Capitolul 1. SCURT ISTORIC
=== NATO In Secolul XXI ===
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Încheierea celui de-al doilea război mondial a făcut ca “harta perimată a lumii” să fie nevoită să accepte cea mai profundă reașezare a puterii globale în raport cu civilizația industrială.
Schimbarea masivă, parțial sau deloc controlată, în domeniul activităților interstatale, a relațiilor și proceselor ce definesc structura sistemului internațional (apariția unor noi state si a altor entitați, nivelurile fără precedent ale comerțului, investițiilor, dezvoltării și transferului de tehnologii, fluxuri informaționale, progresele rapide în știință și tehnologie, interdependența economică, creșterea presiunii pentru extinderea economiei de piață, accederea la putere a guvernelor reprezentative și a democrației în regimurile autoritare, creșterea permeabilității frontierelor naționale sub impactul revoluției tehnologice, difuzia puterii către un număr mai mare de actori ai politicii mondiale, dezagregarea unor imperii și a unor state concomitent cu acțiunile secesioniste sau revoluționare, evoluția în plan politic a unor actori nostalgici, capacitatea limitată a unor actori globali de a decide, încă, în viața internațională) au dus, imediat după război, la polarizarea interesului unor state (grupuri de state) pentru susținerea unei anumite doctrine politice, economice și militare, în raport de sfera de influență dominatoare, situație în care statele Europei au fost divizate, între Est și Vest, de așa-zisă “cortină de fier” cu scopul de a-și “asigura securitatea”.
Demolarea acestui zid a dat un nou impuls diplomației euro-atlantice pentru a redefini “securitatea” și a preciza noile strategii de securitate, încât să se asigure “o securitate egală” tuturor națiunilor.
Punând accent pe modalitățile nonviolente pentru modelarea noii arhitecturi de securitate europeană multidimensională, multe state neintegrate în structurile integrate de securitate europeană acționează, indiferent de costuri, pentru a se pune la adăpost de orice pericol, pentru lărgirea cooperării și reconstrucția relațiilor internaționale, în care nu mai sunt posibile evoluții autonome și izolaționiste.
Integrarea europeană parcurge la acest final de secol o nouă fază calitativă care implică modificarea relațiilor economice dintre state până la crearea unui spațiu unic economic și social. În domeniul politic se tinde spre statuarea unor structuri suprastatale, de nivel continental, cu puternice valențe integratoare, în care să fie redusă drastic libertatea de utilizare a forței armate și asigurate inovații în modalitatea de intrebuințare a forței armate în relațiile internaționale, care să depășească îngrădirile la care este supusă aceasta, încât să se poată asigura reconfigurarea arhitecturii europene și euroatlantice de securitate prin restructurarea organismelor colective de securitate existente: OSCE, NATO, UEO.
Capitolul 1. SCURT ISTORIC
Sectiunea 1.1 ALIANȚELE POLITICO- MILITARE
Societatea cuprinde în perimetrul său, pe lângă domeniile economic, social-politic, cultural-științific, spiritual, și pe cel militar. Odată cu celelalte componente ale societății, a evoluat și resortul militar, atât în plan conceptual, cat și acțional. Problemele fundamentale ale domeniului militar, îndeosebi cele ce privesc războiul și pacea, în complexitatea lor, au fost abordate de gânditorii militari, de oamenii politici și de alți specialiști, care pe lângă evidențierea aspectelor ce definesc fenomenul supus analizei au reliefat necesitatea studierii războiului ca fenomen social cu precizarea cauzelor, caracterului, scopurilor urmărite, modului de purtare și consecințelor acestuia.
În acest context, prestigioșii autori au analizat și problematica războaielor de coaliție și condițiile politico-militare, emițând judecăți de valoare asupra fenomenului, cu profunde conotații politice. Dacă unii gânditori au considerat războiul ca fenomen, necesar și natural, deci inevitabil, în viața popoarelor, alții privesc războiul ca pe un fenomen istoric, legat de condiții trecătoare ale vieții sociale, cu toții însă socotesc războiul ca pe “o continuare a politicii cu alte mijloace”. De aceea, pentru a înțelege războiul, cauzele ce-l generează, se impune studierea politicii interne și externe a statelor implicate, întrucât în politică își găsesc expresia interesele acelora care, în anumite împrejurări le apără sau le impun prin forță.
Marile evenimente militare din istoria universală, perfecționarea continuă a tehnicii de luptă și a armamentului au determinat importante mutații în concepția despre război, inclusiv cel de coaliție, precum și în modul de deșfășurare a acțiunilor militare.
În viziunea sistemică, analiza alianțelor politico-militare nu poate fi înțeleasă decât în raport de analiza fenomenului militar în ansamblu.
Generalul chinez Sun Tzi (sec.VI-V î.e.n.), în celebrul tratat militar “Arta războiului”, atrăgea atenția că “războiul este o problemă de importanță militară pentru un stat, calea spre supraviețuire sau nimicire”.2.
Din punctul de vedere al temei prezentei lucrări de diplomă, prezintă interes opinia despre alianțe. După gânditorul chinez, “dacă inamicul fără să-ți fi dat răgaz să te pregătești complet, este gata să te atace și vine cu o armată organizată pentru a-ți invada, dezmembra sau pustii țara, strânge cât mai multe forțe, cere sprijin de la vecini și aliați”, alianțele trebuie să fie pregătite din timp. Alți teoreticieni s-au preocupat de definirea războiului “drept”.
Departajarea războaielor în “drepte” și “nedrepte” și-a căpătat o consacrare juridică în opera clasică a lui Hugo Grotius (1583-1645) “Despre dreptul războiului și al păcii”, publicată în 1625, care i-a adus autorului calificativul de “părinte al dreptului internațional”. Analizând alianțele, acesta tratează mai pe larg “alianțele inegale”. “Prin alianța inegală înțelegem acea alianță care, …conferă uneia din părți o oarecare întâietate permanentă,… aliatul superior să fie cu mult mai puternic decât ceilalți aliați, uzurpând, astfel și când uzurparea se transformă în drept prin îngăduința celor care o îndură, atunci sau aceia care fuseseră aliați ajung supuși, sau are loc cel puțin o împărțire a puterii suverane”.
Secolul al XIX-lea a ridicat pe firmamentul politicii internaționale ideea “echilibrului european”. Aceasta a fost avansată, în 1815, la Congresul de la Viena, de către ministrul de externe al Austriei – Clemens von Metternich, și viza fixarea unui asemenea raport între marile puteri care să asigure nu numai balanța dintre ele, ci și dictatul lor în lume.
Instrumentul de realizare a conceptului l-a reprezentat “Sfânta Alianță”, creată în toamna lui 1815, în cadrul căreia rolul principal a fost adjudecat de Austria. Această coaliție a durat între 1815 – 1848, cea mai îndelungată în timp de pace, deși a adoptat principiul intervenției în treburile interne ale țărilor în care creștea flacăra mișcărilor pentru libertate, independență și unitate națională.
La sfârșit de secol XIX, Cancelarul Germaniei Otto von Bismark este promotorul Triplei Alianțe – Germania, Austria și Italia, cărora li se vor adăuga și alte state, printre care și România.
În primul război mondial se vor confrunta Puterile Centrale cu Antanta, iar în cea de-a doua mare conflagrație mondială săbiile se vor încrucișa între puterile Axei și Coaliția antihitleristă. Modificările de forțe pe principalele teatre de acțiune militare și perspectiva sfârșitului marii conflagrații au impus întâlniri la vârf, îndeosebi ai aliaților din Coaliția antifascistă, care să dezbată problemele importante privind mersul războiului și organizarea lumii postbelice.
Printre acestea, la Conferința miniștrilor de externe ai SUA, URSS, Angliei și ambasadorului Chinei de la Moscova, 19 – 30 oct. 1943, Conferința de la Teheran, prima întâlnire a lui Stalin, Roosvelt și Churchill cu participarea mareșalului Cian-Kai Si din 22 – 26 noiembrie 1943 și Conferința de Yalta (Crimeea, 4 – 11 februarie 1945, cu participarea lui Roosvelt, Stalin și Churchill), considerată conferința celor “doi și jumătate” s-au analizat și stabilit măsuri privind organizarea păcii, constituirea ONU, reparațiile de război, situația unor state, împărțirea sferelor de influență, măsurile economice, politice și militare care să nu permită mult timp Germaniei să mai provoace noi războaie, s-a stabilit împărțirea acesteia în zone de ocupație, toate din dorința de a “asigura pacea lumii”.
Încă de la această ultimă întâlnire la nivel înalt apar divergențe de opinie privind viitorul Europei.
Un exemplu de “interpretare concretă” a oferit Stalin, în aprilie 1945, care declara “acest război nu seamănă cu cele din trecut; cel care ocupa un teritoriu își impune în cadrul acestuia propriul sistem social.
Orice stat își impune sistemul social până acolo unde poate ajunge armata sa. Nu poate fi altfel”, și, într-adevăr, nu a fost altfel. Unor state și popoare li s-au impus granițe, guverne, regimuri politice împotriva voinței lor, fără a fi sub nici o formă consultate. Deși nu s-au mărturisit explicit nici până astăzi, la Yalta, cele trei mari puteri ale coaliției antifasciste, SUA, URSS și Marea Britanie, au împărțit lumea în sfere de dominație și de influență potrivit intereselor lor.
Capitolul 2. PRINCIPALELE PREVEDERI ALE ALIANȚEI NORD -ATLANTICE
Secțiunea 2.1 ORIGINI
Victoria asupra Germaniei naziste, prin semnarea capitulării necondiționate a acesteia, la 09.05.1945, a demonstrat lumii că atunci când popoarele își unesc eforturile pot să-și apere independența și suveranitatea și pot impune pacea și securitatea în lume.
“Atâta timp cât a durat lupta titanică, interesele și ideile contradictorii – care, în condiții normale, s-ar fi dovedit aproape incompatibile – au fost impuse pe planul al doilea. Dar acum, când sosise timpul pregătirilor pentru pace, compromisurile la care se ajunsese s-au arătat a fi prea fragile … Acum ele au fost supuse încercării – adică aplicării în practică și interpretării concrete. Era tot mai greu să se ascundă profundele deosebiri de interese și de concepții ce existau între partenerii din timpul războiului”.
În noile condiții, când războiul în Europa luase sfârșit, s-a accentuat nevoia întâlnirii celor trei mari puteri fondatoare ale coaliției, SUA, URSS și Anglia, pentru a se discuta organizarea lumii postbelice, îndeosebi a continentului european, sperându-se într-o pace dreaptă și durabilă. Un motiv major și imediat al acestei misiuni l-a constituit armonizarea relațiilor interaliate, deoarece, după moartea lui Roosvelt, 12 aprilie 1945 fiecare parte reclama că nu se respectă înțelegerile convenite, de unde suspiciunile și teama că una din puteri va beneficia de mai multe avantaje și de o mai mare influență în anumite zone ale lumii.
Cele trei mari puteri s-au întâlnit la Potsdam, între 17 iulie – 2 august 1945, imediat după primul experiment executat de SUA cu arma atomică (16 iulie 1945), unde asperitățile între acestea s-au evidențiat datorită interpretării că Truman folosea bomba atomică pentru a-și asigura o poziție dominantă în cadrul conferinței și în general, în lume. Era posibilă și întrebuințarea ei împotriva Japoniei, cum s-a și întâmplat, și se punea problema reducerii rolului URSS în înfrângerea acesteia.
Cu privire la problema germană au avut loc controverse referitoare la delimitarea zonelor de ocupație, deși acestea fuseseră stabilite la Yalta. Hotărârile Conferinței de la Potsdam au fost consacrate juridic în documentele Conferinței de Pace de la Paris.
Neînțelegeri esențiale s-au evidențiat în dezbaterea problemelor privind Tratatul de Pace cu Italia, recunoașterea statutului de cobeligeranți pentru România, Bulgaria, Finlanda și Ungaria, adoptarea unei poziții comune față de Spania, discutarea situației coloniilor aparținând Germaniei și Italiei, revizuirea Convenției Strâmtorilor de la Montreaux, din 1936, trasarea granițelor Poloniei, reorganizarea guvernelor României și Bulgariei și a statutului comisiilor aliate de control din România și Ungaria.
La această conferință a rezultat cu claritate că SUA și URSS și-au impus voința, în “avantajul evident al URSS al cărui centru de gravitație se deplasează spre Europa: anexarea konigsbergului, confirmarea alipirii la Polonia a regiunilor germane de la est de Oder și de Neisse, despăgubiri obținute chiar din Germania occidentală, pedepsirea criminalilor de război.
La 2 septembrie 1945, după capitularea ultimelor rămășițe ale armatei imperiale, Japonia semnează actul de capitulare în fața reprezentanților puterilor aliate. De acum, lumea va pune speranțele în conferința generală de pace care avea să vină.
Conferința de Pace de la Paris a fost total dominată de marile puteri învingătoare, micii lor aliați fiind nevoiți să suporte consecințele hotărârilor adoptate de cei puternici, potrivit intereselor lor și înțelegerilor de la Teheran, Yalta și Potsdam.
Germenii multor diferende în diverse probleme și în diverse zone ale lumii s-au dezvoltat, coalițiile politico-militare din timpul războiului s-au destrămat și au dat naștere altor coaliții; foștii aliați au devenit adversari, s-au situat în tabere opuse, având ca rezultat acea lungă perioadă de tensiune pe plan mondial, convulsivă, întâlnită în istorie ca “războiul rece”.
Lumea s-a divizat pentru aproape cinci decenii în blocuri economice și politico-militare opuse, rivale, cu uriașe consecințe globale, în alianțe care au avut în frunte SUA, de o parte, URSS, de cealaltă parte, state ce avuseseră rolul hotărâtor în obținerea victoriei în război.
“Din punct de vedere ideologic însă cele două țări se situau pe poziții diametral opuse. Dacă peste prăpastia dintre orânduiri se arunca însă puntea practică a unor metode fructuoase de colaborare, pacea și unitatea lumii erau asigurate. Nici o altă contradicție pe plan internațional nu putea reprezenta o amenințare pentru unitatea și pacea mondială dacă între americani și sovietici se instaura un climat de încredere reciprocă”.
Cele două supraputeri, SUA și URSS, urmăreau dominația mondială, dar prin forme și metode diferite, motivate politic, ideologic și social. Pentru fenomenele generate de această competiție, cele două puteri mondiale se vor învinui reciproc, aruncând răspunderea una asupra celeilalte, uneori într-un limbaj lipsit de eleganță.
La sfârșitul războiului, în condițiile în care Germania, Italia și Japonia, fuseseră învinse, când Anglia și Franța erau mult slăbite, angajate în acțiuni de refacere, ocupate de menținerea dominației asupra teritoriilor lor de peste mări, SUA care avea pierderi neînsemnate pe fronturile de luptă, deținea o puternică poziție economică, politico-diplomatică și militară, inclusiv arma atomică, putea cu ușurință să-și impună poziția hegemonică în lumea occidentală.
În ceea ce privește cealaltă parte, URSS și ea a ieșit din război cu un însemnat prestigiu, grație marilor sacrificii în război și covârșitoarei contribuții la înfrângerea fascismului. Granițele sale europene mult lărgite și consfințite prin Conferința de Pace de la Paris, adică cele ce includeau țările baltice, teritoriile finlandeze și polone, Basarabia și Bucovina, insulele Kurile și nordul insulei Sahalin.
Dominația sovietică se întindea în Vest până la Elba, în Est până în China și Coreea de Nord, apoi și în Vietnamul de Nord. În zona lor de dominație, sovieticii au instalat guverne fidele lor.
Esența confruntărilor dintre cele două tabere, în primul rând dintre SUA și URSS, constă în impunerea supremației uneia asupra celeilalte și, implicit, în cucerirea dominației globale. O apreciere metaforică a împărțirii artificiale a lumii a fost formulată de Churchill în discursul său, devenit celebru, din 5 martie 1946, în prezența președintelui Truman. “De la Stettin până la Triest, pe litoralul Mării Adriatice, o cortină de fier s-a lăsat pe continent ”. Tot cu acest prilej, fostul premier britanic propune crearea unei alianțe anglo-americane, lichidarea coaliției antifasciste.
Perioada “războiului rece”, cu destule momente calde, era declanșată pentru multe decenii. “Statele Unite și Rusia Sovietică s-au confruntat într-un război rece încă de la sfârșitul celei de-a doua conflagrații. Acest război a fost real și a costat mai mult decât orice alt război din istorie. SUA au cheltuit peste o mie de miliarde de dolari pentru a contracara și combate comunismul mondial și au sacrificat viețile a zeci de mii de bărbați americani pe dealurile înghețate ale Coreei și în junglele fierbinți ale Vietnamului”. Divizarea lumii în două sisteme mondiale potrivnice a fost însoțită de constituirea unor alianțe politico-militare care au contribuit la adâncirea și permanentizarea scindării Europei, au generat stări tensionate, au determinat intensificarea cursei înarmărilor, inclusiv a celei nucleare, afectând grav pacea și securitatea europeană și generală.
În acest proces de delimitare a alianțelor politico-militare, în perioada postbelică, foștii aliați au devenit adversari, iar unii dintre foștii adversari au devenit aliați.
Între 1945 – 1949, țările Europei Occidentale și aliații lor nord-americani, SUA și Canada, confruntate cu reconstrucția lor economică, au privit cu îngrijorare politică metodele expansioniste ale URSS. După îndeplinirea obligațiilor de război, reducerea sistemelor de apărare și demobilizarea forțelor armate, guvernele occidentale s-au alertat, îndeosebi, după prima experiență nucleară efectuată de Rusia Sovietică care își manifesta intenția clară de menținere a forței militare la întreaga ei capacitate. ”Mai mult, în lumina obiectivelor ideologice declarate de Partidul Comunist Sovietic, era evident că apelurile de respectare a Cartei Națiunilor Unite și a acordurilor internaționale stabilite la sfârșitul războiului nu garantau suveranitatea națională sau independența statelor democratice amenițate de acte de agresiune externă sau de subversiune din interior”. Era și clarificarea lor asupra poziției sovietice privind menținerea întregului efectiv militar, cu o pondere însemnată pe teritoriul intrat sub dominația comunistă, în dezacord cu obligațiile de respectare a Cartei Națiunilor Unite și a acordurilor internaționale consfințite prin Tratatele de pace.
Nerespectarea independenței și suveranității statelor din Europa Centrală și de Est, impunerea unor guverne prosovietice în acestea, reprimarea opoziției reale, a drepturilor civice și umane de bază în aceste țări, ca și oriunde în lume, au accentuat această teamă.
În tot acest timp Europa se confrunta cu dificultăți serioase ca urmare a războiului. 15 milioane de vieți s-au pierdut, multe orașe și capitale aflate în ruină, economiile Europene devastate și sistemul politic grav afectat. În 1947, cu toate că țările est mediteraneene au fost tradițional considerate ca fiind în zona sferei de influență britanică, când guvernul Statelor Unite a aflat despre deciziile britanicilor asupra Greciei și Turciei, președintele Truman propune Congresului ca ”politica Statelor Unite să fie cea care va sprijini popoarele libere să reziste împotriva subjugării de către minorități înarmate sau împotriva oricăror ingerințe externe”. Congresul votează acest concept cunoscut ca “doctrina Truman” și aprobă un ajutor financiar de 400 milioane de dolari pentru Grecia și Turcia.
Chiar dacă Doctrina Truman aduce liniște în aceste două țări, presiunile asupra restului Europei rămân la fel de prezente. Secretarul General George C. Marshall sumarizează întreaga problemă în Iunie 1947: “Cerințele Europei sunt cu mult mai mari decât posibilitățile ei prezente astfel încât necesită ajutor substanțial, pe care dacă nu îl acceptă, se va confrunta cu un dezastru pe plan economic, social și politic”. Lansează apoi o inițiativă politică majoră, susținând ca Națiunile Europei să-și evalueze toate necesitațile și să construiască un program comun de reconstrucție cu ajutorul american. Așa ia naștere Programul de Reconstrucție Europeană, cunoscut mai bine ca Planul Marshall. În timp ce majoritatea țărilor europene acceptă imediat, Uniunea Sovietică refuză iar celelalte țări ale blocului sovietic sunt obligate să o urmeze.
De asemenea, între 1947 și 1949, o serie de evenimente dramatice au înrăutățit situația. Acestea au inclus amenințări asupra suveranității Norvegiei, Greciei, Turciei și altor țări din Europa, lovitura de stat din Cehoslovacia, din iunie 1948, precum și blocada ilegală a Berlinului, începând cu aprilie același an.
Semnarea Tratatului de la Bruxelles, din 17 martie 1948, a marcat hotărârea a 5 state vest-europene – Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie – de a dezvolta un sistem de apărare și de a întări legăturile dintre ele într-un mod care să le permită în viitor să reziste presiunilor de orice fel la adresa securității lor.
Semnalul pentru crearea de alianțe a fost dat de americani, prin secretarul de stat, John Foster Dulles, care propunea, la începutul lui ianuarie 1948, crearea unei alianțe vest-europene, folosind ca suport “Planul Marshall”. Crearea Uniunii Occidentale, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, cu scopul formal declarat, de apărare împotriva unei eventuale agresiuni din partea Germaniei, a reprezentat prima scindare a Europei, în două grupări opuse. După crearea sa, Uniunea Occidentală a procedat la alcătuirea unor organe politice și militare pentru conducerea alianței. Ca urmare, au luat ființă: Consiliul Consultativ Permanent, Comitetul reprezentanților diplomatici ai țărilor membre, Comitetul Militar și Comitetul șefilor statelor majore. Ultimul organism s-a preocupat de coordonarea planurilor de producție militară, întocmirea planurilor de operații comune, standardizarea armamentelor s.a.
Statele Unite ale Americii au sprijinit această organizație regională, europeană și au fost prezente în toate organele ei cu statut de “observator”.
Pentru conducerea forțelor armate s-a creat, la 4 octombrie 1948, Comandamentul Suprem Unit, în subordinea căruia intrau “Forțele armate mobile”, constituite din 23 divizii: 15 franceze, 5 engleze și câte una din celelalte trei țări membre.
SUA dispunea, în Europa, de peste 100.000 de militari, în timp ce URSS avea dislocate în Europa și Asia 33 de armate active cu 175 divizii, 25.000 tancuri și 19.000 avioane de luptă.
Organizația politico-militară a Atlanticului de Nord (NATO) s-a creat la 4 aprilie 1949, când, la Washington, a fost semnat actul său de constituire de către reprezentanții guvernelor a 12 țări, respectiv miniștrii afacerilor externe din Anglia, Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia și SUA. La 24 august 1949, a intrat în vigoare, după ce toate țările membre semnatare au ratificat tratatul și au depus instrumentele de ratificare la depozitar, care este Guvernul SUA.
Definit ca organizație de autoapărare și securitate pentru a se încadra în prevederile normelor dreptului internațional, Tratatul, în articolul 1 (Anexa 1) prevedea că “părțile se obligă, așa cum este stipulat în Carta Națiunilor Unite, să soluționeze prin mijloace pașnice orice diferende internaționale, în care ar putea fi implicate, în așa fel, încât pacea și securitatea internațională, precum și dreptatea, să nu fie primejduite și să se abțină în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea sau folosirea forței, în orice mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.
Primul secretar general al NATO, lordul Ismay, referindu-se la scopul creării acestei noi alianțe militare în Europa, spunea că aceasta asigură “a-i păstra pe americani înăuntru, pe ruși afară și pe germani la pământ”. Scopurile s-au mai cosmetizat în timp, așa că în 1952, la 18 februarie, Grecia și Turcia aderă la tratat, în 1955, la 10 ani de la capitulare Germania devine membră a acestuia, iar la 30.05.1982, Spania, devine al 16-lea membru al alianței, în baza art. 10 al Tratatului de la Washington (Anexa 1). Republica Cehă, Ungaria și Polonia au aderat la NATO în 1999.
Alianța Nord Atlantică a fost fondată pe baza unui tratat între statele membre, acceptat de către acestea în urma dezbaterilor publice și a unor procese parlamentare specifice. Tratatul sprijina drepturile individuale precum și obligațiile internaționale pe care le au statele conform Cartei Națiunilor Unite. Fiecare țară membră este obligată să își asume atât riscurile și responsabilitățile, cât și avantajele securității colective angajându-se să nu ia parte la nici un alt acord internațional care ar putea intră în conflict cu clauzele Tratatului.
Emblema NATO a fost adoptată ca simbol al Alianței Nord-Atlantice de către Consiliul Nord-Atlantic, în octombrie 1953. Cercul este simbolul unității și cooperării iar roza vânturilor, înscrisă în acesta, sugerează calea spre pace pe care s-au angajat cele 14 state, membre, în acel moment, ale Alianței, iar fondul albastru reprezintă Oceanul Atlantic.
Sectiunea 2.2 PRINCIPII FUNDAMENTALE. OBIECTIV. SCOP
Tratatul Atlanticului de Nord (Anexa nr.1), semnat la Washington, la 4 aprilie 1949, în vigoare de la 24 august același an, a pus bazele unei aliante de țări independente având ca principiu fundamental un angajament comun față de cooperarea mutuală între statele membre bazat pe indivizibilitatea securității acestora, menținerea păcii și apărarea libertății lor prin solidaritate politică, coeziune și apărare militară pentru a împiedica și respinge, dacă este necesar, toate formele posibile de agresiune împotriva lor. Solidaritatea în interiorul Alianței asigură faptul că nici o țară membră nu este nevoită să se bazeze doar pe propriile eforturi naționale în abordarea provocărilor fundamentale legate de securitate. Fără a priva statele membre de dreptul și datoria lor de a-și asuma responsabilitățile suverane ce le revin în domeniul apărării, Alianța le dă posibilitatea de a-și realiza obiectivele esențiale de securitate națională prin efort comun.
Creată în temeiul Art. 51 al Cartei Națiunilor Unite, care reafirmă dreptul inalienabil la apărare individuală sau colectivă, Alianța Nord-Atlantică este o asociere de state libere, unite prin hotărârea lor de a-și păstra securitatea prin garanții reciproce și relații stabilite cu alte țări.
Astfel primele articole ale tratatului reitereaza principalele prevederi ale Cartei Națiunilor Unite care stau la baza înțelegerii; reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale; abținerea de la folosirea forței și amenințarea cu forța în rezolvarea neînțelegerilor precum și modalitățile de acțiune pentru dezvoltarea relațiilor internaționale și încurajarea colaborării economice între membrii tratatului.
În scopul înfăptuirii eficiente a obiectivelor tratatului, părțile acționează individual sau colectiv pentru întărirea capacității lor individuale și colective de apărare. Orice măsură ce va fi luată în domeniul securității se va lua după o consultare între părți.
În domeniul militar părțile își asigură sprijin reciproc, acționând și în alte domenii, inclusiv prin solicitarea intervenției Consiliului de Securitate încât să se asigure măsurile necesare pentru restabilirea și menținerea păcii și securității internaționale. Totodată, în tratat se delimiteaza zona sa geografică în care se aplică prevederile tratatului: teritoriile statelor semnatare, insulele aflate sub jurisdicția acestora în Zona Atlanticului de Nord, la Nord de Tropicul Racului, precum și forțele supuse protecției: forțele terestre, navale și aeronavale ale părților aflate în aceste teritorii sau în raioane de staționare în orice altă regiune a Europei, în Marea Mediterană sau Atlantic, la Nord de Tropicul Racului.
Prin prevederile tratatului părțile s-au angajat să nu aducă prejudicii drepturilor și obligațiilor ce decurg din Carta Națiunilor Unite și îndeplinirii responsabilităților ce le revin în Consiliul de Securitate, în domeniul menținerii păcii și securității internaționale sau din angajamentele internaționale în vigoare.
Pentru examinarea problemelor referitoare la tratat, Părțile au stabilit un consiliu în care fiecare stat este reprezentat. Consiliul constituie organisme subsidiare, începând, într-o primă urgență, cu un Comitet de apărare.
Lărgirea tratatului se realizează prin invitarea altor state europene, prin vot unanim, pentru a adera la tratat, acestea urmând să depună instrumentele de ratificare a aderării la depozitarul documentelor alianței.
Tratatul s-a încheiat pe o perioadă nelimitată, cu posibilități de revizuire, la orice dată ulterioară, după zece ani de la intrarea în vigoare, în raport de orice factor ce ar afecta pacea și securitatea regiunii Atlanticului de Nord și de evoluția aranjamentelor regionale sau universale create pentru menținerea păcii și securității internaționale.
Renunțarea la tratat se poate realiza după 20 ani de la intrarea în vigoare, la un an după avizarea denunțării acestuia la depozitar, care va informa părțile despre depunerea oricărui instrument de denunțare.
Tratatul a fost încheiat în limbile franceză și engleză, ambele texte având aceeași autenticitate, iar părțile au primit copii certificate de către Arhivele Guvernului SUA.
NATO este o organizație ce slujeste Alianța. Este o organizație inter-guvernamentală în care țările membre își păstrează suveranitatea și independența proprie. În cadrul acesteia statele membre se consultă asupra oricăror probleme care le afecteaza securitatea. Ea furnizează structurile necesare pentru a facilita consultările și cooperarea dintre membri, nu numai în domenii politice dar și în multe alte domenii în care pot fi stabilite anumite principii pentru a duce la îndeplinire obiectivele Tratatului Nord Atlantic.
Obiectivul de bază NATO este apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi, prin mijloace politice și militare în concordanță cu Tratatul Nord- Atlantic și cu principiile Cartei Națiunilor Unite astfel încât să asigure promovarea valorilor comune ale democrației, drepturilor omului și respectarea legalității, crearea unei ordini drepte și o pace de durată în Europa și America de Nord.
Scopul esențial al NATO este orientat pentru asigurarea securității membrilor săi ce au îndatoriri comune și care acționează solidar în sfera politică, militară și alte domenii pentru securitate comună. Nu sunt încălcate, prin activitatea NATO drepturile suverane ale Părților de a-și realiza obiectivele securității naționale prin efort propriu sau colectiv. Ca preambul la poziția tratatului, scopul Aliaților este acela de a “promova relații de pace și prietenie în zona Nord-Atlantică”. Dar, cu toate acestea, în momentul semnării Tratatului, scopul imediat al NATO a fost să-și apere membrii de o potențiala amenințare care ar fi putut rezulta în urma politicii și sporirii capacității militare a fostei Uniuni Sovietice.
Constiința securității egale între membrii Alianței contribuie la o securitate generală în Europa și astfel la crearea unor condiții pentru o cooperare tot mai strânsă între membrii Alianței cât și cu alte țări.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) oferă structura care permite implementarea scopurilor Alianței. Este o organizație guvernamentală, în care țările membre își păstreaza totala suveranitate și independență. Organizația oferă forul în care ele se pot consulta asupra oricărei probleme care s-ar putea ivi și unde pot lua decizii în probleme politice și militare care le afecteaza securitatea. Oferă structurile necesare pentru a facilita consultarea și cooperarea dintre ele, în domeniile politic, militar, economic, dar și stiințific și alte domenii non-militare.
“NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susținerea intereselor comune în problema securității.”
Concluzia care rezultă în urma securității egale între membrii Alianței, indiferent de deosebirile circumstanțelor sau a capacităților lor militare, contribuie la o stabilitate generală în Europa. Se crează condițiile care favorizează creșterea cooperării între membrii Alianței ca și a cooperarii dintre membrii Alianței și alte țări. Pe această bază se dezvoltă noile structuri de cooperare și dezvoltare pentru a servi intereselor unei Europe ce nu mai este subiectul diviziunii și care este liberă să-și urmeze destinul politic, economic, social și cultural. Pentru a-și atinge acest scop esențial, Alianța desfășoară următoarele acțiuni de securitate fundamentală:
Oferă o fundație indispensabilă pentru un mediu de securitate stabilă în Europa, bazat pe progresul instituțiilor democratice și pe angajamentul soluționării în mod pașnic a disputelor. Încearcă să creeze un mediu în care nici o țară nu ar avea posibilitatea să intimideze sau să constrângă nici o națiune europeană sau să-și impună autoritatea prin amenințare sau forță.
În conformitate cu al 4-lea Articol al Tratatului Atlanticului de Nord, ea funcționeaza ca forum transatlantic pentru consultările aliaților în orice problemă care afecteaza interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par a se constitui în riscuri la adresa securității lor. Facilitează coordonarea eforturilor lor în ceea ce privește problemele comune.
Oferă protecție împotriva oricărei forme de agresiune la adresa integrității teritoriale a oricărui stat membru NATO.
Promovează securitatea și stabilitatea prin urmărirea cooperării permanente și active cu toți partenerii prin Parteneriatul pentru Pace și prin Consiliul Parteneriatului Euro Atlantic și prin consultare, cooperare și parteneriat cu Rusia și Ucraina.
Promovează înțelegerea factorilor care sunt în relație cu siguranța internațională și a obiectivelor de cooperare în acest domeniu, prin programul de informare activă în Alianță și în țările partenere, dar și prin inițiative precum Dialogul Mediteranean. Și pentru a întări securitatea și stabilitatea din zona Euro-Atlantică:
managementul situațiilor de criză: să fie gata de la caz la caz sau prin consens, în conformitate cu articolul 7 din tratat să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor și să se angajeze active în rezolvarea crizelor, inclusiv în operațiunile de riposte în cazul situațiilor de criză;
parteneriat: să promoveze , pe scară largă, parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din zona Euro-Atlantică, având ca scop creșterea transparenței, încrederii reciproce și a capacității de a acționa în cadrul Alianței” 15
Pentru realizarea scopurilor și obiectivelor Alianței în ceea ce privește coordonarea activităților politice, economice, întocmirea planurilor coordonate pentru apărare comună, înfăptuirea infrastructurii necesare forțelor militare și încheierea acordurilor referitoare la programele de pregătire și la exerciții comune toate activitățile sunt asigurate de o structură civilă și militară complexă, având secretariate administrative, bugetare și de prognoză, diverse agenții întemeiate de statele membre pentru coordonarea lucrărilor efectuate în diferite domenii speciale, cum ar fi telecomunicațiile necesare în vederea consultării politice, conducerea și controlul forțelor militare și ale sprijinului logistic indispensabil acestora (anexele nr.3-9).
Secțiunea 2.3 MECANISME ȘI STRUCTURI ALE NATO
Secțiunea 2.3.1 PRINCIPALELE INSTITUȚII
Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) – este cea mai înaltă autoritate politică și militară a Alianței care își revendică în mod explicit autoritatea de la Tratatul Nord-Atlanic. Constituie un forum pentru consultări ample între toate guvernele asupra problemelor de natură să le afecteze securitatea. Este cel mai important organ de decizie al NATO. În cadrul Consiliului, toate cele 19 state membre au drepturi egale. Hotărârile sunt adoptate prin consens. În Consiliul NATO fiecare guvern este reprezentat de un membru permanent cu rangul de ambasador.
Acesta este ajutat de un secretariat politic și militar sau de o delegație formată din specialiști.
De două ori de an, uneori mai des, Consiliul se întrunește la nivel ministerial prin participarea miniștrilor de externe ai părților. Când se au în vedere hotărâri de importanță majoră se organizează întâlniri la nivel înalt prin participarea șefilor de stat sau/și de guvern ai țărilor membre. Indiferent de nivel, Consiliul are aceeași competență.
Consiliul se întrunește cel puțin o dată pe săptămână iar în caz de necesitate, el poate fi convocat de urgență. Consiliul este prezidat de către Secretarul General al NATO sau, în absența sa, de adjunctul său.
Problemele discutate și hotărârile adoptate acoperă toate aspectele activității organizației și se bazează pe rapoarte și recomandări pregătite de comitetele subordonațe, la cererea Consiliului, a reprezentanților naționali sau a Secretarului General. Deciziile luate prin consens sunt expresia voinței colective a guvernelor țărilor membre. Toate guvernele țărilor membre participă la elaborarea orientărilor de către Consiliu sau sub autoritatea acestuia în consens, regula pe care se bazează toate deciziile. Asupra fiecărei probleme se decide, prin consens, dupa consultarea guvernelor. Consiliul ca organ a carui autoritate decurge din tratat are responsabilitatea constituirii propriilor organe.
Comitetul pentru planificarea apararii (DPC) – este organismul, format din reprezentanții statelor membre, mai puțin Franța, care nu participă la structurile militare integrate ale NATO, cu funcții și competențe similare consiliului.
Acesta dezbate cea mai mare parte a problemelor de planificare a apărarii colective. Funcționează de regulă la nivel de ambasadori de două ori pe an, în sesiuni ministeriale unde participă miniștrii apărării.
Grupul de planificare nucleara (NPG) are un mod de lucru similar cu cel al Comitetului pentru planificarea apărării, respectiv prin întruniri la nivelul ambasadorilor și sesiuni ministeriale ale miniștrilor apărării. Funcțiile și puterea acestuia sunt similare cu a celor două organisme prezentate anterior, dar limitat la domeniul specific de acțiune: politică nucleară, incluzând desfășurarea, siguranța, securitatea și longevitatea armelor nucleare, comunicațiile și sistemele informaționale, controlul armelor nucleare, precum și chestiuni mai complexe de interes comun, cum ar fi proliferarea nucleară. Politica nucleară a Alianței este analizată permanent iar deciziile sunt luate în comun în scopul modificării sau adaptării acesteia conform noilor evoluții, precum și în scopul actualizării și ajustării procedurilor de consultare și planificare.
La lucrări nu participa Franța, iar Islanda are statut de observator.
Activitatea Grupului pentru planificare nucleară este pregătită de un comitet executiv al NPG alcătuit din membri ai delegațiilor naționale aparținând țărilor participante la NPG. Comitetul executiv desfășoară o activitate detaliată în numele Reprezentanților Permanenți NPG. În mod obișnuit se reunește săptămânal dar și de câte ori este necesar. Alte organisme superioare înființate de NPG și subordonate acesteia sunt Grupul NPG de nivel înalt (HLG) și Grupul de nivel înalt pentru protecția armelor (SLWPG).
Secțiunea 2.3.2 STRUCTURI MILITARE
Comitetul militar este cea mai înaltă autoritate militară a Alianței. Funcționează sub autoritatea generală a Consiliului Nord-Atlantic și a Comitetului pentru planificarea apărării. Cuprinde șefii statelor majore ale armatelor statelor membre, cu excepția Franței, care este reprezentată de o misiune militară pe lângă acesta. Islanda, care nu are forțe armate, poate fi reprezentată de o personalitate civilă.
Șefii de state majore se întrunesc cel puțin de două ori pe an. Celelalte întruniri se țin la nivelul reprezentanților militari naționali numiți de către șefii de state majore.
Activitatea curentă a Comitetului este asigurată de către președintele acestuia, ales pentru 3 ani, de către șefii de state majore. Acesta este ajutat de un președinte delegat și de către directorul Statului Major Militar Internațional și este purtătorul de cuvânt al organismului. Comitetul militar recomandă măsuri necesare pentru apărarea comună a zonei NATO și stabilește directive pentru principalii comandanți aliați. Este reprezentat de către președinte sau locțiitorul sau la reuniunile Consiliului Atlanticului de Nord, ale Comitetului pentru planificarea apărării și ale Grupului pentru planificarea nucleară.
Comandanții strategici ai Nato (SC), respectiv Comandamentul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR) și Comandamentul suprem al forțelor aliate din Atlantic (SACLANT), sunt răspunzători, în fața Comitetului Militar pentru orientarea și coordonarea generală a problemelor militare ale Alianței. Ei consiliaza și Comitetul Militar. Fiecare Comandant strategic este reprezentat de militari cu grad de general sau amiral.
Statul Major Militar Internațional (IMS) reprezintă organul executiv care ajută Comitetul Militar la îndeplinirea sarcinilor ce-i revin similar Statului major Internațional, acesta cuprinde structuri corespunzătoare primului. IMS este compus din personal militar detașat, de țările membre, pentru a ocupa funcții la Cartierul General al NATO în scopul desfășurării unei activități la nivel internațional în interesul comun al Alianței și nu doar în numele țării lor. Unele posturi sunt ocupate de personal civil care îndeplinește roluri administrative și de sprijin. Statul militar național al celor detașați din forțele armate ale statelor participante la Tratat nu este afectat prin activitatea lor temporară la NATO.
Structura în cauză este condusă de un director cu rang de general sau amiral, numit de țările membre și ales de Comitetul Militar (DIMS). Acesta nu poate avea aceeași naționalitate cu președintele Comitetului NATO. Este ajutat de șașe generali și de secretarul Statului Major Militar Internațional.
Ca organ executiv asigură îndeplinirea directivelor și hotărârilor Comitetului Militar și este responsabil cu planificarea, evaluarea și recomandarea politicii privind problemele militare pe care le supune analizei Comitetului Militar. Este organizat pe departamente și comandamente militare integrate.
Departamentul informații asigură informarea Comitetului Militar, a Secretarului General, a Consiliului Nord-Atlantic și Comitetului pentru Planificarea Apărării în legătură cu amenințările probabile la adresa NATO, coordoneaza și difuzează informațiile autorizate NATO.
NATO nu are o funcție sau capacități propii de culegere a informației, dar acționează ca un organism coordonator central pentru compararea, evaluarea și diseminarea informațiilor furnizate de autoritățile naționale. Departamentul Informații al IMS coordonează elaborarea și difuzarea informațiilor conform acordurilor NATO, incluzând politica informationala și documentele de baza ale sectorului informații, prin aceasta abilitând Comitetul militar să dea instrucțiuni și să ia decizii bine documentate cu privire la structura, organizarea, logistica și capacitatea operativă a forțelor NATO. Departamentul răspunde și de evaluarea capacităților și structurii forțelor militare care ar putea reprezenta un risc pentru interesele de securitate ale NATO, precum și de monitorizarea și relatarea tuturor evenimentelor din lumea întreagă care prezintă interes pentru Alianță.
Departamentul planificare și politică asigură covergența tuturor problemelor politice și de planificare ce intereseaza Comitetul Militar, în domeniul concepției strategice NATO, analizarea anuală a apărării, procesul de analiza și planificare al PfP și la orientările pe termen lung, dezarmarea și controlul armamentelor, contactele militare cu partenerii de cooperare.
Totodată, participă la procesul de planificare generală a apărării NATO, asigură consultanță în sfera politicii militare, în consens cu vederile Comitetului Militar și ale comandamentelor NATO.
Departamentul operații sprijină cu cadre Comitetul Militar în probleme ce privesc planurile operative curente, dispozitivul forțelor NATO și structura organizatorică a comandamentelor și cartierelor generale NATO, definirea și natura reacțiilor la situațiile de criză care implică interesele NATO, promovarea și coordonarea eșaloanelor și exercițiilor multinaționale, coordonarea eforturilor privind asigurarea și menținerea capacității operative a mijloacelor de război electronic ale NATO, ca și a constituirii și antrenării acestora. Este elementul de legătura între autoritățile militare NATO și țările membre în probleme privind controlul armamentelor.
Departamentul Cooperare și Securitate Regională reprezintă punctul focal pentru contactele militare și cooperarea în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) și al Parteneriatului pentru Pace (PpP), cu Rusia și Ucraina. Are în sarcină elaborarea și coordonarea activității întregului personal al IMS asupra problemelor privind EAPC și PpP, Nato-Rusia și Nato-Ucraina, precum și Dialogul Mediteranean. Sfera-Controlul Armelor și Securitate Regională coordonează și elaborează consilierea militară vizând implicarea NATO în diferite aspecte ale dezarmării, controlul armelor și securitatea regională și reprezintă canalul prin
intermediul căruia Comitetul militar se concentrează asupra problemelor analizate de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) în domeniul dezarmării, al controlului armamentelor și securității comune. O secție a Departamentului se află în Biroul Occidental de Consultare (WCO) la Viena, sarcina sa fiind aceea de a intensifica și facilita cooperarea dintre NATO și OSCE.
Departamentul logistica, armamente și resurse, este responsabil cu dezvoltarea principiilor și politicilor logistice incluzând asistența medicală, transportul și deplasările; acordă sprijin de personal pentru Conferința la nivel înalt a specialiștilor în logistică din cadrul NATO și Comitetului șefilor Serviciilor medicale militare; este răspunzătoar în fața Comitetului Militar pentru gestiunea militară internaționala a problemelor logististice, financiare, de personal și infrastructurii aliate, îndeosebi în domeniul planificării apărării civile și a suportului civil pentru acțiuni militare. Totodată este responsabil și cu dezvoltarea politicilor și procedurilor militare pentru gestionarea resurselor care include bugetele militare commune, infrastructură și personalul Nato, în colaborare cu Secretariatul Internațional și cu cei doi Comandanți Strategici.
Centrul de Criză al NATO sprijină Consiliul Atlanticului de Nord, Comitetul pentru planificarea apărării și Comitetul militar în îndeplinirea funcțiilor lor din domeniul consultării. În cadrul Alianței, servește drept punct de convergență pentru primirea, schimbul și difuzarea informațiilor politice, militare și economice. Monitorizează în permanență evoluția problemelor politice, militare și economice, care prezintă interes pentru NATO și pentru țările membre NATO. De asemenea, Centrul de Criză al NATO oferă instalațiile necesare pentru desfășurarea rapidă a consultărilor în perioada de tensiune sau de criză și menține și actualizează informațiile de bază necesare în timpul unor asemenea perioade.
Inspectorul financiar al IMS are ca sarcină consilierea Președintelui Comitetului militar, a Președintelui-adjunct al Comitetului militar și a Directorului Statului Major militar internațional asupra tuturor aspectelor financiare legate de bugetul IMS. El se subordonează Comitetului pentru bugetul militar (MBC), fiind responsabil cu administrarea financiară a bugetului. Mai îndeplineste urmatoarele sarcini, pregătirea, justificarea, administrarea și supervizarea tuturor aspectelor vizând bugetul, în cadrul ariilor sale de responsabilitate, pentru prezentarea acestora Comitetului pentru bugetul militar, coordonarea reviziilor contabile și a activităților interne care au un impact financiar asupra IMS sau asupra agențiilor subordonate Comitetului militar.
Personalul de consultare, comandă și control de la Cartierul General al NATO (NHQC3S) constituie o singură organizație integrată , compusă din personal al Secretariatului internațional, cât și al Statului Major militar internațional.
Reprezentarea țărilor partenere
Începând cu 1994, un număr de țări partenere și-au deschis Birouri de legătură și, mai recent, Misiuni diplomatice la Cartierul General al NATO. Legăturile militare cu țările partenere sunt întărite continuu prin înființarea funcțiilor numite “Elemente de Stat Major ale Parteneriatului pentru Pace”. Aceste elemente, prezente atât la Cartierul General al NATO din Bruxelles, cât și în cadrul structurii militare a NATO de pretutindeni, constau în posturi pentru care țările partenere pot desemna candidați. De ex. recent s-a înființat un nou element de Stat Major al PfP la școala Nato (SHAPE) ca element de facilitare a colaborării cu centrele și instituțiile PfP. După 1998 ofițerii din țările partenere PfP fac parte din personalul celulei de coordonare a Parteneriatului participând la toate activitățile acesteia.
Divizia sisteme de telecomunicații și informatică, sprijină Comitetul Militar pentru desfășurarea și pregătirea forțelor asigurând securitatea comunicațiilor și a sistemelor de calcul, închirierea serviciilor P.T.T., managementul frecvențelor militare și interoperabilitatea comunicațiilor tactice.
Divizia pentru Armament și Standardizare asigură personal pentru Comitetul Militar în domenii ce privesc coordonarea personalului în domeniul armamentului și standardizării acestuia și a activității de apărare antiaeriană.
Pentru a-și putea îndeplini rolul său Alianța este preocupată să-și asigure un potențial militar corespunzător și o stare de pregătire în vederea luptei materializate în planificarea colectivă a forțelor militare, planificarea operativă comună, formații multinaționale, staționarea de forțe în afara teritoriului, unde este necesar, pe o bază comună, sisteme de consultări, standarde și proceduri comune pentru echipament, instructie și logistică, aplicații comune și combinate etc.
În acest sens toate țările membre NATO, cu excepția Franței, Spaniei și Islandei disponibilizează forțe pentru Structura Integrată de Comandă Militară.
Zona strategică acoperită de Tratatul Nord Atlantic este împărțită în trei comandamente supreme NATO (din Europa, Atlantic și Canalul Manecii) și un Grup regional de planificare pentru Canada și Statele Unite.
Secțiunea 2.3.3 STRUCTURA MILITARǍ DE COMANDǍ
Toate tările care optează pentru participarea la structura militară a NATO contribuie cu forțe armate care, împreună, constituie structura militară integrată a Alianței. În concordanță cu principiile fundamentale ce guvernează relația dintre instituțiile politice și militare în țările democratice, structura militară integrată ramâne în permanență sub îndrumarea și controlul politic de la cel mai înalt nivel.
Rolul structurii militare integrate este de a oferi cadrul organizațional pentru apărarea teritoriului țărilor membre împotriva amenințării la adresa securității și stabilității lor, potrivit Articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic. Totuși, lansarea Parteneriatului pentru Pace și întărirea rolului Alianței în operațiunile de menținere a păcii și de altă natură, au însemnat și diversificarea sarcinilor preluate de structura militară integrată. Cel mai semnificativ exemplu în acest sens este desfășurarea forțelor militare ale NATO, alături de cele ale altor țări, în Bosnia Herțegovina, unde Alianța a fost mandată de catre Națiunile Unite, la finele anului 1995, să aplice aspectele militare ale Acordului de pace de la Dayton.
Reorganizarea forțelor militare integrate a modificat poziția generală a Alianței în domeniul apărării. Adaptările în ceea ce privește disponibilitatea și pregătirea forțelor NATO continuă să reflecte natura exclusiv defensivă a Alianței. Cu toate acestea, vechiul concept de apărare înaintat nu mai este aplicabil pe continentul european, deși rămân diferențele regionale legate de provocările cu care forțele armate se pot confrunta și de necesitățile corespunzatoare pentru desfășurarea înaintată.
Un rol important în procesul de transformare l-au jucat și alți factori. De exemplu, flexibilitatea și mobilitatea ce caracterizează poziția actuală a Alianței în domeniul apărării, impun elaborarea de reglementări care să stabileasca mijloacele pe care NATO le poate utiliza pentru a aborda provocările și riscurile prezentate de armele de distrugere în masă (arme nucleare, biologice și chimice) și căile de furnizare a acestora. O atenție sporită este acordată și reflectării acestor provocări în capacitățile de apărare ale Alianței. Un alt factor important în adoptarea noii poziții în materie de apărare este și multinaționalitatea extinsă. Principiul multinaționalității este aplicat în cadrul tuturor structurilor NATO și prezintă importanță majoră pentru solidaritatea și coeziunea Alianței, pentru coordonarea misiunilor sale și pentru descurajarea renaționalizarii politicii de apărare.
Adaptarea Alianței și modificarea poziției sale în domeniul apărării au avut, prin urmare, implicații majore asupra structurii sale integrate de comandă, care a fost reorganizată pentru a reflecta mai bine noul mediu de securitate. Obiectivul central în acest sens este menținerea unei singure structuri multinaționale care să asigure unitatea de comandă și să dețină capacitatea de a întreprinde întreaga gamă de misiuni ale Alianței. Totuși, adaptarea se realizează în funcție de noile cerințe, ceea ce include facilitatea reaaplicării conceptului de Forțe Operative Multinaționale Interarme (CJTF), reducerea forțelor armate ale Alianței în paralel cu sporirea flexibilității și capacității de dislocare a acestora, precum și dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare (ESDI) în cadrul Alianței. Mai mult, structura de comandă va lua în considerare participarea crescută a țărilor EAPC la activitățile de
cooperare, încluzând operațiunile de sprijinire a păcii și va autoriza accesul și asimilarea noilor membri ai Alianței.
Evoluția înspre o nouă structură militară de comandă NATO a fost influențată de o multitudine de factori dintre care cei mai importanți sunt: dezvoltarea identității europene de securitate și apărare în cadrul Alianței, aplicarea conceptului de Forțe operative multinaționale interarme, reducerea și restructurarea generala a forțelor militare aliate, determinată de transformarea mediului de securitate.
Conceptul de Forțe Operative Multinaționale Interarme (CJTF) CJTF este o forță operativă, multifuncțională (interarme) și multinațională (combinată), organizată pe sarcini specifice și alcătuită în vederea acoperirii întregului spectru de misiuni militare ale Alianței care necesită comanda și control multifuncționale și multinaționale din partea unui Cartier General CJTF.
Conceptul CJTF a fost aprobat la summit-ul de la Bruxelles (ianuarie 1994), ocazie cu care șefii de stat și de guvern ai Alianței au cerut ca viitoarea dezvoltare a conceptului să reflecte disponibilitatea lor de a pune la dispoziție activele NATO. Astfel, pe baza hotărârilor Consiliului Nord-Atlantic pentru desfășurarea operațiunilor conduse de Uniunea Europei Occidentale (UEO) se sprijinea constituirea Identității europene de securitate și apărare. În plus, ei au legat dezvoltarea conceptului CJTF de cooperarea practică politico-militară în contextul Parteneriatului pentru Pace.
Necesitatea care a dus la crearea acestui concept s-a conturat în noul context de securitate din Europa, marcat de apariția unor riscuri de intensitate redusă, dar imprevizibile pentru pacea și securitatea și stabilitatea generală. S-a stabilit să se implice formațiuni militare multifuncționale, multinaționale și ușor de desfășurat, adaptate tipurilor specifice de misiuni militare, capabile să se adapteze tuturor circumstanțelor, ușor de mobilizat și rapid activate.
Procesul de implementare ia în calcul experiența acumulată în urma desfășurării operațiunilor conduse de Nato în fosta Iugoslavie. Totodată se continuă procesul de instruire și dotare a cartierelor generale care contribuie în cadrul CJTF. Etapa finală a implementării conceptului va înzestra Alianța cu un instrument important de rezolvare a crizelor în secolul XXI.
Structura militară integrată este alcatuită din forțe armate puse la dispoziția NATO de către țările membre participante la această structură. Aceste forțe sunt clasate în trei categorii, și anume, forțele de reacție imediată și rapidă, forțele principale de apărare și forțele de întărire. Forțele de reacție sunt forțe terestre, aeriene și navale polivalente și extrem de mobile, disponibile în termen scurt, pentru a asigura o reacție militară promptă în caz de criză. Forțele de reacție imediată cuprind elemente terestre și aeriene, precum și Forțele navale permanente ale Alianței din Canalul Mânecii și Mediterana. Forțele de reacție rapidă au în compunere Forțele navale permanente ale Alianței din Atlantic, Mediterana și Canalul Mânecii, precum și alte componente terestre, aeriene și navale. Forțele principale de apărare includ forțe terestre, aeriene și navale active și de rezervă, capabile să asigure disuasiunea și apărarea în fața amenințării cu forța sau în caz de agresiune. Aceste forțe au în compunere unități multinaționale și naționale cu niveluri variate de pregătire. Există patru unitați multinaționale de apărare principale, un corp germano-danez, un corp germano-olandez și două corpuri germanoamericane. Unele dintre aceste forțe pot fi angajate și în operațiuni ce nu intră sub incidența Articolului 5. În plus, a fost încheiat un acord pentru fixarea condițiilor în care Corpurile europene (EUROCORPS), ce includ unitați din Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Spania vor fi puse la dispoziția NATO în perioade de criza, urmand să opereze atât in cadrul Forțelor principale de apărare cât și in acela al Forțelor de reacție. Forțele de întarire sunt alcatuite din alte forțe armate menținute la diferite niveluri de pregatire și disponibilitate, care pot fi trimise ca întariri în orice regiune sau arie maritima a NATO, în scopuri de descurajare, gestionare a crizelor sau apărare.
Majoritatea forțelor militare de care dispune NATO provine din rândul forțelor armate convenționale ale țarilor membre, participante la structura militara integrata. In principal, ele sunt de doua tipuri, forțele care sunt plasate sub comanda sau controlul operativ al unui Inalt Comandament al NATO, în caz de necesitate, conform procedurilor specifice, sau în anumite perioade de timp determinate și forțele armate pe care țarile membre au acceptat să le pună, în caz de necesitate, sub comanda operativa a unui Inalt Comandament al NATO, la o data ulterioara.
In general, cea mai mare parte a forțelor NATO ramâne sub comanda naționala deplina, pâna în momentul când ele sunt puse la dispoziția NATO pentru o operațiune specifica, decizia fiind luata la nivel politic. Excepție fac Statele Majore Unificate, unele unitați de apărare antiaeriana (AWACS), transmisiuni și 4 subunitați multinaționale.
Pentru desfasurarea unor acțiuni militare in Zona de responsabilitate a Alianței sunt create Forțele Mobile (AMF). Forțele Maritime permanente (STANAVFORLAND) și Forțele maritime “la chemare” din Mediterana (NAVOCFORMED).
Comitetul Militar NATO are in subordine și agentii militare cum ar fi: grupul consultativ pentru cercetare și dezvoltare aerospatiala, Comisia Militara pentru meteorologie, agentii militare de telecomunicatii, centrul de cercetari subacvatice, Colegiul de apărare etc. și conlucreaza cu o serie de organizatii guvernamentale și neguvernamentale cum ar fi: Eurogrupul, Grupul European Independent pentru programe, Uniunea Europei Occidentale, Adunarea Atlanticului de Nord, Asociatia Tratatului Atlanticului, Confederatia interaliata a ofiterilor de rezerva etc.
Comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR) Sarcina principala a SACEUR este ca, sub sub autoritatea politica generala a Consiliului Nord-Atlantic sau a Comitetului pentru planificarea apararii, să contribuie la mentinerea pacii, securitatii și integritatii teritoriale a statelor membre ale Aiantei. In caz de agresiune este însarcinat, în limitele capacitatii și autoritatii Comandamentului aliat din Europa, să ia toate masurile necesare pentru a demonstra solidaritatea și pregatirea Aliantei, în scopul mentinerii integritatii teritoriului aliatilor, pentru a proteja libertatea marilor și a rutelor esentiale pentru economie și pentru a pastra sau restabili securitatea. In plus, SACEUR este însărcinat să dezvolte capacitatea și să mentina nivelulul de pregatire a forțelor armate, necesare pentru a contribui la gestionarea crizelor, la sustinerea procesului de pace, acordarea ajutorului umanitar și protejarea intereselor vitale ale Aliantei. Formuleaza, în atentia autoritatilor police și militare ale NATO, recomandari asupra oricarei probleme militare ce ar putea afecta capacitatea sa de a-și îndeplini atributiile și, în caz de necesitate, se poate adresa direct sefilor de Stat Major, ministrilor Apararii și sefilor de Guvern din țările membre NATO.
Comandantul Suprem al forțelor aliate din Europa are și un rol public și este primcipalul purtator de cuvant in domeniul militar, al Marelui cartier general al forțelor aliate din Europa (SHAPE). De asemenea, este responsabil cu dezvoltarea contactelor militare dintre NATO și partenerii PfP.
Comandamentul Aliat pentru Europa (ACE) are cartierul general (SHAPE) la Casteau, Mons in Belgia. Raspunde de apărarea Zonei Europene cuprinsă intre nordul Norvegiei și Mediterana și intre Atlantic și frontiera estica a Turciei.
In cadrul Comandamentului aliat din Europa functioneaza doua Inalte Comandamente subordonate, aflate sub autoritatea Comandantului Suprem aliat din Europa: Fortele Aliate, din Europa de Nord (AFNORTH), Brunssum, Olanda și Fortele Aliate din Europa de Sud (AFSOUTH), Napole, Italia;
Alte state majore și comandamente subordinate SACEUR:
– Statul Major al forțelor aeriene de reactie (RF(A)S). Sediu, Kalkar, Germania;
– Forța NATO aeropurtata de supraveghere de la distanta (NAEWF). Sediu, Geilenkirchen, Germania;
– Corpurile de reactie rapida ale ACE (ARRC). Sediu, Rheindahlen, Germania;
– Divizia multinationala Centru (MND(C)). Sediu, Rheindahlen, Germania;
– Divizia multinationala Sud (MND(S));
– Forța navala permanentă din Mediterana (STANAVFORMED);
– Fortele mobile terestre ale ACE (AMF(L)): Heidelberg, Germania;
– Fortele nordice de masuri antimina (MCMFORNORTH);
– Fortele mediteraneene de masuri antimina (MCMFORMED).
Comandamentul suprem al forțelor aliate din zona atlantica (SACLANT) are in principiu același misiuni ca și SACEUR. Statul major al acestuia functioneaza la Norfolk, Virginia, SUA. Astfel in calitatea sa de comandant suprem cu sediul in America de nord, are un rol important și in mentinerea legaturii transatlantice intre Europa și America de nord. Consiliaza, in caz de necesitate, autoritatile politice și militare in chestiuni militare și are acces direct la sefii și ministrii apararii și sefii de guvern. In structura acestui comandament intră mai multe comandamente regionale, a caror putere se bazează pe fortele submarine, aviatia forțelor maritime și Flota de lovire ce cuprinde aviatia de lovire ambarcata, fortele antisubmarine și trupele de desant maritim.
Comandamentul aliat al Atlanticului (ACLANT) Zona de responsabilititate a Comandamentului aliat al Atlanticului se întinde de la Polul Nord la Tropicul Cancerului și de la apele teritoriale ale Americii de Nord la tarmurile Europei și Africii, inclusiv Portugalia, exceptând însă Canalul Mânecii, Insulele Canare și Insulele Britanice.
Principala misiune a ACLANT este de a favoriza securitatea in zona atlantica, prin protejarea rutelor maritime aliate, sprijinirea operatiunilor terestre și amfibii, precum și prin protejarea desfasurarii de forte maritime de descurajare nucleara. Respectand Conceptul Strategic al Aliantei aprobat la summit-ul de la Washington din 1999, structura forțelor maritime ale NATO a fost adaptata astfel incat să satisfaca necesitatile mediului de securitate actual.
Noua structura de comanda militara a NATO elimina necesitatea stabilirii de limite permanente intre comandamentele aflate sub nivelul strategic.
Astfel exista 5 comandamente subordonate majore, inclusiv 3 Cartiere generale regionale care raporteaza direct catre SACLANT. Cele cinci comandamente majore subordonate sunt:
– Cartierul general regional, Atlanticul de Est (RHQ EASTLANT) Northwood, Marea Britanie
– Cartierul general regional, Atlanticul de Vest (RHQ WESTLANT) Norfolk, Virginia
– Cartierul general regional, Atlanticul de Sud (RHQ SOUTHLANT) Lisabona, Portugalia
– Forța navala permanentă din Atlantic (STANAVFORLANT)
– Flota de interventie din Atlantic (STRIKFLTANT) Norfolk, Virginia
– Comandamentul Forțelor submarine aliate din Atlantic (SUBACLANT) Norfolk, Virginia
– Centrul de cercetari subacvatice al SACLANT (SACLANTCEN) Spezia, Italia
Grupul pentru planificare regionala Canada-SUA (CUSRPG) este alcatuit din reprezentanti militari ai celor doua țări. Functia sa este de a coordona eforturile de apărare, de mentinere a pacii și securitatii și integritatii teritoriale ale Aliantei in regiunea Canada-Statele Unite (CANUS). Nu exista un comandament suprem al Nato pentru aceasta regiune și de aceea, comanda depinde de structurile existente ale forțelor armate din Canada și Statele Unite și de Comandamentul de pentru apărare aerospatiala a celor doua țări (NORAD), in cazul in care autoritatile nationale și militare nu considera necesara formarea altui cartier general care să exercite o asemnea functie.
Sectiunea 2.3.3 STUCTURI CIVILE
Statul Major International este organul de lucru care ajuta Consiliul Atlanticului de Nord și comitetele sale in indeplinirea sarcinilor ce le revin. Functionarii sunt detasati de catre guvernele lor sau sunt recrutati de catre Organizatie, pe o perioada de 3 – 4 ani.
In compunerea Statului Major International functioneaza Cabinetul Secretarului General, cinci departamente și birourile pentru administratie generala și gestiune și al Inspectoratului Financiar. Fiecare departament este condus de un presedinte al comitetului principal pentru problema din competenta acestuia, cu statut de secretar general-adjunct. Departamentele sunt formate din directii și servicii.
Reprezentantii permanenti și delegatiile nationale
Fiecare tara membra este reprezentata în Consiliul Atlanticului de Nord de un Ambasador sau reprezentant permanent, asistat de o delegatie nationala alcatuita din consilieri și functionari care reprezintă țările lor în diferitele comitete ale NATO. Delegatiile sunt asemanatoare micilor ambasade. Amplasarea lor în sediul Cartierului General al NATO le permite să mentinå un contact ușor și rapid, formal și informal, atât între ele, cât și cu serviciile Secretariatului International al NATO și cu reprezentantii țărilor Partenere.
Secretarul general este un om de stat international de rang inalt, numit de catre guvernele țărilor membre in functia de presedinte al Consiliului Nord-Atlantic, al DPC si NPG care promoveaza și orienteaza consultarea in cadrul Aliantei. El prezideaza principalele organisme politico-militare și unele comitete superioare. Este abilitat să propuna subiectele unor discutii și proiecte de hotarari, are imputernicirea de a uza de bunele sale oficii in cazul diferendelor intre statele membre. Conduce Statul Major International și este purtatorul de cuvant al Aliantei in relatiile interguvernamentale și cu mass media. Secretarul general-adjunct il ajuta in exercitarea functiilor și il inlocuieste in caz de absenta. Acesta prezideaza Grupul de lucru pentru problemele Controlului armamentelor, Comitetul pentru apărarea antiaeriana, Comitetul mixt de consultare al NATO etc.
In subordinea Secretarului general se afla Secretariatul International și Cabinetul și Biroul Secretarului general care curinde la randul sau Secretariatul executiv, Serviciul de presă, Biroul de securitate al NATO și Biroul Consilierului Juridic.
Cabinetul particular sprijina Secretarul General și pe Loctiitorul Secretarului General în toate privintele muncii lor. Personalul sau include un Consilier Juridic și un Consilier Specialist în problemele central și est-europene.
Cabinetul Secretarului General este alcatuit din Cabinetul Particular, Secretariatul Executiv, Biroul de Informatii și Presă și Biroul de Securitate al NATO.
Secretariatul executiv are ca sarcina asigurarea bunei functionari a Consiliului Atlanticului de Nord (NAC), a Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), a Consiliului Permanent Comun NATO-Rusia (PJC), a Comisiei NATO-Ucraina (NUC), a Grupului de Cooperare Mediteraneana (MCG), a Comitetului pentru planificarea apararii (DPC) și a Grupului de planificare nucleara (NPG), ca și activitatea întregii structuri de comitete și grupuri de lucru, înfiintate pentru a sprijini aceste organisme. De asemenea, este responsabil pentru planificarea și organizarea tuturor întâlnirilor la nivel ministerial și la nivel înalt, atât la Cartierul General al NATO, cât și în exterior. Mai mult, Secretariatul executiv este însărcinat cu coordonarea structurilor EAPC și a altororganisme din cadrul EAPC sau al Parteneriatului pentru Pace, cât și cu administrarea structurilor de acreditare a misiunilor diplomatice din țările partenere la NATO. Secretarul executiv, ca secretar al tuturor organismelor ce opereaza la nivel ministerial și de ambasadori, este însărcinat de catre secretarul general , cu asigurarea concordantei dintre activitatea diferitelor departamente ale Secretariatului international și directivele emise.
Biroul de informare și presă este compus dintr-un serviciu de presă și media și un serviciu de informare, acesta din urma fiind, la rândul său, alcatuit dintr-o Sectie de planificare și productie și o Sectie de relatii externe. Directorul pentru informare și presă este presedintele Comitetului pentru informare și relatii culturale. El este ajutat de catre un director adjunct, care este și purtatorul de cuvânt oficial al Secretarului General și al Organizatiei, în relatiile cu mass-media.
Biroul pentru securitatea NATO coordoneaza, monitorizeaza și aplica politica de securitate a NATO. Directorul pentru Securitate este principalul consilier al Secretarului General pentru probleme de securitate, el fiind și Presedintele Comitetului pentru securitate al NATO. El conduce Serviciul pentru securitate din cadrul Cartierului General al NATO și raspunde de coordonarea securitatii în cadrul NATO.
Departamentul pentru probleme politice este plasat sub responsabilitatea secretarului general-adjunct pentru afaceri politice care de fapt este presedintele Comitetului Politic. In compunerea acestuia sunt directiile politica, pentru afaceri economice și de informare.
Departamentul pentru operatiuni și planificarea apararii, este subordonat Presedintelui Comitetului pentru Examinarea Apararii și a Comitetului de Alarmare. Acesta cuprinde in structura Directia pentru Planificarea și Politica Forțelor și Directia pentru Planificare Nucleara.
Departamentul pentru sprijinul apararii, se preocupa de cercetare, dezvoltare, productie, achizitie și aspectele materiale ale sistemelor de apărare antiaeriana, de comanda, control și telecomunicatii și promoveaza utilizarea eficienta a resurselor aliantei pentru dotarea forțelor sale.Este organizat pe directii: Cercetare pentru Armamente și Apărare, Conducere, Control și Telecomunicatii, Apărare antiaeriana, Cooperare și Standardizare.
Departamentul pentru investitii de securitate, logistica și planuri civile de urgenta, cuprinde trei directii, fiecare specializata intr-un domeniu de activitate care asigura utilizarea eficienta a fondurilor și promoveaza planuri referitoare la mobilizarea economiilor țărilor membre in situatii de criza și război, administratia transporturilor civile navale, aeriene și terestre și a telecomunicatiilor civile, precum și a domeniilor importante ce asigura potentialul militar al statelor : energetic, industrial, agricol s.a.
Departamentul pentru Probleme Stiintifice și de mediu, se preocupa de problemele stiintifice, tehnologice și de mediu ce intereseaza Comitetul Stiintific al NATO, agentiile NATO și organismele specializate ale țărilor membre.
Biroul administrativ, asigura indeplinirea politicii de cadre și salariale in cadrul Organizatiei, precum și administrarea sediului, serviciul de translatori, organizarea conferintelor, distribuirea documentelor interne.
Biroul inspectorului financiar, Biroul presedintelui Comitetului pentru bugetul civil și Colegiul International al Comisarilor de conturi urmaresc existenta și controlul fondurilor și controleaza cheltuielile făcute conform reglementarilor financiare ale NATO.
In cadrul organismelor civile ale NATO mai functioneaza o serie de organizatii de productie și logistice și comitete pentru conducerea unor proiecte, cum ar fi:
– Agentia Central-Europeana de Exploatare (CEDA);
– Reteaua Central-Europeana de Conducte (CEPS);
– Agentia NATO de intretinere și Exploatare (NAMSA);
– Organizatia NATO de productie și logistica HAWR (OPLOH);
– Agentia pentru sisteme de telecomunicatii și informatica a NATO (NACISA).
Sectiunea 2.3.4 NOI INSTITUTII
Consiliul de Cooperare Nord-Atlantica (NACC) a fost constituit in noiembrie 1991, in baza hotararii Conferintei NATO la nivel inalt, de la Roma și a reunit țările membre NATO și initial noua țări din Europa Centrala și de Est. In martie 1992, participarea la NACC a fost extinsă pentru a include toti membrii Comunitatii Statelor Independente, iar pana in iunie 1992, Georgia și Albania au devenit membre. Consiliul actioneaza sub autoritatea Consiliului Atlanticului de Nord și are ca scop să asigure cadrul necesar pentru statele central și est-europene de a cunoaste activitatile și orientarile NATO și participa la actiuni organizate de Alianta. Toate acestea vizeaza crearea conditiilor necesare pentru prevenirea, controlul și rezolvarea situatiilor de criza de pe continent și asigurarea pacii și securitatii egale pentru toate statele europene. Din acest comitet fac parte statele membre NATO, statele central și est-europene, foste socialiste inclusiv republicile din fosta URSS și fosta Iugoslavie care și-au dobandit statutul de state independente și respecta normele dreptului international.
Sediul NATO este la Bruxelles. Circa 2660 de persoane, militari și civili, lucreaza permanent in sediul NATO, din care peste 1000 compun delegatiile nationale și reprezentantele militare nationale la NATO, cuprinși in organe și structuri militare și civile.
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC) a fost infiintat in 1997, succedand Consiliului de Cooperare Nord-Atlantica. Reuneste 19 aliati și 27 Parteneri intr-un forum care asigura consultari și cooperari regulate. Se intruneste periodic la nivel de ambasadori și ministry de externe și ai apararii.
EAPC a jucat un rol important ca forum consultativ pentru criza din Kosovo. S-au desfășurat mai multe sedinte extraordinare pentru informarea Partenerilor asupra siuatiei planificarilor și pregatirilor NATO pentru posibile actiuni militare in Kosovo.
De asemenea, activitatile EAPC completeaza programele Parteneriatului pentru Pace (PfP). Ele se bazează pe un plan de actiune pe 2 ani, care se axeaza pe consultari și cooperare in probleme legate de securitate și politica, controlul armamentului, terorismul international, apărarea economica.
O realizare importanta a EAPC a constituit-o Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Masurilor impotriva Dezastrelor (EADRCC) la cartierul general NATO, la propunerea Federatiei ruse.
Capitolul 3. TRANSFORMAREA NATO
Sectiunea 3.1. EVALUARE LA MENTINEREA PACII ȘI SECURITATII INAINTE DE 1989
Imediat dupa constituirea Aliantei Nord Atlantice viata politica și militara a lumii a fost marcata de o serie de evenimente care au grabit crearea structurilor de comanda și a forțelor armate integrate NATO. In conditiile intrării intr-o forma noua a cursei inarmarilor, indeosebi dupa experimentarea bombei cu hidrogen de catre SUA și URSS se elaboreaza o serie de doctrine militare globale, functie de scopurile urmarite de catre Alianta și de evolutia armamentului și tehnicii de lupta.
In aprilie 1950, Comitetul pentru planificarea apararii al NATO a elaborat primul program militar, a definit strategia NATO pe teatrele de actiuni militare in Europa și a hotarat constituirea gruparilor strategice comune.
O lunga perioada, strategia NATO a fost determinata de doctrina “represaliilor masive”, bazata pe potentialul nuclear american și pe conceptia războiului nuclear global, in care armele nucleare erau primordiale, iar cele clasice aveau un rol secundar.
Dupa infiintarea Tratatului de la Varsovia, pe teritoriul european sunt concentrate o mare cantitate de arme nucleare americane.
Incepand cu anul 1961 doctrina “represaliilor masive” a fost inlocuita cu cea a “ripostei flexibile”, care avea in vedere ipoteza unui război limitat in Europa, conditie in care se dadea, din nou, importanta armamentului clasic sub “scutul” armelor nucleare. Și aceasta doctrina prevedea existenta și evolutia armelor nucleare atomice, cu hidrogen, cu neutroni, a bazelor și a mijloacelor de transport la tinta, amplasarea bazelor in subteran, sub apa și chiar in cosmos.
Totodata, indeosebi in deceniul al optulea, se da atentie deosebita perfectionarii armelor clasice și a munitiilor folosite de acestea ajugandu-se la fabricarea și stocarea pe teatrele militare din Europa, a sute de mii de unitati munitii “inteligente”, capabile să-și selectioneze tintele să se activeze sau neutralizeze singure, cu ajutorul programarii sau reprogramarii acestora.
Pentru perfectionarea structurilor militare și amplasarea acestora in zonele de interes ale Aliantei precum și pentru modernizarea armamentelor și tehnicilor de lupta s-au făcut cheltuieli insemnate. Numai in ultimii 2-3 ani ai “războiului rece” cheltuielile militare ale NATO s-au situat intre 450-500 miliarde dolari anual, iar efectivele aflate in stare operativa ale Aliantei se ridicau in 1989, la peste 5.800.000 militari.
In conditiile existentei Tratatului de la Varsovia și ale “războiului rece” pregatirile militare ale Blocului Nord-Atlantic erau orientate in cateva directii principale:
perfectionarea forțelor nucleare ale NATO, cu baza la sol, in aer și pe mare;
amplasarea de rachete de croaziera cu raza medie de actiune la bordul navelor de suprafata, submarinelor și avioanelor;
dezvoltarea forțelor cu destinatie generala;
uniformizarea structurilor organizatorice;
standardizarea productiei de armamente;
realizarea unui nivel comun ridicat de automatizare a conducerii trupelor inzestrate cu sisteme de arme de inalta precizie in cadrul conceptului “loviturii in adancime” și “bataliei aeroterestre – 2000”.
Pentru antrenarea forțelor Aliantei s-au organizat aplicatii comune in diferite zone și medii, cu participarea tuturor sau numai a unor țări membre NATO la care au fost prezente forte și mijloace importante. (De exemplu, manevrele “Autumm Forge-87” au reunit circa 30.000 oameni, 4.000 tancuri, 2.ooo de avioane și un numar mare de nave.)
Aceste aplicatii de amploare organizate de NATO, cat și de Tratatul de la Varsovia, chiar daca nu se recunoaste acest lucru, constituiau adevarate demonstratii de forța, momente de tensiune și de “incalzire” in perioada “războiului rece”.
In decursul anilor, NATO a dobandit o experiența aparte in domeniul prevenirii conflictelor și gestionarii crizelor. Alianta a fost nevoita să faca fata unei diversitati de crize, insă acestea se abordau din perspectiva “războiului rece”.
Prevenirea crizelor se baza pe crearea unor mecanisme institutionale care “faceau ca amenințările deliberate la adresa sistemului bipolar să devina potential foarte costisitoare. Prevenirea conflictelor urma să se realizeze prin descurajarea unei agresiuni sovietice deliberate.
In epoca nucleara, pe teatrul Europei Centrale au aparut numeroase crize – Berlin (1953, 1981), Budapesta (1956), Praga (1968), Varsovia (1956, 1981) – in care problema gestionarii acestora a capatat o dimensiune caracterizata prin descurajare și intimidare, mijloace limitate de raspuns.
Descurajarea se realizeaza pentru a acoperi o gama larga de actiuni agresive pornind de la provocari la nivel redus și mergand pana la un atac armat la scara continentala impotriva Europei Occidentale.
Chiar de “la origine, strategia NATO se baza deja pe amenintarea cu represaliile masive, deși instrumentul acestor represalii nu exista inca și amenintarea nu avea caracterul absolut pe care l-a capatat mai tarziu”.
Au fost multe aspecte ale acestor evolutii dar se evidentiaza în mod deosebit trei evenimente și anume: adoptarea de catre Alianta,în decembrie 1967, a doctrinei Harmel, bazata pe politici paralele de mentinere a unei aparari corespunzatoare, simultan cu încercarea de relaxare a tensiunilor din relatiile EST-VEST, introducerea în anul 1969 de catre guvernul Republicii Federale Germane a doctrinei “Ostpolitik“ a cancelarului Willy Brandt, creata să aduca un suflu mai pozitiv relatiei cu țările Europei de Est și cu Uniunea Sovietica având în vedere constrângerile lor, și adoptarea în august 1975 a Actului Final CSCE de la Helsinki (a fost redenumita Organizatia pentru securitate și Cooperare in Europa – OSCE in ianuarie 1995), care a stabilit noi standarde pentru discutarea problemelor drepturilor omului și a introdus masuri pentru cresterea încrederii reciproce dintre EST și VEST.
O serie de evenimente importante similare au marc at cursul relatiilor EST-VEST în anii '80. Acestea au inclus desfasurarea în Europa de catre NATO a Forțelor Nucleare de raza medie, urmând deciziei cu pista dubla în decembrie 1979 privind modernizarea nucleara și controlul armelor. Tratatul de la Washington care a urmat, semnat în decembrie 1987, care a dus la eliminarea focoaselor terestre INF american și sovietic pe baza globala, semnele timpurii ale schimbarii în Europa de Est, asociate cu urmarea și recunoasterea, în ciuda regresului de mai târziu, a miscarii sindicatului independent “Solidaritatea“ din Polonia, în august 1980, consecintele invaziei sovietice asupra Afganistanului în decembrie 1979 și ultima retragere a forțelor sovietice din Afganistan în februarie 1989, precum și nominalizarea în martie 1985 a lui Mihail Gorbaciov drept Secretar General al Partidului Comunist Sovietic.
In martie 1989, în cadrul CSCE, s-au deschis la Viena negocieri noi promitatoare vizând controlul armelor, între 23 de țări membre NATO și ale Organizatiei Tratatului de la Varsovia, negocieri vizând și reducerea forțelor conventionale în Europa. Summit-ul NATO tinut la Bruxelles la sfârșitul lui mai 1989 pe acest fond a avut o semnificatie speciala. Doua declaratii majore ale politicii Aliantei au fost publicate, anume o declaratie care să marcheze a 40-a aniversare a Aliantei, stabilind obiective și politici menite ss ghideze aliatii NATO în timpul celui de al cincilea deceniu al cooperarii lor, și un Concept Comprehensiv al Controlului Armelor și Dezarmarii.
Declaratia de la summit-ul din 1989 a inclus multe elemente extrem de importante. Recunostea schimbarile ce se petreceau în Rusia, dar și în alte țări est-europene, sublinia abordarea Aliantei privind învingerea tendintelor de divizare a Europei și atingerea obiectivului sau pe termen lung pentru formarea unei ordini drepte de pace în Europa. Declaratia reitera nevoia continua pentru credibilitate, pentru forte de intimidare eficiente și pentru o apărare adecvata și semnarea initiativei în trei parti a Presedintelui american G. Bush pentru controlul armelor, urmarind o accelerare a negocierilor de la Viena, reduceri semnificative în categoriile aditionale de forte conventionale și reduceri majore a personalului militar al SUA și Uniunii Sovietice stationat în afara teritoriului lor national. Declaratia summit-ului a stabilit o agenda larga pentru extinderea cooperarii Est-Vest în alte domenii, pentru o actiune asupra provocarilor globale semnificative, pentru masurile create să întâmpine obiectivele pe termen lung ale Aliantei.”
Sectiunea 3.2. EVOLUTII PRODUSE IN ORIENTARILE NATO ȘI MECANISMELE SALE DUPA 1990.
Modificarea profunda a mediului politic și social european dupa 1989, care a dus la disparitia bazei ideologice a divizarii continentului in blocuri opuse, potential adversare unul altuia, a făcut necesara redefinirea locului și rolului organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord, a determinat aparitia unor preocupari privind posibilitatile și modalitatile de participare a acesteia la controlul și rezolvarea situatiilor de criza de natura să pericliteze pacea și securitatea in Europa și in lume.
Faptul ca unul din termenii echilibrului militar ce s-a mentinut in Europa timp de peste 40 de ani, respectiv puterea militara sovietica și a Tratatului de la Varsovia nu mai exista, a avut urmari importante. Practic, a disparut pericolul unui conflict major, intre blocuri, dar au făcut posibile aparitia unor conflicte de mica intensitate, pe fond etnic, religios, economic, teritorial, cu forme chiar violente, toate acestea riscand să degenereze intr-un conflict major care să afecteze pacea pe continent și in lume.
Schimbarile petrecute in spatiul european, disparitia bipolaritatii puterii militare ar fi trebuit, in acceptarea istorica, să duca și la dizolvarea Aliantei, intrucat scopul crearii acesteia a disparut.
Aparitia de noi tipuri de riscuri și amenințări la adresa pacii și securitatii in Europa și in lume, in zonele de interes ale Aliantei a impus reevaluarea situatiei securitatii, stabilirea de noi strategii pentru adoptarea mecanismelor Aliantei de gestionare a crizelor, prin asumarea a noi roluri in zona Europei centrale și de est, mergand de la prevenirea și gestionarea razboaielor civile la monitorizarea controlului armamentelor sau acordurilor de dezarmare.
Este meritul Aliantei de a fi reactionat la recentele schimbari ale conditiilor politico-militare. Prin declaratiile sefilor de stat și guvern NATO au fost adoptate o serie de principii pornind de la Conceptul cuprinzator privind controlul armamentelor și dezarmarea (mai 1989); Declaratia de la Londra privind o Alianta Nord Atlantica in schimbare (iulie 1990); Noul Concept strategic și Declaratia de la Roma privind pacea și cooperarea (Roma 1991); Parteneriatul pentru Pace (Bruxelles 1994); Infiintarea EAPC-Consiliul pentru Parteneriat Euro-Atlantic (mai 1997); Conceptul strategic al Aliantei (Washington 1999); Noua initiativa privind capacitatile de apărare (Praga 2002).
Pornind de la teza ca “in noua Europa, securitatea fiecarui stat este in mod inseparabil legata de securitatea vecinilor săi”, Alianta este pregatita să intinda “mana prieteniei” fostilor săi adversari. In acest context, in urma Declaratiei de la Londra ( iulie 1990), Alianta și-a exprimat intentia de a schimba strategia și structura forțelor integrate NATO prin: trimiterea pe teren a unor forte active mai mici și restructurate; reducerea disponibilitatii unitatilor active; utilizarea, la nevoie, a regenerarii forțelor; renuntarea la “apărarea inaintata” in Europa Centrala; infiintarea unui Centru OSCE de prevenire a Conflictelor drept forum de dezbatere a activitatilor militare neobisnuite și concilierea diferendelor intre statele membre OSCE.
Pornind de la conceptul ca securitatea Aliantei este legata de securitatea celorlalte state din Europa și de riscurile posibile, datorate instabilitatii generate de grave dificultati de ordin economic, social și politic, inclusiv rivalitati etnice și dispute teritoriale statele occidentale au luat in calcul:
mentinerea și întărirea legaturii transatlantice, in contextul schimbator al securitatii, incat să satisfaca procesul de integrare europeana și interesele securitatii SUA, implicate foarte puternic in zona europeana a NATO;
dezvoltarea continua a securitatii europene ca element al unei uniuni politice in curs de formare;
cooperarea cu țările din Europa Centrala și integrarea lor treptata in sistemul politic, economic și de securitate al statelor libere și democrate.
Aceste orientari au fost stabilite pentru a se asigura functionarea Aliantei dupa desfiintarea Tratatului de la Varsovia și pentru a se incerca acoperirea vidului de securitate din Balcani, in asa fel incat să nu trezeasca suspiciunile Federatiei Ruse, care considera ca prin extinderea NATO, Rusia ar fi izolata și chiar amenintata.
Conducerea NATO, organele civile și militare ale Aliantei, analizand situatia politico-militara actuala și de perspectiva, au elaborat o serie de variante privind implicarea NATO in rezolvarea crizelor pe baza documentelor adoptate la Roma, in anul 1991 și a modificarii raportului de forte in Europa.
Avand in vedere aspectele politice, militare, economico-financiare, se pare ca varianta care are cele mai multe optiuni ar fi cea care are in vedere atat apărarea nemijlocita a statelor membre, cat și interventia in zonele de criza, fie sub egida ONU, fie in cadrul actiunilor conduse de ONU, UEO sau OSCE, cautandu-se solutii pentru depașirea restrictiilor referitoare la spatiul de responsabilitate.
Pentru apărarea proprie sunt prevazute in continuare Fortele principale de apărare NATO.
Odata cu noua doctrina s-a adoptat și conceptul de “riposta selectiva”. In acest sens Forța de Reactie Rapida este operationala din 1995 și cuprinde 7 divizii, din care 2 cu structura multinationala. Acestea, pot fi dislocate in timp scurt (2-3 zile) in zona de actiune. Se are in vedere pentru a fi folosite in cadrul operatiilor de mentinere a pacii sau pentru controlul crizelor.
In cadrul modificarilor de structura sunt preconizate desfiintarea unor comandamente aliate NATO, reducerea cu 25% a Forțelor principale de apărare, constituirea unor unitati multinationale, reducerea efectivelor SUA dislocate in Europa, costituirea unor state majore (nuclee) multinationale etc.
In 1994, odata cu aprobarea conceptiei de constituire și actiune a Fortei de reactie rapida, ministrii apararii din țările membre NATO au adaptat o serie de concepte privind sprijinul ce-l poate oferi NATO, prin intermediul UEO, pentru dezvoltarea componentei de apărare a Uniunii Europene, modul in care structurile NATO ar putea fi dezvoltate și adoptate pentru a indeplini eficient și mai flexibil misiunile Aliantei, prin întărirea cooperarii cu UEO precum și modul de dezvoltare a Parteneriatului pentru Pace.
Primele rezultate pozitive a noilor concepte au fost dovedite prin desfasurarea rapida și eficienta a Fortei Internationale de Implementare a Pacii in Bosnia Hertegovina (IFOR).
Reforma NATO are efecte concrete asupra relatiilor NATO cu țările foste membre ale Tratatului de la Varsovia.
Cum acestea nu pot fi cuprinse imediat in NATO, din diferite motive, s-au creat unele organisme adecvate actualei situatii. Un asemenea organism s-a creat in 1991, Consiliul de Cooperare Nord-Atlantica (CCNA). In cadrul acestuia se discuta probleme cu caracter militar, cum ar fi controlul armamentelor, cooperarea in domeniul apararii, modul de solutionare a unor crize in Europa, precum și probleme economice sau de interes general.
Cooperarea in cadrul CCNA s-a întărit prin lansarea initiativei Parteneriatului pentru Pace (PfP), prin care NATO contribuie la realizarea unei noi ordini de securitate prin cooperare in Europa. Astfel, NATO a făcut un mare pas inainte, spre o noua dimensiune a securitatii, trecand de la dialog la cooperare cocreta, iar prin actiunile din Bosnia dovedeste ca actioneaza intr-un “parteneriat pentru mentinerea pacii”, prin participarea forțelor sale alaturi de alti 19 parteneri.
Una din caracteristicile noii NATO este vointa să de a se deschide pentru noi membri din considerentul ca primirea de noi membri in NATO va servi cauzei stabilitatii in intreaga Europa.
De asemenea, Alianta actioneza pentru stabilirea unui parteneriat in domeniul securitatii cu Rusia, Europa se gaseste astazi intr-o faza decisiva a pregatirii viitorului sau prin garantarea pacii și libertatii, respectand principiile unei stranse cooperari transatlantice și al continuarii ferme a politicii de unificare. In plus NATO va utiliza și consolida institutii viabile și experimentate, cum ar fi Consiliul Europei, in care va juca rolul de pilon de stabilitate.
Largirea NATO va reprezenta un pas inainte spre tinta de baza a Aliantei, de a spori securitatea și a extinde stabilitatea in intreaga zona euroatlantica, in cadrul contextului unei largi arhitecturi a securitatii europene bazate pe o reala cooperare.
Largirea NATO va extinde asupra noilor membri avantajele apararii comune și ale integrarii in institutiile europene și nord-atlantice.
Extinderea NATO va contribui la stabilitatea și securitatea sporita pentru toate țările din regiune prin:
incurajarea reformelor democratice, inclusiv a controlului civil și democratic asupra armatei;
protejarea modelelor și cutumelor de cooperare, consultare și costituire a consensului;
promovarea relatiilor de buna vecinatate;
sporirea transparentei in planificarea apararii și alcatuirea bugetelor militare și astfel a increderii intre state;
consolidarea tendintei catre integrare și cooperare in Europa;
sporirea abilitatii Aliantei de a contribui la securitatea europeana și internationala și de a sprijini mentinerea pacii sub auspiciile ONU sau OSCE, prin întărirea parteneriatului transatlantic.
Extinderea Aliantei se va face prin aderarea de noi state membre la Tratatul de la Washington, in baza art. 10. Noii membri se vor bucura de toate drepturile și iși vor asuma toate obligatiile ce decurg din Tratat și vor trebui să se conformeze principiilor, politicilor și procedurilor adoptate de membrii Aliantei pana in momentul aderarii.
Statele candidate la aderare trebuie să-și rezolve prin mijloace pasnice disputele etnice, teritoriale, jurisdictionale interne, dupa care pot fi invitate să se alature Aliantei.
In viziunea specialistilor militari arhitectura securitatii Europei se va baza pe complementaritatea unei OSCE puternica, NATO extinsă și NACC și PfP active care să sprijine obiectivul unei Europe nedivizate.
Extinderea NATO este un proces paralel cu cel al Uniunii Europene, pe care il va completa. Ambele procese de extindere vor contribui semnificativ la extinderea securitatii, stabilitatii și prosperitatii de care se bucura membrii săi spre celelalte state europene cu vederi democratice.
O eventuala concordanta larga a calitatii de membru in NATO, UE și UEO ar avea efecte pozitive supra securitatii europene. De aceea, Alianta acorda o atentie deosebita țărilor cu perspective de a deveni membre ale UE și care manifesta interes pentru aderarea la NATO in vederea analizei felului cum acestea pot contribui la securitatea transatlantica, in cadrul Tratatului de la Washington și de a hotari invitarea acestora pentru a adera la NATO.
Uniunea Europei Occidentale, exista in forma sa actuala din 1954 și include 10 țări europene. Ea are un consiliu și un secretariat cu sediile la Bruxelles și o Adunare Parlamentara, la Paris. Aceasta iși are originea in Tratatul de Cooperare Economica, Sociala și Culturala și Autoapărare colectiva de la Bruxelles, din 1948, prima masura formala intreprinsă de puterile europene spre intemeierea Aliantei Nord-Atlantice.
Dupa 1984, UEO a fost reactivata in vederea dezvoltarii unei identitati comune de apărare europeana, prin întărirea pilonului european al NATO.
In organismele de conducere ale UEO functioneaza Consiliul de ministri, care reuneste, in mod normal de 2 ori pe an, ministrii de externe și ai apararii din statele membre și Consiliul Permanent, care reuneste sub presedentia Secretarului General al UEO ambasadori din țările membre acreditati in Belgia (anexa 10).
Consiliul Permanent este asistat de grupe de lucru: grupul de lucru politico-militar ce dezbate problemele privind identitatea europeana de securitate și apărare; grupul pe probleme mediteraneene; grupul de lucru special, orientat spre probleme de studii politice și de securitate; grupul reprezentantilor ministerelor apararii, care studiaza aspectele militare ale securitatii europene și probleme de cooperare militara; grupul “cer deschis” ; grupul de verificare a respectarii acordurilor CFE asupra dezarmarii in Europa și grupul pentru spatiul cosmic.
Transformarile politico-militare din sfera europeana au determinat crearea unor organe subsidiare ale Consiliului UEO, cum ar fi Institutul de studii in domeniul securitatii, cu sediul la Paris și Celula de Planificare, a carei infiintare este consecinta consensului privind necesitatea dezvoltarii UEO ca “brat inarmat” al UE și ca “stalp european” al Aliantei Nord-Atlantice. Aceasta este plasata sub autoritatea directa a Consiliului UEO.
Celula de Planificare pregateste planuri pentru cazul cand ar fi necesara folosirea unor forte sub egida UEO; pastreaza la zi inventarul forțelor și grupurilor de forte ce ar putea primi misiuni specifice din partea UEO și pregateste programe de antrenament. In eventualitatea unei crize Celula de Planificare se preocupa și de analiza fezabilitatii interventiilor UEO și de natura acestor interventii, coordonarea pregatirii forțelor armate multinationale sub egida UEO, pana cand se constituie statul major multinational. In cadrul Celulei de Planificare fiecare stat este reprezentat de 3 ofiteri, reprezentanti ai celor trei arme traditionale.
Operatiunile Celulei de Planificare au transparenta și sunt complementare cu cele NATO, au la baza informatii comune tuturor partilor; nu se bazează pe consideratii de natura politica; analizeaza evenimente și optiuni pe baza de criterii diplomatice și politice specifice.
Centrul de Prelucrarea Datelor Primite prin Satelit are ca misiuni pregatirea specialistilor in analiza imaginilor, verificarea respectarii tratatelor și monitorizarea crizelor și a programului de protectie a mediului inconjurator. Secretarul General este instalat la Bruxelles și asigura legaturile intre Consiliu și celelalte organizatii subsidiare.
Organul superior de conducere a Uniunii Europei Occidentale este Adunarea UEO, compusă din parlamentari ai țărilor membre. Aceasta se reuneste de doua ori pe an, in sesiuni plenare, la Paris. Ea exprima propria vointa politica, nerespectand reflexia activitatii Consiliului; are rolul de a analiza problemele politice, militare, economice și tehnico-stiintifice ale țărilor membre.
In afara celor 10 state membre cu drepturi depline, UEO mai cuprinde:
trei membri asociati (Islanda, Norvegia și Turcia);
cinci observatori (Austria, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Suedia) care au dreptul să participe la reuniunile la nivel de ambasadori și ministri;
zece parteneri-asociati (Romania, Bulgaria, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, R. Ceha). Acestia pot lua o serie de decizii, alaturi de statele membre, in domenii ce vizeaza misiunile umanitare și evacuarea civililor apartinand uneia din țările membre.
Sub egida UEO au fost create structuri militare regionale: Euroforce și Euromarforce. Acestea indeplinesc misiuni umanitare sau de evacuare a cetatenilor, de mentinere a pacii. Intrebuitarea acestor forte necesita acordul statelor participante (Franta, Italia, Spania, Portugalia și Grecia). Admiterea altor state va necesita acelasi acord.
Preocuparea specialistilor militari occidentali, fata de noile structuri ale UEO și cele ale NATO, sunt orientate in directia preluarii unor atributii ale NATO de catre primele, indeosebi in campul actiunilor umanitare și de mentinere a pacii și asigurarea unor legaturi mai flexibile intre acestea, incat structurile UEO să se dezvolte, nu ca un rival ci ca un suborganism,mai mult sau mai putin independent al NATO.
Cert este ca, indiferent de viitorul sau institutional, UEO, inclusiv Adunarea Parlamentara, are de jucat un rol cheie in modelarea noii securitati și apararii europene.
Sectiunea 3.3. ABORDAREA SECURITǍTII PENTRU SECOULUL 21
Alianta este angajata pentru o abordare larga a securitatii, care recunoaste importanta factorilor politic, economic, social și de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabilea a apararii. Telul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectura de securitate europeana pentru care contributiile Aliantei la securitatea și stabilitatea spatiului euroatlantic și a celorlalte organizatii internationale sunt complementare și se consolideaza reciproc, atat prin adancirea relatiilor intre țările euroatlantice cat și prin gestionarea crizelor. Alianta incearca să întărească securitatea și stabilitatea euroatlantica prin: pastrarea legaturii transatlantice, mentinerea unor capabilitati militare eficace și suficiente pentru descurajare și apărare, pentru indeplinirea intregului spectru de misiuni ale NATO, dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate și Apărare in cadrul Aliantei, o capacitate completa pentru gestionarea cu succes a crizelor, continuarea procesului de deschidere fata de noi membri și urmarirea constanta a relatiilor de parteneriat, cooperare și dialog cu celelte țări ca parte a abordarii problemelor de securitate euroatlantica prin cooperare, inclusiv in domeniul controlului armamentelor și dezarmarii.
Sectiunea 3.3.1. Principalele directii de actiune ale NATO
Atasamentul NATO fata de legatura transatlantica este indispensabil. Alianta este angajata intr-un parteneriat puternic și dinamic intre Europa și America de Nord in sprijinul valorilor și intereselor pe care le au in comun. Securitatea Europei și a Americii de Nord este indivizibila. Mentinerea unei capabilitati militare adecvate in vederea actiunii colective pentru apărarea comuna ramane punctul central al obiectivelor de securitate ale Aliantei. O astfel de capabilitate, impreuna cu solidaritatea politica, ramane esenta capacitatii Aliantei de a preveni orice incercare de a face uz de forța sau de intimidare și garanteaza faptul ca o agresiune militara directa Impotriva Aliantei nu ar putea avea sorti de izbanda. Apărarea colectiva a membrilor săi este fundamentala pentru credibilitatea să și pentru securitatea și stabilitatea spatiului euroatlantic.
Capabilitatile militare eficiente pentru intregul spectru de circumstante previzibile constituie baza capacitatii Aliantei de a contribui la prevenirea conflictelor și la managementul crizelor prin operatiuni non-Art. 5 de raspuns la crize. Aceste misiuni pot fi extrem de solicitante și pun mare pret pe aceleași calitati politice și militare (coeziunea, instruirea multinationala, planificarea detaliata in avans) esentiale și pentru situatii sub incidenta Art.5 (apărare colectiva). Reforma structurii de comanda militara integrata a NATO prevede realizarea, a noii structuri, care va cuprinde doua comandamente strategice, unul pentru Europa și unul pentru Atlantic, cu o structura subordonata simplificata de comandamente regionale și sub-regionale. Rezultatul va fi o structura mai flexibila și mai bine adaptata la cerintele prezente ale NATO. Aceasta va facilita cooperarea cu țările partenere. In plus, noua structura va incorpora un cadru pentru operatiile de comanda implicand dislocare rapida, participare multinationala, unitati de categorii intrunite adaptate la cerintele noului concept al Aliantei de Forte intrunite Multinationale Operationale (CJTF).
Aliatii europeni au luat decizii care să le permita să-și asigure responsabilitati mai mari in domeniul securitatii și apararii in scopul întăririi pacii și stabilitatii in spatiul euroatlantic și implicit al securitatii tuturor aliatilor. Acest proces va necesita o stransă cooperare intre NATO și Uniunea Europeana. Procesul de elaborare și implementare a Politicii Europene de Securitate și Apărare, menita să întărească capabilitatile Uniunii Europene in ceea ce priveste managementul crizelor, trebuie să vizeze și întărirea Identitatii Europene de Securitate și Apărare in cadrul NATO, pastrand nealterata legatura transatlantica.
In acest context, NATO ramane piatra de temelie a securitatii europene și fundamentul apararii colective in spatiul euroatlantic, iar realizarea Politicii Europene de Securitate și Apărare trebuie subsumata principiilor aprobate in cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin, din 1996. Urmarind politica sa de prezervare a pacii, prevenire a războiului, întărire a securitatii și stabilitatii, in conformitate sarcinile sale de securitate fundamentale, NATO va cauta, in cooperare cu celelalte organizatii, să previna conflictele, sau, in situatia aparitiei unei crize, să contribuie la gestionarea sa efectiva, cu aplicarea normelor dreptului international, inclusiv prin posibilitatea executarii de operatiuni non-Art.5 de raspuns la crize. Pregatirea Aliantei pentru indeplinirea unor astfel de operatiuni vine in sprijinul obiectivului mai larg de întărire și extindere a stabilitatii și implica adeseori participare apartenerilor Aliantei.
Sectiunea 3.3.2 Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC)
Crearea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic la sfârșitul lui 1991 a stabilit un cadru pentru dialog și cooperare cu țările din Europa Centrala și de Est, precum și cu noile state independente din spatiul fostei URSS. Numarul membrilor a crescut de la 25 în 1991 la 40 în 1997. Austria, Finlanda, Suedia și Elvetia, participanti cu statut de observator la Parteneriatul pentru Pace la acel moment, au devenit, între timp, membri în cadrul EAPC. Ca urmare a succesului CCNA și al Parteneriatului pentru Pace, ministrii de externe din țările aliate și partenere au inaugurat la Sintra, în Portugalia, la 30 mai 1997, Consiliul de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC), cu intentia de a ridica nivelul cooperarii politice și militare. S-a reafirmat angajamentul comun de a întari și extinde pacea și stabilitatea în spatiul euro-atlantic și cooperarea pentru atingerea acestui obiectiv pe baza valorilor și a principiilor comune, în special a celor stabilite în documentul cadru al Parteneriatului pentru Pace. EAPC ofera cadrul general pentru consultari politice legate de securitate, cat și pentru cooperarea consolidata sub egida PpP. Dimensiunea politica extinsă a consultarilor și cooperarii oferite de EAPC permite partenerilor, daca acestia doresc, să dezvolte relatii politice directe cu Alianta. Suplimentar, EAPC ofera cadrul necesar pentru ca țărilor partenere să li se ofere oportunitati sporite în ceea ce priveste luarea deciziilor privind activitatile la care ele participa.
Componenta
EAPC are 46 de membri, respectiv cei 19 membri NATO la care se adauga: Albania, Armenia, Austria, Azerbaijan, Belarus, Bulgaria, Croatia, Estonia, Finlanda, Georgia, Irlanda, Kazahstan, Kârgâzstan, Letonia, Lituania, Moldova, România, Federatia Rusă, Slovacia, Slovenia, Regatul Suediei, Confederatia Elvetiana, Tadjikistan, Macedonia, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan.
Sectiunea 3.3.3 Parteneriatul pentru Pace (PfP) este principalul mecanism de realizare in practica a legaturilor pe probleme de securitate intre Alianta și partenerii săi și de crestere a interoperabilitatii intre parteneri și NATO. Este cea mai mare coaliție permanentă din lume cuprinzand 46 de țări, din Vancouver pana la Vladivostok. Prin programe detaliate care reflecta capacitatile și interesele individuale ale partenerilor, aliatii și partenerii conlucreaza in scopul promovarii transparentei planificarii și bugetarii apararii nationale, controlului democratic al forțelor armate, pregatirii pentru dezastre civile și alte urgente și al dezvoltarii capacitatii de a lucra Impreuna, inclusiv pentru operatii PfP conduse de NATO. Documentul-Cadru al PfP, alaturi de Programul Individual de Parteneriat (IPP), Programul de Lucru al Parteneriatului (PWP) și Procesul de Planificare și Analiza al Parteneriatului (PARP), lansate in urma summit-ului de la Bruxelles (1994) constituie instrumentele de baza ale Parteneriatului pentru Pace.
Rolul partenerilor a crescut considerabil prin lucrul permanent in cadrul Celulei de Coordonare a Parteneriatului (PCC) și in special prin infiintarea Elementelor Partenere de Stat Major (PSE) in diverse comandamente ale NATO la nivel strategic, regional și sub-regional, unde ofiteri NATO și parteneri sunt incadrati pe functii de personal international cu caracter permanent.
La summit-ul de la Washington din aprilie 1999 a fost aprobat Parteneriatul pentru Pace operational care are urmatoarele componente: Parteneriatul Intensificat și mai Operational (Enhanced and More Operational Partnership/EMOP), initiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (NATO South East Europe Initiative/SEEI), Planul de Actiune pentru Aderare (Membership Action Plan/MAP) și Initiativa Capabilitatilor de Apărare (Defence Capabilities Initiative/DCI).
(Enhanced and More Operational Partnership/EMOP) este construit pe urmatoarele elemente:
noul cadru politico-militar (Political-Military Framework/PMF) pentru operatiuni PfP conduse de NATO;
Procesul de Planificare și Analiza a Parteneriatului (Planning and Review Process/PARP) adaptat și extins;
Conceptul Capabilitatilor Operationale (OCC) pentru operatiuni PfP conduse de NATO, o initiativa lansata la Washington in 1999. Se pune accentul pe Imbunatatirea capacitatii Aliantei și a Partenerilor de a participa Impreuna la operatiuni non Art. 5 de raspuns la crize, in forte multinationale conduse de NATO.
Programul Intensificat de Instruire și Educare (Training and Education Enhanced Programme/TEEP), menit să optimizeze și să Imbunatateasca pregatirea și educarea in cadrul PfP, prin dezvoltarea cooperarii și dialogului pe sase componente: interoperabilitate, raspuns și evaluare, exercitii, pregatire distribuita, strategii nationale de pregatire și educare, conexiuni și colaborare;
(NATO South East Europe Initiative/SEEI), are drept scop cresterea cooperarii in sud-estul Europei, coordonarea asistentei acordate de NATO partenerilor, promovarea cooperarii regionale și a dezvoltarii economice. Cel mai important rezultat al acestei initiative este documentul lansat de Romania și aprobat in martie 2000 (Budapesta, reuniunea ministrilor de externe ai NATO) de evaluare a riscurilor la adresa securitatii sud-est europene (SEECAP).
(Membership Action Plan/MAP) lansat cu ocazia summit-ului NATO de la Washington in aprilie 1999, este destinat aplicarii unui program de activitati care să sprijine țările aspirante in eforturile de pregatire pentru posibila aderare la NATO. Participarea la MAP, conform principiului autodiferentierii, nu implica nici un interval de timp precis pentru o decizie de invitare a unui stat aspirant care să inceapa negocierile de aderare cu NATO, nici o garantie pentru aderare, intrucat MAP nu poate fi considerat o lista a criteriilor de aderare. MAP este structurat pe 5 capitole:
Probleme politico-economice
Probleme de apărare și militare
Probleme referitoare la resurse
Probleme privind securitatea informatiilor
Probleme de legislatie.
In cadrul fiecarui capitol al MAP, sunt identificate problemele care pot fi discutate și evidentiaza mecanismele prin care pot fi promovate pregatirile pentru posibila viitoare aderare. Pe baza MAP, Romania a elaborat in 1999 primul ciclu a Programului National Anual de pregatire pentru integrare (PNA), și in prezent se afla in faza de implementare a ciclului II și de elaborare a ciclului III a PNA. MApN este responsabil de realizarea Capitolului II din PNA.
(Defence Capabilities Initiative/DCI), un nou concept lansat la Washington in aprilie 1999, a permis țărilor membre NATO să-și reorganizeze fortele. Prin aceasta initiativa se urmareste marirea gradului de interoperabilitate a forțelor NATO și a capacitatii lor de apărare prin cresterea potentialului logistic, de desfasurare și mobilitate a forțelor aliate, de sustinere in teatrul de operatii, de angajare efectiva, de comanda și control.
Sectiunea 3.3.4. NATO-RUSIA
Un parteneriat special a fost stabilit intre NATO și Rusia care au convenit să se dea substanta angajamentului comun de a edifica o Europa a pacii, stabila și indivizibila. Acesta s-a concretizat prin Actul Fondator NATO-Rusia privind Relatiile Reciproce, Cooperarea și Securitatea, prin care NATO și Rusia s-au angajat să-și dezvolte relatiile pe baza intereselor comune, reciprocitatii și transparentei, in vederea realizarii unei paci durabile și cuprinzatoare in zona euroatlantica, bazata pe pricipiile democratiei și securitatii prin cooperare. Evenimentele de la 11 septembrie și confruntarea comuna cu terorismul au condus la o schimbare in cooperarea dintre NATO și Rusia. Noul Consiliu NATO-Rusia stabilit in mai 2002 identifica terorismul ca unul din multele aspecte importante de pe agenda consultarilor și cooperarii. Astfel, Nato și Rusia evolueaza de la discutii comune la actiuni comune – de la discutarea modalitatilor de cooperare la transformarea cooperarii intr-o realitate cotidiana. Incadrul Consiliului, statele membre Nato și Rusia colaboreaza ca parteneri egali și deja realizeaza progrese in domenii precum mentinerea pacii, reforma sectorului apararii, proliferarea armelor de distrugere in masă , cautare și salvare pe mare, planificarea urgentelor civile, sistemul de apărare anti-racheta și lupta impotriva terorismului. Perspectivele pentru extinderea și intensificarea acestei cooperari nu au fost niciodata mai realiste.
Sectiunea 3.3.5. NATO-UCRAINAUcraina ocupa un loc special in mediul de securitate euroatlantic, fiind un partener important și de valoare in promovarea stabilitatii și a valorilor comune ale democratiei. Alianta este puternic angajata in întărirea unui parteneriat distinct cu Ucraina, bazat pe Carta NATO-Ucraina și cuprizand consultari politice pe probleme de interes comun și o arie larga de activitati practice de cooperare.
Sectiunea 3.3.6. DIALOGUL MEDITERANEAN
Mediterana este considerata de NATO o zona de interes special. Securitatea in Europa este strans legata de securitatea și stabilitatea in Mediterana. Procesul Dialogului Mediteranean al NATO este parte integranta al abordarii NATO a securitatii prin cooperare care furnizeaza cadrul pentru întărirea increderii, promovarea transparentei și cooperarii in regiune.
Alianta ramane deschisă pentru noi membri conform Art.10 al Tratatului de la Washington. Aceasta presupune lansarea de noi invitatii in anii urmatori, țărilor dornice și capabile să-și asume responsabilitatile și obligatiile de membru al Aliantei, in masura in care NATO apreciaza ca includerea de noi membri ar servi intereselor sale politice și strategice globale, ar întări eficacitatea și coeziunea sa și ar întări securitatea și stabilitatea globala a Europei. In acest scop, NATO a stabilit un program de activitati care să acorde asistenta tarilor aspirante in cadrul pregatirii acestora in vederea posibilei aderari la Alianta, in contextul unor relatii mai extinse cu aceste tari.
Politica Aliantei de sprijinire a controlului armamentelor, dezarmarii și neproliferarii va continua să joace un rol major in realizarea obiectivelor de securitate ale Aliantei. Aliatii cauta să întărească securitatea și stabilitatea la cel mai redus nivel al forțelor in concordanta cu capacitatea Aliantei de a asigura apărarea colectiva și de a indeplini intregul sau spectru de misiuni. Alianta acorda o deosebita importanta continuarii valabilitatii și deplinei implementari de catre toate partile semnatare ale Tratatului CFE, considerandu-l ca un element esential in asigurarea stabilitatii spatiului euroatlantic.
Secțiunea 3.4. NOI AMENINȚǍRI ȘI PROVOCǍRI
Secțiunea 3.4.1. 11 SEPTEMBRIE
In 12 Septembrie 2001, la mai putin de 24 de ore dupa atacul terrorist impotriva Statelor Unite, Nato a declarat ca atacurile au fost de fapt un atac indreptat impotriva tuturor celor 19 tari membre ale Aliantei. Pentru prima data in istoria Nato, aliatii au invocat art. 5 al tratatului de la Washington, prin care se statueaza ca un atac armat indreptat impotriva uneia sau mai multe tari membre Nato va fi considerat ca un atac impotriva tuturor. De asemenea toate cele 27 de state partenere Nato au condamnat atacurile teroriste din 11 septembrie și au oferit sprijin. Acest moment decisiv a fost urmat de masuri practice cu scopul de a sprijinii Statele Unite.
Dupa 11 septembrie, mai exact pe 4 octombrie 2001, ca raspuns la cererea S.U.A, aliatii au cazut de acord să ia masuri pentru a extinde optiunile disponibile in campania impotriva terorismului incluzand o mai larga colaborare a serviciilor de securitate și drepturi de survol pentru S.U.A sau alte aeronave aliate.
Abordarea acestor noi provocari și amenințări in lupta importiva terorismului implica transformarea structurilor militare alea NATO, reflectata in crearea Fortei de Reactie NATO, infiintata pentru a sustine pe cont propriu operatiuni militare mai eficiente. Aceasta forța este capabila să desfasoare o gama extinsă de operatiuni militare ale Aliantei. FRN se poate intretine pe durata unei luni sau chiar pe o perioada mai lunga. Este compusă din forte nationale care se vor rota pe perioade de antrenamente și de specializare formand o unitate, perioade urmate apoi de o faza operationala de stand-by care dureaza 6 luni. Misiunile includ transportarea de trupe pentru stoparea conflictelor, trimiterea de trupe in formatul unei forte comune, conform operatiunilor mentionate in art.5 (apărarea colectiva) sau in alte articole (gestionarea crizelor, stabilitatea) și trimiterea unei forte initiale care ulterior să faca parte dintr-o forța cu o capacitate mai mare. Aceasta forța reprezinta un element esential in agenda de transformari a Aliantei.
Misiunea “Active Endeavour” din 26 octombrie 2001, cand elemente ale bazei navale americane au fost trimise să patruleze și să monitorizeze partea de est a zonei mediteraneene precum și elemente din Forța de Aeriana de Prevenire a NATO reprezinta un alt consens la care a ajuns Consiliul Nord-Atalntic in lupta impotriva terorismului. Pentru prima data in istoria sa, capacitatile Aliantei au fost transportate pentru a sprijini operatiunil inscrise in și reglementate de art.5. In 10 martie 2003 operatiunea a fost extinsă astfel incat să includa escorta vaselor civile prin stramtoarea Gibraltar.
O alta masura luata de americani a fost misiunea "Eagle Assist" (mijlocul lui octombrie 2001 – mijlocul lui mai 2002) cand 5 avioane AWACS (Airborne Warning and Control Systems- aeronave cu sistem de prevenire și control) au fost trimise să survoleze și să protejeze Statele Unite. Acestea sunt folosite in supravegherea aeriana și au capacitate militara de reactie rapida, prin transmiterea de informatii catre centre de control aflate pe uscat, in apa sau aer. 830 de piloti din 13 tari NATO au zburat peste 360 de misiuni. Aeronavele AWACS au fost debarcate in S.U.A. și o flota navala aliata a fost trimisă catre estul Mediteranei.
De asemenea, fortele Nato din Balcani au luptat impotriva miscarilor teroriste care aveau legaturi cu reteaua Al-Qaida. Au contribuit la campania importiva terorismului concentrandu-se asupra circulatiei ilegale de persoane, arme și droguri. Campania antiterorista a creat numeroase oportunitati de cooperare intre statele care in timpul războiului rece au făcut parte din blocuri ideologice diferite, asa cum spunea Ministrul rus al Afacerilor Externe – Igor Ivanov “una dintre cele mai importante artere ale cooperarii Nato- Rusia este lupta impotriva terorismului, iar noi am fost de acord să participam in mod concret la lichidarea amenințărilor la adresa trupelor noastre din Balcani. Dar acesta este doar inceputul…”
Sectiunea 3.4.2. SUMMITUL DE LA PRAGA – Adaptare la amenintarea terorismului
În timp ce contributia NATO la lupta împotriva terorismului a devenit din ce în ce mai importantă, se iau măsuri pentru a echipa mai bine Alianta și pentru a-i permite să joace un rol decisiv în efortul comun.
Summit-ul NATO de la Praga (21 – 22 noiembrie 2002) va rămâne cu sigurantă drept un moment cu o semnificatie deosebită în istoria Aliantei. Praga a constituit un început de drum. Praga înseamnă transformarea Aliantei. Tema summit-ului – „Noi capacitati, noi membri, noi relatii“ – exprimă cu claritate faptul că la Praga au fost analizate toate aspectele adaptării Aliantei la evolutia mediului de securitate global. Noul mediu de securitate implică, pe de o parte, misiuni noi pentru Aliantă, iar pe de altă parte, redefinirea capacitătilor pe care statele membre le pot oferi pentru realizarea noilor misiuni.
Sectiunea 3.4.2.1 NOI MEMBRI
Summit-ul de la Praga a prilejuit a doua extindere a NATO, prin lansarea invitatiei politice de aderare la Alianta Nord-Atlantică către sapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. Lărgirea NATO a cuprins, astfel, trei directii strategice: nordul (tarile baltice), centrul și sud-est-ul Europei. Includerea celor șapte tări în Aliantă, dupa Polonia, Republica Cehă și Ungaria, invitate în 1997, a contribuit la consolidarea continuitătii teritoriului NATO și la extinderea spatiului de stabilitate și securitate al Aliantei de la Marea Baltica la Marea Neagră. Extinderea Aliantei va consolida Nato in mai multe privinte, conferindu-I o mai mare capacitate de a gestiona atât misiunile sale traditionale cât și cele mai noi tipuri de misiuni.
Sectiunea 3.4.2.2. NOI CAPACITǍTI
Angajamentul de la Praga privind Capacitătile, ideea dezvoltării unei astfel de initiative a fost conturată la Reuniunea ministrilor apărării din tările NATO (6 iunie 2002) și are în vedere reajustarea unei initiative similare adoptate la Summit-ul NATO de la Washington din 1999. Summit-ul de la Praga consacră astfel o nouă initiativă denumită : Angajamentul de la Praga privind Capacitătile.
Distinctia majoră fată de initiativa precedentă a NATO se referă la reducerea deficientelor în capacitătile aliate, pe opt sectoare operationale cheie: apărarea împotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice sau nucleare, informatii și supraveghere, detectarea tintelor; sistemul de supraveghere la sol; comandă, control și comunicatii, eficienta de lupta, inclusiv munitii de înaltă precizie, transport strategic aerian și maritim, capacităti de realimentare în aer, capacităti dislocabile pentru sprijinirea forțelor combatante.
Forța de Reactie a NATO – Initiativa (NATO Response Force NRF) a fost lansată cu prilejul reuniunii informale a miniștrilor apărării ai statelor membre NATO, care a avut loc la Varșovia (24-25 septembrie 2002). Ea vizează constituirea unei forte de reactie rapidă a NATO, cu un efectiv de aproximativ 21.000 de militari, compusă din elemente terestre, aeriene și navale și dispunând de o capacitate de desfășurare în termen scurt (7 zile), puternic sustinute logistic și informativ. Acest mecanism va constitui instrumentul de proiectie a fortei NATO dincolo de granitele Aliantei. Perioada de timp, de aproximativ doi ani, prevăzuta pentru crearea și operationalizarea fortei subliniază importanta acordată initiativei în procesul de restructurare și modernizare a NATO în perspectiva noilor amenintări asimetrice ale secolului XXI. România a salutat lansarea initiativei Forța de Reactie NATO (FRN) și a anuntat intentia de a participa, ca viitor membru NATO, la constituirea și operationalizarea FRN.
Noua Structură Militară de Comandă – Va cuprinde două comandamente strategice, dintre care unul va fi operational iar celălalt va fi functional. Comandamentul strategic pentru operatii va avea sediul în Europa, în Belgia, și va fi sprijinit de două comandamente de forte întrunite, capabile să genereze un comandament terestre de Forte Multinationale Întrunite (CJTF) și de un comandament permanent întrunit, robust dar mai limitat, care va putea genera un comandament de tip CJTF, dispus pe mare.
Măsuri de combatere a noilor amenintări – Liderii Aliantei au andorsat, de asemenea, implementarea a cinci initiative de apărare împotriva armelor nucleare, bilogice și chimice (NBC) ceea ce va consolida capacitătile Aliantei de combatere a armelor de distrugere in masă: un prototip de laborator mobil pentru analiza NBC, o echipă prototip de reactie la un eveniment NBC, un centru virtual de excelentă pentru apărarea împortriva armelor NBC, un depozit NATO pentru apărare împotriva armelor biologice și chimice și un sistem de supraveghere a bolilor.
De asemenea, se consolidează capacitătile de apărare împotriva atacurilor cibernetice și a initiat un nou studiu de fezabilitate pentru sistemul NATO de Apărare Anti-Rachetă, pentru a examina optiunile de apărare a teritoriului, forțelor și populatiei Aliahtei.
Sectiunea 3.4.2.3. NOI RELATII
Consiliul NATO – Rusia. Odata cu sfârșitul Războiului rece, NATO a considerat ca dezvoltarea unor relatii constructive și de cooperare cu Rusia reprezinta un element cheie al stabilitatii și securitatii înEuropa. La 27 mai 1997 s-a semnat la Paris „Actul Fondator privind Relatiile Mutuale, Cooperarea și Securitatea între NATO și Federatia Rusă“. Prin acest document s-a convenit înfiintarea Consiliului permanent comun NATO-Rusia, care s-a întrunit pentru prima data la 18 iulie 1997. La 28 mai 2002 a fost creat un nou organism de cooperareal Aliantei – Consiliul NATO-Rusia. Cu aceeași ocazie, s-a semnat Declaratia privind relatiile NATO-Rusia (Declaratia de la Roma).
Cooperare cu alte organizatii internationale. Nato dorește să adâncească relatiile cu alte organizatii internationale, astfel încât, informatiile să fie transmise și actiuni imediate sunt luate mai eficient in lupta comuna împotriva terorismului. Aianta și Uniunea Europeană au schimbat protocoalele privind Planurile pentru Urgente Civile. NATO contribuie activ la lucrările Comitetului Natiunilor Unite împotriva Terorismului. De asemenea, sunt consultări permanente între NATO și OSCE, EUROCONTROL, Organizatia Civilă Internationala Aeriană
Sectiunea 3.5. IRAK
În ciuda cursului pozitiv al multora dintre aceste dezvoltări se pot ridica foarte rapid și în circumstante neprevăzute alte amenintări noi la adresa stabilitătii, așa precum invazia Kuweitului de către Irak, din 2 august 1990 precum și urmarea ulterioară a evenimentelor din zona Golfului au demonstrat-o. Forța de coaliție formată sub comanda Statelor Unite pentru a înfrânge invazia, nu a implicat în mod direct NATO, dar solidaritatea care a fost dobândită în interiorul NATO privind conflictul, a jucat un rol semnificativ. Țările membre NATO au folosit intens forumul Aliantei pentru consultări politice încă de la izbucnirea crizei și a avut un rol proeminent în sprjinirea eforturilor Statelor Unite pentru ajungerea la o solutie diplomatică. Când această variantă a eșuat, contributia directă a tărilor membre NATO la Forța de Coaliție și experiența lor în împartirea activitătilor și muncii împreună în interiorul NATO au jucat un rol important. Mai mult decât atât, în conformitate cu actiunile ce-i reveneau Aliantei însăși, elemente ale Fortei Mobile ale ACE (Comandamentul Aliat din Europa) al NATO au fost trimise în Turcia pentru a demonstra angajamentul de apărare colectivă a Aliantei, în baza articolului 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, în eventualitatea unei amenintări externe la adresa securitătii Turciei, rezultând în urma situatiei din Golf.
În mod semnificativ, unitatea în scop și opozitia hotărâtă manifestate de comunitatea internatională fată de actiunile întreprinse de Irak, au oferit o dovadă pozitivă a transformării care avusese loc în relatiile dintre Uniunea Sovietică și Occident. Beneficiile rezultate din stabilirea unor contacte mai bune și a cooperării crescute între ele erau astfel, în mod clar, evidente. Această recunoaștere timpurie a intereselor reciproce cu privire la securitatea și stabilitatea întregii zone euroatlantice a contribuit la evolutia ulterioară pozitivă a relatilor NATO-Rusia, culminând în 1997 cu semnarea documentului Actului Fondator NATO-Rusia. Pericolele inerente rezultate din criza din Golf au reîntărit hotărârea Aliantei de a îmbunătăti și dezvolta nivelul cooperării sale cu tările din Europa Centrala și de Est, ca și cu alte tări, în conformitate cu obiectivele stabilite de șefii de stat și de guvern ai Aliantei în Declaratia de la Londra. Această hotarâre a fost reîntărita ulterior de evenimentele din 1991, inclusiv datorită pașilor represivi făcuti de guvernul sovietic vis-á-vis de statele baltice, vizând dreptul lor propriu de a-și stabili independenta, deteriorarea situatiei și izbucnirea ostilitătilor în Iugoslavia, ce au condus la dezmembrarea Federatiei Iugoslave, însăși încercarea de lovitură de stat din Uniunea Sovietică, din august 1991. Campania împotriva Irakului din 2003 a fost condusă de o coaliție de forte din tări diferite, dintre care unele erau tări membre iar altele nu. NATO ca și organizatie nu a avut nici un rol in campanie, dar, a luat numeroase măsuri în concordantă cu Articolul 4 din Tratatul Nord Atlantic, pentru a asigura securitatea uneia din tările membre, Turcia, în eventualitatea unei amenintări directe rezultate din războiul din Irak. În data de 21 Mai 2003, Alianta a acceptat să sustină Polonia, membră Nato, în conducerea unui sector pentru stabilizarea forțelor din Irak. NATO nu va avea o prezenta permanentă în Iraq, dar va ajuta Polonia in diferite misiuni.
De la invazia condusă de Statele Unite pentru a-l distruge pe Saddam, 400 de militari U.S. au fost uciși în actiune în Iraq și numărul este în creștere după numerosele atentate din ultimele zile . Europa a fost și este divizată în ceea ce privește modalitatea de actiune în Irak. În timp ce Marea Britanie a condus un grup de tări ce sprijineau ofensiva militară, Rusia, Franta și Germania erau de partea blocului anti-război. "Noua Europă" – fostul bloc sovietic din Centrul și Estul Europei – erau aliniate in spatele Americanilor. Spania a sustinut linia defensivă americană și ar sustine un conflict cu Washington-ul chiar și fără o rezolutie a Natiunilor Unite, mai ales în urma evenimentelor din 11 Mai când 4 bombe au fost detonate în 4 trenuri care se îndreptau către Madrid. Toata lumea este de acord ca Baghdad-ul "depășește recordul mondial pentru violarea drepturilor omului" și că situatia din Irak este în mod inextricabil legată de problema terorismului.
Sectiunea 3.6. AFGHANISTAN
Cele mai multe din cele 19 foste membre NATO, actuale 26, au avut forțe direct implicate în operațiunea "Enduring Freedom", operațiunea americană în curs de desfășurare împotriva țintelor teroriste din Afghanistan. De la desfășurarea forțelor internaționale de securitate și asistență mandatate de UN (ISAF- International Security Assistance Force) în Afghanistan în ianuary 2002, acestea au fost sub comanda membrilor NATO, mai întâi sub comanda Marii Britanii urmată de Turcia. În perioada imediat următoare când a fost sub comanda Germaniei și a Olandei, aliații NATO au pus la dispoziție 95% din personalul ISAF III.
În 11 August 2003, NATO a preluat comanda ISAF și de atunci este responsabilă cu coordonarea și planificarea acesteia. Aceasta este prima operațiune NATO înafara spațiului Euro-Atlantic. ISAF a fost creată de Consiliul de Securitate UN prin Rezoluția 1386 din 20 December 2001 pentru a asista Autoritatea de tranziție Afghană recent formată, cu scopul de menținere a securității în Kabul și zonele din împrejurimi, astfel încât Autoritatea de tranziție și personalul UN să poată opera într-un mediu de securitate. NATO va oferi un cartier general, comandant și va coordona operațiunea. Deja, NATO a avut un rol important în susținerea ISAF, întrucât țările NATO au contribuit cu peste 90% din trupe mai mult decât până acum.
În 14 Octombrie, Consiliul de Securitate UN a adoptat o rezoluție autorizând extinderea operațiunilor ISAF. Ultimul obiectiv NATO în Afghanistan este să ajute la stabilirea condițiilor în care se va stabili un guvern reprezentativ și o pace și securitate susținute. ISAF a contribuit deja la dezvoltarea progresivă a instituțiilor naționale Afghane și prin ajutorul acordat pentru antrenarea primelor unități ale Armatei Naționale și ale Poliției Naționale.
Capitolul 4. ROMANIA ȘI NATO
Sectiunea 4.1. EVOLUTIA RELATIILOR IN PERIOADA 1949 – 1990
Sfarșitul celei de-a doua conflagratii mondiale a gasit Romania intr-o situatie deosebita: sub ocupatie sovietica obligata la mari despagubiri de război, supusa unei intense propagande comuniste și obligata sa adopte masuri antidemocratice.
Ramasa in sfera de influenta sovietica, cu masive concentrari de trupe sovietice, Romania va evolua in plan politic, economic și al relatiilor internationale intr-o directie antinationala, antidemocratica și de subordonare a intereselor sale marii vecine de la rasarit. In acest context se instaureaza guvernul “democratic”, au loc alegeri “libere”, se proclama republica, se nationalizeaza mijloacele de productie, se trece la cooperativizarea forțata a agriculturii, incepe prigoana impotriva celor ce au luptat pentru reintregirea neamului sau au vederi democrate, precum și a celor ce intretineau legaturi cu țările ramase in cealalta tabara.
Inceputul “războiului rece”, pericolul unei interventii occidentale impotriva “regimului democrat-popular” au creat la nivelul “organelor de partid și de stat și a securitatii statului” o adevarata psihoza cu privire la pericolul ce-l reprezinta pentru Romania mentinerea și dezvoltarea unor relatii politice și economice cu țările Europei Occidentale și SUA.
Modul in care a fost primita Romania la masa tratativelor de pace de la Paris, crearea Alianaei Nord-Atlantice, influenta nefasta a Moscovei asupra Romaniei și unele politici economice neconstructive a unor țări vest-europene au dus tot mai mult la izolarea Romaniei de vechii ei parteneri politici și economici și in final a fost “obligata” sa participe la constituirea blocului militar de est prin Tratatul de la Varsovia.
Fara o economie proprie de apărare, dependenta aproape “total” de productia militara sovietica, Romania accepta sa se situeze sub umbrela protectoare a acestui tratat, sa adere la doctrina celui mai puternic partener și sa puna in aplicare masurile trasate de la Moscova.
Astfel, Romania va pune in aplicare multe din deciziile antinationale dictate de la Moscova: reorganizarea teritoriala, cu autonomizarea unor regiuni, desfiintarea unor unitati militare și genuri de arme, cum ar fi vanatorii de munte, unitatile de submarine, o parte din flota maritima ramasa neconfiscata de sovietici; construirea cu eforturi enorme materiale și financiare a liniilor fortificate din Dobrogea și Banat, reorganizarea structurilor militare, a institutiilor militare de invatamant și a modului de instruire, dupa model sovietic etc.
Cu toata propaganda sovietica, pentru a contracara o anumita atitudine de “dirijare” manifestata de URSS, Romania va incepe, la sfarsitul deceniului sase, sa-și manifeste o anumita independenta fata de URSS, cautand sa devina partener nu “supus”. In aceste conditii Romania a actionat pentru retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul national și pentru imbunatatirea relatiilor cu statele europene și de pe alte continente.
Promovand o politica militara cu o relativa independenta fata de aliatii din Tratatul Nord-Atlantic, Romania se va gasi aproape izolata de acestia in 1968, cand are loc criza Cehoslovaca, prin interventia militara de la Praga. Acest moment va marca o cotitura impotanta in politica Romaniei fata de aliati și fata de Alianta Nord-Atlantica.
In acest sens Romania se retrage din structurile militare integrate ale Tratatului de la Varsovia, nu mai accepta aplicatii cu trupe pe teritoriul national, impune semnarea unor conventii intre state pentru tranzitarea unor trupe pe teritoriul romanesc, nu mai subordoneaza trupe comandamentelor integrate, reduce numarul de observatori etc.
Pentru edificarea unei aparari nationale moderne, in consens cu prevederile Cartei ONU care consacra dreptul la autoapărare, Romania a actionat pentru largirea cooperarii economice in domeniul militar cu state dezvoltate membre ale NATO, pentru constructia unei industrii nationale de apărare, in scopul asigurarii unei independente in domeniul inzestrarii cu tehnica și mijloace de lupta.
Consecventa ideii ca, apartenenta la Tratatul de la Varsovia nu limiteaza colaborarea ei militara la perimetrul acestui tratat, Romania a actionat pentru colaborare militara cu toate statele inclusiv cu “țările capitaliste dezvoltate”, pentru coexistenta pasnica, pentru sporirea increderii și securitatii in Europa.
In perioada 1970-1989 s-au intensificat contactele cu armatele unor țări cu care Romania are legaturi traditionale cum ar fi: Franta, Italia, Marea Britanie, Grecia, Turcia, SUA, Olanda etc., prin schimburi de vizite ale unor delegatii militare, schimburi de informatii și de experiența, participarea la simpozioane și colocvii stiintifice, la manifestări cultural-artistice, vizite de nave, expozitii de tehnica militara, exercitii demonstrative, cursuri de scurta durata in diferite institutii de invatamant militar etc.
Sectiunea 4.2. POZITIA ROMANIEI FATA DE NATO DUPA 1989
Sectiunea 4.2.1. NATO și România – prezentare generalã
Începând din 1990, aderarea României la NATO a reprezentat un obiectiv constant al politicii externe românesti, întrunind permanent adeziunea majoritatii populatiei țării și sprijinul întregului spectru politic românesc. Abordarea riguroasa a pregatirii pentru aderare a fost posibila gratie consensului national, a sustinerii robuste de catre populatia țării. Pentru România, aderarea la NATO reprezinta o evolutie majora, care va influenta decisiv politica externa și interna a țării. Apartenenta la NATO reprezinta garantia securitatii și stabilitatii externe, vitala pentru asigurarea dezvoltarii prospere a țării; confirma locul statului român în sânul familiei occidentale; asigura accesul la procesul de luare a deciziilor majore în planul securitatii europene și euro-atlantice; da ocazia demonstrarii capacitatii de a face fata solicitarilor implicate de statutul de membru și de a contribui la promovarea obiectivelor Aliantei.
În anul 1991 au fost realizate primele demersuri pentru aderarea la NATO. Cererea oficiala în acest sens dateaza din 18 septembrie 1993. La acea data, o scrisoare a Presedintelui României era adresata Secretarului General al Aliantei Nord Atlantice. Un an mai târziu, statul român semna primul Document-Cadru al Parteneriatului pentru Pace, la data de 26 ianuarie 1994, desfasurând de atunci o activitate intensa și neîntrerupta în cadrul sau. Ulterior Summit-ului de la Madrid, din luna iulie a anului 1997, când decizia NATO era aceea de a nu invita România în primul val al extinderii, alaturi de Cehia, Polonia și Ungaria, eforturile românesti în vederea integrarii în structurile de securitate euro-atlantice au fost intensificate și diversificate. Rezultatele pozitive înregistrate în plan economic și în planul stabilitatii sociale au făcut posibila accelerarea cresterii nivelului de compatibilitate a institutiilor românesti, a armatei române și a procedurilor de lucru cu cele ale Aliantei. Consolidarea bugetului pentru reforma militara a fost însotita de o planificare riguroasa a obiectivelor și resurselor disponibile. Prin performantele obtinute în cadrul procesului de reformare a armatei, România a fost plasata în avangarda statelor candidate la aderare.
În prezent, România are cea mai mare contributie militara la NATO dintre cele sapte state care au fost invitate sa adere. Profesionalizarea forțelor armate a contribuit la realizarea unei interoperabilitati cu Alianta și cu partenerii din statele membre. Toate exigentele simultane au fost respectate datorita evolutiei economiei și a societatii românesti. Pregatirea pentru aderarea la NATO a avut drept efect și redescoperirea de catre poporul român a valorilor europene, a armoniei nationale și a împacarii cu trecutul.
Aderarea României la NATO este rezultatul unui proces de acumulari și transformari profunde ale societatii românesti, rodul unor ani întregi de eforturi în directia realizarii de reforme multidimensionale: militare, economice, sociale. Reușita României reflecta meritele unui Pact de stabilitate sociala, demonstreaza forța consensului politic asupra marilor teme de politica externa de interes national, precum și meritele mentinerii acestor obiective strategice ale României în afara controverselor și disputei, a ciclurilor electorale și a politicii zilei.
Aderarea României la NATO înseamna:
stabilitate democratica (baza esentiala a unei dezvoltari economice durabile);
prestigiu și credibilitate pe plan international;
acces la decizii politice esentiale pentru securitate europeana și euro-atlantica;
garantii de securitate fara precedent în istoria României;
un mediu economic sanatos, eliberat de coruptie și birocratie;
un climat de stabilitate sociala și de securitate regionala;
perceperea României, de catre mediile politice și de afaceri din exterior, ca o tara previzibila și stabila;
costuri mai scazute decât în cazul în care România ar încerca sa-și asigure în mod individual securitatea;
participarea deplina în cadrul aliantei internationale împotriva triadei: terorism, regimuri politice instabile, proliferarea armelor de distrugere în masa;
consolidarea noului profil strategic;
consolidarea statutului de furnizor de stabilitate și cooperare;
valorificarea meritelor nationale – vointa, ambitia, competenta și curajul – prin deschiderile în relatia cu vecinii, cu statele din Balcanii de Vest, cu noua vecinatate estica a Uniunii Europene și zona Orientului Mijlociu Extins;
caracterul activ al luptei împotriva terorismului, inclusiv prin realizarea unei contributii de substanta la stabilizarea și reconstructia Irakului și Afganistanului;
continuitatea angajarii ferme în consolidarea Parteneriatului pentru Pace, ca instrument de promovare a securitatii și stabilitatii în spatiul euro-atlantic;
continuarea politicii de sprijinire a unei relatii transatlantice puternice;
promovarea constanta a unei Aliante cu capabilitati militare sporite și cu un rol viguros într-o Europa puternica la nivel global.
Aportul României:
importanta strategica a României, data fiind situarea acesteia, în spatiul dintre Marea Baltica și Marea Neagra, pe cel de al doilea loc în ceea ce priveste dimensiunea, precum și potentialul demografic și economic;
vecinatatea cu Marea Neagra;
situarea într-un spatiu care permite întarirea flancului sudic al NATO;
România este factor de stabilitate pe termen lung într-un areal geografic cu potential conflictual ridicat;
capacitatea de a pune la dispozitia NATO toate categoriile de forte armate;
participarea activa la derularea programului Parteneriatului pentru Pace, precum și la alte misiuni internationale similare;
operationalizarea unor forte militare multinationale, precum: CENCOOP, SHIRBRIG, BLACK SEA FOR, Batalionul româno-ungar, Forța multinationala de Pace etc.;
rezerve naturale semnificative;
forța de munca calificata și ieftina.
Sectiunea 4.2.2. Rolul României în NATO
Prin decizia de invitare a României în vederea lansarii convorbirilor de aderare la NATO, aliatii au confirmat importanta României ca veriga indispensabila dintre flancul nordic și cel sudic al Aliantei. Ca membru NATO, România va avea potentialul și capacitatea de a participa activ la Alianta, atât în operatiunile și misiunile Aliantei, cât și în planul initiativelor și evolutiilor conceptuale. Rolul politic al României în cadrul NATO va putea fi definit de urmatoarele coordonate:
Aliat direct interesat de mentinerea și sporirea relevantei NATO. România face parte dintre statele care depun eforturi pentru consolidarea rolului NATO ca principala alianta de apărare colectiva și securitate activa în plan global. România va participa activ la procesul de adaptare a strategiilor și structurilor aliate, în scopul cresterii capacitatii acesteia de a raspunde noilor provocari de securitate.
Promotor al consolidarii relatiei trans-atlantice. România considera ca este important ca SUA sa fie implicata în afacerile europene, în principal în domeniul securitatii. România este interesata de o relatie transatlantica puternica și durabila, care sa consolideze coeziunea interna în cadrul Aliantei pornind de la comunitatea obiectivelor de o parte și alta a Atlanticului.
Catalizator al consensului în cadrul Aliantei. România a demonstrat, în special prin exercitarea în 2001 a Presedintiei în exercitiu a OSCE, ca are capacitatea de a-și asuma în plan politic un rol de mediator și de facilitator al consensului. Într-o alianta extinsa, cu 26 de membri, România va sprijini formarea consensului necesar în procesul de luare a deciziilor.
Generator de idei și initiative. România nu este interesata doar sa adere cât mai curând la NATO, ci și sa fie un stat membru respectat, care, înca de la început, sa contribuie conceptual și concret la consolidarea noului rol al Aliantei definit la Praga. Ca și alte state invitate, România se alatura NATO cu propria experiența de transformare profunda, care va fi pusa în slujba Aliantei, în sprijinul promovarii obiectivelor acesteia în spatiul euro-atlantic și dincolo de acesta.
Contributor cu expertiza în probleme regionale. România doreste sa continue rolul de factor de stabilitate și cooperare în Europa de Sud-Est pentru sustinerea procesului de integrare europeana și euro-atlantica a statelor din regiune. În același timp, România va încuraja dezvoltarea relatiilor NATO cu statele din Caucaz și Asia Centrala, pornind de la bunele sale relatii de cooperare cu statele din aceste regiuni.
Un purtator de cuvânt al intereselor statelor partenere. România are relatii traditionale și interese specifice fata de toate statele partenere NATO. În cadrul NATO, România va oferi expertiza și va sustine dezvoltarea cooperarii dintre Alianta și statele membre ale Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC) sau Dialogului Mediteranean.
Sustinator activ al pregatirilor de aderare ale statelor candidate la NATO. România va împartași din experiența sa statelor din regiune angajate în procesul de aderare la NATO și va sustine, în continuare, politica „ușilor deschise” a Aliantei.
Din punct de vedere militar, contributia României la Alianta va avea ca principala coordonata, participarea la misiuni și operatiuni militare cu trupe combatante sau de mentinere a pacii. Prezenta militara a României în Balcani, precum și în Afganistan și Irak dovedesc capacitatea României de a contribui efectiv și eficient la operatiuni militare. Totodata, aceste participari consolideaza credibilitatea și prestigiul țării noastre în cadrul NATO. Pe fondul continuarii reformelor militare, România va putea pune la dispozitia Aliantei, pentru apărarea colectiva, forte și mijloace moderne și flexibile, mentinute la un nivel înalt de pregatire, inter-operabile cu fortele și structurile NATO, capabile sa se auto-sustina logistic și desfasurabile prin forte proprii în operatii de lupta. Ca parte a reformelor asumate în procesul convorbirilor de aderare, pâna la finele anului 2003 va fi re-evaluata structura de forte a armatei române și vor fi stabilite optiuni de redimensionare a Fortei Obiectiv 2007, astfel încât sa fie îmbunatatite capacitatile forțelor puse la dispozitia Aliantei. România s-a angajat sa aloce, pâna în 2006, 2,38% din PIB pentru apărare. Aceste fonduri vor avea rolul de a sustine, în mod Aliantei Nord-Atlantice.
Sectiunea 4.3. Drumul cãtre integrarea în NATO
Sectiunea 4.3.1 Summit-ul NATO de la Praga (21-22 noiembrie 2002) – pe baza evaluarii progreselor înregistrate de statele candidate, sefii de state și de guverne ai țărilor membre ale NATO au decis invitarea României, alaturi de alte sase state – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia –, sa înceapa convorbirile de aderare la Alianta Nord-Atlantica.
Acesta a reprezentat începutul procesului de aderare, la sfârșitul caruia cele sapte state invitate vor deveni formal și oficial membre ale Aliantei. Finalizarea întregului proces a fost estimatala acea data ca fiind realizabila pana în luna mai a anului 2004.
Decizia de invitare a României în vederea lansarii negocierilor de aderare la NATO a fost un eveniment de importanta majora pentru tara noastra. Practic, România a intrat într-o noua etapa a istoriei sale. Momentul Praga a reprezentat etapa decisiva pentru ca România sa devina membru al NATO. Eforturi importante au fost dedicate negocierilor de aderare și pregatirii procesului de ratificare a aderarii. Pe plan intern, a urmat o perioada de transformari majore, în vederea atingerii, în toate privintele, a standardelor NATO. Prin aderarea la NATO, România se alatura unei familii din care, cel putin spiritual și cultural, a făcut întotdeauna parte. Interesele vitale de securitate și apărare a țării vor fi garantate de alte state. În același timp, România va contribui ea însași la garantarea securitatii și apararii altor state.
Sectiunea 4.3.2. PAȘII ADERARII
Pasul 1. Discutii privind aderarea. Dec.2002-Mar.2003
Sefii de stat și de guvern ai țărilor membre NATO au invitat, la nivel formal, urmatoarele state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia – pentru discutiile privind aderarea la NATO. Decizia a fost anuntata cu ocazia sesiunii de deschidere a Summit-ului de doua zile al Presedintilor și Premierilor statelor membre “Aceasta a reprezentat o decizie extrem de semnificativã, pentru NATO, pentru cele sapte state pe care tocmai le-am invitat sa porneascã discutiile privind aderarea și pentru Comunitatea Euro-Atlantica”, a declarat Secretarul General NATO la acea vreme, Lordul Robertson, în momentul anunțării deciziei. La acea data, se estima ca țările invitate vor adera la Alianta în perioada mai-iunie 2004. “Invitatii de astazi nu vor fi și ultimii. Prin intermediul procesului corespunzator Planului de Pregatire pentru Aderare – Membership Action Plan (MAP) – vom continua sa va sprijinim în procesul de reforme pe care îl derulati și ramânem deciși sa sprijinim integrarea deplina a statelor dumneavoastra în familia euro-atlantica de natiuni”, a declarat Secretarul General într-un mesaj catre țările aspirante care nu au fost invitate sa înceapa discutiile pentru aderare.
Prima runda de convorbiri de aderare a României la NATO, care s-a desfășurat la 13 decembrie 2002, la Bruxelles, a avut ca tema asumarea, de catre România, a obligatiilor de natura politica și militara pe care le implica statutul de membru al Aliantei. Cea de-a doua runda a convorbirilor de aderare a României la NATO, care a avut loc la Bruxelles, la 9 ianuarie 2003, a avut ca tema asumarea, de catre România, a obligatiilor privind resursele, securitatea informatiilor și obligatiile juridice rezultate din calitatea de membru NATO. Suplimentar, România, similar celorlalte state invitate, a elaborat un calendar pentru finalizarea reformelor necesare facilitarii integrarii în Alianta, document discutat cu statele aliate și aprobat de catre Guvern și Presedintele României. Calendarul a fost anexat la scrisoarea privind confirmarea interesului, vointei și capacitatii României de a-și asuma obligatiile ce decurg din statutul de membru al Aliantei, pe care ministrul Afacerilor externe a transmis-o Secretarului General al NATO, înaintea ceremoniei de semnare a Protocoalelor de aderare, din 26 martie 2003.
Pasul 2. Invitatii trimit scrisorile de intentie cãtre NATO.
Ian.2003-Mar.2003
Ministrii de externe ai statelor invitate au trimis catre NATO scrisorile de intentie, confirmând interesul, vointa și capacitatea acestora de a se alatura Aliantei. Împreuna cu scrisorile, acestia au mai declarat oficial și programele de reforme (cu datele scadente aferente).
Pasul 3. Protocoalele de aderare sunt semnate. Martie2003
Ambasadorii statelor membre NATO au semnat Protocoalele de Aderare la NATO pentru România și celelalte sase state invitate sa adere, în cadrul unei ceremonii desfășurate la Bruxelles la 26 martie 2003. Dupa semnarea Protocoalelor, pentru acomodarea cu modul de lucru al NATO, statele invitate au fost implicate treptat în activitatile Aliantei, prin participarea, ca observatori, la lucrarile majoritatii structurilor aliate.
Pasul 4. Protocoalele de aderare sunt raficate de catre statele membre NATO 2003-2004
Etapa parlamentara a procesului de ratificare s-a încheiat în toate cele 19 state aliate, o data cu votarea, de catre Senatul Frantei, la 5 februarie 2004, a Protocoalelor de Aderare la NATO ale celor sapte state invitate la Summit-ul NATO de la Praga. Votul Senatului francez a încheiat un proces politic important, prin care Parlamentele aliate au aprobat decizia politica pe care sefii de stat și de guvern ai statelor NATO au luat-o la Summit-ul de la Praga.
În perioada urmatoare se va încheia procesul de depunere, de catre toate statele aliate, a instrumentelor de ratificare, la depozitarul Tratatului Atlanticului de Nord, SUA. În paralel, România va derula procedurile interne de aderare la Tratat.
Conform Constitutiei în forma sa revizuita, legea de aderare a României la Tratatul Nord-Atlantic a fost discutata și adoptatã într-o sedinta comuna a Camerelor Parlamentului. Dupa adoptare, legea este trimisa spre promulgare Presedintelui României și publicata în Monitorul Oficial. Procesul de aderare a României se încheie cu depunerea instrumentului de aderare la depozitarul Tratatului Atlanticului de Nord, moment în care România devine membru cu drepturi depline al NATO.
La 26 februarie 2004 a avut loc sedinta solemna a Camerei Deputatilor și Senatului României, în cursul careia s-a adoptat, cu unanimitate de voturi, legea de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord. Votul din Camerele reunite ale Parlamentului consfinteste vointa unanima a cetatenilor României de a apartine deopotriva, celei mai sigure structuri de securitate actuale, precum și comunitatii de valori și interese democratice pe care aceasta o reprezinta. La sedinta solemna au participat Presedintele României Ion Iliescu și Primul-ministru Adrian Nastase, care au rostit alocutiuni. Au fost de asemenea prezenti ministrul Afacerilor Externe Mircea Geoana, ministrii care sunt și parlamentari, sefii misiunilor diplomatice acreditate în România. Presa a avut acces la lucrari pe tot parcursul acestora. Procedura de aderare la NATO a prevazut, în continuare, promulgarea legii de aderare de catre Presedintele României (1 martie 2004), publicarea ei în Monitorul Oficial (3 martie 2004) și depunerea instrumentului de aderare la depozitarul Tratatului Atlanticului de Nord (Guvernul SUA), moment din care România devine membru cu drepturi depline al Aliantei.
Pasul 5. Statele invitate devin membre NATO mai-iunie2004
Tratatului Atlanticului de Nord și, implicit, membre depline ale NATO. Întregul proces se va finaliza astfel încât toate cele sapte state invitate sa se alature Aliantei cel mai târziu cu ocazia Summit-ului NATO de la Istanbul, din iunie 2004.
Sectiunea 4.3.3. Ce înseamna acquis-ul NATO și cum îl va prelua România?
La intrarea în vigoare a Protocolului de Aderare, Secretarul General al NATO comunica guvernului viitorului stat membru invitatia de aderare la Tratatul de la Washington. Statul invitat devine membru NATO la data depunerii instrumentului de aderare la Tratatul de la Washington. Ulterior aderarii la Tratatul de la Washington, noile state membre vor fi invitate sa adere la celelalte acorduri încheiate la nivelul NATO. Aceste acorduri sunt grupate în trei categorii principale:
1. acorduri de reglementare a statutului care cuprind:
– Acordul dintre statele membre ale Tratatului Atlanticului de Nord în ceea ce priveste statutul forțelor lor militare, semnat la Londra, în 1951 (NATO-SOFA);
– Protocolul privind statutul Statului Major militar international, elaborat ca urmare a Tratatului Atlanticului de Nord (Protocolul de la Paris), semnat la Paris, în 1952;
– Acordul privind statutul Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord, reprezentantii nationali și ai Secretariatul International, semnat la Ottawa, în 1951; – Acordul privind statutul misiunilor și reprezentantilor statelor terte la NATO, semnat la Bruxelles, în 1994.
2. acorduri tehnice de securitate în domeniul protectiei informatiilor, care cuprind:
– Acordul dintre statele membre NATO pentru securitatea informatiilor, semnat la Bruxelles, în 1997;
– Acordul pentru pastrarea reciproca a secretului inventiilor care privesc sfera militara și pentru care s-au solicitat brevete, semnat la Paris, în 1960;
– Acordul NATO pentru comunicarea informatiilor tehnice legate de domeniul apararii, semnat la Bruxelles în 1970.
3. acorduri ATOMAL, relevante pentru aliatii cu capacitati din domeniul atomic și nuclear, care cuprind:
– Acordul de cooperare în domeniul informatiilor atomice;
– Masurile administrative în vederea punerii în aplicare a Acordului de cooperare in domeniul informatiilor atomice.
Toate aceste acorduri, la care se adauga diversele proceduri și practici utilizate în cooperarea dintre statele membre NATO, formeaza acquis-ul NATO, care trebuie preluat în întregime de viitorii membri.
Secretariatul International al Aliantei nu va influenta modalitatile în care viitorii membri preiau în dreptul intern acquis-ul NATO. Important este rezultatul final al acestui proces, constând în capacitatea noilor membri de a asigura conditiile legislative/juridice necesare îndepliniri corespunzatoare a obligatiilor ce decurg din calitatea de membru NATO.
Sectiunea 4.3.4. Implicatii ale extinderii NATO
Aderarea la NATO a României implica numeroase dimensiuni pentru tara noastra. Trebuie sa subliniem faptul ca aceasta inseamna mai mult decât apartenenta într-un sistem defensiv care a dovedit cu numeroase prilejuri taria valorilor, institutiilor și obiectivelor sale. Integrarea în Alianta Nord-atlantica confirma noul statut international al României, ca natiune responsabila și constienta de angajamentele asumate. Prin includerea celor sapte noi membri – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia – 40 % din componenta Aliantei va fi reprezentata de state foste comuniste. Acest fapt sugereaza relevanta sporita a contributiei pe care aceste state o pot aduce la securitatea și stabilitatea Aliantei, precum și preocuparea noilor membri de a actiona în sensul sporirii solidaritatii și cooperarii internationale. Întrucât trebuie remarcat faptul ca, prin includerea a sapte state est și sud-est europene, pilonul european al Aliantei Nord-Atlantice se va consolida în mod substantial.
In plus, celebrul articol 5 al Tratatului de la Washington, care constituie în esenta nucleul sistemului de securitate colectiva a Aliantei, pare sa-i fi inspirat deja pe liderii europeni, în sensul elaborarii unei clauze de apărare reciproca. Aceasta prevede ca, în eventualitatea unui atac terorist asupra unei țări europene, celelalte state se vor mobiliza în sprijinul acesteia. In ceea ce priveste viitoarele candidate la aderarea la Alianta, este demn de mentionat faptul ca alte state din Europa de Sud-Est, precum Macedonia și Ucraina, și-au exprimat deja intentia de a se alatura NATO, ceea ce va contribui la consolidarea componentei regionale.
Consecventa principiului ca cele mai bune mijloace de realizare a politicii de securitate sunt mijloacele nonviolente: politico-diplomatice, economice, de protectie sociala, actiunile social-culturale, de siguranta nationala și ordine publica și, numai in caz de stricta necesitate, apărarea armata, Romania actioneaza in cadrul efortului european de securitate, pentru extinderea relatiilor cu vecinii și cu toate țările dezvoltate ale Europei, o importanta deosebita acordand-o cooperarii regionale.
Preocupata de aderarea la NATO, odata cu lansarea invitatiei in cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic din Bruxelles, din 10-11 ianuarie 1994, de a participa in cadrul programului Parteneriatului pentru Pace, Romania a actionat cu prioritate pentru definitivarea conceptiei integrate privind securitatea nationala și a doctrinei militare de apărare a Romaniei, asigurarea cadrului legislativ pentru a se asigura participarea la Parteneriatul pentru Pace și aderarea la NATO, adoptarea legislatiei referitoare la apărarea nationala, inlesnirea transparentei in planificarea apararii nationale și, proceselor de elaborare a bugetelor, asigurarea controlului civil asupra forțelor armate, cresterea capacitatii de participare la operatiuni sub egida ONU sau OSCE, dezvoltarea de relatii militare de cooperare cu NATO, in scopul planificarii comune, a antrenatii și exercitiilor in vederea sporirii capacitatii de a desfasura misiuni in domeniul mentinerii pacii, cercetare și salvare, umanitare și altele in functie de acordurile ce se vor intocmi ulterior, structurarea unor unitati incat sa fie capabile sa participe alaturi de membii Aliantei, selectionarea și numirea responsabilitatilor privind reprezentarea Romaniei pe langa NATO și in Celula de Coordonare a Parteneriatului din Mons și asigurarea resurselor bugetare pentru desfasurarea activitatilor prevazute in Programul individual de participare la Parteneriat.
Activitatile și programele PfP, ce ofera virtualilor noi membri ai NATO cadrul stabilirii modelelor de cooperare politica și militara cu Alianta și faciliteaza tranzitia catre statutul de membru al participantilor la Parteneriat alaturi de membrii NATO au stat in atentia statului roman pentru o actiune concentrata a tuturor forțelor in vederea indeplinirii criteriilor de aderare și de asigurare a interoperabilitatii structurilor militare nationale cu cele ale Aliantei.
In zona in care se afla, Romania a fost și este un factor de echilibru, de stabilitate. Ea se afla in relatii foarte bune cu Grecia, Moldova, Turcia, Ungaria, Bulgaria, Ucraina și Iugoslavia, participa activ la grupul economic al Marii Negre și a mediat numeroase tensionari a relatiilor din zona, pentru gasirea unor solutii politice. Ea nu a alimentat și nu a stimulat niciodata situatiile tensionate sau conflictuale.
Impreuna cu Turcia, sau complementar, Romania poate exercita un control strategic eficient in aceasta zona, asigurand stabilitatea unui spatiu aflat la interferenta crestinism-islamism, un tampon intre marii consumatori de materii prime și sursele acestora, la interferenta zonelor de interes ale NATO și Rusiei.
Intre Est și Vest, Romania se situeaza pe unul din principalele culoare strategice, cel al Dunarii și este in zona de interes al culoarului strategic maritim. Celelalte argumente: geografic, demografic, militar, maritim etc. sunt la fel de importante.
Astfel, daca extinderea NATO este, de fapt, o extindere a stabilitatii, a descurajarii crizelor, a unei filozofii care s-a dovedit durabila și eficienta, includerea Romaniei in Alianta este nu numai posibila, ci și necesara, atat pentru Romania, cat și pentru Alianta.
O organizatie, de o asemenea valoare, cum este NATO, nu le poate neglija. Ministrul apararii nationale, Victor Babiuc, a prezentat la Centrul de Studii Strategice și Internationale din Washington printre alte argumente care sustineau necesitatea integrarii Romaniei in NATO, urmatoarele:
La baza noii constructii de securitate europeana stau procesul de readaptare a NATO și constituirea unui parteneriat NATO-RUSIA, la ambele Romania urmand sa aiba un rol important;
Largirea NATO, cu candidati pregatiti, apti sa furnizeze securitate și stabilitate, prin politica lor interna și externa și sa suporte costurile, intareste Alianta și asigura, in continuare, exercitarea pe o treapta superioara, a rolului pentru care aceasta a fost creata;
Romania poate asigura o consolidare a flancului sudic a Aliantei ca tara riverana Marii Negre, impreuna cu Turcia și SUA ar reprezenta o forța maritima importanta in aceasta zona extrem de complexa;
Romania este tara ce separa zona de risc a Balcanilor, estului Marii Mediterane și Orientului Apropiat de vestul Europei;
Romania este un stat stabil, producator de securitate avand efectiv posibilitati economice, demografice și militare pentru a-și asuma responsabilitati in acest sens;
Costurile aderarii pot fi suportate de Romania. Costurile neaderarii pot fi mult mai mari, atat pentru Romania, cat și pentru NATO.
Sectiunea 4.3.5. Semnificatia Parteneriatului pentru Pace pentru România
România a fost primul stat care a semnat, la 26 ianuarie 1994, Documentul-Cadru al Parteneriatului pentru Pace (PfP), reconfirmând în acest fel hotarârea întregii societati românesti de a redeveni parte a comunitatii de valori europene și euro-atlantice, prin respectarea libertatilor individuale și a drepturilor omului și întarirea statului de drept. Pentru România, cei 10 ani de participare la PfP au reprezentat o perioada de pregatire și consolidare a candidaturii la structurile euro-atlantice, concentrata pe actiunile menite sa dezvolte interoperabilitatea forțelor militare românesti cu cele ale NATO și sa consolideze rolul țării noastre de factor de securitate pe plan regional.
Sectiunea 4.3.6. Contributia României la PfP
România a acordat o importanta deosebita implicarii active în actiunile din cadrul PfP, aducând o contributie însemnata la operatiunile NATO desfășurate cu participarea partenerilor, asa cum au fost cele din Balcani.
Am participat la peste 3300 de activitati în cadrul Parteneriatului, între care o multitudine de operatiuni și exercitii comune parteneri-aliati. Fortele armate române au organizat și au luat parte la întreaga gama de exercitii NATO/PfP (terestre, aeriene, navale, logistice și de protectie civila), implicând personal și tehnica din toate categoriile de forte ale armatei, exersând cele trei operatiuni de baza ale PfP stabilite prin Documentul-Cadru: operatiuni în sprijinul pacii, operatiuni de cautare – salvare, operatiuni de ajutor umanitar.
Ca stat partener profund interesat în promovarea unor principii și concepte comune pentru fortele armate între parteneri și aliati, România s-a angajat pe drumul reformei, flexibilitatii și adaptabilitatii forțelor sale armate, în concordanta cu principiile și doctrina forțelor aliate.
Prin contributia adusa în cadrul PfP, prin participarea la numeroase operatiuni și exercitii comune, am realizat cresterea gradului de interoperabilitate, apropiindu-ne tot mai mult de exigentele unei armate moderne, adaptata din punct de vedere al structurii, procesului decizional și al pregatirii cadrelor militare conform cerintelor unui mediu de securitate în schimbare.
Operatiunile NATO la care au participat statele aliate și partenere și la care tara noastra și-a adus o contributie însemnata au debutat cu operatiunea IFOR (International Force in Bosnia Hertegovina) în perioada 1996-1997. A fost trimis în zona de conflict un batalion de geniu care a ajutat la activitatile de deminare, refacerea drumurilor și podurilor, precum și constructia și restaurarea unor cladiri. România a continuat sa participe la operatiunea din Bosnia- Hertegovina și dupa transformare IFOR în SFOR (Stabilisation Force) cu un batalion de geniu, detasament de politie și politie militara.
Având în vedere proximitatea zonei ex-iugoslave și importanta stabilizarii acesteia pentru dezvoltarea și prosperitatea sud-estului Europei, ne-am afirmat în cadrul Parteneriatului și prin participarea, începând cu anul 2000, la operatiunea KFOR (Kosovo Force), unde am trimis o companie de infanterie și un pluton de politie.
Odata cu diversificarea și cresterea riscurilor de securitate, accentuata dupa atacurile teroriste din septembrie 2001 asupra Statelor Unite, România a participat la operatiunea ISAF din Afganistan (preluata în august 2003 sub comanda și control NATO).
Contributia efectiva a României a constat, printre altele, într-un pluton de politie militara și facilitati de transport strategic aerian. Trupele românesti au participat la misiuni de patrulare și control al traficului, protectia demnitarilor, facilitatilor civile și cladirilor, controale anti-teroriste și de investigare. România și-a asigurat transportul trupelor prin mijloace proprii pentru aceasta operatiune.
În prezent, participam în Bosnia-Hertegovina (operatiunea SFOR) cu un numar de 113 militari, în Kosovo (operatiunea KFOR) cu 119 militari și în Afganistan (în cadrul Fortei de Asistenta pentru Securitate în Afganistan) cu 48 de militari.
Contributia cu trupe în teatrele de operatiuni din Balcani și, ulterior, în regiuni mai îndepartate de spatiul euro-atlantic, dar cu un potential ridicat de destabilizare a securitatii internationale, a demonstrat receptivitatea și atitudinea pro-activa a României la eforturile comunitatii internationale vizând combaterea terorismului și a armelor de distrugere în masa. Ne-am implicat în actiunea internationala împotriva terorismului participând la prima operatiune out-of-area a NATO (ISAF în Afganistan).
Sectiunea 4.4. NOILE PERSPECTIVE ALE SECURITATII ROMANIEI IN PREAJMA MILENIULUI III.
Pentru o analiza pertinenta a perspectivelor securitatii Romaniei in preajma mileniului III e necesara o vizualizare de ansamblu a tuturor fenomenelor ce caracterizeaza comunitatea internationala dupa incheierea “războiului rece”, fenomen cu consecinte dintre cele mai diverse ce au fost suportate și inca le mai suporta statele europene.
Caracterul competitional, necontrolat și conflictual al “asigurarii securitatii” a dus la departajarea statelor din spatiul euroatlantic din punctul de vedere al garantarii securitatii și libertatii de miscare in relatiile internationale, in functie de fortele militare de care dispun.
Teoria “realismului politic” care avea in vedere ca forța este mijlocul principal de realizare a obiectivelor politicii externe, a devenit in cea mai mare parte caduca.
Deși interesul national continua sa ramana primordial, promovarea acestuia se realizeaza, tot mai mult, prin modalitati mai elestice, permisive pentru cooperare, iar atunci cand interesele sunt inconciliabile, se prefera promovarea lor prin mijloacele războiului economic, informational, sau mai rar, prin formele indirecte ale subversiunii și destabilizarii interne.
“Se pare ca oricine este de acord acum ca metodele comertului le inlocuiesc pe cele militare – capitalul disponibil in locul puterii de foc, inovatia civila in locul progrersului tehnico-militar și patrunderea pe piete in locul garnizoanelor și bazelor”.
Intr-o lume in care politica de forța este departe de a fi disparut, capacitatea defensiva a mijloacelor militare iși pastreaza intreaga sa valoare, dar plasarea fortei armate in pozitia de instrument de ultim recurs este stimulata tot mai mult in relatiile internationale. Limitarea posibilitatilor de folosire a fortei armate in relatiile internationale include controlul armamentelor (CA), masurile de întărire a increderii și securitatii (MIIS), Tratatul privind Fortele Nucleare Intermediare (FNI), Tratatele privind Fortele Armate Conventionale in Europa (CFE), prelungirea pe termen nelimitat a Tratatului asupra Neproliferarii Armelor Nucleare (TNP) etc. Efectul stabilizator al controlului armamentelor, reducerii efectivelor militare și masurile privind schimbul anual de informatii privind efectivele forțelor armate, sistemele majore de arme din inzestrarea lor, notificarea prealabila a unor activitati militare importante, schimbul de calendare anuale ce includ activitatile notificabile, restrictiile privind amploarea și frecventa activitatilor militare de anvergura, inspectiile de verificare și vizitele de evaluare a aplicarii masurilor convenite, contactele militare tot mai numeroase contribuie la sporirea securitatii in Europa. Asigurarea transparentei in domeniul structurilor militare, clarificarea unor situatii potential conflictuale și respectarea tuturor restrictiilor din domeniul militar contribuie substantial la imbunatatirea climatului international, la destindere și cooperare.
Politica de “consolidare a frontierelor” și “reglementare” a problemei nationalitatilor asigura o “buna vecinatate”, accentul actiunilor diplomatice putand viza, in acest caz, cooperarea regionala și transfrontaliera, accesul la pietile occidentale și libera circulatie a persoanelor, gestiunea și managementul crizelor, actiunile umanitare care se pot asigura prin actiuni militare cum ar fi: observarea, monitorizarea aplicarii sanctiunilor, negocierea și monitorizarea incetarii focului, monitorizarea zonelor demilitarizate sau a separarii forțelor, asistenta pentru demobilizarea forțelor, deminari, control de frontiera, protectia personalului ONU, mentinerea securitatii facilitatilor de transport și comunicatii necesare pentru furnizarea ajutorului umanitar, protectia convoaielor umanitare etc.
In antiteza cu destinderea in plan militar se poate aprecia ca in perspectiva imediata securitatea unor state central și est europene este amenintata de urmarile altor tipuri de conflicte. Dintre acestea, un loc de seama, in preocuparile specialistilor, il ocupa războiul economic.
“Obiectul acestui război este, pentru fiecare natiune, sa creeze la ea acasa locuri de munca și venituri crescande in detrimentul vecinilor sai… Războiul economic a inlocuit războiul rece. Cucerirea pietelor a inlocuit dintr-o data pe cea a teritoriilor. Nu mai conteaza tancurile și rachetele și din ce in ce mai putin ideologiile, ci cursa pentru piete exterioare și greutatea economica”.
In ceea ce priveste categoriile de actiuni care dau continut războiului economic, specialistii apreciaza ca sunt constituite din restrictiile și obstacolele vamale, contigentarile aplicate importurilor, standardele impuse produselor acceptate pe piata, spionajul industrial, blocada economica, practicile financiare (deficite bugetare, politici inflationiste, fluctuatia taxelor de scont) etc.
Războiul informational nu este un instrument distinct, cu sanse de a oferi efecte politice vizibile imediat, dar contribuie decisiv in formele de confruntare economica, politico-diplomatica, tehnologica, militara etc. Dintre formele sale cele mai importante pot fi enumerate spionajul politico-diplomatic și militar, războiul imagologic și cultural.
In conditiile unor politici globale de mentinere a sferelor de influenta, de mentinere a unor standarde diferite pentru statele și diversele regiuni ale continentului, Romania este preocupata de asigurarea securitatii sale atat prin activitatea desfășurata in organismele de securitate mondiala (ONU) cat și regionala in cadrul OSCE, prin actiunile concentrice ce sa asigure integrarea in stucturile euroatlantice NATO, UEO, CE, precum și prin realizarea unor asigurari regionale de neagresiune și rezolvare a litigiilor prin mijloace pasnice, prevazute in tratatele cu vecinii.
In perspectiva aderarii la Alianta Nord-Atlantica Romania va cauta sa-și defineasca strategia pentru a asigura o “alta alternativa” in care sa fie asigurata securitatea, independenta și suveranitatea nationala, posibilitatea evolutiei Romaniei pe taram politic, economic, cultural și de alta natura in contextul international foarte complex și dinamic in acest prag de mileniu.
Incepand cu 29 martie 2004, Romania a capatat un statut international bine definit, care nu mai lasa loc de interpretari și aprecieri. Romania este in NATO. Aderarea Romaniei la Alianta Nord-Atlantica este și garantia faptului ca, directia țării nu mai poate fi decat spre Occident.
Viteza de deplasare ramane in continuare o problema. Dar derapajele vor fi de acum controlate de America și NATO, asa cum se intampla, de exemplu, din 1952 incoace, cu Turcia sau Grecia. Adrian Nastase a spus la Washington ca "Romania ofera o locatie strategica de cinci stele". Spusele premierului se bazează cu siguranta pe calculele americane pentru Romania și Bulgaria făcute in timpul ultimului război din Irak. Dupa cum evolueaza războiul antiterorist cu centrul de greutate in Orientul Apropiat, intr-adevar cele doua state vor fi in continuare varful de lance militar al SUA, deși nu neaparat și al NATO. De altfel, aceasta componenta preponderent militara pe care NATO incepe sa o aiba in Romania deosebeste admiterea țării noastre in Alianta in 2004 de ceea ce ar fi putut fi in 1999.
In 1997, administratia Clinton refuza Romaniei invitarea in NATO. Daca nu s-ar fi intamplat asta, cu siguranta Romania de astazi ar fi aratat diferit: mai democratica, mai prospera, mai putin corupta, cu adevarat ancorata in spatiul occidental.
Polonia, Ungaria, Cehia – țări invitate atunci in NATO la vreme de pace – s-au bucurat de toate avantajele pe care le-a presupus statutul lor de țări aliate.
Urmatoarea extindere a NATO care a cuprins și Romania s-a făcut dupa 11 septembrie 2001, odata cu inceperea războiului cu terorismul, noul tip de război al secolului XXI. Acum sapte ani, cand romanii manifestau pentru a fi admiși in NATO, ei nu doreau ca tara lor sa aiba parte in primul rand de tunuri și avioane, ci de democratie și prosperitate. Poate ca romanii erau și mai indreptatiti decat altii sa aiba asemenea aspiratii, fiindca ei platisera in 1989 cel mai greu tribut de sange din tot lagarul ex-comunist. Admiterea in NATO la vreme de război a deplasat, insa, sferele de interes. Nu trebuie, deci, sa ne mire faptul ca Romania va avea parte in perioada urmatoare ca membru in NATO in primul rand de tunuri și avioane și abia apoi de mai multa prosperitate.
Doi militari romani din Afganistan au murit pana acum ca urmare a apartenentei țării noastre la Alianta. Saisprezece civili au fost uciși și alti 65 raniti in urma unei actiuni teroriste in Spania. Romania trebuie sa se astepte in continuare sa inregistreze și alte victime, militari și civili, din cauza intrării in NATO. Este o decizie asumata din momentul in care 80 la suta din populatia țării se pronunta pentru aceasta apartenenta. Pentru cinci prim-ministri – din Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania și Estonia – prezenta la Washington pentru ca țările lor sa devina efectiv membre NATO a fost in primul rand obositoare și abia apoi cu adevarat istorica. Nu este vorba despre faptul ca țările respective practic nu au participat la războiul anti-terorist direct pe campul de lupta, ci despre faptul ca peste o luna, la 1 mai, cele cinci state impreuna cu alte cinci devin membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene.
Pentru aceste țări, democratia și prosperitatea nu mai inseamna un pret platit cu sange pe campul de lupta. Pentru Romania și Bulgaria insa, NATO și Washingtonul reprezinta deocamdata unica ancora adevarata, palpabila, in lumea occidentala.
democratie și prosperitate
Capitolul 5. CONCLUZII
Alianța Nord-Atlantică s-a făurit, după semnarea Tratatului de la Washington, la 4 aprilie 1949, ca o organizatie de cooperare și securitate colectivă.
Constituirea organelor de conducere ale organizației, a mecanismelor și structurilor ce îi ofera capacitatea de acțiune au evoluat, în timp, în funcție de doctrinele de apărare adoptate de către membrii Alianței și de situația politică din Europa.
Concomitent cu perfecționarea relațiilor de încredere între state, cu reducerea riscurilor și întărirea altor structuri europene de securitate, Alianța a adoptat o nouă doctrină de securitate și participă la operațiuni de menținere sau impunere a păcii, în zona de responsabilitate, în conformitate cu documentele internaționale adoptate de către ONU și Consiliul de Securitate.
Pentru reducerea neîncrederii și realizarea unui climat de cooperare NATO a hotărât dezbaterea problemelor majore de interes și pentru statele din afara Alianței în Consiliul Nord-Atlantic la care participă și țările interesate din fostul Tratat de la Varsovia.
In vederea perfecționării relatiilor cu posibilii viitori membri Alianța a lansat programul Parteneriatului pentru Pace, din iunie 1997 stabilind modalitățile de lărgire, prin invitarea unor state să adere la Tratat.
Candidatii la aderare trebuie să indeplinească anumite criterii și să asigure într-o perioadă relativ scurta de timp interoperabilitatea forțelor lor armate cu structurile NATO.
Odata cu aderarea la Tratat noii membri trebuie sa se conformeze tuturor obligatiilor ce rezulta din acesta și din documentele, conventiile sau standardele ce statueaza normele de functionare ale Aliantei.
Odata cu incetarea “războiului rece” Romania s-a preocupat sa-și asigure securitatea intr-un moment de mare complexitate politica, economica și militara, prin întărirea relatiilor cu Alianta și statele membre, participand la Parteneriatul pentru Pace și in operatiunile ONU sau OSCE de mentinere (instaurare) a pacii sau cele umanitare.
Integrarea Romaniei in NATO și in alte structuri euroatlantice are legitimitate, se bazează pe o serie de argumente politice, economice, militare, strategice, geografice, demografice și de alta natura și este acceptata de peste 70% din populatia țării.
Apartenenta la NATO reprezinta garantia securitatii și stabilitatii externe, vitala pentru asigurarea dezvoltarii prospere a țării; confirma locul statului român în sânul familiei occidentale; asigura accesul la procesul de luare a deciziilor majore în planul securitatii europene și euro-atlantice; da ocazia demonstrarii capacitatii de a face fata solicitarilor implicate de statutul de membru și de a contribui la promovarea obiectivelor Aliantei.
Concomitent cu actiunile care s-au intreprins de Romania pentru aderarea la NATO se actioneaza in prezent și pentru integrarea in celelalte structuri europene și euroatlantice de cooperare UE, UEO, CE și pentru întărirea increderii și securitatii in cadrul OSCE. România considera integrarea europeana și cea euro-atlantica drept doua componente esentiale și complementare ale politicii sale externe, valorizate în mod egal, care converg spre acelasi obiectiv strategic și se fundamenteaza pe acelasi set de principii – democratie, libertatate, justitie și securitate.
NATO a avut intelepciunea și vointa sa se adapteze și sa se transforme intr-o alianta a securitatii cu noi misiuni, noi capacitati, noi membri și un nou parteneriat pentru a face fata provocarilor mediului de securitate de dupa perioada războiului rece. Nu se mai putea apara numai din interiorul teritoriului propriu. De aceea Alianta nu este numai o Alianta peste granite ci peste continente. Alianta este cea care lupta pentru securitate in Afganistan, support pentru aliatii implicati in stabilizarea Irak-ului și cooperare cu țările din Orientul Mijlociu.
Provocarile noului mediu – terorism, proliferare și state distruse – solicita solidaritate solida. Nu este vorba numai de momente de reculegere și respect pentru victimele bombardamentelor din Madrid ci de momente care aduc aminte de lupta continua in care Alianta este implicata.
De acum incolo, 26 de aliati vor fi uniti in angajamentul de a-și apara securitatea și integritatea teritoriala. Acest lucru demonstreaza ca natiunile și popoarele de peste Atlantic se pot uni atunci cand li se da sansa sa aleaga liber iar in Europa demonstreaza ca geografia nu mai echivaleaza cu destinul.
BIBLIOGRAFIE:
Alexandru Werth, Un corespondent englez pe frontul de Est, Editura Politica, Bucuresti, 1970,
Alvin, Toffler; Heidi, Toffler, Mapping Out a Trisected World, International Herald Tribune, 05.11.1993
Andrei Beaufre, L’OTAN et l’Europe, Calman-Levy, Paris, 1966
Bernard Esambert, Războiul economic mondial, “Defense nationale”, vol 48, iunie 1992
Biroul de Informare și Presa NATO- 1110 Bruxelles- Belgia, Manualul Nato 2001
Carl von Clausewitz, Despre Război, Editura Militara, Bucuresti, 1982
D. Eisenhower, Cruciada in Europa, Editura politica, Bucuresti, 1975
Edward N.Luttwak, From Geopolitics to Geo-Economics…, “The National Interest”, vara 1990
Florian Garz, NATO – Globalizare sau disparitie? Casa Editoriala Odeon, Bucuresti, 1995
G.F. Vorontov, Coalitii militare și razboaie de coaliție, Moscova, 1976
Geneviere Tabouis, America, tara contrastelor. Amintiri din SUA 1940 – 1945, Editura Moderna, Bucuresti, 1947
Hamilton Fish, Pearl Harbor, Ialta și tradarea Europei, Editura Venus, Bucuresti, 1993
Henk, Ves; James, Bilbray (Coraportori): Nato, in operatiunile ONU de mentinere a pacii, mai 1994
Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al pacii, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968, pag.185 și 189
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol.II, Editura Știintifica și Enciclopedica,
John Baret, Prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor: Abordarea NATO, in Arta prevenirii conflictelor, Editura R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 1996
Manualul Nato – Biroul de Informare și Presa, 2001
Milovan Djilas, Întalniri cu Stalin, Editura Europa, Craiova, 1990.
R. Winkler, Viitorul NATO, in Europaische Sichererheit, RFG, an 44, nr.1, ian.1995
Raymond Carteer, La seconde guere mondiale, vol.II, Editura Larousse, Paris, 1970
Sun Tzi, Arta Războiului, Editura Militara, Bucuresti, 1976
Victor Kulicov, Doctrina pacii, Editura Agentiei de Presa Novosti Moscova, 1988
http://www.mae.ro
ANEXA Nr. 1
TRATATUL NORD ATLANTIC
Washington DC, 4 aprilie 1949
Semnatarii acestui Tratat își reafirmă încrederea în obiectivele și principiile Cartei Natiunilor Unite și dorinta de a trăi în pace cu toate popoarele și toate guvernele. Ei sunt hotărâti să apere libertatea, moștenirile comune și civilizatia popoarelor lor, fondată pe principiile democratiei, ale libertătii individuale și domniei legii.
Ei caută să promoveze stabilitatea și bunăstarea în zona Nord Atlantică.
Ei sunt hotărâti să-și unească eforturile pentru apărarea colectivă și pentru mentinerea păcii și securitătii.
Ca urmare, ei sunt de acord cu acest Tratat Nord Atlantic.
Articolul 1
Părtile se angajează, conform Cartei Natiunilor Unite, să rezolve orice conflict international în care ar putea fi implicati pe cale pașnică, astfel încât să nu pericliteze pacea, securitatea și justitia internatională și să evite în relatiile internationale amenintarea cu forța sau folosirea fortei, ceea ce contravine obiectivelor ONU.
Articolul 2
Părtile vor contribui la dezvoltarea în continuare a unor relatii internationale de pace și prietenie, prin întărirea institutiilor lor democratice, și prin contributia la întelegerea mai profundă a principiilor ce stau la baza acestor institutii și prin promovarea conditiilor pentru stabilitate și bunăstare. Vor căuta să elimine conflictele în politica lor economică internatională și vor încuraja colaborarea economică cu toate tările.
Articolul 3
Pentru îndeplinirea efectivă a obiectivelor acestui tratat, semnatarii lor vor mentine și dezvolta separat sau în comun, în mod continuu și eficient, prin forte proprii sau ajutor reciproc, potentialul lor individual și colectiv pentru a rezista unui atac armat.
Articolul 4
Părtile se vor consulta ori de câte ori în opinia oricărei dintre ele, integritatea teritorială, independenta politică sau securitatea oricărei dintre Părti este amenintată.
Articolul 5
Părtile sunt de acord ca un atac împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și ca urmare sunt de acord în cazul unui astfel de atac ca fiecare, exercitându-și dreptul de autoapărare individuală sau colectivă, confirmat de art. 51 al Cartei ONU să ajute Partea sau Părtile atacate întreprinzând imediat, individual și de comun acord cu celelalte Părti, orice actiune necesară, inclusiv utilizarea forțelor militare, pentru a restabili și mentine securitatea zonei Nord Atlantice.
Orice atac armat și toate măsurile întreprinse, vor fi imediat raportate Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate a întreprins actiunile necesare pentru restabilirea și mentinerea păcii și securitătii internationale.
Articolul 6 x)
Conform Articolului 5, un atac armat asupra unei sau mai multor dintre părtile semnatare, reprezintă o agresiune:
asupra teritoriului oricărei Părti din Europa sau America de Nord, asupra departamentelor algeriene ale Franteixx) asupra teritoriului Turciei sau asupra insulelor aflate sub jurisdictia oricărei Părti din zona Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Racului;
asupra forțelor militare, navelor sau avioanelor oricăreia dintre Părti, atunci când se află stationate în sau deasupra teritoriilor acestora, ori în oricare zonă a Europei în care sunt stationate forte de ocupatie ale oricăreia dintre Părti, începând de la data la care Tratatul a devenit valabil, precum și în zona Mării Mediterane sau a Atlanticului de Nord, la nord de Tropicul Racului.
Articolul 7
Tratatul nu afectează, și nu va fi interpretat ca atare, în nici un fel drepturile și obligatiile în conformitate cu Carta ONU, ale Părtilor care sunt membre ale Natiunilor Unite sau responsabilitatea de bază a Consiliului de Securitate privind mentinerea păcii și securitătii internationale.
Articolul 8
Fiecare dintre Părti declară că nici unul din angajamentele internationale care au loc în prezent între acestea și oricare dintre Părti sau oricare al treilea Stat, nu intră în contradictie cu prevederile acestui Tratat și se angajează să nu întreprindă nici un angajament international ce contravine prevederilor acestui Tratat.
Articolul 9
Părtile vor înfiinta un Consiliu în care fiecare va fi reprezentată, pentru a discuta aspectele legale de aplicare a acestui Tratat. Consiliul va fi astfel organizat încât să se poată întruni imediat, în orice situatie. Consiliul va înfiinta organizatiile auxiliare necesare, în particular va constitui imediat o comisie de apărare care va recomanda măsurile necesare pentru aplicarea Articolelor 3 și 5.
Articolul 10
Părtile vor putea, prin acord unanim, să invite oricare alt Stat European, capabil să promoveze principiile prezentului Tratat și să contribuie la securitatea zonei Nord Atlantice, să adere la acest Tratat. Orice Stat astfel invitat poate să devină participant la Tratat, prin depunerea instrumentului său de aderare fată de Guvernul SUA. Guvernul SUA va informa pe fiecare dintre Părti cu privire la depunerea fiecărui astfel de instrument de aderare.
Articolul 11
Acest Tratat va fi ratificat și prevederile sale vor fi aplicate de către părtile semnatare conform procedurilor constitutionale din fiecare tară. Instrumentele de ratificare vor fi depuse cât mai repede în depozit la guvernul SUA, care va notifica angajamentele semnate ale fiecărui depozit. Tratatul va căpăta valabilitate între statele care l-au ratificat, de îndată ce a fost depusă în depozit ratificarea majoritătii semnatarilor inclusiv ratificarea Belgiei, Canadei, Frantei, Luxemburgului, Olandei, Marii Britanii și ale Statelor Unite și va intra în aplicare referitor la alte state, începând de la data constituirii depozitului instrumentelor de ratificare.xxx)
Articolul 12
După ce Tratatul a functionat timp de 10 ani, sau oricând după această dată, Părtile au obligatia să se consulte împreună dacă oricare din acestea solicită acest lucru, asupra revizuirii Tratatului, tinând seama de factorii care afectează la acea dată pacea și securitatea zonei Nord Atlantice inclusiv dezvoltarea unor angajamente universale sau regionale, conform Cartei ONU de mentinere a păcii și securitătii pe plan international.
Articolul 13
După ce Tratatul a functionat timp de 20 de ani, Părtile pot înceta să fie o parte după ce nota lor de denuntare a fost remisă Guvernului SUA, care va informa Guvernele celorlalte Părti asupra depunerii fiecărei note de denuntare.
Articolul 14
Acest Tratat, ale cărui texte în engleză și franceză au autenticitate egală, va fi depozitat în arhivele Guvernului SUA. Copii valabile certificate vor fi transmise de către acest guvern către guvernele celorlalti semnatari.
ANEXA Nr. 2
Articolul 51 al Cartei Natiunilor Unite
Nimic din prezenta Cartă nu va altera dreptul inerent la autoapărare individuală sau colectivă daca are loc un atac armat împotriva unui membru al Natiunilor Unite, până când nu vor fi luate măsuri necesare de către Consiliul de Securitate cu scopul de a mentine pacea și securitatea inter-natională. Măsurile luate de către tările membre în exercitiul acestui drept de autoapărare vor fi imediat raportate Consiliului de Securitate și nu vor afecta în nici un fel autoritatea și responsabilitatea Consiliului sub această Cartă astfel încât să fie făcute actiuni considerate necesare pentru a păstra sau restabili pacea și securitatea internatională.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Capitolul 1. SCURT ISTORIC (ID: 125020)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.