Capitolul 1 . Implementarea programului de identificare a parcelelor agricole ( LPIS ) in Romania 1. Introducere Sistemul de Identificare a… [302601]

Capitolul 1 . Implementarea programului de identificare a parcelelor agricole ( LPIS ) in Romania

1. Introducere

Sistemul de Identificare a Parcelelor Agricole (SIPA) sau în varianta sa originală Land Parcel Information System (LPIS) reprezintă un element esențial al Sistemului Integrat de Administrare și Control (SICA – [anonimizat]), [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat].

1.2. Date generale privind Sistemul Integrat de Administrare si Control

Sistemul de administrare și control cuprinde următoarele elemente:

a) o bază de date electronică;

b) un sistem de identificare a parcelelor agricole;

c) un sistem de identificare și înregistrare a drepturilor ;

d) cererile de sprijin;

e) un sistem integrat de control;

f) un sistem unic de identificare a fiecărui fermier care a depus cererea de sprijin;

g) un sistem de identificare și înregistrare a animalelor.

Sistemul de identificare și înregistrare a [anonimizat], [anonimizat] a parcelelor agricole. [anonimizat], a datelor referitoare pe cel puțin 3 ani calendaristici și/sau campanii agricole consecutive.

[anonimizat]. Controlul pe teren presupune verificarea la fața locului a conformității cu realitatea a informațiilor din cererea de sprijin. [anonimizat], , [anonimizat]. Selectarea cererilor care urmează să fie verificate pe teren se face și pe baza analizei de risc și a elementelor de reprezentativitate a cererilor de sprijin depuse. Controlul prin teledetecție ([anonimizat]) [anonimizat].

2.1 Definirea programului LPIS

Abrevierea LPIS (Land Parcel Information System) este utilizată la nivel european pentru a defini Sistemul de Identificare a Parcelelor Agricole ca parte a Sistemului Administrare și Control Integrat (IACS), dezvoltat în toate statele membre și în curs de pregătire în țările candidate în conformitate cu reglementările juridice fundamentale ale Uniunii Europene.

Sistemul de identificare a parcelelor agricole (LPIS) este un sistem cuprinzând aplicații informatice constituite pe baza planurilor și documentelor cadastrale sau a [anonimizat], tehnici și metodologii de lucru care permit identificarea parcelelor agricole din cererile de sprijin. LPIS acoperă toate suprafețele agricole și asigură o referință comună și unică pentru diferitele scheme de plăți agricole. Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) a demarat proiectul de constituire a bazei de date LPIS pentru teritoriul României în vederea implementării procedurilor de subvenții agricole de la Comunitatea Europeană. Aceste subvenții trebuie să fie o parte distribuite fermierilor în funcție de suprafața agricolă exploatată – subvenții directe, dar și pentru dezvoltarea infrastructurii agricole (lucrări de îmbunătățiri funciare, protecția mediului) considerate subvenții indirecte.

2.2. Funcțiile programului LPIS

Scopul LPIS este acela de a sprijini procesul de identificare și de control al parcelelor agricole (declarate în fiecare an de către fermieri), pe baza utilizării parcelelor de referință, care sunt identificate unic și sunt descrise prin intermediul suprafeței, eligibilității, precum și prin intermediul altor caracteristici relevante. Funcțiile LPIS sunt prezentate pe scurt, după cum urmează:

 sprijin pentru declarațiile făcute de fermieri (formulare pre-imprimate, acces la Internet);

 sprijin pentru realizarea controalelor administrative și pentru soluționarea/ documentarea anomaliilor;

 sprijin pentru realizarea analizei de risc și pentru definirea posibilă a locațiilor de control (CwRS);

 sprijin pentru controalele pe teren (inclusiv CwRS) și pentru o serie de controale încrucișate de conformitate.

2.3.Implementarea LPIS în România

În lipsa acoperirii generale cu hărți digitale actualizate și din cauza informațiilor cadastrale insuficiente, în urma realizării unei serii de studii pilot, România a decis crearea unui sistem LPIS propriu pe bază de imagini recente și pe baza utilizării blocurilor fizice ca parcele de referință. Acest lucru s-a realizat prin:

 alocarea numărului unic al blocului fizic, fiecărei parcele declarate de fiecare fermier, care este deja înregistrat sau este nou înregistrat;

 verificarea sistemului de blocuri fizice de către fermieri;

 înregistrarea fermierilor (care au cel puțin 1 ha) care nu au fost înregistrați până acum;

 actualizarea Registrului Fermelor și a listei cu parcele agricole.

 identificarea blocurilor fizice care trebuie să fie modificate datorită schimbării detaliilor din teren în comparație cu ortofotoplanul.

 înregistrarea blocurilor fizice care nu figurează pe harta, în cazul suprafețelor care, deși sunt considerate eligibile de către fermieri, nu au un ID al blocului în LPIS .

 informarea fermierilor cu privire la plățile directe ale UE si la IACS .

 introducerea în baza de date a tuturor formularelor de înregistrare a fermelor completate în urma procesului de identificare a parcelelor agricole.

Din 2006, LPIS a început să fie digitizat în totalitate și să devină o parte integranta a IACS din cadrul APIA (IACS/GIS). Ca orice instrument informațional, LPIS trebuie să fie gestionat într-o manieră adecvată și trebuie să fie actualizat periodic ținând cont de:

 schimbările relevante identificate anual, prin intermediul controalelor administrative și pe teren;

 actualizarea orto-imaginilor de baza (la fiecare 5 ani).

Pentru acțiunea de crearea și întreținere a sistemului de identificare al parcelelor agricole, s-au propus următoarele obiective de implementare a programului LPIS în România:

 pregătirea cadrului organizatoric necesar implementării procedurilor tehnice necesare pentru crearea și întreținerea sistemului de identificare al parcelelor agricole.

 instruirea personalului APIA sucursala județeană, cât și a unui mare procent de fermieri la nivelul fiecărui centru local IACS județean, în vederea necesității întreținerii anuale a LPIS.

2.4. Obiectivele lucrării și aspecte metodologice

În acest context, prezenta lucrare de diplomă își propune identificarea aspectelor pozitive precum și a problemelor reieșite din implementarea practica a programului LPIS în România. Ca urmare lucrarea și-a stabilit următoarele obiective:

 prezentarea etapelor și a metodologiei de creare a programului LPIS

 prezentarea modului de implementare a programului LPIS în România

 analiza măsurătorilor realizate la implementarea programului LPIS în practică

Pentru îndeplinirea acestor obiective, într-o primă etapă s-a realizat o analiză a documentelor relevante de prezentare a programului LPIS:

 Manualul de proceduri privind crearea și întreținerea sistemului de identificare a parcelelor agricole (LPIS), creat de Ministerul Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale, versiunea 2.0, Decembrie 2006

 Ghidul de fotointerpretare și digitizare a blocurilor fizice pentru crearea bazei de date LPIS România, realizat de APIA în August 2006

 Manualul privind controlul în teren a parcelelor, creat de Ministerul Agriculturii Pădurilor și Dezvoltării Rurale, versiunea iulie 2007

Figura 1.1 : Locația proiectului

3. Crearea sistemului de identificare a parcelelor agricole (LPIS)

Prezentul capitol sintetizează procedurile privind crearea și întreținerea sistemului de identificare a parcelelor agricole, detaliind aspectele de fotointerpretare și digitizare a blocurilor fizice pentru crearea bazei de date LPIS România.

1.3.1. Etapele și metodologia LPIS

Pentru crearea sistemului LPIS în Romania s-au parcurs următoarelor etape:

1. Asigurarea imaginilor orto pentru întregul teritoriu (238 000 km2). Aceste imagini orto au fost puse la dispoziția APIA de către ANCPI.

2. Digitizarea, de către contractorii aleși în urma unei licitații internaționale, a blocurilor fizice și a altor elemente de planimetrie care acoperă întreaga suprafață din și pregătirea unei harți digitale de referință pentru sistemul LPIS inițial.

3. Realizarea legăturii cu fermierii, cu ajutorul echipelor formate la nivel de sucursale județene ale , pentru a aloca parcelelor agricole ale fermierilor în cadrul blocului fizic și pentru a colecta informații cu privire la corectitudinea digitizării inițiale a blocurilor fizice;

4. Actualizarea digitizării inițiale, de către contractorii de digitizare și consolidarea LPIS, pe baza informațiilor colectate la etapa 3;

5. Implementarea IACS/GIS (hardware, software, baze de date) în colaborare cu Direcția IT și utilizarea acestuia la nivel național, în cadrul birourilor regionale, inclusiv pentru activități specifice de instruire a personalului;

1.3.2. Dezvoltarea instrumentului GIS

Acest sistem se bazează pe un GIS simplu, ușor de folosit de un nespecialist și care permite vizualizarea a doua tipuri de obiecte :

 grila de acoperire cu ortofotoplanuri, definite de ANCPI;

 limitele administrative ale unităților teritoriale din România

Sistemul permite consultarea în mediu GIS a următoarelor date:

 situația acoperirii teritoriului țării cu zboruri fotogrammetrice,

 situația acoperirii teritoriului țării cu ortofotoplanuri (georeferențiate),

 calendarul predării (cu suprafețele aferente) de ortofotoplanuri de la ANCPI la APIA până la acoperirea țării

 situația acoperirii teritoriului țării cu ortofotoplanuri, care au intrat deja în posesia APIA,

 situația acoperirii teritoriului țării cu ortofotoplanuri procesate care au intrat în posesia contractorilor de digitizare, pe total, pe loturi și contractori de digitizare,

 situația acoperirii teritoriului țării cu blocuri fizice, pe total, pe loturi și contractori de digitizare,

 calendarul predării către APIA (cu suprafețele aferente) a tranșelor de blocuri fizice de către contractorii de digitizare, până la acoperirea țării,

 monitorizarea abaterilor față de program, a întârzierilor și altor elemente care pot pune în pericol terminarea la timp a proiectului de digitizare.

1.3.3. Etapa de constituire a variantei inițiale de LPIS

Acoperirea cu ortofotograme constă din imagini-bloc (tiles) de 2,5 x 2,5 km și se livrează sub forma de fișiere referențiate [.tif] pe DVD-uri, cu o harta index digitală și de preferință cu un număr de date (în special data efectuării zborurilor). Pentru unele zone de graniță a pus la dispoziția contractorilor imagini satelitare de ultra înaltă rezoluție (VHR), cu caracteristici similare ortofotoplanurilor. Conform cerințelor și recomandărilor EU, constituirea LPIS trebuie să țină cont de următoarele aspecte: Utilizarea ortofotogramelor 1:5000

 Extragerea informațiilor de constituire LPIS este recomandată să se realizeze prin utilizarea imaginilor ortofoto ca suport de cartografiere digitală. În practică, acest proces este sinonim digitizării după fotointerpretare. În România, această recomandare a fost însușită și este obligatorie.

Omogenitatea bazei de date

 Poligoanele ce definesc blocurile fizice nu trebuie să aibă suprapuneri sau limite artificiale (limitele hărților sau unitățile teritoriale) pentru ca baza de date să fie omogenă și fără date dublate, evitând astfel blocarea sistemului. În acest sens a fost aleasă proiecția națională Stereo 70.

Precizie minimă

 Precizia minimă a bazei de date trebuie să îndeplinească standarde cartografice pentru o scară de 1:10.000, adică 1 mm real = 10 m pe teren.

 Pentru a nu exclude în mod artificial fermieri cu suprafețe potențial eligibile de la acordarea subvențiilor, s-a ținut cont ca suprafețele fermierilor să intre pe un singur bloc fizic.

Se deduce o regulă esențială de constituire a blocurilor fizice: limitele de blocuri fizice

nu trebuie să taie parcelele agricole.

Constituirea bazei de date LPIS s-a făcut pe unități teritorial administrative (UTA). Practic vectorizarea imaginilor ortofoto urmează limitele teritoriilor administrative, dar limitele blocurilor fizice nu se sprijină pe acestea. Un bloc fizic a fost atribuit acelui teritoriu în care se află cel mai mare procent din suprafață.

1.3.4. Constituirea blocurilor fizice

Baza de date trebuie creată în mediu GIS, respectiv în format digital unde suprafețele să fie delimitate prin poligoane la care să se desemneze un număr de atribute specifice descriind astfel mărimea, calitatea și tipul de utilizare. Blocul fizic (BA) este o suprafață de teren, delimitată de limite naturale sau artificiale permanente, utilizată în scopuri agricole de unul sau mai mulți fermieri care poate include una sau mai multe parcele agricole.

Figura 1.2 : Moduri de delimitare a blocurilor fizice

În figura 1.2 sunt identificate blocurile fizice delimitate de o linie galbenă, în interiorul lor aflându-se numărul unității administrativ teritoriale (UAT 148328-) iar în continuarea numărului UAT se găsește numărul blocului fizic (BF-103) Dimensiunea medie a unui bloc fizic ar trebui să fie cuprinsă între 10 – 20 de hectare, în conformitate cu structura parcelelor.

În anumite condiții, suprafața poate ajunge și la 50 – 100 de hectare. In intravilan unde pot exista suprafețe mai mici dar adiacente, delimitate prin garduri de lemn sau garduri vii, și care pot fi diferențiate excluzând clădirile, vor fi incluse într-un singur bloc fizic (BA).

Parcela agricola este o suprafață de teren continuă, din cadrul unui bloc fizic, acoperită cu o singură cultură, în folosința unui singur fermier. Pentru a fi eligibilă pentru a primi sprijin în cadrul schemelor PAC, parcela agricolă trebuie să aibă o suprafață de minim 0.3 ha, categoria de folosință să fie de tip agricol respectiv Teren Arabil (TA), Pășune Permanentă (PP) ,Vii (VI) sau Culturi Permanente(CP) și să fie menținută în bune condiții agricole și de mediu.

Figura 1.3 : Modul de diferențiere a parcelelor agricole

Blocurile fizice servesc drept referință suficient de stabilă pentru declarațiile fermierului și pentru controalele administrative încrucișate. În acest scop este necesar ca blocurile fizice:

1. să fie delimitate de limite permanente; aceste limite se vor alege, pornind de la cele mai stabile elemente de peisaj

2. să fie formate dintr-un număr rezonabil de parcele agricole. Se recomandă ca un bloc fizic să aibă în jur de 10 – 15 parcele.

3. să nu conțină prea multe suprafețe neeligibile (în conformitate cu regula 75-90%)

4. Blocurile fizice au fost create astfel încât să se asigure că suprafețele eligibile nu sunt excluse;

5. Limitele permanente au fost luate în considerare, în ordinea descrescătoare a gradului de stabilitate.

6. Limitele de blocuri fizice nu trebuie să taie parcelele agricole;

7. La atribuirea categoriilor de folosință pentru blocurile fizice (BA) s-a acordat o atenție deosebită categoriei de folosință PP.

8. Suprafețele neeligibile mai mari de 0.1 ha din interiorul blocurilor fizice eligibile s-au delimitat ca insule și s-au extras din suprafața blocului respectiv.

9. Drumurile cu lățime mai mare de 2 m trebuie vectorizate cu 2 linii;

10. Drumul de exploatare care a apărut ca o dublare a unui alt drum de la marginea terenurilor arabile, nu s-a vectorizat, acesta fiind cel mai probabil un drum temporar.

11. Drumurile de exploatare care au prezentat mai multe variante datorate evident ocolirii unui teren mlăștinos s-au vectorizat fără evidențierea acestor ocolișuri care diminuau suprafața agricolă;

12. Potecile de munte sau unele drumuri ce nu prezintă o continuitate clară și care împart haotic pășunile nu s-au vectorizat chiar dacă în unele locuri depășesc 2 metri;

13. Poligoanele ce descriu drumuri, cursurile de apă, râurile, canalele de irigații prea lungi au fost împărțite chiar după limite fictiv;

14. Drumurile și căile ferate, chiar dacă sunt mai multe, având intercalate habitate naturale nu mai late de 4 m, dar nu pentru folosința agricolă, s-au vectorizat într-un singur bloc.

15. Limita pădurilor s-a vectorizat generalizat fără evidențierea coroanei arborilor iar pomii izolați nu au fost incluși în interiorul pădurii;

16. Pădurile foarte mari au fost împărțite în blocuri separate după limitele dintre tipuri de arbori, după diferite densități ale arborilor sau după eventuale drumuri forestiere;

17. La apele curgătoare al căror luciu de apă are o lățime foarte mare s-a vectorizat luciul de apă generalizând conturul apei pe sub copacii aplecați pe maluri;

18. Apele curgătoare de lățime cu luciului de apă mai mic de 20 – 30 metri a fost vectorizate în același bloc cu malurile dacă acestea sunt neagricole sau mai mici de 4 m;

19. Zonele de habitat ce formează malurile râurilor cu lățimea luciului de apă mai mare de 20-30 m și care au sub 6 m lățime au fost vectorizate împreună cu drumurile sau căile ferate alăturate;

20. Benzile de pământ cu o lățime mai mare de 6 m au fost izolate și clasificate dacă au o suprafață mai mare de 0.1 ha.

21. Suprafețele neacoperite de imagini au fost vectorizate incluzând în acestea și blocurile fizice agricole sau neagricole parțial acoperite deoarece cel puțin o limită a acestora este neclară și nu pot fi considerate blocuri fizice eligibile.

22. În zona dig-mal, de-a lungul cursului Dunării, nu s-au delimitat blocuri fizice agricole, aceste suprafețe fiind destinate împăduririi.

3.5. Actualizarea LPIS

Modificarea anuală a sistemului blocului fizic se face în următoarele condiții :

1. Revizuirea anuală a LPIS în baza declarației fermierului

2. Revizuirea anuală a LPIS la solicitarea centrelor locale județene ale , sucursalelor județene sau la recomandarea central

3. Reînnoirea planului anual al LPIS pentru 1/3 din suprafața țării, în zonele unde se constată modificări mari.

Revizuirea LPIS la solicitarea fermierului se face de câte ori acesta constată modificări ale blocurilor fizice pe raza fermei lui. Modificările blocului fizic pot fi atât ca suprafață și delimitarea acestuia (intervenite prin schimbarea rețelei de drumuri de exploatare, construirea unui canal de irigație sau desecare etc.), cât și în alte atribute ale blocului privind modificări ale suprafețelor eligibile sau neeligibile, schimbarea unor categorii de folosință etc.

Fermierul va înainta cererea de modificare a LPIS pe raza fermei lui la centrul local al APIA sucursala județeană, care va analiza solicitările fermierului și în cazul în care acestea corespund realității din teren și consideră că sunt oportune le va înainta APIA sucursala județeană. Specialiștii LPIS de la județ vor analiza documentația și în caz de oportunitate o vor înainta la APIA central care va lua decizia de modificare a blocurilor fizice.

Exemple de blocuri fizice actualizate pe baza ortofotoplanurilor noi

Figura 1.4 : Blocuri fizice in forma originala din LPIS

Figura 1.5 : Vizualizarea blocului fizic fara limitele grafica

Figura 1.6 : Vizualizarea blocului fizic dupa actualizare

Figura 1.7 : Blocuri fizice in forma originala din LPIS

Figura 1.8 : Vizualizarea blocului fizic fara limitele grafice

Figura 1.9 : Vizualizarea blocului fizic dupa actualizare

1.3.6. Integrarea actualizărilor în versiunea LPIS

Pe tot parcursul utilizării sistemului vor apare cerințe de schimbare și corectare a blocurilor fizice datorate erorilor sau modificărilor geospațiale. Întreținerea datelor și aplicarea corecțiilor va fi efectuată în stratul de date intermediare, iar în final datele vor fi readuse in stratul de date de referință.

 campania de declarare trebuie să se realizeze pe baza unei versiuni identificate a LPIS.

 Pentru toate documentele grafice, trebuie să se indice care este versiunea LPIS utilizată

 În maniera generală, întregul acces la LPIS trebuie să se facă în condițiile indicării versiunii utilizate.

 La momentul inițierii campaniei, trebuie să se stabilească LPIS pentru respectiva campanie.

 Modificările care trebuie avute în vedere în timpul campaniei actuale sunt cele care generează schimbări asupra declarațiilor. Celelalte modificări trebuie înregistrate mai târziu, intr-o a doua etapa, în vederea pregătirii campaniei următoare.

 Toate modificările trebuie să se realizeze prin intermediul unei legături între două versiuni

1.4. Implementarea LPIS în practică

Punerea în practică a programului LPSI presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

-înregistrare a cererilor,

-controlul parcelelor pe teren

-verificarea datelor.

1.4.1 Înregistrarea cererilor

Beneficiari de plăți directe acordate de U.E pot fi persoanele fizice și/sau juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plată, în calitate de proprietari, arendași,asociați. Arendatorul, concesionarul, locatarul nu beneficiază de plăți directe pentru terenul arendat, concesionat și/sau închiriat. Înregistrarea cererilor (fermelor) presupune parcurgerea următoarele etape:

a. Identificarea parcelelor de către fermieri la birou

b. Delimitarea parcelelor pe hartă

c. Modificarea blocurilor

Înregistrarea fermelor s-a făcut printr-o cerere depusă la sediile Apia în primăvara anului 2007 printr-o cerere tip I , în care fermierii cereau subvenționarea anumitor categorii de teren. Suprafețele eligibile pot din categoriile de folosință generală (TA- teren arabil, PP- pășuni permanente codificate, VI- vii codificate, CP – culturi permanente codificate)

Figura 1.10 : Categorii de folosință

Categoriile de folosință agricolă care pot fi interpretate și clasificate în schema de mai sus sunt:

Terenuri Arabile [TA ] :

Figura 1.11 : Textura terenului arabil vizibilă pe fotogramă

2. Pășuni Permanente [PP]

Figura 1.12 : Textura pășunii vizibilă pe fotogramă

3. Culturi de viță de vie [ VI ]

Figura 1.13 : Textura viilor vizibilă pe fotogramă

4. Culturi permanente [CP]

Figura 1.14 : Textura culturilor permanente (livadă) vizibilă pe fotograme

Pentru a fi înscrise fermele trebuie să respecte anumite condiții:

 Suprafața fermei trebuie să fie de minim 1 ha

 Parcele componente trebuie să aibă minim 30 de ari și însumate să dea 1 ha

 Suprafețele trebuie documentate cu acte de proprietate

 Suprafețele dacă sunt în arendă trebuie să fie luate pe minim 5 ani

 La fermele cu suprafețe mai mari de 50 ha depunerea dosarului se face la sediile APIA județene.

1.4.1.1 Identificarea parcelelor de către fermieri

 Etapa I reprezintă selectarea blocurilor fizice corelate cu lista de parcele a unui fermier la nivel de Unitate Administrativ Teritoriala (UAT), ca bază pentru identificarea parcelelor agricole.

 Etapa II are drept scop sa finalizeze procesul de selecție a blocurilor fizice corelate cu lista de parcele a unui fermier, în special pentru fermele mari care au parcele în mai multe UAT-uri, (procesul s-a realizat în cadrul sucursalelor județene și locale). Rezultatul acestui proces constă într-o baza de date care include blocurile fizice corelate cu lista de parcele a fermierului.

Procesul de identificare a parcelelor agricole presupune următoarele obiective:

1. Alocarea numărului unic al blocului fizic, fiecărei parcele declarate de fiecare fermier care este deja înregistrat sau este nou înregistrat

2. Verificarea sistemului de blocuri fizice de către fermieri;

3. Înregistrarea fermierilor (care au cel puțin 1 ha).

4. Actualizarea Registrului Fermelor și a listei cu parcele;

5. Identificarea blocurilor fizice care trebuie să fie modificate datorită schimbării peisajului în comparație cu ortofotoplanul;

6. Înregistrarea blocurilor fizice care nu figurează pe hartă, în cazul suprafețelor care, deși sunt considerate eligibile de către fermieri, nu au un ID al blocului în SIPA (sistem de identificare a parcelelor agricole);

7. Informarea fermierilor cu privire la plățile directe ale UE și la IACS;

8. Introducerea în baza de date a tuturor formularelor de înregistrare a fermelor completate în urma procesului de identificare a parcelelor agricole

Pentru a asigura fermierilor informații suficiente cu privire la harți, în 2007, APIA-Serviciul LPIS trebuie să știe care sunt blocurile fizice de care fermierul are nevoie pentru a-si întocmi solicitarea de sprijin. Acesta este scopul principal al actualei campanii de identificare a parcelelor agricole. Pe baza ID-ului blocului fizic, se realizează harți A4 la scara 1:5000 sau mai mari, care să fie imprimate și date fermierilor pentru a-și poziționa parcelele agricole. Pentru a facilita completarea formularului de solicitare, va realiza, la încheierea acestei campanii de identificare a parcelelor, un „pre-control” privind supra-declararea suprafeței blocurilor fizice.

1.4.1.2 Delimitarea parcelelor pe hartă

Odată cu cererea de plată, fermierul primește și hărțile PDF format A4 sau A3, la scara 1:5000 respectiv 1:10000 în cazul unor suprafețe mari, cu blocurile fizice, corespunzătoare declarației de suprafață. Fermierul identifică vizual pe hartă, în cadrul fiecărui bloc fizic, parcelele agricole pe care le utilizează. Ulterior va schița pe harții cu culoare roșie conturul fiecărei parcele agricole la scara planului(inclusiv parcele cu pajiști sau pășuni)

Figura 1.15 : Delimitarea parcelelor pe hartă

După ce au fost desenate toate parcelele , acestea vor fi numerotate cu numere de la 1 la n conform cu numerotația din cerere

În interiorul parcelelor pot exista și suprafețe neeligibile cum sunt:

 Clădiri și curți

Figura 1.16 : Grupuri de case neexcluse din blocul fizic

 pâlcuri de arbori

Figura 1.17 : Grupuri de arborii neexcluși din blocul fizic

 Stânci

 Zone de degradare (alunecări, mlaștini)

Dacă acestea nu au fost excluse de la început din blocurile fizice, fermierul are obligația să excludă el aceste zone fie prin bararea acestora fie prin nedesenarea lor în interiorul parcelor agricole.

1.4.1.3 Modificarea blocurilor

Un bloc fizic (BF) indicat pe harta A0 poate fi incorect și în consecință poate face obiectul unei schimbări potențiale. Fermierul poate observa că în acest timp locurile au suferit unele modificări și poate cere o verificare: Daca limita unui anumit bloc fizic este incorecta, fermierul sau angajatul , locala,membru al echipei responsabile de UAT-ul respectiv, va face o observație cu privire la respectivul bloc fizic. Observațiile fermierilor cu privire la blocurile fizice, se colectează în următoarele situații:

 Schimbări în configurația peisajului (de exemplu: schimbarea cursului unui râu, construirea de noi drumuri, dispariția de drumuri/poteci, apariția de noi clădiri, limite care nu figurează pe hartă, modificarea limitelor pădurilor) de la data realizării fotografiei aeriene (fotografiile aeriene s-au realizat în anii 2003 și 2004);

 Fotointerpretarea incorecta a limitelor blocului fizic, precum și interpretarea incorecta a categoriei de folosință a terenului ;

 Pe hartă nu figurează blocul fizic în cadrul căruia un fermier indică prezenta unei parcele agricole. De exemplu, pe hartă se vede o pădure, dar fermierul anunță că o parte a fost defrișată și este folosită în scopuri agricole.

Observațiile propuse vor fi analizate de APIA – Serviciul LPIS, împreună cu contractorii, care au participat la procesul de digitizare a blocurilor fizice. Decizia cu privire la modificarea unui bloc fizic este luată de APIA, în calitate de proprietar și gestionar responsabil a datelor.

Capitolulul 2.

CONTROALE realizate în cadrul Schemei de Plăți Unice pe Suprafață

Capitolul 2. CONTROALE realizate în cadrul Schemei de Plăți Unice pe Suprafață

2.1.DEFINIȚII

Activitate agricolă – producția agricolă, creșterea și întreținerea animalelor, producția de lapte, cultivarea plantelor, inclusiv recoltarea și menținerea terenurilor în bună stare agricolă și de mediu(art. 2 Regulament CE 1782/2003).

Agricultor / fermier – o persoană fizică sau juridică sau un grup de persoane fizice sau juridice cu statut juridic conform dreptului national, indiferent de statutul juridic pe care grupul și membrii săi îl dețin în temeiul dreptului național, a cărei exploatație, se găsește pe teritoriul României și care exercită o activitate agricolă (art. 2 Regulament CE 1782/2003).

Autoritate competentă – organismul dintr-un stat membru care poate acorda sau retrage acreditarea Agenției de Plăți.

Bloc fizic – suprafața de teren continuă utilizată în scopuri agricole cu limite exterioare permanente, naturale sau artificiale, liniare, care este lucrată de unul sau mai mulți fermieri și care are una sau mai multe culturi sau este complet sau parțial necultivată. Ca limite exterioare pot fi considerate limite lineare (drumuri, căi ferate, cursuri de apă, canale magistrale, diguri,etc.) dintre diferite categorii de utilizare a terenurilor. Digitizarea blocurilor fizice se desfășoară astfel separat, în funcție de categoriile principale de utilizare a terenurilor; teren arabil , pășuni sau culturi permanente.

Fiecare bloc fizic este unic identificat în România, adică nu există două blocuri fizice cu același număr ID. Identificatorul blocului fizic poate fi obținut din numărul de 3 cifre tipărit în interiorul blocului pe harta A0 și codul SIRSUP al UAT.

Bune condiții agricole și de mediu (GAEC – good agricultural and environmental conditions) – condițiile pe care trebuie să le respecte agricultorul pentru a beneficia de plăți directe în cadrul SAPS și care au ca scop: protecția solurilor , in special a celor scoase din producție

Cerere unică de plată pe suprafață – reprezintă solicitarea scrisă pe

care agricultorul o depune la Centrul local al Agenției de Plăți pentru

efectuarea plații directe în acord cu schema de plată unică pe suprafață – SAPS

IACS – Sistemul Integrat de Administrare și Control – este instrumentul creat pentru gestionarea fondurilor comunitare destinate agriculturii și pentru controlul cererilor de sprijin ale fermierilor în cadrul schemei de plată adoptată de statul membru.

LPIS (SIPA) – Sistem de Identificare a Parcelelor Agricole (Regulamentul CE 1782/2003 art.18).

GIS – Sistemul Geografic Informatizat prevăzut în art. 20 din Regulamentul CE nr. 1782/2003 (Art. 2(25) Regulamentul CE nr. 796/2004). GIS va fi integrat în IACS.

GPS (Sistem de Poziționare Globală)– instrument de măsurare utilizat în cadrul controlului pe suprafață pentru marcarea punctelor care definesc poligoane ce corespund parcelelor măsurate. În finalul operației, datele corespunzătoare acestor puncte sunt recuperate într-un minicalculator portabil în vederea creării planurilor.

Parcela agricolă – reprezintă acea suprafață compactă de teren care este utilizată de un singur fermier și are o singură categorie de folosință. Parcela agricolă poate fi constituită din una sau mai multe parcele cadastrale

Parcela de referință – suprafața delimitată și determinată geografic printr-o identificare unică, înregistrată GIS, în cadrul sistemului de identificare (național) al statelor membre, la care se face referire în art. 18 din Regulamentul CE 1782/2003 (Art. 2(26) Regulamentul CE 796/2004). România a decis ca parcela de referință să fie blocul fizic.

Plată directă – plata efectuată direct agricultorilor în cadrul schemelor de plată adoptate de România conform art. 2 al Regulamentului CE nr.1782/2003.

SAPS – schema de plată unică pe suprafață. SAPS implică acordarea de plăți directe pe suprafață în mod uniform, efectuându-se raportarea sprijnului financiar comunitar alocat statului membru la suprafața eligibilă (suprafața agricolă utilizată a țării). România are posibilitatea să aplice SAPS o perioada de 3 ani cu maxim 2 prelungiri a câte 1 an fiecare.

Teren arabil – teren cultivat destinat producției și teren lăsat necultivat în mod deliberat si menținut în bune condiții agricole și de mediu în conformitate cu art. 5 din Regulamentul 1782/2003, incluzand si terenurile de sub sere sau solarii (Art. 1 Reglementarea 239/2005).

Teren care nu mai este exploatat pentru producție – teren arabil acoperit (înierbat) cu un covor vegetal format din specii de ierburi sau leguminoase perene din flora spontană sau de cultură și care nu este utilizat pentru pășunatul animalelor, menținut în această stare nu mai mult de cinci ani.

Teren necultivat – teren arabil care este în mod deliberat lăsat necultivat pe o perioadă limitată de până la un an și care este cosit cel puțin odată, până la data de 1 iunie

2.2.INTRODUCERE

2007 reprezintă anul în care în România s-au acordat pentru prima dată plăti directe pentru terenul agricol utilizat.

Multe dintre recomandările și sugestiile menționate mai jos se aplică tuturor Statelor Membre și sunt de natură generală; în consecință, pentru a respecta aceste recomandări și sugestii, APIA trebuie să își adapteze acțiunile la specificitatea condițiilor locale și la caracteristicile software-ului care trebuie utilizat.

2.3. BAZA LEGISLATIVĂ

2.3.1 . Analiza procedurilor de control pe teren utilizate în Statele Membre ale UE-27

Fiecare Stat Membru al UE trebuie să implementeze un sistem consecvent pentru controlul schemei de plăți.

Scopul acestui control este acela de a verifica exactitatea informațiilor declarate de producătorii agricoli în solicitarea de sprijin.

Ca și cerința minimă, controlul anual pe teren trebuie să includă:

a) 5,0 % din fermierii care solicită sprijin pe suprafață,

b) În cazul în care controalele la fața locului constată nereguli semnificative autoritatea competentă mărește în consecință numărul controalelor la fața locului pentru anul în curs, precum și procentul agricultorilor care trebuie să facă obiectul unui control la fața locului în anul urmator (conf. Art. 26 din Regulamentul CE nr.796/2004).

România a avut posibilitatea de a alege una din cele două scheme de plată pe care să o poată aplica de la data aderării:

– Schema de Plată Unică pe Suprafață (SAPS)

– Schema de Plată Unică (SPS).

România a decis să adopte Schema de Plăți Unice pe Suprafață (SAPS). Exploatația agricolă eligibilă pentru plăți, este exploatația a cărei suprafață minimă de teren agricol menținut în Bune Condiții Agricole și de Mediu(GAEC) este de:

– 1 ha – suprafață minimă de teren utilizată de o fermă pentru a fi eligibilă pentru SAPS;

– 0,3 ha suprafață minimă a parcelei agricole eligibile și de 0,1 ha pentru vii ,livezi , arbuști fructiferi , pepiniere pomicole și viticole și hamei

In conformitate cu Art. 5 al Regulamentului CE nr.1782/2003, Statele Membre trebuie să se asigure că toate terenurile agricole, în special cele care nu sunt exploatate pentru producție, sunt menținute în bune condiții agricole și de mediu și definesc la nivel național sau regional, cerințele minime pentru bunele condiții agricole și de mediu, pe baza cadrului stabilit în anexa IV la regulament.

2.3.2 . Cadrul instituțional

Decizia cu privire la crearea a două agenții de plați

MAPDR a decis înființarea a două Agenții de Plăți, și anume:

– Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit (APDRP), responsabilă pentru administrarea și controlul Schemelor de Dezvoltare Rurală și IFOP

– Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, responsabilă pentru plățile directe ale UE, pentru PNDC, pentru IACS și pentru implementarea Organizațiilor Comune de Piață

2.4. SCHEMA DE PLĂȚI UNICE PE SUPRAFAȚĂ(SAPS)

Schema de Plăți Unice pe Suprafață (SAPS) introduce o plată unică pe suprafață pentru toate suprafețele arabile și pășunile permanente, dar și pentru culturile perene și pentru grădinile de legume.

Schema de Plăți Unice pe Suprafață (SAPS) – terenul agricol (teren arabil, pășuni, pajiști, livezi, viță de vie și culturi perene) din cadrul unei exploatații agricole, menținut în Bune Condiții Agricole și de Mediu

2.4.1. Prelucrarea solicitărilor de sprijin

Centrul local APIA va pune la dispoziția tuturor fermierilor care utilizează o suprafață de până la 50 hectare teren agricol din comunele arondate, materiale grafice reprezentind ortofotoplanuri cu blocurile fizice din comunele respective, iar sucursala județeană APIA va pune la dispoziția tuturor fermierilor care utilizează o suprafață egală sau mai mare de 50 ha teren agricol, materiale grafice reprezentind ortofotoplanuri cu blocurile fizice aferente .

Fermierul va completa cererea de plată, în care va declara numărul și mărimea parcelelor utilizate și va face o schiță a acestor parcele pe materialul grafic.

2.4.1.1. Delimitarea parcelelor agricole pe materialul grafic (ortofotoplan)

Fermierul va schița parcelele agricole în interiorul blocului fizic pe materialele grafice A3.

Limitele parcelelor desenate de fermier trebuie să corespundă cu declarația de suprafață a acestuia din cererea de plată pe suprafața

2.5. VERIFICAREA TIPURILOR DE CULTURI DECLARATE

2.5.1. Suprafețe eligibile

Condițiile de eligibilitate pentru acordarea sprijinului sunt următoarele: suprafața minimă a fermei să fie de 1 ha și să fie compusă din parcele agricole mai mari de .

In cazul viilor, livezilor, hameiștilor, pepinierelor pomicole, pepinierelor viticole, arbuștilor fructiferi suprafața minimă a parcelei agricole trebuie să fie de cel puțin 0,1 ha.

Condițiile de eligibilitate pentru acordarea acestui sprijin sunt următoarele:

utilizarea terenului agricol și menținerea acestuia în bune condiții agricole și de mediu (GAEC)

suprafața minimă a fermei să fie de și să fie compusă din parcele agricole de cel puțin . ( sau 0,1 ha în cazurile menționate la punctul 8.1)

Plățile unice pe suprafață sunt acordate pentru următoarele categorii de folosință:

– teren arabil (TA) – cuprinde terenul cultivat pentru producție, inclusiv terenurile de sub sere și solarii și/sau terenul care nu mai este exploatat pentru producție în mod deliberat, dar menținut în bune condiții agricole și de mediu în conformitate cu art. 5 din Regulamentul 1782/2003;

– pajiști permanente (pășuni și fânețe – PP) – cuprinde terenul utilizat pentru pășunatul animalelor sau pentru producerea de ierburi sau alte furaje erbacee care nu a făcut parte din sistemul de rotație a culturilor din cadrul exploatației pe o perioadă de minim 5 ani;

– vii (VI) – cuprinde terenul plantat cu vii și pepiniere viticole;

– culturi permanente (CP) – cuprinde terenul plantat cu livezi, arbuști fructiferi, hamei, pepiniere pomicole și alte culturi permanente ;

– grădini familiale (G) – reprezintă suprafața destinată obținerii produselor agricole, în principal pentru consumul propriu al membrilor exploatației/gospodăriei agricole individuală.

2.5.2. Suprafețe neeligibile pentru Plățile Unice pe Suprafață (SAPS)

Suprafețele neeligibile includ suprafețele utilizate pentru culturi forestiere sau terenul utilizat pentru scopuri neagricole :

teren utilizat pentru culturi forestiere: păduri, culturi specializate pentru producția de cherestea;

utilizarea neagricolă a terenului: inginerie civilă, drumuri, suprafețe acoperite de apă, cariere.

Atunci când se determină suprafața parcelei agricole eligibile pentru plată, se presupune că elementele din interiorul parcelelor agricole (adică elementele care nu constituie o parcelă separată), precum șanțuri, drumuri/poteci nepavate din cadrul limitelor parcelei agricole, copaci pe marginea terenului, garduri vii, pereți ai terasei etc. sunt incluse în suprafața totală a parcelei agricole dacă lățimea lor este egală sau mai mică de 2 metri.

2.5.3. Principiile calculului suprafeței îndreptățite pentru plată în cazul parcelelor agricole folosite ca solarii sau sere

Culturile diferite cultivate în sere și solarii sunt îndreptățite pentru plată dacă au o suprafață mai mare de 0,3 ha.

Suprafața parcelei agricole este acea suprafață ocupată de seră sau solar chiar dacă cultura nu este cultivată direct pe sol. În cazul culturilor cultivate pe mai multe niveluri suprafața acestora nu se însumează.

2.6. Metode de control și toleranțe

Suprafețele parcelelor agricole sunt controlate prin instrumente de măsurare adecvate care asigură o acuratețe a controlului egală cu cea solicitată pentru controalele oficiale, în conformitate cu legislația națională. Comisia Europeană recomandă stabilirea unei toleranțe tehnice pe baza perimetrului parcelei agricole controlate. Toleranța maximă pentru fiecare parcelă nu poate depăși 1,0 ha în valoare absolută.

Controlul se poate realiza pe baza utilizării de tehnici diferite. Cele mai utilizate tehnici sunt menționate mai jos:

Control pe baza utilizării GPS sau stației totale

Control pe baza utilizării unei rulete

Control pe baza utilizării unei metode combinate, de exemplu GPS + ruletă.

Metoda de realizare a controlului se selectează în funcție de condițiile climaterice de la fața locului . Inspectorii vor selecta o metodă după realizarea unei analize cu privire la toate condițiile terenului respectiv.

2.7. Cadrul proiectului

Controlul prin teledetecție (CwRS) este una dintre opțiuni în realizarea controlului suprafețelor agricole. CwRS este folosit în aproape toate cele 27 de state membre UE (în 24) ca instrument pentru controlul terenurilor și pentru măsurarea parcelelor declarate.

În CwRS se pot defini următoarele:

– tipul de culturi

– suprafața unei parcele agricole poate fi măsurată pe baza unor serii temporale a imaginilor din satelit multispectrale cu rezoluții diferite.

Ca soluție eficientă pentru măsurarea suprafețelor va fi folosită imaginea din satelit de înaltă rezoluție (VHR). Avantajul acestei soluții, de nivel tehnic foarte înalt, constă în aceea că, în comparație cu necesitățile măsurătorii de teren, este eficientă din punct de vedere al costurilor și al timpului real de muncă, asigurând o capacitate mai mare de monitorizare.

Fotointerpretarea este efectuată pe baza unei serii de imagini din satelit făcute în decursul unei perioade de timp. La final vor fi puse diagnostice dosarelor prin teste de conformitate și integralitate. Fiecare dosar trebuie să se integreze in una dintre următoarele categorii:

Dosare (grupuri) acceptate de Cwrs, care nu vor fi obiectul unui control de urmărire;

Dosare (grupuri) respinse de Cwrs, care vor fi obiectul controalelor de urmărire;

Dosare incomplete – verificarea acestor dosare este responsabilitatea APIA.

Teledetecția pemite selectarea aplicațiilor corecte, astfel încât inspecția punctuală poate fi direcționată asupra altor puncte și asupra parcelelor problematice, reducându-se numărul de inspecții și, respectiv, costurile.

În controlul prin teledetecție, se pot defini următoarele etape:

Verificarea coerenței din baza de date în care sunt introduse cererile;

Procesarea imaginilor;

Colectarea datelor din dosar;

Scanarea hărții cu schițele fermierilor;

Georeferențierea harților analizate din blocurile fizice;

Digitizarea schițelor făcute de fermieri;

Raportarea experiențelor acumulate în procesul digitalizării schițelor făcute de fermieri;

Fotointerpreterea cererilor;

Controlul suprafețelor parcelelor;

Controlul asupra utilizării terenului;

Control GAEC;

Observarea și codificarea parcelelor (conform Addendumului Național);

Categorizarea grupurilor de plăți: test de conformitate (conform Addendumului Național);

Categorizarea dosarelor;

Imprimarea documentelor cu rezultate;

Crearea bazei de date cu rezultatele și a raportului financiar;

Controlul prin teledetecție (CwRS) este un instrument folosit în realizarea controlului de teren pentru măsurătorile suprafețelor din cererile de sprijin financiar din 2007 prin Schema Unică de Plăți pe Suprafață (SUPS) și prin sistemul de Plăți Naționale Directe Complementare.

Acest proiect va acoperi suprafața propusă pentru CwRS de aproximativ 16.000 km2, împărțite în 3 loturi.

2.8. Localizarea zonelor de lucru în Lot 3 – locații A și B

Figura 2.1 : Localizarea zonelor de lucru in LOT 3 – locatia A

Figura 2.2 : Localizarea zonelor de lucru in LOT 3 – locatia B

2.9 Material recepționat

Tabel 1 : Material receptionat

Tabel 2 : Distruibutia fermierilor in ambele locatii

2.9.1. Derularea proiectului

Metodologia aleasă de administrație pentru acest proiect se bazează pe foto-interpretare pe ecran cu imagini multitemporale și pe SIPA.

Pentru fiecare locație avem o serie de imagini:

Locație A : Ikonos, Spot

Locație B : Quickbird, EROS, Spot, IRS

Derularea proiectului stabilită pentru proiectul CwRS a fost:

Figura 2.3 : Derularea proiectului

2.9.2. SIPA – Sistem de Identificare a Parcelelor Agricole

Proiectul SIPA a fost dezvoltat cu ortofotografii care sunt acum utilizate pentru a controla condițiile GAEC (Codul pentru Bune Condiții Agricole și de Mediu). Aceste imagini au cel puțin 5 ani, astfel controlarea condițiilor GAEC este limitată.

Cererile fermierilor

Toate centrele locale APIA (Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură) colectează și scanează schițele cu desenele parcelelor făcute de fermieri.

Problemele generale în schițe au fost următoarele:

– calitate proastă a scanării, și, prin urmare, nici o posibilitate de digitalizare;

– diformități ale schițelor, deci imposibilitatea georeferențierii;

– schițele nu conțineau toate datele din cerere;

– informații necitibile;

– schițe în duplicat;

– denumiri de fișiere greșite;

– predarea fișierelor în format diferit (bmp, tiff, PDF, jpg)

– rezoluții diferite ale datelor scanate;

Tabel 3 : Situația pentru ambele locații :

2.9.4. Procesarea imaginilor din satelit

LOT III referitor la acoperirea celor două locații (A și B)

Tabel 4 : Imagini si date de achizitie

Toate imaginile primite au fost procesate în programul ERDAS conform specificatiilor definite de JRC.

2.9.5. Introducere de date alfanumerice

Problemele găsite au fost urmatoarele:

Neconcordanță între codurile câmpurilor și utilizarea terenurilor – categorie;

Neconcordanță între numărul câmpurilor și parcelă – număr (parcelă SAPS, i.e. schema de plată unică pe suprafață, și subparcelă);

Format incorect pentru coduri și subparcele;

Înregistrări cu alt cod de parcelă SUPS în diferite blocuri fizice și cu diferite coduri pentru subparcelă;

Înregistrări conținând coduri de subparcelă neunice pentru același fermier;

Înregistrări în baza de date APIA fără shițe scanate;

Înregistrări în duplicat;

Valori greșite privind suprafețele.

Aplicația CAPI Sw a fost dezvoltată pe platforma ESRI.

Derularea proiectului este gestionată cu programul ESRI SW. Aplicații speciale au fost dezvoltate pentru fazele principale, pentru a face mai rapidă munca operatorilor și pentru a minimiza eventualele erori ale operatorilor de introducere de date. Distribuirea muncii este gestionată cu ajutorul unui server central, bazat pe aplicațiile ARC SDE și Post Grass. Pentru transferul de date necesar controlul de calitate intern, este în curs de dezvoltare o aplicație de transfer de fișiere prin internet.

SW utilizează 2 ferestre, care pot fi folosite cu un monitor sau cu monitor dual. Fereastra principală este pentru digitalizarea pe VHR + sistemul de gestionare de date CAPI:

Figura 2.4 : Fereastra principala si sistemul de gestionare a datelor CAPI

Figura 2.5 : Fereastra secundara cu seria temporala a imaginilor

Imagini HR (cu rezoluție ridicată)

Imagini VHR (cu rezoluție foarte ridicată) în ordine cronologică.

Arhiva orto – dacă există o fereastră liberă, dacă nu, se află în fereastra principală și poate fi activată dacă este necesar

Fiecare fereastra contine trei poligoane format *shp in urmatoarele layere ;

Capi_crop.shp-contine parcela desenata de fotointerpret

Parcel_digi.shp – parcela desenata de fermier

Sipa_poly.shp – limitele blourilor fizice.

2.10 Capi menu

Capi viewer tools include toate butoanele care manevreaza fereastra Capi editor, precum si imaginile multispectrale

Zoom to block button-mareste spre blocul fizic ce trebuie interpretat

zoom in button – mareste in centrul ferestrei active

zoom out button – micsoreaza in centrul ferestrei active

zoom to previous extent button

synchronize views button – sincronizeaza toate ferestrele dupa cea activa

emphasize off

toggle layers button –schimba vizibilitatea layerelor capi_crop.shp si parcel_digi.shp

spot bands button – seteaza culoarea corecta a imaginii satelitare spot

Capi help

what is this? – da informatii privind butonul ,unealta sau comanda din meniu selectata

magnifier tool – mareste o locatie dorita sau una dintre ferestre

reducer tool – micsoreaza o locatie dorita sau una dintre ferestre

pan tool – misca continutul unei ferestre

identify tool – da informatii despre atributele poligoanelor selectate

position tool

area measure tool – masoara aria unui poligon

Editor tools serveste pentru digitizare , evaluare si modificare a parcelei relationate cu cererea.

draw polygon tool –poate fi digitizat un nou polygon

append polygon tool – poate fi digitizat un nou poligon folosind ca latura comuna una dintre laturile altui poligon deja creat

link claim data tool – una sau mai multe cereri pot fi legate la o singura parcela.

unlink claim data tool – sterge conexiunea dintre o parcela si inregistrarea din cerere.

increase polygon tool – adauga o parte la un poligon deja existent

decrease polygon tool – sterge o parte dintr-un poligon deja existent

edit attributes tool – modifica atributele parcelei selectate

delete polygon tool – sterge parcela selectata

modifying mode button

listing the connected claims to the parcel – listeaza cererile conectate la o parcela.

Capitolul 3

Controlul pe teren

Capitolul 3 Controlul pe teren

3.1. Scopul și metode de realizare

Scopul controalelor pe teren este acela de a verifica datele declarate de către fermier în cererea de sprijin, precum și de a verifica respectarea condițiilor de eligibilitate.

Obiectivele controlului pe teren sunt de a determina :

 limitele și suprafața parcelelor agricole ;

 respectarea bunelor condiții agricole și de mediu, în anul în care se efectuează controlul;

 speciile plantelor cultivate pe parcela agricolă declarată în solicitarea de sprijin sau tipul categoriei de folosință a terenului

Rata totala de control pentru SAPS si CNDP este de 7%, pentru Bunele Practici Agricole și de Mediu (GAEC) este de 1% din numărul total de cereri depuse, pentru măsurile de dezvoltare rurala este de 5% din cererile depuse. Un procent de 5,2% din numărul total de cereri de plată depuse de fermieri vor fi supuse controlului pe teren prin metode clasice.

Selecția acestor ferme se face de APIA central prin trei metode:

1. metoda analizei riscului – pe baza analizei parametrilor de risc relevanți înregistrați în sistem și pe baza unei ponderări adecvate a riscului,

2. metoda selecției la întâmplare (aleatorie),

3. metoda selecției manuale – selectarea directa a fermierului agricol.

Controalele pe teren se vor efectua prin intermediul următoarelor două metode topografice:

 control pe teren prin metode clasice: metoda care a fost folosită până în prezent constând în perimetrarea suprafețelor de controlat

 control prin teledetecție: bazat pe imagini satelitare preluate la diverse etape de vegetație, metodă care este încă în faza de implementare

Măsurarea se face în prezența solicitatului cererii care va indica terenul care va fi măsurat. În cazul în care fermierul nu este de acord cu efectuarea controlului pe teren al parcelelor agricole, acesta va fi rugat de către inspectorul de teren să consemneze motivația în caseta din raportul de control, destinată observațiilor fermierului și (daca este posibil) să semneze. Fermieri care nu permit realizarea controlul le sunt respinse cererile de subvenție.

Controlul pe teren trebuie să acopere toate parcelele agricole pentru care se solicită plata în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață.

Controalele pe teren ale suprafeței sunt formate din două părți:

 verificare preliminară la birou a eligibilității suprafeței tuturor parcelelor agricole declarate pe baza hărților, ortofotoplanurilor și schițelor fermierului.

 inspecție fizică pe teren a unui eșantion cuprinzând cel puțin 50% din numărul total de parcele agricole eligibile declarate, precum și verificarea respectării Bunelor Condiții Agricole și de Mediu pe parcelele fermierului.

3.2. Realizarea controlului pe teren prin metode clasice

Inspectorii de teren care verifică parcelele declarate, în scopul realizării controlului:

 trebuie să aibă accesul pe exploatația desemnată pentru control;

 pot să solicite informații în scris sau verbal cu privire la obiectul controlului;

 pot să inspecteze documentele corelate cu obiectul controlului și să facă copii, extrase.

În contextul plăților directe pentru terenul agricol, controlul pe teren presupune inspectarea fermelor selectate pentru control și realizarea următoarelor obiective:

 Verificarea tipului culturii/culturilor de pe o anumită parcelă agricolă inclusă în solicitarea de plăți directe

 Stabilirea limitelor culturii sau a limitelor terenului arabil și măsurarea suprafețelor eligibile ale parcelelor agricole;

 Verificare pentru a vedea dacă parcela este utilizată în scopuri agricole;

 Verificare pentru urmărirea respectării standardelor privind menținerea bunelor condiții agricole și de mediu în anul în care se realizează controalele și evaluarea condițiilor de înființare a culturilor .

 Măsurarea suprafețelor pe care nu s-au respectat principiile privind menținerea bunelor condiții agricole și de mediu.

 Realizarea unui desen obligatoriu al măsurării parcelei agricole, pentru fiecare parcelă; Inspectorul realizează desenul pe pagina 7 a Raportului de control (Anexa II).

 Efectuarea unei fotografii digitale pentru a documenta realizarea controlului în cazul în care se identifică nereguli sau în cazul în care fermierul are observații la Raportul de control.

 Redactarea Raportului de Control pe hârtie, pe formularul primit împreună cu decizia de realizare a controlului, sau electronic – în cazul în care există un laptop.

La verificarea culturilor inspectorul identifică dacă cultura prezentă este aceea cu cea din cererea făcută de fermier. Fiecare cultură agricolă are un cod anume format din 3 cifre (ex.:cartofi-253, grâu-108, fânețe-602, pășuni-601) care va fi trecut în schiță și în datele GPS.

3.3. Controlul suprafețelor parcelelor agricole

Toleranța maximă pentru fiecare parcelă nu poate depăși 1,0 ha în valoare absolută.

Cele mai utilizate tehnici sunt menționate mai jos:

 Control pe baza utilizării GPS sau stației totale

 Control pe baza utilizării unei rulete

 Control pe baza utilizării unei metode combinate, de exemplu GPS + ruletă.

Metoda de realizare a controlului se selectează în funcție de condițiile climaterice de la fața locului. Inspectorii vor selecta o metodă după realizarea unei analize cu privire la toate condițiile terenului respectiv. La realizarea perimetrărilor suprafețelor controlate echipamentele utilizate au constat în:

 aparat de măsurat GPS

 aparat foto digital

 ruleta de măsurare

 stație radio, baterii

 compas, echer, bloc hârtie A4, creioane, gumă de șters, harta rutieră

 echipament de protecție și echipament de lucru

 autovehicul

3.3.1. Măsurarea cu GPS și măsurarea combinată

Măsurarea GPS a fost aplicată la măsurarea parcelelor agricole cu o suprafață mai mare și cu un raport optim al laturilor. Cu cât coeficientul raportului dintre laturi este mai mare (lățimea și lungimea), cu atât mai justificată este folosirea receptorului GPS. Pe parcele alungite substanțial, dar cu forme regulate s-a aplicat metoda combinate (ruletă și GPS).

Măsurarea laturilor mai lungi s-a efectuat cu GPS, iar laturile mai scurte cu ruleta.

Toleranța măsurătorii depinde de instrumentul folosit :

 în cazul utilizării receptoarelor geodezice GPS care stabilesc poziția pe baza metodei de diferențiere a uneia sau a dublei faze de frecvență – măsurătoarea statică sau RTK, toleranța nu trebuie să depășească suprafața care este produsul perimetrului parcelei agricole cu lățimea zonei tampon în jurul perimetrului parcelei de 0,35 m

 în cazul utilizării GPS standalone care își stabilesc poziția (fără legare la coordonate) (metoda absolută – punct singular), toleranța măsurătorii nu trebuie să depășească suprafața rezultată ca produsul perimetrului parcelei agricole și a mărimii suprafeței tampon egală cu 1,25 m.

 în cazul măsurătorilor suprafeței efectuate cu ajutorul GPS și a ruletei trebuie aplicată toleranța măsurătorii calculată în același mod ca și în măsurătoarea efectuată numai cu GPS

 Indiferent de metoda de măsurare aplicată toleranța nu trebuie să depășească în valoare absolută 1 ha, în schimb ca valoare minimală toleranța trebuie apreciată ca 0,01 ha

Toate măsurătorile suprafeței terenurilor au fost documentate pe schițe de teren în concordanță cu indicațiile de la subcapitolul următor. În cazul măsurătorilor cu GPS și metoda combinată rezultatele au fost transmise în formă vectorială. În cazul măsurării parcelelor agricole cu metoda combinată (GPS + ruleta) în cadrul documentelor returnate trebuie să se transmită și poligonul gata format ce determină suprafața parcelei așa încât să fie un poligon închis. Trebuiesc editate și transmise rapoarte din receptoarele GPS pentru toate parcelele agricole a căror măsurătoare a fost efectuată cu folosirea lor (metoda GPS și combinată) .

3.3.2. Măsurarea cu ruleta

Măsurătoarea cu folosirea ruletei a fost utilizată pentru măsurarea suprafețelor cu mărime mică și forme regulate (dreptunghi, pătrat, triunghi). În cazul măsurătorilor efectuate cu ruleta a fost aplicată toleranța procentuală a măsurătorii calculată pe baza suprafeței parcelei agricole:

 pentru parcele cu suprafața până la 5 ha se aplică toleranța egală cu 5% din suprafața măsurată

 pentru parcele cu suprafața mai mare de 5 ha se aplică toleranța care nu depășește 3% din suprafața măsurată

 în același timp toleranța tehnică nu poate să depășească în valoare absolută 1,0 ha, iar ca valoare minimală a toleranței trebuie admisă 0,01ha.

3.4. Sisteme de poziționare globală

Acest capitol prezintă aspectele teoretice privind sistemul informatic geografic (GIS) utilizat ca bază tehnică de creare a sistemului LPIS, precum și a aparaturii și tehnicii de lucru GPS utilizat la culegerea datelor de teren.

3.4.1. Generalități

Sistemul global de navigație prin sateliți GNSS (Global Navigation Satellite System) folosește tehnica de poziționare a obiectelor statice sau în mișcare, în orice moment, oriunde s-ar găsi pe suprafața Pământului, în apă sau în aer. El furnizează utilizatorilor informații actuale în timp real, ca soluții precise pentru navigarea în siguranță.

Figura 3.1 : Sisteme de poziționare globală

Aceste sisteme de poziționare sunt independente și au în structura lor aceleași părți componente. Ele se pot folosi însă și combinat, apelând la receptori specializați, capabili să urmărească atât sateliții GPS, cât și GLONASS, realizând astfel un spor pentru precizia determinărilor. Denumirea corectă a sistemelor de poziționare globală folosite în geodezie ar fi GPS – NAVSTAR, GPS GLONASS respectiv GPS – GALILEO. Din rațiuni practice și pentru că este primul apărut și folosit la noi, sistemul GPS NAVSTAR a fost și va fi nominalizat în continuare simplu, ca sistemul sau tehnologia GPS.

3.4.2. Structura sistemului GPS- NAVSTAR

Un sistem de poziționare globală, oricare ar fi el, este constituit din trei segmente, fiecare cu funcții bine precizate (figura 3):

– Segmentul spațial

– Segmentul de control

– Segmentul utilizator

Figura 3.2 : Segmentele sistemului GPS

3.4.2.1. Segmentul spațial

Componența segmentului cuprinde o constelație care avea inițial 24 sateliți dispuși câte 4 în 6 plane orbitale, înclinate cu 55° față de planul ecuatorial, care sunt plasați pe orbită la o înălțime de 20.350km, cu o perioadă de revoluție de aproape 12 ore. Generațiile de sateliți au evoluat, astfel ca sateliții Block I din prima generație, cu durata de viață de 7,5 ani, nu se mai regăsesc în prezent printre cei activi aflați pe orbită.

Tabelul 5 : Sateliți disponibili – august 2006

Funcția principală a sateliților este de a genera și emite în permanență semnale pe două frecvențe diferite care, recepționate la sol, să permită determinarea distanțelor necesare poziționării punctelor. Poziția spațială a acestor sateliți, ca și starea lor și configurația întregii constelații, este cunoscută în orice moment, în cadrul unui sistem geocentric de referință și poate fi accesată oricând în sistemul Internet. Semnalul transmis de un satelit este generat de un oscilator cu o frecvență de bază sau fundamentală de 10,23 MHz.

Structura lui este complexă și cuprinde:

 Purtătoarea L1, modulată prin două coduri pseudoaleatoare (PRN), respectiv C/A și P, iar purtătoare L2 numai prin P;

 Codul C/A, de achiziție grosieră (Coarse Aquisition –code sau Civilian Acces –code), accesibil tuturor utilizatorilor GPS, fiind desemnat ca serviciul de poziționare standard (SPS) și codul p (Precision code ) pentru serviciul de poziționare precisă (SPP), cu o rezoluție de 10 ori mai bună decât codul C/A

 Mesaj de navigație cuprinzând efemeridele și starea sateliților, coeficienți de modelare a ionosferei, bază de timp și corecțiile ceasurilor;

 Secvența de cod PRN, ce se repetă la câteva secunde, specifică fiecărui satelit.

3.4.2.2 Segmentul de control

Cele cinci stații de la sol (Hawai, Colorado Springs, Ascension, Diego Gareia, Kwajalein) componente ale segmentului, se diferențiază după misiunile fiecăreia:

 stația de control principală (Master Control Station), din Colorado Springs SUA, adună datele de la stațiile monitoare, calculează predicțiile orbitelor în sistemul geocentric internațional și retransmite sateliților mesajele de navigație;

 stații monitoare (Monitor Station) în număr de patru, recepționează semnalele sateliților vizibili și fac o primă, procesare a datelor pe care le transmit apoi spre stația principală.

Atribuțiile principale ale acestor stații vizează reglarea poziției orbitelor la un moment dat, conform efemeridelor, implementarea tehnicilor de protecție A/S, supravegherea frecvenței ceasurilor proprii, transferul mesajelor de navigație spre sateliți, inclusiv de corecție a traiectoriei. Aceste operații de repoziționare și resincronizare se efectuează la fiecare trecere respectiv la 12 ore; se are în vedere ca uneori sateliții sunt blocați pentru activități de mentenanță.

3.4.2.3. Segmentul utilizator

Receptorul sistemului GPS reprezintă principala componentă a acestui segment, cu care operatorul vine în contact direct. Ca instalație specifică, are rolul de a capta semnalele cu informații transmise de sateliți și de a le prelucra, furnizând în final date privitoare la viteza de deplasare a undelor, distanța parcursă și chiar poziția spațială dată într-un sistem geocentric internațional de referință.

Figura 3.3 : Componentele unui receptor GPS

În acest scop, receptoarele GPS generează același tip de semnal cu acela emis de satelit, respectiv pe una sau pe două lungimi de undă, inclusiv codurile amintite C/A si P. Aici se încearcă corelarea celor două semnale – recepționat de la satelit și generat de receptor – determinându-se codurile și decalajul de timp dintre ele, ca observații de cod, inclusiv mesajele de navigație după demodulare se obține diferența de fază dintre semnale respectiv observații de fază. În structura unui receptor GPS utilizat în lucrările geotopografice sunt incluse, în principiu, următoarele componente:

 antena A, ce recepționează semnalele de la sateliți, le filtrează și le transmite la un preamplificator și apoi la unitatea de înalta frecvență RF, unde are loc identificarea lor;

 microprocesorul MPU cuplat la antenă, de unde primește semnalele și codurile canalelor, controlează modul de operare, decodează și procesează datele pentru a calcula poziția, viteza, timpul;

 convertorul analog – digital, care preia frecvența intermediară FI obținută din unitatea RF și o separă în canale;

 sursa de energie (bateria), care alimentează întregul sistem al receptorului, caracterizată de o anumită durată de funcționare.

3.4.2.4 Clasificarea receptoarelor

Clasificarea receptoarelor folosite în lucrările geotopografice se poate face după mărimile cu care se operează și după precizia de poziționare pe care o asigură, privite in ansamblu profesionale care pot fi grupate în:

1. receptoare topografice ce procesează codurile C/A și P și execută măsurători de fază pe frecvența L1, având între 12 și 20 canale și o durată a observațiilor de maxim 2-3 minute. Precizia de poziționare variază de la ±5m în determinări absolute (autonome), ±25cm în timp real – diferențial și 1cm ± 2ppm prin postprocesare diferențială;

2. receptoare geodezice, care utilizează codurile C/A și P și fac măsurători de fază pe ambele frecvențe LI și L2. Cele 12 până la 40 de canale permit înregistrarea semnalelor de la sateliții NAVSTAR, GLONASS, EGNOS, asigură o precizie de ±5m în determinările autonome și 5mm ± 5ppm prin postprocesare diferențială, iar timpul de observare nu depășește 3

minute.

Figura 3.4 : Receptor geodezic GPS

Receptoarele de mână (handheld), din categoria celor de navigație, oferă precizii informative, utile însă în multe și diferite domenii de activitate .

Figura 3.5 : Receptoare de mână

În lucrările geotopografice acestea se folosesc curent în special la orientarea operatorului și recunoașterea terenului sau la căutarea unor puncte (borne) de coordonate cunoscute. Alte utilizări posibile pot fi:

 identificarea constelației de sateliți vizibili la un moment dat și stabilirea intensității semnalului 3D;

 estimarea preciziei – EPE (Estimated Position Error) – de determinare a punctului, ce depinde în principal de numărul și dispoziția sateliților disponibili și poate ajunge la valori de ordinul metrilor;

 aflarea poziției în spațiu, a direcției și vitezei operatorului la intervale de timp dorite;

 afișarea traseului parcurs de la ultima resetare, distanța față de diverse puncte de pe traseu prin care s-a trecut, drumul de efectuat până la un punct introdus în memoria instrumentului prin coordonatele lui .

3.4.2.5 Caracterizarea instrumentației folosite

Pentru măsurătorile de teren din cadrul proiectului s-a folosit un GPS de mână produs de firma americană Topcon numit GMS-2. Receptorul este de nouă generație, prezintă un sistem inovator de urmărire a sateliților (constelație duală-dual constellation), de asemenea, un compas electronic integrat și o camera digitală cu o rezoluție de 1,2 megapixeli

Figura 3.6 : Receptorul GPS folosit în teren (GMS-2, Topcon)

Este dotat cu un procesor de putere mare, sistemul de operare este de tip Windows mobile ușurând astfel munca utilizatorilor. Durata de utilizare a aparatului este de până la 8 ore în modul GPS. Forma și dimensiunile reduse îl ajută să fie un receptor foarte bun în măsurătorile pe teren. GMS-2 are următoarele caracteristici tehnice:

 Număr canale : 50 GPS + Glonass trasare L1

 Acuratețea DGPS : 50cm HRMSH

 Funcția statica L1: RMS 4mm + 1.0ppm

 RMS 3mm + 0.8ppm

 Funcția cinematică L1 PP V: RMS 10mm + 1.0ppm

 RMS 15mm + 1.0ppm

 WAAS/EGNOS :da

 Stație CORS V: Da cu BR-1

 Memoria internă :SDRAM 128 MB Flash 256 MB

 Procesor/Sistemul de operare : 520 MHz Intel PXA270 Bulverde/

 Software-ul instalat: Microsoft Windows CE 5.0

 Software Office (post-procesare): TopPAD sau TopSURV-GIS

 Ecran: 3.5” 240 x 320 color QVGA w/ touch screen

 Input/Output :Bluetooth, USB, Serial, ANT, și Alimentare

 Durata bateriei: 8 ore în mod GPS

 Tipul bateriei: Baterie Li-Ion, Reîncarcabilă/Înlocuibilă

 Dimensiuni: 197 x 90 x 46 mm

 Greutate: 0,7 kg

 Mediu de utilizare: IP66, căderi de până la un metru

– de la 20° până la 50°C temperatura de operare

– de la 10° până la 50°C temperatura de operare cu camera

– de la 30° până la 60°C temperatura de depozitare

3.4.2.6 Stații GPS permanente

Poziționarea în sistem GPS pentru realizarea rețelelor geotopografice, presupune determinări relative cu două receptoare, dintre care unul este instalat într-un punct vechi, de coordonate cunoscute, iar altul în punctul nou, urmărit. Evident că practic se folosesc mai multe receptoare amplasate, după caz, în cele două categorii de stații.

Stațiile GPS permanente sunt de fapt receptoare GPS amplasate pe puncte de ordin superior ale rețelei geodezice (internațional și naționale), care asigură în permanență, zi și noapte, culegerea, prelucrarea și difuzarea datelor sosite de la sateliții „vizibili". Prezența lor pe teritoriul național, într-o densitate corespunzătoare, poate suplini în mod eficient rolul rețelei geodezice naționale GPS, așa cum se arată în continuare. Structura unei astfel de stații permanente GPS cuprinde în linii mari, următoarele componente :

 receptor satelitar GPS, clasa geodezică, cu măsurători de cod și fază pe ambele frecvențe LI și L2, fiecare cu minim 12 canale independente;

 antena de recepție performantă, cu zgomot cât mai redus, de tip choke ring (Dorne-Margelin model IGS);

 stație meteo modernă, cu senzori model NET 3A Parascientific, ce furnizează date precise la interval de 1 minut privitoare la presiunea, temperatura și umiditatea relativă a atmosferei din zonă ș.a.;

 sistemul de calcul (Workstation HP 6000) și soft de administrare și control (Leica Spider, Thales)

 sisteme de comunicație (radio, GSM , internet, intranet)

Funcțiile rețelei de stații permanente sunt complexe și ar putea fi reduse în principal la trei mai importante:

1. Determinarea și urmărirea automată a sateliților, asigurată de componentele hard și soft specifice receptoarelor satelitare ce dispun de 12 canale, ceas de înaltă precizie și coduri, plus o antenă performantă;

2. Înregistrarea, stocarea și analiza calitativă a datelor satelitare respectiv a observațiilor de cod, fază și mesajul de navigație, preluate la intervale de timp de una până la 30 secunde în cadrul rețelei EUREF sau a serviciilor IGS (International Geodynamic Service);

3. Comunicarea bidirecțională cu exteriorul, ca cea mai importantă funcție, ce urmărește transmiterea și recepția datelor și informațiilor spre și de la alte stații sau beneficiari.

În concluzie stațiile permanente își găsesc un interes practic deosebit în economia determinărilor GPS, servind la:

 înlocuirea receptoarelor fixe în poziționarea tuturor punctelor geodezice noi care pot recepționa și comunica cu stația permanentă cea mai apropiată;

 controlul permanent al utilizatorilor, respectiv a coordonatelor punctelor noi determinate de aceștia, prin identificarea intervalului de timp staționat.

Figura 3.7 : Rețeaua de stații permanente

Forul de specialitate – ANCPI – din România a amplasat o parte din Rețeaua Națională de Stații GPS Permanente (RN-GPS), stații racordate și coordonate de Centrul de Monitorizare și Control (CMC-RN-SGP), amplasat la CNGCFT București, devenit de curând operațional, la care este conectat, deocamdată, un număr limitat de unități. Acțiunea este în curs de desfășurare, pe etape, în cadrul unui program coordonat de ANCPI, până la acoperirea integrală a teritoriului național.

3.5. Principiul poziționării în sistemul GPS

3.5.1. Modul absolut

Un sistem global de poziționare permite determinarea poziției unui punct de pe suprafața terestră în funcție de înregistrările și măsurătorile asupra semnalelor recepționate simultan de la un grup de sateliți, în funcție de care obțin distanțele de la aceștia la antena receptoare. Coordonatele spațiale x, y, z ale punctului staționat rezultă printr-o retrointersecție liniară spațială având la bază distanțele deduse și coordonatele sateliților în momentul emisiei, date de efemeride, într-un sistem geocentric internațional, spre exemplu WGS 8 Teoretic, poziționarea în sistem GPS se sprijină pe un raționament simplu (figura 9):

Figura 3.8 : Poziționarea în sistem GPS prin intersecție spațială

 folosind o singură distanță punctul nou se poate găsi oriunde pe o sferă în jurul satelitului;

 datele de la doi sateliți vor genera două sfere care se intersectează după un cerc pe care se situează receptorul;

 cu trei distanțe de la tot atâția sateliți vor rezulta două puncte posibile rezultate din intersecția unui cerc cu o sferă;

 o măsurătoare suplimentară și implicit distanța de la al patrulea satelit, permite calculatorului să elimine poziția ridicolă (în afara suprafeței terestre) și să o stabilească pe cea corectă).

Necesitatea celui de al patrulea satelit este justificată si pentru a permite poziționarea unui punct în sistem GPS, ce se reduce la rezolvarea unui sistem de patru ecuații cu patru necunoscute (x, y, z, t).

.

3.5.2. Modul relativ sau diferențial

Pentru lucrările geodezice, o precizie satisfăcătoare, de ordinul centimetrilor sau chiar milimetrilor, se obține prin poziționare diferențială, bazată pe principiul dublei diferențe, ce presupune utilizarea a doua receptoare, unul instalat într-un punct cunoscut, iar altul în punctul nou. După înregistrarea simultană a semnalelor de la aceiași doi sateliți, prin post-procesarea datelor rezultă diferențele de distanță prin compararea semnalului de la primul receptor cu cel de la al doilea. În acest mod se pot rezolva, fără echivoc, ambiguitățile și se elimină cea mai mare parte a erorilor cunoscute ce influențează poziționarea (de ceas, influența ionosferei.

Figura 3.9 : Poziționarea relativă a GPS

3.6. Achiziționarea și prelucrarea datelor

3.6.1. Tipuri de măsurători

Semnalele emise de sateliți sunt recepționate, măsurate și prelucrate în parte sau integral de receptor, conducând în final la stabilirea coordonatelor x, y, z ale antenei în cadrul unui sistem geocentric internațional. La baza tuturor poziționărilor stau trei categorii de informații respectiv două semnale de frecvență stabilă, semnale de timp și efemeride; elementul primar al determinărilor îl constituie distanța satelit — antenă, care se deduce indirect funcție de unele mărimi măsurabile direct, acestea servind efectiv la determinarea timpului necesar semnalului să parcurgă acest spațiu. Măsurarea fazei codurilor presupune înregistrarea efectivă a diferenței de timp (At) între momentul de emisie a semnalului din satelit și al recepției în antenă.

3.6.2. Etape de lucru

Obținerea datelor necesare poziționării unui punct în sistemul GPS presupune efectuarea unor observații și măsurători pe teren, ce cuprind, în general:

 instalarea receptorului în stație, fie pe un trepied echipat cu ambază ce permite calarea și centrarea pe punct cu dispozitivul optic, fie pe un suport – jalon gradat, prevăzut cu nivelă sferică și reglabil ca lungime/înalțime;

 măsurarea înălțimii antenei de-a lungul verticalei (h) sau oblic' (ho), ultima valoare transformându-se automat în prima. În cazul suportului – jalon, înălțimea se citește direct și se reglează astfel încât să permită alimentarea cu energie a receptorului;

 orientarea antenei, folosind semnele de pe carcasă, pe aceeași direcție – de obicei nord – pe care este dirijată și antena din stația de baza, spre a evita apariția interferențelor;

 controlul prealabil al capacității acumulatorului și a memoriei receptorului și corespondenta parametrilor configurați între stațiile fixe și cele mobile;

 conectarea antenei la sursa de alimentare prin intermediul unui cablu și a comenzii respective;

 pornirea, introducerea datelor stației, setarea modului de lucru și urmărirea funcționării receptorului;

 completarea foii de observație cu elementele specifice.

În final se înregistrează fotografic receptorul instalat în stație inclusiv numărul de ordine al punctului atașat de trepied (suport). Prelucrarea datelor satelitare pentru a obține coordonatele spațiale în sistemele naționale presupune, în principiu, parcurgerea a doua etape distincte:

 procesarea observațiilor GPS, prin combinarea avantajoasa a înregistrărilor pe cele doua frecvențe LI si L2, respectiv a măsurătorilor de cod cu cele de faza, ce conduc la coordonatele stațiilor noi date în sistemul geocentric International WGS 84 (World Geodetic System) ce va fi înlocuit de unul nou, european, EUREF 89;

 transformarea acestor coordonate în datumul nostru propriu, definit prin proiecția stereografică 70 pe plan secant unic respectiv sistemul de cote Marea Neagră 1975.

Obiectivele de mai sus ale celor doua etape se realizează prin calcule specifice, automatizate, apelând la procedee de lucru și softuri ce se diferențiază ca precizie și randament. Efectiv, după loc și timp, prelucrarea observațiilor GPS se poate face prin post-procesare, în cadrul căruia calculele se executa la birou după faza de teren sau, în unele cazuri, în timp real direct pe teren. Ultimul procedeu este evident mai performant ca randament și permite depistarea pe teren a unor surprize neplăcute și remedierea lor, dar necesită un echipament mai pretențios și încă scump. Succesiunea calculelor de prelucrare a datelor GPS este, în principiu, aceeași la aproape toate programele de procesare și cuprinde următoarele etape:

 calculul coordonatelor provizorii ale stației, având la baza cele ale sateliților deduse din efemeride și, după caz, pseudodistanțele, măsurătorile de fază sau de cod, efectul Doppler sau triplele diferențe din măsurătorile de fază asupra purtătoarei;

 controlul datelor pentru identificarea și eventual eliminarea unor măsurători greșite sau întreruperi de fază;

 estimarea parametrilor și analiza rezultatelor, inclusiv căutarea de noi soluții și opțiuni în cazul respingerii din cauza neîndeplinirii condițiilor de precizie.

Eventualele greșeli se depistează în măsurătorile GPS clasice prin calculele de birou sau/și în pregătirea datelor pentru compensare, iar la determinările în timp real ele se identifică pe teren. De asemenea, la măsurătorile de faza cu purtătoarele mixate, procesarea presupune o baza teoretică solidă în domeniu și, în general, stăpânirea algoritmului softului de prelucrare.

3.7. Principalele erori în poziționarea GPS

1. Erorile satelitare provin din numeroase surse, dintre care le menționăm pe cele cu efecte semnificative:

a) Efemeridele furnizează date privind orbitele și coordonatele satelitului în momentul emiterii semnalului, care sunt afectate de o eroare radială de poziție a acestuia în raport cu orbita teoretică, ceea ce poate provoca o deplasare de până la 1,5 m în poziționarea punctului. Influența efemeridelor se va reduce prin intensificarea studiilor asupra poziției sateliților, estimându-se că vor fi puse la dispoziție valori cu precizie de un decimetru.

b) Ceasul atomic prezintă unele deviații aleatoare, care provoacă erori de valori mici (+5 – 10 m), ce pot fi eliminate prin urmărirea simultană a aceleiași constelații, de minim patru sateliți, cu cel puțin doua receptoare.

2. Erorile de semnal se referă la diverse fenomene fizice care au efect asupra propagării lui la trecerea prin diferite strate între satelit și receptor:

a) Întârzierea în ionosferă,

b) Refracția în troposferă

c) Reflexia multiplă a semnalului provocată de întâlnirea unor suprafețe netede (clădiri, pereți stâncoși, luciu de apă) în preajma receptorului.

3. Erorile datorate receptoarelor sunt cauzate de funcționarea ceasurilor interne, de folosirea a antenei sau de instalarea în stație.

a) Ceasul intern al receptoarelor, în cazul în care prezintă nesincronizări față de cel din sateliți, poate deveni și devine efectiv sursă importantă de erori, cu efect de ±10-100 m.

Această influență dispare prin urmărire simultană a minim doi sateliții de două receptoare, prin simpla diferență.

Figura 3.10 : Reflexia multiplă (multipath)

b) Antena poate induce erori dacă centrul fizic al ei nu coincide cu centrul electric, distanța dintre centrul geometric și centrul de fază al antenei (offset) fiind cunoscută.

c) Instalarea în stație a receptorului și antenei pot induce erori datorită centrării sau măsurării înălțimii antenei, care pot deveni semnificative pentru poziționare, mai ales în cazul folosirii antenelor montate pe tije .

Configurația sateliților vizibili în timpul observațiilor poate influența precizia de determinare a poziției receptorului cu o eroare ce se încadrează în limita câtorva ppm, pentru distanțe de la câțiva km până la câteva sute de km. Indicatorul ce caracterizează configurația este slăbirea preciziei respectiv DOP (Dilution Of Precision), valorile mici indicând o precizie ridicata și invers. Dispunerea geometrică a sateliților este caracterizată de GDOP (General Dilution Of Precision (figura 13), ca indicator calitativ de ansamblu, definit de:

 Poziționare spațială, PDOP (Positional Dilution Of Precision);

Figura 3.11 : Indicatori de precizie: a- PDOP bun, b- PDOP slab

 Poziționare în plan orizontal, HDOP (Horizontal Dilution Of Precision), adică a determinării latitudinii și longitudinii punctului;

 Poziționare în plan vertical, VDOP (Vertical Dilution Of Precision), adică a determinării altitudinii punctului;

 determinarea timpului, TDOP (Time Dilution Of Precision).

Figura 3.12 : Influența poziției sateliților asupra preciziei măsurătorilor GPS

Cel mai folosit indicator este PDOP, calculat ca o funcție inversă de volumul piramidei care are vârful în receptor și baza formată de sateliți: cu cât sunt mai mulți sateliți apropiați de orizont, PDOP este mai bun, volumul piramidei fiind mai mare .

Garantarea unei precizii ridicate spațiale se poate realiza dacă receptoarele sunt setate cu o valoare minimă (pragul PDOP), caz în care nu se iau în considerare configurațiile situate peste o anumită limită, considerată 6 sau mai curând 4, funcție de receptor. Un prag similar se poate introduce și pentru HDOP (valori acceptate între 5-8 pentru lucrări curente sau sub 4 pentru lucrări de precizie). Ca regulă generală, precizia poate fi îmbunătățită prin urmărirea unui număr de sateliți cât mai mare față de patru, ajungând practic până la 12. În concluzie poziționarea în sistem GPS este afectată de erori sistematice și accidentale cu efecte semnificative (tabelul 2). Folosind metode și procedee bazate pe modul de poziționare relativă, aceste erori sunt substanțial diminuate, asigurând precizii centimetrice și chiar milimetrice, acoperitoare pentru rețelele geodezice de orice ordin.

Tabelul 6 : Erori in determinările GPS