarea faptei în textul de lege corespunzător
și fixau pedeapsa. Fixarea pedepsei se făcea în func ție de dispoziți ile legii și de părerea juriului cu privire la
circumstanțele atenuante.
Bibliografie
*** Istoria dreptului românesc , coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II -a, Editura Acade miei RSR, București, 1987, p. 15-
87.
*** Istoria românilor , vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821- 1878) , coordonator: Dan Berindei, Edi tura
Enciclopedi că, București, 2003.
*** Istoria românilor , vol. VII, tom II, De la Independență la Marea Unire (1877- 1918) , coordonator Gheorghe Pl aton, Editura
Enciclopedică, București, 2003.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc , Editura Nitnelav, G alați, 2003.
Berceanu, Barbu B., Istoria constituțională a României în context internațional comentată jur idic, Editura Rosetti, București, 2003.
Ciachir, Nicolae; Bercan, Gheorghe, Diplomația europeană în epoca m odernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1984.
Ciachir, Nicolae, Marile puteri și România (1856- 1947) , Editura Albatros, București, 1996.
Chiriță, G., Organizarea instituții lor moderne ale statului român (1856- 1866) , Editura Academiei Române, Buc urești, 1999.
Cziprián- Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administrației regionale și locale în România , Sfântu Gheorghe, 2002.
Drăganu, Tudor, Începuturile și dezvoltarea regimu lui parlamentar în România până în anul 1916 , Editura Dacia, Cluj -Napoca,
1991.
Filitti, I. C., Rătăcirile unei pseudo- burghezii și reformele ce nu se fac , Institutul de arte grafice “Bucovina”, Buc urești, 1935.
Firoiu, D. V., Istoria statului și dreptului românesc , București, 1976, p. 163-219.
Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859- 1991 , Editura Humanitas, Buc urești, 1992.
Guțan, Manuel, Istoria administrației publice românești , ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, Buc urești, 2006, p.
207-239.
Idem, Istoria administrației publice locale în statul român modern, Editura All Beck, București, 2005, p. 137- 235.
Hitchins, Keith, Românii. 1774- 1866, traducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Buc urești, 1996.
Manoilescu, Mihai, Rostul și destinul burgheziei românești , Editura Athena, București, 1997.
Cernea, Emil ; Molcuț , Emil, Istoria statului și dreptului românesc , ediția a II -a, Casa de edit ură și presă “Șansa SRL“, București,
1992, p. 194-208.
Pencoviciu, Al., Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituției și Legii electorale din Rom ânia, Tipografia
satului, București, 1883.
Rus, T., Fondul Președinția Consiliului de Miniștri , în Revista arhivelor , an 1963, nr. 2, p. 188- 200.
Scurtu, I.; Bulei, I., Democrația la români, 1866- 1938, Editura Humanitas, București, 1990.
Slăvescu, P. N., Lacunele și dificultățile ce se opun la o bună administrație a județelor, plășilor și comunelor rurale, Tipografia
Curții Regale, F. Gobl & Fiii, Bu curești, 1900.
Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România , 1859- 1918 , Editura Albatros, București, 1995.
Stanomir, Ioan, Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc , Editura Polirom, Iași, 2005.
Zeletin, Ștefan , Burghezia română. Originea și rolul ei istoric , Editura Humanitas, Buc urești, 1991.
Test de autoevaluare nr. 13
01. Convenția de la Paris din 1858:
a) a înlocuit protectoratul rusesc cu garanția colectivă a marilor puteri europene;
b) a confirmat protectoratu l rusesc și suzeranitatea otomană;
c) a recunoscut independența Principatelor Române.
02. Printre propunerile cu caracter constituțional pe care le- au înaintat Adunările Ad- hoc Com isei Europene în anul 1857, s-au
regăsit:
a) separarea clară a puterii legislat ive de cea executivă;
b) asigurarea independenței puterii judecătorești în raport cu puterea execut ivă;
c) introducerea responsabilității politice și juridice a miniștrilor .
03. Propunerile înaintate de Adunările Ad- hoc Comisie europene în materia administrației locale au fost:
a) introducerea autonomiei județene ;
b) introducerea autono miei comunale;
c) introducerea aut onomiei municipale.
96 04. În conformitate cu textul Convenției de la Paris, miniștrii erau responsabili:
a) politic, în fața Domnu lui;
b) politic, în fața Adunării Elective;
c) juridic, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.
05. În conformitate cu textul Convenției de la Paris, Comisia Centrală de la Focșani:
a) avea drept de inițiativă legislativă în domeniul legilor de interes comun pentru cele două Pri ncipate;
b) avea drept de inițiativă legislativă în domeniul legilor de interes special;
c) exercita dreptul de control asupra constituț ionalității legilor.
06. Potrivit Legii Comunale din 31 martie 1864, întocmirea bugetul ui revenea:
a) primarului;
b) Consiliului c omunal;
c) Delegației permanente.
07. Potrivit Legii Consiliilor județene din 2 aprilie 1864, prefectul era:
a) exclusiv șef al administrației comunale;
b) exclusiv reprezentant al Guvernului;
c) atât șef al admi nistrației comunale, cât și reprezentant al Guvernului.
08. Potrivit Legii Consiliilor județene din 2 aprilie 1864, în atribuțiile prefectului intra:
a) controlarea activității tuturor organelor administr ative din județ;
b) menținerea liniștii și ordinii publice;
c) întocmirea bugetului județului.
09. Conform Legii Consiliilor județene din 2 aprilie 1864, în atribuțiile subprefectului intra:
a) verific area finanțelor comunale;
b) punerea în apli care a hotărârilor Consiliului j udețean la nivel comunal ;
c) asigurarea serviciului de stare civilă.
10. Tutela administrativă introdusă prin reformele lui Al. I. Cuza consta din dreptul administrației centrale sau al reprezentanților
săi din teritoriu:
a) de a aproba sau a respinge actele organelor administrației publice locale;
b) de a suspenda sau de a revoca din funcții pe primari;
c) de a di zolva Consiliile c omunale și Consiliile județene.
97 CAPITOLUL 11
STATUL ȘI DREPTUL ÎN VECHIUL REGAT AL ROMÂNIEI
1. Dreptul constituțional
Textul constituțional intrat în vigoare în anul 1866 poate fi considerat drept prima const ituție
româneas că; modul în care ea a fost adoptată, precum și structura sa, apropiată de conceptul modern de
const ituție, îi conferă indiscutabil această calitate . În mod formal și sub influența Constituți ei belgi ene din
1831, Constituția din 1866 stabilea principiile și normele caracteristice unei monarhii constituționa le
parlamentare. Aceste principii erau: principiul suveranității naționale, principiul guvernământului
reprezentativ , principiul separării puterilor în stat , principiul monarhi ei ereditare, principiul inviolabilității
monarhului , principiul r esponsabilității ministeriale , principiul rigidității constituționale , principiul supremaț iei
Constituției în raport cu celelalte legi.
În titlul I, referitor la teritoriu, Constituția a consacrat indivizibilitatea teritoriului României, st abilind
astfel în formă solemnă faptul că Unirea Principatelor rămâne a definitivă. Tot aici a fost consacrată
inalie nabilitatea teritoriului , fiind admise num ai rectificări de frontieră, iar aces tea numai prin lege specială.
In titlul II referitor la drepturile românilor erau proclamate drepturile și libertățile cetăț enilor, cu
mențiunea că aceste drepturi put ea fi exercitate numai de către cetățenii români. S e preciza de asemenea
că modalitățile de dobândire a cetățeniei române de către străini urmau a fi stab ilite printr -o lege specială.
Cetățeanul român avea o singura restricție și anume că nu putea intra în serviciul altui stat fără autorizația Guvernului, sub sancțiunea pierderii cetățeniei. Proprietatea era așezată pe o poziție deosebi tă, fiind
declarată sacră și inviolabilă. Dreptul la proprietate era garantat, art. 17 stipulând faptul că nici o lege nu
putea introduce pe deapsa confiscării averii. Textul constituțional prevedea totuși posibilitatea exproprierii,
aceasta putând fi justificată într -un număr restrâns de situații: pentru nevoile apărării naționale; pentru
amenajarea căilor de comuni cații; pentru modernizarea serviciilor de salubritate publică. Constituția română
din 1866 conținea prevederi dintre cele mai liberale cu privire la drepturile indiv iduale, articole speciale
stipulând libe rtatea de conștiință, libertatea învățământului, a întrunirilor și a presei. Erau garantate de
asemenea inviol abilitatea persoanei și a domiciliului, secretul corespo ndenței, dreptul la asociere, dreptul de
a adresa petiții autorităților stat ului. Se desființa pedeapsa cu moartea, acesta neputând fi aplicată decât în
cazurile special prevăzute de codul militar în sit uații de răz boi.
Principiul suveranității naționale a fost prevăzut în art. 32, unde se arată că puteri le stat ului emană
de la națiune. În acest fel era ignorată atât protecția puterilor garante, cât și suzeranitatea otom ană, cu toate
că România făcea part e oficial din Imperiul Otoman, față de care avea încă obligația pl ătirii tributului.
Principiul guvernământului reprezentativ a fost consacrat în același art. 32, unde se prec izează că
puterile statului puteau fi exercitate numai prin delegare și numai în conformitate cu principiile și regulile
stipulate în textul Constituției.
Aplicând principiul separației puterilor , Constituția din 1866 a prevăzut trei categorii de organe care
exercitau puterile în stat (legislativă, executivă și judecătorească ), cele tr ei fiind declarate independente una
de cealaltă. Coroborând principiile suveranității naționale, guvernămân tului reprezentativ și separației
puter ilor, a fost organizat un regim reprezentativ în care rolul princ ipal revenea organelor care exercitau
puterea legislativă.
Puterea legislativă se exercita în mod colectiv de către monarh și de către Reprezentanța Nați onală
alcătuită din două Camere: Senatul și Adunarea Deputaților. Deși dreptul de inițiativă legi slativă aparținea
atât monarhului, cât și Reprezent anței Naționale, totuși monarhul avea un ascen dent asupra legislativului: el
putea să refuze sancționarea legilor adoptate de parlament (drept de veto) și avea dre ptul de a dizolva una
dintre Adunări sau pe ambele în același timp.
Alegerea deputaților și senatorilor urma să se facă prin vot uninominal pe baze censitare. În
cons ecință , la nivelul fiecărui județ, textul Constituției împărțea corpul electoral în patru colegii pentru
alegerea deputaților; respectiv în două colegii pentru alegerea senatorilor.
La Camera Deputaților, primul colegiu era alcătuit din toți cetățenii care aveau un venit funciar de
cel puțin 300 galbeni. În al doilea colegiu electoral intrau toți cei care aveau un venit funciar situat între 100 – 299 galbeni, în al treilea colegiu se încadrau comercianții și indus triașii care plăteau statului o contribuție
de cel puțin 80 galbeni, în vreme ce al patrulea colegiu era alc ătuit din toți cei care plăteau statului un
impozit cât de mic. Electorii aparținând primelor trei col egii votau dire ct, în timp ce membrii celui de- al
patrulea votau indirect. În cadrul acestui din urmă colegiu, 50 alegători alegeau câte un del egat. Delegații
împreună cu alegători i direcți alegeau câte un deputat din fiecare județ.
98 In primul colegiu pentru Senat intrau proprietarii de imobile rurale din județ, cu un venit funciar de
cel puțin 300 galbeni, în vreme ce al doilea colegiu îi gr upa pe proprietarii de imobile din orașele de
reședi nță, care pos edau un venit funciar de cel puțin 300 galbeni . Pe lângă senatorii aleși, constituția
prevedea și existența categoriei senatorilor de drept. Aceștia erau: moștenitorul tronului la vârsta de 18 ani
(el nu va avea însă vot deliberativ decât începând cu vârsta de 25 ani); mitropoliții și episcopii eparhioți.
În 1884, ca urmare a modificării textului Constituției, numărul colegiilor de Camera D eputaților a fost
redus la trei , prin contopirea colegiilor I și II. La colegiul I intrau acum alegătorii cu un venit fu nciar sau urban
de cel puțin 1200 de lei, iar la colegiul II, orăș enii care plăteau un impozit de cel puțin 20 de lei. Colegiul III
cuprindea în special săteni care urmau să voteze în continuare indirect. Din cei 183 membri ai Adunării Deputaților, 75 erau aleși la Colegiul I, 70 la Colegiul II și 38 la Colegiul III.
Puterea executivă era încredințată monarhului și se transmitea pe cale ereditar ă, în cadrul familiei
domnitoare, în conformitate cu dreptul de primogeni tură masculină. Monarhul înceta să mai fie însă unul
pământea n, el provenind din rândul unei dinastii europ ene. Potrivit Constituției persoana monarhului era
inviolabilă, responsabilitatea actelor de guvernământ revenind miniștr ilor. Anularea responsabilității
monar hului s -a făcut prin introducerea obligativității contrasemnă rii actelor sale de către unul dintr e miniștri,
cel care devenea astfel r esponsabil pentru actul în cauză. S-a ajuns astfel la situația ca monarhul să fie
depoz itarul puterii executive, dar să nu fie capabil să emită singur acte prin care își exercită atribuțiile
executive. Rezultă de aici , ca și consecință logică, faptul că exercitarea puterii exec utive de către monarh
nu se putea face decât prin intermediul miniștrilor săi. Mai mult decât atât, constituția nu îi atribuia responsabilitate m onarhului nici pentru actele sale personale, v aliditatea acestora fiind și ea condiționată de
contrasem nătura unuia dintre miniștri. În acest fel s -a ajuns la postularea concomitentă a două principii
fundamentale: r esponsabilitatea miniștrilor și lipsa complet ă de responsabi litate a monarhului . Momentul în
care lua naștere responsabilitatea miniștrilor era cel în care aceștia contrasemnau actele monarhului ; odată
contrasemnate, acestea antrenau o responsabilitate de care miniștrii nu puteau fi exonerați prin ordinul
verbal sau scris al suveranului.
Constitu ția din 1866 nu a prevăzut însă responsabilitatea politică a miniștri lor în fața legislat ivului, ci
doar responsabilitatea juridică (civilă și penală) . Mai mult decât atât, instituția Guvernului , ca organ al puterii
executive, lipse a și ea din textul Const ituției. Consacrarea inst ituției Consiliului de Miniștri a venit ulterior,
prin intermediul unei Legi a responsabilității ministeriale (1879), dar respons abilitatea politică a executivului
față de legislativ a rămas în continuare nereglementată. Consacrarea ei a venit doar pe cale cutumiară, ca
urmare a punerii în aplicare a m ecanismului regimului parlamentar.
Principiul rigidității constituționale . Pentru a i se asigura stabilitate în timp, procedura de rev izuire a
textului Constituției a fost prevăzută în conformitate cu alte reguli decât cele care stăteau la baza modif icării
legilor ordinare. Existența acestei proceduri speciale i -a conferit un caracter rigid. Articolele referitoare la
procedura de modificare a textului fundamental porneau de la principii le de bază ale dreptului constituțional
conform cărora Const ituția este, în primul rând, o convenție între națiune și putere, și doar în subsecvent o
lege fundamentală. Co nsecința acestei ierarhizări a principiilor constituționale a fost aplicarea strictă a
regulilor contra ctului de mandat. Din aceste considerente, Adunările Legislative ordinare au de la popor
mandat pentru a vota și a adopta legi ordina re care să respecte Constituția. Aceasta înseamnă că ele nu
pot schimba nici una dintre prevederile sale, pentru că ar încălca tocmai aceste prevederi și și -ar depăși
mandatul. Ca urmare, Constituția acorda Parlamen tului dreptul de a constata ce dispoziții constituționale
erau caduce și trebuiau schimbate. În felul acesta, a apărut prevederea conform căreia propunerea de
revizuire trebuia citită de trei ori , din 15 în 15 zi le, în ședință publică, și treb uia adoptată de ambele Adunări
Legislative. După îndeplinirii procedurii prealabile, Adunările ordi nare se dizolvau de drept , iar în termen de
2 luni trebuia convocat electoratul pentru ca în termen de 3 luni Camerele de Revizie să -și înceapă
activitatea. Acestea aveau mandatul special de a revizui Constituția, iar pentru adoptarea revizui rilor era
nevoie de prezența a cel puțin 2/3 din membrii fiecărei adunări și de votul a 2/3 din participanții la ședință.
Procedura adoptată și pusă în practică ilustra astfel principiul dublei legisl aturi în cadrul căruia fiecare
Adunare își re spectă limitele mandatului: Adunările Legislative ordinare constatau oportunitatea și
necesitatea revizui rii, iar Adunările Constit uante (Camerele de Revizie) votau și adoptau aceste revizuiri .
Principiul supremației Constituției în raport cu celelalte legi a fost prevăzut în art. 128, tot aici fiind
stipulat faptul că textul constituțional nu poate fi suspendat nici total, nici parțial. Plecând de la acest principiu, s -a stabilit ulterior pe cale cutumiară că instanțele judecătorești sunt competente să con troleze
const ituționalitatea legilor. În cazul în care se constata că între o lege sau o dispoziție legală și Constituție
exista contradicție, atunci judecătorul trebuia să dea priorit ate textului constituțional, recunoscându -i astfel
caract erul de lege supremă față de care norma legală era subordonată.
99
2. Dreptul administrativ
2. 1. Monarhul
Potrivit Constituției din 1866, monarhul (numit inițial Domn, apoi Rege) deținea puterea exec utivă.
El nu era însă și proprietarul suveran al acesteia, întrucât toate puterile statului emanau de la nați une.
Aceasta însemna că monarhul era doar depozitarul puterii executive, motiv pentru care el o deținea în calitate de înalt funcționar al statului. Având calitatea de conducător al puterii executive, monarhul era în
același timp și șef al guvernământului și șef al administrației publice. Textul Constituției nu îi atribuia însă
acțiunea de guvernare, care revenea miniștrilor săi. În ciuda acestui fapt, monarhul era totuși un element
activ în viața politică și administrativă a țării. El organiza, comanda, proteja și admini stra în limitele pe care
le fixase Constituția și în baza propriei sale voințe. Prin urmare, atât Guvernul, cât și administrația publică
trebuiau să colabor eze cu el pentru a -și putea desfășura activitatea. Monarhul desemna persoana primului
ministru, numea și revoca din funcție pe m iniștri, făcea regulamente pentru punerea în aplicare a legilor,
numea sau confirma în funcțiile publice, conferea decorații, era comandantul suprem al armatei, acorda grațierea și amnistia, avea drept de a bate moneda, încheia tratate și con venții cu alte state.
2. 2. Consiliul de Miniștri
Întrucât activitatea administrativă a executivului trebuia să se caracterizeze atât prin unit ate de
acțiune, cât și prin unitate de direcție, a fost necesară înființarea unui organ colegial minist erial, care a
purtat denumirea de Consiliu de Miniștri. Rolul acestuia era acela de a- i pune pe m iniștri în situația de a
delibera și de a se pune de acord în ceea ce privește: a) direcția generală imprimată întregii administr ații; b)
modul de gestionare a problemelor pe care le aveau de rezolvat în comun mai multe ministere; c) modul de
gestiona re a unor probleme importante care țineau de un anumit minister, dar care aveau i mpact major
asupra pol iticii generale a cabinetului. Unitatea activității administrative a miniștrilor este, de altfel, motivul
principal pentru care aceștia trebuiau să împărtășească aceleași valori politice. Numai având obiective politice c omune, aceștia puteau ajunge la unitate în activitatea de administrare, iar în final, în aceea de
guvernare. Prin urmare, cabinetul ministerial trebuia să se caracterizeze prin omogeni tate politică,
omogenitate confer ită de existența unui program politic unic, aprobat de majoritatea par lamentară.
Înțeles astfel, Consiliul de Miniștri apare ca un organ care guverna și în același timp a dministra. De
aici au rezultat și denumirile diferite pe care le- a primit acest organ colegial minist erial: el era numit Cabinet
sau Guvern atunci când funcționa ca organ de guvernământ, respectiv Consiliu de Miniștri, atunci când funcționa în c alitate de organ suprem al administrației publice.
Trebuie spus însă că textul constituțional nu a reglementat prea clar instituția Consiliului de Miniștri.
Enumerarea atribuțiilor sale lipsește, arătându- se doar că instituției îi revenea exerc itarea atribuțiilor
const ituționale ale monarhului între momentul morții acestuia și momentul de punerii jurământului de către
succesorul său. Cum însă instituția avea un trecut funcțional, stabil irea atribuțiilor sale s -a făcut pe cale
cutumiară.
2.3. Președintele Con siliului de Miniștri
În fruntea Consiliului de Miniștri se afla președintele Consiliului de Miniștri . Acesta era primul
ministru sau șeful guvernului, dar ascendentul său asupra celorlalți miniștri era doar unul politic. Aceas ta
întrucât din punctul de vedere al ierarhiei administrative, el era egal cu ceilalți miniștri, având la rândul său
un mini ster în administrare. O lege din 1881 îi permitea totuși pr imului ministru să fie ministru fără portofoliu.
În afara acestei legi, nu a mai existat însă nici o al tă prevedere legală care să reglemen teze funcționarea
acestei instituții. Prin urmare, atribuțiile și responsabilitatea sa politică au fost consacrate prin practica constituționa lă. Conform acestor c utume, persoana primului ministru era desemnată de monarh, cel care îi
încredința sarcina formării Cabinetului. Rezulta de aici o responsabilitate particulară față de monarh.
Numirea primului mi nistru se făcea prin D ecret al monarhului, pe care îl putea con trasemna chiar el, atunci
când fostul prim ministru nu p utea să facă acest lucru. Conform cutumelor, primul ministru contrasemna
decretele de numire a miniștrilor, avea dreptul de repartizare a portofoliilor ministeriale, prezida ș edințele
Consiliului de miniștri, coordona activitatea ministerelor și reprezenta Cabinetul în fața Parlamentului.
2. 5. Miniștrii
Miniștrii erau organe ale administrației publice centrale care conduc eau departamente minist eriale
distincte. Începând cu anul 1859 ei poartă și denumirea de secretari de stat, ca o dovadă a faptului că ei își
desfășurau activitatea în nume propriu, având deplină responsabilitate. Recrut area lor se făcea pe criterii
politice de către persoana căreia monarhul îi încredința sarcina formării Guvernului. Miniștrii erau aleși
adesea din rândurile parlamentarilor majoritari, ceea ce le asigura accesul în cadrul ședințelor
100 Parlamentului, precum și dreptul de vot în timpul deliberărilor. Dacă miniștrii nu erau și parlamentari, atunci
ei puteau part icipa la ședințele legislativului fără a avea drept de vot.
În afara m iniștrilor cu portofoliu, practica guvernării a statuat și posibilitatea prezenței în G uvern a
unor miniștri secretari fără portofoliu. Ulterior, această cutumă a primit și consacrare legală prin intermediul unei legi adoptate în anul 1881. Existența acest ei categorii de miniștri a fost justificată prin existența unor
sarcini politice care puteau fi puse în practică mai eficient atunci când cel responsabil nu avea atribuții de administrare a unui departament ministerial. Potrivit unei noi legi, adoptate în anul 1916, miniștrii fără portofoliu se bucurau de aceleași drepturi și responsabilități precum miniștrii cu portofolii.
În practica politică și guvernamentală existau și situații în care unul dintre ministere, dintr -un motiv
sau altul, rămânea fără titular. În aceste cazuri, conducerea temporară a ministerului nu putea fi exercitată decât de un alt ministru al aceluiași Guvern , care își asuma responsabil itatea pentru actele semnate de
către monarh în domeniul de competență al ministerului rămas vacant. Soluția excludea așadar, atât
exerc itarea atribuțiilor respective de către monarh, cât și exercitarea acelorași atribuții de către un înalt
funcționar din ministerul respectiv. Se întâmpla acest lucru pentru că m onarhul, potrivit Const ituției era
iresponsabil , deci actele sale nu produceau efecte fără contrasemnătura unui ministru, în vreme ce
funcționarii publici nu aveau responsabilitatea politică a unui ministru.
Miniștrii guvernau și administrau în numele monarhului, asumându- și responsabilitatea în locul
acestuia prin contrasemnarea actelor emise de către acesta în domeniul lor de competență. Întrucât numirea și revocarea miniștrilor se făceau prin D ecret al monarhului contrasemnat de primul ministru, ei se
aflau în ierarhia administrativă imediat după monarh, pentru a da ex presie puterii executive deținute de
acesta din urmă. În pofida acestui fapt, totuși între monarh și miniștri nu era stabilit un r aport de
subordonare ierarhică. Fiind numiți pe criterii politice, miniștrii aveau statutul de funcționari politici, ceea ce
le crea o poziție special ă în rândul funcționarilor statului. Totuși, ca orice funcționar public, miniștrii prestau
la intrarea în funcție un jurământ față de m onarh, primeau salariu, iar anii petrecuți în funcție erau calculați
la pensie.
Atribuțiile miniștrilor se grupau potrivit specificului activității lor în două categorii: atr ibuțiile de
natură politică (desfășurate în cadrul activității guvernamentale și în raporturile cu l egislativul) și atribuțiile de
natură administrativă (legat e de coordonarea activității ministerului pr opriu). La rândul lor, atribuțiile
admini strative se divizau în două categorii: atribuțiile comune tuturor miniștrilor (contrasemnarea actelor
emise de monarh, controlul actelor subalternilor, ad ministrarea inter eselor generale ale statului) și atribuții
specifice (legate de particularitățile propriului m inister ).
2. 6. Ministerele și serviciile publice
Ministerele erau grupări de servicii publice ale administrației centrale înzestrate cu o com petență
materială s pecială, care se aflau sub conducerea unor miniștri. Din punct de vedere iera rhic, ele se aflau în
vârful structurii administrative a statului, deasupra lor neexistând nici o altă structură administrativă care să aibă o competență mai largă și o autoritate superioară. În cons ecință, orice serviciu public, mai mult sau mai
puțin autonom, trebuia să se afle în componența unui minister, sub tutela unui minister sau în subordinea unui minister . Dată fiind competența sa specifică, fiecare minister urma să satisf acă doar un anume interes
general sau un anumit grup de interese generale. În ceea ce privește competența terit orială a ministerelor,
aceasta se întindea la nivelul întregii țări.
Organizarea ministerelor s -a făcut prin intermediul legilor și nu al Constit uției. Motivul a fost acela că
legea prezintă un grad sporit de maleabilitate, ea putând fi mai ușor adoptată sau modificată pentru a răspunde rapid la nevoile societății. De altfel una dintre trăsăturile organizării ministeriale, în general, este
tocmai dinamica acestor structuri: ele pot apărea și dispărea, pot fi reorganizate sub alte denumiri, pot
încorpo ra diverse servicii publice sau pot renunța la ele, în funcție de evoluția intereselor publice. Trebuie
spus însă că legiuitorul a manifestat o totală lipsă de interes pentru reglementarea uni formă și unitară a
structurii m inisterelor , motiv pentru care în perioada analizată a lipsit o lege a organizării ministeriale. Unele
ministere au fost organi zate treptat și individual, prin legi proprii, în vreme c e altele au rămas organizate pe
cale cutumiară, în funcție de tradiție și de interesele de moment. Au rezultat de aici numeroase inadve rtențe
în organigramele ministerelor, care au creat în cele din urmă o stare generală de haos.
Serviciile publice grupate la sediul unui mister reprezentau administrația centrală a mini sterului, în
fruntea căreia se afla un ministru. Acestor servicii le era încredințată atingerea unor obiective care urmau
apoi să fie obținute în cadrul propriilor structuri organizatorice ier arhizate. Plecând de la obiect ivele urmărite,
serviciile publice din componența ministerelor se divizau în două categorii: serviciile specifice fiecărui minister și serviciile care se regăseau în componența tuturor ministerelor. Primele urmăreau obiectivel e
speciale care intrau în competența specifică fiecărui minister; celelalte urmăreau sarcini comune tuturor administrați ilor ministeriale (Secretariatul general, Cabinetul ministrului, Personalul, R egistratura, Arhiva și
Contabilitatea). Gruparea acestor s ervicii nu s -a făcut însă în mod uniform. În consecință, au apărut
101 numeroase formule de organizare care se diferențiau nu numai între ministere, ci și în interiorul acel orași
minister e. Astfel, sunt întâlnite direcții organizate în birouri, diviziuni orga nizate în birouri, diviziuni
organizate în servicii, dar și servicii și birouri de sine stătătoare, nesubordo nate unei structuri superioare. În
plus se adăugau diverse administrații, regii și case. Diviziunile și direc țiile erau comparabile din punctul de
vedere al complexității organizării; direcțiile aveau totuși un ascendent în ceea ce pr ivește dimensiunile. În
funcție de numărul și de complexitatea obiectivelor primite, serviciile m inisterelor puteau fi organizate fie sub
formă de direcție, fie sub formă de birou. La cumpăna secolelor XIX -XX s -a ajuns în cele din urmă la
implementarea unei organi zări relativ uniforme a se rviciilor ministeriale; s -a stabilit acum faptul că direcția
era formată din servicii, iar serviciile erau structurate pe birouri.
2. 7. Administrația publică locală
Constituția din 1866 a recunoscut la nivel de principiu reformele administrative introduse în timpul
lui Al. I. Cuza, oferind în același timp o bază pentru continuarea și completarea acest ora. Ea a recunoscut
ca unități administrativ -teritoriale județele, plasele și comunele, pe care le consacr ase deja legislația din
1864. În privința administrației publice locale, textul constituțional stabilea că la baza or ganizării acesteia va
sta “descentralizarea administrativă mai completă și independența comunală”. R ezultă de aici, că Adunarea
Constituantă a considerat reforma lui Cuza drept insuficientă din perspectiva vechiului deziderat al
descen tralizării administrative ; în ciuda faptului că, din punct de vedere formal, ea consacrase autonomi a
admini strativ ă, totuși mecanisme funcționale prevăzute erau specifice centralism ului administrativ. Conform
Const ituției din 1866, d escentralizarea urma să se producă la nivel județean și comunal, unde i nteresele
locale trebuiau să fie administr ate de către consiliile județene și consiliile comunale. În materie financi ară,
Const ituția fixa și limitele autonomiei de care urmau a se bucura comunit ățile locale. Astfel, pe de o parte,
prevedea că nici o sarcină și nici un impozit județean sau comunal nu putea fi intr odus decât cu aprobarea
Cons iliului județean sau comunal ; iar pe altă parte, că impozitele votate de Consiliile județene și comunale
erau supuse aprobării Parlamentului și monar hului.
Trebuie spus însă că în ciuda imperativului constituțional, descentralizarea reală a adm inistrației a
rămas în continuare un deziderat doctrinar. La nivelul intenției politice, atât guvernăr ile liberale, cât și cele
conservatoare au manifestat interes pentru descentralizare, astfel încât ea a fost menținută în elementele ei
formal -constitutive. Societatea autohtonă nu era însă suficient de matură pentru a beneficia de o completă
autonomie locală, astfel încât continuarea procesul ui de descentralizare trebuia corelată cu ritmul
schimbăr ilor sociale . Acesta este motivul pentru care v iziunea îmbrățișat ă de clasa politică românească a
fost aceea a unei descentralizări treptate ; se preconiza astfel reducerea gradului de impl icare a centrului în
adoptarea deciziilor de la nivel local prin diminuarea progresivă a tutel ei administrative. Ritmul în care au
înțeles cele două partide să pună în aplicare procesul de descentral izarea a fost însă diferit. Liberalii au
încercat să producă în mod rapid transformările din viața administrativă locală, forțând producerea
schimb ărilor scont ate de sus în jos. În ceea ce- i privește pe conservatori, aceștia au căutat să temporizeze
procesul de descen tralizare, aște ptând să se producă mai întâi schimbările sociale și de mentalitate
necesare. În consecință, tutela administrativă devenit un teren de confruntare pentru celor două curente
politice, sfera de aplicabilit ate a acesteia fiind extinsă sau restrânsă în funcțiile de inter esele celor două
partide. Rezultatul final a fost o acută instabilitate a legislației în domeniul administrației publice locale ,
perioada scursă între reformele lui Cuza și declanșarea primului război mondial fiind presărată cu opt legi care au modificat Le gea Consiliilor județene (1872, 1883, 1886, 1894, 1903, 1905, 1912, 1913) și cu șase
legi care au modificat Legea Consilii lor comunale (1874, 1882, 1887, 1904, 1908, 1910). Mai mult decât
atât, fluturând stindardul descentralizării administrative, unele gu verne au practicat chiar un centralism
agresiv, care a făcut ca , în cele din urmă, legislația adoptată în ti mpul lui Cuza să pară drept una liberală.
3. Organizarea judecătorească
3. 1. Principiile organizării judecătorești
Legislația epocii a pus bazele organizării pe principii moderne a justiției, consacrând separarea
autorității judecătorești de puterea legiuit oare și de cea executivă.
Constituția din 1866, preluând ideea neamestecului Domnului în treburile judecătorești exprim ată în
textul Convenției de la Paris, prevedea că puterea judecătorească se exercita de către c urți și trib unale, în
vreme ce hotărârile lor se pronunțau în virtutea legii și se execută în numele Domnului. Consacrând același
principiu al separării autorității judecătorești de cea legiuitoare, Codul civil, stipula la art. 4 că: “este oprit
judecătorului de a se pronunța, în hotărârile ce dă, prin cale de dispozițiuni generale și reglementare, asupra cauzelor care îi sunt supuse”. Singura der ogare admisă a fost recunoașterea dreptului autorității
judec ătorești de a controla constituționalitatea legilor, cu restricția că soluția dată prod ucea efecte numai
asupra cazului judecat.
102 În privința separării puterii judecătorești de cea executivă, trebuie subliniat faptul că Ministerului
Justiției i- a fost interzi s să mai dea “deslegări în pricini judecăt orești”. Separarea nu era totuși una riguroasă,
întrucât se realiza numai în raport cu administrația centrală. La nivelul adm inistrației locale, legislația epocii
a menținut încă o serie de atribuții judecătorești în competența organelor administrative locale (primarul și
subprefectul ). Abia prin Legea de organizare judec ătorească din anul 1879 s -a ajuns la aplicarea unitară a
acestui principiu, competențele jurisdicți onale ale organelor executive ale administrației locale fiind trecute
în sarcina unor instanțe judec ătorești.
3. 2. Instanțele de judecat ă
În Vechiul Regat al României, i nstanțele de judecată autorizate să judece au fost : judec ătoriile de
plase sau de ocoale, tr ibunalele județene civilo -corecționale și comerciale, curțile de jurați în materie
criminală, curțile de apel și Curtea de Casație.
Judecătoriile erau instanțe speciale care funcționau la nivelul plaselor, plaiurilor și ocoal elor. Ele
emiteau cărți de judecată și aveau competențe limitate prin lege. Inițial, j udecătoriile erau compe tente să
judece pricini civile de orice fel, ca ultim ă instanță, până la valoarea de 200 de lei capital și interese; iar cu
apel până la valoarea de 1 500 lei capital și interese. Ulterior, au primit și dreptul de a judeca în materie de
contravenții de simplă poliție; iar prin Legea din 1907, compe tențele lor au fost extinse atât în materie civilă,
cât și în materie contravențională. Judecătoriile erau compuse dintr -un judecător, un ajutor de judecător sau
un magistrat stagiar, un grefier și un arhivar.
Tribunalele de județ erau instanțe cu caracter ordinar c are emiteau sentințe. Ele judecau atât în
materie civilă, cât și în materie penală. În materie civilă, tribunalele judecau ca ultimă i nstanță toate tipurile
de litigii civile inferioare valorii de 1500 lei capi tal sau interese; iar ca primă instanță, litigiile superioare
acestei valori. De asem enea, judecau apelurile declarate împotriva cărților de judecată ale judecătoriilor . În
materie pena lă, tribunalele judecau apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii
polițienești cu privire l a contr avenții, iar în primă instanță toate delictele a căror pedeapsă trecea de cinci zile
de închisoare și 25 lei amendă. Tribunalele de județ și secțiunile lor erau compuse dintr -un președinte, trei
judecători și un supleant sau un magistrat stagiar
Curțile de apel au fost menținute la un număr de patru, în București, Iași, Craiova și Fo cșani. Ele
judecau apelurile declarate împotriva sentințelor civile, comerciale și penale ale tribuna lelor, care nu au fost
pronunțate în ultimă instanță. Curtea din Bucu rești avea patru secțiuni, în vreme ce curțile din Iași, Craiova
și Focșani aveau câte două. Fiecare secțiune se constituia în curte de sine stătătoare și era alcătuită dintr –
un președinte și cinci consilieri.
Înalta Curte de Casație și Justiție era instanța supremă din România. În cauzele de drept privat și
de drept penal ea judeca în calitate de Curte de Casație, în vreme ce în cauzele politice și cele cu c aracter
special, funcționa ca Înaltă Curte de Justiție. Hotărârile sale se numeau decizii. Curtea er a compusă dintr -un
prim președinte, trei președinți de secție și 24 de consilieri.
Curtea de Casație judeca recursurile în contra hotărârilor tribunalelor de primă instanță nesupu se
apelului , în contra hotărârilor desăvârșite pronunțate de instanțele de ap el, în contra hotărârilor des ăvârșite
ale arbitrilor și în contra hotărârilor tribunalelor militare. Instanța supremă nu judeca pricinile pe fond; admițând recursul ea casa hotărârile date cu încălcarea legii sau a procedurilor și anula actele f ăcute fără
competență. În general, atunci când casa o hotărâre a unui tribunal sau a unei curți, o trimitea spre
rejudecare unei alte instanțe de același grad.
Ca Înaltă Curte de J ustiție , instanța supremă judeca plângerile formulate împotriva mini ștrilor de
către Domn sau de către Reprezentanța Națională, judecata urmând a se face fără drept de apel. Tot în
această calitate, ea era competentă să exercite dreptul de control și de acțiune di sciplinară împotriva tuturor
judecătorilor și procurorilor de la curțil e de apel , tribunale și judecăt orii. Înalta Curte mai avea un drept de
jurisdicție exclusivă asupra propriilor membri în pricini penale, jud ecarea acestora făcându -se de către
completul Curții în secțiuni -unite.
Curțile cu jurați au fost instanțe speciale, în comp onența cărora intrau atât magi strați de carieră, cât
și cetățeni având calitatea de jurați. Ele au fost înființate în fiecare județ, la reședința fiecărui tribunal , și erau
alcătuite din trei magistrați de carieră și 12 jurați. Inițial, Curțile cu juri judecau de patru ori pe an; ulterior numărul ses iunilor ordinare a fost redus la trei. Durata unei sesiuni era de zece zile, existând însă
posibilitatea pr elungirii sale cu încă cinci zile în caz de nevoie.
3. 3. Magistrații
Urmând principiile statuate prin t extul Convenție de la Paris, Legea de organizarea jud ecătorească
din 1865 a renunțat la condiția apartenenței la clasa boierească, introducând alte condiții pentru admisibilit atea și înaintarea în funcțiile judecătorești: a) magistratul trebuia să fie născ ut sau natural izat
român; b) tr ebuia să fie doctor sau licențiat în drept; c) trebuia să aibă minim 21 de ani pentru numirea ca
substitut la tribunal și minim 35 pentru înaintarea ca președinte la Curtea de apel. Prin Legea din 1913, a
103 fost înființat postu l de magistrat stagiar , post care putea fi obținut în condițiile în care candidatul avea 21 ani
împliniți, avea titlul de doctor sau licențiat în drept. După împlinirea unui an de la numire, magistratul stagiar
trebuia să se prezinte la un examen de capac itate în sesiunea imediat următoare. Candidatul care nu se
prezenta de două ori la examenul de capacitate sau era respins de două ori era înlocuit.
Inamovibilitatea a fost acordată inițial numai judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție,
extin derea ei asupra judecătorilor de la instanțele de fond fiind făcută abia prin L egea de organizare
judec ătorească din anul 1909. Procurorii au rămas însă amovibili.
Prin aceeași Lege, a fost înființat pe lângă Ministerul de Justiție, Consiliul Superior al M agistraturii.
Rolul acestei instituții era: de a emite avize cu privire la confirmarea, numirea și înaintarea magistraților de orice grad; de a judeca infracțiunile săvârșite de magistrații inamovibili cu privire la datoriile lor profesionale și de a stabi li pedepsele aplicabile celor care își încălcau îndatoririle; de a își da avizul în toate cazurile în
care era consultat de ministru; de a îndeplini orice altă sarcină fixată prin lege. Pentru numiri și înaintări în posturi vacante de magistrați ina movibili, Consiliul făcea recomandări pentru fiecare loca vacant, urmând ca
executivul să aleagă. În acest mod, puterii executive îi era redusă într -o anumită măsură capacitatea de
imixtiune în organizarea judecătorească.
4. Dreptul civil
În perioada 1866- 1918 la baza dreptului civil a rămas Codul Civil adoptat în anul 1864, principiile și
dispozițiile sale asigur ând în continuare cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea economiei de schimb.
Trebuie spus însă că, în același timp, se simțea și nevoia unei legisl ații speciale care să stimuleze și să
consolideze producția și schimbul de mărfuri.
4. 1. Proprietatea
În materia proprietății, legiuitorul a acordat o atenție specială dezvoltării întreprinderilor industriale.
Intervenția statului în acest sens pe două căi. Până în anul 1887, această intervenție s -a materializat prin
adoptarea unor legi speciale pentru înființarea unor fabrici; după această dată statul a început să adopte
reglementări generale, care cuprindeau seturi de măsuri menite să înc urajeze în ansam blu dezvoltarea
economiei naționale.
Prima reglementare cu caracter general a fost adoptată în anul 1887 și a purtat denumirea de
“Măsuri generale pentru încurajarea industriei naționale”. Prin intermediul său au fost stabil ite condițiile care
trebuiau îndeplinite pentru înființarea de întreprinderi industriale și facilitățile de urmau să beneficieze aces tea. Legea punea la dispoziție terenuri pentru construirea fabricilor, crea înlesniri pentru importul
mașinilor, utilajelor și materiilor prime din străinătate, pentru transportul produselor pe căile ferate, introducea scutiri de impozite și crea preferință pentru vânzarea pr oducției către stat. Acordarea acestor
avantaje era condiț ionată de existența unui capital minim de 50 000 lei sau de existența unui număr de 25
de muncitori calif icați, ceea ce făcea ca legea să se adreseze în special întreprinderilor mari. Legea nu
făcea însă distincție între capitalurile rom ânești și cele străine, fapt ce îi avantaja mai curând pe investitorii
străini decât pe cei autohtoni.
În anul 1912 a fost adoptată o nouă Lege pentru încurajarea industriei naționale, care ur mărea
dezvoltarea industriei pe o nouă treaptă de evoluție, aceea a mașinismului. Regimul fav orabil creat venea
de această dată să se adreseze în special capitalurilor autohtone. Legea pr eciza că avantajele vor fi
acordate întreprinderilor care lucrau cu cel puțin 20 de muncitori, celor care dispuneau de instalații industriale de cel puțin cinci cai putere, meseriașilor care lucrau cu cel puțin patru calfe, precum și societăților cooperatiste cu un capital de cel puțin 2 000 lei și 10 lucrători. Ca avantaje, Legea le acorda
acestor întreprinderi: posibi litatea de a cumpăra de la stat un teren de până la 5 ha, pentru construirea
întreprinderii de către patronii cet ățeni români si cu drept de folosință pe 90 de ani pentru patronii cetățeni
străini ; clădirile si cursurile de apa de pe cele 5 ha puteau fi folosite gratuit; scutiri de taxe vamale la importul
de mașini si utilaje necesare î ntreprinderii; reduceri de taxe la transportul pe căile ferate a materialelor,
materiilor prime indigene si a pr oduselor fabricate; scutirea de impozite directe către stat, județ sau comuna;
preferință la licitațiile publice pentru comenzile stat ului; restituirea taxelor vamale încasate pentru materii
prime importate în cazul în care acestea i ntrau în producerea mărfurilor exportate.
Lărgirea pieței capitaliste și intensificare schimburilor de produse dintre țări, a impus în epocă
adop tarea unor măsuri care să reglementeze și să protejez e mărcile de fabrică și mărcile de comerț . În
acest sens, a fost adoptată în anul 1879 o lege specială prin care însușirea pe nedrept a unei mărci străine
de către cei care fabricau un produs nou era calificată drept delict de contraf acere. Acesta era pede psit cu
plata unor mari despăgubiri destinate să acopere prejudiciul cauzat adev ăratului proprietar al mărcii. Un
regim similar a fost introdus și în cazul mărcilor de comerț, întrucât mărfurile purtau în mod frecvent un semn distinctiv dat de către comerc iantul care orga niza desfacerea lor pe piață.
104 Dezvoltarea continuă a tehnicii și creșterea investițiilor au făcut necesare noi reglementări în
domeniul proprietății industriale. În consecință, în anul 1906 a fost adoptată Legea asupra brevetelor de
invențiune. Sistemul de brevetare introdus prin intermediul acestui act normativ avea drept scop protejarea
autorului, dar și stabilirea unei ordini a priorităților în procesul de f abricare a invențiilor. Astfel, dacă invenția
nu era pusă în practică într -un anumit termen, ea rev enea domeniului public și putea fi folosită de oricine.
Dacă inventatorul o vindea unui producător, atunci acesta din urmă căpăta dreptul de proprietate asupra
invenției.
Reglementări noi au fost introduse și în domeniul proprietății mini ere. Codul Civil cons acrase
princ ipiul accesiunii, potrivit căruia bunurile aflate în subsol reveneau ca bunuri secundare, proprietarului
bunului principal (pământul ). În același timp, el lăsa totuși posibilitatea oc olirii acestui principiu prin
interm ediul legilor speciale. Acest fapt s -a realizat prin Legea minelor din anul 1895, cea care a admis
separarea proprietății solului de aceea asupra subsolului. În acest context, dreptul de proprietate asupra resurselor minerale nu mai revenea proprietarilor terenur ilor, ci statului.
4. 2. Persoanele
În materia persoanelor, cele mai importante reglementări au vizat persoanele juridice. C odul
come rcial introdus în Țara Românească în anul 1840 a fost extins în timpul domniei lui Al. I. Cuza (1863) și
în Moldova, el continuând să fie aplicat până în anul 1887, când s -a adoptat un nou Cod comercial.
Redactat sub influența Codului de comerț italian (1882) și a legislației c omerciale din Germania și Belgia,
noul Cod acorda o mare liber tate înființării de asociații cu scop lucrativ (societăți de capital). Principalul
model avut în vedere era cel al societăților anonime, formate pe baza acțiunilor subscrise de către membrii
lor. Codul c omercial din 1887 a beneficiat ulterior de o serie de îmbunătățiri, fiind modificat succesiv în anii
1895, 1900, 1902 și 1906.
La începutul secolului al XX-lea muncitorii au început să se organizeze în sindicate, ale căror
personalitate juridică era recunoscută, potrivit sistemului juridic al vremii, prin intermediul legilor speciale.
Creșterea numărului de sindicate a determinat în cele din urmă adoptarea în anul 1902 a unei legi a
sindicatelor, prin intermediul căreia muncitorilor le era recunoscut dreptul da a se organi za în sindicate sau
corporații. Acestea din urmă puteau fi înființate îns ă numai împreună cu patronii, iar în conducerea lor
trebuiau să fie numiți reprezentanți ai statului care aveau drept de control.
4. 3. Obligații și contracte
Pe lângă dispozițiile Codului civil referitoare la răspunderea contractuală și delictuală, au fost
introduse câteva reglementări noi cu privire la răspunderea pentru riscuri. Conform Codului civil, muncitorii
accidentați la locul de muncă erau nevoiți să recurgă la principiul răspunderii contractuale sau delictuale și
să facă dovada că angajatorul a încălcat o obligație contractuală sau a comis o faptă de natură să cauzeze
accidentul de muncă. În aceste condiții, dovada faptului că accidentul era produs din vina angajatorului era foarte dificil de făcut. În consecință, în anul 1912 a fost reglementată o nouă formă de răspundere pentru
accidentele de muncă, numită Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului și a asigurărilor sociale.
Noul sistem de răspundere se baza pe ideea că angajatorul care folosește mașini în procesul de producție
creează o potențială sursă de pericol pentru muncitorul angajat, iar de vreme ce angajatorul culegea
benef icii de pe urma funcționării mașinilor, era normal ca tot el să suporte și pagubele pe care aceste mașini
le prov ocau muncitorilor în caz de accident. Consecinț a directă a fost aceea că muncitorul accidentat nu mia
trebuia să facă dovada vinovăției angajatorului, deoarece culpa acestuia era prezumată, ci numai dovada accidentului și a invalidității sale. Angajatorul urma să fie exonerat de plata desp ăgubirilor numai dacă făcea
dovada faptului că accidentul s -a petrecut din vina muncitorului. Prin intermediul aceleiași legi, a fost
adop tată pentru prima dată în România o reglementare unitară cu privire la regimul pensiilor muncitorești
pentru bătrânețe, pentru pier derea totală a capacității de muncă și pentru boală.
Numeroase măsuri legislative au fost adoptate în legătură cu regimul juridic al contract ului de
muncă, pentru reglementarea duratei zilei de lucru, introducerea repaosului duminical, pen tru
reglementarea conflictului colectiv de muncă și a jurisdicției muncii. Reglementăr ile adoptate în legătură cu
durata zilei de lucru și a condițiilor de muncă (Legea pentru asigurarea serviciului sanitar din 1874, Legea sanitară din 1885, Regulamentul serviciului sanitar din 1894) se refereau însă mai mult la femei și la copii;
în plus , ele nu prevedeau sancțiuni care să le impună angajator ilor respectarea lor. Pentru muncitorii majori
nu s-au stabilit limite ale zilei de lucru, motiv pentru care aceasta se putea prelungi până la 16 ore.
Repaosul duminical a fost introdus în anul 1897, dar a fost fixat doar la o jumătate de zi.
În anul 1909 muncitorilor și funcționarilor statului le- a fost interzis dreptul la grevă, iar în 1912 li s -a
oferit angajatorilor posibilitatea de a desface oricând contractele de muncă ale munc itorilor care puneau în
pericol situația fabricii.
În domeniul asigurărilor sociale, a fost introdusă, tot în anul 1912, obligația asigurării muncitorilor
din toate întreprinderile care lucrau cu mașini. Fondul asigurărilor sociale era asigu rat, în principal din
105 contribuții ale muncitorilor. Prin intermediul aceleiași legi, soluționarea co nflictelor de muncă a fost
încredințată unor comisii de împăcare. Dacă însă părțile (patronatul și salariații) nu ajungeau la o înțelegere,
atunci litig iul urma să fie judecat de către judecătoria de ocol.
5. Dreptul penal
În domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept a fost Codul penal adoptat în anul 1864.
Acestuia i -au fost adăugate ulterior câteva legi speciale. Una dintre acestea a fost adoptată în anul 1906
Legea contra sindicatelor, asociațiilor profesionale ale funcționarilor statului, județ elor, comunelor și
stabilimentelor publice, prin intermediul căreia încetarea lucrului din cauza grevei a fost califica tă drept
infracțiune și pe depsită cu închisoare până la doi ani.
O serie de legi penale a fost adoptată în legătură cu starea de război. Conflictele balcanice,
declan șarea primului război mondial și perspectiva implicării României în acest din urmă război au impus
adopt area unor măsuri legislative de natură să asigure securitatea internă și externă a statului. Aceste legi
au incriminat spionajul, trădarea de țară, nerespectarea obligațiilor cu privire la secretul de stat. În paralel cu
aceste demersuri, au fost luate măsuri pentru organizarea instanț elor militare pe timp de război.
6. Dreptul procesual
În perioada 1866- 1923 a continuat aplicarea codurilor de procedură civilă și procedură penală
adop tate în timpul domniei lui Al. I. Cuza. În paralel, au f ost adoptate și câteva legi noi prin intermediul
cărora au fost introduse unele proceduri speciale, atât în domeniul dreptului pr ocesual civil, cât și în
domeniul drept ului procesual penal.
Cele mai importante noutăți în domeniul procedurii civile au fost introduse în anul 1900, cu prilejul
republicării codului din 1865. O parte dintre modificări urmăreau îmbunătățirea tehni cii de redactare a
texte lor prin valorificarea celor mai recente realizări în domeniul tehnicii legi slative. În acest sens au fost
redefin ite noțiunile, principiile și instituțiile procedurale. Cealaltă par te a vizat conținutul procedurii și a
constat din introducerea unor elemente care schimbau tradiția dreptului procesual autohton . Rolul acestora
din urmă era acela de a permite soluțion area cât mai rapidă a litigiilor. Potrivit Codului din 1865, procedura
obișnuită era cea contencioasă, bazată pe lupta juridică dintre părți. În acest fel, interesele lor erau opuse în ședință publică, pe baza princ ipiilor oralității și contradictorialităț ii dezbaterilor. Noua procedură renunța însă
la caracterul contenc ios în favoarea celui grațios. Aceasta însemna că procesul nu se mai desfășura în
ședință publică, ci în cabinetul președintelui instanței. În acest fel erau evitate dezbaterile ample și se puteau pr onunța hot ărâri rapide, de obicei cu caracter provizoriu.
În domeniul dreptului procesual penal a fost introdusă o procedură specială prin interm ediul Legii
privitoare la instrucțiunea și judecarea în fața instanțelor corecționale a flagrantelor delicte din 1913. Potrivit acestui text de lege, persoanele prinse în cursul săvârșirii unui delict de drept comun în orașele reședință de județ, puteau fi arestate pe loc și aduse în fața procuraturii. Aceasta le interoga și le trimitea în fața judec ătoriilor de ocoale sau a tribunalelor, urmând ca aceste instanțe să pronunțe urgent o hotărâre, fără a
mai parcurge fazele premergătoare pe care le reclama Codul de procedură penală (constatarea, urmărirea, instrucțiunea).
Bibliografie
*** Istoria dreptului r omânesc , coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II -a, Editura Acade miei RSR, București, 1987, p. 231-
300.
*** Istoria românilor , vol. VIII, România întregită (1918- 1940) , coordonator: Ioan Scurtu, secretar: Petre Otu, Ed itura
Enciclopedi că, Bucureșt i, 2003.
Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului românesc , Editura Nitnelav, G alați, 2003.
Berceanu, Barbu B., Istoria constituțională a României în context internațional comentată jur idic, Editura Rosetti, București, 2003.
Boilă, R ., Organizația de stat. Considerațiuni teoretice. Organizația statului român în compar ație cu organizația altora state,
Tipografia Cartea Românească S.A., Cluj, 1927.
Cernea, Emil ; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc , ediția a II -a, Casa de edit ură și presă “Șansa SRL“, București,
1992, p. 209- 227.
Cziprián- Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administrației regionale și locale în România , Sfântu Gheorghe, 2002.
Firoiu, D. V., Istoria statului și dreptului românesc , București, 1976, p. 163- 219.
Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859- 1991 , Editura Humanitas, Buc urești, 1992.
Guțan, Manuel, Instituția prefectului în perioada interbelică (1925- 1938) , în Acta Universitatis Cibiniensis , seria Jurisprudentia , an
2000, nr. 1, p. 97- 108.
Idem, Istoria administrației publice locale în statul român modern, Editura All Beck, București, 2005, p. 237- 346.
106 Idem, Istoria administrației publice românești , ediția a II -a, revăzută și adăugită, Edit ura Hamangiu, București, 2006, p. 177- 205.
Hitchins, Keith, România. 1866- 1947, traducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Buc urești, 1994.
Nistor, I. S., Comuna și județul. Evoluția istorică , Editura Dacia, 2000.
Onișor, T., Opera legislativă a Consiliului Dirigent , Institutul de arte grafice și Editura Marvan S.A.R., București, 1937.
Rus, T., Fondul Președinția Consiliului de Miniștri , în Revista arhivelor , an 1963, nr. 2, p. 188- 200.
Scurtu, I.; Bulei, I., Democrația la români, 1866- 1938, Editura Humanitas, Bucureș ti, 1990.
Slăvescu, P. N., Lacunele și dificultățile ce se opun la o bună administrație a județelor, plășilor și comunelor rurale, Tipografia
Curții Regale, F. Gobl & Fiii, București, 1900.
Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România , 1859- 1918 , Editura Albatros, București, 1995.
Stanomir, I., Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc , Editura Polirom, Iași, 2005.
Stoica, M., Aspecte ale legislației și funcționării administrației locale în România burghezo- moșierească (1918- 1944) , în Studia
Universitatis Babeș -Bolyai , seria Jurisprudentia , 1963, p. 1- 13.
Suveică, S., Integrarea administrativă a Basarabiei în România (1918- 1925) , în Anuarul Instit utului de istorie “A. D. Xenopol ”,
Iași, tom XXXVI, 1999, p. 125- 145.
Test de autoevaluare nr. 14
01. Conform Constituției din 1866, suveranitatea națională aparținea:
a) poporului;
b) monarhului;
c) Parlamentului.
02. Sistemul de guvernământ introdus de Constituția din 1866 reprezenta:
a) o monarhie absolutistă;
b) o monarhi e constituțională parlamentară;
c) o monarhie de stări.
03. Conform Constituției din 1866, puterea executivă:
a) aparținea Domnului, dar o exercitau miniștrii;
b) aparținea miniștrilor, dar o exercita Domnul;
c) aparținea Domnului, cel care o și exercita.
04. Conform Constituției din 1866, responsabilitatea miniștrilor era:
a) politică;
b) penală;
c) civilă.
05. În sistemul de guvernare care a funcționat între anii 1866- 1923, rolul Consiliului de Miniștri era acela de a- i pune pe miniștri în
situația de a delibera și de a se pune de acord în ceea ce priveș te:
a) direcția generală i mprimată întregii administrații;
b) modul de gestionare a problemelor pe care le aveau de rezolvat în comun mai multe ministere;
c) modul de gestionare a problemelor care ți neau de fiecare minister.
06. În Vechiul Regat al României, primul ministru:
a) prezida ș edințele Consiliului de miniștri;
b) coordona activitatea ministerelor;
c) reprezenta Cabinetul în fața Parlamentului.
07. În practica constituțională inaugurată odată cu Constituția din 1866, dacă un minister rămânea fără titular, atunci:
a) până la numirea unui nou titular, atribuțiile ministrului erau preluate de către monarh;
b) până la numirea unui nou titular, atribuțiile ministrului erau preluate de către un înalt funcți onar din ministerul respectiv;
c) până la numirea unui nou titular, atribuțiile ministrului erau preluate de către un alt ministru.
08. În Vechiul Regat al României, organizarea ministerelor s -a făcut:
a) pe baza textului constituțional;
b) prin legi speciale și cutume;
c) printr- o lege unitară.
09. În organizarea judecătorească a vechiului Regat al României, dreptul de control și de acțiune di sciplinară împotriva tuturor
judecătorilor și procurorilor de la judecătorii revenea:
a) Tribunalelor;
b) Curților de apel;
c) Înaltei Curți de Casație și Justiție.
10. În Vechiul Regat al României s -au bucurat de inamovibilitate:
a) numai judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție;
b) judecătorii de la toate categoriile de instanțe;
c) pană în 1909, numai cei de la Înalta Curte de Casație și Justiție; ulterior, toate categoriile.
107 CAPITOLUL 12
STATUL ȘI DREPTUL ÎN ROMÂNIA INTERBELICĂ
1. Unificarea legislativă
Încheierea primului război mondial a transformat radical statul român, noile pro vincii in tegrate în
trupul vechiului regat dublându- i teritoriul și potențialul demografic. Procesul de reî ntregire a națiunii trebuia
însă continuat dincolo de simplul fapt al așezării tuturor provinciilor ist orice sub administrație românească,
fiind absolut necesară o consolidare pe plan intern și extern a noului stat român. Pe plan intern, cel care interesează aici, se impunea cu necesitate demararea rapidă a unui amplu proces de unificare legislativă, întrucât fiecare dintre provincii venea cu pr opriul sistem juridic introdus de statul din care făcuse parte
(legislație maghiară în Transilvania, legislație austriacă în Bucovina, legislație rusească în Basarabia,
legislație românească în Vechiul Regat). Fără un astfel de efort, statutul de stat unitar pe c a și l-a asumat
România la sfârșitul ră zboiului ar fi fost practic un concept lipsit de conținut.
Metodele prin care se putea realiza unificarea legislativă erau două: extinderea aplicării legi lor din
Vechiul Regat al României în noile provincii și elabor area unor acte normative noi, cu caracter unic , care să
sintetizeze ceea ce a fost mai bun din fiecare ramură de drept. Extinderea legislației avea marele avantaj de
a asigura unificarea legislativă într -un ritm rapid, permițând integrarea imediată a noilor provincii în cadrul
statului român. Dezavantajul era însă acela că l egislația românească nu era adaptată la realitățile
econom ico-sociale din noile provincii, iar în un ele situații , ea chiar era inferioară din punctul de vedere al
tehnicii de redactare. De cealaltă parte, unificarea sistemului de drept prin adoptarea de noi acte normative
avea ava ntajul de a crea pr emise pentru o legislație superioară din punctul de vedere al tehnicii legislative și
al conț inutului. Marele dezavantaj al unificării p rin cea de- a doua metodă era acela că ea presupunea
eforturi mari pen tru evaluarea părților utile din sistemele juridice existente și pentru sintetizarea acestora,
prin urmare necesita o pe rioadă lungă de timp pentru a fi pusă în aplicare
În cele din urmă, în procesul de unificare legislativă au fost folosite ambele met ode. Dându- se
prioritate dispozițiilor constituționale, ideea de revizuire a legislației a triumfat în mat erie penală, în vreme ce
în celelalte domenii a fost preferată calea extinderii vechii legislații românești. Totodată, au fost adoptate
numeroa se legi speciale unice în toate ramurile dreptului, cele mai nu meroase fiind legate de domeniul
dreptului financiar.
2. Dreptul constituțional
Constituția din 1923 a preluat în mare parte prevederile pactului fundamental din 1866,
constituindu -se, practic, într -o lege de modificare a acestuia din urmă. În acest fel se explică fap tul că noul
text constituțional a păstrat circa 60 % din articolele text ului anterior . În consecință, au fost menținute
vech ile principii și norme caracteristice monarhi ei constituționale parlamentare: principiul suveranității
naționale, principiul guvernământului reprezentativ, principiul separării puterilor în stat, principiul monarh iei
ereditare, principiul inviolabilității monarhului, principiul responsabilității ministeriale, principiul rigidității constituționale, principiul supremației Constituției în raport cu celelalte legi . Acestora le -au fost adă ugate
însă și câteva noi, așa cum au fost: principiul statului național uni tar, principiul naționalizării sub solului și
principiul supremației legii și a statului de drept.
Caracterul național unitar al statului . Afirmarea acestui princ ipiu ve nea ca o continuare firească a
prevederii din vechea Constituție care afirma că Principatele Unite Române constituie “un singur stat indivizibil”. N oua formulare r eflecta, așadar, pasul înainte făcut prin desăvârșirea unității naționale și de stat
a României. Tot în sensul unei continui tăți trebuie privite și celelalte două caracteristici ale statului păstrate
din textul constituțional ant erior, respectiv cea referitoare la caracterul indivizibil al statului și cea legată de
caracterul inalienabil al ter itoriului național.
Drepturile și libertățile cetățenești . În noul text constituțional, noțiunea de “român” a căpătat un sens
nou, care depășea semnificațiile etnice și confesionale pe care i le conferiseră textul din 1866. Astfel,
referirile la “români” nu mai apel au la vechile distincții de factură etni că, lingvistică sau confesională,
apropi ind sensul noțiunii de conceptul modern de “cet ățean”. În titlul referitor la drepturile românilor, sunt
enumerate în articole distincte majorit atea drepturilor și libertăților cetățenești: egalitatea cetățenilor în fața
legii; libertatea individuală; libertatea conșt iinței; inviolabilitatea domiciliului;secretul corespondenței;
libertatea întrunirilor; dreptul de as ociere; dreptul de petiționare; dreptul de a -i acționa în judecată pe
funcționarii publici. A fost me nținută în totalitate libertatea presei, prevăzându- se răspunderea civilă solidară
108 a proprietarului împreună cu aceea a autorului, răspunderea tipografiei pentru acele publicații nep eriodice ai
căror autori sau editori erau necunoscuți. A fost suprimată obligativitatea căsătoriei religio ase, insti tuindu- se
totodată egalitatea între sexe. Prin intermediul unor legi speciale urmau a fi stabilite condițiile în care femeile
urmau să -și exe rcite drepturile politice. Cu privire la dreptul de propri etate, Constituția din 1923 a introdus
principiul garantării proprietății de către stat , stabilind regula că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru
caz de utilitate publică și după o dreaptă și prealabi lă despăgubire. Constituția din 1923 nu mai definea însă
cazurile de utilitate publică, așa cum o făcuse cea din 1866, ci lăsa legiuitorului sarcina de a stabili care
erau acestea. Se desprinde de aici concluzia că propri etarii put eau fi expropriați nu numai pentru cele trei
cazuri prevăzute anterior de textul din 1866, ci pentru orice fel de caz care era indicat prin intermediul unei
legi speciale. Potrivit însă modificării aduse în 1917 art icolului 19 din Constituția anterioară, conceptul de
utilitate publică includea și imperativul dezvolt ării gospodăriei țăr ănești ca bază a producției agricole.
Coroborând cele două modificări majore ale textului constituțional din 1866, rezultă că proprietatea a
căpătat în 1923 o funcție de utilitate socială, ceea ce îi permitea statului să facă exproprieri pentru a putea
pune în aplicare reform a agrară.
Principiul naționaliz ării su bsolului afirma că s tatul putea folosi subsolul unei proprietăți pentru lucrări
de folos obștesc. Z ăcămintele miniere, precum și bogățiile subsolului erau declarate proprietate de stat, în
vreme ce căile de comunicație, apele navigabile și flotabile, precum și spa țiul atmosferic au fost incluse în
domeni ul public.
Conform principiului separației puterilor , Constituția din 1923 a menținut cele trei cat egorii de
organe care exercitau puterile în stat (legislativă, executivă și judecătorească), declar ându- le independente
una de cealaltă. Coroborând principiile suveranității naționale, guvernămân tului reprezentativ și separației
puter ilor, rezultă că a fost menținut vechiul regim reprezentativ în care rolul princ ipal revenea organelor care
exercitau puter ea legislativă.
Puterea legislativă se exercita în continuare în mod colectiv de către Rege și Reprezentan ța
Națională bicamerală. Lucrările acesteia erau convocate de către R ege, monarhul având atât dreptul de a le
convoca în sesiuni ordinare sau extraordin are, cât și pe acela de a dizolva una sau ambele Camere.
Constituția din 1923 acorda dreptul de inițiativă legislativă atât Regelui, cât și Reprezen tanței Naționale.
Propunerile legislative erau discutate și aprobate de către majoritatea celor două Adunări, după care erau înaintate R egelui spre promulgare. Acesta din urmă își menț inea însă pe mai departe posibilitatea de a
refuza sancți onarea legilor adoptate de Reprezentanța Națională. Membrii celor două Camere erau aleși
prin vot univer sal, direct, secr et, obl igatoriu și egal. Sistemul de vot a încetat să mai fie cel unipersonal, în
locul său fiind introdus scrutinul pe listă. Mandatul membrilor celor două Camere era stabilit pen tru o
perioadă de 4 ani.
Sistemul electoral . În anul 1926 a fost adoptată o nouă lege electorală care, în acord cu textul
constituțional, stabil ea numărul parlamentarilor , formula de organizare a circu mscripțiilor electorale, precum
și modul de repartizare a mandatelor din Camera Deputaților și S enat.
Pentru alegerea membrilor Camerei Deputaților , noua lege venea să înlocuiască principiul
reprezentării proporționale cu unul nou, bazat pe sistemul primei majoritare . Sistemul primei m ajoritare se
întemeia pe următoarea distincție de bază: formațiunea p olitică ce obținea 40,1% din voturile totale pe țară
era declarată grupare majoritară, în vreme ce restul formațiunilor primeau statutul de grupări minor itare. În
cadrul mecanismului de atribuire a mandatelor, urma calcularea procentajelor obținute în fiecare
circumscri pție, iar acolo unde una dintre grupări obținea major itatea absolută (cel puțin 50 % din voturi),
respectiva grupare primea în circumscripție numărul de mandate conform procentului obținut. În continuare, din num ărul total al mandatelor pe țară, se scădea numărul mandatelor atribuite în circu mscripțiile în care se
realiz aseră majorități absolute, iar mandatele rămase din aceste circumscripții, împreună cu mandatele
rămase din circumscripțiile în care nici o grupare nu obținuse majoritatea erau împărțite astfel: 50 % dintre mandate reveneau grupării declarată majoritară la nivel național, ceea ce con stituia prima electorală; 50 %
din man date erau împărțite proporțional cu procentajele obținute în alegeri, între beneficiarii acestei jumătăți
din numărul mandatelor fiind inclus ă și gruparea maj oritară; grupările politice care nu obțineau cel puțin 2%
pe țară nu luau parte la această împărțire a mandatelor.
În ceea ce îi privește modul de desemnare a membrilor Senatului, Constituția prevedea două
modalități : unii erau aleși , alții erau considerați membri de drept. Senatorii aleși erau de semnați astfel: a) o
parte dintre ei erau aleși prin vot univer sal, direct, secret, obligatoriu și egal; l a alegeri toate mandatele din
fiecare circumscripție electorală reveneau partidului care obținea cele mai multe voturi (sistemul majorității relative) ; b) o parte erau aleși de către membrii consil iilor județene și comunale (urbane și rurale), întruniți
într-un singur colegiu pe fiecare județ, astfel încât era ales câte un s enator pentru fiecar e județ; c) o parte
erau aleși de către membrii camerelor de comerț, de indu strie, de muncă și de agricultură, reuniți în colegii
separate, astfel încât pentru fiecare județ erau aleși câte patru senatori; d) ultima parte era formată din
109 senatori aleși de către universități, din sânul lor, prin votul profesorilor, astfel încât fiecare universitate
alegea câte un senator. Senatori i de drept erau: mitropoliții țării; episcopii eparhioți ai bisericilor ortodoxă și
greco -catolică; conducătorii confesiunilor rel igioase recunoscute de stat; președintele Academiei Române;
foștii prim miniștri și foștii miniștri cu mandate de peste 6 ani; foștii președinți ai Camerelor Legislative care
deținuseră această poziție mai mult de 8 sesiuni ordinare; foștii senatori și dep utați aleși în cel puțin 10
legisla turi; foștii președinți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție care ocupaseră această funcție mai mult de 5
ani; foștii președinți ai Adunărilor Naționale de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia care au declarat Unirea;
generalii în rezervă și în retragere care exerc itaseră comanda trupelor pe front cel puțin de 3 luni sau care
se aflaseră în această poziție cel puțin 4 ani pe timp de pace. Modul de alegere a membrilor Senatului,
reflectă preocuparea autorilor textului con stituțional de a transforma această cameră a legislativului într -un
corp tehnic . Format din persoane care au acumulat experienț ă profesională grație înaltelor funcții deținute în
stat, acest corp tehnic putea echilibra activitatea Camerei Deputaților, care, fiind aleasă prin vot universal,
putea înregistra diverse derapaje legislative.
Puterea executivă aparținea Regelui , care o transmite a pe cale ereditară, în cadrul famil iei
domni toare, în conformitate cu dreptul de primogenitură masculină. Persoana mona rhului a rămas mai
departe inviolabilă, responsabilitatea actelor de guvernământ revenind miniștrilor. Constituția nu îi atribuia
respo nsabilitate monarhului nici pen tru actele sale personale, validitatea aces tora fiind și ea condiționată de
contrasemnătur a unuia dintre miniștri. În atribuțiile monarhului intrau: întocmirea regulamentelor necesare
pentru aplicarea legilor; numirea sau confirmarea în funcții publice; desemnarea persoanei primului ministru;
numirea și revocarea miniștrilor; comanda s upremă a armatei; conferirea de decorații; emiterea monedei
naționale. Asemenea Constituției din 1866, textul din 1923 nu a prevăzut responsabilitatea politică a
miniștrilor în fața legislati vului, ci doar responsabilitatea juridică (civilă și penală) .
Puterea judecătorească. În articolele consacrate puterii judecătorești, a fost consacrat principiul
inamovibilității tut uror magistraților, condițiile în care urma să operez e aceasta trebuind să fie stabilite printr –
o lege specială. Erau interzise expressis verbis crearea unor noi jurisdicții altfel decât prin lege, precum și
crearea unor comisii sau tribunale excepționale.
Principiul supremației legii și a statului de drept a fost pus în practică prin atribuirea con tenciosului
administrativ puterii judecătorești și prin instituirea controlului judecătoresc asupra a constituționalității legilor. Conform noii Constituții, instanța de contencios putea anula orice act ilegal al unei autori tăți
administr ative care vătăma pe un cetățean sau putea obliga organul adm inistrati v/funcționarul vinovat de
săvârșirea actului ilegal la plata de daune până la data restabilirii dreptului celui văt ămat. În ceea ce privește
controlul constituționalității legilor de către instanțele de judecată, acesta avea o istorie mai veche, instanțele care judecaseră până la acea dată cazurile de neconcor danță a legilor ordinare cu prevederile
constituționale, adoptând soluții pentru fiecare caz în parte, fără a se institui un principiu de drept. Noul text constituțional a elimin at posibilitatea pronunțării instanțelor inferioare asupra caracterului neco nstituțional al
legilor, stabilind că singura instituție care are competența materială a judecării ace stor cazuri este Curtea de
Casație și Jus tiție, în secțiuni reunite. Această din urmă prevedere const ituia o consolidare a princ ipiului
separației puterilor în stat, întrucât Curtea de Casație și Justiție putea doar să declare neconstituț ională
legea în cauza res pectivă, în vreme ce datoria de a modifica sau abroga l egea incrimina tă, astfel încât
aceasta să fie în acord cu Constituția , le revenea Camerelor Legislative.
Tot în vederea asigurării supremației Constituției și a legalității a fost organizat Consiliul Legislativ,
un organism alcătuit din juriști de înaltă calificare care avea ca sarcină controlul preve ntiv al
constituțional ității legilor. Funcționarea instituției se baza pe obligativitatea ca toate proie ctele de lege,
precum și regul amentele de aplicare a legilor să fie supuse avizului prealabil al Consiliului Legislativ, aviz
care avea c aracter consultativ, preventiv și nu deliberativ.
3. Dreptul administrativ
3. 1. Administrația centrală
În linii generale, Constituția din 1923 a menținut principiile constituționale introdusese prin actul
fundamental din 1866, însă a venit și cu câteva elemente de noutate. Este vorba aici, în principal, despre
consacrarea cutumelor constituționale care s -au cristalizat în jumătatea de secol care a despărț it cele două
momente istorice. Elementele privitoare la exercitarea puterii executive au rămas și ele aproape identice,
singurele modificări notabile făcând referire la instituția Guvernului. Ulterior, preveder ile constituționale în
cauză au fost detaliate în cadrul unei reglementări unitare numite Legea pen tru organizarea ministerelor (2
august 1929), prin inter mediul căreia ministerele au primit o organi zare unitară și mecanisme funcționale
similare .
110 Președintele Consiliului de Miniștri a căpătat, cu prilejul adoptării noului text fundame ntal,
consacr area constituțională de care avea nevoie. În mod constituțional acum , el era însărcinat de către
Rege cu alc ătuirea Guvernului, deținând în continuare președinția Consiliului de Miniștri. Președintele era,
totodată, șeful ierarhic al unui număr de servicii înființate pe lângă instituția Pr eședinției ; rolul acestora f iind
acela de a -l sprijini în activitatea de conducere a Guvernului și de coordonare a activității ministerelor. În
lipsa titularului funcției de Președinte, locul său era deținut în mod i nterimar de către cel mai vechi ministru
sau de către un alt ministr ul care deținuse în trecut preș edinția Consiliului.
Instituția Consiliului de Miniștri a obținut și ea recunoaștere legală, devenind acum org anul executiv
colegial în cadrul căruia se întruneau miniștrii pentru a stabili politica generală a țării. În componența sa
intrau atât miniștri cu portofoliu, cât și miniștri fără portofoliu. Având rolul de a conduce și coordona politica
generală a Guvernului , primul ministru putea fi mini stru fără portofoliu; de regulă, însă, el ocupa unul dintre
portofolii , adesea f iind vorba despre cel de la Interne sau despre cel de la Externe. Unii dintre miniștri aveau
în subordine subsecretari de stat, însărcinați cu atribuții preponderent administrative. Înființarea acestora a
avut loc imediat după încheierea răz boiului . Primul a fost Subsecretariatul refacerii și aprovizionării ,
organi zat în anul 1920, pentru ca în anii urm ători să își facă apariția altele noi, la Finanțe, Interne,
Agricultură și Domenii, Comunicații și Preș edinția Consiliului de Miniștri.
Între 1918 și 1929 or ganizarea ministerelor s -a făcut în funcție de tradiție, interese de moment și
interese de partid. Prin urmare, ea a rămas la fel de haotică precum fusese în perioada anterioară. Lipsa
unei legi unitare de organizare a avut totuși și o parte pozitivă: în contextul războiului și al dificultăților
apărute imediat după încheierea acestuia, ea a permis structurarea și restructurarea rapidă a departamentelor m inisteriale în funcție de necesități. Odată cu încheierea tranziției, Guvernul trebuia așezat
însă pe noi baze organizatorice și funcționale, adaptate la con dițiile pace, care să îi permită să -și pună în
practică activitatea de guvernare. Acest pas a fost f ăcut prin adoptarea Legii din 1929, care și -a propus mai
multe obiective specifice subor donate celui de ordin general , enunțat mai sus. Astfel, legea a urmărit:
asigurarea unității de a acțiune a tuturor departamentelor ministeriale; coordonarea mai ușoară a act ivității
ministerelor; îngloba rea în activitatea ministerelor a unor funcții noi ale statului; reducerea numărului
ministerelor; desconcentr area, în limitele posibilităților, a serviciilor centrale.
Urmare a Legii din 1929, ministerele rămas organizate mai departe ca servicii grupate ale statului,
având în frunte un ministru. Ele reprezentau interesel e generale ale statului, fiind lipsite de personalitate
juridică. Numărul lor a fost fixat la 10: Interne, Externe, Finanțe, Justiție, Instruc ție Publică și Culte, Armată,
Agricultură și Domenii, Industrie și Comerț, Lucrări Publice și C omunicații, Muncă, Sănătate și Ocrotiri
Sociale. În ceea ce privește organizarea ministerelor, Le gea din 1929 a prevăzut o structură unică și
obligatorie. Aceasta impunea divizarea compartimen telor interne în: direcții -servicii -secții -birouri.
3. 2. Administrația local ă
Cons tituția din 1923 a menținut ca unități administrativ teritoriale județele și comunele, acestora
fiindu -le recunoscut mai departe dreptul de a- și satisface interesele prin intermediul con siliilor alese. Ea a
lăsat însă la latitudinea legiuitorului stabilirea numărului, întinderii și subdiviziunilor adm inistrativ teritoriale
ale județelor și comunelor . Așadar, spre deosebire de Constituția din 1866, ea a renun țat la stipularea
expresă a existenței plaselor, lăs ându- i astfel P arlamentului libertatea de a o menține sau de a o desființa,
în funcție de necesități. Tot din analiza acestor pr evederi rezultă că textul constituțional bloca o eventuală
inițiativă de înființarea a unor diviziuni teritoriale superio are județelor. În acest fel, se dădea un răspuns
negativ numeroaselor proiecte de reformă care sol icitau reorganizarea țării pe baze regionale și se dădea
un semnal cu privire la modul în care urma să se realizeze viitoarea uni ficarea administrativă a țării.
3. 1. Evoluția legislației în domeniul administrației publice locale
Organizarea și funcționarea administrației publice locale în România interbelică a fost marcată de
trei mari etape, fiecare dintre ele aflându -se sub semnul unui act normativ: Legea de unificare legislativă din
1925, Legea de organizare adm inistrativă din 1929 și Legea administrat ivă din anul 1936.
Legea din 1925 s -a dorit a fi, c onform declarațiilor autorilor săi, legea particularităților r egionale și a
descentralizări i administrativ -teritoriale. În realitate însă, ea a avut un profund caracter centr alizator,
ignorând realitățile administrative antebelice din Transilvania, B anat, Basarabia și Bucovina, unde
autonomia administrativă fusese mult mai largă. Legea nu a făcut altceva decât să extindă regimul
admini strativ din Vechiul Regat în noile provincii , dând astfel curs obsesiei pe care o avea clasa politică față
de asigurarea unității politico- teritoriale a statului . În plus, în ciuda semnalelor venite din partea specialiștilor,
ea a păstrat defectele tehnico -legisl ative moștenite din perioada antebelică și a înlăturat o serie de
reglementări benef ice, acceptate cu dificultate de legi slativele anterioare ( de exemplu, eliminarea
consilierilor de drept și pune rea în sarcina primar ului doar a atribuțiilor de reprezentant al comunității locale) .
Este totuși de reținut ten dința legislativ ului de a crește importanța tutelei a posteriori în defavoarea, celei a
priori .
111 Legea de unificare din 1929 a realizat, în schimb, descentralizarea administrativă în cel mai înalt
grad cunoscut de istoria administ rației publice românești. Cu toate acestea, ea nu poate fi considerată drept
un model de descentralizare administrativă, decât din punct de vedere științ ific (teoretic). Î n practică, ea a
creat un sistem foarte complicat și greoi, care, din cauza incapacit ății organelor locale de a face față
comp etențelor primite, a determinat numeroase complicații și chiar a condus la blocaje . Tutela
administrativă a fost menținută la fel de apăsătoare. Controlul de legalitate asupra actelor organelor
administrative descentraliz ate și asupra actelor de tutelă exercitate asupra acestor acte a fost încredințat
acum unor Comitete de reviz uire, învestite cu contencios administrativ. M odul nou de aplicare a tutelei a
descurajat însă autonomia locală producând mai mult confuzii. În consecință, legea a suferit nu mai puțin de
11 modificări, semnificativ fiind fa ptul că cele mai multe dintre ele au aparținut chiar P arlamentului care a
adoptat -o.
Legea din 1936 a căutat să găsească calea de mijloc între varianta centralizatoare a Legii din 1925
și cea descentralizatoare a Legii din 1929, păstrând ceea ce s -a dovedit a fi viabil în r aport cu starea de
lucruri existentă. În același timp, ea a urmări să modifice și să îmbunătățească aspectele lipsite de eficiență
din organizarea existent ă. Ca principii, legiuitorul și -a propus păstr area autonomiei administrative,
înlătur area politicianismului din administrație, impunerea unor reguli stricte pentru recrutarea personalului,
colabor area organelor de stat locale cu cele din ad ministrația desc entralizată și controlul legalității activității
admini strative. Acestea sunt motivele pentru care Legea din 1936 a păstrat centralismul administrativ al
Legii din 1925, dar a încercat să protejeze în același timp autonomia locală prin extinderea tutelei jurisdicționale exercitate a posteriori . Control ul de legalitate revenea Curților administrative, în fapt fostelor
Comitete de revizie, transformate acum în adevărate instanțe judecătorești de contencios. Tutela a priori a
fost semnif icativ relaxată, ea urm ând să fie exercitată numai asupra actelor de autoritate. În plus, Le gea a
reglementat foarte eficient dreptul autorităților tutelate de a ataca actele de tutelă.
3. 2. Administrația județeană
Organele de conducere ale județului , ca unitate administrativ teritorială descentralizată, au fost:
prefectul, p reședintele Delegației Consiliului j udețean (pentru scurt timp), Consiliul j udețean și D elegația
Consiliului județean.
Prefectul și-a păstrat în continuare ambivalența funcțională: el era atât șeful adminis trației județene
descentralizate, cât și reprezentantul Guvernului în județ. Numirea sa a rămas să fie făcută mai depar te prin
Decret Regal, la propunerea ministrului de interne. În consecință, se afla sub ordinele ministrului de interne,
trebuia să se buc ure de încrederea acestuia și putea fi revocat or icând din funcție. Puterea și atribuțiile
prefectului, în calitate de șef al administrației județene, au fost păstrare la cote înalte: el administra
interesele județului; era șeful ierarhic al tuturor servic iilor administrative și, în același timp, șeful tuturor
funcționarilor județeni. Singura reducere a puterilor prefectului a intervenit prin Legea din 1929. Aceasta a
scos din co mpetențele sale atr ibuțiile de șef al administrației județene, pe care le- a înc redințat Președintelui
Delegației Consiliului j udețean. Acesta din urmă era ales de membrii Consiliului județean pe un termen de
cinci ani. În felul acesta s -a ajuns la situația ca județul să aibă de fapt doi “prefecți”: unul politic, numit de
Guvern, cel care r eprezenta interesele generale ale statului; și unul administrativ, ales de Consiliul j udețean,
cel care reprezenta interesele comunității locale județene. Această inovație a funcționat însă foarte puțin
timp. În anul 1931, printr -o Lege de modificare a dispozițiilor Legii din 1929, prefectul politic și -a recăpătat
atribuțiile de șef al administrației județene, astfel încât el a redev enit la dubla calitate pe care o avusese
anterior.
Consiliul județean a rămas un organ colegial deliberativ, alcătuit di n membri aleși și membri de
drept. Cei dintâi erau aleși prin vot universal; cei din urmă erau reprezentanți ai unor profesii sociale sau funcții administrative stabilite prin Lege. Consiliul se întrunea în capitala j udețului în sesiuni ordinare și
extraordinare. El avea inițiative și decidea în toate problemele de interes județean; întocmea regulamente
care prevedeau măsuri și sancțiuni cu privire la admini strarea intereselor județului. Consiliul putea fi dizolvat
prin Decret Regal, el urmând să fie înlocuit cu o comisie interimară, numită prin chiar actul de dizol vare.
Delegația Consiliului județean era alcătuită din m embri aleși de către Consiliul j udețean și era
prezidată de către prefect (ce excepția perioadei 1929- 1931, în care președinția a revenit pr eședintelui ales
al Delegației Consiliului județean). Delegația lua decizii în locul Consiliului, atunci când acesta nu era întrunit ; avea dreptul de inspecție și control asupra administrației com unale din județ ; supraveghea
funcționarea serviciilor admini strative județene; reprezenta organul consultativ al prefectului în materie de
administrație județeană descentralizată.
Organele de conducere ale județului , ca unitate administrativ -teritorială desconcentrată, au fost:
prefectul , Consiliul de pr efectură, p retorul și primpretorul.
Prefectul , ca reprezentant al Guvernului în teritoriu, era șeful poliției din județ ; în cons ecință avea
dreptul de a da ordine organelor de poliție și de jandarmerie din județ. În același timp, era organul de control
112 și de supraveg here a administrației comunelor din județ. În această din ur mă calitate, prefectul: exercita
tutela administrativă asupra actelor administrațiilor com unale; avea dreptul de suspendare a prim arilor și a
membrilor delegațiilor permanente; avea dreptul de a dizolva consiliile comunale.
Consiliul de prefectură a fost un organ colegial consultativ care a funcționat pe lângă i nstituția
prefectului. Consiliul era alcătuit din primar ul comunei reședință de județ, primul procuror al județului și mai
mulți funcționar i din serviciile administrative exterioare ale ministerelor.
Pretorul a fost organul pe care Legea din administrativă din anul 1925 l -a așezat în fruntea plas elor.
Acesta reprezenta interesele Guvernului la nivelul comunelor din plasa aflată sub autoritatea sa. În locul
pretorului, Legea din 1929 a înființat funcția de primpretor , ajutat de mai mulți pretori. Pretorul, apoi,
primpretorul, avea atribuții de of ițer al poliției judiciare și de șef al poliției administrative. În această din urmă
calitate, el av ea obligația să îndrume, să supravegheze și să controleze administrațiile comunale.
3. 3. Administrația comunală
Organizate potrivit principiului descentralizării administrative, comunele au fost împărțite în două
categorii: rurale și urbane. Comunele rurale era formate din unul sau mai multe sate. Comunele urbane au
fost împărțite în: comune reședință de județ , comune nereședință de județ și municipii. Criteriile pe baza
cărora s -a făcut această împărțire au fost: numărul locuitorilor, mi jloacele materiale de care dispuneau
comunitățile locale pentru întreținerea aparatului administr ativ, importanța lor economică și culturală.
Municipiul Buc urești a beneficiat de o organizare spe cială, motivele fiind dimensiunile sale, numărul mare
de locuitori și importanț a lui administrativ -politică. Comunele rurale din jurul comunelor urbane puteau fi
declarate comune suburbane; în acest fel ele își păstrau organizarea administrativă, dar deveneau
dependente de administr ația comunei urbane în privința problemelor edilitar e, de salubritate și de ordine
publică. Alături de aceste tipuri, au mai existat și comune balneoclimaterice, care s -au bucurat de un
tratament spec ial ca o conseci nță directă a importanței lor.
Legea din 1929 a consacrat drept unitate administrativă autonomă și satul . Scopul era ac ela de a
organiza administrația locală potrivit resurselor financiare ale diferitelor comune și de a o adapta astfel la
necesitățile locale. Legea făcea distincție între comunele formate dintr -un singur sat și comunele formate din
mai multe sate. Satele au fost împărțite în sate mici , cu populație sub 600 de locuitori , și sate mari, cu peste
600 de locuitori. Pentru fiecare dintre cele trei tipuri de sate, legea prevedea o organizare administrativă distinctă. Această organizare c omplicată a fost menținută însă numai până în iulie 1931, când organizațiile
sătești au fost abrogate.
Organizarea comunală a fost, în principiu, aceeași pentru toate categoriile de comune. Ele erau
administrate de un primar, un Consiliu c omunal, precum și de o Delegație permanentă.
Primarul și-a păstrat în perioada interbelică dubla calitate de conducător al administrației comunale
și de organ al administrației centrale. În calitate de organ al administrației descentral izate, el administra
interesele comu nei, împreună cu celelalte două organe administrative locale (Consiliul comunal și Delegația
permanentă). Unele dintre actele sale erau supuse tutelei admini strative, pe care o exercitau autoritățile
centrale sau reprezentanții aces teia la nivel local. În calitate de organ al administrației centrale, p rimarul era
chemat să exercite o serie de atribuții de interes general pe care i le încredințau legile țării. În exercitarea atribuțiilor sale, primarul dădea decizii , emitea ordonanțe și încheia contracte pentru administrarea
patrim oniului comunei. Până la ado ptarea Legii din 1929, primarii erau aleși de către consiliile comunale.
Singura excepție a fost r eprezentată de p rimarul de municipiu; acesta era numit de către ministrul de interne
dintre primii trei co nsilieri care adunaseră cele mai multe voturi. Legea din 1929 a schimbat modalitatea de
alege re a primarilor, aceștia urmând să fie aleși în funcție de modul de organizare a comunității locale.
Primarii satelor și primarii comunelor formate dintr -un singur sat erau aleși prin vot uni versal; primarii din
celelalte tipuri de comune și primarii municipiilor erau aleși de către Consil iul comunal, dintre membrii săi.
Legea din 1936 a revenit însă la modal itatea de alegere prevăzută în Legea din 1925. P rin urmare ,
începând cu anul 1936, toți primarii erau aleși de către consiliile comunale, singura excepție constituind- o
primarii comunelor balneoclimaterice care erau numiți de prefecți .
Consiliul comunal era un organ colegial cu rol deliberativ și consultativ. El era format din membri
aleși și membri de drept. Cei dintâi erau aleși prin vot universal, de către locuitorii comunei; cei din urmă erau reprezentanții unor profesii sau funcții administrative stabi lite prin L ege. Consiliul comunal avea
inițiativa și lua d ecizii în toate problemele de interes local; emitea regulamente prin care prevedea măsuri și
sancțiuni cu privire la administrarea intereselor comunei. Cele mai multe dintre deciziile sale erau supuse
însă tutelei administrative pe care o exercita prefectu l sau ministrul de interne. Guvernul putea să
influențeze deciziile Consiliilor comunale nu numai prin intermediul tutelei, ci și prin intermediul membrilor de
drept ai acestora. De asemenea, avea posibilitatea să dizolve consiliile comunale și de a numi c omisii
interimare.
113 Delegația permanentă era alcătuită din membri ai Consiliului comunal desemnați de către acesta.
Rolul Delegației era acela de a ține locul Consiliului comunal în intervalul dintre sesiunile ordinare ale
aces tuia. În consecință, ea exerc ita toate atribuțiile Consiliului, mai puțin pe cele pe care legea i le rezerva
în exclusivitate Consiliului comunal. În plus, Delegația era organul pe care primarul îl consulta în toate
probl emele aflate în competența lui.
4. Organizarea judecătorească
Instanțele de judecată în perioada interbelică au rămas cele din perioada anterioară: jud ecătoriile,
tribunalele, curțile de apel, curțile cu jurați și Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Legea pentru unificarea
organizării judecătorești din 25 iunie 1924 ele au fost extinse acum la nivelul întregii țări.
Judecătoriile au rămas instanțe excepționale, întrucât aveau competență civilă, comercială și
pena lă anume stabilită prin lege. Tot prin lege au fost stabilite circumscripțiile lor teritoriale, cele care au
înlocuit ocoalele epocii anterioare. Personalul judecătoriei era alcătuit dintr -un judecător și unul sau mai
mulți ajutori de judecători, în funcție de nevoile serviciului.
Tribunalele funcționau în fiecare capitală de județ , în circumscripția fiec ăruia intrând mai multe
circumscripții ale judecătoriilor urbane sau rurale. Tribunalele erau alcătuite din una sau mai multe secții.
Fiecare secție avea un președinte, cel puțin doi judecători de ședință, doi s upleanți, unul sau mai mulți
grefieri, ajutor i de grefier și impiegați. În plus, fiecare tribunal trebuia să aibă suficienți judecători pentru
îndeplinirea delegațiilor de judecător de instrucție, judecător sindic și judecător tutelar.
Curțile de apel . Ca urmare a extinderii teritoriului țării, s -au înființat 12 curți, fiecare di ntre ele având
în circumscripția sa mai multe circumscripții ale tribunalelor. Curțile de apel se compuneau din una sau mai
multe secții, fiecare dintre ele având un președinte și cinci consilieri. În vederea executării inspec țiilor
judecătorești, a delegației de procuror general și a prezidării curților cu juri, fiecare curte de apel trebuia să
mai aibă cel puțin trei consilieri în plus.
Curțile cu jurați funcționau în fiecare județ. Acestea aveau competența să judece “în toat e materiile
criminale ”, precum și în delictele politice sau de presă, cu excepția cazuril or prevăzute de Constit uție.
Înalta Curte de Casație și Justiție a continuat să funcționeze potrivit reglementărilor ant erioare.
Vechilor competențe li s -au adăugat două noi, prevăzute de textul Constituți ei: a) dreptul de recurs în
casare, prevăzut de Constituție ca o garanție în plus pentru justițiabili ; b) dreptul exclusiv de a j udeca
constituționalitatea legilor și de a declara inaplicabile legile care erau contrare Constituției.
Pentru instanțele de fond în locul principiului specializării magistraților, a fost preferat principiul
repartizării anuale a magistraților. Aceasta presupunea mutarea în fiecare an a judecătorilor și a consilierilor de la o secție la alta, astfel încât aceștia să nu judece doi ani la rând în cadrul aceleiași secții. Procedeul
avea în vedere două obiective: a) evitarea specializării magistraților în anumite ramuri de drept și neglijarea celorlalte; b) prevenirea situației în care aceiași magistrați judecau mereu împreună, ceea ce ar fi condus la crearea unor relații personale apropiate, în cadrul cărora unii căpătau un ascendent asupra altora.
Conform Legii pentru organizare judecătorească din 1924, funcționarea corpului magistraților a
rămas în linii mari similară cu cea prevăzută în legile anterioare din 1909 și 1913. Judecătorii beneficiau de
inamovibilitate, ceea ce însemna că nu își puteau pierde funcția decât prin demisie. În ceea ce- i privește pe
procurori, aceștia se bucurau de stabili tate, singurii inamovibili fiind procurorii Înaltei Curți de Casație și
Justiție. Legea din 1924 a desființat categoria magistraților -stagiari introduși prin Legea din 1909 și a revenit
la ierarhia anterioară, care cuprindea: magistratul supleant, magistratul substitut și ajutorul de judecător. Indiferent de gradul avut, judecătorul nu putea judeca decât după promovarea examenului de capacitate susținut la un an după intrarea în magistratură.
5. Dreptul civil
În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat în 1864. În același timp au fost adoptate
și unele legi speciale reclamate de transformările intervenite în viața economică și socială a țării.
Unificare legislativă în acest domeniu a fost dificilă, cauza principală fiind reprezentată de caracterul
extrem de eterogen al relațiilor patrimoniale. Pentru soluționarea problemei a fost propusă soluția adoptării unui nou cod civil. Pentru această misiune, Ministerul Justiției a numit o comisie specială care a redactat proiectul noului cod civil, î nsă adoptarea lui a fost amânată în permanență, astfel încât problema a rămas
nerezolvată. În consecință unificarea s -a realizat în mod treptat și diferențiat de la o provincie la alta, astfel
încât la sfârșitul deceniului trei, în Vechiul Regat și în Basarabia se aplicau aceleași norme de drept civil, în vreme ce în Transilvania continuau să se aplice unele normele proprii, de sorginte austriacă și maghiară.
114 5. 1. Proprietatea
5.1.1. Regimul juridic al proprietății. Reforma agrară
În materia proprietății Constituția din 1923 și legislația specială au consacrat concepția proprietății
ca funcție socială. Noua concepție a fost introdusă pentru prima dată în anul 1917, prin modificarea textului
Constituției din 1866, și prevedea exproprierea pentru cauză de utilitate publică . Dacă în textul din 1866
cauza de utilitate publică era redusă doar la trei situații (pentru nevoile apărării naționale, pentru amenajarea căilor de comunicații și pentru modernizarea serviciilor de salubritate publică), acum ea îngloba și obiectivul dezvoltării gospodăriei țărănești ca bază a producției agricole. Aceasta a deschis posibilitatea
constituțională a exproprierii marilor latifundii, ca instrument legal pus în slujba realizării reformei agrare.
În consecință, după modificarea v echii Constituții, a fost adoptată o serie de legi pentru punerea în
practică a reformei agrare. În prima etapă au fost adoptate actele normative de expropriere a terenurilor :
Decretul -Lege din 14 decembrie 1918 pentru exproprierea marilor proprietăți rurale din Vechiul Regat;
Decretul -Lege din 4 ianuarie 1919, care punea în aplicare o hotărâre similară dată de Sfatul Țării din
Basarabia; Decretul -Lege din 12 septembrie 1919, pentru reform a agrară din Transilvania, bazat pe
hotărârea adoptată de Marele Sfat Național, la propunerea Consiliului Dirigent; Decretul -Lege din 7
septembrie 1919, pentru reforma agrară din Bucovina. P rin intermediul acestei serii de acte normative, au
fost expropriate integral terenurile arabile ale Coroanei, ale Casei Rurale, ale pe rsoanelor juridice, ale
instituțiilor de mână moartă (cele care aparținuseră supușilor statelor străine sau absenteiștilor ). Au mai fost
expropriate de asemenea circa 2 000 000 ha din proprietățile particulare , conform unei scări progresive care
lăsa în pr oprietatea fiecărui moșier suprafețe între 100 și 500 ha. În total au fost expropri ate 6.125.789 ha,
ceea ce echivala cu aproximativ 66% din supraf ețele marilor proprietăți.
După constituirea Parlamentului, s -a trecut la faza a doua a reformei agrare: ado ptarea legilor de
împroprietărire. L a 10 martie 1920 a fost votată Legea agrară pentru Basarabia; la 17 iulie 1921, Legea
pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova și Dobrogea; iar la 30 iulie 1921, Legea pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș și Legea pent ru reforma agrară din Bucovina.
Înfăptuirea reformei agrare propriu- zise a presupus ulterior alte două etape distincte. Prima a fost
aceea de trecere a terenurilor expropriate în proprietatea statului în schimbul unor despăgubiri. În Vechiul Regat, prețul stabilit pentru despăgubire a fost egal cu prețul regional de arendă înmulțit cu 40; în restul provinciilor a fost egal cu prețul mediu al arenzi i înmulțit cu 20. Această primă operație s -a desfășurat relativ
rapid întrucât despăgubirile au fost plătite de către stat. Ultima etapă a constat din vânzarea pământurilor de
către stat țăranilor și s -a pus în practică mult mai lent. De exemplu, in anul 1934 numai 60% dintre terenuri
intraseră în proprietatea țăranilor, res tul de 40% fiind terenuri aflate încă în posesia statului , care le punea la
dispoziția țăranilor spre arendare. Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile repartizate țăranilor
nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte de stingerea datoriilor către stat.
5. 1. 2. Regimul juridic al proprietății asupra subsolulu i
Legea minelor din 1924 a reafirmat principiul constituțional care stipula dreptul de proprietate al
statului asupra bogățiilor subsolului, dar totodată recunoștea drepturile câștigate a supra bogățiilor
cunoscute și exploatate deja. Prin urmare, dispozițiile legii urmau să se aplice numai pentru concesionarea
terenurilor aflate în proprietatea statului și pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe terenul propriu. Întrucât Legea a fost adoptată în timpul guvernării liberale (1922- 1928) , sistemul
de acordare a concesiilor a fost conceput astfel încât să favorizeze capitalul autohton, potrivit concepției “prin noi înșine”. Din aceste motive, acțiunile trebuiau să fie nominative și nu puteau fi transmise străinilor fără aprobarea consiliului de administrație. Capitalul acționarilor români trebuia să fie de minim 60 % din
capitalul social la firmei ; 2/3 din membrii consiliului de administrație, ai comitetului d e cenzori și președintele
președintelui consiliului de administrație trebuiau să fie români. Legea le permitea totuși și străinilor să își desfășoare activitatea; aceștia își păstrau toate drepturile anterioare cu condiția ca prin intermediul unui angajament luat față de statul român să se conformeze prevederilor referitoare la raportul capital autohton/capital străin în termen de zece ani. Prevederile legii, potrivnice capitalurilor străine, au condus la
atacarea sa de către societățile europene și americane, statul român fiind supus inclusiv unor presiuni
diplomatice pe această temă. Având de- a face cu o presiune internațională conjugată, statul român a fost
nevoit să accepte modificarea Legii minelor, astfel încât proporția capitalului românesc a fost lim itată la
50,1%. După câțiva ani de aplicare s-a observat însă că legea nu a determinat efectele scontate. La acest
rezultat au contribuit mai mulți factori : a) dispozițiile privind drepturile câștigate i -au redus mult sfera de
aplicare; b) capitalul române sc s-a dovedit insuficient susținerii investițiilor necesare; c) capitalul străin s -a
arătat ostil orientării spre naționalismul economic. În cele din urmă, declanșarea crizei mondiale și
condiționarea acordării de credite străine de renunțarea la politic a “prin noi înșine” au condus la
abandonarea acesteia din urmă și înlocuirea ei cu doctrina “porților deschise”, practicată de noul partid
ajuns la putere, PNȚ. În anul 1929, acesta a adoptat o nouă Lege pentru exploatarea minelor prin care au
115 fost înlătura te toate restricțiile anterioare. Conform noii reglementări, concesiunile se puteau acorda oricărei
societăți, autohtone sau străine, cu condiția să respecte formele cerute de legile române.
5. 1. 3. Regimul juridic al întreprinderilor de stat
Prin Legea p rivitoare la comercializarea și controlul întreprinderilor de stat din 6 iunie 1929,
întreprinderile aflate în proprietatea statului au fost împărțite în două categorii: întreprinderi de interes
general și întreprinderi cu caracter pur comercial. Cele din prima categorie formau obiectul unui monopolului
statului, în vreme ce întreprinderile din categoria a doua puteau fi exploatate în asociere cu capitaluri
private. Exploatarea întreprinderilor cu caracter comercial putea fi făcută atât cu capitaluri autoht one, cât și
cu capitaluri străine, ponderea acestora din urmă fiind plafonată la 40 % din capitalul social .
5. 2. Regimul juridic al persoanelor
Condiția juridică a persoanelor fizice a rămas reglementată potrivit Codului Civil, care nu a suferit
modificăr i majore. Sunt totuși de notat dispozițiile Legii din anul 1928 prin care actele de stare civilă au
beneficiat de o reglementare uniformă în toată țara, precum și câteva dispoziții legale prin intermediul cărora s-a redus într -o anumită măsură inegalitatea dintre bărbat și femeie în domeniul dreptului civil. Astfel, prin
Legea contractelor de muncă din 1929 a fost prevăzut faptul că femeia nu mai era obligată să ceară consimțământul soțului pentru a putea încheia o convenție de muncă. În același timp, femei a a primit dreptul
de a încasa un salariu și de a dispune de el. Prin Legea privitoare la ridicarea incapacității femeii măritate (lege care abroga unele dispoziții ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă), a fost prevăzut dreptul femeii de a- și înstrăina bunurile fără autorizarea soțului.
Schimbările survenite în plan politic statal au determinat adăugiri importante și în regimul persoanelor
juridice . Potrivit vechiului sistem juridic românesc, personalitatea juridică se acorda prin lege. Frec vența
constituirii de asociații, fundații etc. a condus însă la aplicarea sistemului acordării personalității juridice prin
procedură specială în fața instanțelor judecătorești. Cea mai importantă lege în domeniu a fost Legea
pentru persoanele juridice (As ociații și Fundații) , promulgată la 6 februarie 1924. Legea avea în vedere
numai asociațiile și fundațiile fără scop lucrativ, cele cu scop lucrativ fiind supuse codurilor de comerț și altor legi. Asociația era definită drept “convenția prin care mai multe persoane pun în comun în mod permanent,
contribuția lor materială, cunoștințele și activitatea lor, pentru realizarea unui scop care nu urmărește foloase personale sau materiale”; în vreme ce fundația “este actul prin care o persoană fizică sau juridică
constituie un patrimoniu distinct și autonom de patrimoniul său propriu, și -l destină în genere, în mod
permanent, realizării unui scop de interes obștesc”. Decizia de acordare a personalității juridice se dădea la
cererea celor interesați, dar numai după c e se constata că statutele sau actele constitutive, precum și
compunerea organelor de direcție și de administrație nu intrau în conflict cu dispozițiile legii. În acest sens, art. 6 stabil ea că nu se poate recunoaște personalitatea juridică a asociațiilor și așezămintelor care au “un
obiect ilicit contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, sau care au fost formate în vederea realizării unui asemenea scop”. Statul își rezerva dreptul de supraveghere și control asupra tuturor persoanelor juridice de drept privat, urmărind atât modul de administrare în raport cu statutele, cât și măsura respectării bunelor
moravuri, ordinei publice și siguranței statului. Dacă se constata încălcarea acestor prevederi, ministerul public sau ministerul sub autoritatea căruia f uncționa fundația sau asociația putea tr imite pe administratori în
fața Curții de Apel din circumscripția unde acestea își aveau sediul. Dizolvarea asociațiilor și fundațiilor
putea surveni în trei modalități: prin propria decizie, prin hotărârea tribunalului sau prin decizia puterii executive, prin act al Consiliului de miniștri , dacă persoana juridică respectivă aducea atingere ordinei
publice și siguranței statului.
5. 3. Obligații și contracte
În materia obligațiilor au intervenit reglementări noi prin care a fost avută în vedere mai ales
modificarea relațiilor dintre creditori și debitori . Lipsa capitaluri lor, în perioada refacerii economice de după
primul război mondial și în perioada crizei mondiale, a provocat o extensie a cămătăriei, la procedee de
acest tip apelând chiar și unele bănci. Fenomenul de fost reclamat mai ales de micii întreprinzători, dar cei
mai afectați au fost țăranii, care n -au putut obține pe recoltele lor câștiguri suficiente pentru a plăti creditele
la care mulți se angajaseră du pă reforma din 1921. Amânarea plăților a antrenat capitalizarea dobânzilor,
mai ales în perioada crizei din anii 1929- 1933, când s -a produs o scădere puternică a prețurilor la produsel e
agricole, iar producătorii au avut încasări foarte mici. Băncile au aj uns astfel să dețină portofolii putrede
uriașe, fapt care le punea în pericol chiar capitalul social.
O soluți e era aceea a valorificării drepturilor de creanță prin executarea ipotecilor . Pentru aceasta a
fost introdusă, la 20 august 1929, Legea pentru li bera circulație a bunurilor agricole, prin care era desființată
inalienabilitatea loturilor provenite din împroprietăriri și se permitea scoaterea la vânzare a acestora de către creditori. Scăderea valorii bunurilor imobile, ca urmare a crizei, dar și t eama guvernanților de o revoltă
generalizată a satelor au împiedicat însă aplicarea legii, astfel încât, s ub presiunea cumulată a categoriilor
sociale afectate și a băncilor , a fost adoptat un alt tip de măsuri . La 19 aprilie 1932 a fost adoptată Legea
116 pentru asanarea datoriilor agricole, prin care datoriile proprietarilor mici (cu terenuri sub 10 ha) au fost
redus e cu 50%. D iferența era transformată în creanță amortizabi lă în 30 ani , cu o dobândă de 4%. La 14
aprilie 1933 a urmat Legea pentru reglementarea datoriilor agricole și urbane, care acorda un moratoriu de
5 ani pentru micii proprietari , cu o dobândă de 1 %. Ultima L ege de conversiune a datoriilor agricole a fost
adoptată în aprilie 1934. Prin intermediul acesteia, datoriile erau reduse cu 50- 70%, difer ența urmând să fie
plătită în 17 rate anuale, cu o dobândă de 3 % . În cele din urmă, s -a ajuns la constatarea că țăranii sunt
practic insolvabili, ceea ce însemna că băncile creditoare ajungeau în situație de faliment. Pentru a se evita
această situație, portofoliile putrede ale unui mare număr de bănci au fost preluate de Banca Națională,
care, apoi, le-a trecut asupra datoriei publice a statului. Țăranii rămânea u, astfel , datori față de stat, iar până
la achitarea integrală a datoriilor, proprietățile lor erau supuse unui regim de restricții.
Criza economică din 1929- 1933 a determinat schimbări și în metodologia contractului de vânzare –
cumpărare și a contractului de consignație. Spre deosebire de litera Codului civil și practica comerc ială, în
anumite cazuri “s -a recurs la vânzarea bunurilor fără transferul dreptului de proprietate, dacă prețul nu era
plătit în momentul remiterii mărfurilor”. Într -o astfel de situație contra ctul de v ânzare -cumpărare înceta de a
fi translativ de proprietate, iar eventualul f aliment al comercianților detailiști nu antrena și falimentul
angrosiștilor sau industriași lor (care astfel își puteau valorifica drepturile de creanță). S-a extins semnificativ
contractul de consignație, care altă dată avusese o sferă redusă de aplicație. În cazul falimentului
comercianților, bunurile aflate în consignație nu puteau fi preluate de creditorii acestora, nefiind în
proprietatea consignatarilor, ci a consignantului care astfel își păstra capacitatea economică. Din aceleași
motive, în anul 1929 s-a adoptat Legea pentru vânzarea mașinilor pe credit și cu plata în rate. Într -o
perioadă de inflație și lipsă de lichidități, această lege a jucat un rol pozitiv.
5. 4. Legislația muncii
Legislația autohtonă în domeniul muncii a cunoscut realizări major e după primului război mondial. La
aceasta au contribuit atât condițiile economico- sociale interne ( climatul reformator apărut în România după
marea Unire, dar, mai ales, creștere a semnificativă a numărului muncitori lor industriali intervenită după
unirea Banatul ui și a Transilvani ei, regiuni mai industrializate) , cât și climatul internațional (revoluția
bolșevică, ascensiunea partidelor comuniste, socialiste și social -democrate, apariția principiilor umaniste și
novatoare susținute de președintele american Woodrow Wilson și acceptate parțial în documentele
Societății Națiunilor și ale altor organizații internaționale recent fondate). În consecință, a u fost adoptate legi
și alte acte normative cu privire la contractele de muncă, durata zilei de muncă, soluți onarea conflictelor
colective de muncă, repausul duminical, ocrotirea minorilor și a femeilor în procesul muncii.
Dreptul la grevă a fost codificat prin Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 8
septembrie 1920. Aici a fost prevăzut ă o procedu ră modernă de arbitraj, care presupunea participarea unor
organe specializate ale statului și parcur gerea unor termene. Procedura concilierii și arbitrajului a fost
inclusă și în Legea contractelor colective de muncă, din anul 1929. Potrivit acesteia din urmă, refuzul unei
părți de a se supune concilierii și arbitrajului devenea motiv de desf iințare a contractului de muncă. La 13
aprilie 1928 a fost promulgată Legea privind durata zilei de muncă, ocrotirea minorilor și a femeilor.
Conform ându- se revendicări lor muncitorești exprimate pe plan intern și internațional, legiuitorul a fixat
durat a zilei de muncă la 8 ore , iar pe cea a săptămânii de lucru la 48 de ore. În același timp, a fost interzisă
angajarea la muncă, drept s alariați, a copiilor sub 14 ani. F emeile gravide primeau dreptul la concediu de
naștere și nu puteau fi concediate în perioada gravidității. În 1929 a fost adoptată prima reglementare
completă și unitară a contractului de muncă: Legea contractului colectiv de muncă. Aceasta a recunoscut și
a reglementat trei tipuri principale de contracte: de ucenicie, individual de muncă și colectiv de muncă. Au
fost detaliate drepturile, obligațiile părților și sancțiunile legale. Legea a contribuit în bună măsură la limitarea abuzurilor, la detensionarea c limatului social. O altă realizare importantă a fost unificarea
regimurilor de asigurări sociale, conform Legii adoptate în anul 1933. Asigurarea pentru boală, accidente de muncă, invaliditate, maternitate și deces a devenit obligatorie pentru salariați (i nclusiv pentru ucenici) atât în
întreprinderile publice, cât și în cele private. Contribuțiile la fondurile de asigurări urmau să provină din
partea salariaților, patronilor și statului. În același an a fost adoptată și Legea pentru înființarea și
organizarea jurisdicției muncii. Pentru a soluționa litigiile privind reglementarea, organizarea și ocrotirea muncii, a meseriilor și sănătății lucrătorilor au fost creat e judecătorii de muncă pe lângă Camerele de muncă
având competență în acest domeniu. Legea a fost aproape unanim apreciată, întrucât procedura era
gratuită, simplă și rapidă, iar salariații aveau posibilitatea să participe la judecarea conflictelor de muncă prin
asesori aleși de ei alături de reprezentanții patronilor și funcționarilor. Dacă hotărâ rea judecătoriei de muncă
era atacată cu apel, decizia definitivă era luată de tribunalul județean.
117 6. Dreptul penal
În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare Codul adoptat în anul 1864; transformările profunde
produse în societatea românească după marea Unire au făcut însă necesar ă adoptarea unor modificări în
această materie. Întrucât spectrul problemelor care urmau a fi rezolvate era mai redus decât în domeniul
dreptului civil , a fost luată decizia de a se redacta un nou cod penal . Prin intermediul acestuia puteau fi
rezolvate atât problemele unificării legislative, cât și cele ale adaptării legislației în domeniu la noile nevoi
sociale. După un deceniu de la marea Unire, noul Cod a fost pregătit pentru adoptare, astfel încât el putea
intra în dezbaterea Parlamentului. Din păcate însă, forul legislativ, dominat din 1928 de P.N.Ț., a considerat
prevederile documentului ca fiind inadecvate. După repetate modificări ale proiectului, noul Cod penal a fost
adoptat în cele din urmă sub guvernarea liber ală, la 18 martie 1936.
Până la momentul adoptării noului Cod, au fost elaborate reglementări cu caracter unificator și
normativ referitor la o serie de probleme ce necesitau intervenția organelor de stat competente. La 17 iunie 1923 a fost adoptată Legea pentru înfrânarea și reprimarea speculei ilicite. Legea a apărut într -un moment
în care fenomenele negative pe care le viza erau deja în descreștere, întrucât prevederile sale aveau în
atenție pe “îmbogățiții de război”, pe speculanții de produse de bază din perioada inflației și unificării
monetare. Cu acest prilej, au fost incriminate: depăș irea prețuril or maximale , înșelarea cumpărători lor prin
substituirea mărfurilor , prin falsifica rea sau denaturarea mărfurilor și sustr agerea de bunuri . Pentru aceste
fapte a fost prevăzută sancționarea cu amenzi și condamnarea la privațiune de liber tate.
Principala reglementare penală până la data de 1 ianuarie 1937 a vizat viața politică. La 19
decembrie 1924 a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor noi infracțiuni contra liniștii publice (supranumită legea Mârzescu, după numele iniț iatorului ei). Legea a fost elaborată în contextul tensionat al
relațiilor politice pe care statul român le întreținea în epocă cu Uniunea Sovietică. R efuzând să recunoască
unirea Basar abiei cu România în 1918, aceasta declanșase, prin intermediul Partidului Comunist Român,
afiliat la Internaționala Comunistă de la Moscova, diverse acțiuni politice ostile la adresa României . În
contextul tratativelor româno- sovietice de la Viena din 1924, Internaționala a III -a Comunistă, sub egida
statului sovietic a trecut la organizarea de acțiuni subversive cu caracter militar pe teritoriu românesc . Planul
de operații din august 1924 a prevăzut provocarea unor răscoale și revolte împotriva autoritățil or române din
Bucovina, sudul Bas arabiei, sudul Dobrogei, Banat și Transilvania. Concomitent, P.C.R. a început să
răspândească materiale propagandistice în care, conform ordinelor primite de la Moscova, România era calificată drept “stat multinațional”, cr eat pe baza “o cupării unor teritorii străine”. În textele acestora se cerea
populației să se revolte pentru “eliberarea de sub imperialismul român” , astfel încât să se ajungă la ruperea
din statul român a unor provincii istorice românești.
În fața acestor amenințări , autoritățile au fost nevoite să adopte mai multe măsuri de apărare a
ordinei de stat , cea mai importantă fiind Legea Mârzescu . Aceasta a încriminat unele acțiuni antistatale
precum cele care vizau schimbarea pe cale violentă a ordinii sociale ș i de stat, intrarea în legături cu
persoane sau asociații din străinătate pentru a primi instrucțiuni și ajutoare în același scop, afilierea la asociații care îndemnau sau organizau acțiuni împotriva proprietății și persoanelor, executarea de acțiuni de
propagandă în diferite forme, în același scop . Activitățile având la origine “comunismul revoluționar” erau
considerate delicte și se pedepseau cu închisoare corecțională de la 5 la 10 ani, amendă de la 10 000 la
100 000 lei și interdicție corecțională. Comp etența judecării unor asemenea fapte aparținea instanțelor
civile ; dar dacă faptele erau comise pe un teritoriu supus stării de asediu, compe tența aparținea instanțelor
militare. Cu prilejul crizei dinastice, declanșate prin renunțarea la tron a prințului moștenitor Carol, în anul
1927 (anul morții regelui Ferdinand) legea Mârzescu a primit unele adăugiri . Cu această ocazie au mai fost
incriminate acțiunile împotriva persoanei R egelui, a alcătuirii R egenței sau a succesiunii legale la tron.
Ca urmare a grevei muncitorilor ceferiști de la Atelierele Grivița din București, a fost promulgată
Legea pentru autorizarea stării de asediu din 4 februarie 1933. P rin aceasta guvernul era abilitat să
decreteze, la nevoie, starea de asediu generală sau parțială pe termen de 6 luni. La 16 martie 1934 și 15
martie 1937 au fost adoptate noi legi care autoriz au instituirea stării de asediu, de astă dată în contextul
intensificării activităților politice de extremă dreaptă. La 7 aprilie 1934, după aproape 4 luni d e la asasinar ea
de către legionari a primului -ministru I. G. Duca, a fost promulgată Legea pentru apărarea ordinei de stat.
Prin intermediul acesteia Consiliul de Miniștri putea dizolva, prin act de guvernământ , grupări le politice care
periclitau ordinea politic ă sau o rdinea social ă în stat. Simpla participare la activitățile unor asemenea grupări
putea fi pedepsită cu închisoare corecțională și interdicție c orecțională.
Noul Cod penal , intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, a fost adoptat pe fondul schimbării radicale a
climatului politic intern și internațional. În anii celui de al doilea deceniu interbelic confruntarea dintre cele
două mari orientări politice extremiste, comunismul și fascismul , dar și amenințările amândurora la adresa
democrației parlamentare au spori t în intensitate , până la punctul declanșării unor conflict e militar e. Ambele
118 orientări au atacat democrația, au elogiat revoluția, au promovat violența în viața politică, inclusiv prin
asasinate și constituirea de formațiuni paramilitare. Amenințarea la adresa ordinei de stat democratice a
necesitat în consecință noi abordări pe plan juridic . Noul cod penal a reprezentat principalul răspunsul la
adresa acestor amenințări, el fiind caracterizat de legiuitor drept o “lege fundamentală de apărare socială” .
Codul din 1937 a fost redactat în trei părți: Cartea I cuprindea dispoziții generale; Cartea II -a
cuprindea dispoziții privitoare la crime și delicte ; în vreme ce Cartea III- a cuprindea dispoziții privind
contravențiile. După vechiul sistem din 1864, Codul a împărțit faptele penale în trei categorii: crime , delicte
și contravenții , în funcție de sistemul pedepselor. Pe lângă pedepsele principale, au mai fost prevăzute
pedepse complementar ii și accesorii. Având în vedere scopul său declarat, Codul a procedat la o
reglementare foarte minuțioasă a infracțiun ilor. În acest sens, au fost definite trei genuri de infracțiuni:
infracțiunile de drept comun, care puteau deveni infracțiuni politice; infracțiuni le politice prin natura lor și
infracțiuni le de drept comun care nu puteau deveni sub nici o formă infracțiuni politice. Anumite infracțiuni
au fost scoase din categoria crimelor și trecute în categoria delictelor, dar sancți unea delictelor era mai
aspră, iar minimul de pedeapsă era mai ridicat. Pe de altă parte, a fost mult restrânsă posibilitatea
judecătorului de a reduce valoarea pedepselor.
Codul penal din 1937 este remarcabil și din perspectiva tehnicii de redactare. Textele sale sunt
precise, iar definițiile și conceptele sunt clare, dovedind nivelul superior pe care l -a atins în epoca interbelică
știința penală românească.
6. Procedura civilă
În domeniul procedur ii civile, a continuat să se aplice Codul de procedură civilă adoptat în anul 1864.
Modificări le adus e după realizarea M arii Uniri în această materi e au vizat unificarea organizării
judecătorești , extinder ea Codului la nivelul noilor provincii și acceler area desfășurării proceselor .
În primul rând a fost considerată necesar ă unificarea organizării judecătorești. O lege specială în
acest sens a fost ad optată la 15 iunie 1924, prin intermediul căreia organizarea judecătorească din Vechiul
Regat a fost extinsă și în noile provincii ale țării (vezi supra , Organizarea judecătorească).
A urmat apoi Legea de unificare a dreptului procesual civil din 19 mai 1925. Aceasta a avut drept
scop unificarea dispozițiilor de procedură civilă și comercială, accelerarea judecăților făcute de tribunale și curți de apel, precum și unifica rea competenței judecătoriilor. În consecință, au fost simplificate unele
proceduri și au fost scurtate unele termene. Astfel, t ermenul de apel , care înainte era de 30 zile , a fost redus
acum la 15 zile ; iar dreptul părții care nu s -a prezentat la primul termen de a cere reînceperea procesului a
fost desființat . Majoritatea prevederilor legii se refereau însă la procedura de intentare a acțiunii în justiție.
Astfel, p etentul a fost obligat să- și precizeze riguros și clar pretențiile, să expună mijloacele de probă, să- și
redacteze acțiunea în atâtea exemplare câte părți erau în proces, plus un exemplar pentru instanță. La rândul său instanța era obligată să trimită părților câte un exemplar și să -i ceară pârâtului să depună la
instanță, în termen de 30 zile, o întâmpinare scrisă, în tot atâtea exemplare câte părți, în care să detalieze
modul de apărare și probele pe care le va folosi în apărarea sa. Astfel pregătită, acțiunea putea parcurge
mult mai ușor și mai repede stadiile procesului, deși fondul urma aceeași cale (în prima instanță și în apel, urmate de recurs). În aceste condiții, instanț a putea să treacă la soluționarea procesului încă de la primul
termen, evitându- se amânările repetate pentru comunicarea acțiunii, pentru luarea la cunoștință, pentru
aprobarea de probatorii sau pentru administrarea acestora. Pentru majoritatea petenților, costul procedurii
era ridicat, fiind necesară implicarea avocatului și plata mai multor taxe de timbru, chiar și în cauze de mică
valoare. Pe de altă parte trebuie admis totuși că în acest fel s -a realizat o decongestionare a instanțelor prin
accelerarea judecății și prin rolul sporit oferit judecătorului în desfășurarea procedurii de fond.
8. Procedura penală
În domeniul dreptului procesual penal s -a procedat mai întâi la extinderea pe tot teritoriul statului a
unor dispoziții ale Codului din 1864 despr e: poliția judiciară și competența, judecătorii de instrucție,
mandatele de înfățișare, aducere și arestare, despre eliberarea provizorie și cauțiuni, despre recurs și revizuire, despre competența Curților cu juri.
Unificarea legislativă a început în 1924 prin aplicarea Legii pentru reprimarea unor noi infracțiuni
contra liniștii publice, dar s -a împlinit abia prin aplicarea noului Cod de procedură penală, adoptat și intrat în
vigoare odată cu noul Cod penal (19 martie 1936, respectiv 1 ianuarie 1937).
Noul Cod a preluat în mare măsură reglementările celui vechi, adăugând însă elemente absolut
necesare stadiului de evoluție în care ajunsese societatea românească. Astfel crimele au rămas de
competența Curților cu juri, delictele de competența Tr ibunalelor, iar contravențiile de competența
119 Judecătoriilor. Excepție se făcea în cazul unor delicte politice și de presă care erau de competența Curților
cu juri. Acestea erau formate din doi judecători ai Tribunalului, un consilier al Curții de apel și din jurați.
Prima fază a procesului (cercetarea, urmărirea și instrucția) a păstrat vechiul caracter inchizitorial, în
vreme ce faza a doua a păstrat caracterul acuzatorial. Ministerul public avea obligația de a pune în mișcare
acțiunea penală, efectuând acuzarea sub egi da principiilor legalității, oralității, publicității, individualității și
revocabilității. Se aplica regula că fără acuzare nu există proces penal și judecată. Codul a prevăzut alături de achitare și condamnare (existente în Codul anterior) , încetarea urm ăririi și anularea urmăririi penale.
Noul Cod procesual penal a stabilit distribuția actelor de justiție în două faze. F aza I cuprindea
cercetarea (competentă fiind poliția judiciară), urmărirea, promovarea și exercitarea acțiunii (competent fiind
Minister ul public) și instrucția (competent fiind judecătorul de instrucție); în vreme ce faza a II -a cuprindea
pronunțarea sentinței. Judecătorul avea dreptul de a administra probe din oficiu.
În anii imediat următori schimbarea regimului politic democratic const ituțional, instaurarea unor
regimuri autoritare a determinat modificări de amploare în dreptul penal și dreptul procesual penal.
Bibliografie
*** Istoria dreptului românesc , coordonator: Ioan Ceterchi, vol. II, partea a II -a, Editura Academiei RSR, Bucur ești, 1987, p. 231-
300.
*** Istoria românilor , vol. VIII, România întregită (1918- 1940) , coordonator: Ioan Scurtu, secretar: Petre Otu, Editura
Enciclopedică, București, 2003.
Berceanu, Barbu B., Istoria constituțională a României în context internațional comentată juridic , Editura Rosetti, București, 2003.
Cziprián- Kovács, Loránd; Székely, Zsolt, Istoria administrației regionale și locale în România , Sfântu Gheorghe, 2002.
Focșeneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859- 1991 , Editura Humanitas , București, 1992.
Guțan, Manuel, Instituția prefectului în perioada interbelică (1925- 1938) , în Acta Universitatis Cibiniensis , seria Jurisprudentia , an
2000, nr. 1, p. 97- 108.
Idem, Istoria administrației publice românești, ediția a II -a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2006, p. 177- 205.
Idem, Istoria administrației publice locale în statul român modern, Editura All Beck, București, 2005, p. 237- 346.
Hitchins, Keith, România. 1866- 1947, traducere de George G. Potra și Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, București, 1994.
Cernea, Emil; Molcuț Emil, Istoria statului și dreptului românesc , ediția a II -a, Casa de edit ură și presă “Șansa SRL”, București,
1992, p. 243-271.
Nistor, I. S., Comuna și județul. Evoluția istorică , Editura Dacia, 200 0.
Rus, T., Fondul Președinția Consiliului de Miniștri , în Revista arhivelor , an 1963, nr. 2, p. 188- 200.
Scurtu, I.; Bulei, I., Democrația la români, 1866- 1938, Editura Humanitas, București, 1990.
Slăvescu, P. N., Lacunele și dificultățile ce se opun la o bună administrație a județelor, plășilor și comunelor rurale, Tipografia
Curții Regale, F. Gobl & Fiii, București, 1900.
Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România, 1859- 1918 , Editura Albatros, București, 1995.
Stanomir, I., Libertate, lege și drept. O istorie a constituționalismului românesc , Editura Polirom, Iași, 2005.
Stoica, M., Aspecte ale legislației și funcționării administrației locale în România burghezo- moșierească (1918- 1944) , în Studia
Universitatis Babeș -Bolyai, seria Jurisprudentia, 1963, p. 1- 13.
Suveică, S., Integrarea administrativă a Basarabiei în România (1918- 1925) , în Anuarul Institutului de istorie “ A. D. Xenopol ”,
Iași, tom XXXVI, 1999, p. 125- 145.
Test de autoevaluare nr. 15
01. După realizarea Marii Uniri, unificar ea legislației administrative era necesară:
a) pentru a conferi substanță prevederii constituționale potrivit căreia România era de stat unitar;
b) pentru a conferi substanță prevederii constituționale potrivit căreia România stat național;
c) pentru a con feri substanță prevederii constituționale potrivit căreia România stat suveran.
02. Conform Constituției din 1923, responsabilitatea miniștrilor era:
a) politică;
b) penală;
c) civilă.
03. Prin Constituția din anul 1923, controlul constituționalității l egilor revenea:
a) Înaltei Curți de Casație și Justiție;
b). instanțelor judecătorești;
c) Senatului.
04. În perioada interbelică, organizarea ministerelor:
a) a rămas nereglementată;
b) a fost reglementată neuniform prin legi specifice și cutume;
c) a fo st reglementată neuniform prin legi specifice și cutume până în anul 1929; după această dată a fost reglementată uniform
prin intermediul unei legi.
05. Funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri a fost consacrată constituțional prin:
120 a) textul fundamental din 1866;
b) textul fundamental din 1923;
c) modificările aduse textului fundamental în anul 1917.
06. În sistemul de guvernare interbelic:
a) responsabilitatea politică a miniștrilor a fost reglementată constituțional, dar nu a fost pusă în pract ică:
b) responsabilitatea politică a miniștrilor nu a fost reglementată constituțional, motiv pentru care ea nu a fost pusă în practică;
c) responsabilitatea politică a miniștrilor nu a fost reglementată constituțional, dar a fost pusă în practică pe cale cutumiară.
07. În perioada 1929- 1931, prefectul reprezenta:
a) numai interesele generale ale statului la nivel județean;
b) numai interesele comunității locale județene ;
c) atât interesele generale ale statului la nivel județean, cât și interesele comuni tății locale județene .
08. Potrivit Legii administrative din 1925, primarii comunelor rurale:
a) erau numiți de administrația centrală;
b) erau numiți de administrația județeană;
c) erau aleși de c ătre membrii Consiliului c omunal.
09. În perioada interbe lică, atri buțiile Delegației Consiliului județean au fost:
a) deliberative;
b) de inspecție și control;
c) consultative.
10. În perioada interbelică, consiliile județene :
a) puteau fi dizolvate prin Decret Regal, pe baza unui raport motivat al Ministerului de Interne;
b) puteau fi dizolvate prin ordin al Ministerului de Interne;
c) nu puteau fi dizolvate.
121 SOLUȚIILE TESTELOR DE AUTOEVALUARE
Nr. întrebării 01 02 03 04 05 06 07 08 09 10
Test 01 abc ac ac ab ac b abc b ab ab
Test 02 bc abc a ab ab bc b a a a
Test 03 a bc c a a ac ab b a ab
Test 04 a ab c abc b abc c b a c
Test 05 b ab c c bc c ac ac b c
Test 06 ac bc bc a b c bc b abc a
Test 07 c ab bc a abc ab c c abc ab
Test 08 a bc ac ab abc abc bc ab b abc
Test 09 c a bc abc abc c abc a ab ab
Test 10 ac ac abc c a abc ab b a bc
Test 11 ac b c b ab ac c a abc b
Test 12 abc a a a ab a b b b a
Test 13 a abc abc ac ac a c ab abc abc
Test 14 a b a bc ab abc c b c c
Test 15 a bc a c b c a c abc a
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CAPITOLUL 1. Statul și dreptul geto-dac……………………………………………………………………… …… 6 1. Factorii apariției statului geto -dac…………………………………………………………… ………………… 6 2…. [609069] (ID: 609069)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.