Capitolul 1 Refacut [624826]

CAPITOLUL 1. VIAȚA ȘI OPERA LUI DIMITRIE BOLINTINEANU

1.1.Familia, nașterea , copilăria și debutul
Asupra lui Dimitrie Bolintineanu s -au scris, de -a lungul timpului, numeroase
comentarii critice și istorico -literare, studii ample și monografii. Cu toate acestea,
personalitatea scriitorului nu este încă suficient de bine cunoscută. După supra evaluările din
timpul vieții sale, a urmat, postum, un reflux al admirației, care a durat destul de multă vreme,
de la exagerarea meritelor trecându -se, brusc și fără discernământ, la exagerarea carențelor și
neîmplinirilor sale.
Dimitrie Boli ntineanu, poetul care, la consonanță cu lirica romantic a vremii sale va
introduce în literature română, farmecul peisajului oriental , cântând “florile Bosforului ”,
irizările mărilor care unesc Europa cu Asia, pitorescul inedit al unor ținuturi exotice acoperite
de legendă, a venit pe lume într -o campestră aridă, lipsită de varietatea naturii, în câmpia
Dunării, la conacul din Bolintin, toponim al unei așezări rura le aflată în apropiere de
București . De altfel, în “Manoil și Elena ” romancierul elogia traiul patriarhal al familiilor
boierești stabilite la țară și evoca cu plăcere atmosfera de la moșiile Petreni și Fănești unde
protagoniștii primeau cu plăcere protip endada fugită din Bucureștiul toropit de arșița verii.
Bolintineanu consfințea astfel o atitudine diferi tă de a confraților din Moldova , care
ironizaseră boierul din provincie, și se alătura lui Ion Eliade Rădulescu care preferase ca
subiecte ale satirei sale din fiziologii poetul fantast și funcționarul corupt, figuri la modă în
lumea bucureșteană.
Datele referitoare la familia lui Dimitrie Bolintineanu și la primii ani ai vieții sunt
destul de lacunare și incerte, lispind documentele și mărturiile directe. Orfan din copilărie, el
își evocase în mai multe ocazii, atât în poezii cât și în romane, familia: părinții, sora și frat ele,
dispăruți înainte de vreme .
Anghel Demetriescu atra ge atenția asupra “Elegiei ”, în ale cărei versuri poetul își
amintea: “Aveam și -un tată încă, amic cum și părinte, / A cărui gene albe în plâns au fost
albit. / Dar vai! Ei dorm acuma în tristele morminte, / Copilul lângă tată, precum au viețuit. ”
Dimitrie Bolintineanu a avut un frate mic, care a murit devreme, și o soră mai mare,
Ecaterina, de care se va simți legat tot timpul vieții sale, prin profunde și trainice fibre
sufletești, la ea aflând sprijin și alinare în momentele de grea c umpănă. Versurile din
“Elegie ”, în măsura în care nu sunt convenționale, ne -ar lăsa să deducem că poetul și -a
cunoscut în copilărie fratele mai mic: “Aveam un frate tânăr a cărui junie / Ca râușor de lapte
luase cursul lin, / Ce în a sa ferice, plăcere, buc urie,/ Zicea cu vorbă dulce: eu nu voi să
suspin. ”

Ecaterina, sora lui, se căsătorise cu Atanasie (Tănase) Bolintineanu , descendent al unei
familii cu același nume, fiul paharnicului Dinu Bolintineanu1. În timpul revoluției din 1848,
numele acestuia figurează în caseta primelor numere din “Poporul suveran ”, ca fondator al
acestei gazete alături de alte personalități ale epocii. A murit la începutul anului 1862, iar
peste un an și ceva, în iunie 1863, îș i va sfârși viața și Ecaterina. Dimitrie Bolintineanu și -a
exprimat atunci îndurerarea în poezia “Umbrei soru -mei Caterina ”:
“Dragă surioară, te duci și niciodată
Nu ne vom mai vedea!
Nici plâns, nici rugăciune, pe moartea neîmpăcată
Nu pot s -a îmblânzească, o, surioara mea…

De când aceeași moarte cu aceeași nepăsare
Pe soțul tău lovi,
Pe viața ta se -ntinse o noapte de -ntristare ;
Crezuși o datorie a nu mai viețui!…

Simț viața jumătate de umbră coperită!
Ea poate -a mai zâmbi;
Uitarea să-nvelească ființa ta iubită;
Dar plină fericire eu nu mai pot simți. ”

Dintre rudele apropiate cu care Bolintineanu a avut relații strânse în timpul vieții sale,
menționăm și pe Ștefan Bolintineanu, cel care a rămas devotat poetului în perioada în care
acesta nu mai ocupa nici o funcție și își asigura cu greu o ex istență precară. Ștefan
bolintineanu trimite în 29 martie 1867, o petiție Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice,
prin care îi solicită să achiziționeze un număr de volume din Călătorii în Asia Mică ” de
Dimitrie Bolintineanu, în vederea distribuiri i lor ca premii școlare. Cererea sa are efectul
scontat, achizăționându -se 300 de exemplare.2
Nefiind căsătorit niciodată, poetul nu a avut urmași direcți.
Dimitrie Bolintineanu a început să aspire la cununa muzelor încă de când se afla pe
băncile colegiului Sfântul Sava . Potrivit mărturiilor vărului său, cel ce va evoca, mai târziu pe
Daniel Sihastru și pe Mama lui Ștefan cel Mare , avea scrise în perioada studiilor colegiale,
mai multe poezii pe care le înmănunchiase în volumul Floricele de primăvară .
Cercetările de până acum au stabilit însă că poetul a debutat cu poezia O fată tânără
pe patul morții, în Curierul de ambe sexe, periodul IV, 1842 -1844, nr.10, p,159. Această
poezie era în consonanță cu lirica romantică elegiacă. Idilismul arcadian era convertit în
convenționalism romantic, dominat de elegia lamartiniană:
Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanțul de brațe un aer dubios,
Ca rîul ce geme de rea vijelie,

1 Anghel Demetriescu, p.71
2 Documente și manuscrise literare , p.119

Pe patu -mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se us ucă și -n laturi s -abate
Când ziua e rece și cerul în nori,
Când soarele -l arde, Când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori ;

Așa făr ’ de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut
Și astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu -mi de moarte deodat -am căzut.

Izvorând direct din spiritul elegiac lamartian, poezia O fată pe patul morții are însă
unele similitudini de ton și atmosferă cu alte modele. N.I.Apostolescu3 spune că aceasta se
apropie de poezia La jeune captive a lui André Cheni ér. Pe de altă parte, Charles Drohuet
propunea o înrudire și cu La chute de jeuilles a lui Millevoye4, pe motivul că în strofa finală a
poeziei lui D. Bolintineanu: „Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge / Suflată de vânturi aici
pe pământ / Ah! Juna mea viață acuma se stinge / Și ani i mei tineri apun în mormânt.. .” se
poate distinge un ecou al comparației cu frunza vestejită și purtată de vântul toamnei, în jurul
căreia gravitează întreaga elegie a lui Millevoye.
În aceea și ordine de idei, G.Călinescu admitea că tema luată de D.Bolintineanu de la
André Cheni ér venea de la Parny5, de la poezia acestuia Vers sur la mort d’une jeune fille, în
care tânăra nu se lamentează ci moare suav, cu un surâs.
1.2. Studiile la Paris , revoluția și moartea autorului
. Aptitudinile literare și calitățile intelectuale îi erau recunoscute de aristocrația
reformatoare și francmasonă a Bucureștiului, care în toamna lui 1846 îi oferea șansa de a
studia în Franța. Al.G.Golescu și N. Golescu, încredințați de aportul tânărului la propășirea
țării, adunaseră în acest scop o bursă de 200 de ducați de aur de la mai mulți boieri filantropi.
Prezența lui Bolintineanu la Paris în anii 1846 -1848 nu a lăsat urme deosebite, în afara
unei co laborări constante la Curierul românesc din București și Foaie pentru minte inimă și
literatură din Brașov. Semnele unei tinereți zvăpăiate, prea puțin dornică a se dedica unui
studiu sârguincios, răzbăteau în corespondențele românilor aflați în Paris. Apr oape 100 de
tineri participau cu entuziasm la cursurile istoricilor Jules Michelet și Edgar Quinet de la
Collège de France, se zbăteau să aducă argumente pentru o mai profundă cunoaștere a
problematicii românești de către intelectualitatea franceză, partic ipau la mișcările de stradă și
se pregăteau a declanșa la ei acasă acțiuni similare.

3 N.I.Apostolescu, L’influence des romantiques francaise sur la poésie roumaine , Paris, Honor é Champion,
1909, p.203
4 Charles Drouhet, Izvoarele de inspirație din poezia “O fat ă tânără pe patul morții ”, București, Tipografia
profesională, 1913, p.4
5 G.Căl inescu, Scriitori străini, București, E.P.L., 1967, p.364

Ion Ghica6 îl nota și pe Bolintineanu între tinerii studenți convocați de N. Bălcescu la
locuința sa din Paris, în timpul Revoluției pariziene din 24 februarie 1848 și care hotărâseră
revenirea în țară.
Cu toate că autoritățile îi refuzaseră pașaportul pentru Bucovina, Bolintineanu se afla
în vara lui 1848 pe baricadele Revoluției din București, mereu în primele rânduri, cu gesturi
întipări te în conștiința participanților: își „ trântea șapca din cap ” în fața palatului domnesc
atunci când Banof amenințase că aduce oștirea pentru a opri furia populară, se urca într -o birjă
și silea vizitiul să intre în curtea palatului când aflase că guvernul provizoriu fusese arestat de
Odobescu și Solomon, convinsese pe Eliade, speriat de evenimente, să nu plece din țară în
Transilvania și îl ajutase să se ascundă în București , până la liniștirea spiritelor7.
În timpul guvernării revoluționare i se încredința redacția gazetei „ Popor ul suveran ”,
iar după ocuparea Bucureștilor de către armatele străine era arestat și îmbarcat într-una din
gimiile care transporta la Cladova, „prin ploai e și frig”, pe cei 14 proscriși .
După eliberarea nesperată a deținuților, Bolintineanu îl însoțea pe Bălcescu în
Transilvania unde spera să tipărească o gazetă a românilor revoluționari. În martie 1850 se
afla în Paris, unde continua să spere în apariția unei publicații literare a exilului care să adune
în jurul unui program comun pe românii risipiți și măcinați de sărăcie. Dihonia se încuibase
însă atât de adânc în sânul emigrației încât ajungea și el să se dueleze cu un coleg de baricadă,
Mălinescu. Reușea cu sprijinul material al lui Alecsandri să red acteze în anul 1851 „ Albumul
pelerinilor români ”, primul jurnal de versuri din istoria presei noastre literare. În același an, el
părăsea Parisul cu speranța de a obține permisiunea autorităților de a -și vizita familia.
După două luni de zadar nică așteptare a surorii sale în Rusciuc, port de pe malurile
bulgare ale Dunării, în luna noiembrie el călătorește la Constantinopol. Aici se aflau Ion
Ghica și Al. Zanne, stabiliți în Turcia și în familiile cărora a fost găzduit în următorii ani.
Îndrăgos tit adesea de femeile frumoase ieșite în cale, el plănuia alianțe matrimoniale care să -i
aducă averi considerabile și care s ă-i facă traiul confortabil.
C.Negri, coleg de baricadă, marturisea că fusese obliga t să-i refuze lui D. Bolintineanu
cererea de a se căsători cu fiica sa nelegitimă și fără prea multă zestre. În exil, D. Bolintineanu
continuă a -și publice operele fie în volume, fie în gazetele românești din Paris, Cernăuți, Iași,
Galați, București. Prezent în conștiința cititorilor din Țăr ile Române prin numeroasele sale
colaborări literare, el revenea triumfal acasă în toamna anului 1857. La București se adapta cu
greu și asemenea altor foști colegi de exil se dedica publicisticii, militând pentru Unirea
Principatelor și pentru alegerea un ui domn unic în persoana lui Al. I. Cuza. După 1860 se

6 Bălcescu, Opere, volumul IV, Corespondență , Editura Academiei Populare Române, București, 1964. Ion
Ghica, Documente literare inedite, Editura de stat pentru literatură și artă, 1959, p. 39/41.
7 Ion Ghica , Documente literare inedite , Editura de stat pentru literatură și artă, 1959, p.39 -41.

alătura domnitorului ales, dovedindu -se un consilier priceput, devotat, intransingent, hotărât a
nu face compromisuri; acesta îl numea în diverse funcții, cea mai înaltă fiind aceea de
ministru al Inst rucțiunii Publice și al Cultelor într -unul din guvernele prezidate de Mihail
Kogălniceanu, din octombrie 1863 până în iulie 1864. În această demnitate el a inițiat
proiectul de reformă a învățământului, cu deosebire a celui rural și a celui pentru fete; s -a
strădu it ca documentele aduse în țară. Evocarea acestui episod a cunosc ut o carieră
internațională.
J.Michelet prezenta în legenda sa despre Revoluția Română, publicată în 1853,
peregrinarea pe Dunăre a proscrișilor urmăriți cu devotament de Maria Rosetti, soția franco –
scoțiană a lui C.A. Rosetti. D. Bolintineanu relata în memorialul Călătorii pe Dunăre și în
Bulgaria (1858) episodul aventuros al transportării sub escortă a revoluționarilor exilați, în
susul Dunării, cu gimia. C. A. Rosetti las ă mărturii ale acestui episod în lucrările sale
memorialistice. de N. Ionescu, trimis în Italia, la Palermo, pentru a obține i nformații despre
moartea lui N. Bălcescu, să intre în patr imoniul național. Poetul a militat pentru independența
Bisericii Ortodoxe față de stat și pentru reformarea morală și intelectuală a clerului.
Activitatea susținută în echipele guve rnamentale ale domnitorului Al.I. Cuza a încetinit ritmul
activității publicistice, dar nu i -a înfrânat activitatea literară: în anii 18601864 el ofe rea
cititorilor mai multe volume de: poezii, romane, note de călătorie, biografii istorice, memorii
și comentarii istorico -politice.
După 1864, când se retrăgea din prim -planul vieții politice, el își împlinea dorința de a
tipări o ediție inte grală de poezie originală, precum și o ambițioasă versiune a acesteia în
limba franceză. Alungarea lui Al.I. Cuza din țară și aducerea unui prinț german redeștepta
energiile publicistice ale lui Bolintineanu. El redacta un n ou jurnal de poezie, Eumenidele8,
după modelul celui creat în anul 1851 la Paris, folosind însă pana înveninată a satirei politice
și a pamfletului denunțător.
Asemen ea altor colegi de baricadă, Dimitrie Bolintineanu nu înțelegea că venise
momentul retragerii din viața publică, al distanțării de o societate care se răzvrătea și se
dezicea de idealurile pașoptiste. Lipsit de resurse materiale, fără familie, el nu putea urma
exemplul unora din tre prietenii de idei precum C. Negri, cel care în liniștea din Târgu Ocna se
dedicase unui proiect utopic de cultivare a unei ferme pomicole exotice, asemănătoare
plantațiilor din colonii. Convins că scrierile sale mai aveau ecou în opinia publică, el se
îndârjea să tipărească pentru puținii abonați, uneori nici 40, drame și biografii istorice, printre
care și memoriul Cuza și oamenii săi, amalgam de jurnal politic și biografie, un adevărat

8 Eumenidele sau Eriniile sunt zeițe răzbunătoare, care pedepsesc pe răufăcători. Ele sunt zeițele furiei în
mitologia grecească. cărți, elegant legate, cuprin zând colecții de opere complete ale unor mari scriitori,
dicționare, istorii și geografii universale.

cântec de lebădă al poetului care dezertase de la misiunea lui nobilă pentru a se risipi în
politică.
În 1871 era internat la spitalul Sfântul Pantelimon din București, la intervenția
doctorului Davila. Licitarea puținelor sale bunuri în scopul stingerii unor datorii vechi și a
achitării cheltuielilor de spitalizare avea ecou dureros în epocă. Bolintineanu se afla și acum,
la fel ca în an ii exilului, în grija familiei Zanne, iar cei care îi veneau în ajutor erau numai
prietenii moldoveni: Vasile Alecsandri, C. Negri și Ecaterina Balș. Obiectele scoase la
licitație erau cele obișnuite pentru un intelectual sărac: birou, f otolii, bibliotecă etc.
Romancierul care denunțase absența cărților din bibliotecile palatelor din București se
răzbuna pentru ultima dată pe contemporanii bogați: le oferea posibilitatea să achiziționeze
carte elegantă și rară, care nu suporta uzura timpului și a modei. Foștii colegi de revoluție și
de exil, după ce se înflăcăraseră în discursuri patetice solicitând statului o pensie, se aliniau în
cele din urmă deciziei lui Ion C. Brătianu, care amâna sine die ajutorul solicitat.
În 20 august 1872 se consemna în spitalul Sfântul Pantelimon din București trecerea în
lumea umbrelor a celui care a fost înainte de orice poet, în sensul larg de destin hărăzit unor
puțini inițiați, așa cum l -a instituit Antichitatea greco -latină . Prezența sa în orizontul cultural
românesc din secolul romantic a îndreptățit pe istoricii literară să -l considere pentru faptul că
și-a asumat poezia ca destin „cel mai poet dintre poeții pașoptiști”9.
Omul Bolintineanu împărtășise destinul epocii în care trăise: cu origini modeste
sublimate în mândria de a aparțin e unei vițe autentice românești, cu studii în țară și străinătate,
fără a avea interesul de a obține o specializare și o diplomă care să -i înlesnească practicarea
vreunei meserii liberale, din veniturile căreia să trăiască în siguranță, antrenat într -o
spectaculoasă viață secretă, francmasonică, care i -a permis să se afle în intimitatea unor
persona lități ilustre ale timpului său10 și să accead ă în vârful piramidei politice, celibatar în
permanen tă căutare a u nei femei cu dotă, explorator al unor ținuturi geografice exotice, a
căror istorie și cultură a ținut să o descifreze, căutând urmele românimii risipite prin lume. El
nu ne -a lăsat copii, palate, biserici sau alte ctitorii, ci mai bine de cincizeci de volu me în
română și franceză, peste 800 de titluri de poezii, câteva gazete, unele versuri și imagini
artistice pe care urmașii săi le -au prel uat și modelat în expresii noi.
1.3. Opera lui Dimitrie Bolintineanu
Istoria literară reacționară a făcut mare caz în jurul debutului lui Bolintineanu
deoarece poemul O fată tânără pe patul morții dovedea un poet de pe atunci stăpân pe tehnica
versului. Eliade sc risese, prezentând poezia:

9 Paul Cornea – Studiu introductiv: D. Bolintineanu, Opere , volumul I, ed. cit., p. XVIII.
10 Ibidem

“Câți cunosc frumusețile poeziei, acea legănată și lină cadențare, acel repaos regulat al
semistihului, acele expresii și asemănări răpitoare care întineresc inima, câți pe lângă aceasta,
după dreptate mai cer și o limbă de la poet, pot judeca versurile d -lui Bolintineanu, ale acestui
june necunoascut încă, ca floricela împresurată în mijlocul unei lese11 a-i saluta talent ul și a
aștepta de la dânsul opere vrednice de un veac mai ferice. ”

Când debutează Bolint ineanu, literatura progresistă număra opere și scriitori de seamă
cum ar fi: Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri,
Nicolae Bălcescu. Primele manifestări ale lui Bolintineanu vădesc însă influența ideologiei
clasei do minante, a literaturii marii boierimi.
Poetul se exercită mai ales în domeniul eroticei frivole scriind nenumărate
madrigaluri, barcarole, elegii amoroase, pe care de altfel le publică foarte târziu, cu trei ani
înaintea morții, adică în 1869. Atunci, în prefața volumului Poezii din tinerețe , poetul declară:
“Astfel era școala unde V ăcăreștii , Conachii împleteau pe rozele Greciei crinii Carpaților și
făceau d in poezia română o m uză dulce și molatecă, când veniră alți poeți spre a da mai multă
vigoare nervilor acestei poezii. ”

Această ideologie a clasei dominante nu se reflectă numai în poezia erotică. Unele
dintre primele sale balade istorice nu sunt inspirate din realitățile românești ci tratează teme
generale extrase din lumea feudalității apusene. O fată tânără pe patul morții aparține acestei
perioade când p oetul nu intrase în contact cu oamenii și cu marile frământări ale timpului.
Această împrejurare explică pesimismul individualist ce o caracterizează nu faptul că a fost
mai mult sau mai puțin prelucrată după mode lele france ze.. În perioada 1840 -1845, în
conștiința autorului se produce un p roces de lămurire, în urma căruia poetul se îndreaptă tot
mai hotărât spre tabăra forțelor populare.
Funcționar la Postelnicie12 încă din 1843, ridicat la grad de pitar de Gheorghe Bibescu,
Bolintineanu intră în asociația secretă Frăția , organizată de Nicolae Bălcescu și Ion Ghica ,
care avea drept scop desființarea privilegiilor boierești și împroprietărirea țăranilor. Prin
intermediul Frăției, cu ajutorul fraților Alexandru și Ștefan Golescu, Bolintineanu este trimis
în anul 1846 la Paris, pentru studii. Trecerea hotărâtă a poetului de partea forțelor progresiste
nu întârzie să se reflecte în tematica poeziei sale. Fără să vizeze obiective sociale și politice
precise, lirica lui Bolintineanu se aproprie de poezia populară și începe să cânte iubirea de
patrie, lupta pentru libertate, ura împotriva tiraniei, dragostea față de trecutul tumultos al
poporului.
În pefața primului său volum de versuri Colecție din poeziile d -lui Bolintineanu ,
apărut în 1847, tipărit din fondurile Asociației Literare, și purtând pe copertă lozinca „În unire
nădejdea ”, poetul referindu -se la poeziile conținute în acest volum, scrie:

11 „O datorie patriotica: Punerea în valoare a tot ce este progresist în trecutul culturii noastre ”, Scânteia din 4
august 1949.
12 Ministerul Afacerilo r Externe

“…tot ce am făcut într -o vârstă încă tânără, încă copil, ca să zic așa ; inspirații tinere și
melancolice dar puțin solide și încă mai puțin a fi privite ca niște opere de care avem trebuință
în acest timp când naționalitatea română se deșteaptă ca o auroră după o lungă noapte… ”

Apariția acestui v olum face din Bolintineanu unul dintre poeții progresiști ai timpului,
liniile mari ale poeziei patriotice, ale baladei istorice, ale influențelor populare desenându -se
cu precizie. Poetul ia atitudine față de problemele vremii ridicându -se cu hotărâre împ otriva
tiraniei și militând pentru trezirea conștiinței naționale.
Prin poeme ca Ceau șul (Căpitanul de vânători) sau Pandurul bătrân, Ferentarul13,
Bolintineanu dezvoltă în conce tățenii săi dragostea pentru o viitoare armată a țării care,
credincioasă tradiției lui Tudor Vladimirescu, trebuia să aibă ca misiune cucerirea
independenței naționale.
“Cela ce se bate pentru neatârnare
Are zece brațe, zece inimi are,
Inime d e foc .”,

exclam ă plin de entuziasm poetul, în poezia Ferentarul. Alteori aceata este tema cea mai
întâlnită a volumului când poetul reînvie trecutul istoric, zugrăvind figurile eroice ale unor
domnitori din trecut: Mi hai Viteazul, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân. Vocea domnitorului
răsună plină de măreție la ospățul din Ultima noapte a lui Mihai Viteazul:
“Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noaptea fără stele, ziua fără soare!
Cei ce rabdă jugul și -a trăi mai vor
Merită să -l poarte spre rușinea lor! ”

Altă temă care apare este aceea a dorului de țară, a nostalgiei plaiului natal.
Bolintineanu a rămas în Franța din 1846 până în 1848, cu câteva zile înaintea începeri i
revoluției din Muntenia. Dorul de țară reiese din poeme ca: Un tânăr român murind în
străinătate, Proscrisul, Un ostaș român închis peste Dunăre etc.

13 Infanteristul.