Capitolul 1 Refacut [624759]

1
CAPITOLUL 1. VIAȚA ȘI OPERA LUI DIMITRIE BOLINTINEANU

1.1.Familia, nașterea, copilăria și debutul
Asupra lui Dimitrie Bolintineanu s -au scris, de -a lungul timpului, numeroase
comentarii critice și istorico -literare, studii ample și mon ografii. Cu toate acestea,
personalitatea scriitorului nu este încă suficient de bine cunoscută. După supraevaluările din
timpul vieții sale, a urmat, postum, un reflux al admirației, care a durat destul de multă vreme,
de la exagerarea meritelor trecându -se, brusc și fără discernământ, la exagerarea carențelor și
neîmplinirilor sale.
Dimitrie Bolintineanu, poetul care, la consonanță cu lirica romantic a vremii sale va
introduce în literature română, farmecul peisajului oriental, cântând “florile Bosforului ”,
irizările mărilor care unesc Europa cu Asia, pitorescul inedit al unor ținuturi exotice acoperite
de legendă, a venit pe lume într -o campestră aridă, lipsită de varietatea naturii, în câmpia
Dunării, la conacul din Bolintin, toponim al unei așezări rurale aflată în apropiere de
București. De altfel, în “ Manoil și Elena ” romancierul elogia traiul patriarhal al familiilor
boierești stabilite la țară și evoca cu plăcere atmosfera de la moșiile Petreni și Fănești unde
protagoniștii primeau cu p lăcere protipendada fugită din Bucureștiul toropit de arșița verii.
Bolintineanu consfințea astfel o atitudine diferită de a confraților din Moldova, care
ironizaseră boierul din provincie, și se alătura lui Ion Eliade Rădulescu care preferase ca
subiecte ale satirei sale din fiziologii poetul fantast și funcționarul corupt, figuri la modă în
lumea bucureșteană.
Datele referitoare la familia lui Dimitrie Bolintineanu și la primii ani ai vieții sunt
destul de lacunare și incerte, lispind document ele și mărturiile directe. Orfan din copilărie, el
își evocase în mai multe ocazii, atât în poezii cât și în romane, familia: părinții, sora și fratele,
dispăruți înainte de vreme.
Anghel Demetriescu atrage atenția asupra “ Elegiei ”, în ale că rei versuri poetul își
amintea: “Aveam și -un tată încă, amic cum și părinte,/ A cărui gene albe în plâns au fost
albit./ Dar vai! Ei dorm acuma în tristele morminte,/ Copilul lângă tată, precum au viețuit.”
Dimitrie Bolintineanu a avut un frate mic, care a murit devreme, și o soră mai mare,
Ecaterina, de care se va simți legat tot timpul vieții sale, prin profunde și trainice fibre
sufletești, la ea aflând sprijin și alinare în momentele de grea cumpănă. Versurile din
“Elegie ”, în măsura în care nu sunt convenționale, ne -ar lăsa să deducem că poetul și -a
cunoscut în copilărie fratele mai mic: “Aveam un frate tânăr a cărui junie/ Ca râușor de lapte
luase cursul lin,/ Ce în a sa ferice, plăcere, bucurie,/ Zicea cu vorbă dulce: eu nu voi să
suspin. ”

2
Ecaterina, sora lui, se căsătorise cu Atanasie (Tănase) Bolintineanu, descendent al unei
familii cu același nume, fiul paharnicului Dinu Bolintineanu1. În timpul revoluției din 1848,
numele acestuia figurează în caseta primelor numere din “Poporul suveran ”, ca fondator al
acestei gazete alături de alte personalități ale epocii. A murit la începutul anului 1862, iar
peste un an și ceva, în iunie 1863, își va sfârși viața și Ecaterina. Dimitrie Bolintineanu și -a
exprimat atunci îndurerarea în p oezia “Umbrei soru -mei Caterina ”:
“Dragă surioară, te duci și niciodată
Nu ne vom mai vedea!
Nici plâns, nici rugăciune, pe moartea neîmpăcată
Nu pot s -a îmblânzească, o, surioara mea…

De când aceeași moarte cu aceeași nepăsare
Pe soțul tău lovi,
Pe viața ta se -ntinse o noapte de -ntristare ;
Crezuși o datorie a nu mai viețui!…

Simț viața jumătate de umbră coperită!
Ea poate -a mai zâmbi;
Uitarea să -nvelească ființa ta iubită;
Dar plină fericire eu nu mai pot simți.”

Dintre rudele apropiat e cu care Bolintineanu a avut relații strânse în timpul vieții sale,
menționăm și pe Ștefan Bolintineanu, cel care a rămas devotat poetului în perioada în care
acesta nu mai ocupa nici o funcție și își asigura cu greu o existență precară. Ștefan
bolintinea nu trimite în 29 martie 1867, o petiție Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice,
prin care îi solicită să achiziționeze un număr de volume din Călătorii în Asia Mică ” de
Dimitrie Bolintineanu, în vederea distribuirii lor ca premii școlare. Cererea s a are efectul
scontat, achizăționându -se 300 de exemplare.2
Nefiind căsătorit niciodată, poetul nu a avut urmași direcți.
Dimitrie Bolintineanu a început să aspire la cununa muzelor încă de când se afla pe
băncile colegiului Sfântul Sava . Potrivit mărturiilor vărului său, cel ce va evoca, mai târziu pe
Daniel Sihastru și pe Mama lui Ștefan cel Mare , avea scrise în perioada studiilor colegiale,
mai multe poezii pe care le înmănunchiase în volumul Floricele de primăvară .
Cercetările de până acum au stabilit însă că poetul a debutat cu poezia O fată tânără
pe patul morții, în Curierul de ambe sexe, periodul IV, 1842 -1844, nr.10, p,159. Această
poezie era în consonanță cu lirica romantică elegiacă. Idilismul arcadian era conve rtit în
convenționalism romantic, dominat de elegia lamartiniană:
Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanțul de brațe un aer dubios,

1 Anghel Demetriescu, p.71
2 Documente și manuscrise literare , p.119

3
Ca rîul ce geme de rea vijelie,
Pe patu -mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă și -n laturi s -abate
Când ziua e re ce și cerul în nori,
Când soarele -l arde, Când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori ;

Așa făr ’ de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut
Și astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu -mi de moarte deodat -am căzut.

Izvorâ nd direct din spiritul elegiac lamartian, poezia O fată pe patul morții are însă
unele similitudini de ton și atmosferă cu alte modele. N.I.Apostolescu3 spune că aceasta se
apropie de poezia La jeune captive a lui André Cheni ér. Pe de altă parte, Charles Drohuet
propunea o înrudire și cu La chute de jeuilles a lui Millevoye4, pe motivul că în strofa finală a
poeziei lui D. Bolintineanu: „Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge/ Suflată de vânturi aici
pe pământ/ Ah! Juna mea viață acuma se stinge/ Și anii mei tineri apun în mormânt…” se
poate distinge un ecou al comparației cu frunza vestejită și purtată de vântul toamnei, în jurul
căreia gravitează întreaga elegie a lui Millevoye.
În aceeași ordine de idei, G.Călinescu admitea că tema luat ă de D.Bolintineanu de la
André Cheni ér venea de la Parny5, de la poezia acestuia Vers sur la mort d’une jeune fille, în
care tânăra nu se lamentează ci moare suav, cu un surâs.
1.2. Studiile la Paris, revoluția și moartea autorului
Istoria literar ă reacționară a făcut mare caz în jurul debutului lui Bolintineanu
deoarece poemul O fată tânără pe patul morții dovedea un poet de pe atunci stăpân pe tehnica
versului. Eliade scrisese, prezentând poezia:
“Câți cunosc frumusețile poeziei, acea legănată și lină cadențare, acel repaos regulat al
semistihului, acele expresii și asemănări răpitoare care întineresc inima, câți pe lângă aceasta,
după dreptate mai cer și o limbă de la poet, pot judeca versurile d -lui Bolintineanu, ale acestui
june necunoascut înc ă, ca floricela împresurată în mijlocul unei lese6 a-i saluta talentul și a
aștepta de la dânsul opere vrednice de un veac mai ferice.”

Când debutează Bolintineanu, literatura progresistă număra opere și scriitori de seamă
cum ar fi: Vasile Câ rlova, Grigore Alexandrescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri,

3 N.I.Apostolescu, L’influence des romantiques francaise sur la poésie roumaine , Paris, Honor é Champion,
1909, p.203
4 Charles Drouhet, Izvoarele de inspirație din poezia “O fat ă tânără pe patul morții ”, București, Tipografia
profesională, 1913, p. 4
5 G.Călinescu, Scriitori străini, București, E.P.L., 1967, p.364
6 „O datorie patriotica: Punerea în valoare a tot ce este progresist în trecutul culturii noastre ”, Scânteia din 4
august 1949.

4
Nicolae Bălcescu. Primele manifestări ale lui Bolintineanu vădesc însă influența ideologiei
clasei dominante, a literaturii marii boierimi.
Poetul se exercită mai ales în dom eniul eroticei frivole scriind nenumărate
madrigaluri, barcarole, elegii amoroase, pe care de altfel le publică foarte târziu, cu trei ani
înaintea morții, adică în 1869. Atunci, în prefața volumului Poezii din tinerețe , poetul declară:
“Astfel era școala unde Văcăreștii, Conachii împleteau pe rozele Greciei crinii Carpaților și
făceau din poezia română o muză dulce și molatecă, când veniră alți poeți spre a da mai multă
vigoare nervilor acestei poezii. ”

Această ideologie a clasei dominante nu se reflectă numai în poezia erotică. Unele
dintre primele sale balade istorice nu sunt inspirate din realitățile românești ci tratează teme
generale extrase din lumea feudalității apusene. O fată tânără pe patul morții aparține acestei
perioade când poetul nu intrase în contact cu oamenii și cu marile frământări ale timpului.
Această împrejurare explică pesimismul individualist ce o caracterizează nu faptul că a fost
mai mult sau mai puțin prelucrată după modelele franceze.. În perioada 1840 -1845, în
conști ința autorului se produce un p roces de lămurire, în urma căruia poetul se îndreaptă tot
mai hotărât spre tabăra forțelor populare.
Funcționar la Postelnicie7 încă din 1843, ridicat la grad de pitar de Gheorghe Bibescu,
Bolintineanu intră în aso ciația secretă Frăția , organizată de Nicolae Bălcescu și Ion Ghica ,
care avea drept scop desființarea privilegiilor boierești și împroprietărirea țăranilor. Prin
intermediul Frăției, cu ajutorul fraților Alexandru și Ștefan Golescu, Bolintineanu este trimi s
în anul 1846 la Paris, pentru studii. Trecerea hotărâtă a poetului de partea forțelor progresiste
nu întârzie să se reflecte în tematica poeziei sale. Fără să vizeze obiective sociale și politice
precise, lirica lui Bolintineanu se aproprie de poezia pop ulară și începe să cânte iubirea de
patrie, lupta pentru libertate, ura împotriva tiraniei, dragostea față de trecutul tumultos al
poporului.
În prefața primului său volum de versuri Colecție din poeziile d -lui Bolintineanu ,
apărut în 1847, ti părit din fondurile Asociației Literare, și purtând pe copertă lozinca „ În unire
nădejdea” , poetul referindu -se la poeziile conținute în acest volum, scrie:
“…tot ce am făcut într -o vârstă încă tânără, încă copil, ca să zic așa ; inspirații tinere și
mela ncolice dar puțin solide și încă mai puțin a fi privite ca niște opere de care avem trebuință
în acest timp când naționalitatea română se deșteaptă ca o auroră după o lungă noapte…”

Apariția acestui volum face din Bolintineanu unul dintre po eții progresiști ai timpului,
liniile mari ale poeziei patriotice, ale baladei istorice, ale influențelor populare desenându -se
cu precizie. Poetul ia atitudine față de problemele vremii ridicându -se cu hotărâre împotriva
tiraniei și militând pentru trezi rea conștiinței naționale.

7 Ministerul Afacerilor Externe

5
Prin poeme ca Ceau șul (Căpitanul de vânători) sau Pandurul bătrân, Ferentarul8,
Bolintineanu dezvoltă în concetățenii săi dragostea pentru o viitoare armată a țării care,
credincioasă tradiției lui Tudor Vladimirescu, trebuia să aibă ca misiune cucerirea
independenței naționale.
“Cela ce se bate pentru neatârnare
Are zece brațe, zece inimi are,
Inime de foc. ”,

exclamă plin de entuziasm poetul, în poezia Ferentarul. Alteori aceata este tema cea mai
întâlnită a volumului când poetul reînvie trecutul istoric, zugrăvind figurile eroice ale unor
domnitori din trecut: Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân. Vocea domnitorului
răsună plină de măreție la ospățul din Ultima noapte a lui Miha i Viteazul:
“Ce e viața noastră în sclavie oare?
Noaptea fără stele, ziua fără soare!
Cei ce rabdă jugul și -a trăi mai vor
Merită să -l poarte spre rușinea lor! ”

Altă temă care apare este aceea a dorului de țară, a nostalgiei plaiului n atal.
Bolintineanu a rămas în Franța din 1846 până în 1848, cu câteva zile înaintea începerii
revoluției din Muntenia. Dorul de țară reiese din poeme ca: Un tânăr român murind în
străinătate, Proscrisul, Un ostaș român închis peste Dunăre etc.
Alături de aceste elemente pozitive care dau de fapt volumului greutatea specifică, se
află și o serie de poeme care dovedesc că poetul nu s -a putut îndepărta de influența clasei
stăpânitoare.
Sosit în țară, Bolintineanu se avântă în iureșul re voluționar, scoate ziarul Popolul
suveran, care, pe lângă Pruncul român al lui C.A.Rosetti, sprijină guvernul provizoriu și caută
să introducă în conștiința cititorilor principiile democratice. Deși Bolintineanu nu s -a ridicat
pe parcursul revoluției la în ălțimea ideilor lui Bălcescu, el nu a trecut niciodată de partea lui
Eliade și nu a îmbrățișat trădarea acestuia. Acest lucru este vizibil și în articolul program al
popolului suveran , pe care avem toate motivele să credem că l -a scris el și în care țeluri le de
luptă ale ziarului erau astfel exprimate :
“Ținta acestui jurnal este de a sprijinidrepturile poporului român. Glasul său se va ridica cu
energie împotriva tiraniei. ”

Plin de combativitate împotriva boierimii și a încercărilor acestei a de a răsturna
guvernul provizoriu, declarând că:
“Țăranii sunt o clasă de oameni de care sunt legate toate interesele nației noastre ”

8 Infanteristul.

6
Popolul suveran era totuși mai puțin intransigent față de piedicile ce se puneau avântului
revoluționar al maselor, dec larând că glasul ziarului “se va ridica”
“…împotriva poporului când acesta va abuza de libertatea de care se bucură, însă
aceasta va fi pentru ca să -l lumine și să -l întoarcă de la orice urmare c ear compromite
libertatea și -ar adduce patria la pieire și a narhie.”

În afară de articolele politice apărute în ziar, Bolintineanu a semnat și două poeme
Cântec de libertate, O noapte pe malul Dunării , dintre care primul amintește de marșul lui
Catina:
„Nobili fii ai României
Până când să suspina ți?
Iată ziua libertății ,
Către arme alergați! ”

Născut din entuziasmul acelor zile revoluționare, cântecul are un caracter de manifest,
îndemnând la luptă împotriva tiraniei.
În ultimele numere ale Popolului suveran au apărut o serie de poezii nesemnate,
printre autorii cărora probabil se număra și poetul nostru. Interesant este poemul La Moldova ,
în care moldovenii erau dojeniți pentru că nu s -au alăturat revoluției și sunt îndemnați să se
unească cu forțele revoluționare din M untenia.
Când Fuad Pașa intră în țară ca să înnăbușe „ rebeliunea izvorâtă din acel duh rău al
comunismului”, Bolintineanu făcea parte din delegația trimisă de locotenența domnească în
întâmpinarea comandantului turcesc. Împreună cu ceilelți, p rintre care se aflau Nicolae
Bălcescu, C.A.Rosetti, Cezar Boliac, Costache Aristia, Ionel Ionescu de la Brad și alții,
Bolintineanu este arestat și exilat. Întărit însă de ideile sale democratice și experiența acestei
revoluții, el va rătăci prin mai multe țări, luptând prin arta și cuvântul său pentru eliberarea
patriei. Această epocă de chin a fost deosebit de rodnică pentru activitatea sa creatoare.
Bolintineanu nu reușește să se întoarcă în țară decât în anul 1857. Timp de nouă ani el
este m ai mult pe drumuri. Din ghimia9 care îl transportase pe Dunăre în 1848, el trece În
Transilvania, apoi în Constantinopol și apoi la Paris. Aici participă din plin la campania
propagandistă pe care revoluționarii români exilați o întreprind pentru ca lumea să cunoască
problemele poporului român. Bolintineanu militează la Paris în 1851, în cadrul revistei
Junimea română , unde Odobescu publicase vestitul său articol Muncitorul român . Publicația
care dorea să fie “un adev ărat organ al Republicii Române”, ceea c e lăsa să se vadă influența
lui Nicolae Bălcescu, lupta mai ales pentru unirea Principatelor.
Încercând să pătrundă în țară pe la Rusciuc, poetul nu reușește nici măcar să își vadă
sora și pleacă prin Bulgaria, la Constantinopol. Vizitează apoi Siria, Palestina și Egiptul. În

9 Corăbioara

7
1854 îl găsim la Samos, unde era bei Ion Ghica și unde îl întâlnește și pe prietenu l său
Al.Zane, chemat acolo să construiască o șosea. Cutreieră apoi regiunea macedoniei, dar nici în
1855, când e propus ca profesor de literature la Iași nu primește acordul turcilor. Abia în anul
1857 primește autorizația de întoarcere în țară.
Deși departe de patria sa, între 1848 și 1857, Bolintineanu nu a fost totuși absent din
viața noastră culturală.
După 1864, când se retrăgea din prim -planul vieții politice, el își împlinea
dorința de a tipări o ediție integrală de poezie originală, precum și o ambițioasă versiune a
acesteia în limba franceză. Alungarea lui Al.I.Cuza din țară și aducerea unui prinț german
redeștepta energiile publicistice ale lui Bolintineanu. El redacta un nou jurnal de poezie,
Eumenidele10, după modelul celui creat în anul 1851 la Paris, folosind însă pana înveninată a
satirei politice și a pamfletului denunțător.
Asemenea altor colegi de baricadă, Dimitrie Bolintineanu nu înțelegea că venise
momentul retragerii din viața publică, al distanțării de o societate care se răzvrătea și se
dezicea de idealurile pașoptiste. Lipsit de resurse materiale, fără familie, el nu putea urma
exemplul unora dintre prietenii de idei precum C.Negri, cel care în liniștea din Târgu Ocna se
dedicase unui pr oiect utopic de cultivare a unei ferme pomicole exotice, asemănătoare
plantațiilor din colonii. Convins că scrierile sale mai aveau ecou în opinia publică, el se
îndârjea să tipărească pentru puținii abonați, uneori nici 40, drame și biografii istorice, pr intre
care și memoriul Cuza și oamenii săi, amalgam de jurnal politic și biografie, un adevărat
cântec de lebădă al poetului care dezertase de la misiunea lui nobilă pentru a se risipi în
politică.
În 1871 era internat la spitalul Sfântul Pant elimon din București, la intervenția
doctorului Davila. Licitarea puținelor sale bunuri în scopul stingerii unor datorii vechi și a
achitării cheltuielilor de spitalizare avea ecou dureros în epocă. Bolintineanu se afla și acum,
la fel ca în anii exilului, în grija familiei Za ne, iar cei care îi veneau în ajutor erau numai
prietenii moldoveni: Vasile Alecsandri, C. Negri și Ecaterina Balș. Obiectele scoase la
licitație erau cele obișnuite pentru un intelectual sărac: birou, fotolii, bibliotecă etc.
Romancierul care denunțase absența cărților din bibliotecile palatelor din București se
răzbuna pentru ultima dată pe contemporanii bogați: le oferea posibilitatea să achiziționeze
carte elegantă și rară, care nu suporta uzura timpului și a modei. Foș tii colegi de revoluție și
de exil, după ce se înflăcăraseră în discursuri patetice solicitând statului o pensie, se aliniau în
cele din urmă deciziei lui Ion C. Brătianu, care amâna sine die ajutorul solicitat.

10 Eumenidele sau Eriniile sunt zeițe răzbunătoare, care pedepsesc pe răufăcători. Ele sunt zeițele furiei în
mitologia grecească. cărți, elegant legate, cuprinzând colecții de opere complete ale unor mari scriitori,
dicționare, istorii și geografii unive rsale.

8
În 20 august 1872 se consemna î n spitalul Sfântul Pantelimon din București trecerea în
lumea umbrelor a celui care a fost înainte de orice poet, în sensul larg de destin hărăzit unor
puțini inițiați, așa cum l -a instituit Antichitatea greco -latină . Prezența sa în orizontul cultural
româ nesc din secolul romantic a îndreptățit pe istoricii literară să -l considere pentru faptul că
și-a asumat poezia ca destin „cel mai poet dintre poeții pașoptiști”11.
Omul Bolintineanu împărtășise destinul epocii în care trăise: cu origini modes te
sublimate în mândria de a aparține unei vițe autentice românești, cu studii în țară și străinătate,
fără a avea interesul de a obține o specializare și o diplomă care să -i înlesnească practicarea
vreunei meserii liberale, din veniturile căreia să trăias că în siguranță, antrenat într -o
spectaculoasă viață secretă, francmasonică, care i -a permis să se afle în intimitatea unor
personalități ilustre ale timpului său12 și să acceadă în vârful piramidei politice, celibatar în
permanentă căutare a unei femei cu dotă, explorator al unor ținuturi geografice exotice, a
căror istorie și cultură a ținut să o descifreze, căutând urmele românimii risipite prin lume. El
nu ne -a lăsat copii, palate, biserici sau alte ctitorii, ci mai bine de cincizeci de volume în
română și franceză, peste 800 de titluri de poezii, câteva gazete, unele versuri și imagini
artistice pe care urmașii săi le -au preluat și modelat în expresii noi.
1.3. Opera lui Dimitrie Bolintineanu
Izvorâtă dintr -o vie și variată sen sibilitate artistică, opera lui Bolintineanu se
caracterizează printr -o continuă luptă pentru realis m, pentru o literatură pusă în se rviciul
maselor.
Năzuința de a exprima un bogat conținut de viață a impus poetului o continuă
încercare de a ut iliza cele mai potrivite mijloace de expresie. De aici ia naștere varietatea
nemaîntânită la alți poeți din epoca sa, a formelor artistice care trebuiau să exprime tumultul
de idei și sentimente ale „fiu al vremurilor în care trăiau ”. Faptul acesta este de osebit de
meritoriu, dacă ne gândim că Bolintineanu a scris într -o vreme în care literatura noastră abia
se trezea la viață, având încă de cucerit nenumărate genuri și forme ale expresiei pe care
literaturile altor popoare le experimentaseră de mult. Aproa pe că nu există gen literar în care
el să nu fi încercat să toarne prea -plinul său sufletesc.
Bolintineanu este creatorul baladei istorice, al legendei cum spunea el, în literatura
noastră. Procedeul de compoziție întrebuințat de poet, adică s curta prezentare a cadrului
general, apoi trasarea unei singure scene tipice și în sfârșit, concluzia sobră, cu caracter de
sentință, a fost minimalizat pe nedrept.

11 Paul Cornea – Studiu introductiv: D. Bolintineanu, Opere , volumul I, ed. cit., p. XVIII.
12 Ibidem

9
Greșeala poetului a constat în aceea că s -a limitat la acest sistem de tablou și a
încercat să îl utilizeze și în poemele epice de mai mare întindere, unde nu era indicat. În
general, lui Bolintineanu i -a lipsit un simț dramatic deosebit și de aceea el nu a reușit nici în
epopee și nici în teatru. În genul istoric scurt însă, poemel e sale dau dovadă de o mare artă a
compoziției. Iată de pildă Mihai scăpând stindardul. Întâi este prezentat cadrul natural al
acțiunii :
“Noaptea se întinde și din goana sa
Argintoase lacrimi peste flori vărsa ”.

Apoi intervine eroul încă strivit de măreția peisajului asupra căruia de altfel poetul nu
uită să revină în cursul poeziei, îmbogâțindu -l :
“Dar setos de luptă, în văi depărtate,
Un erou în noapte încă se mai bate. ”

Poetul se fixează acum asupra omului, a acțiuni i, crescându -și treptat eroul, nedând
înapoi în fața hiperbolei :
“Singur el se luptă în acele văi,
Unde mâna morții a culcat pe -ai săi.
Dar sub mii de brațe trebuie să cază.
Trece pe sub unguri fără ca să -l vază
Și stindardul țării el înfășurând,
Către sân îl strânge, înapoi cătând. ”

Ca un răgaz în această cursă nocturnă pe viață și pe moarte, poetul introduce într -o
fericită combinație de contrast cu acțiunea, note noi ale peisajului :
“Și în urma nopții armăsarul sboară
Cu o -nchipuire alb ă și ușoară.
Spre o apă lină calul s -a-ndreptat ;
De maghiari razboinici fuge -nconjurat
Luna după dealuri mergând să se culce
Îi arată calea și -i surâde dulce.
Cei ce îl preurmă se opresc pe maluri :
Dar Mihai cu calul se aruncă -n valuri. ”

Sfârșitul baladei este de o mare măiestrie. Trecând tot interesul asupra unui fapt
concret, mărunt, dar cu mari posibilități de sugestie, poetul sărbătorește salvarea eroului :
“Și de ceea parte singur ajungând,
El îmbrățișează calu -i spumegând :
Apoi scoase frâul încă alb de spune
Și îi zice : Liber mergi de -acum în lume ! ”

În cele mai bune balade, scurtele discursuri pe care le țin eroii sunt just proporționate
și ansamblul nu suferă. Acolo unde poetul se substituie eroului liric, rostirea per sonajului se
transformă în tiradă goală. Așa se întâmplă în Bătăliile românilor , unde locul comun
declarativ și prozaic abundă.

10
Poezia lui Bolintineanu, satirele și legendele, se inspiră în mare măsură din năzuințele
populare ale epocii. Ea est e o poezie orășenească, poezia tabacilor care au făcut revoluția de la
1848, care luptau pentru înlăturarea clasei conducătoare putrede și corupte, care erau
însuflețiți de cea mai curată dragoste de țară, gata să se jertfească asemenea strămoșilor din
balade, pentru libertatea patriei. Izvorând din marile probleme ce preocupau masele populare,
forma poeziei satirice și patriotice a lui Bolintineanu e profund națională. Nu același lucru se
poate spune despre lirica erotico -peisagistă, unde poetul reușește s ă dea creații de valoare
numai când se inspiră din sufletul popular. Iată de pildă Lupta din pădure , scrisă după
modelul poeziei pastorale. Zioara se întrece cu păstorul, deoarece ea se va îndrăgosti de el :
“Ce va putea să cânte mai dulce și mai bine
Decât știu să cât eu. ”

Urmează multe strofe ușoare și siropoase, până când Zioara, “le zice dorul lor ”:
“Vai eu sunt cea învinsă, acest păstor ce -mi place
M-ancins cu -n dulce dor ! ”

Ce palide apar aceste versuri, pe lângă Fata p opii, unde influența populară e puternică.
Eroul, desigur turc, declară :
“De-aș fi pașă sau vizir
N-aș avea sileaf cu fir
Nici seraiul de granit, etc.
………………………….
Aș veni la voi aici
Cu o ceată de voinici
Și-aș fura făr de păcat
Fata popii d in Galați
Cu păr negru și bogat,
Cu ochi dulci și lăcrămați! ”

Unul din păcatele lui Bolintineanu este utilizarea excesivă a unui procedeu odată găsit.
Așa s -a întâmlat cu baladele, cu poveștile despre Bosfor, ca Macedonele. Poetul revine l a
același motiv și nu îl îmbogățește, căzând în repetate stereotipuri. În proză se observă același
lucru. Elena repetă în mare parte pe Manoil . Fragmente dintr -un volum de călătorii se
regăsesc într -altul. Alteori, în lucrările de popularizare istorică des coperim parafrazarea unei
balade.
Pe de altă parte, poetul nu dovedește totdeauna suficient spirit critic în alegerea
poemelor pe care vroia să le publice. Unele poezii publicate în volum nu sunt decât, de fapt,
exerciții. Așa este culegerea Câm pul și salonul , publicat în 1869 și care include numai poeme
nerealizate, neterminate, schițe și poeme. Dacă publicarea acestui volum a fost provocată de
motive financiare, publicarea poemului Andrei sau luarea Nicopolei de români ilustrează
această scăder e în valoare a scriitorului. În scrisoarea către V.Alecsandri, datată 6 octombrie

11
1851, prin care Bolintineanu îl roagă să publice poemul, el mărturisește : “poema mea îmi
pare slabă” și aceasta pentru că “e făcută în trei patru nopți” dar, crede poetul, “ nu este rău să
lase cineva întâia inspirație astfel cum vine”.
Cele mai îngrijite scrieri ale lui Bolintineanu din punct de vedere al stilului, sunt, oricât
ar fi de surprinzător, volumele de călătorii. Aici, fără să ajungă la marea artă a lui O dobescu,
scriitorul reușește să lase modele de stil : narațiuni, dialoguri, descrieri alcătuite după toate
regulile artei, corectitudinea sintezei și a morfologiei fiind lucruri obișnuite.
De asemenea poetul are unele merite de inovator și în c eea ce privește mijloacele
stilistice utilizate în romanele sale. Cu Manoil și Elena pătrunde în proza noastră, vocabularul
legat de analiza stărilor sufletești ale personajelor, în special vocabularul pasional.
Marile calități stilistice ale lui Bolintineanu apar în opera poetică. Poetul are o mare
variație de mijloace de exprimare. Studiind arsenalul poetic al Văcăreștilor, poezia populară,
poezia cultă de până atunci, tehnica versului romantic (Byron, Victor Hugo), Bolinteanu a
reușit să -și cre eze o factură proprie care în balade, dă dovadă de o puternică originalitate.
Bogatul conținut al poeziei sale patriotice se întrupează în imagini realiste.
Iată de pildă începutul poeziei Mircea cel Mare și solii :
“Într-o sală -ntinsă printre căpitani,
Stă pe tronu -i Mircea încărcat de ani.
Astfel printre trestii tinere -nverzite,
Un străjer întinde brațe veștejite
Astfel după dealuri, verzi și numai flori
Stă bătrânul munte albit de ninsori. ”

Calitatea principală a versurilor lui Bolintineanu nu este însă bogăția tropilor, ci
excepționala lor dinamică internă. Poetul știe să imite în versuri sonore mișcarea :
“Lăutarii cântă, hora se -nvârtește
Și un cal în spume deodată se oprește ”
(Căpitanul de Vânători)

sau

“Ei se bat în spate, spatele se frâng ”
(Preda Buzescu)
sau

“Ce spui tu străine ? Ștefan e departe,
Brațul lui prin taberi, mii de morți împarte”.
(Mama lui Ștefan cel Mare).
De asemenea poetul știe să închege în formule scurte, armonioase, pline de conținut,
marile idei. Iată ce spune Daniel Sihastru , lui Ștefan cel Mare, obosit în lupte :
“Capul ce se pleacă sabia nu -l taie,
Dar cu umilință lanțul -nconvoaie !
Ce e oare traiul dacă e robit ?

12
Sărbătoare -n care n imeni n -a zâmbit !
Viața și robia nu pot sta -mpreună,
Nu e totodată pace și furtună ! ”

Poezia lui Bolintineanu este plină de astfel de efigii a căror valoare artistică e
confirmată de faptul că unele dintre ele au intrat în limbaj sub formă de proverbe cum ar fi :
“Cei ce rabdă jugul și -a trăi mai vor,
Merită să -l poarte spre rușinea lor ”.
(Cea de pe urmă noapte a lui Mihai cel Mare)
“Viitor de aur țara noastră are
Și prevăd prin secoli a ei înălțare ”.
(Mircea cel Mare și solii)
“Dacă mâna slabă sceptrul ți -o apasă,
Altuia mai vrednic locul tău îl lasă ”.
(Daniel Sihastru).
Natura ocupă un loc însemnat în opera poetică a scriitorului nostru. Poeme mari cum
ar fi Conrad sau volume întregi ca Florile Bosforului au ca temă principală descrierea naturii,
în special peisajul maritim oriental. Poetul aplică versurilor o paletă lingvistică bogată :
“Soarele apune peste Propontide,
Însă la suflarea valului cel lin,
Pare că se leagăn bolțile splendide
Dulce poleite d -aur și ru bin.”

sau
“Oriși ce lumină ce -n Bosfor se frânge,
Își alungă forma ca un plop de foc,
Iar când vântul serii marea o respinge,
Acești plopi de flăcări, se zdrobesc, se joc ”
(Mehrube)
sau, și mai frumos :
“Moderatorul vieții se cufundase în mare,
Ca o sprânceană neagră pământu -ndepărtare
În umbră și în raze se mai vedea mijind
Și valuri după valuri treceau ca turme albind. ”
(Conrad)
Cu o deosebită măiestrie Bolintineanu exprimă senzațiile auditive. Iată cât de
meșteșugit evocă el vigoarea iute și aspră a țărăncilor din Macedonia. Românele din Cavaia
care călăresc ca niște bărbați :
“Tropotă, bubuie, plaiul Candavii
Lângă Cavaia. ”

sunt aprige la mânie :
“Fugi trecătorule, pleacă -ți cătările
A nu le strânge
Flacăra ochilor ! Căci înfruntările,
Se spală cu sânge. ”

13
Este binecunoscută balada Mihnea și Baba unde poetul se întrece pe sine în
virtuozitate acustică. Iată finalul poemului în care Mihnea fuge urmărit de demonii chemați de
vrăjitoare :
“Mihnea încalecă, calul său tropotă,
Fuge ca vântul ;
Sună pădurile, fâșie frunzele,
Geme pământul ;
Fug legioanele, sbor cu cavalele,
Luna dispare ;
Cerul se-ntunecă, munții se -nclină
Mihnea tresare ;
Fulgerul scânteie, tunetul bubuie
Calul său cade ;
Demonii râseră : O, ce de hohote!
Mihnea jos are:
Însă el repede iar încalecă,
Fuge mai tare ……”

Bolintineanu se ridică uneori până la versuri de înaltă măiest rie, care prevestesc
solemnitatea și buciumul problemelor eminesciene. Măreția piramidelor oferă poetului un nou
val de inspi rație :
“Acei ce se -nalță, pieriră în uitare .
De cincizeci ani pe dânșii, s -anchis al lor mormânt !”

Dar amintirea lui Napoleon, pe care îl vede cu un “redingot albastru , o șlapă
colțuroasă ” îl face sarcastic și combativ :
“Ca șarpele din fabuli, ce -n viai nerăbdare
Fărâmă-al mamei pântec, nescând înveninat,
Așa veni pe lume zdrobiși, cu nepăsare,
Republica ta mu mă ce-n viață zbor ți -a dat !”
Alteori poetul pune probleme filozofice. Herman, medicul din Sorin , face o serie de
reflecții faustiene concretizând minunat problema de bază a filozofiei, problema raportului
dintre conștiință și experiență :
“Am căutat misteru l în lumi necunoscute :
Pe oameni, pe natură, pe toți a m întrebat ;
M-am coborât în lumea mormintelor tăcute,
Și pe țărâna lumii adânc am meditat ;
Am despicat țărâna precum și cugetarea
Și nu știu, cugetarea care -ar fi urmat
Materiei sau lutul a urmărit suflarea? ”

Primul volum din integrala de poezii publicată în anul 1865 se deschidea cu Florile
Bosforului , semn al importanței pe care autorul o atribuia versurilor pe teme erotice inspirate

14
din lumea orientală și al credinței că, mai mult decât celelalte cicluri, ac este poeme îl situau în
vecinătatea unor autori de prestigiu precum: Volney, Chateaubriand, Lamartine, Hugo13.
Bolintineanu confirma astfel faptul de a fi creat Orientului european o nouă imagine
fără a recurge, ca alți contemporani, fie la rec uzita de imagini ale mitologiei greco -latine, fie
la sentimentalismul patetic al neoanacreoticilor autohtoni care la acea dată „obosiseră deja
literatura noastră, încă tânără”14. De altfel, în călătoriile sale, poetul fusese dezamăgit de
realitatea înfrigur ată și puțin primitoare a vestitului locaș al zeilor de pe muntele Olimp: era
puțin probabil ca pe vârful lui înghețat și acoperit de zăpadă, chiar și în luna iunie, să se poată
adăposti cineva, fie și o străveche plăsmuire a imaginației omenești. Comentar iul jovial al
poetului pe marginea lipsei de ospitalitate a muntelui zeilor din mitologia greacă, Olimpul15, îi
oferea prilejul de a sublinia rolul artei în recompunerea realității și absența corespondențelor
dintre adevărul istoric și cel artistic.
El relatase cu umor întâlnirea cu doamna Iorel16, una dintre muzele orientale ale lui
Lamartine, „ vestejită și cu narghileaua farâmată ”: numai versurile inspirate de frumuse țea
celei adorate în tinerețe de poetul francez nu fuseseră atinse de vr eme, ele păstrându -și
prospețimea și savoarea clipei de fericire trăite de cei doi îndrăgostiți. Bolintineanu încheia
episodul întâlnirii cu muza lui Lamartine cu înțelepciune de filozof: dacă frumusețea femeii
trece, cea a poeziei nu piere nicicând . Bosfo rul a găzduit cu ospitalitate pe poetul român
exilat, i -a oferit un refugiu din lumea insensibilă și mercantilă precum și posibilitatea de a -și
crea noua poezie, asemenea lui Ovidiu la țărmurile Pontului Euxin. Ca rezultat al încrederii
autorului în putere a artei de a eterniza frumosul, Florile Bosforului reprezentau un modern și
romantic erotikon al cărui spațiu imaginar se identifica strâmtorii care unea Marea Neagră cu
Marea Mediterană. Atras de calitatea particulară a acestor locuri de „ a nu obosi ochii ce o
privesc ”17, Bolintineanu cânta tinerețea, frumusețea și iubirea, zeii cărora le aduceau ofrande
femeile seraiurilor învestite cu sacra misiune de a păstra secretele seducției și ale voluptății.
În Florile Bosforului poetul a neglijat rea litatea Bosforului și s -a lăsat desfătat de
propria iluzie estetică. În acest loc ocrotit de cer, pământ și mare se contopeau moartea și
viața, lumina și întunericul, iubirea și crima. Calea de ape în a cărei „ splendidă țărână ”

13 Scriitorii francezi descoperiseră frumusețea exotică a Orientului de pe țărmurile asiatice și africane ale Mării
Mediterane consemnându -și impresiile în note de călătorie. Volney publicase în 1787 Voyage en Egypte et en
Syrie iar în 1791, Les Ruines ; în 1 811 Chateaubriand tipărise L’Itinéraire de Paris a Jérusalem; în 1829 Hugo
publicase Les Orientales , iar în 1835 Lamartine oferise publicului Les Souvenirs, impressions, pensées et
paysages pendant un voyage en Orient .
14 D. Bolintineanu, Note la Florile Bo sforului din ediția de Poezii publicată în 1865 – Opere, volumul I, ediția
citată, p. 840.
15 D. Bolintineanu, Călătorii la românii din Macedonia și muntele Athos sau Santa -Agora , în Opere, volumul
VI, ediția citată, 1985, p. 316.
16 D. Bolintineanu, Călătorii la Jerusalim în sărbătorile Paștelui și în Egipt, volumul citat, p.101.
17 D.Bolintineanu, Note la Florile Bosforului , ediția citată, p. 841.

15
scânteiau peștișori și sălta u în jocuri răsfățate „ delfinii sidefii ” era luminată de razele lunii și
de umbrele serii și vrăjită de suspinele încântătoare ale grădinilor ce ascundeau odalisce, cârd
de paseri albe ce cu răsfățare zbor la focul dulce al soarelui de mai18. Primăvara, în turcește
Ilbahar, era anotimpul care dădea strălucire edenului oriental, iar în luna mai ziua avea o albă
strălucire, noaptea era înstelată și aerul se răcorea „ cu roua dulce de pe crin ”. Locaș al morții,
unde viața se țesea cu aur și argint și unde luna s e năștea din azurul mării, apărând și
dispărând prin valuri, ca „ un surâs ferice p -un chip suferind ”, Bosforul adormea în cântecele
de dragoste ale caiagiilor și ale pescarilor din sandaluri. Tărâm al tinereții și al frumuseții,
Bosforul îndemna cu iubire sufletele gingașe ale femeilor din serai. Frumusețea peisajului
natural era amplificată de cea a tinerelor femei, toate ademenitoare, inspirând clipe de iubire
pasională.
Încă de la debutul literar, poetul român cântase durerea tinereții conda mnată la o
dispariție prematură și își declarase adeziunea la horațianul îndemn carpe diem19. Răspunsul
lui Bolintineanu la dilema lui Ienăchiță Văcărescu din celebra poemă Într-o grădină20 era în
favoarea moralei lui Don Juan și respingea falsa pudoare și misoginismul. Femeilor -flori de
pe malurile veșnic înverzite ale Bosforului le reveneau roluri diferite. Validé, mama
sultanului, veghea împreună cu hadânii lui cașlar -aga ca legile seraiu lui să fie respectate cu
strictețe. Sultanele, femei alese în serai datorită frumuseții fizice perfecte, erau vulnerabile la
intrigi. A desea victime, ele alimentau istoria anecdotică a Porții Otomane cu povești de iubire
nefericită. Iată câteva exemple:
– Rabié condamnase la moarte cu sânge rece pe baiadera ce fermecase pentru câteva zile pe
sultan amenințându -i astfel poziția în imperiu;
– Leili încălcase interdicțiile haremului și oferise clipe de dragoste unui oarecare Ali bei ,
alături de care își găsise s fârșitul în mare;
– Mehrubé îl înfruntase pe crudul sultan Selim, declarându -și dragostea pentru țara natală
din vechii Carpați și pentru tinerii ei mândri, îndrăzneală pentru care fusese azvârlită în
apele mării;
– Suadé își alesese singură iubitul, pe „ dulcele Omar ”, libertate pentru care tatăl său,
sultanul, o azvârlise în mare împreună cu alesul ei;
– Gulfa r, frumoasa cercheză a lui Baraictar pașa , după ce își mărturisise disprețul pentru
bătrânețea respingătoare a stăpânului, își găsise sfârșitul în flăcă rile seraiului din

18 Toate citatele sunt extrase din D. Bolintineanu, Opere , volumul I, ediția citată, p. 3-108.
19 Carpe diem, lat. Bucură -te de ziua de azi, folosește -te de ziua de azi, aparține lui Horațiu, Ode, I, 11,8.
20 Ienăchiță Văcărescu (1740/1797) este autor al unei celebre metafore a florii, care se regăsește și la Goethe, în
Gefunden și conține nume proprii turcești , un adevărat dicționar onomastic feminin: Ziulé, Rabié, Leili,
Almelaiur, Mehrubé, Fatmé, Naidé, D irlubam, Gulfar.

16
Ordinului celui batjocorit.
Hanâmele, femei din nomenclatorul de vârf al seraiului, aveau parte de drame
sentimentale, asemenea sultanelor:
– Dilrubam fusese condamnată la moarte pentru că -și ridicase iașmacul (vălul de pe ob raz);
– Naidé participase la o conspirație militară numai pentru a se răzbuna pe iubitul amnezic și
a fi împreună cu el, în adâncurile mării;
– Fatmé , sora sultanului Abdul Medjid , murise de durere deoarece legi străvechi, barbare, îi
condamnaseră la dispari ție pruncul.
Anecdotica adusă în prim -planul poemelor, îi oferise lui Bolintineanu prilejul de a
denunța sclavia femeii orientale și de a demonstra inactualitatea unor tradiții monstruoase în
epoca modernă. Poetul amintea lui Leucon că viața e scurtă și că timpul trece și îl îndemna să
se bucure de ziua de azi și să nu se încreadă în ziua de mâine.
În Ziulé este prezentat portretul tradițional al femeii turce, în costum de plimbare:
învăluită din cap până la picioare cu numeroase tunici (feregea, cerchez, dalga, sârmali -elec),
voaluri (iașmac) și șalvari, ea își proteja cu strășnicie misterul frumuseții. Mătăsuri, stofe
scumpe și rare, de gelemie și geanfez confereau sugestii tactile eleganței fem inine orientale.
Piesele numeroase de îmbrăcăminte exotică dispăreau în intimitatea haremului, unde femeile
își etalau splendoarea trupurilor „ dulci precum crinii ”, părul „ lung, negru sau bălai, împletit
în mii de șuvițe, cu bucle și cosițe muiate în diama nte”, fața „albă luminată de fruntea de
briliante și de ochii ca focul dumnezeiesc” , buzele „ arzătoare ale gurii de rubin” , gâtul și
umerii „acoperite de diamant e”, brațul alb, „ rotunjor ”; sânul de „ vergură , ademenitor ”,
mijlocul „subțire, încins de un brâ u strălucitor ”, picioarele „ albe și mici ”.
Bolintineanu atribuia frumuseții feminine metafore sugestive, ca spre exemplu: „ de
tinerețe”, „vis din Eden”, „bu chet drag și fraged de delicii”, „farmec grațios, virginal”;
„stea de lumină ce arde-n frumusețea lumească și divină” . El surprindea grația feminină în
dansuri ritualice:
Tambura răsună sub mâna noroasă
A unor eunuci;
Iar danțul înfloară ghirlanda voioasă
A sclavelor dulci.
Văzut -ați voi oare pe faț -azurată
A splendidei mări
Când soarele varsă o ploaie argintată
De dulci sărutări
Cum scânteie dulce aceste suave
Torente de foc?
Așa pe tapete frumoasele sclave
În danțuri se joc.
(Gulfar)

17
Printre cele cincizeci de titluri ale versiunii Florilor Bosforului în limb a română se află
și câteva meditații de factură romantică; „ străin în umbra vieții, rătăcitor prin nopți de
amărăciune și zile de plăcere ”, poetul îndrăgostit de muza sa, „o tânără părere, frumoasă,
ideală, cu chipul fecioresc, cu fața palidă și înecată în lacrimi” fusese condamnat la
singurătate și obligat să fugă de lum e, irosindu -și astfel tinerețea .
În poezia Hial, muza i se înfățișa drept mireasa cerului, care locuia în gândire ca „ roza
într-un crin ” și-i culegea tinerețea ca „ flacăra din soare ”.
Poem anecdotic despre sclavia femeii orientale, Rabié cuprindea o mă rturisire
hedonistă:
O, fiu al periciunii! Om, mizeră țărână,
Ce într -o zi trăiește și un fatal minut
Coboară din morminte nestabilul tău lut,
Grăbește -te de gustă , cât viața ta lucește,
Această frumusețe ce dulce ne răpește,
Ăst farmec fără moarte, aceste străluciri
Ce răsfățându -ți dulce arzândele simțiri,
Îmbată al tău suflet și -l face de tresare
Sub mâna providenței, d -amor și desfătare!
Oh! Mâne -a ta țărână de vânt se va răpi!
Căci moartea stă ascunsă sub floarea de o zi…
Tu bucură -te însă d -aceste dulci vederi
Ce fac deopotrivă pe omul de dureri
Cu zeii! Fii ferice, când ai putut în lume,
Prin fapte generoase, să -ți lași un dulce nu me!
(Rabié)
Poetul a adunat în versurile acestui ciclu elemente de recuzită romantică pentru a
sugera frumusețea ireală a peisajului: lună, stele, noapte, mare, valuri, undă, briză, azur, caiac,
sandal, chiparos, trandafir, roză, crin, grădină înflorită, privighetoare, stâncă. Multe dintre
acestea erau exprimate în turcește pentru a conferi întregului ciclu un fior oriental, autentic:
ai, lial, legifer, deniz, latif, iel, Ilbahar, ghiul, biulbiul, șair.
În patria imaginară a iubiri i, a tinereții și frumuseții veșnice, a parfumurilor, a culorilor
și a pasiunilor virginale, Bolintineanu avea intuiția corespondențelor. El introducea obiectele
într-un spațiu al inocenței și al suavității creând o „ adevărată simfonie a albului strălucito r,
născut dintr -o amețitoare horă de figuri retorice și dintr -o sonoritate exotică, orientală”21.
Metafora cuprinsă în titlul acestui ciclu, Florile Bosforului , atribuia femeilor gingășie
și fragilitate vegetală: crinul era simbolul morții premature, trandafirul numea viața și iubirea
tinereții, vioreaua și florile din Carpații bătrâni sugerau puritatea, pasiunea și veșnicia.
Compararea versiunii ro mâne cu cea franceză revela faptul că poetul a înțeles
dificultatea de a transpune în altă limbă melodicitatea versurilor, cu deosebire efectele sonore

21 Simion Eugen, Dimineața poeților, eseu despre începuturile poeziei române , Editura Cartea românească,
București, 1980, p.149.

18
născute din aglomerarea de cuvinte onomastice și toponimice, de aceea el a inclus în volumul
Brises d’Or ient numai acele poeme care se dezvoltau în jurul unor nuclee epice sau creau
tablouri descriptive. Retorismul și poza romantică s -au demonetizat în timp, iar poemele sale
orientale alături de cele ale altor confrați de generație au devenit surse de inspir ație pentru
poeții postmodeniști de la sfârșitul mileniului al d oilea, precum Mircea Cărtărescu22.
În ciuda celor spuse până acum, trebuie arătat că universul poetic al lui Bolintineanu
este totuși limitat. O parte din creația poetului se resimte a fi modificată de bagajul
anacreontic cu care el a pornit la drum. Chiar poezia pa triotică și cea satirică nu sunt ferite de
imaginile șablon pe care poetul le presează cu o regretabilă neglijență.
Astfel, mai toate lucrările sunt dulci , auroase, dalbe argintii, feerice, tin ere, senine ,
etc. Alături de aceste epitete se află metafore și comparații ce se repetă în mod cu totul
obositor : sânul e ca crinul, gura e o rază, ochii viorele etc. Reiese foarte limpede, că
problema plasticității versului se află plasată în urma celei a armoniei muzicale . Ceea ce la
început era un lucru bun, necesar în poezia î ncă greoaie a unei literaturi tinere, devine prin
exces o sonoritate goală, u n balast.
Această continuă frământare pentru des chiderea de noi drumuri, găsirea unor formule
și apoi repetarea lo r la nesfârșit, fără o grijă permanentă, de îmbunătățire, se reflectă și î n
limba lui Bolintineanu. Meritul cel mare al scriitorului este de a fi înțeles că rolul poetului este
de a îmbogăți limba, fie prin neologisme, fie prin creații proprii , fie în sfârșit prin
valorificarea unor cuvin te până atunci prost utilizate. Dar exagerarea acestui principiu duce la
îndepărtarea de adevărata limbă populară. Desigur la acea vr eme, limba noas tră literară se află
într-o per ioadă deosebit de agitată a dezvoltării ei, disputele înverșunate între etimologiștii
latiniz ați și apărătorii limbii populare f iind în toi. Totuși Bolintineanu trece cu mult peste ceea
ce se pot numi licențe poetice. Dacă de multe ori el a știut să pună în valoare calitățile sale
poetice, mai ales pe cele de ordin muzical, ale cuvintelor limbii noa stre, și aceasta este un
merit î nsemnat, alteori el a forțat gramatica și cuvintele pentru a -și asigura acustica mecanică
a vers ului său.
Poetul nu respectă de multe ori acordul subiec tului cu predicatul , sau acordul dintre
substantiv și adject ivul său, schimbă genurile cuvintelor, suprimă articolul posesiv etc. Astfel:
oștile dormea, plăcerile sunt molatici, scrie chini în loc de chinuri, tezauri în loc de tezaure,
vorbele nțelepte domnului mintos, în loc de ale domnului , etc. Cât privește lexicul în afară de
întrebuințarea pe scară largă a neologismelor și a barbarismelor (popol, cadaver, eschisă,
misie, surfață, aură, domă) , poetul se caracterizează printr -o neinfrânată pornire de a crea

22 Cărtărescu Mircea, Levantul, Editura Cartea Românească, 1990, p. 152.

19
cuvinte prin diferite procedee . Iată o serie de astfel de exemple: a nemu ri, preurmă, indivină
turnă, pare, răsbună, măcelare, înaintire, preunat, durerat, remușcă, reaflă etc. La aceasta se
adaugă mania dimin utivării, de care suferă lirica erotică a scriitorului.
Totuși, lipsurile măiestriei artistice trebuie privite sub prisma vremii. O parte dintre
procedeele care astăzi ne par extrem de uzate, erau curente în epoca respectivă, iar uneori
chiar cu totul noi. Ceea ce trebuie reținut de la Bolintineanu, este capacitatea lui de a
îmbrațișa cele mai variate forme poetice, dragostea pentru melo dia versului și îndrăzneala în
mânuirea limbii, bineînțeles în limitele permise de structura ei gramaticală și de fondul
princip al de cuvinte.