CAPITOLUL 1. NOȚIUNI TEORETICE DESPRE COMPETITIVITATE 1.1. CONCEPTUL DE COMPETITIVITATE Competitivitatea continuă să fie o noțiune ambiguă în… [624618]

1
CAPITOLUL 1. NOȚIUNI TEORETICE DESPRE
COMPETITIVITATE
1.1. CONCEPTUL DE COMPETITIVITATE
Competitivitatea continuă să fie o noțiune ambiguă în literatura de specialitate,
pe de o parte din cauza numeroaselor modalități de definire și măsurare a ei, iar pe de
altă parte din cauza unei insuficiente fundamentări teoretice, fiind preluată din medi ul
de afaceri și manifestând un pregnant caracter aplicativ.
De-a lungul timpului, caracterul practic al competitivității s -a conturat prin
încercarea de măsurare și evaluare a ei și mai puțin de definire, fapt ce a permis
existența unei multitudini de vi ziuni asupra competitivității și chiar o confundare cu alte
concepte economice (ex. creștere economică, situație economică, performanța
comerțului exterior, eficiență, avantaj competitiv etc.).
Literatura de profil surprinde trei niveluri de abordare a com petitivității:
– nivelul macro, descriind competitivitatea națională;
– nivelul micro, incluzând aici și o viziune dinamică a procesului
competițional;
– abordarea comercială, preponderentă în analize, datorită disponibilității
statisticii comerciale internațion ale.
1.1.1. Microeconomic
Forumul Economic Mondial a realizat și un clasament al statelor lumii în funcție
de competitivitatea mediului de a faceri, încercând să identifice factorii determinanți în
obținerea unei productivități ridicate.
Pentru aceasta a pornit de la axioma conform căreia avuția unei țări este creată la
nivel microeconomic, de către companiile care operează efectiv în diferite domenii.
O economie poate fi competitivă dacă și numai dacă, companiile care operează
în țara re spectivă sunt compe titive, indiferent dacă avem în vedere firme locale sau
filialele unor companii străine.
Competitivitatea este direct dependentă de nivelul productivității muncii
companiilor, productivitatea compani ilor influențând, la rândul ei, productivitatea unei
țări. Abordarea competitivită ții prin prisma productivității permite înțelegerea faptului
că economia m ondială nu reprezintă un joc cu sumă nulă, că fiecare națiune își poate
îmbunătăți performanțele dacă acționează în sensul creșterii productivității, provocarea

2
actualei perioade reprezentând -o tocmai rapiditatea cu care sun t create condiții pentru
rapida și susținuta creștere a productivității la scară globală.
1.1.2.Macroeconomic
La nivel macro economic , competitivitatea economică e a naliza tă la nivel de țară
și descrie capacitatea economică a unei națiuni de a produce o îmbunătățire rapidă și
susținută a condițiilor de viață (Global Competitiveness Report, 1996), viziune a
Forumului Economic Mondial împărtășită și de Comisia Europeană , care o descrie ca pe
capacitatea unei economii de a asigura populației un înalt nivel de trai și un grad de
ocupare, pe baze sustenabile . (Wziątek -Kubiak, A., 2006)
Competitivitatea unei națiuni reprezintă capacitatea unei națiuni de a crea și
menține, pr in politici adecvate, un mediu care să susțină producția cu valoare adăugată
mare la nivelul întreprinderilor sale, în vederea obținerii sau păstrării unei poziții
dominante pe piețele internaționale.
Națiunea este cea care poate susține sau nu un mediu prielnic pentru activitatea
firmelor, iar firmele sunt cele care creează valoare și oferă națiunii puterea de a face față
competiției interne și internaționale.
Potrivit lui Paul Krugman, oamenii de afa ceri și politicienii vorbesc tot timp ul
despre competitivitate, dar adevărații economiști nu vorbesc n iciodată despre
competitivitate .
Aceeași viziune e împărtășită de Fagerberg (1996), c are afirmă: competitivitatea
nu este un concept inventat de teoreti cieni, ci de practicienii implicați în crearea de
politici.
Obiecția lui Krugman nu a fost formulată în raport cu utilizarea termenului de
către companii care luptă cu competitorii lor, ci de către națiuni care, după opinia sa, nu
se confruntă cu un joc d e sumă nulă: pe piața internațională, când două țări concurează
din punct de ve dere comercial, ambele câștigă” .(www.economist.com )
Totuși, așa cum firmele depun un efort considerabil pentru a rămâne competitive
(reducându -și sau mărindu -și dimensiunile prin fuziuni și achiziții sau efectuând
investiții considerabile pentru a pătrunde pe o nouă piață etc.), și țările, prin guvernele
lor, depun efort, prin politicile publice, cu scopul de a crește performanța lor econ omică
și de a se afirma din punct de vedere comercial pe plan internațional. Capacitatea sau
incapacitatea unei țări de a -și folosi calitățile în plan politic, economic și social o poate
face mai mult sau mai puțin performantă în raport cu alte state și, p rin urmare, mai mult
sau mai puțin competitivă.

3
Astfel, putem afirma despre aceasta că este un atribut al competiției interne
și internaționale, care oferă pieței, printr -o mai mare eficiență și eficacitate a firmelor,
avantajul unor reduceri de preț uri, o calitate mai bună și o paletă mai largă a alegerilor
pentru consumatori, dar și avantajul satisfacției cetățenilor prin politici publice mai
eficiente comparativ cu alte țări.
Referindu -ne la o națiune, putem spune că, din punct de vedere al locali zării
activității economice, se manifestă două tipuri de competitivități: una internă și una
externă.
Competitivitatea internă, locală, descrie nu numai capacitatea firmelor naționale
de a excela în termeni de producție, productivitate, cost unitar al mun cii etc., ci și de a
face față competiției externe a unor firme din terțe state – manifestată pe piața națională,
iar cea externă reprezintă, în principal, performanța comerțului exterior (adică
abordarea comercială clasică).
Cele două competitivități , internă și externă , pot fi complementare, strategiile de
politici naționale trebuind să se ax eze pe ambele planuri. În general , abordările teoretice
la nivel macroeconomic, microeconomic și comercial ignoră existența competitivității
interne, iar analiza sectorului non-tradables este omisă sau marginalizată în favoarea
productivității industriei și a competitivității exporturilor.
În concepția europeană, competitivitatea se traduce prin capacitatea unei
economii de a susține rate ridicate d e creștere a productivității. Începând cu Strategia de
la Lisabona, stabilită pentru a face din Europa cea mai competitivă și dinamică
economie a lumii, competitivitatea a devenit una dintre prioritățile politice ale Uniunii
Europene.
Necesitatea realizăr ii unei industrii europene competitive și a unei piețe
competitive, în general, provine din dorința îndeplinirii obiectivelor economico -sociale,
de mediu și a asigurării unui nivel al bunăstării sociale, în creștere.
Nevoia de adaptare a economiei europen e la modificările structurale,
redistribuirea de resurse și locuri de muncă către noi sectoare industriale, relocalizarea
activității industriale către economiile emergente și riscul procesului de
dezindustrializare pot fi rezolvate printr -o promovare a co mpetitivității la nivelul
Uniunii Europene.
Competitivitatea în viziunea Uniunii Europene înseamnă a excela în termeni de
cercetare și inovare, tehnologii ale informației și comunicațiilor, spirit întreprinzător,
competiție, educație și training, și depin de de capacitatea, perspectivele și

4
comportamentul ramurilor de activitate economică ale țărilor europene de a realiza
ajustări structurale în direcția obținerii performanțelor în domeniile res pective.
1.1.3 Competitivitate din perspectivitatea PIB
În conformitate cu teoria economică, în primul stadiu de dezvoltare economică,
economia este dependentă în principal de factori de producție precum forța de muncă
( majoritar slab calificată ) și resursele naturale.
Concurența este bazată pe preț uri, iar productivitatea scăzută se reflectă în salarii
scăzute. În acest stadiu, competitivitatea depinde în principal de patru piloni: buna
funcționare a instituțiilor publice și private, dezvoltarea infrastructurii, stabilitatea
mediului economic și sta rea de sănătate a forței de muncă ce a primit cel puțin o
educație elementară.
Stadiul al doilea de dezvoltare mută accentul pe eficiența proceselor de
producție. Creșterea salariilor fără posibilitatea de a crește nejustificat prețurile implică
o calitate mai ridicată a produselor. Competitivitatea este determinată tot mai mult de
alți șase piloni: educația înaltă și pregătirea profesională, piețe eficiente ale produselor,
buna funcționare a pieței muncii, gradul de sofisticare a piețelor financiare, capac itatea
de implementare a tehnologiilor existente și accesul la o piață internă sau străină cât mai
mare.
În stadiul al treilea de dezvoltare, nivelul ridicat al veniturilor mai poate fi
sustenabil doar dacă se pot dezvolta afacerile profitabile cu produse noi și cu caracter
unic. Ceea ce contează sunt procesele de fabricație de înaltă tehnologie și dezvoltarea
permanentă a unor noi produse și tehnici de producție superioare.
Încadrarea economiilor naționale se face pe cinci trepte dezvoltare,
corespunzătoar e celor trei stadii menționate și pozițiilor intermediare, de trecere între
acestea. Criteriile de încadrare utilizate sunt nivelul PIB pe locuitor și ponderile pe care
resursele, eficiența și inovarea le au în cadrul rezultatelor economice.
De la un anumit punct încolo, eficiența nu mai poate determina decât jumătate
din evoluția economică și cea care preia tot mai mult din ponderea resurselor primare
este inovarea, care trebuie să ajungă să devin ă mai importantă decât acestea.
România se află în al d oilea stadiu de dezvoltare nu atât din motive de eficiență
cât din faptul că nu a mutat la un nivel semnificativ accentul dinspre resurse spre
inovare. Altfel spus, toți pilonii contează, dar importanța lor relativă de stadiul în care
ne aflăm.

5
Nivelul PIB pe locuitor este utilizat în practică pe post de înlocuitor al salariilor
deoarece date credibile referitoare la acestea nu sunt disponibile în toate țările.
Încadrarea țărilor pe cele cinci trepte de dezvoltare :
1.Stadiul 1 – Dezvoltare determinată de r esurse (38 de eco nomii naționale)
2.În tranziție de la stadiul 1 la stadi ul 2 (20 de economii naționale)
3.Stadiul 2 – Dezvoltare determinată de efici ență (31 de economii naționale)
4.În tranziție de la stadiul 2 la stadi ul 3 (22 de economii naționale)
5.Stadiul 3 – Dezvoltare determinată de inovație (37 de economii naționale)
România se regăsește pe locul 76 din 148 în topul mondial al competitivității,
mai sus cu două poziții față anul trecut.
Combinația care a dat per total locul 76 este reprezentată de plasarea din punct
de vedere al resurselor pe locul 87, al eficienței pe locul 63 și al inovării pe locul 103.
Prin urmare, contrar clișee lor vehiculate ne penalizează nu doar inovarea dar și
resursele primare.

1.2. FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ COMPETITIVITA TEA
FIRMEI
Factorii care determină complexitatea unei firme sunt extrem de complecși . În
cele ce urmează sunt prezentați decât aceia care au o pondere relativ mare și care
prezintă aspecte ascunse, neevidente, ale influenței lor asupra puterii competitive .
Productivitatea este un factor a cărei influența asupra p uterii competitive este
evidentă . Există o tendință a absolutizării lui, care prezintă pericole pentru analiștii
economici . Supralicitarea acestui factor, mergând până la cvasiidentificarea
productivității cu competitivitatea, nu este altceva decât o expresie implicită a teorie
valorii -muncă: dacă productivitate a este mai mare, înseamnă că în același interval de
timp se produc m ai multe bunuri, deci se produc e mai multă valoare.
Un alt factor care merită luat în considerare este informația. Informația poate să
se refere, în perspectivă statistică sau dinamică, la:
A. Mediul competitiv , respectiv la:

6

Figura 1.1. Componentele mediului competitiv
Sursă – prelucrare proprie

La fel de importantă e și informația care se referă la:
B. Mediul intern al firmei, respectiv la:

Figura 1.2. Componentele mediului intern
Sursă – prelucrare proprie

Un alt factor de competitiv itate este dimensiunea sau scara întrepriderii
(economy of scale ). Existența unuia sau mai multor competitori de mari dimensiuni pe o Consumatori:
Nevoile
consumatorilor
Dorintele
consumatorilor
Gusturile
consumatorilor
Puterea
financiara a
consumatorilor
Demografia
consumatorilor Competitori:
Pozitia
competitiva
Intentiile
competitorilor
Punctele forte si
slabe ale
competitorilor Produs:
Tehnologii de
productie
Potentialul de
sporire a
atractivitatii
produsului
Potentialul de
substituire a
produsului Piata resurselor
materiale si de forta
de munca:
Schimbari
semnificative in
cererea/oferta de
materii prime
Schimbari
semnificative in
cererea/oferta de
energie si alte
produse suport
Schimbari
semnificative in
cererea/oferta de
forta de munca.
Mediul
intern Pozitia competitiva
reala a firmei
Resursele
neutilizate
Punctele slabe si
forte ale firmei Gradul de utilizare a
potentialului uman

7
anumită piață alterează condițiile competiției: aceștia vor putea să -și impună practic
superioritea, transformând un ava ntaj cantitativ într -unul calitativ, chiar fără a recurge la
competiția neloială.
Principalul mecanism al acestui efect este tendința generală de scădere a
costurilor de de produc ite pe unitatea de produs o dată cu creșterea volumului
producției.
Manage mentul este un alt factor al competitivității. Problem a managementului
este că el trebuie să îndeplinească simultan și armonios două funcțiuni: conducerea
tactică și conducerea strategică.
Aceste funcțiuni solicita, cum am văzut, calități diferite din par tea managerului
și câteodată chiar contradictorii: nu rareori se întâmplă că un manager al problemelor
curente ale întreprinderii să fie lipsit de viziunea necesară deciziilor strategice, după
cum se poate întâmplă și invers.
Toți aceștia au fost factor i vizibili. Dintre cei factorii ascunși reamintim:
– cei legați de preț ( facilități de plată, distorsiuni la conversia valutei);
– de calitate ( calitatea livrării, accesibilitatea produsului, calitatea serviciilor post –
vânzare);
– de imagine ( publicitate, prestigiu, țara de origine, alemente de finisare);
– de relație ( lobby).
Factorii d e competitivitate sunt determinați de viziunea asupra competitivității.
Distingem patru viziuni pricipale asupra competitivității:
a) tradițională sau cost-driven . Are la bază reducerea costurilor; printre acțiunile
strategice recomandate în acest scop se numără mutarea producției în țări cu mână de
lucru ieftină, construirea sau consolidarea facilităților de producție, concentrarea
operațiunilor.
b) clasică sau marketing -driven – îmbină abordarea tradițională cu elemente de
predicție oferite de activitatea de de marketing. Dacă sistemul tradițional se bazează pe
reacția pieței (feedback), viziunea de marketing -driven se bazează pe feed -forward, p e
anticiparea reacției pieței.
c) modernă sau time-driven – pornește nu de la posibilitatea că că cerințele pieței
să se schimbe sensibil în viitorul previzibil, ci de la certitudinea că acest lucru se va
întâmplă.
d) postmodernă sau globalisat ion-driven . Această viziune are în vedere
modificări de esența pe care procesul obiectiv și inevitabil al globalizării le aduce

8
relațiilor economice la scară planetară, cu impact nu numai asupra mecanismelor de
schimb, dar și asupra celor de producție.

1.3. COMPETITIVITATEA PIEȚEI DIN ROMÂNIA
World Economic Forum a publicat un nou Raport al Competitivității Globale în
anul 2016 , în care România este clasată pe locul 68 între cele 138 de state care au făcut
obiectul cercetărilor.
Față de precedentul raport, România a căzut 6 locuri în Indexul competitivității
globale, păstrând totuși un scor identic ca cel înregistrat în 2016 (4,28 din maximum 7).
Scorul României din cercetările World Economic Forum este aproximativ
același din 2014, asta semnificând faptul c ă fluctuațile înregistrate în clasament de -a
lungul ultimilor ani sunt direct legate de ce și cât se schimbă în alte state, n u de
performanțele economice și administrative naționale.
Raportul analizează 83 de indicatori, clasificați în cinci categorii: ind icatori
macroeconomici generali, administrație publică, infrastructură fizică, resurse umane,
politică fiscală și monetară și a inclus o analiză a cadrului legislativ actual și un sondaj
în rândul CEO -urilor celor mai mari companii prezente pe piață.
Indic atorii a căror valoare depășește media Uniunii Europene cu 15% sunt
considerați a fi un avantaj competitiv pentru economia României, iar cei aflați cu 15%
sub media comunitară sunt considerați drept un dezavantaj pentru economie. Valorile
situate în interv alul ±15% față de media UE arată că economia românească este
competitivă la nivelul acelui indicator.
Un număr de 37 de indicatori care în raportul din 2011 erau considerați un
avantaj sau neutri au rămas în aceeași grupă, 21 de indicatori care reprezentau un
dezavantaj acum cinci au o performanță sub media UE, în timp ce 18 asemenea
indicatori au o evoluț ie peste media UE.
Unele dezavantaje au devenit între timp avantaje pentru econo mie. Trei
indicatori, și anume lupta îm potriva corupției, viteza ridicată a internetului și avansul
ratei de penetrare a internetului de la 42% la 61% din populație din 2010 p ână în 2014,
precum și creșterea numărului de angajați din industria comunicațiilor și a
comunicațiilor , reprezintă un avantaj pentru economie.
Însă a avut loc și fenom enul invers. Patru indicatori: accidentele la locul de
muncă , infrastructura feroviară, numă rul de turiști/pat de cazare și soldul contu lui curent

9
pe cap de locuitor sunt considerați acum drept dez avan taje competitive pentru economia
țării noastre .
Raportul vede ca avantaje competitive resursa umană educată, înalt calificată și
cu un cost re dus față de alte state din UE, declarată ca avantaj de către fiecare manager
de companie chestionat, situația României și resursele ei, statutul de membru al UE și
NATO, dimensiunea și oportunitățile pieței, cota unică de impozitare a salarilor și a
profit urilor și potențialul agriculturii, care în prezent este nedezvoltată și poate fi o
opotunitate pentru investitori.
Printre minusurile econ omiei românești se numără corup ția, infrastructura slab
dezvoltată, fiscalitatea, lipsa de transparență, incoerența politicilor guvernamentale care
duc la un mediu de afaceri impredictibil și ineficiența a dmi­nis­trației publice și
birocrația.
Pentru a crește competitivitatea economiei românești raportul propune ca măsuri
reforma sistemului educațional pentru a include cunoștințele care satisfac nevoile pieței,
simplificarea și standardizarea taxelor, scăderea impozitelor pentru investitori, reforma
sectorului public, dezvoltarea infrastructurii, gestionarea mai eficientă a fondurilor
europene și politici coerente pentru a atrage investitorii străini și a îi încuraja pe
antreprenorii locali.
Specialiștii sunt de părere că reușita cea mai mare a ultimilor trei ani este
alinierea mediului de afaceri pe o platformă comună unde au fost selectate acele teme de
import anță strategică pentru România și că oricât de profitabilă este o companie sau un
sector, ea nu poate fi izolată de mediu, iar implicarea lor activă în formularea politicilor
publice este un pas firesc.
Principalele avantaje competitive ale României:

Figura 1.1. Avantajele competitive ale României
Sursă – prelucrare proprie -resursa umană educată, înalt calificată, cu un cost
redus
-statutul de membru al UE și NATO
-dimensiunea și oportunitățile pieței
-cota unică de impozitare a salarilor și a
profiturilor
-potențialul agriculturii

10
Principalele dezavantaje competitive ale României:

Figura 1.2. Dezavantajele competitive ale României
Sursă – prelucrare proprie
Propuneri de îmbunătățire a competitivității:
– reforma sistemului educațional ;
– simplificarea și standardizarea taxelor ;
– scăderea impozitelor pentru investitori ;
– reforma sectorului public ;
– dezvoltarea infrastructurii ;
– gestionarea mai eficientă a fondurilor europene ;
– politici coerente pentru a atrage inv estitorii străini și a -i încuraja pe antreprenorii
locali .

-corupția
-infrastructura slab dezvoltată
-fiscalitatea
-lipsa de transparență
-incoerența politicilor guvernamentale
-ineficiența administrației publice
-birocrația

11
CAPITOLUL 2 . MEDIUL CONCURENȚIAL AL FIRMEI
Mediul extern concurențial sau competitiv, cum mai este cunoscut de către
specialiști, definește vecinătatea imediată a întreprinderii, fiind constituit din acele
elemente, indivizi, grupuri sau alte întreprinderii ce o influențează direct și asupra
cărora poate exercita o influență semnificativă.
Componenta principală a acestui mediu o reprezintă concurentul sau
competitorul care poate fi defi nit ca fiind acea întreprindere ce luptă pentru același tip
de resurse ca și întreprinderea dată. Resursa pentru care se luptă, în general,
întreprinderile este reprezentată de banii clienților, iar pentru a -i câștiga întreprinderea
trebuie să acapareze câ t mai mult din piața existentă.
În condițiile în care întreprinderile care fac parte din același sector urmăresc
obținerea unei cât mai mari părți din piețele existente în dauna celorlalte întreprinderi,
între toate acestea are loc o puternică luptă de con curență, ele devenind întreprinderi
rivale, iar relațiile dintre ele sunt relații de rivalitate sau de concurență.
Așadar, competiția se desfășoară în interiorul unui sector pe care M. Porter îl
definește ca fiind un grup de întreprinderi ce realizează pro duse similare ce se pot
substitui reciproc. Produsul ce definește un sector poate fi, de exemplu, automobilul,
calculatorul, mobila, băuturile răcoritoare, etc.
Radiografia mediului extern competitiv, permite evidențierea câtorva probleme
ce trebuie abordate în legătură cu analiza concurențială a acestui mediu la toate nivelele
începând cu produsul, continuând cu domeniul specific de activitate, portofoliul de
activități și terminând cu analiza la nivelul sectorului, respectiv ramurii de activitate.
Dar aceste evaluări au la bază mai întâi efectuarea segmentării strategice.

2.1. PIAȚA ȘI CONCURENȚA
Piața este astăzi instituția centrală a economiei de piață, nucleul acesteia ,
instituție în cadrul căreia se încheagă toată activitatea economică, însumând totalitatea
relațiilor de vânzare -cumpărare dintr -un anumit spațiu geografic ( Bălăceanu 2007).
În sens restrâns, piața poate fi definită drept locul unde se confruntă cererea și
oferta de bunuri, servicii și capitaluri. Postulatele mecanismelor pieței care o fac să
funcționeze sunt:
– resursele fiecărui individ sunt limitate dar cum fiecare d orește mai mult decât un
singur bun și mai mult din fiecare bun apare necesitatea alegerii;

12
– fiecare individ este dispus să cedeze, să renunțe, la o anumită cantitate de bun pentru
a primi mai mult dintr -un alt bun; utilitatea marginală este reprezentată de cantitatea
cea mai mare din propriul bun pe care acesta este dispus să o cedeze în schimbul
unei unități dintr -un alt bun;
– cu cât un individ obține mai mult dintr -un bun, cu atât utilitatea marginală a bunului
respectiv este mai mică.
Funcțiil e pieței sunt (Popescu, 2001):
1. Funcția de intermediere – facilitează schimbul aducând față în față
producătorii și consumatorii , vânzătorii și cumpărătorii. Piața oferă consumatorului
posibilitatea de a alege producătorul optim din punct de vedere a l prețului, calității,
modelului ales etc.
2.Funcția de reglementare – îndeplinește, după cum spunea A.Smith, rolul unei
“mâini invizibile”, care îi “împinge” pe agenții economici individuali să acționeze
conform cu interesului general, determinând produ cătorii să confecționeze bunuri și
servicii utile societății.
3.Funcția de formare a prețului – stabilește un preț unic care corespunde
cheltuielilor necesare confecționării bunului.
4.Funcția de informare – oferă agenților economici informația necesară d espre
mersul afacerilor în diferite domenii de activitate , despre produsele ce urmează a fi
confecționate, despre calitatea și volumul lor, despre profitul ce poate fi realizat.
5.Functia de diferiențiere a producătorilor – elimină întreprinderile
necompe titive sau îmbogățește învingătorii în lupta cu concurența, stimulând reducerea
cheltuielilor de producție, sporirea eficienței producției, aplicarea noilor tehnologii sau
utilaje etc. Astfel, sunt reglementați mulți parametri ai activității economice, pr ecum
nivelul prețurilor sau al salariilor.
Tipurile pieței ( Popescu, 201 1):
A. Din punctul vedere al nivelului de maturitate , al modului de acces la piață,
există:
a) piață nedezvoltată – relații accidentale și pondere însemnată a relațiilor de
schimb;
b) piață liberă (clasică) – accesul oricărui vânzător și cumpărător. Aceasta piață
este caracterizată de existența unui număr însemnat de participanți la relațiile de schimb,
mobilitatea absolută a factorilor de producție, stabilirea prețurilor în mod spontan, lipsa
monopolului etc.

13
c) piata reglementară, caracteristică economiilor mixte, unde statul intervine în
scopul “corijării” unor deficiențe ale pieței, programând dezvoltarea economică .
Accesul la o asemenea piață necesită deținerea unor au torizații speciale, eliberate de
autoritățile statului.
B. Din punctul de vedere al obiectului t ranzacțiilor , piețele pot fi:
a) piața bunurilor de consum;
b) piața capitalului;
c) piața muncii;
d) piața pamântului și a resurselor naturale;
e) piața hârtiilor de valoare și a valutei;
f) piața resurselor informaționale;
g) piața produselor cultural -artistice;
h) piața tehnologiilor și patentelor;
i) piața monetară de credit.
C. După criteriul extinderii geografice , poate fi: locală; regională; nation ală;
mondială.
D. După măsura în care se manifestă concurența , piața se împarte în: piață cu
concurență perfectă și pură și piață cu concurență imperfectă.
Concurența – o rivalitate, o luptă, o confruntare permanentă dinre agenții
economici pentru atrager ea de partea lor a clienților și obținerea, pe această cale, a unui
profit cât mai mare posibil. Concurența reprezintă un tip, un model deosebit de
comportament al agenților economici. Fiind o luptă, o competiție, o întrecere între
participanții la procesu l de producție, ea îi imparte pe aceștia în învingători și învinși,
implicându -i pe toți în lupta pentru a obține acces la cele mai avantajoase condiții de
producere și desfacere a mărfurilor. În acest sens concurența este motorul dezvoltării
economice, mo torul progresului.
În funcție de principalele instrumente folosite concurența se poate realiza prin:
preț, produs, calitate, forme de vânzare și servicii prestate după vânzare.
În funcție de factori cum ar fi: numărul și puterea eco nomică a vânzătorilor și a
cumpărătorilor participanți la shimb, gradul de mobilitate al factorilor de producție și
transparență al pieței, nivelul general de dezvoltare a țării, precum și funcționalitatea
pieței, există două tipuri de concurență:
a) concu rența perfectă (pură);
b) concurența imperfectă.

14
În funcție de forma concurenței destingem astfel două piețe concurențiale:
– piața cu concurență perfecta
– piața cu concurență imperfectă.
Piața cu concurență imperfectă, care corespunde cel mai mult realităților
economice , se prezintă sub următoarele forme: monopolistică, de oligopol, de
oligopson, d e monopol absolut, de monopson.
Tabel nr. 2.1. Tipuri de piețe și criterii de diferențiere

Sursa – E. Dinga, Economie I – Microeconomie, note de curs, pag.76

Caracteristicile și modelul pieței cu concurență perfectă sunt ( Dinga, 2008 ):

Figura 2.1. Caracteristicile și modelul pieței cu concurență perfectă
Sursă – prelucrare proprie

Piața
perfectă Omogenitatea
bunurilor
Libera intrare pe
piață
Mobilitatea
factorilor de
producție Atomicitatea pieței Transparența pieței

15
Piața cu o concurență perfectă este doar un model teoretic. Dacă una dintre
caracteristicile enumerate anterior lipsește, atunci vorbim despre piața cu concurență
imperfectă.
Caracteristici le și modelul pieței de monopol. Piața de monopol – este o piață la
nivelul unei ramuri (s ubramuri) sau chiar al unui singur produs pe care oferta unui bun
este asigurată de un singur producător.
Monopolul este contrariul concurenței. Piața poate fi dominată atât de
producător cât și de cumpărător.Când domină oferta unei întreprinde ri, atunci ea se află
în situație de monopol, iar când domină cererea – de monopson. Monopolul absolut
există acolo unde avem un producător și un consumator.
În cazul pieței de monopol întreprinderea – monopolistă are posibilitatea de a
modifica: volumul și prețul producției pe piață. În urma fixării prețului de piață care în
cazul acestui tip de piață este mai înalt, permite obținer ea unui profit mai mare, numit
profit de monopol . Există următoarele forme de monopol:
1. Monopolul natural – prevede exploat area resurselor naturale: petrolul, apele
minerale etc.
2. Monopolul inovatorului – prevede producerea și comercializarea unui produs
nou, de calitate înaltă. Este un monopol temporar care sfârșește la apariția pe piață a
unui produs similar realizat de al t producător.
3. Monopolul bazat pe realizarea economiilor de scară – prevede utilizarea unor
factori temporari care permit producerea și comercializarea bunului dat la un preț mai
mic.
4. Monopolul prin alianță – prevede anumite înțelegeri, de obicei tain ice, între
unele întreprinderi cu privire la mărimea prețurilor, la împărțirea piețelor de desfacere.
Este socotit ilegal.
5. Monopolul legal – prevede acordarea de către stat a unor drepturi exclusive de
a produce și comercializa un anumit bun.
Factorii ce limitează monopolul:
Legislația antimonopolului.
Mărimea cererii
Liberalizarea comerțului exterior
Posibilitatea comercializării bunurilor substituibile.

16
Piața atomizată sau monopolistică se întâlnește cel mai adesea în practică și are
următoarele trăsături (Popescu, 2001 ):
1.atomizarea operatorilor, mulți și cu putere economică apropiată;
2.firmele dețin pe moment o poziție de lider de piață similară cu cea de monopol
care se impune prin marcă și prin faptul că intrarea concurenței pe piață este descurajată
de renumele produsului;
3.neomogenitatea produselor din punct de vedere al performanțelor teh nice,
design, calitate, etc care le face greu substituibile;
4.accesul relativ liber pe piață fără restricții deosebite ;
5.cererea reacționează mai puțin la modificările de preț ca urmare a gradului
mare de fidelizare al cumpărătorilor ceea ce duce uneori la majorări de prețuri pentru
maximizarea profitului;
6.deciziile unei firme nu influențează puternic celelalte firme dar de obicei se
creează curente de decizii similare mai ales dacă acestea au avut efect pozitiv;
7.curba cererii este puternic descendentă (cerere rigidă) ;
8.volumul optim al producției este acela la care costul marginal este egal cu
venitul marginal, prețul fiind superior costului total mediu ( CTM ). Ofertantul poate
utiliza o gamă largă de prețuri toate conferindu -i profit ;
9.în timp, ca urmare a apariției concurenței, venitul marginal scade (oferta este
mai numeroasă), costul marginal crește (ca urmare a reclamei) și profitul scade.
Oligopolul se întâlnește în situația în care un numar mic de producători domină
piața unui produs. Caracteristici:
a) produsul este destul de omogen ca utilitate ( petrolul, grâul, etc) dar poate fi și
diferențiat (țigările, berea, autoturismele, etc)
b) grad mare de concentrare al pieței (câțiva competitori d ețin procente
importante de piață)
c) acțiunile unuia au efect mare asupra celorlalți mai ales în domeniul prețului și
conduc la măsuri similare sau represalii. Astfel deciziile unui ofertant trebuie să ia în
considerare efectul lor asupra celorlalți.
d) pătrunderea pe o piață de tip oligopol este foarte dificilă deoarece aceasta se
protejează prin bariere facilitate de flexibilitatea mare a prețului și costurile tehnologice
scăzute. Firmele mici sunt înghițite de cele mari sau cooperează cu ele.
e) confruntarea între firme este foarte acerbă și poate duce pe termen lung la
falimentarea celui mai slab.

17
f) de cele mai multe ori o firmă este tacit recunoscută ca lider și celelalte firme
își aliniază prețurile după prețul acesteia care devine preț de referi nță.
g) în anumite situații mai multe firme se coalizează împărțindu -și piața cu
avantajul practicării unor prețuri mai ridicate. Atâta timp cât acordul este respectat,
firmele obțin profituri importante.
Un caz aparte al coalițiilor îl consti tuie cartelurile care sunt grupuri de firme
independente care produc bunuri similare și acționează împreună pentru maximizarea
profitului lor. Caracteristic acestora este restricționarea producției în vederea creșterii
prețului.
Cartelurile re prezintă înțelegeri între concurenți, de obicei secrete, ce
dezechilibrează o piață concurențială normală. De pe urma acestui lucru profit
întreprinderile participante la cartel, părțile afectate fiind consumatorii, partenerii
comerciali, concurenții și î ntreaga economie .
Dacă există doar un singur cumpărător al produsului ne găsim în situația de
monopson. Caracteristicile esențiale ale acestui tip de piață sunt:
– se pierde complet atomicitatea cererii
– există un singur cumpărător și foarte mulți ofertanți.
– cumpărătorul poate dicta prețul.

2.2. RELAȚIA ÎNTREPRINDERE -PIAȚĂ
În multitudinea relațiilor pe care le are întreprinderea cu mediul extern, un loc de
seamă îl ocupă relațiile de piață. Un negustor oarecare, un precupeț, dar nu numai, ci
marea majoritate a populației înțeleg prin piață locul unde se vând și se cumpără
mărfurile.
Teori a economică definește piață că o categorie economică a producției de
mărfuri în care găsește expresia totalitatea faptelor de vânzare, cumpărare privite în
unitate organică împreună cu relațiile pe care le generează în conexiune cu spațiul în
care se desfășoară.
Relațiile de piață ale întreprinderii au drept obiect vânzarea și cumpărarea de
mărfuri și servicii, împrumutul de capital, angajarea forței de muncă.
1. Piață mărfurilor – cuprinde mărfuri materiale și servicii unde întreprinderea
apare în dublă ipostază de cumpărător și vân zător.
2. Piață capitalurilor în care întreprinderea are calitatea de solicitant în afară
cazurilor când ea este instituție bancară

18
3. Piață forței de muncă – în care întreprinderea apare cumpărător, respectiv
solicitant al forței de muncă
Că orice acte de piață, relațiile de mai sus sunt bilaterale, vânzarea fiind în
același timp cumpărarea. Relațiile întreprinderii cu piață cunosc o mare diversitate și ele
se pot grupă după mai multe criterii și anume obiectul relațiilor, profilul agenților de
piață, frecvență, gradul de concentrare.
Obiectul relațiilor este de două feluri:
a) Vânzare -cumpărare: livrările de mărfuri, achiziționări de mărfuri, prestări de
servicii, închirieri, împrumuturi și intermedieri.
Relațiile se realizează pe bază precontr actuala și postcontractuala. Bazele
precontractuale se realizează prin negocieri, comenzi; cerere de ofertă și ofertă fermă.
Contractarea se realizează cu contract, cantitate, calitate, preț, condiții de livrare,
transport, recepție, decoltarea operațiuni lor. Postcontractarea se derulează prin garanție,
reclamații, arbitraje.
b) Transmitere: se realizează prin publicații, marca, relații publice, alte forme de
promovare a produselor și serviciilor .

Figura 2.2. Caracteristicile și modelul pieței cu concu rență perfectă
Sursă – prelucrare proprie
După gradul de concentrare avem de -a face cu relații concentrate și dispersate.
Cele concentrate se manifestă dimensional, spațial, temporal.

2.3. STRATEGII CONCURENȚIALE
Strategia concurențială este acțiunea de căutare a unei poziții concurențiale
favorabile în cadrul unei ramuri de activitate , terenul fundamental pe care se desfășoară După profilul
agenților de
piață, relațiile de
piață sunt de trei
feluri: •Relațiile cu furnizorii și prestatorii de servicii –
de cumpărare
•Cu beneficiarii – de vânzare
•Cu instituții și organisme de stat
După frecvență
lor, relațiile pot
fi: •Permanente
•Periodice
• Ocazionale

19
competiția economică. Strategia concurențială urmărește să stabilească o poziție
profitabilă și sustenabilă, față de forțele care determină concurența în cadrul ramurii.
Există două elemente esențiale pe care se sprijină alegerea strategiei
concurențiale:
– atractivitatea ramurilor de activitate din punctul de vedere al profitabilității pe
termen lung și factorii care o determină;
– poziția concurențială relativă dintr -o ramură economică.
Atât atractivitatea ramurii cât și poziția competitivă pot fi modelate de o firmă, și
acesta este lucrul care face ca alegerea strategiei să fie o sarcină atât de dificilă.

Figura 2.3. Cele cinci forțe concurențiale care determină atractivitatea unei ramuri și
cauzele lor profunde
Sursă – prelucrare proprie
Firmele trebuie să acorde o atenție deosebită analizei concurenței și categoriilor
de clienți cărora se adresează. Firmele obțin un avantaj concurențial venind cu oferte
care satisfac nevoile consumatorilor vizați într -o măsură mai mare decât concurenții.
Acest avantaj se poate obține prin furnizarea unei valori mai mari pentru client, adică
practicare unor prețuri mai mici decât concurenții, oferirea mai multor avantaje care să
justifice prețurile mari.
Managerii trebuie să compare permanent propriile pr oduse, prețuri, canale de
distribuție și promovare cu cele ale concurenților.
O modalitate de identificare a concurenților este cea care ține cont de piață. Din
acest punct de vedere, concurența este reprezentată de toate firmele care încearcă să
CONCUREN ȚII EXISTENȚI
LA NIVEL DE SECTOR DE
ACTIVITATE
Rivalitate între firmele
existente
CUMPĂRĂTORII
FURNIZORII
PRODUSELE
SUBSTITUIBIL E
Amenințarea din partea
noilor intrați
CONCURENȚII
POTENȚIALI
Puterea de
negociere a
furnizorilor
Monopol Un vânzător
 Produs unic
 Bariere foarte
ridicate de intrare pe
piață
Oligopol
Puterea de
negociere a
cumpărătorilor

20
satisfac ă aceleași categorii de nevoi sau să deservească același grup de clienți.
Conceptul de concurență impune concentrarea atenției firmei asupra unui grup mai mare
de concurenți actuali sau potențiali. Cheia identificării concurenților constă în realizarea
unui grafic cu două coordonate: categoriile de produse și segmentele de piață.
Un grup strategic este un ansamblu de firme dintr -un anumit domeniu de
activitate care urmează aproximativ aceeași strategie. Deși concurența este mult mai
puternică în interioru l grupului strategic, nu trebuie omis faptul că și între grupuri se
manifestă o anumită rivalitate. Anumite grupuri strategice vor încerca să acapareze cât
mai multe segmente de piață.
Managerul trebuie să cunoască mentalitatea concurentului pentru a anti cipa
modul în care va acționa sau reacționa. Unele firme nu reacționează la acțiunile
întreprinse de concurenți, din următoarele motive: sunt siguri de fidelitatea clienților,
observă prea târziu acțiunea concurentului, nu dispun de suficiente resurse fina nciare
pentru al reacționa. De cele mai multe ori, însă firmele reacționează pentru a arăta
concurenților că nu au libertate de acțiune. Conducerea firmei trebuie să decid ă cu care
dintre concurenți va lupta :
– Concurenți puternici sau slabi
– Concurenți direcți sau indirecți
– Concurenți cu rol “bun” sau “distructiv”
Pentru a fi cu un pas înaintea concurenței conducerea firmei trebuie să știe ce face
aceasta, în acest sens este necesară elaborarea unui sistem de informații concurențiale.
Acesta își desfășoa ră activitatea după cum urmează: trebuie identificate tipurile de
informații concurențiale și cele mai bune surse de informare; trebuie culese informații
din teritoriu (de la agenții de vânzări, furnizori, canale de distribuție) și din surse publice
(publi cații oficiale, declarații); verificarea informațiilor din punct de vedere al
corectitudinii și siguranței lor; interpretarea informațiilor și sintetizarea lor. Informațiile
cele mai semnificative sunt trimise persoanelor cu funcții de decizie pentru a fi aplicate
măsurile corespunzătoare. Cu ajutorul acestui sistem se pot obține în timp util informații
despre acțiunile concurenților.
Strategii concurențiale pe care le utilizează o firmă:
a) Strategiile firmei lider – Extinderea pieței (noi utilizatori; noi u tilizări; utilizare mai
frecventă); p rotejarea poziției ocupate (apărare pasivă; apărarea flancului; apărarea
anticipată; contraofensiva; apărarea mob ilă; apărarea prin retragere); c reșterea cotei
de piață;

21
b) Strategiile firmei care dorește poziția de lider (challanger) – Identificarea
obiectivelor strategice și a c oncurenților; a legerea strategiei de atac (atacul frontal;
atacul pe flancuri; atacul prin încercuire; atacul p rin evitare; atacul de gherilă).
c) Strategiile firmei urmăritor
d) Strategiile firmei care caută o nișă pe piață
M. Porter consideră că există patru strategii (trei de succes și una care conduce
la pierderi) principale de poziționare în cadrul mediului concurențial, cele trei strategii
de succes fiind: costul, diferențierea, focalizarea.