Capitolul 1: Rolul și importanța infrastructurilor critice 1.1. Delimitări conceptuale privind infrastructura critică 1.2. Evoluția conceptului de… [311775]
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1: Rolul și importanța infrastructurilor critice
1.1. Delimitări conceptuale privind infrastructura critică
1.2. Evoluția conceptului de infrastructură critică
1.3. [anonimizat], politice și informaționale a componentelor infrastructurii critice
1.4. Conceptul și guvernarea riscului în infrastructura critică
Capitolul 2: Pericole și amenințări la adresa infrastructurii critice în apărarea națională
2.1.Forme specifice de manifestare a pericolelor și amenințărilor asupra infrastructurilor critice
2.2.Tipologia pericolelor și amenințărilor la adresa infrastructurii critice
2.3.Protecția infrastructurii critice naționale și strategii de protecție și securitate
2.4.[anonimizat] 3: [anonimizat]
3.1.Introducere in studiul de caz
3.2.Obiectivele sectorului energetic ca și componentă a infrastructurilor critice
3.3.Securitatea energetică
3.4.Resurse energetice regenerabile
3.5Analiza critică
Concluzii
Bibliografie
Anexe
CAPITOLUL 1
ROLUL ȘI IMPORTANȚA INFRASTRUCTURILOR CRITICE
Delimitări conceptuale privind infrastructura critică
Infrastructurile critice fac parte din structura de rezistență a [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], să funcționeze.
Problematica infrastructurilor critice este un domeniu relativ nou de o importanță extremă pentru dezvoltarea si buna desfășurare a [anonimizat], trebuie să se acorde acesteia mai multă atenție si credibilitate. [anonimizat], [anonimizat].
Infrastructura critică poate fi definită ca ansamblul elementelor organizaționale (alimentare, telecomunicații, [anonimizat]), materiale (instalații, construcții, [anonimizat], echipamente etc) și informaționale (date, informații, tehnici și proceduri) ale unui macrosistem social care îi asigură funcționalitatea. [anonimizat].
Sunt incluse în categoria infrastructurilor critice toate structurile vitale ale unei societăți: [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat].
[anonimizat]. [anonimizat] ale securității naționale si necesități materializate în oportunități.
Vulnerabilă la acțiunile unor factori interni și externi, protecția infrastructurilor critice este asigurată fizic, juridic și informațional, de către entități ale statului, companii private din industria păcii și securității, sau componente ale sistemului național de apărare.
Infrastructurile critice se pot clasifica în mai multe categorii și sunt ierarhizate între acestea după cum urmează în figura următoare:
Legenda:
Inf. – Infrastructuri;
ICN – Infrastructuri
critice naționale;
ICE – Infrastructura
critică europeană;
ICI – Infrastructura
critică internațională.
Infrastructurile critice se pot împărți, în funcție de locul, rolul și importanța lor pentru stabilitatea și funcționalitatea sistemelor, precum și pentru siguranța și securitatea sistemelor astfel:
infrastructuri obișnuite;
infrastructuri speciale;
infrastructuri critice.
Infrastructurile obișnuite reprezintă o structură, un cadru, care asigură construcția și funcționarea sistemului. Aceste infrastructuri nu prezintă calități deosebite, în afara celor care le justifică existența și prezența în cadrul sistemelor și proceselor. O țară, spre exemplu, va avea totdeauna căi de comunicații, localități, școli, biblioteci etc. În timp, unele dintre acestea pot deveni speciale sau chiar critice, având în vedere noul rol pe care îl pot avea. De exemplu, localitățile care au aerodromuri, puternice centre de comunicații, centrale nucleare, noduri de cale ferată pot face parte din infrastructuri speciale și, în anumite condiții, chiar din infrastructurile critice.
Infrastructurile speciale au un rol deosebit în funcționarea sistemelor și proceselor, asigurându-le acestora o eficiență sporită, calitate, confort, performanță. De regulă, infrastructurile speciale sunt infrastructuri de performanță. Unele dintre acestea, mai ales cele care pot avea, prin extensie sau prin transformare (modernizare), un rol important în stabilitatea și securitatea sistemelor, pot intra și în categoria infrastructurilor critice.
Infrastructurile critice sunt, de regulă, determinante în stabilitatea, siguranța și securitatea sistemelor și proceselor. Acestea fac parte din categoria infrastructurilor speciale dar pot să intervină și alte elemente (conjuncturale, contextuale, evoluții posibile), ceea ce conduce la concluzia că există un criteriu de imprevizibilitate și un altul de flexibilitate, în identificarea și evaluarea unor astfel de structuri. Nu toate infrastructurile pot deveni, la un moment dat, critice să facă parte din această categorie de infrastructuri. Există posibilitatea ca unele dintre infrastructurile obișnuite – de exemplu, drumurile de țară sau canalele magistrale din sistemele de irigații– să devină infrastructuri critice.
Infrastructurile sunt obișnuite, speciale sau critice, în raport cu provocările și riscurile aferente impuse sau arondate, dar și cu determinările și parametrii de stabilitate, de dinamică și de funcționare a respectivului sistem. În general, fiecare sistem și fiecare proces dinamic sau dinamic complex își are propriile lui infrastructuri și structuri critice.
Pentru întelegerea mai rapidă a termenului de infrastructură critică trebuie avute în vedere mai multe aspecte. În primul rând, aceasta repezintă o rețea de sisteme și procese de mare amploare create de om, care funcționează sinergic într-un mod continuu societății serviciile si produsele esențiale funcționării acesteia. În al doilea rând, reprezintă subiectul multor amenințări, uneori chiar ele însele reprezentând un pericol, de exemplu: rețelele de transport, sistemul energetic. Un alt aspect este subliniat de faptul că o infrastructură critică are un ritm dinamic și complex, depinzând de multiple tehnologii de informații și comunicații, iar distrugerile unora atrag dupa ele distrugerea altora.
Infrastructurile critice se regăsesc în toate domeniile activității umane, în concluzie se află pretutindeni în lume, se află în cadrul fiecărui sistem fizic sau virtual din fiecare țară. Doar după ce sunt identificate și evaluate ca fiind critice, după o serie de criterii în mod arbitrar, acestea sunt determinate ca fiind critice.
Eficiența folosirii unui astfel de sistem de selecție depinde de parcurgerea a următoarelor criterii analitice, după cum urmează:
identificarea nodurilor și interacțiunilor vitale pentru funcționarea fiecărui sector prin folosirea analizei de rețea;
evaluarea vulnerabilității nodurilor și interacțiunilor vitale;
folosirea analizei de risc pentru determinarea resurselor necesare prevenirii sau reabilitării sectoarelor infrastructurii critice afectate.
Infrastructurile critice au valoare și importanță socială, ce depind de calitatea serviciilor prestate prin viabilitatea și funcționalitatea elementelor componente ale managementului acestora, bazat pe politici și strategii adecvate.
Managementul infrastructurii critice, pentru prevenirea vulnerabilităților ar trebui asigurat printr-o gestionare riguroasă și eficientă a riscurilor, și nu printr-un plan de acțiune pentru înlăturarea efectelor unei posibile întreruperi a funcționării. Această gestionare riguroasă a infrastructurii poate fi fundamentată în public, profesioniști, manageri, politicieni, realizarea parteneriatului național între sectorul public și cel privat pentru a asigura o securitate a infrastructurii critice, un sistem juridic specific protecției infrastructurilor critice, în conformitate cu legislația europeană și internațională.
Rolul infrastructurilor critice este de a contribui la susținerea componentelor strategice fundamentale ale securității naționale (apărare națională, siguranță națională, ordine publică) și trebuiesc apărate și protejate prin metode specifice domeniului dat în competență, întrucât contribuie la:
apărarea și garantarea suveranității naționale, integrității teritoriale și democrației constituționale si a independenței;
înființarea și protejarea obiectivelor și intereselor de securitate, în condițiile dinamice ale mediului intern și internațional, prin prevenirea surprinderilor strategice, economice, politice, tehnico-științifice, ecologice sau de altă natură;
funcționarea in parametrii normali a instituțiilor statului.
În concluzie, infrastructurile critice au reprezentat totdeauna domeniul cel mai sensibil, cel mai vulnerabil al oricărui sistem și al oricărui proces, acestea fiind legate de tot ceea ce susține viabilitatea unei societăți, începând cu administrația, transportul, instituțiile economico-financiare, educația și cercetarea, serviciile publice, de asistență socială și de sănătate, armata și protecția civilă și terminând cu rezervele de hrană, apă și energie, comunitățile de informații, comunicațiile, mass-media.
Evoluția conceptului de infrastructură critică
Evoluția în ultimele două decenii, fără precedent, a amenințărilor, pericolelor și riscurilor la adresa obiectivelor indispensabile ale statelor și organelor internaționale, coexistent cu dezvoltarea numărului și predispunerii acestora, a dus la conceperea și sedimentarea unui nou concept, denumit: infrastructură critică.
Vulnerabilitățile, amenințările și pericolele în evoluția societății se înmulțesc și sunt cauzate, în special de distrugerea sau întreruperea infrastructurilor critice tehnologice (transporturi, energie,comunicații etc.) provocate de acte de dezastre naturale, terorism, neglijențe sau prin activități criminale premeditate.
Economia, securitatea si bunăstarea cetățenilor statelor depind în mod direct de diverse infrastructuri critice și totodată de serviciile pe care acestea le asigură. Devastarea sau încetarea funcționării unor infrastructuri critice care asigură servicii de importanță majoră, pot duce la pieirea populației, pierderea bunurilor personale ale acestora sau chiar scăderea dramatică a moralului oamenilor și sublimarea încrederii în capacitatea de guvernare a statelor.
Securitatea nu mai este de mult o teorie, acest concept a încetat de mult să reprezinte un domeniu exclusivist al strategiilor militare sau ale cercurilor academice de specialitate ea fiind o realitate din ce în ce mai vulnerabilă si predispusă, iar România, conștientizează și îmbrățișează noile abordări prin evoluția firească a noului concept de securitate și apărare națională a infrastructurilor critice.
Rolului pe care îl joacă în momentul actual conceptul de infrastructură critică ca și factor declanșator în societate al noii dezbateri publice privind definirea locului și rolului îl constituie, de fapt, existența unor elemente care în funcție de starea în care se găsesc, pot avea un efect critic asupra funcționării întregii infrastructuri. Elementele infrastructurii critice sunt interdependente iar nefuncționarea corespunzătoare a unuia dintre ele, poate avea consecințe majore asupra altuia. Din această cauză, pot spune că determinarea nivelului critic al elementelor de infrastructură ce corespund atât unor criterii de evaluare sectoriale dar și intersectoriale poate fi un proces de evoluție variabil în timp.
Infrastructurile critice există în orice țară si pretutindeni în lume, fiind prezente în toate domeniile activității umane din cadrul fiecărui sistem fizic sau virtual existent.
Evoluția unei infrastructuri sau un ansamblu de infrastructuri poate fi considerată critică datorită :
vulnerabilității ridicate la amenințările directe, precum și la cele care vizează sistemele din care fac parte;
sensibilității deosebite la schimbări bruște de situație îndeosebi la varietatea de condiții care pot exista.
condiției/ complementarității unice în cadrul infrastructurilor unui sistem;
importanței critice ca suport material sau virtual, în funcționarea și derularea proceselor economice, sociale, politice, informaționale, militare etc.;
rolului important în securitatea sistemelor, siguranța și funcționarea corespunzătoare a proceselor.
Modalitățile de evoluție si protecție a infrastructurilor critice diferă atât de la o țară la alta, cât și de la o organizație la alta, însă se pot identifica elemente și măsuri structurale comune întreprinse prin funcții și responsabilități compatibile având în vedere că orice infrastructură dacă este perturbată sau distrusă, poate conduce la catastrofe și pagube majore .
Ca urmare a dezbaterilor din anii “80 conceptul referitor la starea infrastructurilor a fost dezvoltat în Statele Unite cu referire la condițiile tehnice improprii de funcționare adecvata, precum și dezvoltarea acestora pentru a face față nevoilor din ce în ce mai mari ale societății, ca si urmare a dezbaterilor, categoriile de infrastructură a căror funcționare poate fi perturbată este critică pentru economia si securitatea națională.
Anii '90 au accelerat procesul implementare a noii ordine mondiale, care să răspundă în mod adecvat formelor noi de manifestare a pericolelor și amenințărilor specifice perioadei de după terminarea Războiului Rece.
Încă din anii ’80 primele studii în domeniu au identificat obiectivele considerate critice, astfel, sintagma „infrastructură critică” a fost folosită, în mod oficial, în iulie 1996, când președintele SUA a decretat „Ordinul Executiv nr.13010 pentru Protecția Infrastructurilor Critice”. În preambulul la acest act normativ se explică noțiunea de infrastructura critică ca fiind „… acea parte din infrastructura națională care este atât de vitală încât distrugerea sau punerea ei în incapacitate de funcționare pot să diminueze grav apărarea sau economia SUA”.
Se consideră că aceasta reprezintă primul act normativ care definește noțiunea de infrastructură critică si enumără elementele sale componente: telecomunicațiile, sistemul de aprovizionare cu electricitate și apă, depozitele de gaze și petrol, finanțele și băncile, serviciile de urgență (medicală, poliție și pompieri), precum și continuitatea guvernării și pune în funcțiune un mecanism de gestionare al problemei.
În toamna aceluiași an, a fost înființată Comisia Prezidențială pentru Protecția Infrastructurilor Critice, care a apreciat că securitatea, economia și chiar supraviețuirea lumii industrializate depind de trei elemente inter-relaționate: energia electrică, comunicațiile și computerele.
În 1997, la cererea președintelui Bill Clinton, un grup de experți americani au conceput un studiu care s-a referit la necesitatea elaborării unor măsuri cu privire la protejarea efectivă a infrastructurilor critice. Prin acest concept se dorea stabilirea unor noi standarde de calitate și performanță ce vizau măsurile de prevenire, protecție și intervenție aplicabile în vederea reabilitării funcționării infrastructurilor critice si coordonarea acțiunilor structurilor abilitate împreună cu asigurarea siguranței cetățeanului, și transferul de responsabilitate către parteneriatul public-privat în rezolvarea măsurilor specifice implementării acestui concept.
Ca urmare a atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, s-a demonstrat că o țară, oricât de puternică ar fi, nu poate să-și asigure, de una singură, apărarea eficientă a tuturor centrilor săi vitali. Astfel, în 2003 a fost creat Departamentul de Securitate Internă, cu 180.000 de angajați, ce are ca misiune principală unirea tuturor eforturilor pentru asigurarea securității Americii în fața atacurilor teroriste, a dezastrelor naturale și tehnologice.
NATO a fost prima care a realizat pași concreți dintre organizațiile internaționale legate de protective și siguranță, elaborându-se în acest sens o serie de analize și studii asupra gradului de pregătire a statelor membre în ceea ce privește identificarea și protejarea infrastructurilor critice, acești pași urmând fi inițiați de către comisiile de specialitate aflate în subordinea Comitetului de Planificare în Domeniul Urgențelor Civile (Senior Civil Emergency Planning Committee – SPEC), principalul organism al NATO care reglementează intervenția protecției civile în situațiile de urgență.
La 20 octombrie 2004, datorită creșterii amenințărilor teroriste, Comisia Europeană a prezentat opiniile acestora privind modalitățile de îmbunătățire a protecției infrastructurilor critice prin asigurarea măsurilor de prevenire a atacurilor teroriste și a acțiunilor de răspuns la aceste atacuri.
În aprilie 2007, Consiliul Europei a adoptat concluziile cu privire la Programul european de protecție a infrastructurilor critice (PEPIC), unde statelor membre le revine responsabilitatea finală de a gestiona măsurile de protecție a infrastructurilor critice din interiorul frontierelor naționale.
În data de 8 decembrie 2008 a intrat în vigoare, DIRECTIVA 2008/114/CE care își propune organizarea, la nivel european, a protecției infrastructurii critice de tip „european”. Inițial deși s-a dorit un document general, care să conducă la un cadru coerent pentru toate categoriile de infrastructuri critice, Directiva abordează doar energia și transporturile și va fi revizuită după trei ani, pentru a evalua impactul și necesitatea de a include și alte sectoare în domeniul de aplicare, printre altele sectorul Tehnologiei Informațiilor și Comunicațiilor. Responsabilitatea implementării conceptului revine statelor membre, activitatea pentru protecția infrastructurii critice urmând principiile subsidiarității și proporționalității. Deși nu sunt exprimate în mod direct și explicit, obligațiile statelor membre sunt trasate prin raportările care trebuie efectuate periodic.
Din textul Directivei reiese faptul că în unele sectoare la nivelul statelor membre sunt instituite măsuri suficiente pentru protecția infrastructurilor critice și un sistem bine organizat de monitorizare a capacității acestora de a face față amenințărilor provocate de dezastre naturale sau de acțiuni umane și, în aceste condiții, „… directiva completează măsurile sectoriale existente la nivelul Comunității, precum și în statele membre. Acolo unde sunt deja instituite mecanisme comunitare, acestea ar trebui să fie utilizate în continuare și să contribuie la punerea în aplicare globală prezentei directive. Ar trebui evitate suprapunerile sau contradicțiile între diferite acte sau dispoziții” .
Unele state membre europene au identificat deja infrastructurile lor critice naționale și au impus măsuri ferme de protecție a acestora, altele printre care și țara noastră au de făcut eforturi serioase în acest sens și se presupune că, în majoritatea statelor europene există un sistem organizatoric adecvat la nivel național unde sunt implicați toți factorii care au roluri în protecția infrastructurilor critice, atât din rândul autorităților statului dar și din cadrul operatorilor de infrastructură critică.
1.3. Identificarea și impactul derulării proceselor economice, sociale, politice și informaționale a componentelor infrastructurii critice
Importanța infrastructurilor critice derivă din faptul că afectarea unuia dintre elementele materiale (echipamente, instalații, lucrări de artă, capacități de transport etc.), organizaționale (rețele de transport, sisteme energetice, producție și distribuție produse petroliere și gaze naturale etc.) și informaționale (fluxuri și rețele de transmisii date, proceduri etc.), are impact vital și imediat asupra populației și poate submina, în mod critic, activitatea în arealul pe care îl deservește, dar și în alte state având în vedere inter-conectivitatea și influența sistemelor de care aparțin asupra vecinătăților.
Indicatorul de criticitate este proporțional cu influența infrastructurii asupra funcțiilor vitale ale societății, a sănătății, siguranței, securității, bunăstării sociale sau economice a persoanelor și sistemelor și a căror perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ la nivel național ori regional, din acest motiv, responsabilitatea identificării elementelor infrastructurii critice, devine o chestiune vitală pentru buna funcționare a societății.
Inițierea unor măsuri de protecție inadecvate rezultă din orice identificare nefundamentată a elementelor infrastructurii critice si poate duce, în condițiile în care protecția infrastructurii critice cere timp, la o folosire ineficientă a resurselor limitate existente, coșmarul oricărui factor de decizie politic și administrativ.
Funcționarea continuă și eficientă a elementelor infrastructurii critice, duritatea și rezistența acesteia în fața unui spectru larg de pericole și amenințări, creează în rândul populației un sentiment de încredere și formează o parte importantă a identității naționale a fiecărei țări.
Pot fi exemplificate prin câteva cazuri ca puncte de reper în tratarea acestei paradigme, riscurile la care se expune societatea, pe ansamblul său, atunci când nu se acordă importanța cuvenită realizării unei protecții adecvate infrastructurii critice.
În 1970, după ce Bangladesh-ul a fost devastat si ruinat, de un val mareic, punerea în funcțiune a unei infrastructuri de avertizare și alarmare pentru realizarea unei evacuări eficiente a populației care locuia pe zona de coastă a țărilor riverane, cu toate că probabilitatea de declanșare a unui dezastru de acest tip era, și este, destul de ridicată, nu a fost considerată o prioritate. Lipsa asigurării acestei protecții a constituit factorul fundamental ce a determinat moartea a cel puțin 300.000 persoane atunci când, în 2004, următorul val mareic a lovit aceeași zonă.
În mod similar în anul 1993, turnurile de la Wold Trade Center au fost ținta unui atac cu bombă, la specificul acestui tip de atentat măsurile de protecție ulterioare nu au fost adaptate specific acestui tip de amenințare, astfel, atacul terorist din 2001 asupra aceleiași infrastructuri a sancționat această eroare determinând o eficiență aproape nulă a acțiunilor de căutare-salvare.
Podul peste fluviul Rin, de la Remagen constituie un caz reprezentativ, ce exprimă clar dificultățile identificării și evaluării corecte a nivelului critic specific unui element de infrastructură critică, acesta fiind construit în timpul primului război mondial, pentru a compensa capacitatea insuficientă de asigurare a traficului rutier și feroviar spre frontul central german a podurilor de la Düsseldorf, Köln, Koblenz și Mainz. Acesta a fost considerat un element al infrastructurii critice germane, fapt ce a dus la pierderea statutului de element vital la terminarea războiului. În contextul generat de al doilea război mondial podul devenea „critic” a doua oară în existența sa, de această dată pentru continuarea ofensivei aliaților pe teritoriul Germaniei.
Uraganul Katrina ce a lovit coasta de sud a SUA în vara anului 2005 considerat a fi cel mai relevant și elocvent caz, din perspectiva pe care o abordăm. Una dintre multiplele cauze care a generat această dramă a constituit-o refuzul guvernului federal de a aloca, la cererea Corpului inginerilor militari al Statelor Unite ale Americii, un buget de 650 milioane $ pentru sporirea gradului de protecție a infrastructurii digurilor din New Orleans.
Ulterior producerii dezastrului, guvernul federal a fost nevoit să cheltuiască zilnic peste 1 miliard $ pentru desfășurarea acțiunilor de căutare-salvare a populației din zonele afectate și a lăsat impresia, în rândul opiniei publice, unei superputeri cu o capacitate redusă de a oferi cetățenilor săi măsurile minime de protecție necesare ieșirii din acest tip de criză.
Dificultatea în identificarea elementelor infrastructurii critice a dus la inițierea unui program de selectare și evaluare a elementelor critice, ale cărui rezultate au confirmat conceputul conform căruia nu toate elementele unei infrastructuri sunt de importanță critică, atribuirea acestui statut putând oscila în timp.
În sfera specialiștilor, s-a consacrat ideea conform căreia devine obligatorie, nu numai necesară, efectuarea unei analize periodice pentru determinarea gradului critic al unui element de infrastructură, astfel încât acestea pot fi critice tot timpul pe parcursul existenței lor, iar altele primesc sau pierd acest atribut, la un moment dat, în funcție de evoluțiile economice, sociale, politice și informaționale ale societății analizate.
Cu scopul eficientizării procesului de identificare si analiză trebuie luați în calcul, de către specialiști, cel puțin următorii factori: diversitatea vulnerabilităților acesteia, intensitatea și urgența amenințărilor asupra infrastructurii, resursele avute la dispoziție și, nu în ultimul rând, cultura managerială specifică țării respective.
Tratarea pe sectoare a tipului de organizare, ca unitate analitică de bază, a constituit cadrul de dezvoltare al unei infrastructuri critice naționale alcătuită, în continuare, din subsectoarele, elementele și componentele acestora. Acest tip de organizare a fost preluat, cu modificările determinate de specificul național, de majoritatea statelor și organizațiilor cu preocupări avansate în domeniu.
Sunt sugerate trei criterii esențiale pentru identificarea potențialelor infrastructuri având în vedere ca unele pot deveni critice, iar altele pot ieși din această categorie:
întinderea sau suprafața- acestea fiind evaluate în funcție de regiunea geografică susceptibilă de a fi atinsă, de dimensiunea internațională, națională provincială/teritorială sau locală;
gradul de gravitate – criteriile pentru evaluarea gradului de gravitate sunt: incidența asupra publicului; incidența economică; incidența asupra mediului; dependența; incidența politică, acestea pot fi nule, minime, moderate sau ridicate;
efectul în timp- acest criteriu indică intervalul de timp după care consecințele devin majore sau critice, ce duc spre degradarea infrastructurii.
Infrastructurile critice pot fi mai eficient relaționate, încadrate, analizate și evaluate în cele cinci categorii principale de servicii și produse aferente, pe care o astfel de structură trebuie să le asigure: financiar-bancar; informații și comunicații; energetic; servicii umane vitale; distribuirea resurselor vitale supraviețuirii.
Dintre tendințele majore care se manifestă pe plan mondial privind alegerea celor mai adecvate proceduri pentru identificarea componentelor infrastructurii critice trebuie ca algoritmul folosit să-și adapteze procedurile după cerințele generate de specificul fiecărui nivel al organizării acesteia în parte.
Inițial au fost luate în calcul numai criteriile privind apărarea și securitatea națională, dar până în prezent au fost adăugate și cele privind siguranța publică, securitate economică și sănătatea populației, respectiv menținerea și ridicarea moralului acesteia.
Criteriile după care se face o astfel de evaluare sunt variabile, chiar dacă sfera lor de cuprindere poate rămâne aceeași. Printre aceste criterii, considerăm că s-ar putea încadra și următoarele:
criteriul fizic (prezenței) – locul în rândul celorlalte infrastructuri, mărimea, dispersia, anduranța, fiabilitatea etc.;
criteriul funcțional (rolului) – ce anume „face” infrastructura respectivă;
criteriul de securitate – siguranța și securitatea sistemului ce pot duce la afectarea condițiilor de bază ale infrastructurii;
criteriul de flexibilitate –arată că există o anumită dinamică și o anumită flexibilitate, deoarece se pot transforma în infrastructuri critice și invers;
criteriul de imprevizibilitate –arată că unele dintre infrastructurile obișnuite pot deveni, in mod imprevizibil, infrastructuri critice.
La nivelul identificării elementelor critice din această structură reprezintă o abordare pragmatică, care permite o integrare ireprehensibilă în granițele domeniilor sociale, economice și culturale ale oricărui stat național modern.
În funcție de diverși factori, stări sau situații, cauze determinante (riscuri asociate terorismului, fenomene meteorologice extreme ori riscuri tehnologice marcante) și efecte, preponderent, în plan economic și social, infrastructurile pot întruni, la un moment dat, criteriile esențiale de includere ori excludere din categoria celor critice.
Putem opina că orice infrastructură critică privind problema la nivelul cel mai înalt de abstractizare,este compusă din următoarele elemente:
nodurile infrastructurii reprezentate de angajații, departamentele, contractorii și subcontractorii (instituții cu care se colaborează/ cooperează), instalații și echipamente;
interacțiunile dintre nodurile infrastructurii: servicii prestate, direcționarea ierarhică (schimbare/ reorientare), scheme și rețele de legături de importanță critică pentru evaluarea securității, eficienței, sustenabilității, durabilității;
interdependențele cu entități exterioare infrastructurii (politice, economice, sociale, tehnologice, de securitate).
Un element fundamental îl reprezintă luarea în calcul a interdependențelor dintre elementele sectoarelor infrastructurii critice, definind patru tipuri de conexiuni: fizice, informatice, geografice și financiare.
1.4 Conceptul și guvernarea riscului în infrastructura critică
Conceptul de critic, se referă la situațiile critice în raport cu securitatea națională și sunt analizate două probleme majore determinate de punerea în pericol a procesualității, pe de o parte, sau existenței unui obiectiv, fiind însă strâns legat și de sintagma și semnificațiile infrastructurii critice, pe de altă parte. Ca indicator de schimbări în performanța analitică și de consolidare este o parte a managementului sau un instrument de guvernare sistemică.
În limbaj natural, riscul este asimilat pericolului și chiar hazardului, însă, acesta poate avea și conotație pozitivă, fie în sensul unui câștig absolut direct în urma acțiunii în condiții de risc asumat (profit), fie a unei pierderi mai mici decât cea anticipată sau calculată (câștig relativ). Este necesară definirea conceptului de risc pentru a înlătura această contradictie de percepere, care trebuie să impună necesitatea de a analiza și a accepta riscul, de a-l trata, percepându-l, evaluându-l și determinându-l, depășind stadiul de a judeca riscul așa cum este perceput în viața de zi cu zi.
Riscul presupune determinarea probabilității producerii unui eveniment
nedorit, a conjuncției de favorabilitate dintre amenințări și vulnerabilități, a consecințelor proceducerii acestuia și a determinării elementelor ce îl caracterizează, dar și a atitudinii fată de acesta.
Conceptul de risc nu poate rămâne în sfera teoretică, având nevoie de a se ilustra prin situații specifice, prin cazuri reale, atât particulare, cât și reprezentative în diverse domenii, inclusive în domeniul infrastructurii critice.
Nu există încă un consens în ceea ce privește definirea riscului, ci o multitudine de aprecieri despre risc, o varietate de sensuri atribuite conceptului de risc deoarece guvernarea riscurilor necesită resurse serioase informaționale, umane, materiale și financiare, de aceea, pentru a avea succes, trebuie considerată ca parte a top managementului, având un rol, cert, strategic. Categorisirea riscurilor e multicriterială și cuprinde o multitudine de aspecte privind sensul dimensional, sursa, corelațiile motivaționale, atitudinea, magnitudinea, apartenența, locul și cauzele, modul de manifestare, domeniul și obiectivul caracterizat.
Conceptul de risc trebuie să țină seama de elementele cunoașterii perceptive (Fig. 1) și să le orienteze spre concluzii, sinteze și chiar abstractizări subscrise managementului, astfel:
cunoașterea descriptivă – faptele, întâmplările, consecințele trebuie orientate spre întelegere și explicatie;
cunoașterea procedurală – dezvoltarea socială/procesuală trebuie orientată spre dezvăluirea cauzelor și corelatiilor, spre evaluarea impactului și frecventelor de producere, realizându-se, astfel, baza prognozelor de evenimente viitoare;
acceptarea realității trebuie orientată spre analiza evoluției, spre deducerea cauzelor și spre înțelegerea în profunzime a fenomenelor;
experiența personală, expertiza cunoștințelor și educația formală trebuie să asigure orientarea, capacitatea de guvernare, exprimarea profesionalismului și a personalității;
Fig. 1– Elementele conceptului de risc
comunicarea trebuie să asigure cadrul valorificării expertizei și a sinergiei unității sau orientării spre acțiune;
armonizarea diferențelor de gândire și de îngrijorare trebuie să fie susținută de aprofundarea procesului cognitiv – baza înțelegerii, previziunii și planificării;
perceptia despre risc trebuie să fie orientată spre cunoașterea realității, înțelegerea factorilor de risc, consecințelor, necesității asumării și a depărtării de interesele strict personale sau de poziția individului față de locul producerii riscului;
cultivarea percepției despre risc trebuie să urmeze un process interactiv, construit spre fundamentarea și adoptarea deciziilor, cultivându-se exprimarea expertizei și responsabilității față de problematica supusă riscului, în interacțiunea socială.
Cunoașterea reprezintă un process complex bazat pe conceptualitate, metodică și proceduralitate, cu participare directă, intensă și continua, aceasta trebuie să asigure necesarul de cunoștințe și de construcții pentru fundamentarea deciziilor care să permită reducerea semnificativă a incertitudinii și apropierea de incertitudinea reziduală (considerată ireductibilă), dar care poate fi dominată prin asumarea rațională a riscului.
Nivelul acceptabilității reprezintă o problemă de decizie și este strict determinat de domeniul la care se referă acceptabilitatea, iar adoptarea unuia dintre niveluri este o manifestare de putere în raport cu interesele proprii, dinamica variabilităților performanțelor, imprecizia relațiilor și a interfețelor competitoare, precum și a atitudinii celui care decide asupra nivelului de acceptanță. Nivelul acceptabilității poate fi guvernat prin risc, iar formele acesteia sunt diverse și se manifestă vizibil, angajat, sau mai puțin vizibil, relativ dezinteresat.
Motivația acceptabilității este intrinsecă, de interese, de atitudine și de putere. Motivația este orientată și guvernată de cultură și expertiză, iar ca expresie
a puterii, de responsabilitate.
Expertiza reprezintă o caracteristică comportamentală a celor ce activează într-un anumit domeniu si este de fapt un specialist ce este recunoscut și apreciat ca atare.
Comunicarea despre risc reprezintă atât o funcție a comunicării unei organizații, cât și o funcție a managementului de risc ce presupune: existența subiectului, credibilitatea subiectului, voința, relaționalitatea schimbării, respectul identității tuturor celor ce participă la comunicare.
În domeniul riscului, expertiza este o caracteristică colectivă a unor analiști care se ocupă de formalizarea problemelor și proceselor guvernate prin risc, de evaluarea și determinarea riscurilor, de realizarea planurilor de contingență pentru amendarea sau exploatarea riscurilor, de managementul sau guvernarea prin risc, precum și de restabilirea proceselor după producerea unor evenimente nedorite sau neașteptate.
Dacă analiștii sunt afectați de acțiunea guvernată prin risc, fără a ignora prioritatea stabilită de ierarhie, asociază și alte tipuri de criterii care se pot referi la:
apropierea de locul observării sau implicării;
nivelul atragerii intereselor directe;
propagarea spre zona propie protejată;
nivelul de perturbare a mediului propriu de existență;
responsabilitatea implicării directe;
atitudinea și înțelegerea față de risc.
Guvernarea riscului sau guvernarea prin risc reprezintă un element de interacțiune socială (Fig.2) bazat pe expertiză și percepție colectivă, pe determinări
și corelații. Calitatea guvernării prin risc este direct determinată de guvernantul, care își pune amprenta pe proces prin nivelul său cultural, opiniile și interesele sale, în timp ce indivizii guvernați, deși se află în centrul guvernării, suportă consecințele și reacționează numai la efectele guvernării.
Fig. 2 – Elementele guvernării prin risc
După identificarea amenințărilor și oportunităților, amendarea sau valorificarea acestora depinde direct de implicarea decidentului care își asumă guvernarea prin risc. În aprecierea implicării trebuie ținută seama nu numai de expertiza decidentului, ci și de atitudinea acestuia față de guvernarea riscului, care
se poate manifesta sub formă de: aversiune, neutralitate, conservatorism, timiditate,
încredere sau siguranță.
Analiștii și managerii neafectați de acțiunea guvernată prin risc nu sunt dependenți de magnitudinea variațiilor consecințelor și, de aceea, recomandarea lor pentru tratarea riscurilor este adresată direct top managementului sau vârfului ierarhiei organizației.
Eficiența unei activități poate fi exprimată mai pragmatic în beneficiu. Prin beneficiu se înțelege valoarea rămasă în urma activității după ce au fost scăzute toate costurile ce acoperă cheltuielile pregătirii, desfășurării și finalizării acțiunii, precum și costul deciziei ca organizația să se oprească la acea acțiune (considerată singulară) sau să o repete la aceeași parametrii sau la parametrii modificați (superiori sau intensivi).
Dacă riscul a fost partajat între decidenți și executanți (manageri și lucrători), atunci și beneficiul trebuie partajat în aceeași proporție.
În raportul dintre manageri, planificatori și utilizatori, privind adoptarea și implementarea unor decizii (transformarea acestora în acțiuni), apar corelații complexe de loc, proces, responsabilitate, acțiune, atitudine și participare (fig.3).
Fig. 3 – Corelațiile transformării deciziilor în acțiuni
Nici organizația nu poate avea beneficiu dacă nu-și asumă riscul costurilor
asigurării muncii, după cum nici angajații nu pot avea beneficii dacă nu-și asigură
și ei o parte a costurilor investiției pentru acțiune.
Acest lucru se datorează relației dintre risc (măsură a incertitudinii acțiunii) și eficiență (exprimată prin beneficiu). În 1976, Lowrance2 observă acest lucru, deși în acea perioadă riscul luat în considerare avea numai cu conotație negativă.
Tinând seama de dubla relevanță a riscului, observația lui Lowrance trebuie completată cu precizarea că pentru o acțiune riscul asumat poate avea conotații pozitive (câștig) sau negative (pierderi) și că acestea trebuie suportate în proporția stabilită atât de decidenți, ca și de cei ce duc acțiunea la îndeplinire.
Fiind vorba de risc și de mărimea proporțiilor de asumare, comunicarea nu trebuie să fie doar o simplă informare, ci un proces complex de înțelegere, hotărâri prin consens – decizii asumate, cu atât mai mult cu cât valențele riscului asumat se schimba de la etapă la etapă, chiar dacă, să presupunem, își păstrează aceleași valori determinate. De aceea, când se analizează valențele riscului asumat, trebuie să se țină seama și de următoarele elemente dinamice:
în funcție de momentul de referință, riscul asumat are valențe diferite; un risc de valoare mare este mai greu de guvernat la începutul acțiunii când variabilele au o dinamică mai mare și, se apreciază că, poate fi guvernat cu mai puțin risc către sfârșitul acțiunii când apar chiar rezultate încurajatoare;
pentru a aprecia cât mai bine valența riscului asumat pentru desfășurarea acțiunii, valoarea acestuia trebuie comparată cu valoarea riscului asumat pentru situația neînceperii acțiunii; acest lucru este valabil și pentru situația variantelor complementare, deci a alternativei.
În 1991, Haimes aprecia că: „între calitatea managerială și eficiența managementului de risc este o relație de corelație directă, în sensul că un management al riscului eficient determină o calitate managerială corespunzătoare”. Mai mult chiar, completându-și susținerea, Haimes dezvoltă ideea că optimalitatea managementului de risc nu este o problemă determinată în principal de resurse, ci de înțelegerea procesului supus deciziei, de fundamentarea științifică a acesteia (determinarea riguroasă a riscului), de atitudinea decidenților față de risc și de responsabilitatea organizatorică.
Termenul optimal este gândit în sensul Pareto al ierarhizării acțiunilor, obiectivelor, impactului temporal sau în perspectivă.
Optimalitatea este direct legată și de natura multidimensională a riscului, multifactorial din punctul de vedere atât al structuralității, cât și al percepției
atitudinii față de risc. În afară de aceasta să reamintim faptul că riscul este măsura incertitudinii, iar incertitudinea ca stare este multidimensională și dinamică, modelul său de formalizare fiind multivariabil atât în intrare, cât și ca stări și în ieșire.
CAPITOLUL 2
PERICOLE ȘI AMENINȚĂRI
LA ADRESA INFRASTRUCTURII CRITICE
2.1. Forme specifice de manifestare a pericolelor și amenințărilor asupra infrastructurilor critice
Infrastructurile critice sunt vulnerabile la acțiunile unor factori interni și externi fiind supuse riscurilor de a fi distruse sau aduse în stare de nefuncționare. În special sistemele interdependente și cele bazate pe tehnologie digitală ce fac legătura între regiuni și continente, pot fi ușor atinse de dereglări cu impact pe scară: largă, regională, continentală și intercontinentală. Vulnerabilitatea infrastructurilor este în creștere, iar disfuncționalitățile pot fi produse de cauze multiple (umane, naturale, sau de natură tehnologică), guvernele și instituțiile acordând o atenție sporită problematicii asigurării securității lor. Aceasta explică de ce atât rețelele/sistemele publice (guvernamentale, militare etc.), cât și cele private sunt protejate prin măsuri fizice, juridice și informaționale împotriva acțiunilor/inacțiunilor de natură să afecteze funcționarea și securitatea acestora.
Pericolele și amenințările la adresa infrastructurilor critice sunt greu de administrat, iar identificarea direcțiilor ipotetice ale acestora nu poate fi făcută în afara cadrului definit de fenomenele globale ce caracterizează evoluția, prezentă și viitoare, a umanității, acestea fiind totodată foarte greu gestionabile. Interdependențele în ceea ce privește problematica infrastructurilor critice sunt în continuă creștere, spre exemplu, amenințările la adresa unui stat pot avea efecte și asupra altui stat, sau asupra mai multor state, astfel colaborarea dintre țări este esențială și ar trebui îmbunătățită cu fiecare oportunitate.
Infrastructurile sunt sau pot deveni critice din pricina vulnerabilităților la amenințările ce le vizează în mod direct, fiind îndreptate împotriva sistemelor și proceselor din care fac parte.
Tot mai importantă devine evaluarea vulnerabilităților în corelație cu infrastructurile critice, deoarece necesitățile stringente de protecție împotriva: dezastrelor naturale, exploatării tehnologice defectuoase, dezastrelor provocate de factorul uman, precum și alte tipuri de amenințări, pot afecta aceste elemente vitale.
Vulnerabilitatea poate fi definită pe scurt, ca fiind rezultatul combinării dintre riscurile existente asociate unei entități și capacitatea acesteia de a depăși situațiile de urgență interne și externe și totodată de a rezista.
Vulnerabilitățile sunt procese și fenomene ce diminuează nivelul de reacție a infrastructurilor critice, la riscurile potențiale, ori existente sau ce duce la apariția și dezvoltarea lor, ce au consecințe în funcționarea și utilitatea acestora. Acestea pot genera factori de risc printr-o gestionare defectuoasă, sau induc stări de pericol la adresa obiectivelor, intereselor și necesităților naționale ce sunt subsumate infrastructurilor critice.
Amenințările la adresa infrastructurilor critice țin seama și sunt favorizate de cel puțin trei factori destul de importanți:
nevoia de flexibilitate, din pricina naturii fixe a infrastructurilor critice;
nivelul mare de fluiditate, flexibilitate, perversitate a pericolelor și amenințărilor prin spectrul destul de larg de manifestare a infrastructurilor critice;
pericolele sunt foarte imprevizibile iar amenințările foarte surprinzătoare la adresa infrastructurilor critice.
Amenințările sunt materializate prin atitudini, gesturi, fapte și creează stări de dezechilibru ori instabilitate, acestea având: capacități, strategii, planuri ce potențează un pericol la adresa infrastructurilor critice, cu impact asupra securității naționale.
În conformitate cu modul de manifestare a amenințărilor ce pot fi generate de: evenimente naturale, erori tehnice, tehnologice și umane, precum și alte forme de manifestare, care prin natura sau amploarea lor pot afecta și expune diverselor tipuri de riscuri și amenințări infrastructurile critice.
Pericolele și amenințările la adresa infrastructurilor critice se pot grupa în funcție de: locația, forma, sfera, prin modul în care ele apar și se dezvoltă.
Acestea pot fi un efect disfuncțional al evoluției sistemelor și proceselor sau sunt provocate intenționat, ca și urmare a unor interese: pentru putere, influență și resurse.
Pericolele și amenințările care acționează asupra infrastructurilor critice sunt grupate astfel:
cosmice, climatice și geofizice;
rezultate din activitatea oamenilor;
afectează spațiul virtual.
Pericolele și amenințările de natură: climatică, geofizică și cosmică rezultă din însăși domeniile ce le denumesc, dar și din capacitatea posibilă a omului de a le produce și a le folosi ca arme: climatice, cosmice sau geofizice.
Riscurile în aceste cazuri la adresa infastructurilor critice fizice sunt: naturale (căderea meteoriților; aprofundarea radiației solare și cosmice, aprofundarea ciclului solar; furtunile cosmice și alte fenomene ce pot afecta în mod direct planeta noastră) sau produse (acțiunile spațiului cosmic îndreptate împotriva infrastructurilor critice, în cazul în care, în Cosmos pătrund arme sau alte mijloace ce pot fi folosite pentru realizarea și materializarea unor obiective sau interese).
Din cele trei categorii, mai des întâlnite sunt cele climatice; acestea fac parte din viața noastră și afectează aproape toate structurile fizice vitale, generând probleme frecvente și grave pentru infrastructurile critice din întreaga lume.
Sfera acestora cuprinde o largă varietate plină cu evoluții bruște, haotice și imprevizibile, iar principalele pericole și amenințări climatice și meteorologice pot fi naturale (încălzirea planetei; tsunami-uri, furtuni și alte fenomene din această categorie; precipitații masive, îndeosebi ploaie și grindină; inundații și mari revărsări de ape; căderi masive de zăpadă, avalanșe etc.) sau produse (producerea de ploi artificiale; terorismul meteorologic;exploatarea irațională a unor soluri și crearea unor dezechilibre grave; schimbarea regimului pluvionar, din cauza tăierii masive a pădurilor etc.).
Din dinamica planetei rezultă fără îndoială pericolele și amenințările geofizice, pământul fiind într-o continua evoluție de la așezarea pe nucleu, până la mișcările plăcilor tectonice și recompunerea substanțelor și a elementelor din care este format.
Cele mai întâlnite pericole și amenințări de acest fel sunt cele naturale (erupții vulcanice; alunecări de teren; cutremure) sau produse (terorism geofizic; alunecări de teren, avalanșe).
Din nefericire, cele mai multe pericole și amenințări ce afectează în mod vital infrastructurile critice, sunt rezultate din activitatea oamenilor, acestea putând fi încadrate în două mari categorii:
intrinseci activității omenești (de sistem; de proces; de dinamică.);
ca mijloace neconvenționale de confruntare (de luptă).
Esențialele pericole și amenințări la adresa infrastructurilor critice rezultate din disfuncționalitățile de sistem sunt foarte numeroase și greu de evitat, întrucât unele sunt firești, iar altele imprevizibile, acestea fiind generate chiar de sistemele de infrastructuri sau de sistemele din care fac parte, în calitate de metasisteme sau sisteme de sisteme.
Între cele mai importante s-ar putea situa:
uzura și deteriorarea infrastructurilor, având în vedere tendința unora dintre infrastructuri de a se degrada prematur fizic și moral, datorită vulnerabilităților progresive, expunerii pe termen lung și protecția insuficientă;
dezvoltarea sistemului și amenințarea cu distrugerea unora dintre infrastructurile proprii (implemetarea fibrei optice duce la deteriorarea prea rapidă a liniilor telefonice și a altor purtători de semnal);
năzărirea inopinantă a unor disfuncționalități în sistem (degradarea accidentală a unor elemente sau a unor structuri);
efectul de bumerang;
rezultatele obținute din evoluția diverselor sisteme, prin presiunea exercitată intenționat sau neintenționat de acestea sau ca urmare a disfuncționalităților din cadrul acestora.
Pericolele și amenințările particulare proceselor fizice și sociale au efectele cele mai mari, sunt cele mai complexe. Acestea se manifestă în mod surprinzător cu efecte devastatoare și foarte greu de contracarat. Cele mai importante pericole și amenințări de proces ar putea fi următoarele:
acțiunea mai multor factori perturbatori duce de la sine la schimbări în desfășurarea unor activități;
intervenția economică, financiară și de altă natură pentru eliminarea concurenței;
lupta pentru resurse și pentru piețe;
împotrivirea la ofensiva tehnologică și informațională și riposta asimetrică;
ofensiva high-tech și IT;
extinderea unor sisteme de arme neconvenționale ce pot fi folosite asupra infrastructurilor critice;
terorismul și acțiunile lumii interlope, traficanților și rețelelor crimei organizate;
Pericolele și amenințările de dinamică tind să ia formele mai sus-menționate, dar și altele care rezultă din filosofia și fizionomia sistemelor și proceselor dinamice complexe. Printre cele mai frecvente se află:
apariția variațiilor bruște în desfășurarea și funcționarea proceselor corespunzătoare comportamentelor sistemelor;
datorată schimbărilor condițiilor interne și de mediu apare variația bruscă și intempestivă a condițiilor inițiale și intercondiționărilor dintre sisteme, fenomene și procese;
apar factori perturbatori imprevizibili;
terorism dinamic complex.
În spațiul virtual, pericolele au ca subiect rețelele, nodurile de rețea și centrele vitale, având ca ținte echipamentele și sistemele fizice ale acestora (conexiuni și noduri de rețea calculatoare și providere, etc.), dar totodată și celelalte infrastructuri ce ajută la adăpotirea și protejarea acestor mijloace (rețele de energie electrică, clădiri, cabluri, fibră optică și alte elemente). Acestea vizează bazele de date, mediile de stocare a datelor informatice și pe cele de distribuire a acestora, suportul material de date și multe altele. Cei vizați sunt de regulă întreprinderile, liniile de producție, sistemele de aprovizionare cu materiale strategice, infrastructurile de resurse și de piețe, instituțiile de cercetări și sistemele de comunicații.
Prin bătălia dintre marile firme pentru supremația IT, având ca obiectiv principal resursele, din categoria pericolelor și amenințărilor împotriva infrastructurilor critice ale ciberspațiului fac parte și următoarele:
pericolele și amenințările rezultate și asimetrice;
prezența și activitatea tot mai intensă a hacker-ilor;
dezvoltarea și modernizarea rețelelor subversive și neconvenționale IT;
ciberterorismul.
La toate aceste riscuri sunt expuși în primul rând oamenii și infrastructurile în mod direct sau indirect în funcție de previzibilitatea acestora. Infrastructurile critice sunt cele care suportă direct aceste amenințări. De aceea între infrastructurile critice și mulțimea pericolelor și amenințărilor la adresa acestora, se creează totdeauna relații de intercondiționare directă, aleatorii, având ca rezultat dificultatea sporită a construirii unor politici, strategii și practici de protecție.
În urma monitorizării, analizării și evaluării raporturilor și interinfluențelor, filosofia și fizionomia infrastructurilor critice sunt definite pe un determinism dinamic complex.
Pericolele și amenințările de dinamică tind să ia formele mai sus-menționate, dar și altele care rezultă din filosofia și fizionomia sistemelor și proceselor dinamice complexe. Printre cele mai frecvente se află:
apariția variațiilor bruște în desfășurarea și funcționarea proceselor corespunzătoare comportamentelor sistemelor;
datorată schimbărilor condițiilor interne și de mediu apare variația bruscă și intempestivă a condițiilor inițiale și intercondiționărilor dintre sisteme, fenomene și procese;
apar factori perturbatori imprevizibili;
terorism dinamic complex.
În spațiul virtual, pericolele au ca subiect rețelele, nodurile de rețea și centrele vitale, având ca ținte echipamentele și sistemele fizice ale acestora (conexiuni și noduri de rețea calculatoare și providere, etc.), dar totodată și celelalte infrastructuri ce ajută la adăpotirea și protejarea acestor mijloace (rețele de energie electrică, clădiri, cabluri, fibră optică și alte elemente). Acestea vizează bazele de date, mediile de stocare a datelor informatice și pe cele de distribuire a acestora, suportul material de date și multe altele. Cei vizați sunt de regulă întreprinderile, liniile de producție, sistemele de aprovizionare cu materiale strategice, infrastructurile de resurse și de piețe, instituțiile de cercetări și sistemele de comunicații.
Prin bătălia dintre marile firme pentru supremația IT, având ca obiectiv principal resursele, din categoria pericolelor și amenințărilor împotriva infrastructurilor critice ale ciberspațiului fac parte și următoarele:
pericolele și amenințările rezultate și asimetrice;
prezența și activitatea tot mai intensă a hacker-ilor;
dezvoltarea și modernizarea rețelelor subversive și neconvenționale IT;
ciberterorismul.
La toate aceste riscuri sunt expuși în primul rând oamenii și infrastructurile în mod direct sau indirect în funcție de previzibilitatea acestora. Infrastructurile critice sunt cele care suportă direct aceste amenințări. De aceea între infrastructurile critice și mulțimea pericolelor și amenințărilor la adresa acestora , se creează totdeauna relații de intercondiționare directă, aleatorii, având ca rezultat dificultatea sporită a construirii unor politici, strategii și practici de protecție.
În urma monitorizării, analizării și evaluării raporturilor și interinfluențelor, filosofia și fizionomia infrastructurilor critice sunt definite pe un determinism dinamic complex.
Se dezvolta si problematica complexă a arhitecturii, construcției, funcționării și protecției infrastructurilor critice ce necesită implicarea statelor, alianțelor, organizațiilor și organismelor internaționale, intrucat aceasta se afla in legatura directa cu pericolele și amenințările asimetrice. Abordarea de masuri de amploare in acest domeniu se datoreaza globalizarii informației, economiei și relațiilor dintre state, dezvoltarea rețelelor de informații și comunicații, ceea ce duce la politici și strategii ce includ identificarea și cunoașterea, monitorizarea, evaluarea și protecția tiputilor de infrastructuri critice.
Pericolele și amenințările climatice sunt mult mai numeroase decât cele cosmice, acestea fac parte din viața noastră și afectează infrastructurille critice.
Cele geofizice rezultă din dinamica planetei, pamântul lucrand în toate dimensiunile sale ( exemplu: mișcările plăcilor tectonice ), iar cele care afectează grav si cel mai frecvent infrastructurile critice sunt pericolele și amenințările ce apar din cauza activitații omului. Numeroase și greu de evitat acestea sunt in acelasi timp atat previyibile cat si imprevizibile.
Toate pericolele și amenințările amintite anterior au impact direct asupra oamenilor și infrastructurilor, iar ce suporta aceste actiuni fara reactie de cele mai multe ori au denumirea de infrastructuri critice. Între infrastructurile critice și aceste pericole și amenințări la adresa lor exista legaturi de intercondiționare directă, previzibila sau aleatoare, ce ingreunează politicile, strategiile și practicile de protecție.
2.2. Tipologia pericolelor și amenințărilor
la adresa infrastructurii critice
Odată cu trecerea de la vechea ordine mondială, fundamentată pe o logică bipolară, la o nouă structură de securitate globală, a condiționat coexistența unor fenomene cu un rol pozitiv, dar și existența unora cauzatoare de amenințări și pericole.
Ca și urmare a confruntării dintre vechea ordine mondială și o nouă structură globală, fac ca valorile, credințele și percepțiile să aibe un impact asupra societății contemporane oferindu-i un caracter intens conflictual.
Pentru construcția unui nou echilibru internațional al securității trebuie să ținem seama de o serie de tendințe majore ce îl influențează în mod direct.
Odată cu apariția acestor tendințe sunt generate atât oportunități, cât și amenințări și pericole noi. Ca de exemplu apariția unor entități regionale în dorința de a obține o poziție strategică și mult mai avantajoasă, față de cea pe care o dețin în momentul actual, dar și intensificarea tendințelor de divizare statală pot fi considerate un pericol asupra securității.
Demonstrat rămâne faptul conform căruia, în cadrul actualei extinderi economico-financiare și tehnologice a capitalismului occidental, niciun stat nu poate să se izoleze sau să rămână neutru.
În funcție de perspectiva de abordare, noțiunile de pericol și amenințare au cunoscut diverse înțelesuri și definiții. Amenințarea reprezintă un eveniment sau o împrejurare primejdioasă care are ca și scop avarierea sau chiar distrugerea infrastructurii critice.
Infrastructurile critice sunt acele infrastructuri cu rol important în asigurarea securității în funcționarea sistemelor și în derularea proceselor: economice, sociale, politice, informaționale și militare.
Ca și o clasificare infrastructurile sunt împărțite în:
infrastructuri din spațiul cosmic;
infrastructuri din spațiul fizic;
infrastructuri din spațiul virtual.
Aceste tipuri de infrastructuri, deși se află în spații diferite, sunt strâns legate unele de altele, devenind din ce în ce mai interdependente, trans-sistemice, de metasistem sau de sistem și devenind și mai complexe. Gradul lor de interdependență crește foarte mult odată cu evoluția vieții pe pământ, iar al celor care țin de sistemele: politice, economice, financiare, informaționale,socio-culturale și militare se consolidează în etapa globalizării, devenind astfel o caracteristică esențială a acestora.
Infrastructurile fizice sunt suporturi ale unor sisteme fizice complexe, de regulă, din spațiul societății omenești, cu funcții și roluri sociale.Din această categorie fac parte: infrastructuri critice ale întreprinderii, ale continentului, militare, internaționale, ale țării, infrastructuri critice ale sistemului de ordine publică, infrastructuri critice ale sistemului informațional și de siguranță a statului, infrastructuri critice ale sistemului sanitar și de protecție a cetățeanului, familiei și comunității, etc.
Infrastructurile critice din spațiul cosmic cuprind: stații orbitale; sateliți; sisteme de comunicații în spațiul cosmic și infrastructuri critice ale agențiilor și altor structuri spațiale.
Infrastructuri critice din spațiul virtual: infrastructuri critice ale ciberspațiului, infrastructuri critice ale sistemelor de comunicații, infrastructuri critice ale rețelelor și bazelor de date.
În raport cu specificitățile naționale, opinez că termenul de amenințare reprezintă un pericol potențial care compromite funcționarea sectorului sau elementului de infrastructură critică ce se dorește a fi protejat.
Din perspectiva prevenirii efectelor negative asupra fluxului de bunuri și servicii distribuite populației putem face o caracterizare a tipologiei pericolelor și amenințărilor la adresa infrastructurii critice.
Există un adevarat spațiu tipologic al pericolelor și amenințărilor referitoare la infrastructura critică, datorat multitudinii de criterii ce pot fi luate în calcul, ca rezultantă a unui spațiu diversificat al dezvoltărilor: politice, sociale, economice și informaționale actuale și de viitor.
Aceste criterii de clasificare pot fi grupate în funcție de: locația elementelor de infrastructură, proprietățile specifice fiecărui element de infrastructură, forma de manifestare a pericolelor și amenințărilor, sfera de cuprindere acțională a pericolelor și amenințărilor, modul de apariție și dezvoltare ale pericolelor și amenințărilor.
La nivel european, dificultatea de a indica o clasificare a pericolelor și amenințărilor comune, derivată din existența unei multitudini de trăsături specifice la nivelurile naționale, a determinat o altă modalitate de abordare, prin recomandarea definirii unor direcții de clasificare, care să cuprindă toate amenințările, dar cu prioritate cele legate direct sau indirect de amenințarea teroristă, doar terorismul și amenințările indirecte generate de acesta.
Consider că, pericolele și amenințările asupra infrastructurii critice nu numai că sunt greu de măsurat cantitativ, dar și greu de perceput anterior producerii lor.
Există situații când suma consecințelor acestora nu poate fi determinată prin simpla adăugare a celor individuale, iar efectul lor cumulat depășește suma efectelor individuale, ca serii de întâmplări independente.
Opinez ca tipologiile la nivelul întregii infrastructuri critice, identificarea pericolelor și amenințărilor la nivelul sectoarelor și elementelor componente ale acesteia devin mult mai concrete în aspectele sale acționale.
Ca exemplu tipic, în cazul unui element al sectorului energetic cum ar fi o centrală nucleară, pericolele și amenințările specifice sunt:
defecțiuni tehnice în funcționarea elementelor centralei;
depășirea timpului stabilit de funcționare a centralei;
eroare umană în exploatarea centralei;
atacuri teroriste;
lovirea centralei nucleare cu arme obișnuite sau nucleare, în caz de război.
În ceea ce privește tipologia pericolelor și amenințărilor la adresa infrastructurii critice naționale, a securității naționale a României sunt enumerate următoarele pericole: degradarea sau distrugerea rețelelor magistrale de transport a resurselor energetice și de alimentare cu apă, a căilor de comunicații, a lucrărilor și amenajărilor hidroenergetice, inclusiv a sistemelor de protecție împotriva accidentelor și calamităților; neconstituirea rezervelor pentru necesități umanitare și intervenție în situații de urgență, de asediu, la mobilizare ori în caz de război, precum și neînlăturarea vulnerabilităților reprezentate de activitățile cu grad ridicat de pericol nuclear, chimic, bacteriologic și alte asemenea, care pot determina catastrofe ori dezastre.
În aserțiunea mea, ca efect al dezvoltării multilaterale a societății umane, pericolele și amenințările asupra infrastructurii critice se fundamentează pe constatarea, confirmată de extinderea ultimului deceniu, conform căreia atacurile asupra infrastructurii critice nu aparțin clar unei anumite zone topologice, ci tuturor acestora.
Luând în considerare dinamica pericolelor și amenințărilor specifice României, putem propune o clasificare a acestora în configurația mai sus menționată, fără a avea pretenția unei enumerări cu caracter integral.
Figura 4. Structura pericolelor și amenințărilor specifice României
În acest sens, dintre pericolele și amenințările naturale simetrice enumerăm: cutremurul, inundațiile datorate viiturilor, alunecări de teren, secetă.
Din perspectiva pericolelor și amenințărilor naturale asimetrice putem menționa: fenomenele meteorologice periculoase, căderea de meteoriți și obiecte cosmice, inclusiv efectele distructive ale încălzirii globale.
În cazul pericolelor și amenințărilor simetrice din cauza acțiunii umane: accidentul chimic, războiul convențional, accidentele grave pe căile de comunicații și accidentele pe platformele de extracție petrolieră.
În registrul pericolelor și amenințărilor asimetrice includem: terorismul și crima organizată, accidentul nuclear și biologic, erorile de proiectare, operare și întreținere a sistemelor, privatizarea cu lacune legislative a elementelor de infrastructură, războiul informațional sau cel bazat pe rețea.
Cu toate acestea, pericolele și amenințările relevate au fost ignorate de o majoritate semnificativă a factorilor decizionali din mediul de stat sau privat, fapt ce a declanșat, o criză financiară mondială, cu implicații severe certe, pe termen scurt, și asupra realităților economice din țara noastră.
În opinia mea, definirea unei tipologii a pericolelor și amenințărilor în scopul realizării unei apărări eficiente și adecvate infrastructurii critice, rezultă că identificarea pericolelor și amenințărilor potențiale asupra infrastructurii critice naționale, detaliat pentru fiecare sector, subsector sau element al acesteia, devine o necesitate absolută pentru stabilirea programelor de reducere a riscurilor la care sunt supuse.
Rezolvarea care poate să aducă o contribuție semnificativă la înlocuirea abordării bazate pe teoria echilibrului de putere cu cea a partajării valorilor și a principiilor democratice. Securitatea democratică impune statului obligația de a garanta și apăra valorile democratice pe plan intern, datorită caracterului său multidimensional.
Acțiunile de asigurare a protecției infrastructurii critice, referitor la limitarea frecvenței de apariție și a timpului de acțiune a pericolelor și amenințărilor, reducerea zonei afectate, restrângerea pagubelor materiale și menținerea controlului managerial asupra situației operative pe care o generează.
2.3. Protecția infrastructurii critice naționale și strategii de protecție și securitate
Fiind în topul provocărilor cu care se confruntă actualmente omenirea, problematica securității naționale a suferit mutații și modificări profunde la început de secol XXI.
Infrastructurile critice pot fi distruse, deteriorate sau perturbate de catastrofe naturale, acte teroriste deliberate, piraterie informatică, activități criminale și accidente, din perspectiva geopolitică și geostrategică extind, tot mai mult, noțiunea de „securitate națională” asupra componentelor tehnologiei informației, economice , diplomatice, ecologice cele ale comunicațiilor sau de altă natură. Acestea sunt în stransă legatură și presupun menținerea funcțiilor vitale ale societății, a sănătății, siguranței, securității, bunăstării sociale ori economice a persoanelor și a cărui distrugere ar avea un impact semnificativ la nivel național ca urmare a incapacității de a menține securitatea la nivel național.
Din moment ce amenințările și provocările la care este expusă țara noastră evoluează, iar interesele noastre în materie de securitate persistă, poate apărea de regulă un fenomen de degradare a capacității de răspuns a statului român la diversele riscuri, provocări și amenințări la adresa securității naționale.
Infrastructurile critice sunt, de regulă, predispuse la acțiunile unor factori interni/externi și sunt supuse riscurilor de a fi distruse sau aduse în stare de nefuncționare și disfuncționalitate ce pot fi produse de cauze multiple: umane, naturale, sau de natură tehnologică, de aceea guvernele și instituțiile acordă o atenție sporită problematicii asigurării securității lor. Prin asta se explică de ce atât rețelele/sistemele publice (guvernamentale, militare etc.), cât și cele private sunt protejate prin metode fizice, juridice și informaționale împotriva acțiunilor/inacțiunilor în masură să afecteze funcționarea și securitatea acestora.
Securitatea națională este marcată de trei mari procese:
managementul defectuos al procesului tranziției economice și sociale (cu accente pe fenomenul inerției birocratice, corupției și politizării instituțiilor statului);
efectele nefaste ale crizei financiare mondiale (care se reflectă în mod direct asupra capacității statului de a asigura cofinanțările necesare pentru demararea marilor proiecte de infrastructură);
standardele foarte ridicate impuse de instituțiile europene (care nu pot fi de prea multe ori îndeplinite, dar care impun mari restricții multor proiecte de investiții majore).
Toate acestea au dus, în mod gradual, dar dramatic, la diminuarea eficienței instituțiilor statului în modernizarea infrastructurii pe toate cele trei paliere (aerian, terestru și naval) și degradarea continuă a infrastructurii existente, ceea ce semnifică, de fapt, lipsa tuturor resurselor pentru conservarea, păstrarea infrastructurii critice deja existente.
Infrastructurile sunt sau pot deveni critice datorită vulnerabilității lor la acele amenințări care le vizează în mod direct sau sunt îndreptate împotriva sistemelor, acțiunilor și proceselor din care fac parte.
Nevoia de securitate a infrastructurilor critice este susținută de urmatorii factori:
creșterea semnificativă a intensității și frecvenței unor fenomene naturale, în multe situații cu manifestări extreme și efecte deosebite pe întregul glob, induse mai ales de schimbări climatice produse în contextul evoluției procesului de încălzire globală;
evenimente locale/zonale, care provoacă accidente în lanț, ce perturbă sau aduc în stare de nefuncționare rețele de infrastructuri critice de interes regional, iar în unele cazuri chiar global;
afectarea funcționării în deplină securitate a utilităților de bază, sau a sistemelor informatice, datorită extinderii continue a echipamentelor aferente, care necesită măsuri complexe, ce depășesc uneori posibilitățile structurilor abilitate să le gestioneze;
tendințele de atingere a limitelor maxime de exploatare și funcționare a unor infrastructuri, la nivele ce pot afecta stabilitatea acestora, datorită operării necorespunzătoare, schimbărilor de mediu, sau a implementării noilor tehnologii, mai ales celor informatizate.
Nivelul de criticitate a unei infrastructuri este dată de o serie de aspecte, cum ar fi: valoarea pe care o au în ceea ce privește buna funcționare a tuturor proceselor (politice, economice, militare etc.) și a sistemelor, complementarității infrastructurilor ce formează un sistem, rolul pe care o infrastructură îl poate avea în asigurarea securității, siguranței, stabilității și funcționalității proceselor și sistemelor, nivelul de sensibilitate pe care aceste infrastructuri le au în fața unor schimbări bruște de situație, nivel ridicat de vulnerabilitate în fața amenințărilor directe, dar și în fața amenințărilor care ating sistemele din cadrul cărora aceste infrastructuri fac parte.
Corelația foarte mare dintre securitatea internațională și securitatea națională este dată de infrastructurile critice, care se găsesc în cadrul unei societăți. Din acest motiv, vulnerabilitatea acestora este sporită în fața modalităților de atac asupra lor, care sunt din zi în zi tot mai complexe. Este o realitate faptul că, oricât am încerca, garantarea protecției totale a unei infrastructuri critice este imposibil de realizat, iar până în momentul de față, nu s-a descoperit o modalitate de îndreptare a acestui lucru.
Legăturile dintre infrastructurile critice sunt excesive, iar în situații de criză aceastea se resimt și mai mult, în acest fel punându-se în pericol atât securitatea cât și siguranța individului, dar și a întregii societăți.
Infrastructurile critice principale ale unei țări sunt: sistemele de telecomunicații (comunicații și informații), sistemul de transport (naval, aerian, terestru), sistemul de producție și distribuție a energiei electrice (aici incluzând produsele petroliere, gazul, electricitatea), sistemul financiar-bancar, sistemul guvernamental și administrativ, sistemul de urgențe medicale etc.
În vederea protecției infrastructurii critice naționale și securitate este necesară o concepție adecvată și o listă ierarhizată a infrastructurilor critice prin care se duc măsuri de protecție și se impune o selectare a obiectivelor și a celor care cu adevărat constituie o prioritate. Din punct de vedere fizic, nu este posibilă protejarea unui număr nedeterminat de infrastructuri critice, datorită unor limite bugetare, personal calificat insuficient, lipsă de tehnologie specifică de protecție, lipsă de timp pentru a soluționa toate situațiile de complexitate deosebită.
Măsurile de protecție posibile se pot face pornind de la o selecție a urgențelor de realizare din istoricul incidentelor ce au fost înregistrate în cazuri specifice la nivel național, experiența internațională, precum și alertele primite de la organe de specialitate.
Capacitatea limitată a autorităților și conducerii sectorului public cât și privat trebuie eliminată prin măsuri legislative adecvate, de a asigura din timp personalul și resursele necesare atunci când este vorba despre infrastructuri critice cu un grad înalt de calificare – de exemplu infrastructuri critice din domeniul informatic și altele. În toate sectoarele cu mobilitate a forței de muncă, formarea și apoi stabilitatea personalului cu experiență și înaltă pregătire profesională este o problemă. Specialiștii în acest domeniu, de multe ori, sunt luați de instituțiile din domeniul securității naționale, de către sectorul privat național, multinațional sau organisme internaționale.
Autoritățile centrale și locale trebuiesc evaluate permanent, în zona fiecăruia de responsabilitate, a stării infrastructurilor în general și a celor critice în special și să stabilească responsabilități clare pentru protecția acestora ce presupune și integrarea acestora într-un concept larg de protecție la nivel național, pregătirea și specializarea unor forțe și mijloace de acțiune, integrarea tuturor într-un sistem coerent dar flexibil din punct de vedere decizional și acțional când este cazul.
Domeniul securității și protecției infrastructurilor critice este obligatoriu să funcționeze în baza unor prevederi legislative bine definite, plecând de la considerentul că majoritatea operatorilor de infrastructuri critice fac parte din sectorul privat, dar majoritatea beneficiarilor serviciilor oferite fac parte din sectorul public.
O colaborare permanentă între autorități și sectorul privat, în domeniul infrastructurilor critice, trebuie menținută la normalitate pentru momentul în care apar situațiile de urgență sau criză, iar cooperarea lor să poată funcționa din primul moment. Astfel autoritățile sunt datoare să găsească forme legale de recompensă în cazul unui parteneriat funcțional și totodată să poată interveni atunci când se produc obstrucții în buna funcționare a unor infrastructuri specifice, o atenție sporită trebuie acordată agenților economici sau instituțiilor străine care funcționează pe teritoriul statului, fie că sunt firme independente sau companii multinaționale.
Privind constituirea bazei de date, localizarea, starea fizică și natura juridică a principalelor infrastructuri critice este o preocupare esențială și trebuie să reprezinte una din primordialitățile autorităților atât la nivelul local,cât și național. Apărarea unor infrastructuri critice conduce la o sfera restrânsă a informațiilor, baza de date la nivel național trebuie să fie gestionată în concordanța cu legislația națională cât și cu reglementările și obligațiile existente pentru România în calitatea sa de membru al Uniunii Europene și NATO.
Pentru a putea să opereze structurile abilitate la nivel național acestea trebuie să fie dotate și încadrate corespunzător, într-un timp oportun, schimbul de informații specific prin rețeaua specializată de înștiințare și alarmare civilă a Comunității Europene – Critical Infra-structure Warning Information Network (CIWIN), sau cea militara – NATO Communication and Information Systems
Services Agency (NCSA)
Infrastructurile critice și nevoia de apărare a acestora prezintă o importanță
deosebită, iar acest lucru trebuie să fie regăsit în tactica de securitate națională, a celei de securitate energetică, de securitate informațională.
Principalele obiective ale apărării infrastructurilor critice sunt reprezentate de nivelul de securitate în raport cu mijloacele financiare disponibile care condiționează măsurile ce rezultă din aceasta. Fiecare obiectiv de protecție a infrastructurilor critice nu este absolut și depinde de circumstanța în materie de securitate.Trebuie luat în seamă existența unor obiective generale de protecție, cât și obiective specifice.
Obiectivele specifice trebuie împărțite pentru fiecare sector de infrastructură (de exemplu, aprovizionarea minimală cu electricitate aparține sectorului energetic). Aceste obiective depind de tipul și de caracterul critic al infrastructurii analizate. Acesta din urmă, redă însemnătatea sa relativă în relație cu deficiențele, pe care o dereglare, o slăbiciune sau o devastare ar putea avea ca efect, afectarea populației sau bazele sale de viețuire.
Apărarea infrastructurilor critice naționale(ICN) și a infrastructurilor critice europene (ICE) se fundamentează pe principii precum: gestiunea integrală a pericolelor. ICE și ICN trebuie să facă față multor pericole și amenințări.
Trebuie avut în vedere o precizare a măsurilor ce pot elimina sau delimita urmările nedorite generate de tranziția pericolelor din starea latentă în cea de desfășurare activă. Cu acest scop, se pot aminti următoarele domenii:
evitarea (ca de exemplu: măsuri de amenajare a teritoriului);
competența(de exemplu: planuri de urgență sau de continuitate a activităților);
intervenția (de exemplu: sistemele de alarmă, protecție fizică asigurată prin forțele de securitate, comunicarea de criză unită);
repunerea în starea de funcționare (de exemplu: repararea provizorie a infrastructurilor);
refacere (de exemplu: a infrastructurilor afectate de materializarea unor amenințări).
Gestiunea integrală a pericolelor trebuie văzută ca un proces. Așadar niciun sector de activitate umană ce cuprinde infrastructuri critice nu trebuie considerat prioritar în sine, ci în funcție de necesitatea sa socială atât la nivel european cât și la nivel național.
Multitudinea de pericole. Cercetarea pericolelor și a riscurilor ia în considerare întreg registru al acestora, de la hazard la lovirea deliberată a infrastructurii vizate. Așadar, vom avea în vedere totalitatea pericolelor pertinente (pericole naturale, tehnice și sociale, violența) fără a le clasifica.
Reziliența. Aceasta reprezintă o formă foarte importantă, în măsura în care este imposibil de protejat totaliatea infrastructurilor, continuu și de o metoda completă. Capacitatea de reziliență a unei infrastructuri este determinata de cinci factori:
existența redundanței;
soliditatea sistemului în ansamblul său (societate, sector, element de infrastructură);
capacitatea în a pune în practică măsurile auxiliare;
rapiditatea acestora;
capacitatea societății de a face față la situațiile de criză.
Proporționalitate. Măsurile evaluate trebuie să rămână într-o legatură de justă proporție între estimarea riscurilor și obiectivelor de protecție dorite. Stabilitatea între costuri, securitate și protecție trebuie să fie păstrată fără a opri zadarnic libertățile publice și nici să încalce drepturile. De asemenea, se va dori să se evite orice distorsiune ineficace a pieței atât la nivel național, cât și la nivel european.
Subsidiaritate. Măsurile cuprind atât exploatarea infrastructurilor critice cât și în sectorul public. Sectorul privat, căruia îi aparțin multe infrastructuri critice, are o răspundere în materie ca și în termeni de investiție. În ceea ce privește puterile publice, ele trebuie înainte de toate să își protejeze propriile infrastructuri critice și să sprijine ajutorul pentru valorificarea lor, concomitent, se atribuie ținând cont întotdeauna de statutul României, aderent al Uniunii Europene.
În adoptarea metodelor de apărare a infrastructurilor critice se ține seama de
respectarea următoarelor :
Precizarea priorităților. Pentru folosirea optimă a resurselor, se dorește indicarea unei ordini de priorități a infrastructurilor critice.
Concepția privind susținerea infrastructurilor critice. Totalitatea măsurilor de apărare a infrastructurilor critice este concepția substanțială în această sferă. Elaborarea măsurilor de protecție include prezența numeroaselor pericole și ține seama de un ciclu complet de administrare a acestora din urmă. Principiile de protecție se referă la sectoarele critice și la noțiunile specifice de însemnătate națională. Ele completează principiile puse în practică în diferite subsectoare. De fapt, întreaga protecție se face potrivit legilor aflate în vigoare.
Crearea documentelor de bază. Acestea se fac conform prevederilor legale în materie, naționale și ale Uniunii Europene.
Comunicarea riscurilor. Deseori, oamenii nu sunt conștienți de necesitatea infrastructurilor critice și de urmările posibile ale slăbiciunilor lor. De aceea, este necesar ca cei responsabili – utilizatori, actori din economie, administratori și populație – să fie atenți asupra riscurilor și să fie informați de comportamentul pe care trebuie să-l aibe în caz de incidente, precum și posibilităților de protecție.
Autoritatea Națională intervine pentru protecția infrastructurii critice care are răspunderea să elaboreze Planul Național de Protecție a Infrastructurii Critice și realizează sistemul național informatic de protecție al infrastructurii critice. Prin aceasta se urmărește introducerea poiectelor specifice de protecție a infrastructurilor critice și actualizarea sistemelor de date din sectorul național informatic.
Apărarea infrastructurilor critice europene și naționale are ca obiectiv diminuarea probabilității și amploarea daunelor unei perturbări, a unei slăbiciuni sau a distrugerii acestora și în cazul în care inevitabilul are loc, să se modereze la maximum perioada de inactivitate. Așadar, ea trebuie să ia parte în mod eficient la protecția populației și a bazelor sale de existentă. Tocmai de aceea, măsurile de protecție a infrastructurilor critice europene și nationale se cere a fi concrete și puse în practică, într-o metodă hotărâtă, de către cei responsabili.
2.4. Rolul parteneriatului public-privat in protejarea infrastructurilor critice
Studierea celor mai actuale și controversate probleme ale societății, de la cele de natură economică, învățământ până la sănătate publică, se face pe baza modelului concurențial. Este importantă studierea relației „sector public-sector privat”, pentru alegererea modelelor privind asigurarea protecției infrastructurii critice.
Acest model a apărut datorită faptului că statul nu era eficient în gestionarea capitalului natural și material al societății, din postura singurului proprietar. În ultimii ani, aceast fapt, a determinat accelerarea procesului de privatizare, mai exact de transformare a unor firme publice în firme private. Mai explicit, procesul vizează obținerea de profit, sectorul privat este interesat de a oferi bunuri și servicii la un nivel de calitate cât mai înalt, fapt care determină o folosire rațională a resurselor limitate aflate la dispoziția societății.
Conform constatării că statului îi revine responsabilitatea fundamentală de a asigura protecția vieții și a proprietății, principalele atribuții ale acestuia privesc furnizarea cadrului legislativ de funcționare a sectorului privat, corectarea eșecurilor sau deformărilor pieței (atunci când sunt încălcate valori sociale precum echitatea sau corectitudinea) și stimularea sau interzicerea consumului anumitor categorii de bunuri și servicii.
Relația „sector public – sector privat” nu mai poate să evite și problematica protecției infrastructurii critice. Parteneriatul dintre public și privat, din domeniul securității și protecției infrastructurilor critice, este imperios necesar să funcționeze în baza unor prevederi legislative bine definite, pornind de la argumentul că majoritatea operatorilor de infrastructuri critice fac parte din sectorul privat, dar cea mai mare parte a beneficiarilor serviciilor oferite fac parte din sectorul public.
Parteneriatul public-privat are ca scop dezvoltarea locală și reprezintă o formă particulară a cooperării dintre autoritățile publice și organizațiile private bazate pe profit, situate în cadrul aceluiași teritoriu.
Prin intermediul acestui proces, cele două sectoare sunt stimulate să colaboreze la cercetarea, elaborarea și punerea în practică a unor soluții care nu ar avea șanse de reușită în cazul în care fiecare partener își urmărește strict interesul propriu. Chiar dacă interesul și perspectiva fiecăruia sunt diferite, pentru un parteneriat viabil este necesar să fie satisfăcute și unele și celelalte.
Inițial, faptul că activitățile privind infrastructura critică au fost centrate, predominant, pe responsabilitățile și acțiunile guvernului și mai puțin pe cele ale sectorului privat, a însemnat un lucru firesc. Creșterea ponderii sectorului privat în economie a reprezentat punctul culminant în modul de abordare a protecției infrastructurii critice.
Ca urmare, industria privată stăpânește și operează circa 80-90% din elementele infrastructurii critice ale Statelor Unite ale Americii și Canadei. Numai în SUA există aproximativ 20 milioane firme private, care vând bunuri și servicii legate, în mod direct sau indirect, de asigurarea protecției infrastructurii critice naționale.
După cum se poate observa, sectorul public este cel care urmărește un interes general, iar cel privat unul particular. De aici reiese faptul că proiectul comun al celor doua sectoare trebuie să urmărească punctul de întâlnire al intereselor acestora. Parteneriatul public-privat este o asociere a deciziilor și mijloacelor publice și private în cadrul aceluiași sistem de acțiune, definit ca obiectiv și ca durată, având ca scop principal satisfacerea simultană a așteptărilor consumatorilor și ale cetățenilor (P. Noissete).
În cazul în care firmele fac investiții prudente în protecția mediului, managementul riscului sau apărării împotriva efectelor dezastrelor, o realizează doar datorită faptului că sunt absolut necesare pentru a menține profitul afacerii sau pentru a crește încrederea clienților.
Un caz specific al acestui tip de comportament al sectorului privat a avut loc in anul 2004, când un tren care transporta substanțe toxice, undeva pe teritoriul Carolinei de Sud (în SUA) a deraiat. Au decedat 9 persoane și au fost intoxicate 58 din cauza emisiei de gaze. Această întamplare a determinat administrația locală să interzică orice transport a unor astfel de substanțe, pe o rază de 3 km, în jurul oricărui oraș din regiune. Chiar și așa, în urma unei contestații depusă de operatorii de transport privați a primit câștig de cauză, aceștia pretinzând că măsura luată va prelungi cu sute de kilometri distanțele de transport, ceea ce duce și la creșterea costurilor, dar și la riscuri de accidente.
Într-o astfel de situație, modelul de rezolvare a problemei, bazat pe reglarea binomul cerere-ofertă, nu poate fi aplicat fără intervenția ponderată a statului, în vederea limitării efectelor adverse generate de bunăstarea corporatistă.
Zădărnicia abordărilor izolate, a determinat creșterea motivației investiționale a sectorului de stat și al celui privat pentru protecția infrastructurilor critice, în vederea dezvoltării unei cooperări benefice ambelor părți:
Fig 5. Motivația investițională a sectorului de stat și a celui privat în protecția infrastructurii critice
Un parteneriat public-privat este privit din perspectiva a două dimensiuni: politică și operațională.
Din perspectiva dimensiunii politice, parteneriatul public-privat este un proces care provoacă repercusiuni asupra țelurilor comunității. Dacă parteneriatul este mai complex, presupune investiții mai mari, aranjamente instituționale noi, perturbări ale rutinei vieții, iar fundamentarea civică a procesului devine cu atât mai necesară.
În cazul dimensiunii operaționale, cooperarea poate lua trei forme:
inițiativă privată în beneficiu public;
inițiativa administrației (pentru a facilita sau încuraja activitatea privată în interes public);
joint venture (între guvern și administrații private- firme private, ONG-uri sau organizații non-profit).
Parteneriatul public–privat este un proiect derulat între stat și o companie privată, iar statul este cel care contractează firma pentru atingerea obiectivului. În primă fază, firma suportă costul lucrării, după care statul îi achită eșalonat, valoarea întreagă a proiectului. Pentru o bună funcționare este necesară plata la timp a serviciilor. Interesul autorităților pentru acest tip de parteneriat a fost scăzut, datorită timpului mare pe care îl presupun. Una dintre cele mai bune soluții pentru dezvoltarea economiei este acest tip de parteneriat. Ele sunt utile în perioade de criză, când comenzile scad în sectorul privat, iar cealaltă a crescut sau s-a menținut.
De exemplu, programul Elveției de asigurare a info-securității este un parteneriat realizat între public și privat privind securitatea infrastructurii.
În multe alte țări europene sunt în curs de realizare programe de cercetare-dezvoltare privind conotațiile specifice relației sector de stat-sector privat, care includ analize a vulnerabilităților curente și recomandări pentru concentrarea resurselor în vederea îndeplinirii nevoilor sectoriale și intersectoriale.
Sunt de parere că, statul își păstrează mereu poziția centrală, dar în același timp își modifică rolul. Această modificare de rol presupune punerea accentului fundamental pe activitatea de coordonare și colaborare a tuturor partenerilor implicați, și totodată, pe îndeplinirea unui spectru larg de acțiuni (de exemplu: avertizări asupra pericolelor curente, asigurarea de avertizări și alarmare, explorarea variatelor forme de stimulente financiare, investiții în cercetare-dezvoltare).
De exemplu, România are nevoie să-și dezvolte infrastrucutura socială (spitale, școli), cât și pe cea pentru transport. În plus, în România, ar putea fi dezvoltate locuințe sociale, destinate lucrătorilor publici, dar și pensionarilor și categoriilor defavorizate. În Marea Britanie, circa 10% din totalul locuințelor sunt sociale, respectiv 2, 2 milioane, raportat la un total de 22, 6 milioane locuințe. E adevărat, pe fondul crizei, acest tip de proiecte implică o mare problemă, cea a finanțării. Însă există surse de finanțare pe care statul le poate folosi: fondurile UE, banii de la Fondul Monetar Internațional (FMI), bugetele locale și naționale și de aici se pot genera o serie de discuții cu privire la aceste aspecte în România.
Activitatea de lobby poate reprezenta un liant puternic pentru stabilirea unui parteneriat public-privat. Ea poate fi definită ca "susținerea și promovarea fundamentată de către intermediari specializați, persoane fizice sau juridice române sau străine, reprezentate legal în România, a drepturilor, a opiniilor și intereselor colective ale unor grupuri de interes constituite din persoane fizice și/sau juridice române sau străine în scopul, promovării, administrării sau executării unui program sau unei politici, ori al ințierii, adoptării, modificării sau abrogării de către autoritățile publice, a actelor normative." Altfel spus, cadrul legal oferă posibilitatea de a nuanța și de a delimita ceea ce este fapt penal de ceea ce este activitate legitimă de a milita pentru propriile valori și interese. În cadrul activității de lobby, influența, este cât se poate de transparentă, și nu subversivă.
Luând exemplul României, activitatea de lobby nu funcționează deoarece nu există reglementat cadrul legal. Factorii decizionali nu au suficientă motivație pentru a încheia această activitate, iar dezbaterile pe această temă sunt departe de a se fi terminat.
Acest tip de colaborare are rezultate pozitive, care încep să se facă simțite. Necesitatea asigurării protecției infrastructurii critice, a stârnit apariția unei oferte consistente, alcătuită din firme private care oferă servicii și sectorului de stat, nu doar celui privat.
Astfel de firme, oferă consultanță în: identificarea și evaluarea vulnerabilităților, evaluarea nivelului de protecție și modalităților de răspuns în caz de atac pentru domeniile energetic, transport și protecție a mediului. Totodată, ele asigură programe de pregătire și proiectare a activităților de protecție în domeniul telecomunicațiilor și utilităților publice.
Realizarea unui parteneriat public-privat la nivel național este necesară, pentru a asigura un nivel acceptabil al securității infrastructurilor critice în cadrul societății din România, fără să fie afectată operabilitatea funcțiilor vitale ale economiei naționale.
Pentru buna funcționare a parteneriatului public-privat în domeniul infrastructurilor critice, este necesară creșterea capacității sectorului de stat și cel privat de a prevedea și de a putea interpreta diverse evenimente care se pot desfășura sau care tocmai au început. Complexitatea crescută a sistemelor, interdependențele care există între diferite categorii de infrastructuri critice obligă specialiștii să parcurgă diverse forme de pregătire interdisciplinare. Necesitatea cunoașterii și observării permanente, apariției noilor amenințări și vulnerabilități pentru infrastructurile critice, este indispensabilă.
Nevoia evaluărilor permanente de către autoritățile centrale și locale (în zona de responsabilitate a fiecăruia) a stării infrastructurilor în general și în special a celor critice,trebuie înțeleasă de acestea, și totodată, ele trebuie să stabilească clar responsabilități pentru protecția acestora.
Având în vedere că majoritatea operatorilor de infrastructuri critice fac parte din sectorul privat, dar majoritatea beneficiarilor serviciilor oferite fac parte din sectorul public, parteneriatul public-privat din domeniul securității și protecției infrastructurilor critice trebuie obligatoriu să funcționeze în baza unor prevederi legislative bine definite.
Constituirea bazei de date, gestionarea și circuitul informațiilor privind localizarea, starea fizică, natura juridică a principalelor infrastructuri critice este o activitate de primă urgență și trebuie să constituie una din responsabilitățile autorităților la nivelul local și național.
Sunt de opinie că pot fi fixate unele repere obligatorii definirii cadrului de lucru al cooperării sistemului public-privat în asigurarea protecției infrastructurilor critice, deoarece protecția infrastructurii critice reprezintă o responsabilitate comună (atât a sectorului de stat, cât și a celui privat), iar guvernul trebuie să ofere mediul adecvat (din punct de vedere legislativ, managerial, tehnologic) pentru firmele private de a investi în elementele infrastructurii critice.
Infrastructurile critice și nevoia de protecție a acestora sunt probleme de o importanță deosebită și acest lucru trebuie să se regăsească în strategia de securitate națională, a celei de securitate energetică.
CAPITOLUL 3
SECURITATEA ENERGETICĂ – IMPORTANTĂ PENTRU INFRASTRUCTURILE CRITICE ÎN APĂRAREA NAȚIONALĂ
Introducere in studiul de caz:
Energia este o componentă strategică în politica globală, importantă în dezvoltarea economică și în progresul, subliniind astfel de preocupări la rang mondial încă de la Primului Război Mondial.
În domeniul energiei (în special petrol și gaze), rezervele, țările care le gestionează si politica acestora, căile de tranzit, situația geopolitică, economică și diplomatică sunt câțiva dintre factorii care lansează provocări, dar și probleme la nivel european, ci și la nivel mondial.
Trăim într-un mediu tot mai complex, cu schimbări rapide, cu implicații pe termen scurt, mediu sau lung, la nivel internațional, național și local. Neluarea în considerare a domeniului energetic și a mediului, poate afecta atât Europa ca entitate, cât și țările membre. De aceea, prevenirea și crearea de strategii în domeniu pot aduce satisfacții importante pentru părți. Dependentele în domeniul energiei, interdependențele în domeniul infrastructurilor pot sa fac din Uniunea Europeană un lider în eficiență energetică și energie regenerabilă, așa cum se dorește, chiar și în situații dificile precum crizele economice.
Comisarul pentru Energie al Uniunii Europene, Andris Piebalgs, atrăgea recent atenția că se poate vorbi de o responsabilitate a Europei față de schimbările dramatice ale climei în contextul creșterii generale a consumului energetic. În acest sens, a adus în atenție exemplul posibilității creșterii nivelului apelor mărilor până în 2030, astfel încât suprafete importante din mari orașe europene să fie inundate (Barcelona, Venetia, Amsterdam, Londra, Stockholm sau Lisabona). Acest fenomen se va putea produce în același timp cu scăderi nemaiîntâlnite ale rezervelor de apă potabilă în sudul Europei și în alte părți ale lumii, cu milioane de refugiați în căutarea unor condiții de viață mai suportabile.
Tot Andris Piebalgs, a subliniat că ”Necesitatea unei noi Politici Energetice Europene a fost recunoscutǎ de Consiliul European și de Parlament care i-au solicitat Comisiei sǎ prezinte o propunere”, aceasta fiind “cea mai vastǎ reformǎ a politicii energetice de până acum”. S-au facut viziuni ce menționau că politica energetică UE ar putea să permită realizarea unei reduceri de 20% a emisiilor de gaze cu efect de serǎ până în 2020.
Astfel, securitatea energiei ajunge să fie în legătură cu securitatea apei, cu securitatea alimentară ș.a.m.d. Complexele infrastructurilor de care Europa beneficiază sunt legate între ele nu numai în domeniul petrolului, gazelor sau al energiei electrice.
La nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene, strategiile de securitate națională iau în considerare vulnerabilitățile, cât și nevoia de protecție a infrastructurilor critice întelese într-un sens larg pentru UE și separat pentru fiecare stat în parte. Apar astfel noțiuni precum „Securitatea cetățeanului”, „calitatea vieții acestuia” din punctul de vedere al unei culturi a securității, a voluntariatului, care sa fie promovate atât de către autorități și ONG-uri, ținând cont ca intervențiile locale/ale omului de rând sunt cel puțin la fel de importante ca și cele ale entităților statale.
Aspectele securității energetice, protecției infrastructurilor și serviciilor critice, ale securității cetățeanului sunt teme de dezbatere, pregătire și cercetare pentru fiecare țară, cât și la nivelul NATO și UE.
La Summit-ului NATO de la București au fost atinse puncte de interes precum securitatea energetică și nevoia de protecție a infrastructurilor critice, astfel că Ministerele Apărării, cele de Interne, serviciile de informații se pregatesc pentru aceste tipuri de bătălii în care nu se mai înregistrează morți și răniți, întrucât acum, atacuri cibernetice, inclusiv în domeniul energetic, pot fi lansate de către guverne, organizații criminale sau teroriste.
Alte ipoteze ale unui reprezentant al Organizației Mondiale a Sănătății, au arătat că nu există mai mare vulnerabilitate la adresa securității cetățeanului decât infrastructura sanitară. Indiferent de gradul de dezvoltare, de dimensiunea geografică sau de mărimea populației, nicio țară nu este capabilă să facă față unor dezastre naturale majore, accidente tehnice sau umane de proporții, acțiuni criminale sau teroriste bine organizate.
Tot mai întâlnit, termenul de „securitate energetică”, poate fi cheia securității regionale: „orice eșec al infrastructurii energetice critice are potențialul unui impact politic, militar și social.”
Având o diversitate mai mare a surselor de aprovizionare, se ajunge ușor la concluzia că proiectele privind transportul resurselor energetice, în special a petrolului și gazelor naturale, sunt de o importanță majoră.
În prezent, statele membre ale Europei sunt dependente de resursele energetice fapt care le conduce la căutarea de noi furnizori în domeniu prin intermediul cărora să-și poată asigura cererea și securitatea. Este de observat dependența și interdependențele create în acest domeniu al energiei numai din încrengăturile pe care le creează, de exemplu, interesele Europei pentru Zona Caspică și Nordul Africii concomitent cu intenția de limitare a dependenței față de Rusia si la rândul ei, aceasta din urmă, în calitate de furnizor, limitarea dependenței de spațiul ucrainean de tranzit, îndreptându-și atenția spre Turcia.
De reținut este faptul că în momentul actual Europa depinde de importuri pentru mai mult de jumătate din necesarul energetic și are parteneriate energetice strategice cu furnizori tradiționali ai Uniunii Europene precum Rusia, OPEC, Norvegia și Algeria – cât și cu furnizori alternativi din Bazinul Caspic, Asia Centrală, Africa de Nord și America de Sud.
În ceea ce privește România, țara noastră se află în situația în care poziția geografică, dar și cea geopolitică îi conferă o serie de oportunități, ce ar trebui valorificate la adevărata lor valoare.
Contextul geopolitic și geoeconomic al României în regiunea Mării Negre a suferit modificări prin interferența cu interesele puterilor din apropierea spațiului ponto-caspic, spațiu care este „poartă de intrare” în blocul regional economico-politic al Uniunii Europene și spațiu de tranzit între producătorii central-asiatici și mari consumatorii europeni de energie.
Ce face România interesantă din punct de vedere al domeniului energetic sunt caracteristici precum: proximitatea de bazinele de resurse energetice și infrastructura supradimensionată – rețeaua de oleoducte, rafinăria de la Marea Neagră – Midia Năvodari, dar și suprafața topografică permisivă care nu presupune
dificultăți tehnice și economice deosebite (de exemplu: stațiile de pompare cu costurile aferente, cel mai mare port din bazinul pontic – Constanța etc.).
În figurile următoare, poate fi observant un alt motiv care face România avantajoasă pentru statele interesate de potențialul energetic al acesateia. Prețurile la energia electrică în piață au variat în timp. Evoluția acestora poate fi urmărită în figura de mai jos.
Sursa: Transelectrica
Sursa: Transelectrica
Observând imaginea de ansamblu a situației actuale și posibilitățile viitoare ale sectorului energetic, oferind cadrul pentru facilitarea investițiilor în sisteme energetice si promovarea securității energetice pentru regiuni întregi, pot ajunge la concluzia că integrarea în prioritățile naționale a unei viziuni mai mari asupra domeniului energetic pot evidenția în viitor oportunitățile de sinergii care pot beneficia de mai multe părți contractante, cu costuri minime dacă se aplica la nivel național, permițând oportunități de investiții pentru a fi mai bine exploatate.
“Energia este un ingredient esențial pentru dezvoltarea economică, socială și politică”. Securitate energetică reprezintă în opinia lui IULIAN BUGA atât “asigurarea accesului sigur și durabil la resurse, la un preț rezonabil, cât și garantarea unui transport fără pericole până la destinatarul final”.
3.2. Obiectivele sectorului energetic ca și componentă a infrastructurilor critice
Obiectivul general al strategiei sectorului energetic îl reprezintă satisfacerea necesarului de energie atât în prezent, cât și pe termen mediu și lung, la un preț cât mai adecvat unei economii de piață și unui standard de viață civilizat, în condiții de calitate, siguranță în alimentare, cu respectarea principiilor dezvoltării durabile.
Sectorul energetic reprezintă în primul rând o problemă economică ce produce dependență cât mai limitată și scăzută de importurile energetice externe prin producerea, pe plan intern a energiei necesare și identificarea unor surse cu rute alternative de aprovizionare. Această abordare are ca și obiectiv transparența pieței energetice prin accesul nediscriminator la rețelele de transport ale energiei și asigurarea standardelor de mediu și a eficienței energetice.
În al doilea rând securitatea energetică nu reprezintă numai o problemă economică, dar și una mult mai complexă cu implicații politico-militare. Această abordare pune un accent deosebit pe protecția rutelor atât actuale cât și potențiale de aprovizionare și avantajul de a oferi soluții credibile la provocările cu care se confruntă securitatea energetică. Însă riscă să potenteze militarizarea crescândă a geopoliticii conductelor din ultima perioadă, iar totodată să conducă la sporirea potențialului de conflict dintre principalii săi actori.
Aflată încă în stadiul incipient al dezvoltării sale, dar care a cucerit treptat din ce în ce mai mult teren atât în SUA, cât și în UE concepe securitatea energetică ca parte a unui sistem comprehensiv de asigurare a infrastructurilor critice.
Infrastructurile critice din sectorul energetic includ sistemele energetice de producere, transport, distribuție electricitate, precum și obiectivele și instalațiile nucleare, iar politica de securitate a infrastructurilor energetice au vizat, în principal, controlul riscurilor generate de degradarea fizică și morală a echipamentelor și instalațiilor din domeniu.
Fără îndoială distrugerea infrastrucrturilor energetice poate avea un impact major asupra securității unei țări și funcționarea întreruptă sau orice întrerupere mai îndelungată a alimentării cu energie dăunează semnificativ asupra creșterii economice, stabilității politice și prosperității cetățenilor unei națiuni. Astfel, securitatea energetică vizează, în principal, asigurarea unor surse alternative de aprovizionare, identificarea unor rute energetice de transport, securizarea surselor și rutelor existente și creșterea ponderii energiilor alternative în consumul intern.
Securitatea energetică în tandem cu securitatea alimentară, financiară etc., face parte dintr-un concept mai amplu al problematicii securității naționale și individuale, iar atingerea unui anumit nivel de securitate depinde de capacitatea statului de a agrega resursele la nivel intern și de a câștiga sau a-și menține accesul la resursele externe.
Unele considerații asupra îndeplinirii obiectivelor strategice “Strategia energetică a României” a identificat trei obiective strategice și anume:
Siguranța energetică
Dezvoltare durabilă (sustenabilitate);
Competitivitatea;
Siguranța energetică trebuie asigurată prin:
asigurarea necesarului de resurse energetice destul de eficient pentru limitarea nevoii de resursele energetice din import;
variația surselor de import, a resurselor și rutelor de transport a acestora;
ridicarea nivelului de folosință a rutelor naționale de transport a energiei electrice, gazelor și petrolului;
protecția infrastructurii critice.
Dezvoltare durabilă presupune:
dezvoltarea și sporirea eficienței energetice;
avansarea fabricării energiei pe bază de resurse regenerabile;
avansarea producerii de energie electrică și termică în centrale cu cogenerare;
menținerea și modernizarea activităților de cercetare si dezvoltare a rezultatelor cercetărilor aplicabile;
diminuarea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător;
utilizarea resurselor energetice primare după o schemă bine gândită.
Competitivitatea:
dezvoltarea si modernizarea piețelor concurențiale de energie electrică, gaze naturale, petrol;
eliberarea piețelor de reglementările care îngrădesc schimbul liber tranzitului de energie si rețelelor de transport;
punerea la dispozitie a accesului permanent a participanților la piață și la rețelele de transport, distribuție;
restructurarea și privatizarea în sectoarele energiei electrice, termice și gazelor naturale;
dezvoltarea și restructurarea sectorului de lignit în vederea creșterii profitabilității și accesului pe piața de capital.
În contextul accentuării competiției statelor pentru putere și influență, resursele energetice, joacă un rol din ce în ce mai important în poziția ocupată de acesta și rolul lui în sistemul relațiilor internaționale.
În aceste condiții, securitatea energetică nu mai rerezintă doar un obiectiv oarecare de politică economică, aceasta a devenit o preocupare majoră pentru comunitatea internațională.
În accepțiunea mea, resursele energetice sunt folosite ca mijloace și metode de presiune în cadrul competiției și economice libere, acestea reprezintă un mod eficient de a promova sau câștiga ceva prin exercitarea puterii economice, componentă importantă în complexul puterii unui stat, și am putea să o definim ca orice acțiune sau inacțiune a unui actor al lanțului detonator-exploatator- producător-transportator-distribuitor-consumator, legată în mod direct sau indirect de resursele energetice, ce are scopul de a influența comportamentul altor actori sau de a-i controla, astfel putem spune că infrastructurile energetice devin un instrument al puterii politice folosit în cadrul relațiilor internaționale pentru atingerea propriilor interese.
Utilizarea infrastructurilor energetice în relațiile internationale reprezintă o formă de șantaj, o acțiune ce o putem încadra în categoria tehnicilor acoperite sau discrete, care au ca și scop realizarea unor obiective politice, economice, militare.
Acestă formă de șantaj este folosită pentru a slăbi puterea militară, economică sau politică a unei națiuni prin subminarea moralului, loialității sau încrederii cetățenilor. Astfel, sectorul energetic este un instrument suplimentar al presiunilor politice exercitate de state iar în același timp, ar putea constitui o formă asimetrică de acțiune în cadrul relațiilor de putere la nivel global, ca răspuns la alte forme politice, economico-financiare, militare.
Ca membră a Uniunii Europene, România trebuie să devină un furnizor de securitate energetică pentru Uniune, scop în care va trebui să contribuie la susținerea obiectivelor acesteia și prin acțiuni adecvate pe plan de apărare națională.
Politica energetică a României se realizează în cadrul schimbărilor și evoluțiilor ce au loc pe plan național și european, are ca obiectiv corelația cu documentele similare existente la nivel european pentru a asigura convergența politicii țării noastre cu politica Uniunii Europene în domeniu.
Obiectivul sectorului energetic din România trebuie să facă față provocărilor care se manifestă pe plan național, la nivelul UE și, respectiv, la nivel global: asigurarea securității ofertei de energie, creșterea competitivității economice și reducerea impactului asupra mediului înconjurător, iar cu cât România are de recuperat decalaje severe în ceea ce privește gradul de performanță economică față de țările dezvoltate cu atât mai importante sunt aceste provocări.
România poseda o intensitate energetică primară și finală extrem de ridicată, aproximativ de patru ori mai mare comparativ cu media UE . Atât competitivitatea economică, cât și dezvoltarea durabilă se bazează în mare măsură pe consumul eficient de resurse energetice și de energie. Mai mult, studiul comparativ al indicatorilor de competitivitate arată că intensitatea energetică reprezintă factorul de competitivitate cu cel mai mare decalaj față de țările UE, ceea ce poate constitui o slăbiciune importantă pentru competitivitatea economiei naționale, mai ales în perspectiva scumpirii progresive a prețurilor la energie și a alinierii acestora la nivelurile europene.
Din perspectiva conceptului de securitate energetică, printre cele mai importante obiective pe care trebuie să le îndeplinească strategia energetică, , îl contituie reducerea dependenței României față de importurile de resurse energetice iar, în cazul gazului natural, diminuarea dependenței de un furnizor unic și căutarea altor tipuri de surse de aprovizionare, cu luarea în considerare a criteriilor de accesibilitate, care trebuie să aibă în vedere amplasarea geografică a furnizorilor, și de disponibilitate (garantarea livrării pe termen lung).
Obiectivele strategice ale sectorului energetic sunt reprezentate prin: asigurarea unor servicii energetice de calitate prin acoperirea cererii de energie la prețuri suportabile, avansarea politicilor de folosință eficientă a energiei ca metodă de protecție a mediului și de îmbunătățire a percepției populației asupra impactului industriei energetice pe termen mediu si lung, de asemenea si optimizarea folosirii resurselor interne în condițiile integrării sistemului energetic național în piața regională și europeană.
Infrastructura energetică a României trebuie să satisfacă necesarul de energie al țării pentru următorii ani, având în vedere că necesarul tot mai mare de energie va trebui acoperit prin combinarea unor surse de energie durabile care, în același timp, vor reduce dependența României de alte țări. Astfel, prin acest obiectiv se va realiza îmbinarea factorilor de creștere a produsului intern brut și micșorarea intensității energetice până la un nivel apropiat de cel european, cu ajutorul tehnicilor de economisire a energiei.
Domeniilor energiei nucleare pentru a se transforma, în sensul dezvoltării, și pentru a deveni mai eficiente (din surse regenerabile), adăugând modernizarea sectoarelor: minier, petrolier si de gaze naturale, se pun în aplicare măsurile:
dezvoltarea sectorului energiei nucleare va cuprinde: dezvoltarea și utilizarea a două reactoare, incluzând și producerea de apă grea. În urma aplicării acestor măsuri, sunt așteptate anumite rezultate, cum ar fi: creșterea capacității de producere a energiei, a electricității, a apei grele, reducerea costurilor și implicarea tehnologiei nucleare în economie;
dezvoltarea sistemului energetic din surse convenționale, prin intermediul unor investiții în termocentrale, hidrocentrale, unitati de distribuție a energiei electrice. Ulterior aplicării acestor măsuri, sunt așteptate anumite rezultate, printre care amintesc: extinderea rețelei de transport al energiei electrice (cu peste 300 km), creșterea capacității de producere a electricității (cu peste 500 MW), introducerea iluminatului electric în aproximativ 200 gospodării, asigurarea unei bune funcționări a agentului termic;
dezvoltarea unor surselor regenerabile de energie include investiții pentru obținerea energiei electrice si termice din alte surse, cum ar fi: energia solară, eolienă, valorificarea biomasei (lemn, deșeuri de lemn, rumeguș), investiții în obiective hidroenergetice de capacitate mica (sub 3,6 MW);
în ceea ce privește sectorul minier, măsurile luate urmăresc modernizarea și menținerea capacităților minelor de huilă și lignit pentru a se reuși asigurarea combustibilului solid, combustibil necesar termocentralelor. Aceste activități urmăresc diferite scopuri: îmbunătățirea mediului de muncă (ambientul locului de muncă), eficientizarea activităților extractive, reducerea riscurilor tehnologice în exploatările miniere și cariere. În urma unor estimări, s-a ajuns la concluzia cum ca prețul de livrare pentru combustibilul rezultat va scădea cu 20% pentru lignit și cu 10% pentru huilă;
modernizarea sectorului petrolier si de gaze naturale, presupune anumite investiții în diferite sectoare, cum ar fi: extracție, transport, distribuție ș, prelucrarea petrolului și gazelor naturale pentru asigurarea combustibililor lichizi si gazoși.
Cele mai importante obiective se află în asigurarea capacității necesare, realizarea conectărilor la rețeaua internațională de gaze și produse petroliere și alinierea calității produselor și carburanților la nivelul normelor Uniunii Europene (lucru foarte important pentru România).
3.3 Securitatea energetică
Securitatea energetică la momentul actual, definiția cea mai frecvent acceptată, constă în asigurarea aprovizionării corespunzatoare cu energie la prețuri rezonabile și fără mari fluctuații, pentru a susține creșterea și performanța economică.
Ținând cont de perspectivele actuale ale cererilor de energie și conform Agenției Internaționale pentru Energie (International Energy Agency – IEA) – care în raportul său pe anul 2009 a afirmat că acest consum de energie la nivel mondial a scăzut în 2009 ca urmare a crizei financiare și economice și care a prognozat, în aceleași circumstanțe, și reluarea trendului ascendent, imediat ce economia mondială se va fi relansat, ma conduce la concluzia la care a ajuns IEA în raportul său: “cererea mondială primară de energie este estimată să crească cu 1,5% pe an între 2007 și 2030 – o creștere totală de 40%. Cu toate că cererea este așteptată să scadă marginal între 2007-2010, aceasta își va reveni, cu o creștere medie anuală de 2,5% în perioada 2010-2015. După 2015 ritmul de creștere a cererii se atenuează treptat, pe măsură ce economiile emergente se maturizează și creșterea populației mondiale încetinește”.
Securitatea energetică se poate realiza la un nivel de risc și cost acceptabil. Poate fi considerată drept asigurarea continuității în alimentarea cu energie, în diversele ei forme, cu respectarea unor condiții restrictive, pe o perioada de timp indicate.
Constituirea unor stocuri de siguranță (urgență), diversificarea energiilor utilizate și aprovizionarea sau conservarea energiei au un cost de cele mai multe ori ridicat. De aici limitarea stategiei energetice a fiecărei țări în parte, în funcție de costurile pe care o economia sa și-o poate permite luând în calcul eficiența. La același nivel stă în balanță și asigurarea transportului-livrării de energie care la rândul său necesită un cost
Întrebări precum: măsura în care trebuie încurajat sectorul național al energiei în scopul reducerii dependenței externe și al unei mai mari securități energetice și cum trebuie statul/terții să suporte costul subvenționării acestor operații, legislația creată pentru acest sector și neincălcarea legilor concurenței și obiectivelor liberalizării piețelor de energie, sunt de luat in calcul pentru studiile effectuate în vederea determinării fezabilității creării/îmbunătățirii infrastructurii critice ce face obiectul cercetării.
Din potențialul energetic economic total al surselor regenerabile al României, biomasa deține mai mult de 50%. Astfel, prin utilizarea eficientă a biomasei, potențialul energetic al surselor regenerabile poate fi valorificat . În timp ce România dispune de un excedent de electricitate care poate fi produsă din surse regenerabile, biocombustibilii pentru transporturi înregistrează un deficit astfel încât această ramură are nevoie de importuri.
3.4. Resurse energetice regenerabile
Sursele regenerabile de energie din România au un potențial teoretic important. În tabelul următor este prezentat potențialul energetic al surselor regenerabile de energie din România:
Cu toate acestea, începând cu anul 2014, Comisia Europeană a urmărit crearea unui sitem competitiv pentru producerea energiei electrice din surse regenerabile cu scopul de a dezvoltarii piețelor regionale și piața unică pentru energia electrică.
Energie electrică
Cererea: Analiza consumului și a exportului
În evoluția consumului de energie electrică din România s-a simțit scăderea semnificativă, în principal din cauza scăderii consumului din sectorul industrial după anul 1989 dar s-a stabilizat în anul 2000, când cererea de energie electrică a crescut pentru prima dată după un deceniu. Cel mai mare nivel a fost atins în anul 2008. Evoluția consumului brut de energie electrică în România, în ultimul deceniu, corelată cu evoluția PIB, este reprezentată în graficul următor:
Sursa: Analiză pe baza informațiilor EIU și ANRE
Sub impactul crizei economice consumul de energie electrică la nivelul sectorului industrial ( în domeniul construcțiilor și sectorul energetic), a înregistrat o scădere de aproximativ 18% în perioada 2008-2013. Această evoluție este reprezentată în figura următoare:
Industria, ce inglobează sectorul construcțiilor și sectorul energetic (inclusiv pierderile rețelei), are procentul cea mai mare în structura consumului de energie electrică, respectiv 56,1%, urmată de consumul populației, cu 23,9%. Reduceri de consum in 2013 s-au înregistrat inclusiv la nivelul iluminatului public și sectorului transporturi, respectiv 12,7% și 8,3% comparativ cu anul 2012. În anul 2013, numărul total de consumatori finali alimentați cu energie electrică a fost de 9.011.095, din care 8.991.881 (99,8%) au fost consumatori alimentați în regim reglementat și 19.214 (0,2%) au fost consumatori alimentați în regim concurențial (consumatorii care și-au exercitat dreptul de eligibilitate).
Oferta: Analiza producției și a importului
Cantitatea de energie electrică produsă în a fost de 55,78 TWh în anul 2013, cantitatea totală de energie electrică livrată în rețele de către aceștia fiind de 51,70 TWh.
Structura energiei electrice livrate de producători, pe tipuri de resurse convenționale și neconvenționale, în perioada 2008-2013, este prezentată în graficul următor.
Nota: Datele prezentate în figură pentru perioada 2009-2011 nu includ producțiile producătorilor care nu dețin unități dispecerizabile.
Sursa: Rapoarte ANRE, 2009-2013
După cum arată tabelul de mai sus, cărbunele și resursele hidrologice au avut un aport de 57,4% în producția de energie electrică, în timp ce producția nucleară a avut o contribuție de 20,6%, cantitatea rămasă fiind acoperită din sursele de gaze naturale, alți combustibili lichizi și alte resurse. Odată cu creșterea puterii instalate în centralele electrice eoliene, a crescut implicit și ponderea acestora în mixul de producție, la aproximativ 9% din totalul producției în anul 2013.
Evoluția soldului schimburilor fizice transfrontaliere realizate cu statele vecine în perioada 2009-2013 este prezentată în figura următoare, și este important de observat faptul că din punct de vedere strategic la nivel național este de dorit ca România să rămână un exportator important de energie electrică și, totodată, să își mențină prezența ca jucător activ pe piața liberă din Europa Centrală și de Est.
Sursa: Transelectrica
În România, structura capacităților de producere a energiei electrice este diversificată, în sistemul electroenergetic național ( SEN) existând generatoare hidroelectrice, termoelectrice clasice pe cărbune și/sau gaze naturale, nuclearelectrice, eoliene, fotovoltaice și termoelectrice pe biomasa.
Cu toate acestea, România se confruntă cu probleme privind producerea energiei electrice, deoarece cele mai multe dintre producatoare și-au depășit durata tehnică de viață, fiind neeconomice și poluante. Aproximativ 30% din capacitățile de producție au depășit durata de 40 de ani de funcționare, iar 25% din acestea au deja o durată de 30 de ani de funcționare. Aproximativ 15% din capacitățile de producție au fost puse în funcțiune în ultimii 5 ani.
Astfel, România trebuie să aducă în lumină capacități energetice noi, care să prezinte competitivitate și utilizare de tehnologii curate, care să acopere deficitul de capacitate apreciat că va apărea in anul in curs, cu tendințe de majorare după 2020–2025, în contextul obiectivelor de reducere cu 40% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în anul 2030.
Realizarea investițiilor mari de infrastructură energetică și respectarea principiului transparenței, competiția și ajutorul de stat, sunt măsuri ce trebuie implementate. Securizarea va putea fi realizată atât prin mecanisme fiscale, cât și cu ajutorul unor instrumente comerciale care să permită, în principal, predictibilitatea recuperării investiției pentru investitorii în capacități de producere a energiei prin tehnologii cu emisii reduse de carbon.
Analiza critică
Dinamica ofertă-consum
Sunt avute in vedere următoarele circumstanțe:
Tendința de scădere a consumului de energie electrică inregistrată în ultimii ani;
Oferta de energie electrică este caracterizată de o supracapacitate de producție. În anul 2014, exportul semnificativ mare a atenuat criza de supracapacitate, dar nu in totalitate.
Dezechilibru evident între puterea netă disponibilă (> 21,000 MW ) și vârful de consum.
În mixul de producție a crescut semnificativ ponderea surselor regenerabile (puternic volatile) si a celor rigide (nucleare)
Uzura mare a instalațiilor.
Eficiența energetică, atât din perspectiva producției, cât și a consumului este modestă. Conformarea la legislația europeană va avea efect asupra gradului de creștere a consumului de electricitate.
Pe termen lung, se întrevede un deficit de putere din cauza incetării funcționării, după anul 2025, unităților de producție existente, dacă nu se vor înlocui până atunci.
Decarbonizarea dorită la nivel UE cu termen pentru anul 2030 de reducere a emisiilor CO2 cu 40%.
Infrastructura de rețea (Transport)
Infrastructura de rețea este destul de bine dezvoltată și reprezintă unul din subsectoarele în care s-au făcut investiții semnificative, atât în RET (stații în special), dar și în infrastructura de dispecerizare și telecomunicații în fibră optică.
Concepția și prioritățile de dezvoltare sunt tratate în planul de perspectivă (TYNDP) pe 10 ani care este reactualizat la fiecare doi ani, programul actual aprobat de ANRE fiind aferent perioadei 2014-2023.
Circa 50% din parcul de stații electrice a fost retehnologizat și modernizat, dar este necesară continuarea procesului până la modernizarea întregului parc de stații.
Figura 19: Rețeaua României de transport a energiei electrice ( Sursa: Transelectrica, iulie 2013)
Aceste caracteristici, trecute prin filtrul metodei de analiză SWOT (la nivel de sector – Energie electrică) ar avea următoarea formă:
Este de reținut faptul că eficiența energetică aflată in creștere are o contribuție majoră în asigurarea siguranței în furnizarea energiei, dezvoltării durabile și competitivității, la economisirea resurselor energetice primare și la reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră. Indicatorul eficienței de utilizare a energiei la nivel național este intensitatea energetică, respectiv consumul de energie pentru a produce o unitate de produs intern brut.
În tabelul următor se prezintă evoluția intensității energetice pentru România.
Sursa: INS
Aici este ușor observabil potențialul surselor regenerabile de energie în România în:
Utilizarea surselor regenerabile de energie și, implicit, conservarea resurselor convenționale de energie;
Tehnologii de producere a energiei electrice fără emisii sau cu emisii reduse de CO2 și NOx;
Costuri operaționale reduse pentru tehnologiile de producere a E-SRE;
Pentru energia electrică care beneficiază de sistemul de sprijin pentru surse regenerabile, contractată și vândută pe piața de energie, se asigură acces garantat la rețea;
Energia electrică produsă din surse regenerabile este dispecerizată cu prioritate.
Scăderea intensității energetice a industriei cu circa 42%, în perioada 2007-2012 s-a datorat măsurilor adoptate pentru creșterea eficienței energetice, cât și restructurării din perioada de criză economică.
Concluzii
Elaborarea studiului de față a permis conturarea câtorva concluzii punctuale, la care se adaugă considerații și chiar propuneri.
Astfel, cu privire la securitatea energetică a României s-au creionat următoarele concluzii:
necesitatea revizuirii strategiei politicilor energetice, care va trebui axată, în special, pe securitatea aprovizionării cu energie;
reducerea dependenței României față de importurile de resurse energetice– cu luarea în considerare a criteriilor de accesibilitate și de disponibilitate;
menținerea unui mix echilibrat în privința structurii balanței energetice;
se impune interconectarea sistemului electroenergetic național cu cele ale celorlalte țări europene, pentru evitarea riscului întrerupeii în alimentarea cu energie;
trebuie acordată o atenție deosebită momentului în care se iau decizii în privința
sistemului energetic național, având în vedere inerția acestuia (intervalul de timp între decizie și realizarea practică fiind de aproximativ 4-20 de ani);
stimularea investițiilor în sectorul energetic în scopul modernizării și eficientizării acestuia (în toate sectoarele de consum pierderile energetice sunt deosebit de ridicate, și anume de 30-35%!!!) și, în același context, urmărirea reducerii impactului negativ asupra mediului;
crearea unui cadru instituțional propriu pentru sectorul energetic (de exemplu, un Minister al Energiei și Resurselor) dispersarea activităților din sectorul energetic în diverse departamente sau direcții din cadrul altor ministere, nemaireprezentând o perspectivă viabilă.
Analiza structurii balanței energetice naționale lasă să se întrevadă următoarele idei concluzive:
În termeni generali, România este o țară bogată (dispunând de o gamă diversificată) în resurse sărace (reduse cantitativ) și scumpe (ca și costuri de extracție) și cu o perioadă scurtă de asigurare, în condițiile consumului actual (14-15 ani pentru petrol, 15 ani pentru gazele natural și 40-50 de ani pentru cărbune);
Cărbunele rămâne principalul combustibil disponibil pentru producerea de energie electrică în termocentrale (cu o contribuție de cel puțin 50%, pentru o perioadă lungă de timp, restul fiind acoperit de energia hidro, nucleară și sursele regenerabile);
În condițiile spectrului epuizării într-o perioadă relativ medie a rezervelor de cărbune din țara noastră și a calității scăzute a acestora, importul de cărbune va fi obligatoriu pentru România;
rezervele interne fiind într-un proces avansat de epuizare, iar dependența de importurile de resurse primare (în mare majoritate, hidrocarburi) a crescut de la 27,1 % (în anul 2000) la circa 36 % (în anul 2005);
Trebuie analizată extrem de realist viabilitatea funcționării la capacitate maximă a atomocentralei de la Cernavodă (considerând riscurile specifice unei centrale de acest tip, calitatea slabă și rezervele reduse de uraniu ale țării noastre, dar și avantajele obținute pri punerea în funcțiune și a celorlalte reactoare).
Securitatea absolută este o iluzie, ca și independența energetică a României.
Energia este un serviciu de interes general, astfel încât accesul la energie trebuie deschis tuturor consumatorilor, iar consumul are loc după posibilități. Aceasta depinde de existența unor politici sociale special orientate pentru a corespunde nevoilor săracilor. Protecția socială capătă o importanță aparte în cazul României, unde sărăcia reprezintă 18,5 % din populație, iar “sărăcia energetică” este sensibil mai ridicată. Trebuie menționat pericolul folosirii sectorului energetic ca instrument pentru rezolvarea problemelor sociale.
Soluțiile sunt reprezentate de existența unei piețe concurențiale sănătoase a energie, promovarea eficienței energetice (întrucât consumatorii plătesc și pierderile energetice), folosirea unor sisteme tarifare adecvate, existența unui sistem de protecție socială decuplat de piața de energie.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Capitolul 1: Rolul și importanța infrastructurilor critice 1.1. Delimitări conceptuale privind infrastructura critică 1.2. Evoluția conceptului de… [311775] (ID: 311775)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.