Capitolul 1. Ocupatii tradiționale: Păstoritul 1.1. Despre păstoritul local Pentru creșterea animalelor în Carpații români, transhumanța este o… [615292]

1 Cuprins

2
Introducere
Capitolul 1. Ocupatii tradiționale: Păstoritul
1.1. Despre păstoritul local

Pentru creșterea animalelor în Carpații români, transhumanța este o strategie comună
pentru depășirea penuriei temporare și spațiale în furaje și furaje. Există două forme
principale de transhumanță care pot fi diferențiate atât de distanțele parcurse, cât și de gradul
de orientare spre producție pentru piață.
Transhumanța pe distanțe lungi a efectivelor de oi mari deținute de indivizi se
realizează între pășuni montane în pășuni de vară și pășuni joase iarna și se dezvoltă doar în
două locații principale , datorită unei combinații specifice de factori politici, geografici și
economici. Pierderea piețelor protejate de la sfârșitul comunismului în 1989 a precipitat
declinul transhumanței pe distanțe lungi.
Cu toate acestea, variația (idiomul românesc pentr u transhumanță pe distanțe scurte)
este încă un fenomen comun, deoarece rămâne o necesitate ca gospodăriile montane să
continue să producă alimente pentru masa lor. Sistemele pastorale tipizate de producția de
mici dimensiuni și de migrarea animalelor cons ervă suprafețe considerabile de pășuni semi –
naturale din Carpații României1.
Acest subcapitol pune sub semnul întrebării dacă măsurile de dezvoltare rurală
implementate recent, care vizează conservarea pășunilor semi -naturale, vor fi suficiente
pentru a susține continuarea sistemelor pastorale caracterizate de deplasare în fața
contextelor sociale și economice în schimbare.
Pastoralismul în Europa: producția animală mobilă de mică intensitate
O definire loială a pastoralismului și a transhumanței este n ecesară chiar și în Europa,
având în vedere varietatea sistemelor pastorale existente pe continent, fiecare adaptată și

1 Constantinescu -Mirces ŕti, C. (1976). "P ast astoritul Transhumant ii Implicat.iile lui în
Transilvania ii T.ar aa Român easc aa în Secolul XVIII -XIX", Editura Academiei Republici i
Socialiste România, București, p. 34.

3 modelate de mediile ecologice, economice, politice și sociale în care acestea apar. Ca bază
conceptuală, pastoralismul într -un context e uropean poate fi descris ca o formă de producție
a animalelor cu o intensitate scăzută și poate fi diferențiat de sistemele intensive prin intrări
nutritive caracteristice scăzute și producții reduse la hectar (Bignal și McCracken 1996).
O caracteristică indicativă a pastoralismului cu intensitate scăzută în Europa o
constituie relicva pe pajiști semi -naturale și nevoia comună de mobilitate a animalelor pentru
a depăși lipsurile spațiale și temporale ale furajelor și furajelor furnizate de această resursă.
În acest subcapitol termenul de pășuni semi -naturale este folosit pentru a descrie pajiștile
care sunt dominate, în general, de specii de plante indigene și care depind de activitățile
umane pentru a menține starea sward -urilor și pentru a împiedica stabi lirea arbuștilor sau
pădurilor .
Aceste pajiști conțin o gamă variată de specii de plante și nevertebrate, care depind
de gestionarea cositului / pășunatului, pentru a oferi caracteristicile de pradă în care pot
supraviețui. Aceste specii scad dacă caracteristicile pajiștilor se modifică ca urmare a
intensificării sau abandonării managementului de cosire / pășunat.
Sistemele pastorale europene prezintă diferite grade de dependență de pășunile semi –
naturale. În unele sisteme de producție a produselor lactate din Alpi, îngrășămintele
agrochimice sunt aplicate pentru a produce randamente mai mari de furaje de iarnă sub formă
de fân și de siloz, dar animalele continuă să păstreze pășunile semi -naturale de pajiști în
timpul lunilor de vară. Tendințele div ergente și în același timp legate de intensificarea și
abandonarea terenurilor (în cazul în care pantele abrupte sau locațiile îndepărtate împiedică
intensificarea) în Alpi în a doua jumătate a secolului XX au cauzat o scădere semnificativă
a întinderii pă șunilor semi -naturale și o scădere a biodiversității asociate a acestor habitate.
De exemplu, suprafața pășunilor Mähder, pajiștile înalte bogate în specii, care au fost
în mod tradițional tăiate în fiecare an pentru a compensa scăderea producției de fân pe pante
mai joase, au scăzut în regiunea Davos în Elveția cu 70% între 1945 și 1984 (Fischer și Wipf
2002). Conservarea pășunilor semi -naturale rămase în Alpii și în alte părți ale Europei
depinde de menținerea pastoralismului cu intensitate redusă, viab il din punct de vedere social
și economic2.

2 Filipescu, Iancu, 1987, Caracteristici ale vechilor structuri sociale. O abordare
sociologico -istoric ă, în „Revista de istorie ”, nr. 2, Bucure ști.

4 1.2. Caracteristicile păstoritului pendulator

Pastoralismul din Carpații Romāni continuă să fie o formă de creștere a intensității
animalelor. Mobilitatea animalelor este necesară pentru a depăși lipsurile spaț iale și
temporale din furajele și furajele furnizate de pajiștile semi -naturale și cauzate de influența
combinată a climatului continental și a terenului montan.
Cele două tipuri principale de mobilitate a animalelor pot fi împărțite pe larg în
funcție d e tipul sistemului pastoral în care acestea apar. Transhumanța este mai mult asociată
cu sistemele comerciale de producție a oilor, în timp ce mișcările transhumante pe distanțe
scurte, denumite în continuare literă românească, sunt caracteristice producți ei țărănești pe
maluri și implică atât bovine, cât și oi3.
Transhumanța implică pășunatul de oi pe tot parcursul anului. Vara, oile pășesc pe
pășuni semi -naturale de pajiști în munți și în toamna de după 200 -300 de kilometri până la
stâncile arabile și pășunile din zonele joase unde se petrec iarna înainte de a re veni la pășunile
de vară din primăvară.
De asemenea, efectivele de animale din sistemele de migrație petrec lunile de vară
pășunat în pășunat sau în apropierea munților, dar sunt ținute în hambare în vile de munte în
timpul iernii și sunt hrănite pe fân.
Cu toate acestea, împărțirea dintre transhumanță și deplasare prezentată mai sus nu
este absolută și se produc o varietate de combinații, în funcție de gradul de producție al pieței
și de tipul de mobilitate a animalelor. De exemplu, există numeroase tu rme mari, deținute în
mod individual, care sunt luate în mișcare dacă se pot produce și / sau cumpăra suficiente
furaje pentru lunile de iarnă.
Transhumanța s -a dezvoltat doar în două centre principale din secțiunea română a
lanțului Munților Carpați și a scăzut în ultimii ani. Cu toate acestea, pastoralismul tipic prin
mișcări de deplasare este încă larg răspândit și menține suprafețe mari de pășuni semi –
naturale. La nivel național, există aproximativ 2.4 milioane de hectare de pășuni semi –

3 Donat, Ion, 1956, A șezările omene ști din Ţara Rom âneasc ă în secolele XIV -XVI, în
„Studii ”, IX, nr. 6, Bucure ști.

5 naturale, iar o sursă estimează existența a 1,2 milioane de hectare de pășuni semi -naturale și
habitate de pășuni de fân în munți4.
Importanța pajiștilor semi -naturale ale României este evidențiată de ecologiști,
conservatori și de p oliticile de dezvoltare rurală . Țara are o extrem de mare diversitate de
specii, în mare parte datorită apariției mai multor regiuni biogeografice, dar și datorită
zonelor loiale de utilizare a terenurilor agricole cu intensitate redusă5.
Luând în considerare exemplul Lepidoptera (fluturi și molii), 50% din toate speciile
enumerate în anexa II la Directiva Habitate și 65% din toate speciile din anexa IV sunt
înregistrate în România. Conservarea fluturilor este în mod special dependentă de
menținerea continuă a practicilor pastorale de utili zare a terenurilor cu intensitate mică.
Continuarea pastoralismului și a pensiilor depinde, la rândul lor, de existența
anumitor factori economici, sociali și politici. Acești șoferi se află în proces de schimbare,
pe măsură ce se dezvoltă economia Români ei și se implementează politicile UE.
Acest subcapitol pune sub semnul întrebării capacitatea măsurilor de agromediu de a
conserva pășunile semi -naturale atunci când sistemele pastorale de care depind aceste
habitate devin mai puțin viabile. Exemplul decl inului de transhumanță este dat înaintea
cazului de oscilație. Discutăm apoi despre potențialul conservării pentru a acționa ca un nou
motor al acestui mod de pastoralism6.
Cu toate acestea, având în vedere insuficiența informațiilor privind organizarea și
funcționarea actuală a diverselor forme de pastoralism în România, este important să
evidențiem exemplele impactului schimbărilor din diferitele șocuri economice, politice și
sociale asupra acestui mod de producție animalieră.

4 Digard, J -P., (1974), La vie pastorale à Bonneval – sur – Arc (Haute -Maurienne), Rev.
Géogr. regionale d¢ethnologie -Le monde alpin et rhodanien, n.2 -4, p. 120 –138.
5 Ibidem.
6 Ibidem.

6 1.3. Aspecte referitoare la transhumanța pastorală

Vedere istorică a transhumanței ca răspuns la oportunitățile de pe piață.
Transhumanța are o istorie îndelungată în România și una dintre cele mai vechi înregistrări
ale mișcărilor de turme de oi între pășunile de vară din munți și pășunile de iarnă din câmpie
provi ne din scrierile lui Aristotel .
Primele dovezi documentare despre pastoralism în Carpați români datează din
secolul al XIII -lea și se referă la fapte pentru fânețe și pășuni. Producția de furaje indică
aproape sigur o formă stabilită de producție animalieră în acest moment7.
Prin urmare, este posibil ca sistemele pastorale care încorporează variație să fi fost
prezente în regiunile muntoase ale țării timp de mai puțin de un mileniu și sunt relativ rece nte
în comparație cu transhumanța.
Antropologul român Constantin (2003) sugerează că transhumanța românească din a
doua jumătate a secolului al XX -lea a ost determinată de condițiile macroeconomice și nu
poate fi explicată doar în termeni ecologici. Păstorii transhumanți din satele montane din
județul Prahiva care își vând produsele în sud -estul României (în portul Dunărea Braila și în
porturile Chilia -Licostomo și Cetatea Alb aa -Maurocastron) în Secolul al 14 -lea indică, de
asemenea, că transhumanța a fos t bine legată de piețe în acest moment8.
În aceeasi perioada, pasarii transhumanti din judetul Prahiva au dezvoltat legaturi cu
industria text ila in capitalele județene Brașov ș i Sibiu. Matley (1970) explică, de asemenea,
dezvoltarea localizată a transhu manței în secolul al XIV -lea în ceea ce privește legătura cu
industriile de lână din Brașov .
Cererea de lână a dus la o creștere a dimensiunilor turmelor dincolo de capacitatea
care ar putea fi asigurată la nivel local în ceea ce privește resursele de pă șunat. Păstorii
transhumanți din Sibiu au asigurat paste de vară în Munții Rodnei în nord și pășunat de iarnă

7 Vlad, Sorina, Vișan, Gh., (1994), Considerații toponimice asupra a ctivității pastorale din
Carpații Meridionali, I -a Conferință Regională de Geografie "Cercetări geografice în spațiul
carpato -danubian", Timișoara.
8 Ibidem.

7 în câmpiile Tisei din vestul țării, în timp ce păstorii transhumanți din județul Prahiva au
călătorit în sud -estul țării până la Danube inferioare , luncile Dunării, Dobrogea și Moldova9.
Adaptarea ecologică explică scopul mișcărilor transhumante și legăturile cu piețele
specifice pentru produse explică motivul dezvoltării efectivelor mari de pășune
transhumantă. Un al treilea factor topografic expl ică de ce pastoralismul transhumant sa
dezvoltat numai în două locații principale din Munții Carpați în județele Prahiva și Brasov
(un al treilea centru mai mic există în județul Covasna) în secolul al XIX -lea. Centrele
transnationale sunt toate situate în Transilvania la granița cu Țara Românească (cunoscută și
ca Țara Românească), dar nu se încadrau sub dominația austro -ungară și a domniei, pentru
că locațiile lor montane îndepărtate erau dificil de răsturnat și de guvernat.
Ca locuitori ai acestor sate "libere", păstorii au putut să -și continue practicile de
transhumanță atunci când în altă parte a Transilvaniei populația a căzut sub controlul
proprietarilor austro -ungari și a fost limitată la modurile de producție țărănești. Cu toate
acestea, păstorii transhumanți din satele transilvănene nu erau complet libere de restricții.
În anul 1839, 41 de tramvai transhumante au trecut de la Transilvania în Țara
Românească, dar până la sfârșitul anilor 1880 acest număr a scăzut la 18 în încercarea de a
împiedic a mișcările oamenilor.
Păstorii au fost impozitați la aceste puncte de frontieră proporțional cu numărul de oi
deținut și problemele pe care le -au întâmpinat cu extorcarea au necesitat constituirea unei
comisii pentru a -și proteja drepturile. Înregistrăr ile efectuate la punctele de trecere a
frontierei oferă o indicație utilă a numărului de oi implicați în transhumanță, estimat a fi între
1 și 2,5 milioane la mijlocul secolului al XIX -lea10.
Transhumanța a scăzut, la sfârșitul secolului al XIX -lea, parția l datorită introducerii
unei legi care obliga păstorii să stipuleze data exactă că vor părăsi pășunile în primăvară și

9 Vlad, Sorina, Vișan, Gh., (1994), Considerații toponimice asupra activității pastorale din
Carpa ții Meridionali, I -a Conferință Regională de Geografie "Cercetări geografice în spați ul
carpato -danubian", Timișoara, p. 30.
10 Nedelea, A., Mihai B., (1999), Implicații geografice ale activităților pastorale pe
versantul sudic al Masivului Făgăraș (Bazinul Argeșului), Geografia în contextul dezvoltării
contemporane, Napoca Star, Cluj, p. 35.

8 că reformele agrare în zonele joase au crescut cantitatea de pășune convertită la producția de
grâu.
Reducerea pășunilor în acest momen t se datorează faptului că au provocat exodul
unor turme transhumante din România până la estul Crimeei și al Caucazului, unde s -au
stabilit pentru a profita atât de resursele de pășunat cât și de piețele pentru produse.
Unii păstori transhumanți s -au st abilit de asemenea definitiv în Țara Românească,
abandonându -se transhumanța în cazul în care ar putea fi asigurate suficiente resurse de
pășunat, iar păstorii de transhumanță din satele Tilis ̧ca și S Ēalis ̧te din Sibiu s -au stabilit în
Banat, o zonă de câmpi e limitată de Serbia și Ungaria .
Mișcările de animale pe transhumanță în afara României au fost oprite până în anii
1920, când granițele țării s -au extins pentru a include Transilvania și Basarabia. Satenii unor
sate prahovene își amintesc cum păsto rii și turmele din satul lor au fost prinși pe partea
bulgară a frontierei în acest moment. Mulți dintre păstori au decis să se stabilească în
Bulgaria și și-au chemat familiile să li se alăture , mai degrabă decât să -și asume riscul de a –
și pierde mijloacele de trai11.

11 Ibidem,

9
Capitolul 2. Stâna și componentele sale
2.1 Așezarea geografică a stânii

Două tipuri de transhumanță au existat în România în vremurile istorice, adică
transhumanța apiculturii, pe baza resurselor melifere și a transhumanței pastorale favorizate
de extinderea naturală a pășunilor și pajiștilor alpine și subalpine, particularitățile
componentelor naturale și meșteșugurile tradiționale (prelucrarea pielii de oaie, comerțul cu
blănuri, prelucrarea lâni i etc.).
Păstărea transhumantă, menționată în documentele istorice încă din 13 (1224), și
secolul XV, a impus expansiunea pășunilor în detrimentul terenurilor forestiere, organizarea
activităților artizanale -industriale, întâlniri profesionale, construire a unei infrastructuri
rutiere (rute comerciale care se suprapun rutelor de transhumanță), organizarea de colibe (de
tip închis) și a diverselor activități economice12.
Activitățile pastorale din România evidențiază o realitate care nu poate fi contestată,
adică integrarea omului în natură sau echilibrul care ar trebui să existe în cadrul
geosistemului între componentele naturale și cele antropice.
Activitățile omului produc deseori dezechilibre ecologice, care pot avea consecințe
ireversibile. Prin urmare, cunoașterea limitelor intervenției umane asupra mediului natural
este imperativă pentru a -și păstra particularitățile care asigură existența vieții.
Oieritul , ca una dintre cele mai vechi ocupații, are o influență pozitivă asupra relației
dintre om și na tură, stimulând parteneriatul și nu antagonismul.
Zona montandă din Brașov are o tradiție în creșterea ovinelor, datorită poziției sale
geografice în zona sudică a munților Transilvaniei. Aceasta explică extinderea vastă a
pășunilor și a pajiștilor în detrimentul terenurilor arabile, stimulând creșterea animalelor ca
activitate economică de bază în regiune13.

12 Morariu, T., (1942), Păstoritul în Alpii Francezi și în Carpați, Sociologie Rom ânească, An
IV, 7 -12, București, p. 45.
13 Ibidem.

10 Pentru conservarea vegetației pentru pășunat în sezonul cald, efectivele de ovine sunt
mutate în fiecare an între sat și munte, sau între sat, mun te și jos. Aceste mișcări au loc pe
distanțe mai lungi sau mai scurte, în funcție de mărimea efectivelor. Astfel, proprietarii cu
turme mai mici oscilează anual între sat și munte, sau între sate, munți și zona adiacentă la
vatra satului.
În trecut, păsto rii cu turme mari practicau transhumanță pe distanțe mai mari, de
obicei până în Câmpia Română, subcarpații din Oltenia, Podișul Dobrogei etc. În unele
cazuri, în funcție de situația politică și socio -economică, păstorii transhumanți trec frontiera
în Ucra ina, Rusia (Caucaz, Crimeea), Bulgaria și Turcia. Cu toate acestea, acestea erau
mișcări multianuale și, odată ajunse pe aceste teritorii, efectivele de oi ar rămâne acolo timp
de mai mulți ani14.
Mișcarea de transhumanță din România a fost la vârf în seco lul al XIX -lea, după care
a scăzut. Multe cauze au condus la această situație, de ex. naționalizarea principalelor
mijloace de producție în a doua jumătate a secolului al XX -lea sub regimul comunist totalitar
și, mai recent, după 1990, restituirea terenuri lor agricole și forestiere a înlocuit proprietatea
statului cu proprietatea privată.
În prezent, din cauza dificultăților în mutarea turmelor pe terenuri private,
transhumanța se practică la scară mică. Cu toate acestea, în 2014, unii proprietari au
participat la transhumanță.
Indiferent de amploarea transhumanței în vremurile contemporane, practica ei
rămâne un fenomen specific în satele din zonele montane ale județului Brașov, o tradiție care
leagă trecutul de prezent și evidențiază atașamentul omului f ață de natură. De asemenea,
conservarea și dezvoltarea vegetației în pășuni și pajiști reprezintă un alt factor favorabil
care poate contribui la menținerea echilibrului ecologic15.
În general, aceste așezări au o structură compactă specifică zonelor de de presie.
Gospodăriile (casa și anexele) sunt situate la mică distanță una de cealaltă, prezentând
tendințe de compactare, în special în zona centrală. Spațiul dintre clădiri este, în general,

14 Loup, J., (1963), L¢expl oitation des alpages dans les Alpes, Revu e de Géography Alpine,
Grenoble, p. 22.
15 Ibidem.

11 mic, inclusiv terenurile agricole folosite "în vatra satului". Zo na construită poate fi clar
delimitată de suprafețele adiacente (moșie) de uz agricol sau, cel mai adesea, de pastorală.
O caracteristică specifică a satelor care se îndreaptă spre zona montană. În acest caz
observăm o structură compactă în zona centrală sau în miezul vetrei și structuri împrăștiate
în periferie, în funcție de configurația reliefului și de rețeaua hidrografică, gospodăriile fiind
situate, tentacule în văile. Acest lucru este specific așezărilor rurale din Prahiva16.
Vechimea așezărilor din Brașov arată anumite texturi neregulate, specifice satelor
care nu au fost supuse sistematizării și planificării teritoriale. În acest sens, rețeaua stradală
are un aranjament circular sau radial (străzile diferă de obicei de miez sau de centrul
localităț ii, spre marginea vetrelor). Există și așezări mai noi (Râu Sadului, documentate în
1850) cu textura monolinară sau bilineară. Râu Sadului are o textura monolina, vatra situata
de-a lungul DJ 105G (drum judetean) si paralela cu raul Sadu. De asemenea, satu l Prislop,
care aparține Comunei Rășinari, are o textură biliară, fiind un sat relativ nou, documentar
atestat în 195417.
Forma vetrelor de așezare din Mărginimea Sibiului este predominant neregulată
poligonală, datorită evoluției lor nesistematizate. Cele mai mari vetre sunt specifice Poiana
Sibiului, Săliște, Orlat, Gura Râului, Rășinari și Sadu. Vatra în formă de tentacul din comuna
Jina acoperă o suprafață mare, datorată în principal locației sale teritoriale pe relieful extrem
de fragmentat pe piemont. Formele regulate de dreptunghi, de tip pătrat sau triunghi, sunt
specifice doar noilor așezări, construite conform unor planuri de sistematizare.
Proprietarii turmelor mari din satele de transhumanță din Sibiu puteau acumula m ari
bogății în această perioadă . Această bogăție a permis păstorilor să -i mituiască pe oficiali
pentru a găsi pășuni în zonele joase colectivizate ale țării. Avantajul similar nu a fost realizat
de păstorii transhumanți din județul Brasov. Acest lucru se poate datora gradului ma i mare
de colectivizare din județ, dar și datorită faptului că efectivele transhumante nu au fost
concentrate în vile specifice, ceea ce face ca statul să beneficieze mai puțin de centrele de
producție.

16 VUIA, R., (1980), Tipuri de păstorit la români, Studii de etnografie și folclor, Ed. Minerva,
București, p. 31.
17 Ibidem.

12 Odată cu sfârșitul comunismului în 1989, pierderea p iețelor protejate pentru
produsele de oaie și păstorii transhumanți nu au reușit să concureze cu importurile, la prețuri
mondiale, de lână de calitate mai bună din Noua Zeelandă. Numărul ovinelor a scăzut
dramatic în România din acest punct de vedere, de l a 16,5 milioane în 1989 la 6,9 milioane.
În 2005 , deși acest lucru poate fi atribuit în mare măsură disint egrării fostelor ferme
de stat . Transhumanța a fost în continuare împiedicată de restituirea (privatizarea) parcelelor
mici din pajiști înapoi la pr oprietarii inițiali sau descendenții acestora, ceea ce a îngreunat
păstorii să găsească o rută între pasunile de vară și de iarnă. Angajamentul terenurilor din
zonele joase românești este acum foarte fragmentat, iar puțini proprietari doresc oi mari de
oi care trec prin pământ, în timp ce în în trecut, managerii gospodăriilor colective fie nu
aveau grijă de ceea ce sa întâmplat cu pământul "lor", făcând u-se că nu văd.
Este dificil să se stabilească numărul și mărimea actuală a efectivelor transhumante
din România. În 1997, 4,95% din efectivele naționale sau mai puțin de 500.000 cap ete de oi
au fost estimate a fi deținute de păstori transhumanți18.
Transhumanța continuă să rămână necesară atunci când dimensiunile turmelor
depășesc capacitatea pășunilor mo ntane și a pajiștilor de fân pentru a furniza furaje și furaje
suficiente pe tot parcursul anului și este încă o formă de producție orientată comercial, cu
venituri provenite din vânzarea de brânză, carne și lână.
Brânza este vândută direct la piețe sau la unitățile de prelucrare a laptelui și la dealeri.
În zona Sibiului, lâna este vândută direct comercianților turci sau distribuitorilor. Oile au
fost vândute pentru export în Grecia și un păstor a stabilit un acord cu un supermarket local.
Proprietarii mari de turme de oi nu se plimb, în general, cu efectivele de
transhumanță, dar sunt responsabili pentru închirierea de pășuni, angajarea ciobăneștilor,
resupluirea păstorilor angajați cu provizii și luarea veterinarului la turmă, dacă este necesar.
Patru până la șase păstori angajați însoțesc turme le transhumante care variază între 600 și
peste 1000 de oi.

18 Andrei Veress – Păstoritul ardelenilor în Moldova şi Ţara Românească, până în 1821 , Bucure şti, 1927, p. 21.

13 2.2 Durata de funcț ionare a stanii

Activitățile legate de creșterea oilor sunt o tradiție veche aici, zona rurală fiind un
teritoriu unic în care se converg resursele naturale și condițiile de mediu.
Transhumanța este un proces foarte complex, care implică mișcarea turmelor la
munte în sezonul cald și revenirea lor în câmp în sezonul rece.
Termenul provine din latină, unde trans înseamnă transvers al, de la un capăt la altul
și sol humus, pământ, sol. Termenul de transhumanță a fost folosit în zona mediteraneană
(Spania, Italia, Franța), fiind introdus în literatura științifică de Paul Vidal de la Blache, la
sfârșitul secolului al XIX -lea19.
În fami lia limbilor românești termenul de transhumanță se folosește și astăzi,
referindu -se la migrație, iar geografia a extins semnificația acestui termen, fiind în prezent o
formă economică de a avea turme de oi mutate pe pășunile alpine.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, 1998, termenul "transhumanță"
provine din cuvântul francez "transhumanță" și reprezintă migrarea periodică a păstorilor și
a turmelor lor de pe câmp până la munte sau de la sud la nord în primăvară și de la munte la
simplu, sa u de la nord la sud, toamna, pentru a asigura hrana de care au nevoie.
Când aceste mișcări apar numai în perimetrul așezărilor rezidențiale, acoperind
distanțe scurte, ele se numesc pășuni de oscilație. Proprietarii care au un număr mic de oi
practică ace st tip de transhumanță, practic între vatra și satul vatră sau în zona adiacentă.
Transhumanța poate acoperi și distanțe lungi de -a lungul a sute, uneori chiar mii de
kilometri; aceasta este o mare transhumanță, transhumanța mică fiind limitată la zona
aproape de cartierul rezidențial.
Păstărea transhumantă a fost întotdeauna conectată la un loc stabil, fiind s pecific
populațiilor sedentare , în timp ce nomadismul implică o schimbare continuă de reședință,
practicată niciodată de români. Această clarificare este binevenită pentru a evita confuzia
între termenul "transhumanță" și "nomadism", acesta din urmă fiind caracteristic populațiilor
migratoare.

19 Constantinescu , C. – Mirce ști – Păstoritul transhumant și implica ţiile lui în Transilvania
și Ţara Rom âneasc ă în secolele XVIII – XIX, Bucure ști, 1976, pag. 5 -9.

14 Documentele istorice înregistrează participarea păstorilor din Mărginimea Sibiului
în procesul de transhuman ță încă din secolul al XIII -lea, mărturisindu -se și în cronicile
regelui maghiar, Bela al cincilea. Documentele care aparțin voievodului Mihai, fiul regelui
Mircea cel Bătrân, precizează dreptul păstorilor de la Brașov de a păși pe pantele sudice ale
Carpa ților, adică pe teritoriul Țării Românești.
Practica transhumanței este, de asemenea, confirmată în secolele următoare, perioada
de vârf fiind între 1700 și 1900, când numărul de turme de oi a crescut semnificativ. Aproape
fiecare sat avea zona de pășuni naturale în munții Lotru și Cindrel. În satul Tălmăcel s -au
aflat doar șapte munți, practicând sistemul de pășunat -rotație20.
De asemenea, distanțele parcurse au crescut dincolo de granițele țării, pe teritoriile
statelor vecine: Bulgaria, Ungaria, Ucrain a, uneori ajungând până la Rusia, Turcia sau
Croația.
Transhumanța poate avea mai multe cauze, de ex. calitatea diferită a pășunilor,
numărul mare de animale (oile), absența câmpurilor de fân în sezonul rece, climatul mai cald
din câmpie, deci o perioadă mai lungă de vegetație pe parcursul anului.
De la începutul secolului XX, transhumanța a început să scadă din cauza evoluției
societății, dar în primul rând a factorilor socio -politici. Astfel, extinderea terenurilor
cultivate în Câmpia Bărăganului și ref orma funciară la sfârșitul secolului al XIX -lea, după
Războiul de Independență, au reprezentat elemente restrictive pentru transhumanță din cauza
extinderii terenurilor private. De asemenea, așa -numitul război vamal dintre România și
Ungaria (1885 -1896) a făcut pe mulți proprietari de ovine să se îndrepte către alte activități
(cultivarea plantelor comerciale etc.).
După sfârșitul primului război mondial și formarea statului român unitar național în
decembrie 1918, a urmat o perioadă favorabilă dezvoltării transhumanței, deoarece
terenurile românești, confiscate abuziv de minoritatea săsească, au fost recuperate.
Transhumanța a fost practicată și în timpul regimului comunist, când terenul era
proprietatea statului și după schimbarea regimului politic din d ecembrie 1989. Este adevărat

20 Constantinescu , C. – Mirce ști – Păstoritul transhumant și implica ţiile lui în Transilvania
și Ţara Rom âneasc ă în secolele XVIII – XIX, Bucure ști, 1976, pag. 5 -9.

15 că transhumanța a fost practicată mai puțin intens, în special datorită restituirii terenurilor
agricole foștilor proprietari, proprietate fiind înlocuită de proprietate privată.
În Brașov , unde creșterea animalelor reprezintă ocupația principală, a fost practicată
transhumanța în toate cele 17 localități, intensitatea acestei practici variind odată cu perioada
și numărul de anima le, rare de mișcarea animalelor.
Mișcarea turmelor în cele patru anotimpuri ale anului reprezintă un proces foarte
interesant, nu numai de mișcare între sat și munte, ci și de o mică transhumanță, în zonele
adiacente.
Astfel, în sezonul cald de vară, toate turmele sunt aduse la munte, la pășunile alpine
și la pajiștile dincolo de linia de lemn. În timpul iernii, turmele coboară fie în stâna
proprietarilor cu un număr mic de animale, fie în imediata apropiere a acestuia, în așa -numita
zonă a cabanei, unde fânul este depozitat pentru sezonul rece21.
În sezoanele intermediare, în primăvară și toamnă, unii proprietari de ovine cu turme
mici participă la o transhumanță mică, cei cu turme mari se alătură transhumanței mari. În
toamnă, începe transhumanța, terminând în primăvară, când efectivele se întorc pe pășunile
și pe pajiștile din jurul așezărilor.
Transhumanța mica se îndreaptă spre Podișul Hârtibaciu, Podișul Târnavei sau
Depresiunea Făgărașului, în timp ce transhumanța mare acoperă distanțe mari de la locația
rezidențială, în principal spre Câmpia de Vest și Dealurile, până la Podișul Dobrogei și
Câmpia Română.
Păstorii cu câteva animale nu practică transhumanță, oscilând doar între munte și vale
(sat rezidențial). Oscilația este simplă, atunci când mișcarea are loc doar pe distanța
muntoasă sau dublă, în perioadele de tranziție (primăvara și toam na), turmele ajung pe pajiști
și pe pășuni la o anumită distanță de sat, urcând sau coborând după aceea în funcție de sezon),
de-a lungul itinerariului muntelui -vale.
Printre localitățile din județul Brașov . Rucăr este un sat tipic pastoral, cu o mică
proprietate, ceea ce implică un sistem complex de mutare a turmelor.

21 Pompiliu Voicule ţ – Lemeny – „Magazin istoric ”, anul III, nr. 7 -8, p. 198.

16 Proprietarii cu câțiva practicanți de ovine practică pășunatul lângă vatră, chiar și în
sezonul cald. După cum s -a menționat deja, această formă de transhumanță se numește
transhumanță mic ă.
Oamenii care dețin turme mari practică pășunatul oscilațiilor între sat, munți și zonele
adiacente. Există, de asemenea, păstori care merg pe marele transhumanță, se deplasează în
Banat, Crișana sau Cārāna Bărăgan în sezonul rece.
Restituirea terenuri lor prezintă dificultăți în practicarea transhumanței pe distanțe
lungi, iar în această situație unii proprietari și -au mutat efectiv turmele în zonele joase cu un
climat mai blând (Banat), cumpărau teren agricol acolo, dar își păstrau reședința la Brașov22.
Jina are un sistem de pășunat atât de complex, atât datorită poziției sale geografice
(în interiorul zonei de deal -munte) cât și a numărului mare de animale. Mișcarea turmelor
din această zonă este foarte interesantă.
În timpul iernii, șeptelurile mai mici se găsesc în șeptelul din sat sau în colibele zonei
adiacente (Coridorul Apold și Podișul Secașe), turmele mai mari fiind adăpostite la distanțe
mai mari, în Banat, Crișana sau Câmpia Bărăganului. În primăvară, se practică transhumanța
în jurul satul ui, mai întâi la limita inferioară, unde nu există colibe, apoi se duc la limita
superioară, în zona colibelor și a pajiștilor naturale23.
În timpul verii, toate turmele se deplasează pe versanții munților Carpați , spre
pășunile alpine, pătrunzând în sat în toamnă, folosind mai întâi pășunile de la limita
superioară și apoi cele de la limita inferioară (Voicu -Vedea, 1998 , p. 138).
În a doua jumătate a secolului XX și în prima decadă a secolului XXI, efectivele de
oi din Brașov au înregistrat valori fluct uante.
Cu excepția anului 1990, în anii de referință numărul de ovine a depășit 100.000 de
capete, numărul cel mai mare fiind înregistrat în 2010 (aproape 190.000 de capete), cu o
tendință de creștere în ultimii 25 de ani. Renașterea tradiției păstorilor din zona județului
Brașov a fost în principal rezultatul înlocuirii proprietății de stat cu proprietatea privată după
schimbarea politică din 1989 și sprijinul acordat de guvern acestei activități; în ultimii ani,

22 Pompiliu Voicule ţ, op. cit., p. 198.
23 Pompiliu Voicule ţ, op. cit., p. 198.

17 păstoritul a primit sprijin financiar pe b aza unor proiecte de dezvoltare pentru zona rurală
românească24.
În general, numărul de oi a scăzut, în general, în a doua jumătate a secolului XX, cea
mai mică valoare înregistrându -se în 1990 (sub 90 000), dar în următoarele două decenii
numărul lor ar f i dublat. Este un fenomen încurajator, care demonstrează continuitatea unei
tradiții specifice zonei muntoase din sudul Transilvaniei și, în același timp, valorificarea
potențialului agricol, care va contribui la dezvoltarea economică durabilă a acestei zo ne25.
Comunele Boița și Poplaca au cel mai mic nivel record, aproape 2% din numărul
total de oi existente în satele Mărginimea Sibiului. Poplaca avea doar 846 de oi în 2010,
comuna având cele mai mici zone de pășune și luncă (sub 900 ha).
Se estimează că numărul oilor este direct proporțional cu mărimea zonei pastorale,
astfel încât numărul de animale depinde de zona pășunilor și luncii din respectivele comune.
Privind statisticile satului, se constată o creștere numerică a oilor în majoritatea
așezărilor în perioada 1941 -1985 .
Această situație a fost determinată de naționalizarea principalelor mijloace de
producție și de practica agriculturii socialiste. Cu toate acestea, în celelalte așezări,
proprietatea statului asupra terenului a dus la creșteri ale animalelor, dar nu la peste 30.000
de capete, cu excepția lui Jina, unde de la 4500 de oi au raportat peste 26.000 în 1985;
celelalte așezări ale Brașovului au avut o înregistrare modestă .
În ultima perioadă a comunismului, efectivele de animale au contin uat să scadă în
aproape toate satele din Brașov . Din nou, în zona Bran s-au înregistrat cele mai mari scăderi,
de la 35.000, au rămas puțin peste 11.000 de oi. Aceste cifre arată dificultățile Cooperativelor
de Producție Agricolă în monitorizarea și gestionarea efectivelor de animale în condițiile
economiei centrale și a propriet ății statului asupra terenului.

24 Ibidem.
25 Simion T. Culoarul Ruc ăr-Bran. O poart ă în Car – paţi. Bucure ști: Editura Sport Turism,
1990, p. 56.

18 După 1990, când economia de stat a fost înlocuită cu proprietatea privată, creșterea
animalelor a crescut în aproape toate localitățile. Încă o dată, cele două sate, unde creșterea
oilor este o ocupație tradițională26.
Cele mai mari creșteri au avut satul Bran , cu 7,7 ori mai mult în 2010 decât în 1990.
Cele două forțe motrice care au stimulat creșterea animalelor în zona Brașov au fost
înlocuirea proprietății de stat cu proprietatea privată și implementarea proiectelor
guvernamentale pentru dezvoltarea acestui sector .
Căile de transhumanță acoperă diferite distanțe, în funcție de mărimea turmelor.
Păstorii cu turme mai mici practică așa -numita transhumanță mică pe distanțe mici, în zona
adiacentă a cartierului rezidenți al. I
Turmele petreceau mai ales în zone montane din Mureș, Brașov și Alba, în special
pe unele sate din Platoul Hârtibaciu: Nocrich, Cornățel, Nucet, Marpod și Roșia;
Depresiunea din Sibiu: Șura Mare, Mică și Cristian; Apold Coridorul: Apoldu de Sus,
Apoldu de Jos și Câlnic; Plaiul Târnave: Micăsasa, Sânmartin, Zagăr, Ațel, Viișoara etc.
Transhumanța mare a fost practicată de păstorii cu turme mari de oi pe distanțe mari
de la așezările rezidențiale (sute sau chiar mii de kilometri) în Câmpia Română: Câm pia
Olteniei, Lunca Dunării și Câmpia Brăila, Podișul Dobrogei, Câmpia de Vest și Hills. Munții
Cindrel și Lotrului au fost trecuți prin treceri și chei (Cheile Turnu Roșu -Cozia sau Loviștei,
Arefu, Horezu, Novaci, Olteț, etc.). Din zona subcarpatică păsto rii vor urma pe drumurile
situate în văile principale27.
Principalele rute urmate de păstorii care practică o mare transhumanță în România
au mers după cum urmează:
– vest și sud -vest către Crișana și Banat: Mărginimea Sibiului – Coridorul Apold – Valea
Sebeș – Coridorul Mureș – Deva – Ilia – prin Lipova, Arad sau Timișoara sau prin Margina –
Lugoj spre aceleași destinații; cei care au mers la Crișana, au călătorit de la Deva la Brad și
mai departe spre Oradea .

26 Veress Andrei, P ăstoritul ardelenilor în Moldova si Tara Rom âneasc ă pînă la 1 82 1 ,
Bucure ști, 1 927, p. l 9.
27 Ibidem.

19 – spre nord -vest itinerarul a trecut prin Mi ercurea Sibiului – Blaj prin Podișul Secașe – Ocna
Mureș – Câmpia Turzii – Turda – Cluj-Napoca – Oradea sau Dej – Jibou – Baia Mare – Satu
Mare;
– la sud și la sud -est au urmat valea Hârtibaciu – Rupea – Brașov, mai departe spre Valea
Prahovei spre Ploieșt i – Urziceni – Slobozia și trecând pe Dunăre la Giurgeni – Vadu Oii. Un
alt traseu a urmat Valea Oltului prin Depresiunea Făgăraș, mai departe prin Depresiunea
Brașov și Pasul Bratocea, venind fie în județul Buzău, fie în județul Brăila. Din acest punct,
unii păstori au continuat drumul spre Dobrogea, fie la nord, la Tulcea, fie la sud la Constanța.
O altă rută a urmat râul Olt spre Râmnicu Vâlcea – Drăgășani – Roșiorii de Vede – Zimnicea
sau Turnu Măgurele – Suhaia.
În general, trecerea la locurile de iar nă a început în a doua jumătate a lunii septembrie
și a durat minimum 30 de zile, în funcție de distanță.
Până în 1878, mulți păstori au trecut granițele sudice ale Țării Românești și au condus
turmele lor pentru iernare în Bulgaria și Turcia.
Cu toate a cestea, după Războiul de Independență (1877 -1878), principalele direcții
ar fi orientările estice, pe teritoriul Basarabiei, până la Peninsula Crimeană, la distanțe de
700-900 km și în zona Caucazului, la aproximativ 1200 km. Primii locuitori care au condu s
turmele lor spre est, dincolo de frontierele României .
În primul rând, au intrat pe teritoriul Ucrainei, după care unii dintre aceștia au ajuns
în Peninsula Crimeană și în zona Caucazului, unde s -ar fi căsătorit și se vor integra cu
populația locală. Au fost grupuri de păstori din Brașov care s -au mutat în regiunea
îndepărtată Astrahan, atrasă de faimoasa rasă Karakul. După instaurarea comunismului în
1917, ei s -au integrat pe deplin și cu populația locală, stabilindu -se permanent acolo.
În acest caz, circulația anuală a efectivelor a fost imposibilă, astfel încât efectivele au
rămas în aceste zone pentru perioade mai lungi de timp. După 1990, procesul de
transhumanță a scăzut deoarece proprietatea statului a fost înlocuită cu proprietatea privată,
un fenomen care a împiedicat mișcările. Cu toate acestea, în așezările din Brașov , care au o
suprafață mică, se practică și transhumanța în sezoanele de tranziție, chiar și astăzi.

20 Chiar dacă mișcările anuale se confruntă cu o serie de dificultăți, mulți prop rietari de
ovine au cumpărat terenuri în zonele de vest ale României, adică în județele Timiș, Arad,
Bihor, Satu Mare și Sălaj, unde și -au mutat efectiv turmele, păstrând vechile lor reședințe.
În toamna anului 2014 se menționează mișcările transhumante al e celor patru proprietari din
Brașov cu turme care au totalizat 22750 de oi, în așezările din județele Bihor, Maramureș și
Sălaj.
Direcția de siguranță veterinară și alimentară din Sibiu a aprobat următoarele rute de
circulație:
– Brașov (Bran) – Teiuș (jud. Alba) – Lana (județul Cluj) – Hezeclean (jud. Sălaj)
– Brașov (Bran) Tria-Derna (județul Bihor);
– Brașov (Bran) – Ocna Mureș (județul Alba) – Florești (județul Cluj) – Jibou (Sălaj
Județul) – Oarța de Jos (județul Maramureș);
– Brașov (Bran) – Blaj (județul Alba) – Bontida (județul Cluj) – Jibou (județul Sălaj);
– Brașov (Bran) – Blaj (județul Alba) – Turda (județul Cluj) – Mirșid (județul Sălaj).
Mișcarea transhumantă a nouă proprietari, din Bran , cu o turmă de 3.500 de oi, se
înregistrează pe traseul: Brașov (Bran) – Ocna Mureș (județul Alba) – Jibou (județul Sălaj) –
Satul Satul Barbar Județul) – Tășnad (județul Satu Mare) – Salsig (județul Maramureș).
Viața pastorală în zona rurală a municipiului Mărginimea Sibiului are un caracter
ciclic, în termenii celor patru anotimpuri. Sezonul rece este cel mai dificil pentru ciobani,
pentru că lipsa vegetației, menținerea oilor este costisitoare.
Zilele de iarnă durează din noiembrie sau decembrie (în funcție de timpul de zăpadă)
și martie (când apar primele lame de iarbă). În acest interval, efectivele mici de oi sunt
adăpostite, de obicei, în stâne, case, în interiorul sau în exteriorul vetrei, în colibe, în care
fânul este depozitat pentru iarnă. Turmele mari petrec iarnă la distanțe mai mari sau m ai mici
de la sat, fie în județele vecine ale satului (transhumanță mică), fie în câmpie (mare
transhumanță).
Anul pastoral începe în primăvară, de obicei în aprilie, când turmele sunt aduse în
jurul vetrei satului, fiind adăpostite în stânele în mișcare, pe pășunile și pajiștile adiacente.

21 Pentru cei care participă la transhumanță mare, este sezonul revenirii în satul rezidențial
pentru a se pregăti pentru sezonul cald.
Vara reprezintă sezonul cel mai favorabil pentru viața pastorală, apoi efectivele sun t
conduse până la pășunile alpine. Este perioada în care sunt pregătite produsele lactate, în
special brânza. Pentru păstori, vara durează din mai – iunie până în august – septembrie, în
funcție de vreme. Mai exact, acest ciclu pastoral începe la 21 mai, c ând calendarul ortodox
sărbătorește sfinții Constantin și Helena și se termină între 15 august (Adormirea Maicii
Domnului) și 8 septembrie (Nașterea Fecioarei Maria), când vremea începe să se răcească.
Cele mai importante evenimente pastorale din această p erioadă sunt: Îmbrăcarea mielilor pe
20 iulie (St. Elias) și prima împărțire a brânzeturilor pe 15 august28.
În timpul verii, activitățile pastorale se desfășoară în jurul stâlpului, în zona alpină.
Toamna se întinde între intervalul septembrie – octombr ie și noiembrie – decembrie, până
când zăpada începe să scadă. Acum, turmele sunt inaugurate din munți înapoi în sat, unde se
deplasează în incinte sau stâne pentru a fertiliza solurile.
Există o serie de obiceiuri și tradiții practicate în aceste sate, care denotă specificul
pastoral și integrarea omului cu natura. Mișcările de Brașov (Bran) sau transhumanța anuală
sunt reflectate de așa -numitul obicei al colibelor, unde păstorii folose sc să se oprească pe
drumul lor spre pășunile montane, rămânând la colibe până la începutul verii.
Femeile și copiii rămân în sat și, după încheierea anului școlar, se îndreaptă și spre
colibe. La sfârșitul lunii iunie – începutul lunii iulie, se îndreap tă spre pășuni. Un alt obicei,
practicat în mod obișnuit în Brașov (Bran) , este legat de revenirea turmelor de la munți la
pășunile din jurul satului, la începutul toamnei; se numește slobozatu hotarului de jos
(coborând până la limita inferioară) și se de sfășoară pe data de 8 septembrie, la sărbătoarea
Nașterii Maicii Domnului29.

28 Ghiaţă Anca, Condi ţiile instaur ării dominatiei otomane în Dobrogea,
în Studii Istorice Sud -Est Europene, vol.l, Bucure şti, 1 974, p. l 22;
Rădulescu Adrian, Bitoleanu Ion, Istoria românilor dintre Dun ăre şi
Mare, Dobrogea, Bucure şti, 1 979, p. l 85.
29 Daicovici, C., Pascu St., Chereste șiu V., Morariu T., op. cit., H arta 1'1 – drumurilor de
transhuman ţă și a regiunilor pastorale din R.P.R. în sec. XVIII -XX.

22 Acesta este momentul în care păstorii înțărcă mieii și introduc turmele la munte. Un
alt târg se desfășoară la întoarcerea lor în toamnă, pe 19 septembrie. La Brașov , mișcările de
turme dintre sat și munte sunt marcate și de obiceiuri și tradiții, cum ar fi Sărbătoarea
păstorilor de la Brașov (Bran) , ținută pe 15 august, cu ocazia Adormirii Maicii Domnului.
Prin urmare, toate activitățile umane din aceste sate cu trad iție pastorală arată relația
permanentă cu natura, dependența de natură și, în același timp, integrarea perfectă a omului
în acest sistem.
Spațiul rural colinar din sudul Transilvaniei se caracterizează prin expansiunea mare
a pășunilor și a pajiștilor în detrimentul terenurilor agricole, fenomen care justifică
practicarea activităților primare, în special creșterea animalelor. Păstăria este o ocupație
tradițională specifică satelor din Brașov , fenomen care a influențat viața socială și
caracteristicile ec onomice ale acestei regiuni. Un element cheie pentru conservarea tradițiilor
de reproducere a oilor este absența colectivizării forțate în unele localități care au foarte puțin
teren arabil30.
Transhumanța este un proces care a stabilit anumite legături în tre generațiile angajate
în principal în creșterea animalelor, o practică practicată încă din antichitate, cu o perioadă
de vârf în secolele XVIII și XIX. Transhumanța mică se desfășoară în cartierul Mărginimea
Sibiului și în județele învecinate (Alba și M ureș); există și o transhumanță mare, atunci când
păstorii și turmele lor folosesc pentru a petrece iarna în zonele joase, atât în vest cât și în sud
sau sud -est de România. Unii proprietari de ovine și -au mutat turmele în străinătate,
călătorind pe teri toriile altor țări, cum ar fi Bulgaria, Turcia și Ucraina, și ocazional, până în
zona Caucazului.
Modernizarea societății în secolul XX, industrializarea și urbanizarea, odată cu
instituirea unui regim politic restrictiv și a unei economii bazate pe centr ală, au redus
considerabil fenomenul de transhumanță, care a devenit din ce în ce mai rar. Declinul a fost
exacerbat după 1990, când terenurile deținute de stat au fost restituite foștilor proprietari, iar
proprietatea privată a fost instituită, împiedicân d astfel păstorii să călătorească pe distanțe
lungi.

30 Ibidem.

23 Cu toate acestea, există încă proprietari de ovine care în prezent mută turmele în
fiecare an, în special în Câmpia și Occidentul Occidental, în județele Timiș, Arad, Bihor,
Sălaj, Satu Mare și chiar Ma ramureș.
Cele mai multe dintre acestea provin din Brașov (Bran) , unde zonele de pășunat sunt
limitate de prezența zonelor întinse de pădure sau de reducerea teritoriilor comunale. Există
familii care, deși și -au păstrat reședința în Mărginimea Sibiului, au cumpărat terenuri
agricole în Câmpia de Vest, își mută turmele acolo permanent, unde clima este mai caldă și
perioada de vegetație durează mai mult.
Astfel, transhumanța rămâne un fenomen tradițional specific spațiului carpatic rural,
unde avantajul ec ologic al conservării și conservării vegetației pastorale este strâns legat de
caracterele etno -culturale generate de desfășurarea activităților pastorale.

2.3. Păș unatul

Funcțiile geo -economice specifice așezărilor unde se practică oieritul sunt centrate
pe două tipuri de activități: agricultură, axate în principal pe creșterea animalelor datorită
pășunilor, pajiștilor și terenurilor forestiere; pădurile reprezintă un element special în acest
domeniu.
De exemplu: t erenul agricol total al ce lor 12 unități administrative (10 comune și 2
orașe) care formează zona rurală montană a Brașovului acoperă 1.334,93 km2. Cele mai
mari expansiuni (peste 200 km2) sunt specifice localității Săliște și așezării Jina.
Structura fondului funciar este domina tă de terenuri forestiere (aproape 60% din
suprafața totală) și terenuri agricole (peste 1/3 din Brașovului ). Celelalte categorii de fond
funciar, adică moduri de comunicare, clădiri, ape, terenuri neproductive (4% în total), fiecare
categorie având un pro cent din fondul funciar total.
Suprafața agricolă (terenuri arabile, pășuni și pajiști, podgorii și livezi) acoperă 505
km2, adică 38% din fondul funciar Brașov (Bran) .
Utilizarea agricolă evidențiază specificitatea dealurilor montane din această zonă, cu
peste 80% din pajiști și pășuni și doar 14% teren arabil din suprafața totală, ceea ce explică
funcția pastorală a acestor așezări.

24 În general, zonele care se extind pe treptele montane au suprafețe agricole mici (sub
40% din suprafața totală), compara tiv cu altele care se extind spre nord, unde terenurile
agricole reprezintă peste 50% din suprafața totală a localităților.
Datorită reliefului submontan, terenurile arabile nu sunt foarte extinse, diferențele
dintre comunități rezultând, pe de o parte, d e dimensiunile unităților administrativ -teritoriale
și de pe terenuri distincte fragmentate de relief, pe de altă parte. Suprafața agricolă este mai
mare, peste 20%, în localitățile care conțin suprafețe relativ plane, situate la contactul dintre
depresiun e, piemont și glacis, de exemplu: Zărnești (34%)31.
La celălalt capăt al spectrului se află așezările care ocupă parțial pantele nordice ale
munților Cindrel și Lotru până la bazinul hidrografic, cum ar fi comunele Râu Sadului,
Poiana Sibiului, Jina și Til ișca, unde terenul arabil reprezintă 4% din totalul agriculturii
teren.
În localitățile care au puțin teren arabil, prevalează utilizările pastorale și forestiere.
Astfel, pășunile și pajișt ile au cea mai mare pondere în Bran , Cristian (peste 90% din
suprafața agricolă totală), dar se referă la fondul funciar total .
Grădina și podgoriile nu sunt specifice acestei regiuni, care are 220 ha de livezi și
101 ha de podgorii, ceea ce reprezintă aproape 3% din suprafața agricolă totală.
Pădurile însumează 77.80 7 ha, ceea ce reprezintă 59,17% din totalul administrativ –
teritorial care include Brașovul . Majoritatea terenurilor forestiere au comuna Bran și orașul
Zărnești , respectiv 24 .032 ha și respectiv 12.836 ha.
Prin urmare, activitățile de bază ale acestor așe zări sunt exploatarea animalelor și
exploatarea forestieră; în plus, turismul rural și agroturismul sunt practicate în Brașov , ca
parte a promovării și dezvoltării turismului ecologic.
Turmele transhumante erau deținute mixt în timpul guvernării comuniste (1948 –
1989). Peste 2.850 de sate de munte nu au fost supuse politicii comuniste de colectivizare.
Localizarea lor la distanță și modelele de așezare uneori dispersate, combinate cu terenul
relativ neproductiv, au făcut ca ac eastă politică să fie imposibil de pus în aplicare.

31 Dinu, Ion Dumitru (1996), Animalele și omenirea, Bib lioteca zootehnic ă, Bucure ști, p.
34.

25 În unele cazuri, proprietarilor de turme mari și -au confiscat terenurile și animalele de
către guvern și au fost înșiși închiși, dar, în mod special, transhumanța a înflorit în anumite
sate din județul brașov . Aici, încercările guvernului de a limita numărul de oi deținute de o
gospodărie au eșuat parțial din cauza dificultății de a urmări păstorii și turmele transhumante
în timp ce se află în mișcare, dar și pentru că lâna, carnea și brânza erau necesar e pentru
exportul național și de export .

2.4 Oile ș i ingrijirea lor

Oieritul a fost, este și va continua să fie o parte importantă a agriculturii românești.
Aproximativ 20% din suprafețele terestre ale țării și circa 30% din suprafețele agricole din
Rom ânia sunt asociate cu pășuni permanente (aproximativ 5 milioane ha) (Marușca, 2011).
Această zonă, alte terenuri marginale și produse agricole marginale pot alimenta între 12 și
16 milioane de oi. Astăzi mai puțin de nouă milioane de oi sunt ținute în Româ nia. Mai mult,
în România există încă o mare tradiție și experiență în producția de ovine cu rase adaptate
locale și multifuncționale.
Creșterea oilor a devenit nerentabilă în România datorită capitalizării lâna la un preț
extrem de scăzut. Profitabilitat ea zootehniei este dificilă în condițiile socio -economice
precare caracteristice perioadei de tranziție spre economia de piață în care recupera rea lânii
prezintă dificultăți .
Sprijinul acordat statului pentru acest sector este aproape inexistent, ceea ce a
determinat crescătorii de ovine să caute soluții pentru a -și face propriile ferme profitabile.
Având în vedere cererea de carne de oaie atât la nivel național, cât și pe piața externă,
crescătorii de ovine au recurs la trecerea raselor locale și a raselo r de oi importate pentru
producția de carne.
Rasele Tsigai sunt păstrate pe scară largă în zonele montane și sub -muntoase, cu zone
de pășuni mari. La fel ca Turcana, ovinele Tsigai este o rasă multifuncțională, cu accent pe
producția de brânză. Producția de miei a devenit mai interesată în ultimii ani datorită
oportunităților de export în UE. Articolul se concentrează asupra rasei de oi Tsigai, deoarece
riscul de a pierde rasa pură Tsigai datorită practicilor de încrucișare a crescut în ultimii ani.

26 Ne co nfruntăm cu provocarea schimbării de la și la economia de piață a secolului al
XX-lea, producția de oaie românească se află acum într -un punct de cotitură fără un viitor
clar. Această lucrare va încerca să explice performanțele recente și perspectivele vii toare ale
rasei Tsigai.

2.4.1 Mânzările

Primele date statistice privind creșterea efectivelor de ovine din România datează din
1860 . În acel an, au fost numărați un număr total de 4,4 milioane de capete. Numărul a
crescut până în 1985 până la 18,6 milioane, cifrele au scăzut deja în mod semnificativ înainte
de căderea puterilor comuniste. Din anul 1986, evoluția numerică a numărului t otal de oi
crescute în România a început o pantă descendentă.
Printre cauzele declinul este extinderea terenurilor arabile, pășunatul redus,
adversitatea fermierilor de ovine la efectivele de oi, în special transhumanța, viața grea a
ciobanilor, prețuril e mai scăzute ale altor produse de origine animală (păsări de curte, porci
și chiar vite) și o creștere relati vă a prețului de produse ovine .
În anul 2010 au fost păstrate doar 9.141 mii capete. Motivele pentru aceasta includ
dizolvarea fermelor mari de stat și a fermelor cooperative după sfârșitul perioadei comuniste,
pe de o parte, și schimbarea proprietății funciare, pe de altă parte, precum și a aderării la UE.
În aceste condiții, crescătorii mari, fără teren agricol propriu, pășuni sau pajiști, au în ceput
să descrește animalele, inclusiv oile.
Astfel, datorită scăderii interesului față de producția de lână și a vânzărilor reduse de
material biologic de replantare, au fost recuperate efectivele de oaie din miezul de elită
stabilit pentru fiecare rasă locală și importată pentru producția de carne, livrate până la 90%
piețele tradiționale din țările din Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu.
În România există două rase native autohtone: Turcana, numită și Zackel ("țăranul
montan", "român") sau valah ( "român"), este oile păstorilor transhumanți din Sibiu, iar Țigai,
oile Braov și Covasna trans – păstorii umani. Ambele sunt bine adaptate condițiilor din
România, dar Turcana poate fi mai bine adaptată pășunilor alpine. Tsigai, care cuprinde
24,3% din oile românești, este o rasă de lână mijlocie, cu lapte bun și o producție bună de

27 carne. Turcana (52,4%), o rasă lungă de lână, are o producție bună de lapte, dar o producție
slabă de carne.
Din rasele românești formate prin traversare, rasele merino româneș ti (Merino din
Transilvania, Merino de Palas, Merino din Cluj) (9%) și Karakul (5,4%) sunt acum mai
importante din punct de vedere numeric. Crustele (8,5%) sunt împrăștiate aproape în toată
țara, iar diferența de 0,4% este alcătu ită din alte rase .
Astăzi , oile din rasa Tsigai sunt ținute în România pentru produsele lactate, pentru
mieii tineri sacrificați (între 4 și 6 săptămâni, 10 -12 kg) și pentru producția de lână. Oile sunt
lapte.
Laptele de oaie este consumat numai ca produs prelucrat (tradițional s au industrial)
sub formă de brânză feta, brânză de oaie sau alte produse obținute numai din lapte de oaie
sau de oaie amestecat cu lapte de vacă. Consumul de brânză în România este de aproximativ
2,5 kg pe an – 1 persoană -132.
Cea mai mare parte a producți ei de lapte este prelucrată în mod tradițional și este
destinată consumului de familie sau de vânzare pe piețele turistice sau pe piețele țărănești
prin intermediul canalelor de marketing direct. O cantitate mică de lapte este livrată
companiilor de preluc rare.
Canalul de marketing în acest caz este scurt, constând în procesor, intermediar și
consumator. Principalele produse tradiționale din lapte de oaie sunt: "caș" (brânză), "brânza
de burduf" (o brânză puternică, sărată și frământată păstrată în stomacul / pielea oilor), ,,
brânza în coajă de brad "(brânză brută păstrată în coajă de pin), telemea (o brânză proaspătă,
de tip feta)," urda " – se face cu zerul" caș "(brânză). Este ca ricotta, cu un conținut relativ
ridicat de proteine și un conținut scăzut de grăsimi.
Producția de lapte și transformarea sa în produse diferite sunt activități importante
care contribuie la suplimentarea venitului agricol, dar, din păcate, vânzarea de produse
lactate este slab organizată. O piață importantă ar putea fi piața externă, unde produsele
obținute prin metode tradiționale se bucură de o apreciere ridicată, cu o cerere în creștere.
Apare o nouă componentă a producției ecologice. Fermele de brânzeturi ecologice sunt mai
profesioniste în comparație cu producția t radițională.

32

28 În România, consumul de carne de oaie este foarte scăzut, cererea populației pentru
acest produs este de numai 4% din consumul total de carne, respectiv 2,5 kg pe an, respectiv
1 persoană. Tipul de carne de oaie depinde în mare măsură de vârs ta mieilor la sacrificare,
tradiții și preferințe ale consumatorilor . În ceea ce privește vârsta de sacrificare, există două
categorii de miei: miel de lapte și miel îngrășat33.
Mielul de lapte este cel mai solicitat tip de carne de oaie din România. Aceas tă carne
provine din mieii sacrificați la 6 până la 8 săptămâni și din greutatea în viu de 8 până la 15
kg, carcasele cântărind între 4 și 8 kg sau mai puțin. Lalelele de lapte sunt sacrificate în
fiecare an în România în perioada martie -aprilie, la sărbăt orile de Paști. Acest lucru arată că
consumul de carne de oaie este sezonier, care se ridică la aproximativ 2 până la 2,5 kg ani -1
persoană -1.
Carnea de miei îngrășate se obține de la mieii care sunt eliminați din reproducere, de
obicei sunt de 14 până la 15 kg la înțărcare și sunt îngrășați în sisteme semiintensive sau
intensive (cu cantități mari de concentrate). Sunt sacrificați la o greutate în viu de 35 -40 kg,
carcasele cântăresc în medie 15 -22 kg.
În ultimii 16 ani, România a ocupat locul întâi în E uropa în ceea ce privește animalele
vii exportate pentru sacrificare. În 2004, numărul maxim de animale exp ortate a depășit două
milioane . Peste 97% din volumul exporturilor este alcătuit din oi tinere din rasa Turcana, iar
diferența de 3% este compusă din oi tinere din rasa Tsigai . Principala destinație a acestor
exporturi sunt țările vest -europene (Italia, Spania) și țările mus ulmane (Arabia Saudită,
Libia).
În perioada 1950 -1989 producția de lână a jucat un rol important în creșterea oilor în
România. P relucrarea lân ii a fost susținută de statul român, fiind de trei până la patru ori mai
mare decât piața mondială.
Din 1989, prețurile lânii au scăzut la nivelul pieței mondiale, iar veniturile tuturor
proprietarilor de ovine au scăzut dramatic.
Eliminarea subvențiilor producătorilor și consumatorilor, privatizarea
întreprinderilor de stat, liberalizarea prețurilor și reforma sectorului financiar au avut
implicații importante pentru structura producției de ovine și, prin urmare, producția de lână

33

29 brută în România. Programele de privatizare au însemnat că multe dintre fermele mari de
stat au fost împărțite în exploatații agricole mai mici. Marile ferme de cooperare au fost
împărțite în numeroase ferme de mici dimensiuni, în medie de numai 1,6 hectar e.
Scăderea prețurilor la lână a avut ca efect reducerea numărului de oi în România.
Cele mai afectate erau fostele ferme de stat (reducerea de patru ori a numărului de oi).
Producătorii privați de oi ar putea face față mai bine acestei situații, deoarece producția lor
extinsă este mai ieftină, iar producția lor era mai diversificată cu produse lactate și produse
din carne și continuă să funcționeze cu venituri mici.
În perioada 1992 -1993, producția de lână degresată în Europa de Est a fost de 80 000
de tone, din care 34% au fost produse în România (Barett et al., 1993). Consumul per
persoană de lână în România a fost de 0,5 kg în anii 1987 -1990. Astăzi, producția de lână nu
este deosebit de importantă, iar din cauza prețurilor mai mici, prețul lânii prim ite nu acoperă
cheltuielile legate de forța de muncă pentru a obține oieri.
Rasa Tsigai este albă, rareori neagră, uniformă semi -fină (28 -32 microni), cu fața și
picioarele maronii, roșiatice sau albe. Se presupune că chipul alb Tsigai a fost pr odus în
secolul al XIX -lea de la o încrucișare cu Merino în timpul transhumanței în Crimeea și în
Caucazul de Nord. Tsigai are formă unghiulară, este de dimensiuni medii, cu o coadă lungă
și subțire.
Deoarece rasa Tsigai este o rasă rustică, cercetările de -a lung ul timpului au încercat
să îmbunătățească producția de lapte și carne, majoritatea lucrărilor s -au bazat pe utilizarea
trecerilor industriale cu rase specializate importate.
Astfel, pentru a îmbunătăți producția de lapte a rasei Tsigai, studiile efectuate la
Institutul de Cercetare din Palas Constanța s -au concentrat asupra traversării industriale între
rasa locală Tsigai cu berbeci din rasele Awassi și rasele de oaie din Est -Friesia în perioada
1975 -1983. Deși randamentele obținute de la femelele încruciș ate au fost superioare rasei
Tsigai, introducerea unui program de trecere nu a fost posibilă deoarece rasele folosite în
experiment au fost greu de adaptat la condiț iile de mediu din țara noastră34.

34

30 Cercetarea efectuată în România pentru îmbunătățirea prod ucției de carne s -a
concentrat pe creșterea prolificității, îmbunătățirea abilităților pentru producția de carne și
calitatea carcasei.

2.4.2 Sterpele
2.4.3 Boli ale oilor
2.4.5 Învoieli