Capitolul 1 Pluralitatea de infracțiuni

Capitolul 1 Pluralitatea de infracțiuni

Aspecte generale privind pluralitatea de infracțiuni

Potrivit articolului 32 din Codul Penal în vigoare, pluralitatea de infracțiuni poate fi concurs de infracțiuni sau recidivă.

Pluralitatea de infracțiuni se referă la situația în care aceeași persoană săvârșește două sau mai multe infracțiuni, fie înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, fie după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracțiune. Includerea pluralității de infracțiuni în titlul privind infracțiunea, reflectă concepția legiuitorului de a acorda prioritate problemelor de stabilire a situațiilor în care există pluralitate de infracțiuni.

În sens larg, pluralitatea de infracțiuni desemnează un grup de două sau mai multe infracțiuni, între care există o anumită legătură, susceptibilă de a produce anumite consecințe juridice. Această legătură poate fi personală (in personam), în sensul că toate infracțiunile au fost săvârșite de aceeași persoană, sau reală (in rem), atunci când între infracțiunile care alcătuiesc pluralitatea există o legătură obiectivă de loc, de timp, de cauzalitate etc.

Instituția pluralității de infracțiuni aparține și răspunderii penale, întrucât aplicarea pedepsei pentru ansamblul infracțional ridică problema găsirii unor sisteme cât mai adecvate de sancționare care să corespundă periculozității sociale reliefate prin săvârșirea mai multor infracțiuni de către aceeași persoană.

Pluralitatea de infracțiuni, prin complexitatea structurii sale, este strâns legată atât de instituția infracțiunii, cât și de instituția pedepsei.

Este legată de instituția infracțiunii întrucât existența sa, în oricare din forme este condiționată de reunirea mai multor fapte penale în persoana aceluiași făptuitor.

Este legată de instituția pedepsei, întrucât pluralitatea de fapte penale ridică problema stabilirii unor pedepse care să constituie sancționarea întregului ansamblu de fapte săvârșite.

Codul penal român în vigoare a inclus pluralitatea de infracțiuni în cadrul instituției infracțiunii în ideea că, înainte de a stabili modul de sancționare a formelor pluralității, se pune problema stabilirii existenței acesteia și a justificării formelor sale consacrate de lege.

În afara celor două situații prevăzute de Codul Penal la art 32, în literatura de specialitate se mai discută și de un al treilea caz de pluralitate de infracțiuni și anume pluralitatea intermediară . Deși actualul Cod Penal nu o reglementează , această instituție își va găsi aplicarea în Noul Cod Penal care va intra în vigoare în iulie acest an, unde la art 44 se specifică faptul că „ există pluralitate intermediară de infracțiuni cînd, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă”.

Astfel, putem distinge trei forme ale pluralității de infracțiuni și anume: concursul de infracțiuni, recidiva și pluralitatea intermediară.

Forme ale pluralității de infracțiuni

Așa cum am arătat mai sus, Codul penal în vigoare reglementează două forme ale pluralității de infracțiuni și anume: concursul de infracțiuni și recidiva.( art 32 Cod Penal)

Aceste două forme ale pluralității de infracțiuni acoperă, în principal, toate situațiile în care o persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni. Prin urmare, în sfera concursului de infracțiuni vor intra toate ipotezele în care o persoană a săvârșit două sau mai multe infracțiuni, înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna din ele, în timp ce, în cadrul recidivei vor intra toate situațiile în care o persoană, după o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de șase luni, săvârșește din nou o infracțiune, cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Concursul de infracțiuni este desemnat în legislație și doctrină ca fiind forma pluralității de infracțiuni ce constă din săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni, de către aceeași persoană, mai înainte de a fi condamnată definitiv, pentru vreuna dintre ele.

Pentru a fi în prezența concursului de infracțiuni, legea stabilește o serie de condiții care trebuie îndeplinite. Astfel, există concurs de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele . Există concurs chiar dacă una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.

a) Prima condiție se referă la săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni. Infracțiunile săvârșite pot fi de natură și gravitate diferită; când infracțiunile concurente sunt de aceeași natură avem de-a face cu un concurs omogen (acela care cu aceeași ocazie aplică lovituri mai multor persoane, nu săvârșește o singură infracțiune de lovire, ci atâtea infracțiuni în concurs, câte persoane au fost lovite. În acest caz suntem în situația unui concurs omogen ), iar când infracțiunile concurente sunt de natură diferită se reține concursul eterogen.

Nu are importanță foma de vinovăție cu care sunt comise aceste infracțiuni. Nu are importanță dacă infracțiunile sunt simple, continue, deviate, continuate, complexe, progresive,etc. Condiția este îndeplinită și în cazul în care, parte din infracțiuni sunt săvârșite în țară și parte în străinătate.

b) Infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană. Este îndeplinită această condiție și când făptuitorul a participat în calitate de autor sau în calitate de participant la săvârșirea infracțiunilor. Va fi îndeplinită condiția și când infractorul a participat în calitate de complice, în baza aceleiași rezoluții infracționale la săvârșirea unori infracțiuni distincte.

Infractorul poate să fi comis unele infracțiuni în timpul minorității sau după împlinirea vârstei de 18 ani. Și în acest caz, poate fi reținut concursul de infracțiuni.

c) A treia condiție privește săvârșirea infracțiunilor mai înainte ca infractorul să fi fost condamnat definitiv pentru vreuna din ele. Va fi îndeplinită condiția chiar dacă infractorul a fost condamnat pentru o infracțiune săvârșită anterior, dar hotărârea nu era definitivă la data comiterii noii infracțiuni, ori hotărârea de condamnare, deși definitivă,a fost desființată printr-o cale extraordinară de atac (recurs în anulare, revizuire, etc) .

d) Infracțiunile săvârșite, sau cel puțin două dintre ele, să poată fi supuse judecății. În acest caz este posibil ca o faptă din cele săvârșite de făptuitor să nu poată fi judecată, în cauză, instanța constatând existența unei cauze care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripția, lipsa plângerii prealabile), a unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (legitimă apărare), sau se constată o cauză de nepedepsire a infractorului: denunțarea de către mituitor a dării de mită; retragerea mărturiei mincinoase, etc. În condițiile în care infractorul este trimis în judecată numai pentru o infracțiune, pentru celelalte fiind incidente cauzele prezentate mai sus, nu va mai exista concurs de infracțiuni, deoarece există numai o singură infracțiune care să fie supusă judecății.

Concursul de infracțiuni este cunoscut sub două forme: concursul real și concursul formal sau ideal.

A.Concursul real se mai numește și concurs material și se caracterizează prin aceea că infractorul a săvârșit două sau mai multe infracțiuni, prin două sau mai multe acțiuni sau inacțiuni, înainte ca persoana infractorului să fi fost condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Așa cum am arătat mai sus, concursul poate fi omogen – când infracțiunile sunt de natură similară și eterogen – când infracțiunile sunt de natură diferită.

Concursul real de infracțiuni este la rândul său de două feluri: a) concurs real simplu și b) concurs real calificat, caracterizat sau cu conexitate.

a) Concursul real simplu nu necesită existența vreunei legături între infracțiunile comise prin acțiuni sau inacțiuni distincte. Unica legătură care caracterizează acest concurs, este că infracțiunile sunt comise de aceeași persoană.

b) Concursul real calificat sau caracterizat sau cu conexitate se caracterizează prin existența unor legături, conexiuni între infracțiunile săvârșite de aceeași persoană. În literatura juridică sunt menționate mai multe feluri de conexiuni: conexiunea topografică (infracțiunile sunt săvârșite în același loc); conexitatea cronologică, (infracțiunile sunt săvârșite în același moment sau succesiv); conexitatea poate fi accidentală (atunci când o infracțiune este legată întâmplător cu o altă infracțiune); conexitatea consecvențională (în care o infracțiune este săvârșită pentru a ascunde comiterea altei infracțiuni); conexitatea etiologică (în care o infracțiune este săvârșită pentru a înlesni comiterea altei infracțiuni). În literatura juridică se face distincție între conexitatea etiologică (o infracțiune constituie cauza săvârșirii altei infracțiuni) și conexitatea teleologică (o infracțiune constituie mijlocul pentru comiterea altei infracțiuni scop).

În dreptul penal român se rețin doar conexitatea etiologică și conexitatea consecvențională.

1. Conexitatea etiologică se referă la legătura mijloc-scop între infracțiunile comise – adică o infracțiune este comisă pentru a înlesni săvârșirea alei infracțiuni. Conexiunea între infracțiuni, este atât de ordin obiectiv, cât și de ordin subiectiv, în sensul că una constituie cauză celeilalte, iar formele vinovăției sunt legate între ele (în cazul conexiunii etiologice putem oferi exemplu înșelăciunea săvârșită prin folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că înscrisul este fals , ori exemplul faptei inculpaților care, pentru a sustrage diferite piese electronice, în scopul folosirii lor la confecționarea unor aparate de radio și amplificatoare, le-au smuls din ansamblele electronice în care erau montate aducând în stare de nefuncționare acele instalații. S-a reținut, pe lângă infracțiunea de furt, în paguba avutului obștesc, și infracțiunea de distrugere calificată, în paguba avutului obștesc ).

Literatura arată că ambele infracțiuni trebuie să fie intenționate, iar hotărârea de a fi săvârșite este anterioară comiterii ambelor infracțiuni.

2. Conexitatea consecvențională presupune o legătură de la cauză la efect sau de la antecedență la consecință, în sensul că se comite o infracțiune pentru a acoperi săvârșirea altei infracțiuni. În acest caz, hotărârea infracțională pentru comiterea ultimei infracțiuni s-a luat după comiterea primei infracțiuni, în acest caz, forma de vinovăție pentru ultima infracțiune este întotdeauna intenția. În ceea ce privește prima infracțiune, ea poate fi săvârșită, atât cu intenție, cât și din culpă. Exemplele clasice date de literatură sunt: fapta infractorului care pentru a ascunde omorul, ucide sau amenință cu moartea pe martor și fapta conducătorului auto, care pentru a împiedica descoperirea uciderii din culpă într-un accident de circulație, părăsește locul accidentului.

B.Concursul ideal sau formal de infracțiuni se mai numește și concursul printr-o singură acțiune sau inacțiune. Este definit de literatura juridică ca fiind o acțiune sau inacțiune, săvârșită de aceeași persoană, care datorită împrejurărilor în care a avut loc și urmărilor pe care le-a produs, întrunește elementele mai multor infracțiuni. Deci, caracteristic pentru acest concurs este comiterea mai multor infracțiuni, printr-o singură acțiune sau inacțiune. În aceste condiții, concursul cuprinde elemente obiective și subiective ale mai multor infracțiuni (ca latură obiectivă, se constată producerea mai multor urmări periculoase, reglementate de legea penală).

În ceea ce privește latura subiectivă, infracțiunile pot fi săvârșite toate cu intenție directă sau unele cu intenție directă și altele cu intenție indirectă. Exemplul dat de literatură este fapta săvârșită de infractor, care a comis un omor deosebit de grav și o tâlhărie. În cursul săvârșirii faptei, victimei i s-a pus un căluș și apoi a fost legată peste gură foarte strâns. În timp ce inculpații căutau banii în cameră, victima se zbătea în așa fel încât aceștia și-au dat seama că nu poate respira bine. Ei au discutat că ar fi cazul să o dezlege, pentru că altfel ar putea muri, însă nu au făcut-o, grăbindu-se să plece. Deci, infractorii au prevăzut că victima ar putea muri și au acceptat acest rezultat. Față de tâlhărie, au acționat cu intenție directă, iar față de infracțiunea de omor simplu, intenția este indirectă.

Unele din infracțiuni pot fi comise cu intenție, iar altele din culpă, dacă infractorul nu a prevăzut urmarea, dar trebuia și putea să o prevadă (ex: S-a tras cu arma în direcția unei persoane care a fost ucisă cu intenție și s-a rănit altă persoană din culpă ).

În ceea ce privește pluralitatea intermediară, aceasta există în ipoteza în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru una sau mai multe infracțiuni, săvârșește din nou o infracțiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia, ori în stare de evadare și nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru existența stării de recidivă.

1.3. Delimitarea recidivei de celelalte forme ale pluralității de infracțiuni

Pluralitatea de infracțiuni, indiferent de forma pe care o îmbracă, prezintă anumite trăsături comune. Trăsătura comună determinantă a celor două forme sub care se prezintă pluralitatea, privește cerința săvârșirii a două sau mai multe infracțiuni și condiția comiterii lor de către aceeași persoană. Nici existența concursului de infracțiuni, nici a recidivei nu este condiționată de natura infracțiunilor săvârșite, de locul săvârșirii, ori de împrejurarea că făptuitorul a săvârșit infracțiunea singur sau în participație.

Pentru existența pluralității de infracțiuni nu se cere condiția ca infracțiunile săvârșite să fie consumate, în măsura în care acestea se pedepsesc și în forma tentativei. De asemenea, este considerată pluralitate infracțională, în una din cele două modalități și atunci când faptele sau una din fapte prezintă caracter de acte pregătitoare, în măsura în care acestea sunt asimilate tentativei la anumite infracțiuni.

Cu privire la obiectul juridic al infracțiunilor ce alcătuiesc pluralitatea, nu are relevanță faptul că este diferit sau același în nici una din cele două forme.

Sub aspectul aplicării legii penale în spațiu, atât în cazul când infracțiunile au fost săvârșite în țară, cât și în cazul în care unele au fost comise în străinătate, dacă ele sunt judecate de instanțele din țară se vor reține, după caz, fie dispozițiile referitoare la concursul de infracțiuni, fie cele referitoare la recidivă.

În pofida acestor trăsături comune, există o deosebire caracterizantă între forma pluralității de infracțiuni denumită concurs de infracțiuni și forma de pluralitate a recidivei, ceea ce face ca fiecare dintre ele să reprezinte o instituție juridică specifică, de sine stătătoare.

Ceea ce le deosebește, conferindu-le o fizionomie aparte, este hotărârea definitivă de condamnare intervenită sau nu între faptele ce formează pluralitate de infracțiuni, astfel, dacă faptele s-au comis înainte de condamnarea definitivă, se realizează forma concursului de infracțiuni, iar dacă făptuitorul a comis o nouă infracțiune după pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, ne aflăm în prezența recidivei, cu condiția realizării și a celorlalte cerințe impuse de lege pentru existența sa.

Din punct de vedere al semnificației sociale, recidiva, mai mult decât concursul de infracțiuni, exprimă o periculozitate sporită din partea făptuitorului, deoarece acesta, fiind personal și substanțial avertizat printr-o condamnare definitivă, săvârșește din nou o infracțiune în disprețul acestui avertisment. Din acest motiv, se impune un tratament mai sever al recidivei, ce rezultă în primul rând din agravarea pedepsei pentru infractorul recidivist și apoi, din răsfrângerea recidivei în planul unor instituții ale dreptului penal, de a căror aplicare nu pot beneficia cei în stare de recidivă, cum este condamnarea cu suspendarea executării pedepsei, precum și impunerea unor restricții în ce privește aplicarea amnistiei și grațierii, recidiviștii, de regulă, nebeneficiind de actele de clemență.

În ce privește pluralitatea intermediară de infracțiuni, prin prezența sa distinctă în cadrul pluralității de infracțiuni, prezintă trăsături asemănătoare concursului de infracțiuni, prin conduita pluralității de fapte penale, a unității de subiect și prin sistemul de sancționare împrumutat din art. 40 Cod penal din materia concursului de infracțiuni.

Pluralitatea intermediară se deosebește de concursul de infracțiuni prin hotărârea definitivă ce separă infracțiunile săvârșite. Prezența hotărârii definitive apropie pluralitatea intermediară de recidiva după condamnare, caracterizată și ea prin existența unei condamnări definitive, căreia îi urmează o nouă infracțiune săvârșită înainte de executarea primei condamnări, în timpul executării acesteia, ori în stare de evadare.

Delimitarea recidivei de pluralitatea intermediară apare, fie din natura și cuantumul pedepsei pronunțate pentru prima infracțiune, fie din caracterizarea faptelor penale sub aspectul formei de vinovăție. Aceste trăsături fac ca pluralitatea intermediară de infracțiuni să necesite un tratament juridic atenuat față de cel al recidivei, considerent pentru care legea a apelat la sistemul de pedepsire stabilit pentru concursul de infracțiuni.

Capitolul 2. Aspecte generale privind recidiva

2.1 Scurt istoric

Încă din cele mai vechi timpuri recidiva a avut un răsunet mare la persani.

Despre aceste legiuiri din antichitate ne vorbește însuși Herodot, care dădea o definiție recidivei: „purtarea trecută se ținea în seamă, dar că nu se pedepsea niciodată cu moartea o singură crimă”.

Platon ne spune că, grecii pedepseau mai aspru pe recidiviști, vorbind de „de recidiva acelor care prihănesc casa părintească cu o profesie murdară” și mai spune că la fiecare recidivă se va îndoi pedeapsa.

La romani de asemenea se prevedea agravarea pedepsei recidiviștilor, dar nu era o dispoziție unitară.

În legiuirile barbare și în legiuirile din evul mediu, pedepsele erau foarte aspre în caz de reiterație(recidiva la același fapt), la a treia repetare, se aplica mai întotdeauna pedeapsa cu moartea, în special la furt(ter furatus).

Dreptul canonic face cel dintâi deosebirea între recidiva reală și cea fictivă admițând agravarea de pedeapsă în primul caz.

În vechiul drept germanic se ținea seama de repetarea faptului, după ce intervenise o primă condamnațiune.

De asemenea vechiul drept francez folosea pedepse severe contra criminalilor, de obicei vagabonzilor, oamenilor fără profesie și domiciliu. În declarația din 4 martie 1872 a lui Ludovic al V-lea acesta pedepsea cu moartea furtul al treilea. Tot în Franța, un prim furt de lucruri mici se pedepsea cu pierderea unei urechi, la al doilea furt se tăia piciorul, iar pentru cel de-al treilea, infractorul era spânzurat.

În perioada evului mediu, pedepsele erau foarte severe, iar recidiva la același fapt de trei ori dacă se repeta se pedepsea mai întotdeauna cu moartea.

În 1810 Codul Penal francez a completat și perfecționat dispozițiile privitoare la reglementarea recidivei.

Practicienii italieni au dat toata amploarea studiului recidivei, creând noțiunea de perseverență delictuala (consuetudo deliquendi, perseverntia).

Legiuirile moderne prevăd și disciplinează, în mod amănunțit instituțiunea recidivei.

Unele legiuiri admit recidiva generală, după modelul Codului Penal Francez; alte legiuiri nu admit decât recidiva specială, după modelul legiuirilor germane. Dreptul penal englez nu disciplinează decât recidiva specială.

În dreptul penal român, pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab prevedeau deseori agravarea pedepsei în caz de repetare a faptului(reiterație), în special în materie de furt.

Matei Basarab glava în 346 „Cel ce va fura lucru puțin de la vreun om mițel, acela când va fura întâi atunci, să-l bată, iar de va fura și a doua oară atunci să-l semneze la nas deoparte, iar de va fura și a treia oară atunci să moară în furci” și „cel ce va fura din casa stăpâne său lucru măcar cel puțin și de i-ar fi atunci întâia oară acela se va certa mai cumplit, întâi să-l semneze la nas deoparte, iar de va fura și a doua oară, atunci să-l spânzure”.

La fel se pedepsea și în Pravila Caragea care prevedea: „primul fapt se pedepsește cu bătaia și un an pușcărie, însă, când tot acela va fura de al doilea să se dea prin târg cu bătaie și să se osândească la ocnă cinci ani”.

“Codul Penal Știrbei” de la 1850 prevedea atât recidiva reală cât și cea fictivă. La fel și Codul Penal din 1864.

Noul Cod Penal din 1923 reglementa pe larg natura recidivei în art. 109-118 care privesc recidiva reală și art. 119 care este referitor la recidiva fictivă.

Legiuitorul consacra în principal, recidiva generală în materie de crime, delicte.

În art. 115 prevedea o recidivă specială de gen pentru infracțiuni politice de presă, militare și speciale. Starea de recidivă nu este ținută în seamă în cazul acestor infracțiuni, decât dacă ambii termeni constau din aceeași specie de infracțiuni(de exemplu: dacă prima condamnare a fost pentru o infracțiune politică, al doilea fapt trebuie să fie tot de infracțiune politică) .

Art. 118 prevede o recidivă specială de clasă în sensul că limitează recidiva în materie de contravențiuni, numai la cazul când ambii termeni ai recidivei sunt contravenții.

“Codul Penal Carol II” prevedea în art. 109 „acela care, după executarea integrală a unei pedepse criminale, sau după grațiere, comite o a doua crimă, va fi condamnat la o pedeapsă superioară cu un grad aceleia prevăzută de lege pentru crima săvârșită”; iar aceste prevederi au fost preluate și în noul “Cod Penal Mihai I.”

Codul Penal actual are ca sursă de inspirație “Codul Penal al Republicii Socialiste România”, acesta dintâi fiind modificat de unele legi apărute după adoptarea codului.

Dacă comparăm cele două coduri penale vom observa că în cazul recidivei a fost adăugat alin. 2, lit. C, art. 37 care prevede că „există recidivă și în cazurile în care una dintre pedepsele prevăzute la aliniatul 1 este detențiunea pe viață”

Câteva date de drept comparat

Recidiva este reglementată în mai multe legislații penale. De pildă Codul Penal Francez reglementează recidiva în partea generală consacrând sistemul recidivei generale în materie de crime și delicte.

În legislația germană însă recidiva nu este reglementată în partea generală a codului ci este consacrat sistemul recidivei speciale anumitor infracțiuni: furt, tâlhărie, înșelăciune precum și unele infracțiuni prevăzute de legi speciale.

Legislația italiană a preluat influențe din ambele legislații atât franceză cât și germană, Codul Penal Italian consacrând recidiva generală ca o cauză de agravare a pedepsei, iar recidivei speciale i-a atribuit un efect și mai agravant.

În fostul Cod Penal Cehoslovac a fost reglementată recidiva numai cu privire la recidiviști deosebit de periculoși.

În Codul Penal al fostei Iugoslavii în art. 40 prevede că este multirecidivist infractorul care a fost condamnat cel puțin de 2 ori pentru infracțiuni intenționate, la pedepse privative de libertate mai mari de 3 luni și care este înclinat să comită mai multe infracțiuni(astfel că în acest caz se va putea pronunța pentru noua infracțiune o pedeapsă mai gravă decât cea prevăzută de lege, fără a depăși dublul maximului special și nici maximul general al speciei respective de pedeapsă).

2.2. Noțiunea și structura recidivei

În teoria dreptului penal, noțiunea de recidivă sau stare de recidivă este definită ca recădere în infracțiune în înțelesul de săvârșire a unei infracțiuni de către o persoană care suferise deja o condamnare . Această trăsătură este, fără îndoială, caracteristică stării de reicidivă. Ea nu este, însă , suficientă. E posibilă săvârșirea unei noi infracțiuni după condamnarea definitivă a infractorului, fără ca aceasta să constituie o stare de recidivă. De asemenea, e posibil ca nici săvârșirea unei noi infracțiuni după executarea pedepsei să nu constituie stare de recidivă, întrucât nu s-au realizat anumite condiții privind durata pedepsei anterioare, vârsta infractorului, forma vinovăției, ș.a. Există, deci , anumite trăsături caracteristice, care se adaugă conținutului noțiunii de recidivă, restrângând în aceeași măsură sfera ei.

Deosebirea între concursul de infracțiuni și recidivă nu se reduce la aspectul formal, existența unei condamnări definitive pentru infracțiunea comisă mai înainte, ci reflectă o periculozitate mai mare a celui care săvârșește infracțiunile în stare de recidivă, care perseverează pe calea infracțională, care, cu alte cuvinte, în disprețul avertismentului primit din partea societății, printr-o condamnare definitivă pentru o infracțiune comisă anterior, săvârșește din nou o infracțiune.

În literatura de specialitate s-a apreciat că reluarea activității infracționale după ce a fost condamnat definitiv pentru o altă infracțiune săvârșită anterior, reprezintă un indice de incorigibilitate, de nărăvire a infractorului

Având în vedere elementele de diferențiere față de concursul de infracțiuni, ca formă a pluralității de infracțiuni, recidiva poate fi definită ca starea, situația, îmrejurarea în care se găsește o persoană ce săvârșește din nou o infracțiune după ce anterior a fost condamnată sau a și executat o pedeapsă pentru o infracțiune.

Din definiție rezultă că pluralitatea de infracțiuni sub forma recidivei este condiționată pe de o parte de existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune comisă anterior, și pe de altă parte de săvârșirea unei noi infracțiuni.

Așadar, condamnarea pentru o infracțiune și comiterea unei noi infracțiuni sunt elementele stării de recidivă, ale pluralității de infracțiuni sub forma recidivei.

În doctrina juridică penală, aceste elemente-condamnarea definitvă pentru infracțiunea anterioară și noua infracțiune comisă- au fost denumite termeni ai recidivei.

2.3. Modalitățile recidivei

Modalitățile recidivei sunt formele pe care aceasta le poate avea în funcție de variațiunile celor doi termeni.

Deci, pe lângă condițiile necesare pentru existența stării de recidivă, fiecare dintre termenii recidivei poate prezenta unele trăsături caracteristice care, deși nu influențează asupra existenței stării, pot totuși exprima un grad de pericol social mai mare sau mai mic al infractorului și pot determina un tratament juridic diferențiat al stării de recidivă-

În legătură cu primul termen, o asemenea trăsătură o constituie executarea sau neexecutarea pedepsei anterioare. De asemenea, în funcție de gravitatea pedepsei anterioare pentru existența primului termen al recidivei este suficientă uneori o singură condamnare, iar alteori sunt necesare mai multe condamnări la pedepse mai mici.

La rândul său, cel de-al doilea termen al recidivei poate prezenta și el unele trăsături care pot fi avute în vedere la reglementarea stării de recidivă. Acestea pot privi natura infracțiunii, timpul în care a fost săvârșită în raport cu condamnarea anterioară, etc.

Cei doi termeni ai recidivei sunt, deci, susceptibili de variațiuni în funcție de aceste trăsături caracteristice.

Recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie

În funcție de momentul noii infracțiuni după condamnarea anterioară, mai înainte de executarea pedepsei sau după executarea pedepsei, recidiva este cunoscută sub două forme: recidiva postcondamnatorie, respectiv postexecutorie.

Recidiva postcondamnatorie presupune comiterea unei noi infracțiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea anterioară și mai înainte de executarea sau executarea în întregime a pedepsei pronunțate pentru acea infracțiune.

Recidiva postexecutorie presupune săvârșirea unei noi infracțiuni după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei prin grațiere, prescripție, pronunțate pentru infracțiunea anterioară.

În Codul penal român sunt consacrate atât recidiva postcondamnatorie, cât și cea postexecutorie.

Recidiva generală și recidiva specială

După natura infracțiunilor ce compun pluralitatea sub forma recidivei se disting, recidiva generală și cea specială.

Recidiva este generală când existența ei nu este condiționată de natura infracțiunilor comise, acestea putând fi de natura diferită ori de aceeași natură.

Recidiva este specială când existența ei este condiționată de săvârșirea unor infracțiuni de același fel, de aceeași natură ( Ex: după o condamnare definitvă pentru furt, condamnatul săvârșește o nouă infracțiune de furt). Recidiva este specială și atunci când existența ei este condiționată de asemănări între infracțiunile ce formează termenii acesteia cu privire la sursa legislativă..

La baza acestei distincții stă ideea că pericolul social al infractorului diferă în funcție de cele două modalități ale recidivei. Astfel, spre deosebire de recidiva generală care, nefiind legată de anumite condiții privind natura infracțiunilor, cei doi termeni ai recidivei putând fi infracțiuni oricât de diferite, ar prezenta un pericol social mai redus, recidiva specială, dimpotrivă, întrucât presupune săvârșirea de infracțiuni de aceeași natură și deci o specializare a infractorului în săvârșirea anumitor infracțiuni, ar prezenta un pericol social sporit.

În Codul Penal român în vigoare, deoarece nu au fost prevăzute condiții cu privire la natura infracțiunilor săvârșite, recidiva este generală, care include și pe cea specială.

Recidiva mare și recidiva mică, recidiva absolută și relativă

În funcție de gravitatea condamnării pentru prima infracțiune, recidiva poate fi absolută, relativă, mare, mică.

Recidiva este absolută când existența ei nu este condiționată de gravitatea primei condamnări. Va exista deci stare de recidivă prin comiterea condamnării pronunțate pentru infracțiunea anterioară, căci orice condamnare cât de mică constituie un avertisment pentru condamnat de a nu săvârși din nou infracțiuni.

Recidiva este relativă, când existența ei este condiționată de o anumită gravitate a condamnării pronunțate pentru infracțiunea anterioară. Recidiva relativă va lua naștere deci, prin săvârșirea unei noi infracțiuni, numai după o condamnare definitivă de o anumită gravitate. (ex. Pedeapsa închisorii mai mare de șase luni, după Codul Penal.)

Recidiva mare este condiționată de existența unei condamnări pentru prima infracțiune de o anumită gravitate

Recidiva mică presupune săvârșirea unei noi infracțiuni de către aceeași persoană care anterior a mai fost condamnată la pedepse privative de libertate de o gravitate redusă.

În cazul recidivei mici, primul termen este multiplu, este format din mai multe condamnări la pedepse cu închisoarea și prin care se dovedește perseverența infractorului în comiterea de infracțiuni.

Recidiva permanentă și recidiva temporară

În funcție de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracțiunea anterioară și săvârșirea noii infracțiuni, recidiva poate fi permanentă și temporară.

Recidiva permanentă sau perpetuă, atunci când existența acesteia nu este condiționată de săvârșirea noii infracțiuni într-un anumit termen. Cu alte cuvinte, va exista stare de recidivă prin comiterea noii infracțiuni indiferent de timpul scurs de la condamnarea sau executarea pedepsei pronunțate pentru infracțiunea anterioară.

Recidiva este temporară când existența ei este condiționată de comiterea noii infracțiuni numai într-un anumit termen de la condamnarea sau de la executarea pedepsei pronunțate pentru infracțiunea anterioară.

În Codul penal în vigoare este reținută doar recidiva temporară.

Recidiva teritorială și recidiva internațională

După criteriul locului unde s-a aplicat pedeapsa definitvă ce formează primul termen al recidivei, se disting recidiva națională și recidiva internațională.

Recidiva este națională (teritorială) atunci când primul termen constă într-o condamnare definitvă la pedeapsa închisorii pronunțate de o instanță română.

Recidiva este internațională atunci când condamnarea definitivă ce formează primul termen al recidivei este pronunțată de o instanță străină.

Codul penal român reține recidiva internațională numai în cazul recidivei mari. Reținerea în legislația română a recidivei reprezintă o consacrare a principiului colaborării internaționale în domeniul combaterii fenomenului infracțional.

Recidiva cu efect unic și recidiva cu efecte progresive

După criteriul tratamentului sancționator al recidivei, aceasta poate fi cu efect unic , cu efect progresiv, cu regim sancționator uniform, cu regim sancționator diferențiat.

Recidiva cu efect unic presupune aplicarea aceluiași tratament penal atât pentru infractorul la prima recidivă, cât și pentru cel care a perseverat în recidivă. (multirecidivist)

Recidiva cu efecte progresive presupune agravarea pedepsei recidivistului cu fiecare nouă recidivă.

Recidiva cu regim sancționator uniform presupune același regim de sancționare pentru toate modalitățile recidivei.

Recidiva cu regim de sancționare diferențial presupune un regim de sancționare diferit pentru modalitățile recidivei.

Unele modalități ale recidivei sunt consacrate și în Codul Penal român actual, astfel avem

recidiva mare postcondamnatorie, art 37 lit a

recidiva mare postexecutorie, art 37 lit b

recidiva mică postcondamnatorie, art 37 lit c

recidiva mică postexecutorie, art 37 lit c

recidiva internațională se deduce din dispozițiile art 37 alin ultim

recidiva temporară se deduce din dispozițiile art 38 alin ultim

recidiva generală se desprinde din întreaga reglementare

recidiva cu efect unic se desprinde din regimul sancționator

recidiva cu regim sancționator diversificat se desprinde din sistemul de sancționare diferit al recidivei postcondamnatorii de cel al recidivei postexecutorii.

Capitolul 3 Recidiva postcondamnatorie

3.1. Noțiune și caracterizare

Prin recidivă mare postcondamnatorie se înțelege, în general, săvârșirea de către aceeași persoană a unei noi infracțiuni după o condamnare definitivă pentru o infracțiune de o anumită gravitate săvârșită mai înainte. În lumina art.37, lit.a Cod penal, recidiva mare postcondamnatorie sau după condamnare, există atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an.

Există recidivă, și în cazurile în care, după condamnarea la detențiunea pe viață, înainte de începerea executării, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție și pentru care legea prevede închisoarea mai mare de un an, ori detențiunea pe viață.

După cum rezultă din textul legii, această modalitate de recidivă presupune doi termeni, și anume, o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni care reprezintă primul termen, și o nouă infracțiune pentru care legea penală prevede pedeapsa cu închisoare mai mare de un an, săvârșită cu intenție de cel condamnat, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare și care reprezintă cel de-al doilea termen al recidivei.

3.2. Condiții cu privire la primul termen

Din definiția legală a acestei forme și din literatura juridică , rezultă că, pentru existența recidivei postcondamnatorii se cer întrunite următoarele condiții :

1.Existența unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori a detențiunii pe viață .

Momentul în care o condamnare devine definitivă se stabilește în conformitate cu art. 416 și art. 417 Cod de procedură penală. Potrivit art. 416 Cod procedură penală hotărârile primei instanțe rămân definitive:

La data pronunțării hotărârii, când hotărârea nu este supusă recursului(exemplu: hotărârea de declinare a competenței deoarece conform art. 42, alin 4 lit. Cod procedura penală nu este supusă recursului).

Când după pronunțarea hotărârii, a intervenit o grațiere și condamnatul a declarat recurs sau și-a retras recursul în beneficiul grațierii.

La data expirării termenului de recurs, când nu s-a declarat recurs în termen, sau recursul a fost retras înăuntrul termenului de recurs.

La data retragerii recursului, dacă acesta s-a produs după expirarea termenului de recurs.

La data pronunțării hotărârii prin care s-a respins recursul, dacă acesta a fost respins ca tardiv, inadmisibil sau când a fost respins ca urmare a rejudecării cauzei, dar nu au fost ocazionate cheltuieli judiciare.

Potrivit art. 417 Cod procedură penală hotărârile instanței de recurs rămân definitive:

Recursul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de recurs fără rejudecare;

Cauza a fost rejudecată de către instanța de recurs după admiterea recursului;

Cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul respingerii, fiind vorba de cheltuieli judiciare ocazionate de judecarea procesului .

Dacă primul termen nu este o hotărâre definitivă adică nu a intrat în puterea lucrului judecat, nu mai există stare de recidivă, ci concurs de infracțiuni.

În literatura juridică de specialitate s-a considerat că nu există stare de recidivă dacă noua infracțiune s-a săvârșit după ce hotărârea prin care s-a pronunțat condamnarea ce constituie primul termen al recidivei a fost casată în urma recursului extraordinar cu trimitere pentru o nouă judecată și înainte ca o nouă hotărâre definitivă să se fi pronunțat în cauză.

Referitor la condamnările sub 6 luni sau 6 luni închisoare, acestea pot forma termen al recidivei numai în măsura în care s-au pronunțat trei condamnări definitive pentru infracțiuni ce nu sunt concurente. Nu are relevanță dacă condamnarea prin hotărârea definitivă a fost executată sau nu, nici măcar în parte sau grațiată. O condamnare inferioară acestei limite(6 luni) nu poate servi ca prim termen al recidivei, iar pentru infracțiunea săvârșită după o astfel de condamnare făptuitorul va fi sancționat ca infractor primar.

Condamnarea definitivă ca prin termen al recidivei poate fi pronunțată pentru o infracțiune consumată, ori o tentativă pedepsibilă. Orice condamnări care au ca obiect sancțiuni specifice altor ramuri ale dreptului(disciplinare, contravenționale) nu au aptitudinea de a forma unul din termenii recidivei.

O nouă infracțiune săvârșită înainte ca hotărârea de condamnare să devină definitivă, formează, împreună cu infracțiunea în curs de judecată, un concurs de infracțiuni și nu o recidivă.

Întrucât o condamnare definitivă, pentru a forma primul termen, trebuie să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6 luni, rezultă că nu poate constitui prim termen al recidivei postcondamnatorii o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii, indiferent de mărimea acesteia, și nici condamnarea la pedeapsa închisorii, dacă aceasta este de 6 luni sau mai mică. Subzistă, însă, primului termen al recidivei postcondamnatorii, atunci când s-a ajuns la pronunțarea unei condamnări definitive de către instanță la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, ca urmare a aplicării unui spor în baza art.34, lit. a Cod penal .

Pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare, poate fi aplicată de instanță pentru o singură infracțiune, sau pentru un concurs de infracțiuni.

În cazul concursului de infracțiuni, pedeapsa rezultată trebuie să fie mai mare de 6 luni, chiar dacă pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente, luate separat, nu depășesc nici una 6 luni. Se ia în considerare chiar și o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, în conformitate cu art.37, alin.2 Cod penal.

Pedeapsa poate fi pronunțată și de o instanță judecătorească străină, dacă această hotărâre a fost recunoscută potrivit dispozițiilor Codului de Procedură Penală.

Condamnarea definitivă să fie pronunțată pentru o infracțiune intenționată. O astfel de condiție se degajă din dispozițiile art 38 lit a Cod Penal-potrivit cărora la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de condamnările privitoare la infracțiunile săvârșite din culpă.Prin prevederea acestei condiții a fost subliniată trăsătura caracteristică a recidivei , aceea de a exprima perseverența infracțională a infractorului recidivist, perseverență care nu e posibilă decât în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție. Este îndeplinită această condiție pentru primul termen și atunci când condamnarea privește o infracțiune săvârșită cu praeterintenție.

În literatura de specialitate, s-au ridicat o serie de probleme cu privire la primul termen al recidivei, în cazul unei condamnări cu suspendarea condiționată a executării pedepsei. Tribunalul Suprem a statuat : condamnarea condiționată nu poate să constituie primul termen nici pentru recidiva reală (postexecutorie), nici pentru recidiva fictivă (postcondamnatorie). Pentru aceasta din urmă, primul termen îl constituie o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de șase luni, pedeapsă susceptibilă de executare imediată care numai unor împrejurări speciale nu a început să se execute.

Într-o a doua opinie , s-a spus că o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, pronunțată cu suspendarea condiționată a executării, formează primul termen al recidivei postcondamnatorii, deoarece în reglementarea acestei modalități a recidivei, art.37, lit.a, Cod penal, nu face nici o distincție, după cum pedeapsa cu închisoare mai mare de 6 luni – definitiv pronunțată – este cu sau fără suspendarea condiționată a executării.

Tratamentul sancționator derogator de la cel al recidivei, instituit pentru situația în care, în cursul termenului de încercare s-a săvârșit din nou o infracțiune, nu împiedică caracterizarea pluralității astfel constituite ca recidivă, atâta timp cât și celelalte condiții prevăzute în art.37, lit.a Cod penal, sunt îndeplinite. Această opinie, împărtășită de majoritatea doctrinarilor, se bazează pe o serie de argumente, și anume, fiecare dintre instituțiile cu sediul de reglementare în partea generală a Codului penal constituie, în principiu, o entitate juridică de sine stătătoare, însă această constatare nu dă dreptul la absolutizarea autonomiei lor. Independența fiecărei instituții juridice în parte nu exclude strânsa interdependență ce există, în același timp, între ele. O asemenea interdependență este cu atât mai evidentă atunci când, în reglementarea unei instituții este inclusă o situație similară cu aceea care este de esența unei alte instituții.

Analizând interdependența între instituția recidivei și instituția suspendării condiționate a executării pedepsei, este de remarcat, în primul rând, că recidiva se caracterizează prin două trăsături esențiale, și anume, din punct de vedere al existenței, presupune obligatoriu, ca o nouă infracțiune să fie săvârșită după o condamnare definitivă pentru o altă infracțiune, iar din punct de vedere sancționator, presupune un tratament juridic, de regulă, agravat .

În al doilea rând, prin reglementarea instituției suspendării condiționate a executării pedepsei, legiuitorul nu a urmărit să creeze o excepție de la reglementarea recidivei, prin consacrarea unor dispoziții derogatoare de la cele cuprinse în art.37-40 Cod penal, deoarece dacă ar fi intenționat acest lucru, ar fi făcut referire în acest sens chiar în cuprinsul acestor dispoziții, ci a avut în vedere organizarea unei modalități specifice de individualizare a pedepsei.

Legătura dintre aceste două instituții o face însuși legiuitorul, prevăzând că, la stabilirea pedepsei pentru infracțiunea săvârșită, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea executării pedepsei, nu se mai aplică sporul prevăzut de lege pentru recidivă.

În principiu, este cunoscut faptul că, dacă un condamnat liberat condiționat nu a respectat condiția de a nu săvârși o nouă infracțiune în intervalul de timp de la liberare până la împlinirea duratei pedepsei și a comis o nouă infracțiune, consecința imediată a acestei împrejurări este repunerea în discuție, înaintea instanței competente , a situației condamnatului..

Cu privire la împrejurarea dacă, în asemenea cazuri trebuie să se rețină starea de recidivă ori să se aplice numai dispozițiile art 61 Cod Penal privind liberarea condiționată atunci când cel condamnat a săvârșit o nouă infracțiune în timpul liberării condiționate, literatura juridică a stabilit că este stare de recidivă. Această concluzie a fost dublată și de o decizie a Tribunalului Suprem . Pe de altă parte, într-o altă speță care a adus în prim plan aceeași problemă, s-a stabilit că, cel care a săvârșit din nou o infracțiune în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei, nu se află în stare de recidivă. Prin urmare, starea de recidivă se analizează de la caz la caz. În această speță nu au fost îndeplinite condițiile recidivei, dar sunt aplicabile prevederile referitoare la revocarea liberării condiționate. Recidiva, în mod necesar, trebuie să cuprindă două momente, doi termeni.

Cei doi termeni formează o unitate, ceea ce înseamnă că lipsa oricăruia dintre ei face să nu existe starea de recidivă , unitatea celor doi termeni nu poate fi ruptă, decât când legea prevede o astfel de posbilitate, dar în acest caz, prin separarea celor doi termeni, dispare însăși starea de recidivă.

Dispozițiile art 61 Cod Penal prevăd că atunci când, în intervalul de timp de la liberare și până la împlinirea duratei pedepsei, cel condamnat a comis din nou o infracțiune instanța ținând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menținerea liberării condiționate, fie revocarea. În acest din urmă caz, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se contopesc, putându-se aplica un spor până la cinci ani închisoare. Revocarea este obligatorie în cazul în care fapta a doua este o infracțiune din categoria celor prevăzute la art 61 alin 2 Cod Penal.

O altă problemă care se ridică în practică este dacă înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea mai mare de șase luni, poate forma primul termen al recidivei .

Potrivit art.631, Cod penal, dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, instanța poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii, în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea de amendă care a fost achitată.

Și cu privire la această situație au existat controverse, astfel, într-o primă opinie , s-a susținut că poate constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și pedeapsa șnchisorii care a înlocuit amenda, în baza dispozițiilor din art.631 Cod penal. Un prim argument pe care s-ar sprijini această afirmație ar fi acela că, înlocuirea pedepsei cu amenda prin pedeapsa cu închisoare are loc ca urmare a unei reevaluări a posibilității de îndreptare a condamnatului și are relevanța unei individualizări a pedepsei.

În al doilea rând, s-ar putea susține că, pedeapsa cu închisoare, rezultată din înlocuirea pedepsei cu amenda, își păstrează caracterul ei de pedeapsă privativă de libertate, ce s-a impus ca urmare a relei conduite a făptuitorului.

În sfârșit, a nu considera recidivist pe cel care, inițial a fost condamnat la pedeapsa amenzii, pedeapsă înlocuită ulterior, înseamnă a crea pentru acesta, în mod nejustificat o situație mai favorabilă în raport cu cel căruia instanța i-a aplicat de la început pedeapsa închisorii.

Contrar acestor afirmații, în literatura de specialitate, opinia dominantă este aceea potrivit căreia, o condamnare la pedeapsa amenzii exclude existența recidivei, chiar dacă amenda a fost înlocuită în cazurile și condițiile prevăzute în art.631 Cod penal. Fiind o formă a pluralității infracționale, starea de recidivă este determinată în raport cu caracterele pe care le prezintă infracțiunilor ce o compun. Ceea ce trebuie observat în cazul recidivei este că, săvârșirea mai multor infracțiuni, fapt ce învederează perseverența infracțională a autorului lor, este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru existența ei. Atât prima infracțiune, cât și a doua trebuie să prezinte un anumit grad de pericol social, pericol evidențiat în principal, fie de mărimea pedepsei aplicate pentru prima sau primele infracțiuni, ori de mărimea pedepsei prevăzute pentru noua infracțiune săvârșită, fie de forma de vinovăție cu care se săvârșesc cele două infracțiuni.

Gradul de pericol social al primei infracțiuni, în cazul recidivei, este reflectat în pedeapsa ce o aplică instanța prin condamnarea definitivă. Hotărârea instanței de înlocuire a amenzii cu închisoarea, nu reevaluează gradul de pericol social al infracțiunii ce dă naștere primului termen al recidivei, ci reevaluează mijloacele folosite pentru îndreptarea făptuitorului, or, recidiva, cel puțin în actuala reglementare, este o problemă care privește în primul rând infracțiunea, și pe urmă o problemă ce privește pedeapsa.

Având în vedere că, la stabilirea stării de recidivă, gradul de pericol social al primei infracțiuni se stabilește prin pedeapsa aplicată de instanță prin hotărârea de condamnare definitivă, condamnarea la pedeapsa amenzii nu poate fi luată în considerare la stabilirea stării de recidivă, chiar dacă ulterior s-a dispus înlocuirea acesteia printr-o pedeapsă cu închisoarea.

Condiții negative privind primul termen

La stabilirea stării de recidivă, nu se va ține seama de condamnările care se regăsesc în art 38 Cod Penal , anume:

1.Condamnările pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității (art 38 lit a Cod Penal). O astfel de dispoziție apare ca o protecție a minorului de a fi degrevat pentru viitor de consecințele unor fapte săvârșite în timpul minorității, când personalitatea lui era în formare, iar unele întâmplări nefericite l-au condus la săvârșirea de infracțiuni.. Nu se poate vorbi totdeauna cu corectitudine de perseverență infracțională în legătură cu infracțiunile săvârșite în timpul minorității.

2. Condamnările pentru infracțiunile săvârșite din culpă (art 38 lit a1 Cod Penal). Această dispoziție a fost introdusă în codul penal prin Legea 6/1973 și reflectă concepțiile moderne din criminologie conform cărora perseverența infracțională a infractorului recidivist nu poate fi probată decât prin intenția cu care acesta săvârșește infracțiunile..

3. Condamnările pentru infracțiunile amnistiate (art 38 lit b)

Excluderea sau înlăturarea stării de recidivă prin intervenția amnistiei pentru primul termen al recidivei își are motivarea în ideea că infracțiunile ce intră în compunerea pluralității trebuie să aibă relevanță penală., adică să fie susceptibile de a produce consecințe juridice. Amnisita este o cauză care înlătură răspunderea penală a făptuitorului pentru infracțiunea săvârșită (art 119 Cod Penal), ea înlătură consecințele infracțiunii, deci pluralitatea de infracțiuni nu mai este prezentă.

4.Condamnările pentru fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracțiuni (art 38 lit c)

Pentru a forma primul termen al recidivei fapta trebuie să-și păstreze relevanța penală să poate forma cu noua infracțiune o pluralitate, ori conform art 12 Cod Penal, în cazul în care legea nouă nu mai prevede ca infracțiune o faptă incriminată de Legea Veche, toate consecințele penale privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. Încetând consecințele penale ale faptei dezincriminate, încetează și relevanța ei de a intra în pluralitate, de a forma primul termen al recidivei.

3.4 Condiții cu privire la cel de-al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii

Cel de-al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii constă, ca de altfel la toate modalitățile recidivei, în săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Condițiile celui de-al doilea termen al recidivei privesc deci:

– Săvârșirea unei noi infracțiuni, în sensul pe care îl dau acestei expresii dispozițiile art 144 Cod Penal. Astfel, prin „săvârșirea unei infracțiuni” sau „comiterea unei infracțiuni” se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator, complice.

Nu are importanță asupra existenței stării de recidivă faptul că infracțiunea comisă din nou este prevăzută în codul penal ori într-o lege penală specială, după cum nici dacă infracțiunea este de aceeași natură ori de natură diferită cu prima infracțiune, deoarece Codul Penal român a adoptat așa numita recidivă generală.

Cel de-al doilea termen al recidivei pentru toate modalitățile, constă în săvârșirea unei singure infracțiuni, iar dacă infractorul săvârșește mai multe infracțiuni, fiecare în parte va forma cel de-al doilea termen al unei recidive distincte, cu îndeplinirea, de bună-seamă, a condițiilor prevăzute prin dispozițiile art 37 și 38 Cod Penal.

Noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție

Prin această condiție se subliniază ideea că perseverarea pe cale infracțională a infractorului recidivist se probează prin intenția cu care săvârșește infracțiunile.

Intenția cu care se cere comisă noua infracțiune poate fi deopotrivă directă, indirectă, precum și intenție depășită (praeterintenție)

În ce privește asimilarea intenției depășite cu intenția directă sau indirectă ca o condiție pentru existența atât a primului termen, cât și a celui de-al doilea termen al recidivei, aceasta se justifică prin împrejurarea că „primum delictum” din compunerea infracțiunii praeterintenționate, este săvârșit cu intenție și el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă acesta este produs din culpă.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie mai mare de un an

Prin această condiție, legiuitorul a urmărit să restrângă sfera situațiilor de recidivă numai la infracțiunile ce prezintă o anumită gravitate, refelectată în pedeapsa prevăzută de lege. Este cu prisosință îndeplinită condiția gravității infracțiunii săvârșite din nou când pedeapsa pentru aceasta este detențiunea pe viață..

Este îndeplinită această condiție și atunci când infracțiunea a rămas în faza de tentativă pedepsibilă, iar pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea consumată este mai mare de un an, ca și atunci când pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de un an, alternativ cu pedeapsa amenzii.

Noua infracțiunea trebuie să fie săvârșită în intervalul de timp după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea anterioară și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei.

– Săvârșirea noii infracțiuni să aibă loc înainte de începerea executării pedepsei anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.

Momentele în care noua infracțiune se poate comite pentru a da naștere unei recidive postcondamnatorii sunt delimitate în art 37 lit a Cod Penal , ca fiind:

a) înainte de începerea executării pedepsei. Nu are importanță dacă hotărârea definitivă s-a pus sau nu în executare, dacă infractorul s-a sustras de la executare, ori a obținut o amânare a pedepsei în condițiile art 453 Cod de procedură penală, ori dacă executarea pedepsei a fost suspendată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac.

În baza art. 453 Cod procedură penală, amânarea executării pedepsei se poate obține în următoarele cazuri:

– condamnatul suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a executa pedeapsa;

– condamnata este gravidă sau are copil mai mic de un an;

– datorită unor împrejurări speciale, executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea în care lucrează.

b) în timpul executării pedepsei, care poate cuprinde următoarele momente, în timpul executării pedepsei într-un loc de deținere

– în timpul întreruperii executării pedepsei condițiile art 455 Cod Procedură Penală,

– în timpul executării pedepsei într-o închisoare militară (art 62 alin 1 Cod Penal)

– în timpul liberării condiționate și mai înainte de împlinirea duratei pedepsei (Art 61 și art 62 alin 4 Cod Penal)

– în timpul executării pedepsei închisorii la locul de muncă (Art 867 Cod Penal)

– în timpul de la încetarea executării pedepsei la locul de muncă până la împlinirea duratei pedepsei (art 8611 alin 2 Cod Penal)

c) în stare de evadare.

În ceea ce privește infracțiunea săvârșită în stare de evadare au existat mai multe opinii:

Prima opinie afirmă că evadarea este incriminată ca infracțiune distinctă în partea specială a Codului penal în art. 269, sancționată în formă simplă cu închisoare de la 6 luni la 2 ani închisoare.

Când un infractor săvârșește mai multe infracțiuni acesta se încadrează în art. 32, privind pluralitatea de infracțiuni, neexistând nici o situație în care pluralitatea de infracțiuni să nu constituie nici concurs de infracțiuni, nici recidivă cu excepția situațiilor prevăzute la art. 38 Cod penal.

Actele de clemență, adoptate în timp au exceptat de la beneficiul amnistiei și grațierii pe cei care au săvârșit infracțiunea prevăzută de art. 269 Cod penal.

Prin urmare, simplul fapt că în cazul săvârșirii infracțiunii de evadare pedeapsa aplicată pentru această infracțiune se adaugă la pedeapsa ce se execută(art. 269 alin. 3 și art. 39 alin. 3 Cod penal) nu poate constitui un argument care ar fi adus în sprijinul inexistenței recidivei, deoarece condițiile referitoare la recidivă sunt întrunite.

Argumente de logică (raționale).

Dacă recidiva postcondamnatorie se realizează când persoana săvârșește o nouă infracțiune înainte de executare, cu atât mai mult trebuie să se realizeze când se comite o infracțiune – și aceasta este evadarea – în timpul executării.

Admițând teza incontestabilă că infractorul condamnat care în locul de deținere săvârșește să presupunem infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 sau art. 239, alin. 1 Cod penal, devine recidivist, nu putem accepta părerea că același infractor condamnat va deveni recidivist dacă săvârșește o evadare adică o infracțiune mai gravă.

Dacă ipoteza evadării din stare legală de reținere, neexistând o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii, infracțiunea de evadare și infracțiunea pentru care inculpatul a fost arestat preventiv se află în concurs real, nefiind incidente dispozițiile art. 269 alin. 3 Cod penal, ci ale art. 33 lit. a și art. 34 lit. a. Cod penal, atunci putem afirma că în a doua ipostază, a evadării din executarea unei pedepse definitive (pentru o infracțiune intenționată mai mare de 6 luni închisoare) trebuie să se rețină recidiva post condamnatorie din moment ce în nici un mod nu poate fi contestată existența pluralității de infracțiuni.

Argumente de politică penală.

Observăm că evadarea este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 2 ani, fără a prevedea alternativ și amenda, deși prin legea 6/1973 aceasta s-a extins, de regulă la toate infracțiunile pentru care se prevede pedeapsă până la 2 ani.

Legiuitorul, având în vedere tocmai gradul de pericol social ridicat al comportamentului agresiv și de mare risc al condamnatului, a prevăzut un tratament juridic sancționator mai sever care constă în cumularea pedepselor și nu în contopirea lor ce constituie în general regula sancționării pluralității de infracțiuni manifestate sub forma concursului, a recidivei postcondamnatorii.

Ar fi o lipsă de consecvență ca legiuitorul să instituie pentru acest caz un sistem sancționator mai sever, dar în același timp să-l sustragă de la statutul recidivei care consacră un regim juridic mai aspru nu numai în privința aplicării pedepsei, dar și a restricțiilor impuse în raport cu alte instituții ale dreptului penal, cum sunt condamnarea cu suspendarea executării pedepsei, amnistia, grațierea, liberarea condiționată, etc.

O a doua opinie care apare în literatura noastră juridică susține că nu poate genera starea de recidivă postcondamnatorie însăși în fracțiunea de evadare, pe considerentul că această infracțiune are un caracter dependent de condamnarea în baza căruia făptuitorul execută pedeapsa.

În ce privește gravitatea infracțiunii, arătăm că este necesar ca pedeapsa prevăzută de lege să fie mai mare de un an închisoare pentru a forma cel de-al doilea termen.

Doctrina și jurisprudența franceză argumentează această susținere pe care o consideră corectă, invocându-se ideea că cel de-al doilea termen al recidivei trebuie să fie o infracțiune independentă de prima să nu fie o consecință a primei condamnări; ori infracțiunea de evadare, ea fiind comisă de către infractor pentru a se sustrage consecințelor condamnării anterioare. De aici rezultă concluzia că evadarea nu generează starea de recidivă, cât și pe formularea art. 39 alin.3 Cod penal, care reglementând regimul de sancționare al recidivei postcondamnatorie, în cea de-a treia situație, stabilește că prin pedeapsa anterioară se înțelege pedeapsa ce se acumulează cu pedeapsa aplicată pentru evadare.

La cele spuse mai sus vom prezenta următoarea speță:

Inculpatul a fost condamnat la pedepse între 10 luni și 3 ani închisoare reținându-se și starea de recidivă prevăzută de art. 37 lit. a Cod penal. În temeiul art. 33 lit. a si art.34 lit. a Cod penal s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 1 an în total 4 ani închisoare. Totodată prima instanță a revocat liberarea condiționată a inculpatului din executarea unei pedepse anterioare și contopind restul de 201 zile închisoare rămase neexecutate cu pedeapsa de 4 ani închisoare, a adăugat un spor de 1 an, inculpatul urmând să execute 5 ani închisoare.

Instanța a condamnat pe inculpat la 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evadare, din situația de arest preventiv în care se găsea, ca urmare a comiterii infracțiunii pentru care i s-au aplicat pedepsele între 10 luni și 3 ani închisoare. Această ultimă pedeapsă de 1 an și 6 luni a fost adăugată conform prevederilor art. 269 alin. 3. Cod penal, la pedeapsa de 5 ani închisoare dispunându-se ca inculpatul să execute în final o pedeapsă de 6 ani și 6 luni închisoare.

Acest mod de soluționare este greșit din două puncte de vedere:

a). potrivit art. 34 alin. 3 Cod penal, prin contopire nu poate fi depășit totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente. Această regulă se aplică așa cum rezultă din art. 39 Cod penal și în cadrul stabilirii pedepsei pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă după condamnare. În consecință, instanța contopind pedeapsa aplicată pentru infracțiunile deduse judecății de 4 ani, cu restul rămas neexecutat 201 zile din pedeapsa anterioară a dispus, prin aplicarea greșită a art.34, alin 2 Cod Penal, ca inculpatul să execute prin adăugarea unui spor de 1 an la pedeapsa cea mai grea de 4 ani, 5 ani închisoare, ceea ce depășește totalul celor 2 pedepse, soluție ce este total ilegală .

b). deoarece, în momentul evadării, inculpatul nu se afla în executarea unei pedepse(hotărârea definitivă de condamnare cu privire la infracțiunea pentru care a fost arestat preventiv pronunțându-se după evadarea sa), infracțiunile pentru care inculpatul era arestat preventiv și infracțiunea de evadare erau concurente, toate fiind comise mai înainte ca el să fie condamnat definitiv pentru vreuna din ele. Ca urmare, instanța trebuia să dispună contopirea tuturor pedepselor stabilite pentru infracțiunile pentru infracțiunile concurente inclusiv cea pronunțată pentru infracțiunea de evadare.

Comiterea unei infracțiuni în stare de evadare, va da naștere unei recidive postcondamnatorii. Și infracțiunea de evadare poate forma cel de-al doilea termen al recidivei. Infracțiunea de evadare este o infracțiune săvârșită în timpul executării pedepsei.

În situația în care, după evadare sau cu prilejul evadării, cel condamnat a săvârșit și o altă infracțiune, aceasta, dacă îndeplinește condițiile prevăzute de legea penală, poate forma al doilea termen de recidivă postcondamnatorie. Așadar, potrivit art. 39, alin 3 Cod penal, în cazul săvărșirii unei infracțiuni după evadare, primul termen al recidivei va fi format din pedeapsa anterioară (care se execută) plus pedeapsa pentru evadare.

d) deși nu reprezintă momente ale executării pedepsei, menționez situațiile în care comiterea unei noi infracțiuni conduce la reținerea stării de recidivă postcondamnatorie cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art 37 și art 38 Cod Penal.

Astfel, comiterea unei noi infracțiuni în termenul de încercare al suspendării condiționate a executării pedepsei sau în termenul de încercare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori în termenul de încercare al grațierii condiționate, va da naștere unei recidive postcondamnatorii.

Doctrina și practica judecătorească au pus în discuție o serie de probleme referitoare la stabilirea stării de recidivă în cazul în care intervine grațierea condiționată, amnistia.

Într-o prima spetă, prima instanță a reținut că în ziua de 5 noiembrie 1970, inculpata, având un sac gol, a pătruns în perimetrul I.A.S. „Scânteia”, de unde a furat cantitatea de 33 kg porumb știuleți, porumbul însușit fiind găsit și restituit.Întrucât s-a constatat că inculpata a mai fost condamnată prin speța nr 48/1969 a Tribunalului Județului Arad la un an și șase luni închisoare, tot pentru furt din avutul obștesc, pedeapsă care a fost grațiată în baza art 2 lit a din Decretul nr. 591/1969, prima instanță, ăn baza art 15 Cod Penal a redus acea pedeapsă la un an închisoare, dispunând să fie executată, potrivit prevederilor art 12 din Decretul 591/1969 împreună cu pedeapsa de șase luni închisoare aplicată pentru ultima infracțiune săvârșită.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Procuratura locală Arad susținând că este nelegală, deoarece, reducând pedeapsa inculpatei de la un an și șase luni ănchisoare la un an închisoare, prima instanță trebuia să dea eficiență circumstanțelor atenuante prevăzute de art 74 și 76 Cod Penal, întrucât ele au fost recunoscute de prima instanță. S-a mai susținut că în cazul în care se va aprecia că aplicarea circumstanțelor atenuante nu este întemeiată, urmează a se constata că hotărârea este nelegală pe considerentul că în sarcina inculpatei nu s-a reținut și starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art 37 lit a Cod Penal.

Recursul este numai în parte întemeiat. Decizia reprodusă mai sus aduce în discuție problema determinării felului recidivei (după executare sau după condamnare), în cazul în care în termenul de 3 ani ce urmează aplicării dispozițiilor privitoare la grațierea condiționată a unei pedepse cu închisoarea mai mare de șase luni, cel condamnat săvârșește o infracțiune intenționată.

În literatura juridică este admis că grațierea este o măsură a puterii de stat, luată pe cale de decret prin care, pentru anumite considerații de ordin social politic și de politică penală, se dispune înlăturarea executării pedepsei în alta mai puțin grea, ceea ce coincide cu prevederile art 120 alin 1 Cod penal, care precizează că grațierea are ca efect înlăturarea în tot sau în parte a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară.

Din considerente de politică penală legiuitorul a condiționat, pe timp de trei ani, efectele intergale ale grațierii, de nesăvârșirea vreunei infracțiuni intenționate.

În literatura juridică s-a arătat că grațierea, în mod obișnuit, se acordă necondiționat, dar poate fi acordată uneori condiționat, în sensul că ea nu este aplicabilă decât celor care îndeplinesc anumite condiții sau care respectă anumite obligații. Uneori, condiționarea constă într.o obligație care trebuie îndeplinită în viitor, așa încât de realizarea condiției depinde beneficiul efectiv al grațierii.

Caracterul condiționat al grațierii dă răspuns și cu privire la modalitatea recidivei în care se găsește cel condamnat la închisoare mai mare de șase luni, care săvârșește o nouă infracțiune în termenul prevăzut de Decretul nr 591/1969 și nr 543/1970

Nefiind respectată condiția legală, grațierea nu își mai produce efectul ei principal-de a înlătura, în tot sau în parte executarea pedepsei, astfel că ne vom afla în prezența unei condamnări la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de șase luni pentru o infracțiune săvârșită anterior, a cărei executare a fost amânată sau întreruptă temporar-deci nu a fost complet executată(primul termen) și o altă condamnare, pentru infracțiunea săvârșită ulterior (al doilea termen). Aceasta realizează starea de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art 37 lit a Cod Penal. Efectele acestei recidive postcondamnatorii asupra pedepsei sunt diferite de cele prevăzute în art 39 alin 1 și 2 Cod Penal, în sensul că pedeapsa stabilită pentru ionfracțiunea săvârșită ulterior și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară nu se vor contopi.

Tratamentul juridic al acestei recidive postcondamnatorii este cel prevăzut de legea specială, potrivit căreia cel condamnat va executa ambele pedepse, totalizate și nu se va aplica cumulul juridic.

De altfel, legislația noastră penală mai cunoaște și alte cazuri de recidiva postcondamnatorie, cu un tratament sancționator diferit de cel prevăzut de art 39 alin 1 și 2 Cod Penal.

Astfel, în cazul revocării liberării condiționate, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior și restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară, se contopesc, putându-se aplica un spor până la cinci ani , tratamentul recidivei fiind cel din art 61 Cod Penal și nu cel din art 39 Cod Penal.

Tot astfel, și în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare a unei pedepse mai mari de șase luni, suspendată condiționat, s-a arătat că este vorba de o recidivă specială care nu atrage tratamentul prevăzut pentru recidiva după condamnare, ci pe acela, mult mai sever, prevăzut de art 83 alin 1 Cod Penal.

Concluzionând, Tribunalul județean Arad a reținut în mod greșit existența în speță a recidivei postexecutorii în loc de recidivă postcondamnatorie.

Ca o paranteză, aș aduce în discuție studiul realizat de A.M.Iakovlev asupra recidivei, intitulat : „Lupta împotriva recidivei”.

După cum declară autorul însuși, monografia „Lupta împotriva recidivei” își propune ca sarcină să contribuie la dezvăluirea obiectivă a naturii recidivei, la elaborarea teoretică a problemelor aplicării legislației corepunzătoare și la perfecționarea mai departe a acesteia, la elaborarea și transpunerea în viață a metodelor de reeducare prin muncă a recidiviștilor, la descoperirea mijloacelor de prevenire a recidivei.

Capitolul 4. Recidiva mică

Noțiune

În dispozițiile art 37 lit c Cod Penal, a fost reglementată recidiva mică atât în modalitatea postcondamnatorie, cât și în modalitatea postexecutorie. Art 37 lit c prevede că există mică recidivă, atunci când „ după condamnarea la cel puțin trei pedepse cu închisoarea până la șase luni sau după executare, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puțin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an”.

Legea reglementează așa-numita mică recidivă prin structura primului termen, care este multiplu.

A. Recidiva mică postcondamnatorie

Condiții cu privire la primul termen al recidivei mici postcondamnatorii

Pentru existența primului termen al recidivei mici postcondamnatorii, legea prevede următoarele condiții:

Să existe cel puțin trei condamnări deifinitive, fiecare dintre ele la pedeapsa închisorii de șase luni sau mai mică. Dacă sunt mai puțin de trei condamnări sau dacă acestea nu se referă la pedepse cu închisoarea, nu poate exista primul termen al recidivei.

Față de această prevedere, potrivit căreia mica recidivă există numai în legătură cu pedepse privative de libertate, apare greșită soluția Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc care a condamnat pe inculpatul M.C.făcând aplicarea dispozițiilor art 37 lit c și art 39 alin 4 Cod Penal, reținând că, anterior, acesta a mai suferit trei condamnări cu amendă. Tribunalul județean a casat sub acest aspect hotărârea primei instanțe.

Cele trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la șase luni care formează primul termen al recidivei mici trebuie să fie definitive, succesive și susceptibile de a fi executate separat sau contopite într-o pedeapsă rezultantă de cel mult șase luni închisoare. Este îndeplinită condiția și atunci când cele trei condamnări definitive sunt de șase luni sau numai unele au această durată, iar altele sunt mai mici.

În practica judiciară, rar se poate întâlni o situație în care cele trei condamnări să fie definitive și susceptibile de a fi executate separat, deoarece s-ar aplica art 36 Cod penal, privind contopirea pedepselor pentru infracțiunile săvârșite în concurs sau art 40 Cod Penal, privind aplicarea pedepsei în situații intermediare.

Toate cele trei infracțiuni pentru care au fost pronunțate pedepsele respective să fie săvârșite cu intenție, ca și în cazul celorlalte modalități ale recidivei, tot pentru a se demonstra perseverența infracțională a infractorului recidivist.

Să nu existe vreunul din cazurile prevăzute în art 38 alin 1 și 2 Cod penal, în care condamnarea anterioară nu poate constitui primul termen al recidivei, condiții negative pe care le-am analizat în prezenta lucrare.

Toate condamnările trebuie să fie pronunțate de instanțe judecătorești române, legea neadmițând, în cazul micii recidive, așa-numita reicidivă internațională.

B. Recidiva mică postexecutorie.

Pentru existența primului termen al recidivei mici postexecutorii se cer întrunite următoarele condiții :

1. Existența a trei condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, pedepse care au fost executate ori pentru care a intervenit grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori pentru care s-a împlinit termenul de prescripție a executării acesteia.

Va fi îndeplinită această condiție atât atunci când pedepsele au fost executate separat, cât și atunci când au fost executate cumulat, dar rezultanta a fost de 6 luni sau mai mică.

Sunt îndeplinite condițiile primului termen al recidivei mici postexecutorii și atunci când executarea pedepsei s-a stins prin grațiere, prin prescripție, cauze care au fost incidente pentru o condamnare, pentru 2 ori pentru toate cele 3 condamnări.

2. Cele trei pedepse executate sau a căror executare s-a stins prin grațiere ori prescripție, trebuie să fie pronunțate pentru infracțiuni intenționate.

3. Pentru nici una din cele 3 condamnări să nu fie incidentă vreo cauză prevăzută la art.38 Cod penal, care să ducă la neluarea ei în seamă la stabilirea stării de recidivă.

Condiții cu privire la cel de-al doilea termen

A.Recidiva mică postcondamnatorie

Cel de-al doilea termen al recidivei mici postcondamnatorii trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca pentru orice modalitate a recidivei, respectiv să constea din săvârșirea din nou a unei infracțiuni cu intenție și pentru care legea prevede pedeaspsa închisorii mai mare de un an.

Momentul în care se săvârșește noua infracțiune, în raport cu primul termen al recidivei poate fi înainte de începerea executării pedepselor contopite (iar rezultanta este de cel mult șase luni), în timpul executării acesteia ori în stare de evadare.

Este posibil ca una sau două dintre cele trei pedepse să fi fost executate sau considerate ca executate și mai înainte de începerea executării pedepsei pentru ce-a de-a treia infracțiune, care este o pedeapsă tot de șase luni ori mai mică, în timpul executării acesteia ori în stare de evadare, să se comită noua infracțiune intenționată și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an, luând astfel naștere mica recidivă postcondamnatorie.

Într-o speță, referitor la mica recidivă, inculpatul, care a suferit mai multe condamnări, după executarea ultimei pedepse privative de libertate, nu s-a mai încadrat în câmpul muncii, ocupându-se numai de comercializarea de diferite obiecte, pe care le procura de la marinari străini. Se poate observa că există starea de recidivă. Pentru mica recidivă nu se cere ca cele trei condamnări să fie pentru infracțiune de aceeași natură. Dacă două dintre infracțiuni, sau toate trei-referindu-mă la infracțiunile care formează primul termen al recidivei mici, sunt concurente, ele nu mai sunt susceptibile de pedepse distincte, ci chiar dacă au fost judecate separat, trebuie să fie contopite și să li se aplice o singură pedeapsă. Aceasta este pedeapsa care se ia în considerare atunci când se pune problema aplicării recidivei.

În speță, inculpatul era condamnat la două pedepse de câte șase luni închisoare, contopite cu aplicarea unui spor de două luni, executând astfel opt luni închisoare. Pedeapsa de opt luni reprezintă reevaluarea pericolului social rezultat din săvârșirea celor două infracțiuni concurente. În speță, inculpatul era recidivst, dar în mod greșit instanța de fond a reținut mica recidivă, în loc de marea recidivă.

B. Recidiva mică postexecutorie.

Al doilea termen al recidivei mici postexecutorii este identic cu cel al recidivei mari postexecutorii, respectiv o nouă infracțiune savârșită cu intenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Noua infracțiune, pentru a forma cel de-al doilea termen al acestei modalități de recidivă trebuie să se săvârșească după executarea celei de-a treia pedepse când pedepsele se execută separat și pe rând, după grațierea totală a celor trei pedepse sau grațierea ultimei pedepse, ori a restului de pedeapsă a ultimei condamnări, după prescrierea celor trei pedepse ori a ultimei condamnări.

În speță, instanța a reținut că inculpatul N.N., în anul 1976, a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de un an închisoare pentru o infracțiune intenționată, constatându-se totodată că acea pedeapsă a fost grațiată în întregime conform art.1, lit.a, din Decretul nr.222 din 1976. S-a mai reținut că, începând din anul 1975, inculpatul a deținut, fără autorizație, o armă care a fost găsită, în luna martie 1978, la domiciliul său. S-a realizat o stare de recidivă postexecutorie deoarece infracțiunea de deținere ilegală a armei a încetat după considerarea, ca executată a pedepsei anterioare, care a fost grațiată.

4.4. Tratamentul penal al recidivei mici

Pedeapsa în caz de mică recidivă postcondamnatorie

Spre deosebire de marea recidivă postcondamnatorie, al cărei prim termen îl formează o singură condamnare chiar dacă privește un concurs de infracțiuni, la mica recidivă avem 3 condamnări distincte ca termen .

Datorită acestui aspect specific pe care îl prezintă tratamentul micii recidive după condamnare, în literatura juridică s-au exprimat puncte de vedere diferite cu privire la interpretarea acestor prevederi legale(art. 39 alin. 1-3 Cod penal).

Într-o opinie, s-a constatat „în vederea alegerii celei mai grele pedepse cu închisoarea(pedeapsa de bază) este necesar să se compare cu pedeapsa stabilită pentru infracțiunea care formează al doilea termen, fiecare dintre cele trei pedepse din care este compus primul termen, în cazul micii recidive postcondamnatorii.”

Aceasta înseamnă că pedeapsa de bază va fi aleasă dintre toate cele 4 pedepse aplicate infractorului. În ipoteza în care, unele dintre pedepsele care formează primul termen au fost executate în parte, contopirea la care se referă art. 39 alin. 2 Cod penal se va face între resturile pedepselor ce au mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea care formează al doilea termen al micii recidive postcondamnatorii.

Într-o altă opinie, s-a susținut că, la stabilirea pedepsei pentru mica recidivă vor sta față în față și se vor compara, în vederea contopirii, tot numai două pedepse, adică, "pedeapsa unică anterioară care va apărea fie ca pedeapsă rezultantă, pentru un concurs de cel puțin 3 infracțiuni pentru care s-au stabilit pedepse cu închisoarea pe termen de 6 luni sau mai mici, iar pedeapsa rezultantă nu depășește 6 luni, fie ca pedeapsă rezultantă pentru infracțiuni săvârșite chiar după o condamnare definitivă fără să fi fost întrunite condițiile stării de recidivă". Altfel zis, instanța trebuie să contopească primele 3 pedepse pronunțate prin hotărârile de condamnare anterioare, potrivit art. 34 sau 40 Cod penal, iar pedeapsa rezultantă se va contopi cu sancțiunea aplicată pentru ultima infracțiune săvârșită în vederea stabilirii pedepsei globale pentru toate cele 4 infracțiuni ce alcătuiesc pluralitatea.

Nu putem fi de acord cu cel de-al doilea punct de vedere, deoarece acesta impune o condiție în plus, peste voința legiuitorului(art. 37 alin. 1 lit. c Cod penal).

Atunci când una dintre cele trei pedepse pronunțate prin hotărârile definitive de condamnare a fost executată, la contopirea pedepselor în baza art. 39 alin. 1 Cod penal, în ce privește primul termen al recidive, se va ține seama însă numai de pedepse neexecutate, adică a căror executare nu a început.

2. Pedeapsa în caz de mică recidivă postexecutorie

Mecanismul de aplicare a pedepsei în cazul recidivei mari postexecutorii este același ca și în cazul recidivei mari postexecutorii, art. 39 alin. 5 Cod penal prevăzând că sunt aplicabile în mod corespunzător dispozițiile alin. 4 din același text.

Astfel instanța poate stabili pentru infracțiunea care constituie al doilea termen o pedeapsă până la maximul special legal, la care poate adăuga, dacă acesta ar fi neîndestulător, un spor de cel mult 10 ani, dacă infracțiunea este sancționată cu închisoarea sau o pedeapsă până la maximul special prevăzut de textul incriminator la care va putea adăuga un spor, în cazul în care va fi necesar, de cel mult 2/3 din acest maxim, dacă infracțiunea este sancționată cu amendă.

În situația în care pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață alternativ cu închisoarea, iar instanța alege detențiunea pe viață, această pedeapsă nu poate fi agravată.

În ceea ce privește pedepsele complementare și măsurile de siguranță, starea de recidivă postexecutorie nu poate produce efecte agravante asupra pedepselor complementare. Ea le afectează doar în mod indirect întrucât odată cu pedeapsa principală stabilită după regulile de sancționare ale recidivei postexecutorii, se poate aplica și o pedeapsă complementară, în condițiile legii.

În ceea ce privește pedepsele complementare și măsurile de siguranță stabilite pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă postexecutorie se vor aplica în întregime.

Capitolul 5. Recidiva postexecutorie.

5.1 Noțiune și caracterizare

Dacă recidiva mare postcondamnatorie este mai mult sau mai puțin discutabilă, recidiva mare postexecutorie este considerată de toți autorii ca fiind recidiva adevărată.

Această formă de recidivă, denumită și “reală”, este considerată cu adevărat periculoasă, întrucât este vorba de repetarea infracțiunii sau de recăderea în infracționalitate după ce făptuitorul a trecut prin focul unei condamnări și al executării unei pedepse. Săvârșirea din nou a unei infracțiuni, după o asemenea experiență grea, presupune un infractor care nu s-a îndreptat, asupra căruia pedeapsa aplicată și executată nu și-a produs un efect salutar.

Potrivit art.37, alin.1 Cod penal, există recidivă postexecutorie atunci când după după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Recidiva după executare nu se deosebește, deci, în esență, de recidiva după condamnare decât prin împrejurarea că săvârșirea din nou a unei infracțiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată.

Pentru existența recidivei postexecutorii sunt necesare o seamă de condiții, unele asemănătoare sau identice cu cele ale recidivei postcondamnatorii, altele specifice numai acestei modalități. Condițiile legale privesc, atât condamnarea pentru prima infracțiune ( primul termen ), cât și săvârșirea celei de-a doua infracțiuni ( cel de-al doilea termen ).

5.2. Condiții cu privire la primul termen

Condițiile primului termen al recidivei postexecutorii, așa cum reies din definiția dată de art.37, alin.1, lit.b Cod penal, sunt următoarele :

1. Existența unei hotărâri definitive de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori a detențiunii pe viață.

Singura deosebire față de recidiva postcondamnatorie este aceea că primul termen al recidivei după executare ființează numai dacă pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni a fost executată sau considerată executată, ca urmare a grațierii totale sau a restului de pedeapsă, ori ca urmare a prescripției executării acelei pedepse, sau dacă executarea pedepsei detențiunii pe viață s-a stins prin prescripție. Nu are importanță modul de executare a pedepsei, aceasta putând avea loc într-un penitenciar, la locul de muncă în stare de libertate, sau în altă modalitate, ca de exemplu, prin achitarea amenzii care a înlocuit pedeapsa închisorii cu executare la locul de muncă.

Executarea pedepsei cu închisoarea mai mare de 6 luni.

În acest caz, după cum reiese din formularea întrebuințată de lege, este necesar ca pedeapsa închisorii stabilită prin hotărârea de condamnare anterioară să fie mai mare de 6 luni. Nu există recidivă postexecutorie atunci când pedeapsa pronunțată prin hotărârea de condamnare este închisoarea de 6 luni sau mai mică.

La stabilirea stării de recidivă, când se verifică îndeplinirea condițiilor cerute primului termen, se ține, deci, seama de pedeapsa definitivă stabilită de instanță, iar nu de partea din acea pedeapsă executată efectiv. Deși, de regulă, recidiva postexecutorie există după executarea în întregime a unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, în condițiile art.37 Cod penal, această soluție se impune deoarece există și alte situații când pedeapsa mai mare de 6 luni închisoare nu a fost în întregime și efectiv executată, într-un loc special de deținere.

De exemplu, în situația condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni cu obligarea la muncă corecțională, deși nu avem o executare clasică a închisorii, există recidivă mare postexecutorie după ce condamnatul a executat prin muncă această pedeapsă ori pedeapsa este considerată executată.

În situația în care cel condamnat la închisoare pe o durată de timp mai mare de 6 luni este liberat condiționat, potrivit art.59 Cod penal, înainte de executarea a peste 6 luni din această condamnare, săvârșește din nou o infracțiune intenționată pedepsită de lege cu închisoare mai mare de un an, se reține starea de recidivă postexecutorie dacă această nouă infracțiune se comite după împlinirea duratei pedepsei.

Nu are relevanță pentru existența recidivei mari postexecutorii dacă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni s-a ajuns ca urmare a aplicării acestei pedepse pentru o singură infracțiune sau pentru mai multe infracțiuni concurente prin adăugarea unui spor. Nu există recidivă postexecutorie, dacă pedeapsa a fost executată într-o unitate militară disciplinară, deoarece în acest caz, după executare intervine reabilitarea de drept.

b) Executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, ca urmare a grațierii totale ori a restului de pedeapsă.

În doctrina penală este admis că, grațierea este o măsură a puterii de stat luată pe cale de decret, prin care pentru anumite considerații de ordin social – politic și politică penală, se dispune înlăturarea executării pedepsei, în tot sau în parte, ori comutarea unei pedepse în alta mai puțin grea.

În mod obișnuit, grațierea se acordă necondiționat, dar uneori poate fi acordată și condiționat, în sensul că ea nu este aplicabilă decât celor care îndeplinesc anumite condiții sau care respectă anumite obligații. În cazul în care în urma actului de clemență se grațiază în totul pedeapsa aplicată, grațierea necondiționată produce efecte juridice imediate din momentul intrării în vigoare a actului de clemență.

Dacă în această situație beneficiarul grațierii va săvârși o nouă infracțiune el va deveni recidivist potrivit art.37, alin.1, lit.b Cod penal, dacă sunt îndeplinite condițiile legale ale recidivei.

În practică, s-au ridicat unele probleme în cazul în care pedeapsa pronunțată prin prima condamnare a fost stabilită ca pedeapsă unică pentru mai multe infracțiuni și numai pedepsele aplicate pentru unele dintre acestea au fost grațiate.

În realizarea condițiilor cu privire la gravitatea condamnării ce formează primul termen al recidivei nu interesează dacă pedeapsa mai mare de 6 luni reprezintă sancționarea unei singure infracțiuni sau dacă, la o astfel de pedeapsă s-a ajuns prin aplicarea sistemului de pedepsire consacrat pentru concursul de infracțiuni.

În acest caz, la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni se ajunge prin multiplele posibilități pe care le implică sistemul de sancționare prevăzut în art.34 Cod penal.

Astfel, este posibil ca pentru faptele concurente să se aplice atât pedepse sub 6 luni închisoare, cât și pedepse mai mari de 6 luni închisoare și instanța să se fixeze asupra celei mai grele, respectiv asupra pedepsei mai mari de 6 luni. De asemenea, este posibil ca pentru toate infracțiunile aflate în concurs instanța să pronunțe condamnări la închisoare sub 6 luni, dar să se ajungă în final la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, prin aplicarea unui spor permis de lege.

În prima situație, când una din condamnările pronunțate pentru infracțiunile concurente este închisoarea mai mare de 6 luni, nu se ivesc probleme dacă actul de grațiere înlătură toate pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente. În acest caz, subzistă primul termen al recidivei mari postexecutorii.

În a doua situație, când depășirea limitei de 6 luni închisoare este urmarea aplicării unui spor, se ridică unele probleme în legătură cu primul termen al recidivei, în măsura în care de actul de grațiere profită integral condamnatul.

Într-o primă interpretare, s-ar putea susține că subzistă primul termen al recidivei în acest caz, deoarece, chiar dacă s-a ajuns la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, ca urmare a aplicării unui spor, pedeapsa finală aplicată reflectă, atât gravitatea fiecărei infracțiuni în parte, cât și gravitatea ansamblului infracțional format din infracțiunile concurente. În situația apariției unui act de grațiere care înlătură una sau toate pedepsele aplicate pentru infracțiunile aflate în concurs, primul termen al recidivei postexecutorii subzistă, deoarece actul de grațiere are aceleași efecte, atât asupra pedepselor aplicate pentru fiecare infracțiune în parte, cât și asupra sporului. A promova un alt punct de vedere, ar echivala cu crearea unei situații mai avantajoase pentru cel condamnat pentru mai multe infracțiuni la pedeapsa închisorii de 6 luni, în raport cu cel condamnat pentru o singură infracțiune la pedeapsa închisorii cu puțin mai mare de 6 luni.

Într-o altă interpretare, primul termen al recidivei postexecutorii nu subzistă atunci când la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni s-a ajuns prin aplicarea unui spor, dacă pedepsele stabilite pentru fiecare infracțiune în parte au fost înlăturate.

În situația când grațierea se acordă condiționat, primul termen al recidivei postexecutorii nu există decât din momentul îndeplinirii condițiilor fixate prin actul de grațiere. Într-adevăr, grațierea totală sau a restului de pedeapsă face să fie considerată ca executată complet pedeapsa, însă prevederea legală care îndreptățește această concluzie are în vedere o grațiere obișnuită, acordată fără vreo condiționare de respectare a unei anumite obligații care trebuie îndeplinită în viitor. Prin urmare, deși textul art.37, lit.b Cod penal se referă la grațierea totală sau a restului de pedeapsă, consecință juridică pe care o prevede starea de recidivă postexecutorie, nu poate interveni când este vorba de o grațiere condiționată, fie totală, fie a restului de pedeapsă, deoarece o atare grațiere nu este prevăzută de acel text de lege.

Când înainte de liberarea condiționată, pedeapsa aplicată de instanță a fost redusă ca efect al grațierii parțiale, împlinirea duratei se stabilește în raport cu pedeapsa redusă în urma grațierii și nu în raport cu pedeapsa pronunțată de instanță. Ca atare, în asemenea situație săvârșirea din nou a unei infracțiuni după ce s-a împlinit durata pedepsei astfel cum a fost redusă, chiar dacă în raport cu cuantumul său inițial durata pedepsei nu ar fi considerată împlinită, generează starea de recidivă postexecutorie și nu a recidivei după condamnare.

c) Condamnarea la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost prescrisă

Condamnarea la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni formează în actuala reglementare prevăzută în Codul penal primul termen al recidivei, chiar dacă pedeapsa s-a prescris, în situația când cel căruia i s-a aplicat o astfel de pedeapsă săvârșește din nou o infracțiune, după ce s-a împlinit termenul de prescripție a executării unei asemenea pedepse.

Nu se poate afla în stare de recidivă mare postexecutorie cel care a fost condamnat anterior pentru o infracțiune contra păcii și omenirii, deoarece, potrivit art.125 Cod penal, prescripția nu înlătură executarea pedepselor pronunțate pentru aceste infracțiuni.

2.Infracțiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fi fost intenționată.

Ca și în cazul recidivei mari postcondamnatorii, pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, de data aceasta, însă, executată ori considerată ca executată, trebuie să fi fost pronunțată pentru o infracțiune săvârșită cu intenție sau praeterintenție, după cum se susține în mod întemeiat, atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară.

3. Hotărârea de condamnare să nu fie dintre cele prevăzute de art.38, alin.1 Cod penal ori pentru aceasta să fi intervenit reabilitarea sau să se fi împlinit termenul de reabilitare ( art.38, alin.2 Cod penal ).

La cazurile în care condamnarea anterioară nu poate forma primul termen al recidivei postcondamnatorii și care sunt incidente și pentru primul termen al recidivei postexecutorii, se mai adaugă și cele prevăzute în art.38, alin.2 Cod penal. Astfel, nu se va ține seama, la stabilirea stării de recidivă de condamnarea pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare.

Întrucât reabilitarea este o cauză care înlătură consecințele condamnării, printre care și starea de recidivă, este firesc ca o condamnare, în privința căreia a intervenit reabilitarea de drept ( art. 134, art.86, și art.62, alin.5 Cod penal ) sau reabilitarea judecătorească ( art.135 și următoarele Cod penal ), să nu mai poată constitui primul termen al recidivei postexecutorii.

Potrivit concepției legiuitorului penal român, același efect de înlăturare a stării de recidivă îl produce și împlinirea termenului de reabilitare pentru condamnarea care a fost executată, considerând că starea de recidivă nu se poate întemeia pe infracțiunile ce sunt săvârșite la intervale mari de timp, când perseverența pe calea infracțională nu se poate proba.

Împlinirea termenului de reabilitare pentru a produce efecte trebuie să fie însoțită de buna conduită a condamnatului, exprimată prin aceea că, fostul condamnat nu a săvârșit alte infracțiuni în această perioadă. Prin dispozițiile art.38 Cod penal, după cum am mai afirmat, s-a consacrat în legislația penală română, recidiva temporară.

Atât obținerea reabilitării, cât și împlinirea termenului de reabilitare se situează în timp mai înainte de săvârșirea noii infracțiuni ce constituie al doilea termen al recidivei și sunt numai cauze de excludere a recidivei.

5.3 Condiții cu privire la cel de-al doilea termen

Ca și în cazul recidivei postcondamnatorii, al doilea termen al recidivei postexecutorii îl formează o nouă infracțiune săvârșită cu intenție sau praeterintenție pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Legea nu prevede mai mult cu privire la această nouă infracțiune, ceea ce înseamnă că se admite recidiva generală, în sensul că cea de-a doua infracțiune poate fi de orice natură în raport cu prima. Este îndeplinită condiția gravității infracțiunii săvârșite din nou și atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață. Săvârșirea infracțiunii trebuie să aibă loc după data terminării executării pedepsei, după data publicării decretului de grațiere sau, respectiv, după data la care s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei.

Când după executarea unei pedepse privative de libertate mai mare de 6 luni, aplicată pentru o infracțiune intenționată, dar mai înainte de împlinirea termenului de reabilitare se săvârșesc mai multe infracțiuni cu intenție, în concurs, condițiile stării de recidivă postexecutorie sunt îndeplinite, fiecare dintre infracțiuni constituind termen secund al recidivei. În acest caz se poate spune că există recidivă dublă sau multiplă.

Dacă cel liberat condiționat din executarea unei pedepse ce a fost redusă în urma grațierii parțiale, săvârșește din nou o infracțiune intenționată după împlinirea duratei pedepsei, așa cum a fost redusă ca efect al grațierii, se va afla în stare de recidivă postexecutorie, fiind aplicabile dispozițiile art.37, alin.1, lit.b Cod penal, deoarece pedeapsa este considerată ca executată în întregime, iar liberarea condiționată nu mai poate fi revocată.

În varianta în care s-a executat în străinătate o condamnare pentru o faptă prevăzută și de legea penală română, iar hotărârea condamnatorie străină a fost recunoscută potrivit dispozițiilor legii ( art.519-521 Cod de procedură penală ), instanța are latitudinea, pentru stabilirea stării de recidivă postexecutorie, în conformitate cu art.37, alin. ultim Cod penal, să rețină sau să refuze a considera ca prim termen al recidivei, condamnarea pronunțată în străinătate.