Capitolul 1. Istoricul cercetării ihtiofaunei pe plan extern și în România……………….1 Capitolul 2. Rețeaua Natura 2000 în… [301614]

Cuprins

Capitolul 1. Istoricul cercetării ihtiofaunei pe plan extern și în România……………….1

Capitolul 2. Rețeaua Natura 2000 în România………………………………………………………3

Capitolul 3. Tipuri de caractere folosite în taxonomia peștilor osoși……………………..10

Capitolul 4. [anonimizat] a sitului…………………………………………12
4.1. Localizarea geografică…………………………………………………………………….12
4.2 Geologie și sedimentologie……………………………………………………………….13
4.3. Hidrografie……………………………………………………………………………………15
4.4. Climă…………………………………………………………………………………………….16
4.5. Vegetație……………………………………………………………………………………….18
4.6. Tipuri de habitate……………………………………………………………………………19
4.7. .Fauna……………………………………………………………………………………………21
Capitolul 5. Materiale si metode………………………………………………………………………….23
5.1 Calendarul deplasărilor……………………………………………………………………..23
5.2. Harta stațiilor în care s-au făcut observații………………………………………….23
5.3. Materiale și unelte de pescuit…………………………………………………………….23
5.4. [anonimizat], programe de prelucrare a datelor………………………………………………………………………………………………………………..26
Capitolul 6. Rezultate și discuții………………………………………………………………………….27
6.1. Indexul sistematic al speciilor identificate in sit…………………………………27
6.2. Ponderea taxonilor………………………………………………………………………….52
6.3.Abundență, densitate , structura populațiilor……………………………………….52
6.4.Speciile ocrotite și starea de conservare a speciilor de interes comunitar..64
6.5. Presiuni antropice……………………………………………………………………………69
Concluzii……………………………………………………………………………………………………………74

Bibliografie…………………………………………………………………………………………………………75

Introducere

Pescuitul este una din cele mai vechi activități desfășurate de om pe pământ. Odată cu trecerea timpului, a fost necesară cunoașterea peștilor și descoperirea unor aspecte legate de biologia și ecologia acestora.

[anonimizat] a reprezentat, de a [anonimizat].

Pentru ca generațiile viitoare să aibă acces la resursele pescărești, este nevoie de o cunoaștere a condițiilor ecologice și biologice speciilor, de un monitoring integrat, de o evaluare corectă a impactului antropic.

Complexul Razim Sinoe este sit Natura 2000 ca arie de protecție avifaunistică din anul 2007.

Cercetarea ihtiofaunei acestui sit are o imprtanță ridicată în contextul apariției unor modificări datorate procesului de eutrofizare, supraexploatare piscicolă și a altor activități antropice.

Scopul studiului efectuat este evaluarea diversității ihtiofaunei actuale a Complexului Razim – Sinoe și a schimbărilor petrecute în timp la nivelul structurii ihtiofaunistice lacustre.

Obiectivele lucrării de față sunt: întocmirea inventarului speciilor de pești din complexul Razim-Sinoe, evaluarea ponderii ihtiotaxonilor, identificarea speciilor ocrotite și evaluarea mărimii populațiilor principalelor specii, a stării habitatelor și a nivelului presiunilor antropice.

Un alt obiectiv este argumentarea importanței sitului desemnat sit Natura 2000 , cu statutul de arie protejată avifaunistică și conservare a a habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică.

Capitolul 1.

Istoricul cercetării ihtiofaunei pe plan extern și în România

Cunoașterea aspectelor de biologie și ecologie a peștilor a fost necesară odată cu dezvoltarea societății iar la baza ramurei ihtiologiei au stat la bază mai mulți cercetători.

Prima clasificare a fost făcută de Aristotel care s-a bazat pe caracterele: schelet cartilaginos/osos și lipsă/prezență opercul. El a reușit să descrie 118 specii din M. Mediterană.

În secolul 17 are loc o dezvoltare a ihtiologiei , odată cu contribuțiile privind anatomia peștilor, cercetările privind mecanismul locomoției prin înot. Cea mai importantă lucrare este Historia Piscium în care sunt descrise 420 de specii de către J. Ray și F. Willoughby. Termenii Malacopterygi și Acanthopterygi au rămas în clasificarea actuală.

Ihtiologul Artedi împarte peștii în cinci subordine: plagiurele, condropterigienii, malacopterigienii, acanthopterigienii și brahiostegii. Clasificarea sa a fost preluată de C. Linne, care va adopta mai tărziu nomenclatura binară. Astfel, Linne va reuși să descrie 61 de genuri și 2600 de specii. În perioada secolului XVIII și XIX încep să apară primele lucrări de ihtiologie cu caracter regional: Risso (Nice), C.S. Rafinesque (Sicilia), Penant (Anglia). Tot în această perioadă cercetările privind anatomia peștilor continuă prin G. Cuvier, L. Agassiz, J. Meller, C. Bonaparte, Nordman, R. Kner și mulți alții.

Lucrarea Origineai speciilor, elaborată de Charles Darwin dă o nouă orientare ihtiologiei și anume spre filogenie.De asemenea, de remarcat sunt și medicul P. Bleeker cu o activitate pe o perioadă îndelungată în studiul peștilor și Gunther care a condus din anul 1856 Secția de ihtiologie din British Museums.
D.S Jordon a avut opere fundamentale asupra faunei ihtiologice a Americii de Nord, publicând un tratat ihtiologic și un catalog al tuturor speciilor, denumit „ The Genera of Fishes”
Massigli este primul cercetător care a studiat ihtiofauna din spațiul dunărean. Lucrarea sa „Danubius pannonicus-mysicos” descrie speciile specifice zonei printre care recunoaștem cinci din speciile autohtone de sturion, 37 de specii de teleosteeni, hibridul de crap și caracudă. În 1905 sunt publicate primele lucrări ihtiologice ale biologului Grigore Antipa, în prima lucrare se axează pe studiul sturionilor și migrația acestora, iar a doua lucrare face obsevații asupra clupeidelor din N-V Mării Negre și din Dunărea Inferioară.

În lucrarea „Fauna ihtiologică a României” , apărută în 1909, Antipa descrie cu amănunte 72 de specii de pești, 2 specii de ciclostomi precum și 14 hibrizi. O altă contribuție importantă pentru cunoașterea ihtiofaunei autohtone o reprezintă lucrarea „Pescăria și pescuitul în România”. Un alt cercetător al ihtiofaunei autohtone este I.Borcea, profesor al Universității din Iași care a studiat migrațiile principalelor specii de pești din sectorul Mării Negre: clupeide, mugilide, golidide, pleviide, labride. De asemenea, acesta a făcut studii pe anatomia și dezvoltarea embrionară a peștilor. Th. Bușniță publică în anul 1930 o lucrare care tratează răspândirea pe zone a peștilor, iar în anul 1938 un studiu asupra genului Carassius precizând încadrarea sistematică și particularitățile reproducerii speciei C. auratus gibelio. În anul 1934 C. Antonescu. a publicat un determinator al peștilor de apă dulce din România, la constituirea sa stănd Tot în această perioadă se înființează la Constanța Institutul biooceanografic, Institutul de cercetări piscicole și Stațiunea hidrobiologică de la Tulcea. Toate aceste instituții au susținut cercetări ample de: ihtiologie biologică ]n ape dulci, ihtioparazitologie și ihtiopatologie.

P. Bănărescu oferă primele date biometrice pentru unele populații autohtone și adoptă nomenclatură păstrată până în prezent. De asemenea, Bănarescu s-a implicat în analiza zoogeografică a peștilor, problema zonelor piscicole și a furnizat date privind răspândirea ihtiofaunei în râuri. În anul 1952, a apărut lucrarea ihtiologului S. Cărăușu, care a descris complet speciile marine și dulcicole . Toate aceste cercetări, de-a lungul timpului, au dus un important flux de cunoștințe care sunt valorificate în ziua de azi știintific, economic și ecologic.

Capitolul 2.

Rețeaua Natura 2000 în România

„Natura 2000” este o rețea de zone naturale cu un regim de protecție și conservarea a speciilor de plante și animale vulnerabile, periclitate precum și a mediului lor natural. Scopul înființării acestui program, apărut încă din anul 1992, are ca scop conservarea naturii pe termen lung care să asigure un fond genetic dezvoltării socio-economice viitoarelor generații

Rețeaua „Natura 2000” a fost proiectată pornind de la două acte normative : Directiva Habitate care cuprinde cu Situri de Importanță Comunitară (Sites of Community Interest- SCI) și Directiva Păsări care cuprindesiturile denumite Arii de Protecție Specială Avifaunistică (Special Protection Areas-SPA).

Lacul Razim reprezintă o unitate a complexului lagunar Razim-Sinoe și este integrat în Rezervația Biosferei Delta Dunării. Importanța zonei a fost consemnată în Rețeaua „Natura 2000” cu statut de arie de protecție specială avifaunistică și conservarea a habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică, situl de importanță comunitară este regăsit astfel ca ROSPA0031 (fig. 1.)

Acest sit oferă habitate pentru mai multe populații de specii protejate (Tabel).

Situl Delta Dunării și Complexul Razim-Sinoe au o suprafață de 512.820 h, fiind situate la 44ș 54' 41'': latidudine N și 28ș 55' 42'' longitudine E, altitudinea atinge 137 m, iar cea medie de 3 m.

Clasele de habitate ce corespund sitului, după Corine Land Cover, sunt următoarele: mlaștinile și turbăriile (48%); culturi agricole (18%); estuare, lagune(14%); râuri și lacuri(11%); păduri de foioase (5%) și pajiști naturale și stepe (4%).

Fig. 1. Localizarea ROSPA0031 în R.B.D.D(http://www.mdrap.ro/userfiles/delta_dunarii/rezultate_proiecte/7_Raport%20SEA_ro.)

Importanța sitului este dată de prezența mai multor specii de păsări, unele dintre ele aflându-se pe cale de dispariție. Zona este importantă atât pentru cuibărit, pentru specii ca: Pelecanus onocrotallus, Pelecanus crispus, Aythya nyroca, Phalacrocorax pygmeus, Sterna albifrons, Egretta alb, Sterna hirundo, Nycticorax nycticora, Recurvirostra avosetta, Glareola pratincola, Plegadis falcinellus, etc., pentru perioada de migrare a unor specii: Phalacrocorax pygmeus, Sterna caspia, Gelochelidon nilotica, Larus genei, Pluvialis apricaria, Tringa stagnatilis, Tringa erythropus, Larus ridibundus, Numenius arquata, Calidris minuta, Anas clypeata, Calidris alpina, Calidris ferruginea, Phalacrocorax carbo, etc. cât și pentru perioada de iernat pentru specii ca: Anser erythropus, Aquila clanga, Branta ruficollis, Phalacrocorax pygmeus, Cygnus cygnus, Egretta alba, Mergus albellus, Falco columbarius, Netta rufina, Aythya ferina, etc.(http://biodiversitate.mmediu.ro/rio/natura2000/static/pdf/rospa0031.pdf).

Conform IUCN, în complexul lacustru Razim-Sinoe există avem două specii de păsări aflate pe Lista Roșie: Numenius tenuirostris clasificată ca specie critic periclitată (cod: A159) și Branta ruficollis clasificată ca specie periclitată (A396).

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, cele două Directive au fost transpuse în legislația națională prin Ordonanța de Urgență nr. 57 din 20 iunie 2007. Astfel, în siturile de importanță comunitară se va aplica un management de conservare al mediului și utilizarea durabilă a resurselor naturale.

Activitățile umane în aceste zone vor continua fără a pune în pericol habitatele, speciile faunei și florei de interes comunitar.

În siturile „Natura 2000” se elaborează un Plan de Management care să ofere în același timp oportunități de dezvoltare socio-ecomomică cât și conservarea capitalului natural.

Rezervația Biosferei Delta Dunării s-a înființat odată cu adoptarea Legii 82/1993, care a însemnat constituirea unui regim de protecție și conservare a Deltei Dunării. Legea afirmă angajamentul internațional al României față de convenția de la Rio de Janeiro și definește rezervația , zonă umedă de importanță internațională, biogeografică, ecologică și estetică cu valoare de patrimoniu natural mondial, supusă unui regim de protecție și conservare bazat pe promovarea dezvoltării economice în corelare cu capacitatea de suport
a mediului și a rezervelor sale naturale”.

Tranzitul unui impresionant volum de apă prin arterele hidrografice și complexe lacustre îi oferă Rezervației Delta Dunării statutul de zonă umedă.

Delta Dunării este cea mai mare zonă umedă din România și Europa (Gâștescu, 2008).

Zonele umede se caracterizează prin numeroase funcții și beneficii: constituie o varietate de habitate care prezintă condițiile optime pentru numeroase păsări și animale, reglarea regimului hidrologic, prin zonele inundabile, care absorb debitele peste nivelul normal, conservarea diversității biologice acvatice, controlul calității apelor prin absorbția nutrienților ( Nanu et Bozavievici, 2013).

Importanța zonelor umede a fost stabilită la Convenția de la Ramsar, convenție care și-a propus ca obiectiv “conservarea și utilizarea durabilă a tuturor zonelor umede prin acțiuni locale, regionale și naționale și cooperare internațională, ca o contribuție la atingerea dezvoltării durabile în întreaga lume”.

Tabel Specii de păsări de interes comunitar din ROSPA0031:

Capitolul 3.

Tipuri de caractere folosite în taxonomia peștilor osoși

Identificarea unei specii se face printr-un studiu al caracterelor exemplarelor de pești . Există două tipuri de caractere cantitative : meristice (numărul de radii la înotătoare, de solzi, spini branhiali, radii branhiostegale și vertebre) și caractere plastice morfometrice: măsurători ale corpului (fig. 2.1. și fig. 2.2).

Radiile simple sunt notate cu cifre romane iar cele divizate cu cifre arabe.

Măsurătorile corpului pot fi următoarele:

lungimea totală a corpului ce se notează cu L și cuprinde o măsurătoare în linie dreaptă de la vârful botului până la capătul caudalei;

lungimea standard ce măsoară lungimea corpului fără caudală;

înălțimea maximă a corpului și înălțimea minimă; lungimea pedunculului caudal: de la verticala marginii a analei până în capătul învelișului solzos ( Bănărescu, 1964); lungimea capului; lungimea botului; diametrul ochiului; lungimea mustăților; distanța pectorală-vetrală, lungimea bazei dorsale și a bazei anale; înălțimea dorsalei și a ventralei; lungimea pectoralei și a ventralei.

Fig. 2.1 Schema măsurătorilor la pești: SL = lungime standard, lCA = lungimea capului, prO = lungimea preorbitală, poO = lungimea postorbitală, dO = diametrul ochiului, aCO = lățimea corpului, lPC = lungimea pedunculului caudal, aPC = lățimea pedunculului caudal, minPC = lățimea minima a pedunculului caudal, pD = lungimea predorsalei, pV = lungimea zonei preventrale, pA = lungimea zonei preanale, P-V = lungimea pecto-ventrală, P-A = distanța zonei pecto-anală, LD = lungimea bazei dorsale, lA = lungimea bazei anale, lP = lungimea pectoralei, lV = lungimea venralei. (Holcik, 1986 ).

Fig. 2.2 Exemplu mod de măsurare a caracterelor meristice și plastice (Bănărescu, 1964)

Capitolul 4.

Caracterizarea fizico-geografică a sitului

4.1. Localizare geografică

Lacul Razim face parte din complexul lacustru Razim-Sinoe, component la rândul său al Deltei Dunării.

O primă coordonată a deltei o reprezintă intersecția între paralela 45° N și meridianul 29° E. (fig. 3.)

Suprafața Deltei Dunării, ca rezervație este de 5800 de km2 dintre care 1145 km2 sunt ocupați de laguna Razim-Sinoe. Lacul se diferențiază ca morfogeneză față de delta propriu-zisă, care s-a format ca rezultat, în timp, al comatării fluviatile, acumulării și eroziunii maritime (aluviuni fluviatile și nisipuri maritime) și anume: s-a format pe fosta platformă aa golfului Mării Negre (Gâștescu, 1973).

Complexul Razim-Sinoe însumează o suprafață de 86.770 ha și este alcătuit din mai multe unități interconectate: Lacul Razim 39.200 ha, Lacul Sinoe 16.200 ha și Lacul Golovița cu respectiv 7.850 ha (fig. 2.) Lacurile interacționează atât cu brațul Sf. Gheorghe (canalul Lipovenilor, Dranov și Dunăvăț), cât și cu marea, prin periboine și ieșiri în prin formațiunile de nisip (Gura Portiței).

Cele mai mari adâncimi se găsesc în Razim (3,5 m), iar cele mai mici în Sinoe (2,3), acestea sunt uniforme, valorile medii fiind următoarele: Razim și Golovița 2,0 m iar Sinoe 1,25 m (http://www.ddbra.ro/media/Plan%20de%20Management%20RBDD_2011.pdf)

Fig. 3. Delta Dunării: coordonate geografice (www.ddbra.ro)

4.2. Geologie și sedimentologie

Complexul Razelm-Sinoe este un ecosistem a cărui evoluție a fost modelată de construcțiile antropice la care a fost supus.

Trecerea de la un mediu inițial salin la unul de tip dulcicol, a constat în modificarea stucturii biocenotice cât și a biotopului. În urma unui studiu efectuat în perioada 2002-2004 de către Radu George Dumitriu și colaboratorii săi, pe aria întregului complex lacustru, s-au adus detalii importante de geologia, geochimia și investigații bio-ecologice, care să caracterizeze starea și evoluția ecosistemului.

În urma cartării batimetrice (precizie globală:3,4 cm) au reieșit următoarele: adâncimile cele mai mari au fost identificate în zona Capurilor Doloșman și Iancina (-3,2 – -3,2) și zona din centrul Lacului Sinoe (mai mare de -2,2); ridicări locale ale fundului lacului (30-60 cm) în largul Capului Cușburun și grindul Coșa, formate din sedimente nisipoase; complex de mega-ripples cu înălțimi de 10-20 cm pe o direcție NV-SE de-a lungul a 10-12km în Capul Iancina și insula Grădiștea; bare submerse semirotunde cu înălțimi de 50-80cm în zonele de vărsare a canalelor(Dranov, Dunăvăț, Canalul 2 , Canalul 5); acumulări masive de sedimente în cordonul litoral al lacului Sinoe, Periboina, și Cantonul Chituc.

La nivelul sedimentelor superficiale, domină silturile și argilele siltice (fig. 4). Sedimentele nisipoase ocupă un sfert din aria totală a lacului. Analizele geochimice și hidrochimice au arătat o stare bună a ecosistemului prin următorii parametrii urmăriți: calitatea sedimentelor lacustre (bună), concentrațiile metalelor grele (scăzută); conținutul de oxigen (de la valori bune la foarte bune), poluarea apei (valori foarte mici, fiind surprinsă doar o locație cu un surplus de NO₂ și PO₄, în apropierea unei localități).

Fig. 4. Sedimentologia complexului lacustru Razim-Sinoe ( Dimitriu et al., 2008)

4.3. Hidrografie

Complexul Razim-Sinoe este o lagună marina și prezintă anumite particularități față de celelalte lacuri din Delta Dunării. Un exemplu elocvent, făcând raportare la suprafața complexului lacustru de 867 km2, suprafața de recepție de 2462 de km2 este mică, iar pentru condițiile climatice (precipitații 400 mm/an și evaporația 850 mm/an), nivelul apelor ar fi scăzut pâna cănd ar fi secat complet și ar fi devenit o câmpie lacustră emersă (Marin E. et Sela F., 2007)

Complexul Razim-Sinoe a fost supus unor intervenții antropice importante în istoria sa,

prin lucrările care au blocat contactul cu apele marine, făcând posibilă asfel creșterea aportului de apă dulce de către Dunăre prin canalul Dranov.

Trecerea de la o apă salmastră la una de tip dulcicol a făcut posibilă dezvoltarea zooplanctonului și ihtiofaunei corespuzătoare mediului dulcicol specific deltei.

4.4. Climă

Clima unității lacustre Razim este direct influențată de Marea Neagră, temperaturile fiind mereu mai ridicate sau scăzute față de Vestul Dobrogei. Marea Neagră, fiind o mare continentală, exercită o influență asupra regiunilor limitrofe, relativ redusă, dar cumulată cu influența suprafețelor acvatice de pe teritoriul R.B.D.D, cea mai mare influență se simte peste primii 25 km depărtare de țărm, teritoriu în care gradienții de temperatură și umezeală se reduc (D. Țâștea și colab.,1969). Un factor genetic important al climei zonei lacustre este circulația generală a atmosferei cu următorii centrii barici: ciclonii mediteraneeni, cu efecte de schimbări bruște de temperaturi, precipitații bogate; anticiclonul azoric cu o acțiune pe aproape întregul an, cu efect asupra cantităților de ploaie din luna iunie; anticiclonul est-european care aduce aerul rece polar sau arctic, generând înghețuri puternice și temperaturi minime; anticiclonul scandinav care provoacă înghețuri și ninsorii toamna și primăvara. Alt factor genetic al climei este suprafața subiacentă-activă: relativa omogenitate din spațiul rezervației determină procese simultane climatice. Temperatura aerului are valori moderate, temperatura medie lunară înregistrând un minim în luna ianuarie și un maxim în luna iulie.

În R.B.D.D. tempertura crește de la vest la est în luna ianuarie: Tulcea -1,5⁰C, Gorgova și Jurilovca -1,4⁰, Sfântu Gheorghe și Gura Portiței -0,3⁰C și Platforma Gloria, 2,6⁰C. În perioada lunii ianuarie se pot înregistra temperaturi sub -8⁰C(1942) iar în alți ani 3-5⁰C (1936,1985) iar în luna iulie temperaturile medii se găsesc în intervalul 22-23⁰C în general (Marin E. et Sela F., 2007) Umezeala aerului are valori ridicate, în jur de 75% datorită procesului de evaporație și evapotranspirație a întinderilor acvatice. În complexul lagunar Razim-Sinoe precipitațiile atmosferice au următoarele medii anuale în zonele: Jurilovca 386,6 mm; Dranov 365,5 mm și Gura Portiței 327,2 mm. Maximul precipitațiilor medii lunare se află în luna iulie (45-55) iar minimul în februarie (18-35 mm).
Făcând o analiză a datelor climatice se constată o încălzire progresivă și reducerea cantității de precipitații. Așa numitul proces de deșertificare nu se resimte în zona Deltei Dunării precum în alte zone ale țării.

Forma depresionară, deschiderea către est și prezența Mării Negre în imediata apropiere au o influență puternică asupra particularităților legate de vânt. Vânturile predominante sunt nordul (Jurilovca 29%), nord-vestul (19,7% Gorgova) și sudul (10,7% Jurilovca). Viteza medie anuală, spre exemplu la Jurilovca, este de 4,4 m/s indiferent de direcție. Această valoare confirmă potențialul energetic eolian al acestei zone. Briza de mare (fig. 5.) este resimțită în lacul Razim, pe timp de zi, între orele 10-20 ca urmare a contrastului termobaric între terestru-acvatic. (http://www.ddbra.ro/media/Plan%20de%20Management%20RBDD_2011.pdf)
Fig. 5. Vântul în R.B.D.D.(Plan de amenajare a teritoriului zonal Delta Dunării, Faza 1)

4.5. Vegetația

Vegetația deltei și a complexului lacustru Razim-Sinoe însumează 779 de specii, cea mai mare parte fiind reprezentată de speciile hidrofile, higrofile (palustre), psamofile (adaptate pentru zonele nisipoase) și cele halofile (cu adaptări pendru mediul salin).

În comunitățile de plante acvatice și palustre o poziție superioară este ocupată de elementele floristice eurasiatice și circumpolare.

Cea mai importantă asociație vegetală obsevabilă în Delta Dunării și complexul lacustru Razim-Sinoe este stufărișul, se regăsește de obicei la adâncimi mai mici, acolo unde rizomii se pot fixa de substrat.

Specia dominantă este stuful (Phragmites australis), iar speciile hidrofile ce i se alăturează sunt: Typha latipholia (papura), (Thelypteris palustris), Scirpus lacustris, etc.
La nivelul plantelor superioare terestre predomină speciile halofile: Salicornia europaea, Plantago maritime, Aster tripolium, etc.

Pe grindurile fluvio-maritime regăsim speciile psamofile: Crambe maritima, Cakile maritima, Convolvulus persicus, Hippophae rhamnoides (cătină), Salix rosmarinifolia, Eleagnus angustifolia (salcioară- specie care a fost introdusă de om), etc.

În Lacul Razim, în zonele în care sunt prezente rocile s-a format un tip special de asociație stepicolă din taxoni precum: Thymus zygoides, Festuca callieri, Agropyron brandzae, etc.

În complexul lacustru Razim-Sinoe au fost declarate două specii enedmice: Centaurea jankae -localizat în capul Doloșman și și Ornithogallum oreoides localizat pe insula Popina, precum și o subspecie endemică Elymus pycnanthus deltaicus ( Doroftei et Ștefan, 2013).

Tendința generală este de regres al ariilor de răspândire a plantelor, și asfel, în ziua de azi, au fost declarate 95 de specii periclitate din toate categoriile prezentate mai sus: Utricularia vulgaris, Sagittaria trifolia, Orchis coriophora, Cakile maritima, Convolvulus persicus, etc. Cauzele sunt multiple și puțin cunoscute, însă factorii cei mai importanți care limiteazădezvoltarea comunităților de plante sunt: eutrofizarea și activitățile antropice.

4.6. Tipuri de habitate

4.6.1. Habitate acvatice desemnate ca arii speciale de conservare pentru Complexul Lacustru Razim- Sinoe

Unitatea lacustră Razim-Sinoe cuprinde un număr de 6 arii protejate: Insula Popina, Capul Doloșman, Grindul Lupilor, zona Istria-Sinoe și Periteașca-Leahova.

Insula Popina cu o suprafață de 98 ha reprezintă un martor de eroziune calcaros și în care se regăsește o flora în mare parte xerofilă, specifică zonelor stepice (Importanța zonelor umede. Dintre speciile vulnerabile amintim:
• Isophya dobrogensis cu un nivel de periclitare 5, fiind consemnat în legislație ca endemit local (Specii vulnerabile de Entomofaună din R.B.D.D., Lista Roșie a R.B.D.D.-Vasile Oțel et al. 2000) • Scrabeus affinis cu nivel de periclitare 5, (Specii vulnerabile de Entomofaună din R.B.D.D., Lista Roșie a R.B.D.D.-Vasile Oțel et al. 2000) • Ornithogalum oreoides specie care face parte din Ordinul Liliaceae și de a lungul timpului a avut mai multe clasificări din punct de vedere al vulnerabilității: subendemică, periclitată/rară (Oltean et al., 1994); vulnerabilă (Dihoru et Negrean, 2009); rară (Ciocârlan, 2011)

Pe insula Popina se regăsește și una din cele mai veninoase specii de păianjen: Latrodectus tredecimguttatus. Zonele stâncoase adăpostesc populația de șarpe de apă Natrix tesselata.

Capul Doloșman cu o suprafață de 125 ha este constituit din calcare cretacice cu o fosilă. Reprezintă o zonă importantă pentru conservarea vegetației xerofile. Aici se regăsește o planta endemică rară: Centaurea jankae considerată a avea o populație stabilă (Ciocârlan, 2011). De-a lungul timpului a avut mai multe stări de vulnerabilitate: periclitată, specie pe cale de dispariție (Oțel et. al., 2000) și periclitată (Dihoru et Negrean, 2009) O altă specie endemică prezentă în zonă este coleopterul Prosocuris phelandrii.

Grindul Chituc cu o suprafață de 2300 ha, zonă importantă pentru migrație și adăpostire în timpul iernii (apa este salinizată și asfel îngheață la temperaturi mai joase) Grindul Chituc se caracterizează printr-o succesiune de cordoare litorale ce alternează cu dune de nisip și lacuri, vegetația corespunzând zonei litorale cu sol nisipos sărăturat. Grindul Chituc este o formă recentă de acumulare, a cărui rezultat a dus la izolarea lacului Sinoe de Marea Neagră. (Nanu et Bozagievici, 2013)

4.6.2. Tipuri de habitate acvatice de apă dulce

Conform Manualului de interpretare a habitatelor Natura 2000 din România (Gafta et Mountford, 2008), Complexul lacustru Razim-Sinoe se încadrează în următorul tip: Habitat 3150- lacuri eutrofe naturale cu vegetație din Magnopotamion sau Hydrocharition.

Vegetația acvatică în acest tip de habitat este reprezentată de un număr mare de hidrofite și higrofite (Anastasiu et al., 2013), fiind etajate pe mai multe niveluri: plante natante (Lemna minor și gibba L., Sprirodela polyrhiza, etc.) plante submerse fixate, ancorate sau flotante (Lemna trisulca, Urticularia vulgaris, Ceratophyllum demersum, Elodea nuttallii, etc.) plante submerse înrădăcinate și cu frunzele plutind pe suprafața apei (Trapa natans, Marsilea quadrifolia, Nuphar lutea, Nymphae candida etc.) și plante emerse (Alisma plantago-aquatica, Butomus umbelatus, Sagittifolia sagittifolia, etc.)
4.7.Fauna
Nevertebrate
Zooplanctonul este reprezentat de 5 grupe taxonomice: Rotatoria, Bivalvia, Cladocera, Cyclopida și Calanoida însumând circa 48 de taxoni, 90% reprezentând veriga producătorilor primari. (Dumitriu et al., 2008)
Bentosul este reprezentat prin 28 de grupe taxonomice (Nematoda, Oligocheta, Copepoda, Halacarida, etc.), însumând 106 taxoni.

Trecerea de la un mediu salin la cel dulcicol a modificat stuctura calitativă și cantitativă a populațiilor bentale. Dacă în perioada dinainte de 1956 predominau relictele ponto-caspice într-un procent de 70%, iar într un raport de 30% se aflau exemplarele dulcicole și salamstre, în prezent formele dulcicole ocupă un procent de 90%, relictele pontocaspice 7% iar exemplarele marine 3% (Dumitriu et al., 2008).
Pentru teritoriul Deltei, au fost identificate 2500 de specii de insecte, cel mai numeros grup fiind cel al insectelor pterigote. Insula Popina, prin particularitățile sale, reprezintă singurul habitat pentru specia Isophya dobrogensis (lăcusta) și un habitat important pentru specia de fluture Diachrysia chryson. Unele specii de moluște se află într-o stare de perclitate, ca urmare a unor procese naturale (colmatarea lacurilor, încălzirea globală, extinderea arealului unor specii din sudul și sud-estul continentului și antropice (eutrofizarea, pășunatul intensiv, înlocuirea unor specii lemnoase autohotone cu alte specii). Ca urmare a acestor modificări, 18 specii de moluște se află în diferite stadii de periclitare. Una din speciile endemice este Caecum tenue care a fost observată doar în Periteșca (zonă adiacentă lacului Razim). O apariție specială în zonele pietroase ale complexului lacustru (Insula Popina, Capul Doloșman și Insula Bisericuța) este Scolopendra cingulata (din grupul chilopodelor) care poate atinge o lungime de 18 cm.
Prin Convenția de la Berna, pe teritoriul deltei sunt protejate următoarele specii de insecte: Saga pedo, Apatura metis, Lycaena dispar, Parnassius mnemosyne și Proserpinus proserpina.

Vertebrate

Clasa peștilor ocupă un loc important în bogăția faunei Deltei Dunării. Pe teritoriul Deltei au fost înregistrate 133 de specii de pești, dintre care: 44 de specii exclusiv dulcicole (Esox lucius, Tinca tinca); 58 de specii exclusiv marine (Psetta maxima maeotica, Spratus spratus phalericus) și 31 de specii eurihaline (Alosa pontica, Huso huso, etc.) Clasa amfibienilor este reprezentată de un număr redus de specii, aparținând ordinelor caudatelor (Triturus dobrogicus și vulgaris) și anurelor. Există, însă trei specii acvatice cu o densitate ridicată: Rana ridibunda, Bombina bombina, Hyla arborea. Clasa reptilelor în teritoriul R.B.D.D. este reprezentată de trei ordine: Testudines, Sauria și Serpentes cu un număr total de 11 specii, protejate prin Convenția de la Berna. Clasa păsărilor conferă caracter de unicitate deltei, spațiilor lagunare și zonelor costiere ale Mării Negre prin imensa diversitate: nu mai puțin de 325 de specii de păsări identificate care cuibăresc pe aceste teritorii. Printre cele mai importante specii, amintim: Pelecanus onocrotalus, Ciconia ciconia, Anser anser, Hirundo rustica, Branta ruficolis, Cygnus cygnus, Phalacrocorax pygmeus. Clasa mamiferelor cuprinde un număr de 44 de specii , cel mai numeros grup fiind cel al micromamiferelor care constituie hrana păsărilor răpitoare. Celelalte grupe de mamifere sunt strâns legate de mediul acvatic: rozătoare (Ondatra zibethicus), mustelide (Mustela lutreola, Lutra lutra), carnivore canide (Nyctereutes procyonoides).

Capitolul V

Materiale și metode

5.1. Calendarul deplasărilor

Pentru a observa și a identifica speciile prezente în Lacul Razim, am desfășurat o deplasare în sit în luna decembrie (24/2017). Deplasarea a fost efectuată cu avizul ARBDD, prin obținera unui permis pentru accesul și desfășurarea activității de cercetare a ihtiofaunei în lacul Razim. Deplasarea pe lac s-a realizat cu ambarcațiunea pescarului.

5.2. Harta stațiilor în care s-a făcut prelevarea

Au fost prelevate șase probe din punctele localizate pe harta din figura 6.

Punctele de prelevare a probelor au fost situate la 50-100 m de unul de altul . Zona în care erau amplasate talienele era situată la 500 m distanță de malul cu stufăriș.

Fig. 6. Zona în care s-au făcut observațiile (imagine preluată de pe Google Maps)

5.3. Materiale și unelte de pescuit

Unealta de pescuit corespunde autorizației de pescuit comercial și capturare a peștelui specifică pentru lacul Razim, aceasta fiind talianul (fig. 7.1. și 7.2.). Talianul este o unealtă de tip capcană folosită pentru pescuitul în apele stătătoare cu adâncimi de până la 3 m.

Talianul este alcătuit din mai multe vintire, componente care strâng indivizii capturați.

Materialul biologic a provenit din captura unui pescar comercial autorizat (fig. 8.), indivizii capturați fiind identifcați din punct de vedere taxonomic, după care au fost evaluate caracterele biometrice (fig.9).

Fig.7.1.Talian (Foto original) Fig. 7.2. Forma unui talian instalat în apă (www.plasepescuit.ro/talian)
Fig. 8. Capturarea peștilor cu ajutorul vintirului (foto original)

Fig. 9. Instrumente utilizate pentru măsurarea și cântărirea exemplarelor capturate: cântar electronic (grame) și metru (cm) (foto original)

5.4 Fișă de observație determinator, camera foto, programe de prelucrare a datelor

S-a folosit camera foto a telefonului : Samsung, modelul SM-G386, de 8 MP. Datele obținute au fost prelucrate cu ajutorul programelor Excel și GraphPad Instat.

Un alt instrument util în deplasarea pe teren a fost fișa de lucru a cărui scop este de a descrie mai multe aspecte din timpul deplasării.

În fișa de teren (fig. 10.) utilizată nu a fost completată secția Tabloului Mediului Abiotic deoarece nu am dispus de instrumentele necesare determinării parametrilor fizico-chimici.

Fig. 10. Model de fișă utilizat pe teren

Determinator
Determinările taxonilor s-au făcut conform următoarelor chei de determinare:
• Bănărescu, M.P., 1964, Fauna Republicii Populare Romîne, Volumul XIII. Pisces – Osteichthyes (pești ganoizi și osoși), Editura Academiei Republicii Populare Române, București
• Determinator online:https://www.fishbase.de/search.php

Capitolul VI

Rezultate și discuții

În probele capturate au fost identificate 11 specii, o diversitate redusă în care domină speciile răpitoare (Perca f. fluviatilis, S. lucioperca) și o specie exotică (Carassius gibelio).

Masa corporală și lungimea standard a exemplarelor capturate au fost înregistrate în Tabelul 1.

6.1. Indexul sistematic al speciilor identificate în sit

Pe baza cercetării efectuate în Lacul Razim,au fost identificate 11 specii pești care corespund unor ordine și familii diferite ce vor fi caraterizate în paginile următoare.

Ordinul Esociformes
Familia Esocidae

Esox lucius Identificarea speciei se face cu ajutorul următoarelor caractere: talie mare, corpul alungit și gros, capul mare, botul cu forma unui cioc de rață, solzii mărunți ce acoperă și o parte a capului, dinți mari și inegali dispuși pe maxilar, dentar, prevomer și limbă; caudala bifurcată; dorsala cu 10-17 radii ramificate și anala cu 10-16 radii. Descris de Linnaeus în 1758, genul Esox este singurul care reprezintă familia Esocidae, iar dispoziția solzilor pe opercul reprezintă elementul cheie al determinării celor cinci specii: lucius, americanus, niger, masquinonqy reicherti. Esox lucius, (fig. 11) cunoscută popular sub numele de știucă și mârliță (indivizii mai tineri) se identifică a fi prezentă în ihtiofauna lacului Razim. Morfologia externă: cap comprimat lateral, notabilă fiind lungimea botului, 39-44% din lungimea capului. Dinții ascuțiți și inegali sunt numeroși, ajungând până la numărul 500, lipsesc însă de pe maxilar. Deschiderile branhiale sunt foarte largi. Nările apropiate între ele, nara anterioară cu forma rotundă iar cea posterioară în formă de semilună. Falca inferioară este mai mare ca cea superioară (Bănărescu, 1964) Raportul dintre corp și regiunile acestuia: lungimea capului reprezintă aproximativ o treime din cea a corpului, pedunculul caudal reprezintă 13-15% din lungimea corpului. Doar la adulți e prezentă linia laterală. Colorația este următoarea: în jumătatea dorsală un cenușiu măsliniu urmând treptat o deschidere până ce abdomenul va fi alb gălbui cu câteva pete negre. Știuca este o specie de pește răpitor care se regăsește și în rîuri , în lacuri are o viață sedentară, juvenilii organizându-se în grupuri, pe când adulții trăiesc solitari. Epoca de reproducere se situează în intervalul februarie-aprilie în funcție de variațiile temperaturilor. Temperatura optimă a apei este de 6-8°C iar ponta e depusă pe un substrat cu vegetație (Bănărescu, 1964). Vârsta la care este activată funcția de reproducere este la 3-4 ani, masculii maturizându-se mai repede. În funcție de mărimea unei femele, aceasta poate depune de la 16.000-1.000.000 de boabe de icre. Perioada de incubație este de trei zile. În primul stadiu al vieții, puietul de știucă se hrănește cu plancton, după care devine ihtiofag (Bănărescu, 1964)

Prezintă o activitate nocturnă, atacând chiar și exemplare de dimensiuni mari (până la o treime din masa proprie).

În anii 70, știuca reprezenta 30% din fondul pescicol, fiind considerată o specie dăunătoare și neavând o perioadă de prohibiție ca în ziua de azi. Supraexploatarea și procesul de eutrofizare au dus la diminuarea efectivelor acestei specii din cauza pierderii habitatelor (înlocuirea habitatelor de macrofite bentonice cu fitoplancton).(Aurel Năstase, 2008). Drept urmare, din anul 2005, s-a impus perioadă de prohibiție care coincide cu cea de reproducere, cu scopul de a reface populațiile de știucă.
Figura 11. Esox lucius- știucă (foto original)

Ordinul Cypriniformes
Speciile ordinului se recunosc după prezența solzilor cicloizi, gura cu dinți faringieni, mustățile lipsesc sau sunt foarte scurte.

Familia Cyprinidae (Gunther 1868) se recunoaște după prezența celor 2-4 radii simple din structura înotătoarelor dorsală și anală prezintă pe când ventralele două radii simple și 5-8 divizate.

Ordinul Cypriniformes,
Subordinul Cyprinoidei,
Genul Rutilus
Cheie de determinare a genului Rutilus: dinții faringieni sunt plasați pe un singur rând; capătul anterior an inserției dorsalei situat deasupra părții posterioare a bazei ventralelor; corpul comprimat lateral (Bănărescu, 1964)

Din genul Rutilus , doar o specie a fost identificată în zona de studiu: Rutilus rutilus carpathorossicus , care să corespundă distribuției geografice realizată de Bănărescu în 1962 ( fig. 12.).

Fig. 12. Distribuția genului Rutilus în România (Bănărescu, 1964)

Genul Rutilus este reprezentat de peștii de dimensiuni mici, cu corpul slab comprimat lateral, mustățile lipsesc, ochii situați lateral de o parte și de cealaltă a capului și buzele subțiri. Specia identificată în zona de studiu este Rutilus rutilus carpathorossicus (fig. 13.), specie omniprezentă în ecosistemele deltaice. Cunoscută popular sub denumirea de babușcă, ea poate fi identificată prin următoarele caractere: gura terminală, 40-42 solzi pe linia laterală și 10-11 spini branhiali. Raportul dintre regiunile corpului sunt următoarele: lungimea capului reprezintă aproximativ un sfert din lungimea corpului; spațiul predorsal 46-57% din lungimea corpului, iar pedunculul caudal 16-28%.(Bănărescu, 1964).

Partea dorsală este cenușie spre un verde închis, laturile albe cu un luciu metalic iar înnotătoarele sunt nuanțate de un portocaliu slab. Este o specie sedentară, preferând zonele adânci ale lacurilor. Din luna aprilie până în prima jumătate a lunii mai se reproduce, atunci când apa are o temperatură de 12-14° C. Notabil este că masculii elimină celulele sexuale înaintea femelelor (6-8°C). Spațiul ales, se află la adâncimi mici, pe un strat vegetal. Perioada de ecloziune este de 9-12 zile pentru perioadele mai calde, iar pentru perioadele mai reci de 15-18 zile.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de doi ani. Într-o populație, 90% din indivizi sunt femele. Masculii se recunosc după înotătoarele mai lungi comparativ cu ale femelelor , iar în perioada de reproducere prezintă butoni nupțiali. Numărul de icre depuse de o femelă variază de la 3400-28.000 la 150.000 la exemplarele de peste cinci ani. Babușca este o specie omnivoră, dar în lacul Razelm preferă hrana animală: chironomide, oligochete și alte familii din bentos. Fig. 13. Rutilus rutilus carpathorossicus- babușcă (original)

Familia Cyprinidae
Genul Tinca
Tinca tinca
Cheie de determinare a genului Tinca: talie mijlocie, corp comprimat lateral cu solzi mărunți (87-115) și acoperiți de un strat de mucus. Mustățile sunt de dimensiuni mici, gura este terminală și dinți faringieni pe un singur rând. Caudala este ușor scobită, lobii ei fiind ușor rotunjiți; dorsala și anala rotunjite.
Tinca tinca (fig. 14.) este specia regăsită în arealul zonei de studiu. Este o specie cu larg răspândită în partea central-sudică a Europei (fig. 15.). Cunoscută popular sub denumirea de lin prezintă următoarele carcteristici de morfologie: bot obtuz, nări apropiate de ochi, gură mică terminală, buze groase. Solzii lipsesc de pe cap, opercul și de la baza înnotătoarelor.
Raportul regiunilor corpului: capul reprezintă 21-31% din lungimea totală a corpului, pedunculul caudal 17-22% iar spațiul predorsal 50-57%.
Culoarea corpului este deosebită față de alte specii din lac: galben-ruginiu cu următoarea particularitate: mai închis dorsal și mai deschis ventral. Înotătoarele sunt cenușii iar irisul roșu. Dimensiunile normale la care poate ajunge sunt între 25-30 cm și poate ajunge chiar și la un kilogram.
Preferă mediile acvatice stagnante cu subtrat mâlos și abundent în vegetație. Dimorfismul sexual se manifestă prin alungirea i înnotătoarelor perechi la masculi și îngroșarea mai pronunțată a primei radii a ventralelor.
Reproducerea începe la jumătatea lunii mai până la sfârșitul lunii iunie, atunci când apa are o temperatură medie de 20°C. Notabil este că procesul se desfășoară în mai multe etape, din două în două săptămâni, timp de 1-2 luni (Bănărescu, 1964).

O femelă poate depune între 300.000-900.000 icre, deci se poate considera o prolificitate mare a acestei specii. Depunerea icrelor se face la adâncimi mici pe substrat vegetal iar timpul de eclozare este de trei zile. Embrionii rămân suspendați pe plante, procesul de dezvoltare durând 17 zile până când alevinul se poate hrăni (Bănărescu, 1964).
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3-4 ani.
Indivizii larvari se hrănesc cu zooplancton, ca apoi resursele de hrană să fie reprezentate de reprezentanți ai claselor oligochete,chironomide și crustacei. În timpul iernii hibernează în mâl.

Fig. 14. Tinca tinca – lin (foto original)

Fig. 15. Răspândirea geografică a linului (http://www.ittiofauna.org/webmuseum/pesciossei/cypriniformes/cyprinidae/tinca/tincatinca/index.htm)

Genul Scardinus

Peștii reprezentativi ai acestui gen sunt de talie mijlocie, cu un corp comprimat lateral. Abdomenul rotunjit înaintea ventralelor, iar între ventrale și anus se formează o carenă acoperită de solzi îndoiți la mijloc. Gura este mică, terminală; nu prezintă mustăți. Prezintă dinți faringieni zimțați.

Lungimea corpului reprezintă 20-27% din ce a corpului, cea a peduncului caudal 16-29% iar spațiul predorsal 55-62%.Deși se aseamănă foarte mult cu babușca (fig.16.), caudala, anala și ventralele sunt de un roșu aprins. Ochiul este auriu , cu o pată roșie.

Scardinius erythrophthalamus erythrophtalmus este specia regăsită în lac, corespunzând hărții de distribuție geografice realizată de Bănărescu (fig. 17.)

Dimensiunile sunt în jur de 25-30 cm. Preferă în general mediul dulcicol stagnant, această specie având un spectru larg de răspândire geografică, mai ales că nu este exigentă la cantitatea de oxigen din apă.

Perioada de reproducere se află în intervalul aprilie-iunie atunci când apa are valori mai ridicate de 17°C. O femelă poate produce între 96.000-232.000 icre (Bănărescu,1964).

Ecloziunea începe când temperatura apei are 24°C (Bănărescu, 1964).
Prezența tuberculilor nupțiali este un caracter ce face posibilă separarea sexelor,aceștia fiind prezenți la masculi.

Preferă ca hrană vegetația filamentoasă dar și viermii, larvele de insecte și pontele de gasteropode.

Fig. 16. Scardinius erythrophthalamus erythrophtalmus -roșioara(sus) și Rutilus rutilus carpathorossicus- babușcă (foto original)

Fig. 17. Răspândirea geografică a genului Scardinius în România (Bănărescu, 1964)

Genul Abramis

Cheie de determinare a genului: capătul anterior al inserției analei situat sub mijlocul sau sub capătul posterior al dorsalei, dinții faringieni se află pe un singur rând, iar anala cuprinde 23-44 radii divizate.

Indivizii ce aparțin genului Abramis au următoarele caractere morfologice: au dimensiuni mari; corp înalt și comprimat lateral; gura mică, terminală; nu prezintă mustăți iar buzele sunt subțiri; linia laterală cuprinde 50-76 solzi.
Specia identificată în zona de studiu este Abramis brama danubii (fig. 18.) , cunoscută popular sub denumirea de plătică și confirmă veridicitatea distribuției geografice dată de Bănărescu (fig. 19.).

Raportul segmentelor corpului sunt următoarele: capul cu o lungime de 21-25% din cea a corpului, pedunculul caudal: 11,5-17% din lungimea corpului fără caudală iar spațiul predorsal 53-65%.Coloritul variază în funcție de condițiile de mediu. Spre exemplu, în bălțile mâloase indivizii au o culoare mai închisă a corpului.
Partea dorsală este cenușiu –măslinie, iar parea ventrală se caracterizează printr-o culoare alb-gălbuie. Înnotătoarele sunt mai închise la culoare, cu mențiunea că cele neperechi sunt mai negre spre vărf. În deltă se comercializează la un loc cu batca (Blicca bjorkna) pentru că se aseamănă mult prin forma corpului.

Perioada de reproducere a plăticii depinde de temperatură (18˚C temperatura propice) și are ca interval lunia aprilie (15-30)-luna iulie. Icrele sunt depuse la adâncimi mici. În timpul reproducerii indivizii populațiilor se organizează în bancuri și emit un zgomot specific. Sunt foarte sensibili fonic în această perioadă, daca sunt perturbați se retrag spre adânc și nu se mai reproduc (Bănărescu, 1964).

Numărul de icre depuse de o femelă variază de la 90.000 la 338.000, femelele tinere depun de două ori.

Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 3-4 ani. Ecloziunea are loc atunci când apa are o temperatură de 22˚C și se desfășoară în intervalul a trei zile. După alte trei zile, alevinul va fi apt să se hrănească singur. În studiile realizate de Botnariuc și P. Spătaru a reieșit faptul că hrana indivizilor tineri constă în zooplancton și zoobentos. Cu timpul, indivizii se specializează pe nutriția bentonică (chironomidae: Procladius, Tendipos semireductus; ponte de olicochete; cladocere: Macrothrit laticornus, Alona quadrangularis etc . În lacul Razim sursa de hrană o reprezintă moluștele (adeseori adacnide)(Bănărescu,1964). Fig. 18. Abramis brama danubii- plătică (foto original)

Fig. 19. Răspândirea geografică a genului Abramis (Bănărescu, 1962)

Familia Cyprinidae,

Gen Vimba,

Vimba vimba

În cercetarea efectuată pe Lacul Razim a fost identificat un singur individ care aparține speciei Vimba vimba (fig.20.) în proba nr. 3 (

Specia se regăseșe în Lista Roșie IUCN, cu statutul puțin îngrijorător,fiind o specie larg răspândită (fig.21.) care încă nu a înregistrat modificări semnificative la nivelul stocurilor, decât în bazinul Mării Negre, și nu este amenințată major de factori pe scară largă. Cunoscută popular sub denumirea de morunaș și ribeț, această specie este una care preferă habitatul reofil și întreprinde migrații în lacurile și bălțile Deltei Dunării.

Trăsături morfologice: atinge de obicei o dimensiune de 25-30 cm; corpul alungit ( înălțimea reprezintă 23- 32% din lungimea corpului); pedunculul caudal este comprimat lateral, solzii bine fixați, linie laterală completă mai mult orientată spre partea ventrală, gura inferioară și semilunară, buze subțiri.

Raportul regiunilor corpului:lungimea capului reprezintă 22,8-28,1% din cea a corpului, fără caudală; lungimea pedunculului caudal reprezintă 12,2-17,9 % din cea a corpului, iar spațiul predorsal ocupă un procent cuprins între 48,5% și 57,3% din lungimea corpului.

La nivelul coloritului avem următoarele particularități: parte dorsală cenușiu spre albăstrui, laturile argintii, fața ventrală alba; dorsala și caudala sunt ușor cenușii iar celelalte înotătoare gălbui (Bănărescu, 1964).

Perioada de reproducere este în timpul primăverii (aprilie-mai),atunci când temperatura apei atinge 15° C în apele curgătoare, populațiile lacustre migrează către afluenți. ( Freyhof, J. & Kottelat M,2008).

Spre exemplu, indivizii din lacul Razim migrează către gurile canalelor Dranov și Dunăvăț. Masculii devin maturi sexuali la vârsta de doi ani pe când femelele la 3 ani (Bănărescu, 1964)

Perioada de depunere a icrelor este de 3 săptămani, perioadă în care femelele depun în mai multe serii icrele. Numărul de icre oscilează între 100.000 și 300.000, iar acestea eclozează în 3 zile de la depunerea lor (Bănărescu, 1964).

Fig. 20. Vimba vimba- morunaș capturat în lacul Razim (foto original)

Fig. 21. Răspândire Vimba vimba în Europa (http://maps.iucnredlist.org/map.html?id=22979)

Pelecus cultratus

Cheie de identificare a genului Pelecus: abdomenul este puternic comprimat lateral, formănd o carenă ce se întinde de la istm până la baza analei; linia laterală descrie o serie de sinuozități, dorsala este situată mult posterior.

Este o specie de importanță comunitară de a cărei prezență depinde desemnarea de arii speciale de conservare, respectiv situri Natura 2000. Se regăsește în Natura 2000 cu codul 4125.

Pelecus cultratus (fig. 22.1) face parte din Familia Cyprinidae și are un areal larg de distribuție (fig. 22.2).

Apărând sub numele popular de sabiță, are următoarele caractere: corpul alungit și comprimat lateral, o carenă ventrală foarte ascuțită fără solzi. Se găsește ca dimensiuni la valorile situate între 25-35 cm.

Proporția regiunilor corpului: lungimea capului circa 20% din cea a corpului, pedunculul caudal cu o lungime de 10-15%, iar spațiul predorsal 65-70%. Gura este superioară de dimensiuni mici și cu falca inferioară ce proeminăînaintea celei superioare. Prezintă solzi mici, subțiri, caduci, iar linia laterală prezintă ondulații (Bănărescu, 1964).

La nivelul coloritului se remarcă la partea superioară o nuanță închisă de albastru spre verde coborând treptat către un luciu metalic, dorsala și caudala sunt cenușii pe când celelalte tind către galben.

Epoca de reproducere se află în intervalul lunilor aprilie-iunie, atunci când apa are o temperatură de 12 grade C, ecloziunea având loc după 3-4 zile. O femelă poate depune între 10.000-58.000 de icre. Indivizii devin maturi sexuali după 3-4 ani (Bănărescu, 1964).
Hrana constă în plancton, nevertebrate bentonice și uneori pești mici.
Fig. 22.1. Pelecus cultratus-sabiță (foto original)

Fig. 22.2. Distribuția sabiței în lume (http://www.ittiofauna.org/webmuseum/pesciossei/cypriniformes/cyprinidae/pelecus/pelecus_cultratus/index.htm)
Genul Cyprinus Linnaeus 1758

Cheie de determinare: două perechi de mustăți; dinți faringieni dispuși pe două rânduri după formula 3.1.1-1.1.3. Prezintă următoarele caractere: talia mare, corpul alungit și comprimat lateral; gură terminală; două perechi de mustăți; dorsala lungă având 11-22 radii divizate iar anala cu 5-6 radii divizate,ultima radie fiind osificată și zimțată. Genul are cinci specii dintre care doar una se află în Europa, restul regăsindu-se în Asia de est.
Cyprinus carpio carpioeste specia ce se regăsește în bazinul Dunării. Apare sub denumiri populare astfel: crap, ciortocrap, ciortan, ciortănică, ciuciu etc. în funcție de dimensiunile sale. Crapul (fig. 23) este considerat una dintre cele mai importante specii de apă dulce din Europa și România, obiect principal în activitățile de pescuit și comercializat pescuit sportiv și comercial.Specia prezintă o variabilitate din punct de vedere morfologic- mai multe varietăți: forma sălbatică-spinarea e lată și rotunjită iar botul e obtuz; gibbosus (Kessler)-formă cu corpul mai înalt, capul ascuțit și spinarea este modificată la nivelul cefii formând un gheb; hungaricus (Heckel)- corpul alungit și rotund iar capul alungit; oblongus (Antipa) cu un corp mai alungit și comprimat lateral. În urma studiilor efectuate de P. Bănărescu asupra populațiilor naturale de crap s-a ajuns la concluzia că înălțimea corpului variază în funcție de talie, fapt invers față de alte specii din ihtiofaună: înălțimea corpului este mai mare la pui decât la adulți.

Raport segmente corp: 21,5-27,5% lungimea capului din cea a corpului, lungimea pedunculului caudal 18-23,5 %, distanța predorsală 42-48,5% din lungimea corpului. Observații morfologice la nivelul cavității bucale: gura este terminală sau subterminală, semilunară; prezintă mustăți: cele posterioare mai lungi decât cele anterioare; buzele întregi; dinții faringieni de tip masticator; Solzii sunt mari iar acoperirea lor pe corp diferă între forma sălbatică și formele de cultură.

La nivelul coloritului, crapul are o culoare cafenie-negricioasă pe partea dorsală și o culoare alb spre galben pe partea ventrală iar ventralele și pectoralele în perioade de reproducere tind spre roșu. Crapul preferă atât râurile cât și lacurile. În lacuri este o specie sedentară pe când în râuri întreprinde migrații. În Delta Dunării crapul migrează atunci când apa are o temperatură de 7-8˚C (primăvara) corelată cu creșterea apelor. Retragerea populațiilor de crap are loc odată cu scăderea apelor și când se ajunge la o temperatura de 24-26˚C (Bănărescu, 1964).

Perioada de reproducere începe atunci când apa are o temperatură de 13-16˚C (aprilie-mai) cu un punct culminant la jumătatea lunii iunie. Icrele sunt depuse în mai multe serii de către femele. O femelă poate depune de la 100.000- 550.000 boabe icre, numărul depinde de vârsta indivizilor. Zonele în care crapul se reproduce sunt la adâncimi relativ mici. Turbiditatea apei reprezintă o condiție a dezvoltării embrionilor, dacă cantitatea de suspensii depășește 30 mg/l embrionii se vor asfixia.

Icrele au o culoare gălbuie spre prortocaliu deschis, fiind lipicioase și astfel atașându-se de vegetație. Hrana variază în funcție de habitat, crapul este considerat un pește omnivor. La început crapul se va hrăni cu zooplancton, după care va trece la o hrană de origine bentonică. În Lacul Razim, crapul se hrănește cu: lamelibranhiate, adacnide, larve de tendipedide și ostracode, amfipode, misidacee, crabul Rhitropanopeus (Teodorescu-Leonte, 1960)

Câțiva dintre dăunătorii crapului: Myxobolus bramae, trematode Neascus cuticola, perlatus, Diplostomulum clavatum; monogeneele din genul Dactylogyrus, Gyrodactylus (elegans, gracilis, medius); cestode Caryophyllaeus fimbriceps și laticeps; hirudineul Piscicola geometra , ciuperca Saprolegnia (Bănărescu, 1964).
Fig. 23. Cyprinus carpio carpio- crap (foto original)

Genul Carsassius

Cheie de determinare pentru Genul Carassius: nu prezintă mustăți iar dinții faringieni sunt situați pe un singur rând după formula 4.4.

Caractere morfologice: talie medie cu un corp comprimat lateral, partea ventrală și dorsală sunt rotunjite; gură terminală, mică cu buze subțiri, dinți faringieni; nu prezintă mustăți; solzii mari și fixați; dorsala este lungă cu un număr de radii divizate cuprins între 12-21 radii iar anala este mai scurtă cu 5-8 radii divizate; ultima radie e osificată și prezintă zimți.

Speciile genului Carassius ce se regăsesc în Delta Dunării sunt: Carassius, gibelio și auratus. În trecut specia C. gibelio era o specie de pește rar întâlnită în ecosistemele acvatice din bazinul Dunării dar odată cu marea inundație din 1970 a devenit principala resursă piscicolă, înlocuind cealaltă specie: Carassius carassius (caracudă), care era exploatată comercial (Aurel Năstase, 2008). Expansiunea speciei gibelio se datorează unor capacități de adaptare, cum ar fi: fenomenul de ginogeneză prin care femelele se pot împerechea cu masculii altor specii din aceeași familie (caracuda, crapul) cu imprimarea genomului matern (Oțel, 2007); rezistență la condițiile de mediu degradat, plasticitate ecologică și spectru trofic larg (Năstase, 2012).

Carasul se diferențiază față de caracudă (fig. 25.) prin următoarele trăsături: coloritul este argintiu pe când caracuda are o culoare auriu-ruginie cu o pată neagră la baza caudalei (în general la juvenili); corpul este mai lung față de caracudă; radiile înnotătoarei dorsale sunt zimțate până la mijloc pe când la cacacudă sunt până la bază.
Datorită faptului că populațiile de caracudă se află într-o scădere drastică, specia a devenit strict protejată (este inclusă în listele roșii naționale și internaționale) prin măsura de prohibiție pe întregul an.

Specia regăsită în ecosistemul lacustru de studiat este Carassius gibelio (fig. 24), care a devenit cea mai abundentă specie ihtiofaunistică din ecosistemele acvatice actuale. Având un corp înalt și o formă rotundă a corpului, carasul are următoarele rapoarte alîntre regiunile corpului: o înălțime care poate atinge 48-56% din lungimea corpului fără caudală; lungimea capului 24-31% din cea a corpului; pedunculul caudal reprezintă 15-21% din lungimea corpului iar spațiul predorsal 48-58%.

Coloritul speciei depinde de mediul în care trăiește, de exemplu: în bălțile mâloase aste mai închis la culoare. Partea dorsală este cafenie ca treptat culoarea să se deschidă spre un argintiu.

Specia de caras prezintă o variabilitate aparte. În acest sens putem indica morfa humilis care este adaptată mediilor sărace în hrană. Între forma tipică și cea humilis apar forme tranziționale. În studiile efectuate de dr. O. Oliva exemplarele de humilis introduse în medii bogate revin la forma tipică (cu un corp înalt).

Habitatul în care preferă să trăiască este reprezentat de zone cu fund mâlos, bogate în vegetație. Carasul prezintă o adaptare la carența de oxigen. Perioada de reproducere începe din mai până spre iulie, icrele fiind depuse în mai multe etape. În prima fază sunt depuse aproximativ o treime din icre. Prolificitatea absolută este de 5.600-84.700 boabe de icre (Bănărescu,anul). La ecloziune, alevinii au o mărime de 6 mm și se dezvoltă în șapte zile. Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de doi ani sau mai târziu (Bănărescu, 1964). Carasul se hrănește cu fitoplancton, larve de chironomide și efemeride. Iarna hiberneză îngropându-se în mâl.

Paraziți ai carasului: protozoare Myxobolus bramae, M. carassii, Trichodina domerguei; trematode digenee Clinostomum complanatum Diplostomulum spathaceum etc.; monogeneii din genul Dactylogyrus; cestode Caryophyllaeus; copepodul Ergasilus sieboldi.
Fig. 24. Carassius gibelio -caras (foto original) Fig. 25. Carassius carassius-caracuda (Aurel Năstase,2013)

Ordinul Siluriformes , Subordin Siluroidei, Familia Siluridae

În deplasarea efectuată, nu a fost identificat niciun exemplar. Deși prezența somnului este semnalată în Lacul Razim, populațiile de somn sunt în declin după spusele pescarilor, apărând foarte rar în capturi și doar indivizi cu mărimi mari. Acest lucru ar putea fi explicat că acești indivizi migrează de pe brațele Dunării.

Caractere morfologice de identificare: corp alungit, lipsit de solzi, fără înotătoare adipoasă, comprimat lateral posterior, anala lungă.

SpeciaSilurus glanis (fig. 26.), apare în denumirea populară asfel: somn, somotei, moacă și altele. Caracterele morfologice îl fac un taxon ușor de identificat: nu prezintă solzi, are capul turtit dorso-ventral; botul lat și obtuz; ochii de dimensiuni mici; gura largă; mustață maxilară lungă și două perechi de mustăți sub bărbie, anală foarte lungă. Raportul regiunilor corpului față de corp: lungimea capului 19-24% din cea a corpului, spațiul predorsal 28,5-31% din lungimea corpului; pectoralele 11-15% și ventralele 6,7-10,3% din lungimea corpului. Corpul are o colorație cenușie variind de la deschis spre închis în funcție de transparența apei și de substrat. Pe corp se regăsesc și pete deschise la culoare. Somnul poate atinge dimensiuni imense, până la 400 de kg și 5 metri lungime. Este o specie îndeosebi reofilă, primăvara migrează în bălțile Dunării pentru a se reproduce. Se regăsește și în lacurile cu substrat nisipos și mâlos, explicabilă fiind astfel prezența sa în lacul Razim.

Perioada de reproducere începe din luna aprilie până în luna iunie, atunci când apa are o temperatură cu valorile cuprinse între 18-20°C. Icrele sunt depuse la adâncimi mici sau ferite de curent (gârle). Indivizii se grupează în perechi și de remarcat este faptul că masculii sunt protectorii pontelor iar în timpul acesta ei nu se hrănesc. O femelă poate depune de la 60.000 la 1.000.000 de icre. Perioada de ecloziune este de 3-4 zile, alevinul mai are nevoie de încă 4-5 zile pentru a începe să se hrănească. Puietul are un ritm de creștere rapid, în 3 luni măsoară 11-15 cm (Bănărescu, 1964).

Somnul are o activitate nocturnă, tipică unui pește prăduitor. În primii ani de viață, somnul se hrănește cu larve de diptere și efemeride, ca apoi să prefere în mare parte hrana cu pești. Paraziții somnului: Henneyuya porospermica, Coitoceum skrjabini Trichodina sp, Capillaria brevispicula, Argulus foliaceus etc. Dacă în trecut nu avea o perioadă de prohibiție și nici dimensiuni minimale stabilite pentru pescuit, la momentul actual specia e protejată prin acordarea unei perioade de prohibiție care coincide cu perioada de reproducere și impunerea ca dimensiune minimală 50 cm. Fig. 26. Silurus glanis- somnul (Aurel Năstase,2013)

Ordin Perciformes, Familia Percidae, Genul Perca

Cheie de determinare a genului Perca: corp relative înalt, dorsala cu mai puțin de 15 radii moi, ventralele apropiate iar dinții sunt mărunți și uniformi.
Pești care fac parte din famila Percidae (Gunther în 1860), reprezentanții acestui grup taxonomic au următoarele trăsături: corp semiînalt, cap comprimat lateral, gură terminală protractilă, dinți uniformi, opercular ce se finalizează cu un țep ascuțit, două dorsale diferite ce prezintă țepi. Specia a avut o prezență importantă în probele amplasate și confirmă aria de sa de răspândire în Lacul Razim (fig. 27.). Prezența în număr mare poate fi explicată prin faptul că talienele erau amplasate într-o zonă cu stufăriș, un habitat preferat de biban.

Fig. 27. Aria de răspândire a bibanului (Bănarescu, 1964)

Perca fluviatilis fluviatilis (fig. 28.) este specia ce se regăsește în spațiul danubian sub denumirea populară biban. Înălțimea corpului este de 26-38 % din cea a lungimii. Raport ul dintre regiunile corpului : lungimea capului reprezină 27-36% din lungimea corpului; spațiul predorsal are un procent de 30-34% din lungimea corpului iar pedunculul caudal are 19-25% din lungimea corpului. Prezintă un bot obtuz, gură terminală iar maxilarul este mai lat în partea posterioară.

Solzii sunt mici și se află pe tot corpul, linia laterală completă cu un număr de 57-63 de solzi. La nivelul coloritului se remarcă în partea superioară un verzui spre cenușiu iar fața ventrală e galbenă. Dinspre partea inferioară coboară dungi brune/măslinii. Irisul este de culoarea galbenă. Bibanul prezină o variabilitate aparte la nivelul înălțimii corpului. De exemplu, în lacurile litorale populațiile de biban au dimensiuni mai mari. Acest lucru se datorează ritmului de creștere diferit în urma regimului trofic (microzoofag/ihtiofag). Ritmul de creștere variază în funcție de ereditatea populației cât și a factorilor de mediu: abundența hranei, temperatura, competiția interspecifcă și intraspecifică (Bănărescu, 1964).
Bibanul este o specie de pește care trăiește atât în lacuri cât și în apele lin curgătoare. Indivizii tineri trăiesc și în cârduri, pe când cei mari trăiesc doar izolat. Este o specie care nu are deplasări notabile.

Reproducerea începe din luna martie, atunci când apa are o temperatură de 7-8°C și poate ține până în luna mai. O femelă poate depune de la 12.000 la 30.000 icre, fiind depuse într-o singură porție pe șiruri lungi de aproximativ 2 m (Bănărescu, 1964). Dimorfismul sexual se remarcă doar în perioada reproducerii cănd corpul femelei este vizibil mărit. Ca și la alte populații, femelele se găsesc într-un număr mai mare față de masculi, în unele situații procentul poate fi de 90%. Perioada de eclozare depinde de temperatură și are un interval de 2-3 săptămâni, alevinii sunt de la început activi.

Din punct de vedere al regimului alimentar: alevinii se vor hrăni pentru început cu zooplancton după care își însușesc comportamenul pe pește prădător începând să prăduiască alevinii altor specii. Bibanul prezintă un spectru larg de troficitate , hrănindu-se atât cu nevertebrate bentonice cât și cu pești. Exemplarele mari sunt exclusiv ihtiofage.
Dacă depășește proporția de 10-15% din efectivul pescicol, devine dăunator.
Paraziți ai bibanului: protozoare:Myxobolus carasii, Trichodina sp.;trematode digenee: Bunodera luciopercae, Diplostomulum sp.,Tetracotyle sp,.Bucephalus polimorphus; cestode: Protocephalus percae, Diphyllobothrium latum; nematode: Camallanus lacustris, Eustronglydes excisus; crustaceele: Ergasilus sieboldi, Lernaea sp., Achtheres percarum,Argulus.foliaceus. Fig. 28. Perca fluviatilis fluviatilis -biban (foto original)

Genul Stizostedion a fost descris de Rafinesque în 1820 și cuprinde 5 specii, dintre care doar două se regăsesc în bazinul Dunării: Stizostedion luciopercași volgense, cel din urmă fiind pe cale de dispariție, fiind astfel în listele roșii naționale și internaționale. Caractere de identificare: corpul alungit și puțin comprimat lateral, gura mare, terminală care prezintă canini-dinți foarte puternici în comparație cu ceilalți, opercularul prezintă 1-2 țepi, dorsalele și analele prezină spini. Șalăul vărgat (fig. 31-Stizostedion volgense) se diferențiază de șalăul propriu-zis prin următoarele: ochi mai mari, gura mai mica, caninii sunt mai slab diferețiați iar benzile transversal de pe corp sunt mai bine delimitate (Bănărescu, 1964) În 2006, în lucrarea de cercetare a specialiștilor de la A.R.B.D.D: Studiul de evaluare a stocurilor de resurse acvatice în vederea stabilirii TAC din Delta Dunării au fost identicate doar 3 exmplare de șalău vărgat.
În cercetarea efectuată, șalăul a fost una din cele mai prezente specii capturate. Prezența acestuia confirmă aria de răspândire dată de Bănărescu în 1964 (fig. 29.) în lacul Razim. Prezența exemplarelor de șalău într-un număr atât de mare ar putea fi explicată de popularea cu icre embionate de șalău efectuată anual de A.R.B.D.D.(http://www.ddbra.ro/media/ARBDD_Comunicat%20de%20presa_Populare%20cu%20icre%20embrionate%20de%20salau_15apr2014.pdf). Spre exemplu, în anul 2014, au fost lansate un număr de 500 de cuiburi de icre embrionate de șalău. Un cuib de icre embrionate conține 30.000 de icre.

Fig. 29. Răspândirea geografică a șalăului în România (Bănărescu, 1964)

Stizostedion lucioperca (fig. 30) este cunoscut popular sub denumirea de șalău,

ciopic dar și alte regionalisme. Raportul dintre regiunile corpului: capul 27-35% din lungimea corpului, spațiul predorsal reprezintă 30-35% iar pedunculul caudal cu un procent de 22-27% din lungimea corpului.

Solzii sunt mărunți și se afă pe aproape tot corpul, linia laterală cu o formă aproximativ rectilinie. La nivelul coloritului: partea dorsală este cenușiu spre un verzui iar partea ventrală e argintie; de a lungul corpului se observă niște dungi transversal de culoare închisă; înotătoarele dorsală și caudală sunt cenușii cu puncta negre pe când celelalte sunt galben cenușii. Irisul este argintiu și prezintă pete negre (Bănărescu, 1964).
Șalăul este o specie eurasiatică, preferă atât apele dulci stătătoare cât și apele curgătoare și este adaptabilă la apele eutrofe și salmastre (suportând chiar și o salinitate de 10-12%. Preferă bazinele acavatice cu albie cu albie tare (nisipos, argilos, pietros), bine oxigenate și le evită pe cele mâloase și cu vegetație acvatică (A. Năstase, 2008)
Perioada de reproducere își are startul la o temperatură de 10°C, punctul culminant fiind în intervalul de 14-16°C. Icrele sunt depuse într-o singură serie, la o adâncime de 1-3 m pe vegetație dură și crenguțe (Bănărescu, 1964). O femelă poate depune între 50.000-300.000 icre, în funcție de vârstă. Odată depuse, icrele vor fi protejate de masculi până la ecloziune. Ecloziunea are loc atunci când se însumează un total de 100 zile-grad, deci poate varia de la 6-12 zile în funcție de variația temperaturii.

Hrana diferă de la fiecare stadiu al vieții: la început puietul se hrănește cu zooplancton după care va selecta oraganisme de dimensiuni mai mari precum ar fi: miside, gamaride, larve de tentipedide; la sfârșitul primei veri devine exclusive ihtiofag (Bănărescu, 1964). Principala hrană a șalăului în lacul Razelm este guvidul (Gobius syrman și Gobius fluviatilis). Guvidul este un consumator al icrelor de șalău.

Șalăul este o specie de o valoare comercială primară, cele mai mari cantități provin din complexul lacustru Razim-Sinoe, fiind astfel o specie exploatată industrial cât și cu scopul recreativ (pescuit sportiv). Modificările realizate asupra unității lacustre care au făcut trecerea de la un mediu salin-salmastru la unul dulcicol a oferit condițiile optime acestei specii.

Paraziții șalăului: Achtheres percarum localizat pe branhii; Rossicotrema dorricum localizat pe piele; Heneguya psorospermica, Asigia, Tremophorus crassus.
Fig.30. S. lucioperca -șalău(foto original) Fig. 31. S. volgense (Năstase Aurel, 2009)

6.2. Ponderea taxonilor

Pentru a putea exprima ponderea taxonilor în cercetarea efectuată au fost realizate două tabele: tabelul 3 în care speciile sunt caracterizate din punct de vedere al prezenței în probe, valoare economică, origine și clasificare ecologică iar tabelul 4 în care sunt prezentate măsurătorile biometrice ale fiecărui exemplar capturat

Tabel nr. 3 Speciile identificate și caracteristicile acestora (Năstase Aurel, 2008; http://www.iucnredlist.org/details/16494/0)

Tabelul nr. 4. Date biometrice pentru exemplarele capturate în fiecare probă

Prezență în probe

Pentru a analiza speciile cu o prezență ridicată s-au utilizat teste statistice cu ajutorul aplicației GraphPad Instat. Testul statistic este o metodă care ne ajută la validarea sau invalidarea cu un anumit grad de siguranță a unei ipoteze statistice.

Există 2 ipoteze :ipoteza nul- datele nu prezintă legături între ele, valorile comparate nu diferă între ele și ipoteza alternativă- datele prezintă legături între ele dar valorile comparate diferă între ele.

,Rezultatul P al testului, furnizat ca un număr între 0 și 1, reprezintă probabilitatea de a face o eroare dacă respingem ipoteza de nul (datele nu prezintă legături între ele, valorile comparate nu diferă între ele. Testul ANOVA compară în același timp mediile mai multor eșantioane. Testul Barlett este un test parametric pentru verificarea egalității mai multor dispersii pentru mai multe variabile independente repartizate normal. (http://www.umfcv.ro/files/b/i/Biostatistica%20MG%20-%20Cursul%207%20-%20Teste%20statistice.pdf)

Carassus gibelio a fost o specie omniprezentă în probe, cu un număr de 14 exemplare. În proba 4 regăsindu-se cele mai multe exemplare: 5 (fig.32.). Prezența speciei nu este surprinzătoare, carasul fiind cea mai capturată specie din Delta Dunării conform raportului lui Năstase (2008) (Tabel .) Aplicarea testelor de semnificație statistică demonstrează că nu există diferențe semnificative între cele șase probe comparate. În figurile 33. și 34 sunt reprezentate grafice ale mediei și deviației standard ale lungimii și greutății corporale. Pentru lungimea standard,valoarea P este 0,2123 si este considerată nesemnificativă. Analiza prin metoda lui Barlett nu a putut fi aplicată deoarece există probe care au un număr mai mic de 5 valori.
Fig. 32. Dispersie Carassius gibelio în cele 6 probe

Fig. 33. .Media și deviația standard ale lungimii standard la C. gibelio
Fig. 34.Media si deviația standard ale masei corporale la Carassius gibelio

Tabel nr. 1. Structura pe specii și categorii a capturilor de pește din R.B.D.D. din 2008 (AurelNăstase,2008)

Perca fluviatilis este și ea o specie prezentă în toate probele cu un număr de 23 de exemplare. În proba 4 și 5 regăsindu-se cele mai multe exemplare (fig. 35.) Prezența acestei specii este explicată de zona de stufăriș din apropiere- un habitat preferat al bibanului. Faptul că la nivelul capturilor în R.B.D.D. se află pe locul 10 (tabelul nr. 1.) rezultă din valoarea sa economică mai mică față de alte specii și din dimensiunile mici atinse de indivizi (fig.36.). Aplicarea testelor de semnificație statistică demonstrează că nu există diferențe semnificative între cele șase probe comparate.Prin programul ANOVA, au fost calculate media și deviația standard atât pentru lungimea standard (fig. 37.) cât și pentru masa corporală (fig. 38.) Pentru lungimea standard, valoarea P este 0,5553 iar pentru masa corporală valoarea lui P este 0,2123 considerate a fi nesemnificative. Analiza prin metoda lui Barlett nu a putut fi aplicată deoarece există probe care au un număr mai mic de 5 valori.

Fig. 35. Dispersie Perca fluviatilis în cele 6 probe
Fig. 36. Dimensiunile exemplarelor Perca fluviatilis
Fig. 37. Media și deviația standard ale lungimii standard la Perca fluviatilis
Fig. 38. Media și deviația standard la Perca fluviatilis

Sander lucioperca este o specie de referință în cercetarea efectuată cu un număr de 20 de exemplare capturate, cele mai multe exemplare fiind capturate în proba șase (fig. 39.) Prezența acestei specii poate fi explicată prin procesul de populare a lacului Razim cu icre embrionate efectuat de A.R.B.D.D. Testul de analiză Anova ne a putut oferi doar media și deviația standard pentru lungimea(fig. 40.) și masa corporală (fig. 41.), deoarece au fost insuficiente date (o probă a avut un simplu exemplar).
Fig. 39. Diagramă dispersia speciei Sander lucioperca în probe
Fig. 40. Media și deviația standard ale lungimii corporale la Sander lucioperca în cele 6 probe
Fig. 41. Media și deviația standard ale mesei corporale la Sander lucioperca pentru cele 6 probe

Rutilus rutilus carpathorossicus este o specie care apare în trei din cele șase probe cu un număr total de opt indivizi capturați (fig.42.). Este considerată o specie de valoare economică în pescăriile locale. . Testul de analiză Anova ne a putut oferi doar media și deviația standard pentru lungimea(fig 43.) și masa corporală (fig. 44.), deoarece au fost insuficiente date ( în trei probe nu a fost capturat niciun exemplar).

Fig. 42. Prezența speciei R. r. carpathorossicus în cele 6 probe

Fig. 43. Media și deviația standard ale lungimii standard la R. r. carpathorossicusFig. 44. Media și deviația standard ale masei corporale la R. r. carpathorossicus

6.4. Starea de conservare a speciilor de interes comunitar in sit și presiuni antropice

În complexul Razim-Sinoe există mai multe specii aflate în stadiu de periclitare dintre care 4 sunt incluse în Cartea Roșie a vertebratelor din România (Carassius carassius, Knipowitschia cameliae, Negobius eurycephalus, Neogobius syrman) și una se află pe Lista Roșie IUCN (Pelecus cultratus)

Carassius carassius (Ordinul Cypriniformes, Familia Cyprinidae), denumită popular caracuda, este o specie ale cărei populații se află în declin (un efectiv aproximat la câteva sute de mii de indivizi) ( Bănărescu, 1964) Cauzele modificării numerice a populațiilor sunt reprezentate de competiția cu specia înrudită C. gibelio denumirea actuală, eutrofizarea apelor, care a determinat dispariția vegetației submerse, suport pentru pontă și sursă de hrană pentru caracudă (Bănărescu, 1994).

Dacă în anii 60 era o specie dominantă în Delta Dunării, în prezent, caracuda a devenit o raritate (fig. 45). Până în prezent nu a fost aplicată nicio măsură de protecție. Singura măsură prin care această specie ar putea fi conservată este declararea ca rezervații a unor bălți unde se mai regăsește caracuda, în care procesul de eutrofizare să fie stopat și identificarea unor soluții pentru a împiedica pătrunderea carasului în aceste bălți.

Fig. 45. Distribuția caracudei în România (Cartea Roșie a Vertebratelor din România)

Knipowitschia cameliae (fig. 46.) (Ordinul Perciformes, Familia Gobiidae ) are statutul de specie critic periclitată. Cu un efectiv de la cateva zeci-sute, este o specie periclitată deoarece habitatul ei este foarte restrâns și afectat de poluare și eutrofizare (Nalbant, Oțel, 1995). În prezent, guvidașul albăstrui se găsește într-un lac cu salinitate ridicată în aria protejată a complexului lacustru denumită Periteșca-Leahova (fig.47.), deși în anii 1994 a fost identificată în 4 bălți salmastre litorale ce se aflau în dreptul Gurii Portița. Principalii inamici ai speciei sunt păsările ihtiofage.

În momentul actual nu există nicio măsură de protecție, un prim pas pentru a salva această specie este monitorizarea condițiilor de mediu și inventarierea populațiilor existente (Bănărescu,1995)

Fig. 46. Knipowitschia cameliae- guvidașul albăstrui (Nalbant și Oțel)

Fig. 47. Localizarea pe harta României a habitatului speciei Knipowitschia cameliae

Negobius eurycephalus (Ordinul Perciformes, Familia Gobiidae)
Negobius eurycephalus (fig.48.) este o altă specie vulnerabilă răspândită în brațele Dunării și zonele nordice ale lacului Razim (fig.49.) Efectivul populației este estimal de la câteva zeci la câteva sute, indivizii fiind consumați de speciile de pește răpitoare (Bănărescu, 1957). Cauzele modificării numerice sunt poluarea și eutrofizarea apelor (Bănărescu, 1994). Protecția specie este reglementată prin Legea nr. 13 din 1993 iar măsurile necesare în vederea protecției sunt monitorizarea condițiilor de mediu în vederea menținerii unei stări viabile pentru specie.

Fig. 48. Negobius eurycephalus (https://www.shutterstock.com/video/clip-8760580-stock-footage-mushroom-goby-neogobius-eurycephalus-lies-at-the-bottom-medium-shot-black-sea-ukraine.html)

Fig.49. Răspândirea geografică a Negobius eurycephalus (Cartea Roșie a Vertebratelor din România)

Negobius syrman (Ordinul Perciformes, Familia Gobiidae)
Neogobius syrman(fig. 50.), denumit și guvidul de Babadag este o altă specie periclitată care se găsește în Complexul lagunar Razim-Sinoe care îi conferă condiții propice pentru dezvoltare: apa salmastră și fundurile nisipoase și pietroase din lagună (Borcea, 1934), (fig.51.). Principalul concurent al speciei este șalăul, o specie abundentă în complexul lacustru. Protecția speciei este reglementată prin Legea nr. 13 din 1993 (ratificarea Convenției de la Berna). Cauza reducerii efectivului o reprezintă deterioararea apei prin eutrofizare iar măsura necesară stopării declinului populației este reducerea gradului de eutrofizare a lacului Razim (Nalbant, 1993; Bănărescu, 1994)

Fig. 50. Neogobius syrman (http://fish.kiev.ua/pages/ukrfishm/ukrfishm72.htm)

Fig. 51. Răspândire geografică a Neogobius syrman (Cartea Roșie a Vertebratelor din România)

Pelecus cultratus (Ordin Cypriniformes, Familia Cyprinidae)
Pelecus cultratus, denumită popular sabiță (fig. 52.) este o specie periclitată (http://www.iucnredlist.org/details/16494/0) care se regăsește în Complexul lacustru Razim-Sinoe și a fost inclusă din anul 2008 în Lista Roșie IUCN cu statutul puțin îngrijorător. Sabița este o specie larg răspândită în Europa și Vestul Asiei (fig.53.), populațiile din Marea Neagră au scăzut semnificativ după lucrările de îndiguire a fluviilor (Freyhof, J. et Kotellat, M., 2008). Specia nu este amenințată de niciun factor la scară largă, iar în sensul conservării speciei nu au fost luate măsuri speciale. Totuși, ca măsuri au fost propuse: monitorizarea condițiilor de mediu și gestionarea apelor.

Fig. 52. Sabița (foto original)

Fig. 53. Distribuția sabiței în lume (http://www.iucnredlist.org/details/summary/16494/0)

6.5. Presiuni antropice

Supraexploatarea reprezintă o formă de deterioare a unui ecosistem, alături de alte forme: poluarea, introducerea unor specii noi, modificarea circuitului bio-geo-chimic și fenomenul de eutrofizare. Deteriorarea este acea modificare structurală a sistemelor ecologice care duce la scăderea ofertei de resurse și servicii naturale pentru organizațiile din structura sistemelor socio-economice.

La nivel populațional un mecanism de deteriorare este cel de modificare a structurii genetice a populației. Exploatarea resurselor piscicole în bazine natuarale și seminaturale poate acționa la diferite scări și niveluri ierarhice: ecosistem, complex local și regional în funcție de specie. Utilizarea neraținală a resurselor naturale a devenit o problemă globală iar suprapescuitul este una din cauzele scăderii populațiilor
Pescuitul industrial epuizează constant stocurile de pește cu o viteză mai mare decât capacitatea de refacere a acestora, ca urmare a modificării ratei de reproducere a populațiilor exploatate (Lotze and Worm, 2009), (Bailey,2016) .
Vito Volterra este creatorul renumitului model de analiză al exploatării. Modelul poartă denumirea Lotka-Voltarrera iar prin diferite ecuații descrie dinamica pradă-prădător. Acest model a fost conceput pentru a descrie efectele exploatării neraționale. Modelul pleacă de la ideea că stocurile de pește devin o sursă non-regenerabilă atunci când sunt exploatate intensiv iar rata de reproducere a populațiilor devine un parametru nesemnificativ. Acest model de analiză matematică poate ajuta în înțelegerea mecanismelor unui management al pescăriilor: supraexploatarea poate fi combătută prin stabilirea unor cote de pescuit.
De a lungul timpului, modelele de analiză a stocurilor de pește au dvenit tot mai complexe, la care s-au adăugat numeroși factori importanți cum ar fi: schimbarea climatică (Perry et al., 2005), modelele care iau în considerare simplificarea lanțurilor trofice (Polis and Strong, 1996), etc.

Modelul de analiză cuplează două variabile: stocurile de pește (prey/resource stock/R) și capacitatea de effort (capital stock/ predator/C) într-o variabilă R-rata de epuizare (rate of predation), (fig. 54.).

Fig. 55. Epuizarea completă a stocurilor de tip pradă și a celor de tip prădător în timp (Bailey, 2016)

Supraexploatarea piscicolă este determinată de trei factori: depășirea capacității de pescuit, competiția și liberul acces la resursă (Mace, 1996). Implementarea conceptului de exploatare durabilă a resurselor este dificil datorită: cunoștintelor minime științifice, lipsei unor date reale de captură și efort, lipsei monitoringului dinamicii populațiilor și percepției socială. Astfel, este necesar să se adopte o strategie de management adaptativ și să fie implementate măsuri care să corespundă unei politici echitabile, atât față de mediu cât și față de compartimentul social.
În teritoriul R.B.D.D resursa pescărească este principala resursă care există de secole. Instituția care a gestionat situația pescăriilor de a lungul timpului și continuă să aibă un rol esențial în combaterea suprapescuitului este Administația Biosferei Delta Dunării.
Pentru ca activitatea pescărească să rămănă o tradiție și pentru generațiile viitoare este implementată Captura Durabilă Admisă, măsură care să asigure o exploatare pe termen lung.

Teritoriul RBDD cuprinde circa 161.596 ha de ecosisteme acvatice în care se regăsesc 132 de specii pește, în mare parte specii de apă dulce, dar și specii migratoare. În ultima perioadă, au avut loc modificări majore în structura calitativă și cantitativă a speciilor ca urmare a activităților antropice: îndiguirile (pierderea habitatelor specifice reproducerii și dezvoltării ciprinidelor, mai ales a crapului) , barajele (au oprit migrațiile sturionilor și în același timp pierderea habitatelor în care avea loc reproducerea), exploatarea și pescuitul accidental.
Până în anii 1972-1974 structura speciilor și mărimea cantităților pescuite depindeau de regimul hidrologic din bazinul Dunării (existența unor suprafețe inundabile care reprezentau habitate pentru reproducerea unor specii) iar după 1982 acestea au fost influențate de procesul de eutrofizare(îmbogățirea apelor cu nutrienți, în special cu azot și fosfor). Asfel, a avut loc o modificare și simplificare a structurii ihtiofaunei.
Speciile care au fost afectate de pierderea sau degradarea habitatelor au intrat în declin odată exploatate: sturionii, caracuda, crapul, linul, știuca.Anterior anului 1992 se foloseau plase cu ochi de 26-28 mm care capturau o mare parte din indivizii imaturi sexuali. Astfel, stocurile ihtiofaunistice au fost afectate.
Pentru a realiza o exploatare durabilă a resurselor pescărești, ARBDD-ul a folosit mai multe tipuri de mecanisme: cel biologic, mecanismul reglementărilor ieșirilor și mecanismul monitorizării pescăriilor.

Mecanismul biologic se referă la tipul și carcacteristicile uneltelor de pescuit (majorarea ochiului plaselor, standardizarea uneltelor de pescuit), reglementări privind dimensiunile legale ale peștelui capturat, protecția speciilor periclitate, prohibiția pescuitului unor specii pe cale de dispariție, popularea cu puiet. Mecanismul reglementărilor ieșirilor se referă cotele de captură care să mențină un echilibru al producției pescărești și a stocurilor de pește. Este considerată o metodă ineficientă de protecție, deoarece chiar dacă s-a atins cota pentru o specie, aceasta va fi capturată în continuare până când vor fi atinse și celelalte cote.
Mecanismul monitorizării pescăriilor se referă la obținerea unor informații legate de captură și efortul de pescuit. Este ineficientă pentru ca monitorizarea capturii este subevaluată.

Pescuitul chiar și atunci când nu e extrem, are consecințe ușor predictibile asupra populațiilor-țintă și anume: reducerea numărului și dimensiunii indivizilor, scăderea vârstei de maturitate, trunchierea structurii vârstei. Acest fapt este valabil atât pescuitului comercial cât și celui recreativ. Impactul suprapescuitului a avut drept consecință afectarea populațiilor de sturioni, crap și somn. Intensificarea pescuitului a avut loc în perioada 1990-2000 atunci când numărul pescarilor s-a dublat și numărul de unelte folosite pentru a pescui a crescut (fig. 56).

Fig.56. Evoluția capacității de pescuit în Delta Dunării (după Aurel Năstase,2008)

Eutrofizarea

Eutrofizarea este o formă a poluării ecosistemelor, prin introducerea unor cantități excesive de nutrineți, ca urmare a activităților umane. Principalii nutrienți responsabili ai eutrofizării sunt fosforul și azotul, care prin creșterea concentrației lor determină o înmulțire rapidă a algelor (Botnariuc, 1982). Asfel, a avut loc o tranziție de la intrarea energiei echilibrată pentru fitoplancton și vegetația submersă, la o stare în care intrarea de energie se realizează preponderant prin fitoplancton (Rîșnoveanu, 2000).
Eutrofizarea accelerată a ecosistemelor acvatice din Delta Dunării a indus restructurări în structura biocenozelor integrate acesteia prin simplificare: reducerea ponderii sau dispariția unor compartimente (vegetație submersă, fauna fitofilă, microfitobentos, microfiltratori) și reducerea numărului de componente în cadrul fiecărui compartiment (Rîșnoveanu, Vădineanu, 2000).

Diminuarea resursei de hrană generată de fauna bentonică și procesul de reducere treptată a suprafeței zonelor de reproducere reprezintă principalele cauze ale declinului populațiilor de pești bentofagi cu valoare economică (Cyprinus carpio și Tinca tinca) (Rîșnoveanu, 2000).

Concluzii

• În sit există 133 de specii de pești, dintre care: 44 de specii exclusiv dulcicole (Esox lucius, Tinca tinca); 58 de specii exclusiv marine (Psetta maxima maeotica, Spratus spratus phalericus) și 31 de specii eurihaline (Alosa pontica, Huso huso, etc.)
din care au fost capturate și analizate 11 specii, de tip dulcicol-caracteristice complexului lacustru studiat

• Speciile fac parte din trei ordine: Ordinul Esociformes, Ordinul Cypriniformes (Rutilus rutilus carpathorossicus, Tinca tinca, Scardinius erythrophthalamus erythrophtalmus, Abramis brama danubii, Vimba Vimba, Pelecus cultratus, Cyprinus carpio carpio, Carassius gibelio) șOrdinul Perciformes (Perca fluviatilis fluviatilis, Stizostedion lucioperca).

• Doar trei specii s-au regăsit în toate probele: Carassus gibelio (14 exemplare), Perca fluviatilis (23 exemplare) și Sander lucioperca (20 exemplare). Abundența celor trei specii poate fi explicată astfel: Carassius gibelio este o specie de origine exotică, care e tolerantă la diverși factori abiotici și asfel se regăsește a fi cea mai capturată specie din R.B.D.D.; prezența speciei Perca fluviatilis fluviatilis ar putea fi explicată astfel: zona unde au fost amplasate talienele era de stufăriș- un habitat preferat al acestei specii. Prezența speciei Sander lucioperca poate fi explicată prin faptul că în lac au loc populări anuale cu icre embrionate de șalău.
• Din cele 11 specii de pește doar patru sunt specii de valoare economică ridicată, (Esox lucius, Cyprinus carpio, Sander lucioperca, Carassius gibelio) dintre care doar două au avut o prezență abundentă :șalăul și carasul, pe când crapul a fost reprezentat doar de un singur individ.

• În probele analizate au dominat speciile dulcicole, stagnofil-reofile și speciile tolerante la modificări ale condițiilor de habitat.

• Prezența unui singur individ al speciei Cyprinus carpio indică declinul populațiilor de crap, specie, care în anii 70 se afla în vârful piramidei la nivelul capturilor. Reducerea zonelor de reproducere pentru crap , cât și scăderea a resursei de hrană generate de fauna bentonică (ca efect al eutrofizării) au condus, treptat la un declin al populațiilor.

• Deși este un sit de importanță avifaunistică, el găzduiește 5 specii ocrotite de pești, în Cartea Roșie sau de interes comunitar

• Eutrofizarea a avut ca efect schimbarea comunităților de pești: crapul a fost înlocuit cu șalăul, caracuda cu carasul iar populațiile de știucă au scăzut semnificativ, pe când supraexploatarea piscicolă a avut drept efect declinul stocurilor de pește.

Bibliografie

1. Anastasiu, P., Sârbu, A., Smarandache, D., 2013, Habitate acvatice – repere în evaluare și monitorizare, în Doroftei M. et Covaliov S. (ed), "Manual de…Delta Dunării"- Ghid pentru personalul de teren al Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării și Gărzii de Mediu, Editura Centrul de Informare și Dezvoltare Tehnologică Delta Dunării, 45-89 Bănărescu, M. P., 1957, Răspândirea și rolul biologic al guvizilor în complexul Razim, Bul. Inst. Cerc. Pisc. Man 16, 36-45.
Bănărescu, M.P., 1964, Fauna Republicii Populare Române, Volumul XIII. Pisces – Osteichthyes (pești ganoizi și osoși), Editura Academiei Republicii Populare Române, București
Bănărescu, P., 1994, The present day of conservation status of the fresh water fish of Romania. Ocrot. nat. med. înconj. 38, 5-20
Bănărescu, M. P., 2005, Pisces, Cartea Roșie a Vertebratelor din România, Academia Română- Muzeul Național de Istorie Naturală "Grigore Antipa", 215-255
Botnariu,c N., Vădineanu, A., 1982, Ecologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 320-322

Ciocârlan, V., 1994, Flora Deltei Dunării- Cormophyta, Editura Ceres, București
Ciocârlan, V., 2000, Flora Ilustrată a României- Pteridophyta et Spermatophyta (ediția a doua revăzută și adăugită), Editura Ceres, București
Ciocârlan, V., 2009, Flora Ilustrată a României- Pteridophyta et Spermatophyta (ediția a treia revăzută și adăugită), Editura Ceres, București
Doroftei, M., Ștefan, N., 2013, Plante de interes conservativ din R.B.D.D., , în Doroftei, M. et Covaliov, S. (ed), "Manual de…Delta Dunării"- Ghid pentru personalul de teren al Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării și Gărzii de Mediu, Editura Centrul de Informare și Dezvoltare Tehnologică Delta Dunării, Tulcea, 89-137
Dimitriu, R. G., Oaie G., Gomoiu M. T., Begun T., Szobotka Ș., Rădan S. C., Fulga C., 2008, O caracterizare interdisciplinară a stării geoecologice a Complexului lagunar Razelm-Sinoe la începutul secolului XXI.
Bozagievici, R.,t Nanu C., 2013, Importanța zonelor umede, în Doroftei M. et Covaliov S. (ed), "Manual de…Delta Dunării"- Ghid pentru personalul de teren al Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării și Gărzii de Mediu, Editura Centrul de Informare și Dezvoltare Tehnologică Delta Dunării, Tulcea 1-11
Borcea, T., 1934, Revision systematique et distribution geographiques des gobiides de la Mer Noire et particulierement des eaux roumaines, Ann. Sci. Univ., Jassy, 1-231
Gafta, D. et Mountford J. O., 2008, "Manualului de interpretare a habitatelor Natura 2000 din România"
Freyhof, J., Kottelat, M., 2008, Pelecus cultratus, The IUCN Red List of Threatened species 2008
Gâștescu P., 1971, Lacurile din România, Editura Academiei R.S.R., București, 34-50
Gâștescu P., 1973, Complexul Razim-Sinoe. Geneză, morfometrie și regim hidric, Peuce 3, Muzeul Deltei Dunării
Gâștescu P., 2008, Lacurile Terrei, Editura CD PRESS, 70-109
Lotze, H.K., Worm, B., 2009. Historical baselines for large marine animals. TrendsEcol. Evol. 24, 254–262
Știucă, R., TOROK L., Marin E., Sela F., 2007, Plan de amenajare a teritoriului zonal Delta Dunării, Faza 1- Analiza situației existente și disfuncționalități
Mace, P.M., 1996, Developing and sustaining World fisheries resources: The state of the science and management
Nalbant T., Oțel V., 1995, Knipowitschia cameliae (Pisces: Gobiidae), a new species of dwarf gobies from the panizzae group. Some problems of its protection, Ocrot. Med. Înconj. t. 39, nr 1-2, București, 51-58
Năstase, A., 2009, Cercetări asupra diversității ihtiofaunei din Delta Dunării pentru exploatarea durabilă a resurselor piscicole

Nãvodaru, I. et Staraș, M., 1995, Evoluția, cercetarea și administrarea pescăriilor din Rezervația Biosferei Delta Dunării, în Analele științifice ale Institutului Delta Dunãrii Tulcea
Polis, G.A., Strong, D.R., 1996, Food web complexity and community dynamics
Rîșnoveanu G., Vădineanu A, 2000, Evaluarea rolului asociațiilor și populațiilor în funcționarea sistemelor ecologice, editura, pag
Belacurencu, T., 2004, Model de utilizare durabilă a resurselor naturale din Delta Dunării, Cercetare și educare, 75-91
Țâștea D.,1969, Scurtă caracterizare a climei Dobrogei cu privire special la zona litorală, Cul. Luc. Meteor/1967, IMH, București, 52-78
Volterra V., 1931,Variations and fluctuations of the number of individuals in animal species living together, în Chapman, R.N. (Ed.), Animal Ecology.McGraw-Hill
http://www.ddbra.ro/media/ARBDD_Comunicat%20de%20presa_Populare%20cu%20icre%20embrionate%20de%20salau_15apr2014.pdf
http://www.mdrap.ro/userfiles/delta_dunarii/rezultate_proiecte/7_Raport%20SEA_ro.
http://biodiversitate.mmediu.ro/rio/natura2000/static/pdf/rospa0031.pdf
http://www.ddbra.ro/media/Plan%20de%20Management%20RBDD_2011.pdf
http://www.umfcv.ro/files/b/i/Biostatistica%20MG%20-%20Cursul%207%20-%20Teste%20statistice.pdf
http://www.iucnredlist.org/details/summary/16494/0