CAPITOLUL 1. GEOPOLITICA ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL ……………… 24 1.1. Dezvoltarea notiunii de geopolitică …………………………….. [609699]

1
Cuprins

CAPITOLUL 1. GEOPOLITICA ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL ……………… 24
1.1. Dezvoltarea notiunii de geopolitică ………………………….. …………………. 25
1.1.1. Obiectul de studiu al geopoliticii ………………………….. ……………………. 25
1.1.2. Relația dintre geografie și geopolitică ………………………….. ……………… 29
1.1.3. Evolutia geopoliticii ………………………….. ………………………….. …………. 32
1.2. Actorii geopolitici ………………………….. ………………………….. …………….. 35
1.2.1. Statul – principalul actor geopolitic ………………………….. …………………. 37
1.2.2. Actorii în sistemul relațiilor internaționale ………………………….. ………. 47
1.2.3. Interesele actorilor în perspectivă geopolitică ………………………….. …… 49
1.2.4. Mize geopolitice ………………………….. ………………………….. ……………….. 52
1.3. Rolul Dreptului Internațional în rezolvarea crizelor geopolitice ………. 65
1.3.1. Apariția și dezvoltarea Dreptului Internațional ………………………….. …. 65
1.3.2. Obiectul Dreptului Internațional ………………………….. …………………….. 68
1.3.3. Izvoarele principale și subsidiare ale Dreptului Internațional. ………… 71
1.3.4. Principiile fundamentale ale Dreptului Internațional ……………………… 74
1.3.5. Statul – principalul subiect al Dreptului Internațional ……………………. 78
1.3.6. Sistemul echilibrului de putere ………………………….. ……………………….. 79
1.3.7. Sancțiunile în Dreptul Internațional Public ………………………….. ………. 82
CAPITOLUL 2. EVOLUȚIILE GEOPOLITICE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI
MONDIAL ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 87
2.1. Conferința de la Ialta și Războiul Rece ………………………….. ……………. 87
2.1.1. Planul Marshall și Doctrina Truman ………………………….. ……………….. 97
2.1.2. Înființarea N.A.T.O. ………………………….. ………………………….. ……….. 103
2.1.3. Războiul din Coreea ………………………….. ………………………….. ……….. 111
2.1.4. Tratatul de la Varșovia și Revoluția Ungară ………………………….. …… 117
2.1.5. Cursa spațială și Criza Berlinului ………………………….. ………………….. 123
2.1.6. Criza din Cuba și războiul din Vietnam ………………………….. …………. 127

2
2.2. Sfarșitul Războiul Rece ………………………….. ………………………….. ……. 137
2.2.1. Tratatele de limitare a armelor strategice (SALT 1 și SALT 2) …….. 137
2.2.2. Reformele lui Gorbaciov ………………………….. ………………………….. …. 141
2.2.3. Dizolvarea Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia ………….. 144
CAPITOLUL 3. IMPLICAȚIILE GEOPOLITICE ALE CONFLICTULUI DIN
UCRAINA ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 151
3.1. Momente definitorii în apariția și dezvoltarea statului ucrainean ………….. 151
3.1.1. Primele formații statale ………………………….. ………………………….. …… 151
3.1.2. Ucraina între sec. XIII – XX ………………………….. ………………………… 154
3.1.3. Obținerea independenței ………………………….. ………………………….. ….. 168
3.2. Ucraina după dezmembrarea U.R.S.S. ………………………….. …………… 170
3.2.1. Moștenirea Ucraineană ………………………….. ………………………….. ……. 170
3.2.2. Evoluții politice interne ………………………….. ………………………….. …… 173
3.2.3. Repere Economice ………………………….. ………………………….. ………….. 176
3.2.4. Ucraina și Uniunea Europeană ………………………….. ……………………… 179
3.2.5. Vulnerabilități, amenințări, riscuri ………………………….. ………………… 184
3.3. Conflictul din Ucraina ………………………….. ………………………….. ……… 189
3.3.1. Rolul frontierelor terestre ………………………….. ………………………….. … 189
3.3.2. Principalii actori internaționali ………………………….. ……………………… 195
3.3.3. Evenimentele premergătoare declanșării conflictului …………………… 200
3.3.4. Declanșarea conflictului ………………………….. ………………………….. ….. 205
3.3.5. Escaladarea conflictului ………………………….. ………………………….. ….. 207
3.3.6. Posibile soluții ………………………….. ………………………….. ……………….. 211
CAPITOLUL 4. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI STATELE UNITE ALE
AMERICII, UN RAPORT DE COOPERARE PENTRU STABILITATE ȘI PACE
………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………………. 219
4.1. Geneza S.UA. ………………………….. ………………………….. …………………. 219
4.1.1. Perioada colonială ………………………….. ………………………….. ………….. 220
4.1.2. Perioada constructiei S.U.A. ………………………….. ………………………… 221
4.1.3. Statele Unite în prezent ………………………….. ………………………….. …… 223

3
4.2. Istoria formării U.E. și relația cu S.U.A ………………………….. …………. 226
4.2.1. Formarea Consiliul Europei și a C.E.C.O. ………………………….. ……… 226
4.2.2. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) ………………………….. …. 230
4.2.3. Viziunea ―gaullisme‖ și Piața Comună ………………………….. ………….. 238
4.2.4. Tratatul Uniunii Europene ………………………….. ………………………….. .. 244
4.2.5. Tratatul de la Lisabona ………………………….. ………………………….. ……. 248
4.3. Dinamica parteneriatelor ………………………….. ………………………….. ….. 252
4.3.1. Parteneriatul strategic ………………………….. ………………………….. ……… 252
4.3.2. Cauzele trecerii de la confruntare la parteneriat ………………………….. 254
4.3.3. Sisteme internaționale de securitate ………………………….. ………………. 256
4.3.4. Rolul Alianțelor ………………………….. ………………………….. ……………… 259
4.4. Relații de cooperare U.E. – S.U.A. ………………………….. ………………… 262
4.4.1. Parteneriatul pentru Pace ………………………….. ………………………….. …. 262
4.4.2. Parteneriatul N.A.T.O. – U.E. ………………………….. ……………………….. 268
4.4.3. Raporturile S.U.A. cu Organizațiile Internaționale ………………………. 274
4.4.4. Raporturile U.E. cu Organizațiile Internaționale …………………………. 280
4.4.5. Raporturi viitoare posibile U.E. – S.U.A. ………………………….. ………. 284
ANEXA 1 ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 291
Bibliografie ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 298

4
Introducere

Extinderea comerțului internațional și deschiderea de noi piețe comerciale au
condus la necesitatea cunoașterii geografiei, ca element esențial în procesul de
cunoaștere a necesităților umane.
Revoluția Franceză de la 1789, a declanșat procesul afirmării identității
naționale. Prin urmare, geografia a devenit o componentă prețioasă a identității
naționale, un important factor educațional, aceasta fiind inclusă în toate treptele de
învățământ. Evoluția geografiei în Franța, Germania, Marea Britanie și Rusia, în
primele faze de de zvoltare ale lor, ca state moderne, este elocventă.
După apariția conștiintei naționale, la sfârșitul Secolului al XlX -lea, se
conturează apartenența națiunilor la un anumit spațiu geografic. Rivalitatea dintre
marile puteri a condus la apariția unui nou o biect de studiu, denumit mai tarziu
geopolitică .1
Secolul XX, debutează cu declanșarea Primului Război Mondial; geopolitica
fiind obiectul de studiu care se afirma pătrunzător, pentru a legitima expansiunea
geografică și politică a celui de -al Treilea Reic h. Rațiunea filozofiei consecințelor
limitative ale spațiului, punea în prim plan strategiile care trebuiau urmate prin
prisma obiectivelor teritoriale și cea a mijloacelor avute la dispoziție.2 În baza
acestei „legitimări‖, s -a declanșat cel de -al Doilea Război Mondial, care a semănat
doar furie, distrugere, suferință și moarte a milioane de oameni.
După încetarea celui mai sângeros Război din istoria Omenirii și începerea
unui nou tip de război (Războiul Rece), geopolitica a fost scoasă din aria teoriilor
cunoașterii științifice și înglobată într -o teorie a curentelor de gândire diferite,
pluraliste și adeseori aflate în opoziție. Școlile geopolitice – apărute în Germania,
Franța, Marea Britanie și Statele Unite – disting geopolitica în raport de
expresivitatea viziunilor asupra lumii (autori sau oameni de stat), precum și în
raport cu evenimentele desfășurate la nivel mondial.

1 Vasile SIMILEANU , Geopolitică și centre de putere, Editura Top Form, București, 2011, p. 177.
2 Adrian POP, Geopolitica, Editura Sylvi, București, 2003, p.16.

5
În tot acest timp, în detrimentul științei geopolitice, ia amploare t ot mai mult
Dreptul Internațional, ca soluție de rezolvare a conflictelor vechi și de
preîntâmpinare a unora noi. Prin urmare, în opinia mea, misiunea Dreptului
Internațional, formulată încă de la început în Carta Națiunilor Unite, a fost, de
completare a științei geopolitice în vederea diminuării la maximum a riscului
declanșării unei noi conflagrații mondiale. Toți acești factori condiționați de natura
umană, m -au determinat să aprofundez studiul în domeniul Geopolitic și al
Dreptului Internațional, în ve derea identificării factorilor care au condus la apariția
unor noi tipuri de conflicte regionale (conflicte hibrid), precum cel din Ucraina.
Deși am terminat o facultate de „Relații Comerciale și Financiar Bancare
Interne și Internaționale” și am profesat, între 2004 – 2009, în sistemul financiar –
bancar, pot afirma că am trăit într -o „bulă utopică” în ceea ce privește
funcționarea sistemului economic și politic mondial. Pe plan local, economia
României mergea „ca pe roate” – mai ales după aderarea la Uniunea Europeană (1
ianuarie 2007). Rolul meu în mecanismele economiei de piață, era de susținere a
creșterii economice prin stimularea creditării. După o scurtă experiență, dobândită
într-o bancă americană, am decis să înființez o firmă de consultanță și interm edieri
financiare. Băncile vindeau „credite cu buletinul” iar eu mă integrasem perfect în
tot acest „peisaj mioritic” . Condițiile de creditare în franci elvețieni erau atât de
bune, încât, în 2008, am decis să cumpăr un apartament, prin accesarea unui astf el
de credit bancar.
După acest episod, cu deosebită încărcatură emoțională pentru mine, la
începutul anului 2009, simptomele Crizei Economice Mondiale au început să -și
facă simțită prezența și în România. Primul efect resimțit de țara noastră a fost de
stopare a creditării la toate nivelurile, culminând cu decizia Guvernului din acea
perioadă, de a diminua, cu 25 de procente, salariile din sistemul bugetar și de a
accesa un împrumut de la Fondul Monetar Internațional (F.M.I.). Soluția adoptată,
de stopare a creditării, m -a afectat în mod direct: firma de consultanță pe care o
conduceam a intrat în faliment, iar banca de la care am luat creditul a scos la
licitatie bunul achiziționat (apartamentul).

6
Următorii doi ani i -am trăit cu speranța că situația econom ică mondială se va
îmbunătăți și că, pe cale de consecință, situația nefastă din România se va
ameliora. Dezamăgirea, provocată de conștientizarea faptului că efectele crizei sunt
iremediabile pe termen scurt, m -a determinat să caut răspunsuri la situația în care
mă aflam. Singura soluție pe care am găsit -o la acel moment, a fost, de a -mi
accepta neputința. La scurt timp, grație pragmatismului care mă caracterizează , am
început să mă redresez (psihic și moral). De acum, deja căutam modalitatea de
înțeleger e a mecanismelor de funcționare ale unui stat, precum și ale sistemului
economic și politic mondial.
Astfel, în 2011, m -am înscris la Facultatea de Științe Politice din cadrul
Universității Creștine „Dimitrie Cantemir‖. Setea de cunoaștere a fost atât de m are
încât, la un an de la începerea facultății, m -am înscris la studiile de masterat
„Studii de securitate și apărare”, din cadrul aceleiași Universități.
În toți acești 3 ani de studiu a științelor politice și a sistemelor de securitate
și apărare, am des coperit complexitatea epocii contemporane, în care trăim.
Țări – ca Franța, Germania și Statele Unite – au devenit pentru mine, repere
de dezvoltare, iar personalitățile politice din Secolele al XVIII -lea și al XIX -lea,
mi-au servit drept cauză în convinge rea că pot fi construite mecanisme pentru
evitarea, sau cel puțin diminuarea, efectelor unei crize (asemenea celei din 2008).
Istoria politică a statelor, dar și ideologiile care au stat și stau la baza gândirii
umane, m -au ajutat să înțeleg deciziile poli tice luate în cele mai importartante
momente ale dezvoltării societăților moderne.
Având în vedere faptul că Statele Unite au fost declanșatorul crizei
economice, am fost curios, în primul rând, să știu cum funcționează sistemul său
politic și economic. Aș a am aflat că, puterea economică americană este
impresionantă; Produsul Intern Brut al Statelor Unite ale Americii, deține o
pondere de peste 22% din P.I.B. -ul mondial. Dacă raportăm această cifră la
populație, Statele Unite dețin aproape o treime din prod ucția mondială, ceea ce
fixează economia americană drept una dintre cele mai competitive din lume. 3

3 Alin POPA , Geopolitică. Note de curs., Editura Alma -Mater, Bacău, 2011, p. 146.

7
Altfel spus, Statele Unite, prin anvergura economiei sale, au puterea de a influența
mersul economiei la nivel mondial.
În al doilea rând, am fost surprins să mai aflu că dezvoltarea unui stat este
influențată decisiv de populația sa, prin calitatea, calificarea, disciplina și
motivarea acesteia. De exemplu, statul american, prețuiește mai mult talentul ieșit
din comun, per soana care propulsează un domeniu, omul performant cu adevărat și
încurajează salturile în diferite domenii, prin creația minților de excepție.
Europenii, însă, prin comparație, pun accent pe nivelul general de cunoștințe și
pregătire.
Ca o concluzie, mi -aș permite să afirm că o superputere, prin
comportamentul și performanțele sale, trebuie să dețină poziții dominante într -o
serie de domenii care să -i asigure: soliditatea, capacitatea de a -și impune interesele,
modalitatea de a conduce lumea prin puterea e xemplului.
Lăsând puțin de -o parte considerațiile privind Statele Unite ale Americii,
consider că este tot atât de necesar să aduc în discuție și un alt moment marcant în
alegerea acestei teme de cercetare științifică și anume: declanșarea, în noiembrie
2013, a crizei din Ucraina.
Fiind în ultimul an de studiu și având în vedere faptul că efectuam cercetarea
științifică în elaborarea Lucrarii de Disertație („Geopolitica României”), am
urmărit cu atenție desfășurarea evenimentelor. Cunoștiințele teoretice do bândite
până atunci m -au făcut să cred că Dreptul Internațional va ajuta părțile implicate în
conflict să găsească soluții rapide, prin căi pașnice. Nerezolvarea crizei și
escaladarea conflictului mi -au ridicat, însă, anumite semne de întrebare. De ce,
după 68 de ani de la înființarea Organizației Națiunilor Unite ( cea mai importantă
organizație internațională), Dreptul Internațional nu are pârghiile necesare în
găsirea unor soluții viabile pentru rezolvarea conflictului, pe cale pașnică? De ce se
mai discu tă încă despre „zone de influență” în condițiile numeroaselor
reglementări internaționale? Care sunt limitările Organizațiilor Internaționale?
Oare nu s -au vindecat încă „rănile” provocate de cel de -al Doilea Război

8
Mondial? Este necesară așezarea pe temel ia Dreptului Internațional, a relațiilor
geopolitice?
Studiul și lectura mi -au schițat o privire de ansamblu în ceea ce privește
conflictul din Ucraina, fiindu -mi astel, ușor să identific principalii actori
geopolitici. În cazul Ucrainei, aceștia sunt preo cupați, în mod special, de
antagonismele cauzate de conflictele și disputele etnice, de terorism și crimă
organizată, de proliferarea armamentelor de nimicire în masă, de disputele
economice ș.a. Aceste „situații de criză” , sunt generatoare de tensiuni, ac umulări
de stres și contradicții între actorii geopolitici.
Mai mult decât atât, Ucraina este divizată din cauza limbilor vorbite, a
istoriei și a politicilor guvernamentale. O treime din țară vorbește limba rusă ca
limbă nativă; în practică însă, aceasta este vorbită de mult mai mulți oameni.
Vorbitorii de limbă rusă trăiesc în jumătate din țară, iar vorbitorii de ucraineană în
cealaltă jumatate. Și nu numai că sunt două limbi diferite, dar sunt și două politici
guvernamentale diferite pentru această țară. Aproximativ jumătate din populația
Ucrainei își dorește ca țara să se apropie de Uniunea Europeană și să părăsească
sfera de influență rusească; o treime, însă, spune ca ar prefera integrarea în
Comunitatea Economică Euroasiatică, adică să meargă alături de Federația Rusă.4
Plecând de la ipoteza, conform căreia Geopolitica ghidează relațiile dintre
state, voi căuta răspunsurile la întrebările formulate mai sus, aducând în prim -plan
necesitatea așezării relațiilor geopolitice, pe temelia Dreptului Internațional.

4http://stirileprotv.ro/stiri/stirileprotv -special/9 -intrebari -despre -ucraina -pe-care -v-a-fost-rusine -sa-le-formulati
.html , consultat în data de 27.01.2016.

9
Stadiul actual al cunoașterii (sinteză)
Pentru îndeplinirea misiunii pe care mi -am asumat -o, prin scrierea acestei
lucrări, am structurat conținutul în patru capitole, menite să introducă cititorul în
culisele politicii, consemnate , atât în lucrările de specialitate ale geopoliticii și
istoriei politice, cât și în cele ale Dreptului Internațional. Diversitatea limbajului
folosit, de la un capitol la altul, este menit să scoată în evidență natura umană, care
își va pune întotdeauna a mprenta pe toate domeniile sociale, indiferent că este
vorba de Organizații Internaționale, sisteme de guvernare, comunități locale sau
simpli cetățeni.
Primul Capitol, identifică diferitele stadii de dezvoltare ale geopoliticii, în
comparație cu cele ale Dreptului Internațional. Astfel, vom identifica „primii pași”
ai științei geopolitice ai epocii contemporane, precum și necesitatea apariției și
dezvoltării Dreptului Internațional modern.
Părintele fondator al geopoliticii, Friedrich Ratzel , propune (la sfârșitul
Secolului al XIX -lea), dezvoltarea unei științe care să prezică și să explice
comportamentul politic și capabilitățile militare ale statelor, prin intermediul
mediului fizic în care acestea existau.5
Perioada interbelică, identifică geopolitica drept metoda de a studia
condițiile dezvoltării statului, ale securității sale, precum și acțiunile întreprinse de
acesta pentru a se dezvolta. Cu alte cuvinte, rădăcinile identității statelor, poziția și
frontierele acestora precum și dimensiunile lor dem ografice și economice sunt
câteva criterii de analiză, care evidențiază constrângerile și determinările naturale
ale unei decizii politice.6
Însă, acest mod de gândire stagnează, din cauza asocierii sale cu geopolitica
celui de -al Treilea Reich, care legit ima politica de expansiune a Germaniei Naziste,
punând în prim -plan strategiile care trebuie urmate prin prisma obiectivelor
teritoriale și a mijloacelor avute la dispoziție.7

5 Vasile SIMILEANU , op.cit., p. 177.
6 Adrian POP, op.cit., p.16.
7 Ibidem.

10
Geopolitica actuală, construiește tabloul forțelor existente, identifică
scopuri le, ideologiile sau filozofiile la care aceștia subscriu, precum și factorii
externi de influență, în vederea profilării unor geostrategii previzibile ale celorlalți
actori . Geopolitica epocii contemporane este mult mai pragmatică. Ea nu este doar
o teorie a cunoașterii științifice, ci un sistem de curente de gândire diferite,
pluraliste și adeseori aflate în opoziție.8
Din această perspectivă , gândirea geopolitică , înseamnă a fi interesat de
planurile concurenților imediați și potențiali , și a ține cont de condițiile naturale și
capacitățile specifice ale diferiților actori, de diversitatea etnică , religioasă și
istorică și de discrepanțele economice ale lumii în care trăim.
În sens strict geopolitic, orice entitate, care elaborează tehnici și/sau politici
de reprezentare a unui teritoriu, intră în competiție cu alți actori geopolitici, pentru
a domina și controla acel teritoriu. În puține cazuri, un singur actor geopolitic
domină situația. De cele mai multe ori, mai mulți actori domină statul/teritoriul.
Spre exemplu, definiția care este încă de mare actualitate este cea oferită de Școala
Germană de Geopolitică. Ea concepea statul, ca pe un organism viu, iar
comportamentul statului era de fapt, suma comportamentelor indivizilor care -1
compun. Entitățile geop olitice apar, de obicei, sub forma unei dorințe a unei mase
mari de oameni. Statul a apărut, într -o mare măsură, datorită naționalismului, care
se bazează într -o mare măsură pe teritorialitate, ca expresie materială a limitelor
statului respectiv.9
Principalul actor geopolitic al epocii contemporane este tot statul, care este,
în același timp și principala instituție a sistemului politic, deoarece, prin
intermediul său se realizează elementele esențiale ale organizării și conducerii
societății. El es te singura instituție din cadrul unei comunități, care poate aplica
forța de constrângere legitimă.10

8 Adrian POP , op.cit. , p.17 , Apud. , Paul CLAVAL , Geopolitică și geostrategie:Gândirea politică, spațiul și teritoriul în
secolul al XX-lea, Editura Corint, București, 2001, p.8.
9 Teodor P. SIMION , Introducere în geopolitică, Editura Economică, București, 2003, p.37.
10 Alin POPA , op.cit. , p. 35.

11
Orice stat independent își exercită suveranitatea asupra teritoriului său, însă
realitatea geopolitică actuală, identifică o presiune discreționară a relaț iilor dintre
state. Cu alte cuvinte, presiunea exercitată de unele state este mai mare decât a
altora. De exemplu, statele din G -7 sau cele 5 state membre permanente ale
Consiliului de Securitate al O.N.U. influențează, prin politicile sale, alte state mai
slab dezvoltate, acestea din urmă nedispunând în realitate de toate prerogativele
suveranității, așa cum este, de altfel, firesc. În Dreptul Internațional, suveranitatea
se traduce prin „non -ingerința în afacerile interne”. În realitate, acest lucru este
aproape imposibil din cauza influenței altor actori geopolitici statali și non -statali:
biserica, marile companii transnaționale, media, etc.11
Având în vedere că statul este principalul actor, atât din punct de vedere
geopolitic, cât și din cel al Dreptului Internațional, am detaliat principalele trăsături
ale acestuia pe care le voi sumariza mai jos.
Statul este instituția politică, în primul rând, cu cel mai înalt grad de
organizare și structurare, fiind compus din: puterea legislativă, puterea executivă și
puterea judecătorească. Toate acestea sunt organizate atât la nivel central, cât și
local, bazându -se pe un aparat specializat, constituit în diferite instituții, cum ar fi:
parlamentul, guvernul, tribunalele, ministerele, armata, poliția etc.
În al doilea rând, statul constituie o organizație politică a unei comunități
umane pe raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. De regulă, statul
reprezintă modul de organizare politică a națiunilor în cadrul frontierelor
respective, sub forma statelor naționale, având totodată caracter suveran, ca
expresie a voinței cetățenilor.
În al treilea rând, statul este o instituție specializată, care asigură
funcționalitatea socială prin contribuții financiare ale cetățenilor cum ar fi taxele și
impozi tele.12
De-a lungul evoluției istorice, organizarea politică a societății, îndeosebi
prin intermediul statului, s -a realizat tot mai mult pe baza perfecționării structurii

11 Teodor P., SIMION , Probleme fundamentale de geografie politică și geopolitică, Editura Valahia University Press,
Târgoviște, 2009 , p.70.
12 Alin POPA , op.cit., p.42.

12
statale, în raport cu cetățenii. Legile, care stabileau atât drepturile și libertățile
cetățenilor, cât și obligațiile organelor de stat de a acționa în spiritul legilor, aveau
rolul de a permite exercitarea puterii politice folosind forța argumentului , și nu
argumentul forței.13
Cu toate acestea, amploarea fenomenului geopolitic implică o analiză
sistemică a tuturor elementelor care definesc o situație geopolitică. Astfel,
paradigmele analizei geopolitice sunt reprezentate de poziția și rolul unui actor în
ecuația de putere, interesul actorilor pentru o anumită zonă geografică și percepția
actorilor asupra propriului potențial de putere precum și asupra intensității cu care
un actor se manifestă în spațiul geografic respectiv.14
Totodată, cunoscând aceste paradigme, precum și înclinațiile anarhice ale
omenirii, rezultă că actorii se află într -o permanentă competiție, iar câștigătorul
este acela care are capacitatea de a se impune, atât datorită potențialului său, cât și
locului și rolului pe care îl are în ecuația de putere.
În literatura de specialitate, cea mai actuală definiție a puterii se referă la
calitatea puterii. Mai exact, puterea de calitate provine din aplicarea cunoașterii,
aceasta putând fi folosită pentru a sancționa, recompensa, determina și chiar
transforma.15
În general, potențialul de putere al unui stat este considerat a fi: resursele
umane, economice, mărimea teritoriului, cantitatea și calitatea forțelor militare. În
antichitate, victoria în cazul confruntării dintre actori era asigurată, cu precădere,
de mărimea și calitatea populației unui stat. Apariția noilor tehnologii din
domeniul militar au adus elemente noi în potențialul de putere. Aceste transformări
au schimbat ierarhiile de putere cunoscute, mărimea populației și a su prafeței
geografice, nemaifiind elementele determinante ale unui stat. În perioada
contemporană, potențialul de putere este dat de cunoaștere, dezvoltare economică,

13 Ibidem, p. 44.
14 Mihail E., IONESCU , După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii ’90, Editura
Scripta, București, 1993, p.10.
15 Toffler ALVIN, Powershift; Puterea în mișcare , Trad. Mihnea Columbeanu, Editura ANTET,Prahova, 2000, pp.23 –
24.

13
predictibilitate politică și voință națională.16 În acest context, cresc în importanță
sistemul educațional și dezvoltarea economică, precum și fluxurile informaționale.
În lumea contemporană orientarea, atitudinea și intensitatea cu care actorii
scenei internaționale se manifestă în spațiul geopolitic, conduc la procese
complexe, care țin d e percepția fiecărui actor asupra lumii. Asta conduce la apariția
unor noi actori pe scena internațională. În principal, acești actori nonstatali sunt de
origine economic ă și sunt cunoscuți de publicul larg drept companii multinaționale.
Complexitatea jocului economic și a interdependețelor dintre state, mai ales după
dispariția U.R.S.S., au dus la un control tot mai mic al statelor asupra acestor actori
economici. Spre deosebire de stat, unde interesul național joacă un rol esențial, în
cazul actorilor economici profitul este principalul obiectiv.
Mai mult decât atât, mulți analiști avizați în materie, compară
multinaționalele cu „vechile imperii coloniale” , care se constată că „ dispun de
servicii de informații și contrainformații puternice, de o reprez entare adecvată pe
lângă factori de decizie la nivel național și internațional , de mijloace economice și
financiare, pentru a -și subordona acele instituții care le sunt utile în operațiunile
de optimizare a puterii lor economice […]”.17
În analiza geopoli tică pe lângă interesul național, se iau în calcul o serie de
derivate, cum ar fi: interes specific, interes global, interes regional, interes de
securitate, interes economic, interes p olitic, interes ideologic, etc.18
Toate acestea, pot deveni mize geopolitice, asociate direct cu spațiul
geografic, fiind identificat ca simbol de bogăție și element de securitate, dar și
pentru alianțe, conflicte și elemente de putere.
Valoarea intrinsecă a spațiului, devine o miză între actorii geopolitici,
datorită c apacității sale de a oferi resurse, securitate și putere. Dimensiunea unui
teritoriu pe o hartă este o reprezentare clasică a puterii.

16 Marian SÂRBU , Geopolitică și geostrategie, Editura Academiei Navale “Mircea cel Bătrân”, Constanța, 2006,
p.239 .
17 Dumitru MAZILU, „Multinaționalele, noile imperii coloniale?”, Lumea, nr. 7 (280), 201 6, p. 59.
18 Ibidem , pp. 241-242.

14
Tocmai de aceea, în istoria umanității, disputele teritoriale au provocat
majoritatea războaielor cunoscute. În epoca co ntemporană , folosind o perspectivă
de ansamblu, actorii geopolitici sunt preocupați, în mod special, de antagonismele
cauzate de conflictele și disputele etnice, de terorism și crimă organizată, de
proliferarea armamentelor de distrugere în masă, de disput ele economice ș.a.
Impactul acestor fenomene sunt cunoscute în literatura de specialitate drept
„situații de criză” , acestea fiind generatoare de tensiuni, acumulări de stres și
contradicții între actorii geopolitici.19 Mijloacele de gestionare a crizei rep rezintă
cea mai importantă etapă a unei crize geopolitice. Prin aceasta se înțelege un
proces care implică organizare, planuri și măsuri menite să aducă sub control criza,
să oprească evoluția ei și să proiecteze o soluție acceptabilă de rezolvare. Dintre
componentele manag ementului de criză definirea opț iunilor de răspuns la dinamica
și consecințele crizei este cea mai importantă, în opinia mea, deoarece, ne arată
posibilitățile pe care le avem la îndemână pentru stoparea crizei geopolitice.20
După cum se poate observa, crizele geopolitice apărute între diverșii actori
statali, nu se pot dezbate și rezolva într -un cadru adecvat. Toate negocierile rămân
la latitudinea statelor implicate, motiv pentru care, vor exista întotdeauna riscuri de
escaladare a crize lor geopolitice. În concluziile acestei lucrări voi identifica o
soluție posibilă la această situație, în vederea argumentării necesității așezării pe
temelia Dreptului Internațional, a relațiilor geopolitice.
Pentru identificarea lacunelor existente în Dreptul Internațional am expus,
într-un subcapitol nou, determinările care au condus la apariția și dezvoltarea
acestuia, obiectul, izvoarele și principiile fundamentale, precum și sancțiunile
reglementate prin Carta O.N.U.
Având ca puncte de pornire, cele două perspective (Geopolitica și Dreptul
Internațional), în Capitolul 2, voi detalia evoluțiile geopolitice după al Doilea
Război Mondial și în care voi puncta principalele evenimente care au reprezentat,

19 Alin POPA , op.cit., p. 51.
20 Ibidem, p. 53.

15
după părerea mea, momentele cheie în evoluția geop oliticii și a Dreptului
Internațional.
Primul moment deosebit de important în istoria geopolitică și a Dreptului
Internațional a fost Conferința de la Ialta, desfășurată între 4 -11 februarie 1945.
Scopul acestei conferințe (cel putin din punct de vedere of icial), este fixarea
strategiei și a mijloacelor necesare pentru a pune capăt, unui război, care durează
de șase ani, cât mai curând posibil.21
Pe parcursul desfășurării evenimentului, datorită expunerii unor discuții
înregistrate în cadrul Conferinței dint re liderul rus, Iosif Vissarionovici Stalin ,
Prim -ministrul Regatului Unit al Marii Britanii, Sir Winston Leonard Spencer
Churchill și Președintele Statelor Unite ale Americii, Franklin Delano Roosevelt,
vom vedea că această întâlnire, a avut un impact major asupra deciziilor
geopolitice care au urmat.
De la adoptarea unor modalități de incheiere a celui mai sângeros război din
istoria omenirii, pâna la decizia „celor trei mari”, de înființare a Națiunilor Unite,
cu rolul de a „izbăvi generațiile viitoar e de flagelul războiului”22 și continuând cu
împărțirea lumii în „zone de influență”, toate aceste decizii care par reminiscențe
ale trecutului, își găsesc încă fundamentul în deciziile geopolitice de astăzi.
În opinia mea, deciziile adoptate la Conferința de la Ialta au condus la
apariția unor termeni precum Cortina de Fier, Planul Marshall, Războiul Rece și
declanșarea unor războaie ideologice precum cel e din Coreea sau Vietnam.
Spre exemplu, războiul din Coreea, purtat între 1950 -1953, se detașează
drept cel dintâi conflict politico -militar limitat, desfășurat între cele două blocuri
politice rivale (Uniunea Sovietică și Statele Unite). Soarta Coreei a fost decisă încă
din toamna anului 1943, la Conferința Inter -Aliată de la Cairo, unde Roosevelt,
Churchil l și Stalin au discutat despre viitorul Japoniei și al coloniilor sale. Cei Trei
Mari s-au pus de acord ca Japonia trebuie să piardă, după război, toate teritoriile
ocupate sau cucerite cu forța, incluzând și Coreea.

21 Arthur CONTE , Ialta sau împărțirea lumii(11 februarie 1945) ,traducere de Claudia Dumitriu, Editura Compania,
Bucuresti, 2000,p.156.
22 Preambulul Cartei O.N.U.

16
În august 1945, când războiul din Asia era aproape de final, sovieticii au
invadat Manciuria (conform Acordului încheiat anterior cu S.U.A.) și au intrat și
pe teritoriul corean, oprindu -se – potrivit aceluiași acord – la paralela 38.23
Ca urmare, U.R.S.S. a instalat la guvernare în Coreea de N ord, un Partid
Comunist, care să servească intereselor sovietice, suprimând în același timp și
revoltele anticomuniste. Deoarece, Statele Unite ale Americii, nu doreau să asiste
la o prabuș ire a Coreei de Sud, au furnizat guvernului de la Seul suficient su port
economic și militar pentru a putea face față provocărilor interne și atacurilor de
gherilă. Liderul nord -corean, Kim Il Sung, a fost cel care i -a propus lui Stalin o
invazie a Coreei de Sud, motivand că celulele Partidului Muncitoresc. sunt extrem
de active în Sud, iar populația va declanșa o revoltă, atunci când Partidul va da
semnalul.
Astfel, peninsula coreană a fost scindată în două părți aproximativ egale, de-
a lungul Paralalei 38, lăsând capitala Seoul, în zona de ocupație americană. Ideea
diviză rii Coreei pe această linie nu era însă nouă. Cu patruzeci de ani înainte, în
timpul războiului ruso-japonez, s-a discutat despre împărțirea Peninsulei, fix pe
aceeași linie.
Fondarea oficială a noului stat nord-corean – Republica Populară Coreea – a
avut loc la trei săptămâni după capitularea Japoniei, pe 6 septembrie. Cele două
zone continuau să fie însă sub administrație separată, având guverne diferite.
Imposibilitatea de a ajunge la un acord privind reunificarea celor două zone, dată
fiind evoluția relațiilor U.R.S.S. – S.U.A., pe fondul începerii Războiului Rece , a
făcut ca, în cele din urmă, separarea celor două Corei să fie definitivă.24
Astfel, pe parcursul capitolului 2 am reliefat momentele marcante ale
evoluțiilor geopolitice după cel de-al Doilea Război Mondial, până la dizolvarea
Uniunii Sovietice și trecerea de la o lume bipolară la una unipolară, în care Statele
Unite preiau rolul de unică putere mondială.

23 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lumea -lui-orwell -momente -controversate -istoria -coreei –
nord , consultat la data de 03.10.2015.
24Ibidem.

17
Capitolul 3 simbolizează studiul de caz al acestei lucrări, fiind menit să
aducă în atenț ia cititorilor lacunele Dreptului Internațional, în rezolvarea disputelor
geopolitice. „Misiunea” acestui capitol, dedicat Crizei din Ucraina, este prezentat
în așa fel, încât să evidențieze importanța trăsăturilor istorice ale unui stat, în
vederea identi ficării cauzelor care au condus la apariția crizei.
Spre exemplu, așa cum am evidențiat și mai sus, o realitate prezentă,
provenită din trăsăturile istorice ale Ucrainei, este faptul că o treime din țară
vorbește limba rusă ca limbă nativă (aceștia trăind preponderent în jumătatea estică
a țării), iar vorbitorii de ucraineană, în cealaltă jumatate. Astfel, aproximativ
jumătate din populația Ucrainei își dorește ca țara să se apropie de Uniunea
Europeană iar o altă treime preferă integrarea în Comunitatea Ec onomică
Euroasiatică, coordonată de Federația Rusă.25
Un alt element al prezentului capitol este simbolizat de importanța resurselor
în apariția crizelor geopolitice, în sensul diminuării lor pe scară globală. Din acest
punct de vedere, Ucraina ocupă o pozi ție strategică în Zona Lărgită a Mării Negre
și în raport cu Europa Centrală. Valoarea strategică a acestei poziționări este
oferită, în primul rând de valoarea sa economică și politică prin traseele energetice
„clasice” și „alternative” spre Uniunea Europ eană.26
Raportarea evoluțiilor din Ucraina la problematica traseelor energetice, va fi
abordată, ținând cont, atât de dimensiunea economică a acestor relații, cât și de
dimensiunea politico -strategică. Respectivele relații implică, atât politici de
companii naționale și multinaționale, cât și guverne suverane, parlamente,
organizații internaționale de felul Organizației Națiunilor Unite, Fondul Monetar
Internațional, Uniunea Europeană, Alianța Nord -Atlantică, ș.a.
Din punct de vedere economic, Ucraina, are u n mare potențial de dezvoltare,
inclusiv o piață cu posibilități de creștere peste media Zonei Lărgite a Mării Negre.
Ucraina se comportă, în egală măsură ca un mare consumator de energie (de

25 http://stirileprotv.ro/stiri/stirileprotv -special/9 -intrebari -despre -ucraina -pe-care -v-a-fost-rusine -sa-le-formulati
.html , consultat în data de 27.01.2016.
26 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , Ucraina: trasee energetice alternative și relațiile cu statele din Europa
centrală și zona lărgită a Mării Negre , Editura Top Form, Bucuresti, 2008 , p. 64.

18
hidrocarburi) și principala țară de tranzit a conductelor de gaz e naturale din
Federația Rusă spre Uniunea Europeană. Traseul de hidrocarburi ce tranzitează
această țară aduce venituri substanțiale statului. În același timp, parte din încasările
de export în Uniunea Europeană ale Federației Ruse, depind de buna funcțio nare a
conductelor ucrainene. Pe de altă parte, importurile Kievului de hidrcarburi din
Asia Centrală și tranzitate prin conducte rusești se află sub atenta supraveghere a
Federației Ruse.
Siderurgia, costrucțiile de mașini, rafinăriile, investițiile din m arile
combinate metalurgice și petrochimice, distribuția produselor petroliere și
consumul industrial și individual de gaze naturale sunt în relație directă cu
importurile de hidrocarburi din Est. Masele importante de salariați și cercuri de
afaceri influe nte activează în sectoare economice, care cooperează strâns cu
exportatorii ruși de hidrocarburi.
În același timp, Ucraina joacă un rol important în asigurarea stabilității în
regiunile menționate și în asigurarea securității economice și energetice a Uniu nii
Europene și chiar a Federației Ruse.27
În sensul orientării actuale a Ucrainei către integrarea în N.A.T.O și în
Uniunea Europeană, cu dezvoltarea unei cooperări avantajoase cu Federația Rusă
și cu statele din C.S.I., Kievul a subliniat că asigurarea se curității sale energetice,
reprezintă un major interes vest european, mesajul său fiind corect tradus de
Occident, în anii 2006 -2008. În consecință, atât Uniunea Europeană, cât și Statele
Unite, și -au extins relațiile cu Ucraina și, în timpul disputelor en ergetice din anii
respectivi, au intrervenit ferm pe lângă conducerea de la Kremlin. Ele au evidențiat
necesitatea ca Federația Rusă să trateze Kievul, ca pe un partener egal, să renunțe
la „șantajul energetic” și la amenințări cu secesiunea unor regiuni, precum
Crimeea. În privința aderării Ucrainei la Alianța Nord -Atlantică și la Uniunea
Europeană, instanțele euro -atlantice au afirmat că porțile celor două organizații
rămân deschise și că Federația Rusă nu poate avea drept de veto.28

27 Ibidem, pp. 65 -67.
28 Ibidem.

19
Chiar dacă interdependețele dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă
sunt la cote sporite, se declanșează la 21 noiembrie 2013, proteste ample în Piața
Independenței din Kiev, care, mai târziu, au degenerat într -un conflict hibrid.
Motivul este legat de anunțul făcut de Guvernul de la Kiev, prin care erau
suspendate negocierile asupra Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și
erau relansate relații economice cu Moscova. Aproximativ 42% din polulația
Ucrainei susținea încheierea Acordului de Asociere cu U.E., motiv pentru care
protestele au început la Kiev.29
În paralel, după 21 de zile de confruntări între forțele proruse și
proucrainene, în capitala Peninsulei Crimeea, la 16 martie 2014, în urma unui
referendum organizat de un comando prorus, este apr obată anexarea Crimeei la
Federația Rusă. Însă „surpriza” cea mai mare a fost atunci când, după 9 zile de la
referendum, Federația Rusă aprobă anexarea.
Desfășurarea evenimentelor ulterioare este detaliată în Capitolul 3, motivația
alegerii acestui studiu de caz fiind menită să argumenteze necesitatea așezării pe
temelia Dreptului a relațiilor geopolitice.
Observând relația „istorică” de colaborare dintre Statele Unite și Uniunea
Europeană, în ultimul Capitol, am identificat posibile relații de cooperare di ntre
cele două „geoentități”, pornind de la geneza acestora.
Astfel, în primul subcapitol al Capitolului 4, am evidențiat geneza Statelor
Unite, pornind de la perioada colonială, prin care 13 colonii britanice aflate pe
continentul nord -american, inițiază procesul de desprindere, moment în care se
semnează Declarați a de Independență , iar în 1787 este aprobată Constituția
Statelor Unite ale Americii.
Pașii pe care S.U.A. i -au făcut sunt deosebit de importanți (după părerea
mea), deoarece denotă capacitatea de a pune în practică un ideal, o viziune, un
deziderat.

29 http://stirileprotv.ro/stiri/stirileprotv -special/9 -intrebari -despre -ucraina -pe-care -v-a-fost-rusine -sa-le-formulati
.html , consultat în data de 27.01.2016.

20
Astfel, deși obținuseră suveranitatea și independența politică, statului nou
format îi lipsea independența economică, motiv pentru care unul din primii
președinți americani, James Madison, impune o serie de măsuri care favorizau
navele americane în raport cu cele străine în porturile interne. Tot James Madison
va impune bariere împotriva bunurilor de proveniență britanică și a navelor care
transportau astfel de produse până în momentul în care Marea Britanie urma să
permită accesul produselor americane pe piaț a britanică și a Indiilor de Vest.30
Ca urmare a acestor măsuri, Statele Unite cunosc o perioadă de dinamism
economic, în care valoarea exporturilor americane se dublează comparativ cu
perioada de dinainte de război, ajungând până în 1803, la o valoare de p atru ori
mai mare.
Un punct de reper în obținerea independenței economice, îl reprezintă
achizițiile teritoriale efectuate între 1820 – 1860, prin care Statele Unite au obținut
deschiderea țării spre Pacific și Asia, precum și resurse însemnate de aur și
zăcăminte petrolifere. În felul acesta, câștigă o poziție strategică, pe care nu o mai
deținea nimeni și anume de a avea legături maritime directe cu cele două
contine nte importante: Asia și Europa.31
În 1900, S.U.A., ocupau primul loc în ceea ce privește ex tracția de cărbuni
și fier, aveau cea mai mare pondere în ceea ce privește produsele obținute din
agricultură și alte produse manufacturate, reprezentau unul dintre exportatorii
principali de produse și de capital. Simultan cu mișcarea de consolidare inter nă,
statele americane încep să se deschidă către Europa, importând produse, obiceiuri
și mode europene.
Așadar, de la votarea Constituției, din anul 1787 și pănă la începerea celui
de-al Doilea Război Mondial, America devine o putere continental -maritimă. În
cei 152 de ani, expansiunea continentală este caracterizată prin dezvoltarea fără
precedent a infrastructurii, apariția marilor aglomerări urbane (New York,
Chicago, Detroit, St. Louis) și industrializarea masivă. Explozia urbană a fost

30 Alin POPA , op.cit., p. 132.
31 Ibidem, p. 134.

21
alimentată, în p rincipal, de numărul impresionant de imigranți din Europa
Centrală și de Est, stabilindu -se recordul de 14% din totalul populatiei Statelor
Unite ale Americii.
Participarea la Primul Război Mondial a stimulat producția de grâu și de
porumb, precum și dezvoltarea industrială; perioada interbelică, însă, a condus
la evoluția fără precedent a procesului de industrializare. Partea vest -centrală
a Americii, vestită în a doua jumătate a Secolului al XlX -lea pentru
supremația în producția agricolă, se adaptea ză noilor condiții și preia
conducerea ca zonă industrializată și urbanizată.32
Astăzi, Statele Unite sunt considerate o superputere, statut asigurat de forța
economică, în primul rând, ca substanță și bază a puterii;și în al doilea rând, de
forța militară (capacitatea de a -și impune voința).
În acest sens, din punct de vedere militar, încă din anul 1922, Statele Unite
aveau deja ce mai mare flotă navală din lume, în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial impunându -se ca putere aeriană dominantă, iar din p unct de vedere
economic, P.I.B. -ul Statelor Unite dețide o pondere de peste 22% din P.I.B. -ul
mondial.
Toate temele, care constituie obiectul preocupărilor, au la bază expresia
politică, iar ponderea importantă a acestor comunități economice le conferă o
anumită greutate politică pe plan internațional. Cu toate că Statele Unite sunt
puternice, nu mai păstrează avantajul atât de clar de care beneficiau la sfârșitul
celui de -al Doilea Război Mondial, actori precum Uniunea Europeană sau China
reprezentând pol i de putere asemănători.33
Istoria formării Uniunii Europene este menită să ne aducă în atenție, relația
de cooperare, pe care statele Uniunii le -au avut cu S.U.A. Înca de la fondarea
Comunităților Europene, Statele Unite au sprijinit, prin Planul Marshall și Alianța
Nord -Atlantică , proiectele mărețe, pe care părinții fondatori ai Uniunii Europene
le-au avut pentru continentul European.

32 Ibidem, pp. 138 -139.
33 Ibidem, pp. 146 -158.

22
Mai exact, scopul declarat al acestora era, ca prin instituirea unei piețe
comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să
promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților
economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate în ascensiune, o creștere
accelerată a nivelului de trai și relații mai strâ nse între statele pe care le reunește.34
Transformările prin care a trecut Uniunea Europeană în cei 66 de ani de la
formarea sa (1951 – Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului ), ne
demonstrează capacitatea și voința politică de care au dat dovadă sta tele
fondatoare, în vederea unificării Continentului European, pentru obținerea
stabilității și a păcii .
Combinând experiența Uniunii Europene și capacitatea Statelor Unite ale
Americii, de a -și impune voința, am analizat dinamica parteneriatelor, în vede rea
identificării punctelor tari și punctelor slabe, precum și relațiile de cooperare
existente între U.E și S.U.A. Scopul acestor ultime subcapitole ale Capitolului 4,
este de a identifica raporturile viitoare posibile între cele două „geoentități” .
Dina mica parteneriatelor identifică Parteneriatul Strategic , drept una din
măsurile care oferă cea mai mare stabilitate și predictibilitate între țările semnatare.
Desigur, acest tip de parteneriat reprezintă (într -o anumită măsură), o alternativă la
confrunta re. Dar parteneriatele nu exclud confruntarea, ci doar coalizează țările
planetei (îndeosebi marile puteri), pentru a evita confruntarea dintre ele în
competiția piețelor și a resurselor. Interdependențele din ce în ce mai mari dintre
state, pot contribui semnificativ la diminuarea conflictelor, chiar la eliminarea lor.
Obiectivul major al acestor parteneriate este „ prevenirea războiului și
asigurarea unui mediu de securitate, care să permită, pe de o parte, gestionarea
crizelor și conflictelor și oprirea extinderii lor și, pe de atlă parte, realizarea unor
asocieri în vederea accesului (privilegiat sau neîngrădit)la resurse și la piețe”.35
Unul dintre parteneriatele care au adus stabilitatea în Europa de Est, după
prăbușirea Uniunii Sovietice, a fost Parten eriatul pentru Pace (PfP). Documentul

34 Dan VĂTĂMAN , Istoria Uniunii Europene , Editura Pro Universitaria, București, 2011, p.28.
35Gheorghe VĂDUVA, Dinamica parteneriatelor, Editura Universită ții Naționale de Ap ărare, Bucure ști, 2004, p.6.

23
cadru al Summitului N.A.T.O.,din 10 ianuarie 1994, statua că: „acest Parteneriat a
fost înființat ca o expresie a convingerii împărtășite că stabilitatea și securitatea în
spațiul euroatlantic pot fi atinse numai prin cooperare și acțiune comună.
Ocrotirea și promovarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului și
asigurarea libertății, echității și păcii prin democrație, reprezintă valorile comune
fundamentale ale Parteneriatului.”36
Odată cu lansarea Partener iatului pentru Pace (PfP), un program deosebit de
important de cooperare bilaterală între Alianța Nord -Atlantică și țările partenere, a
fost creat Consiliul Parteneriatului Euro -Atlantic (E.A.P.C.) . Consiliul avea să
deschidă calea către dezvoltarea unui p arteneriat sporit și mai operațional. Esența
Parteneriatului și a cooperării la nivel multinațional, constă în consultări și
activități de cooperare, menite să construiască transparență și încredere în întregul
spațiu euro -atlantic. La nivel bilateral, est e nevoie de dezvoltarea unei relații de
lucru practice între țările partenere și N.A.T.O., adaptată la situațiile și nevoile
specifice ale acestora.
Procesul Parteneriatului include clădirea unei relații de dialog și încredere
între țările interesate, dint re care, multe sunt foste adversare, în calitatea lor de
membre ale unor alianțe opuse sau angajate în dispute regionale, teritoriale,
politice, etnice sau religioase de lungă durată. Activitățile desfășurate laolaltă, în
vederea identificării soluțiilor c omune pentru amenințările de securitate comune au
condus la importante realizări în ceea ce privește depășirea prejudecăților din trecut
și stabilirea unei viziuni clare ale beneficiilor reciproce, care urmează să fie
obținute în urma cooperării.37
De aseme nea, raporturile Statelor Unite și a Uniunii Europene, cu
Organizațiile Internaționale au fost analizate succint pentru a sublinia experiența
celor două „geoentități” . În opinia mea, scopul acestui Capitol a fost atins, în
sensul în care, am reușit să formulez noi posibile raporturi de cooperare pentru
stabilitate și pace între Statele Unite și Uniunea Europeană.

36 http://www.nato.int/docu/sec -partnership/sec -partner -mol.pdf , consultat la data de 05.04.2016.
37 Ibidem.

24
CAPITOLUL 1. GEOPOLITICA ȘI DREPT UL
INTERNAȚIONAL

Așa cum am menționat deja, prezenta cercetare științifică își propune să
identifice cauzele care au stat la baza declanșării crizelor cu impact la nivel
mondial, – Conflictul din Ucraina -, care constituie studiul de caz al prezentei
lucrări.
Plecând de la ipoteza, conform căreia, geopolitica ghidează relațiile dintre
state și, conștientizând importanța istoriei în găsirea celor mai bune soluții pentru
provocările epocii contemporane, voi aduce în atenția cititorilor o nouă metodă de
cercetare și anume folosirea istoriei politice în culegerea de date pentru testarea
empirică a ipotezei.
Determinarea alegerii acestei metode de cercetare a fost inspirată de citatul
marelui nostru poet, istoric, academician și om politic, Nicolae Iorga, care spune a
că: „un popor care nu -și cunoaște istoria e ca un copil care nu -și cunoaște
părinții”.
Voi folosi principiul acestui citat pe tot parcursul prezentei lucrări pentru a
aduce în atenția marelui public importanța cunoașterii istoriei politice și a
Dreptului Internațional, în înțelegerea și rezolvarea diferendelor geopolitice, care
au un impact considerabil la nivelul populației.
În opinia mea, istoria gândirii politice ne poate ajuta să descoperim cauzele
izbucnirii conflictelor și fenomenelor sociale, atât la nivel local și regional, cât și
global, ajutându -ne să identificăm soluții durabile care să rezolve diferendele
apărute în relațiile dintre state.

25
1.1. Dezvoltarea notiunii de geopolitică
„Politica nu ar e principii. Are numai interese ”
Octavian Paler

1.1.1. Obiectul de studiu al geopoliticii
La înceuputul epocii moderne, în paralel cu extinderea comerțului
internațional și deschiderea de noi piețe comerciale, geografia a devenit un element
esențial în procesul de cunoaștere a necesităților umane, pentru ca să devină mai
târziu, chiar un argument indispensabil pentru rezolvarea conflictelor militare.
Odată cu izbucnirea Revoluției F ranceze de la 1789 , prin care se declanșează
afirmarea identității naționale – mai cu seamă în S ecolul al XIX-lea – geografia a
devenit o componentă a identității naționale, un important factor educațional,
aceasta fiind inclusă în toate treptele de învățământ . Evoluția geog rafiei în Franța,
Germania, Marea Britanie și Rusia, în primele faze de dezvoltare a le acestora ca
state moderne, este elocventă în acest sens. Înființarea p rimelor comunități de
geografie la Paris (1821), Berlin (1828), Londra (1830) , Sankt Petersburg (18 45),
New York (1852), București (1875) au deschis drumul viitoarelor școli
geografice .38
După apariția conștiintei naționale, l a sfârșitul S ecolului al XlX -lea, se
conturează apartenența națiunilor la un anumit spațiu geografic . Cu alte cuvinte,
rivalitatea dintre marile puteri au condus la apariția unui nou obiect de studiu ,
denumit mai tarziu geopolitică .
Renumitul istoric francez Fernand Braudel asocia geografia cu „studiul
societății cu ajutorul spațiului ."39 Acumularea de d ate, de multe ori fără o coerență
descriptivă a u condus, datorită progreselor științelor la contestarea geografiei ca
obiect de studiul al societății. Astfel, geografii S ecolului al XlX -lea (mai cu seamă
cei din mediul academic și universitar ), s-au menținut departe de politică,
rezumându -se la a culege date despre climă, sol, subsol, relief, vecinătăți ș.a.

38 Vasile SIMILEANU , op.cit., p. 177.
39 Ibidem.

26
„Apărea astfel , necesitatea individualizării unei noi ramuri a geografiei, care să
se ocupe cu studiul statului, ca produs al mediului geo grafic sub impactul
proceselor politice .”40 În acest context , Friedrich Ratzel41 a pus bazele apariției
geografiei politice prin lucrarea fundamentală, „Politische Geographie ” (1897) .
Așadar, părintele fondator al geopoliticii , prin lucrarea să își propune mult
mai mult decât își puteau imagina marii teoreticieni ai momentului și anume
dezvoltarea unei științe care să explice și să prezică comportamentul politic și
capabilitățile militare ale statelor prin intermediul mediului fizic în care acest ea
existau.
Mai târziu, în perioada interbelică, geopolitica era interesată în mod special
de evidențierea factorilor spațiali și de mediu în viața internațională. „Ea studia
condițiile dezvoltării statului, ale securității sale, acțiunile întreprinse de a cesta
pentru a se dezvolta, a se apăra față de dușmani sau a se extinde în detrimentul
statelor vecine .”42 Rădă cinile identității statelor , poziția și frontierele acestora
precum și dimensiunile lor demo grafice și economice sunt câ teva criterii de
analiză , care evidențiază constrângerile și determinările naturale ale unei decizii
politice.
În literatura de specialitate , perioada interbelică este asociată cu geopolitica
celui de -al Treilea Reich, care legitima filozofia consecințelor limitative ale
spațiului , punând în prim plan strategiile care trebuie urmate prin prisma
obiectivelor teritoriale și a mijloacelor avute la dispoziție .43
„Geopolitica contemporană construiește tabloul forțelor existente pe o
anumită scenă dată, identifică scopurile profunde care îi animă pe acești actori
politici, filosofiile sau ideologiile explicite sau implicite la care aceștia subscriu,
precum și curentele și factorii care îi influențează și evidențiază modul de utilizare

40 Ibidem, p.178.
41Friedrich Ratzel (1844 – 1904) a fost un geograf și geopolitician german , considerat părintele fondator al
geopoliticii .
42 Adrian POP, op.cit., p.16.
43 Ibidem.

27
al unor geostrategii concepute în acord cu scopurile fi xate și reacțiile previzibile
ale celorlalți protagoniști ”.44
În epoca contemporană nu putem vorbi despre geopolitică drept o teorie a
cunoașterii științifice, ci despre curente de gândire diferite, pluraliste și adeseori
aflate în opoziție. Astfel, putem distinge școala geopolitică germană, franceză,
anglo -saxonă, românească, etc , „în raport cu autoritatea intelectuală și pre gnanța
viziunilor asu pra lumii ale diverșilor autori , precum și în raport cu marile
fenomene, evenimente și momente de c otitură în istoria umanității”45
(imperialismul colon ial, Primul Război Mondial, a l Doilea Război Mondial,
perio ada Războiului Rece și ce a post Război Rece).
Pentru examinarea fenomenelor care au stat la baza apariției studiului
geopolitic, c onsider că este util să aprofundez analiza asupra principalului
precursor al geopoliticii, g eograful german Friedrich Ratzel (1844 -1904) . Acesta,
ne poate deveni, pe parcursul acestei cercetări științifice, un instrument de
cunoaștere a cauzelor care au condus la anumite mutații geopolitice de -a lungul
istoriei contemporane.
Născut la 30 august 1844 , la Karlsruhe, (Baden, Ammerland, Germania),
Ratzel a absolvit studiile universitare la Heidelberg iar anul următor efectuează o
călătorie în Mediterana, prilej cu care se îndepărtează de formația să de zoolog,
apropiindu -se de studiul geografiei. Astfel, d upă efectuarea unei noi călătorii, în
1874 – 1875, în America de Nord și Mexic, se va dedica, până la sfârșitul vieții,
cercetărilor geografice .46
Până la Ratzel, geografii se ocupau în mod special de descrierea suprafeței
pământului și a influenței pe care clima și relieful le exercitau asupra sa. Friedrich
Ratzel și -a dorit să înțeleagă raporturile dintre grupurile umane și mediul
înconjurător , precum și influența dintre cele două . Prin demersul său, el reașeza
omul în centrul realităților sociale, istorice și geografice, găsind diferențe majore

44 Adrian POP , op.cit. , p.17 , Apud. , Paul CLAVAL , op.cit., p.8.
45 Adrian POP , op.cit., p.18.
46 Ibidem, p.19.

28
între geografia fizi că, dedicată studiului mediului și geografia umană, interesată de
influențele pe care mediul le are asupra grupurilor umane.
Problema pe care Friedrich Ratzel o identifică este următoarea: „dacă specia
umană este parte a acelui org anism c osmic care este Pământul și dacă neamul
omenesc ca specie, are origine comună datorită existenței unei multitudini de
neamuri și popoare, care au fost totuși fenomenele care au produs această
diferențiere. Care sunt cauzele lor , care pot fi evoluțiile viit oare ? Care este esența
relațiilor dintre popoare ? Care sunt raporturile dintre politicile lor?”47
Cristalizarea concepției sale s -a făcut prin îmbinarea unor influențe
diversificate și aparent diferite. Printre autorii care au influențat opera lui Ratzel,
consider că este oportun de menționat Henry Buckle , (cu ideea că „înfățișarea
generală a naturii explică evo luția inegală a civilizațiilo r”), Charles Darwin ( de la
care a reținut ide ea că ființele umane, asemen ea tuturor celorlalte viețuitoare, se
află în concurență pentru a beneficia de resursele planetare limitate, supr aviețuind
cei mai bine adaptați ) și Lordul Salisbury (de la care a pre luat ideea că e ste în
natura lucrurilor ca statele mari să crească, iar cele mici să se micșoreze mereu ).48
Ulterior, Friedrich Ratzel a operat o deschidere către o dimensiune a
reprezentărilor și anume antropogeorgaf ia.
Antropogeografia – sistemul pe care Ratzel îl propunea lumii științifice prin
intermediul unei lucrări de pionierat cu același titlu – era definită de autorul său
drept „învățătura despre factorii răspân dirii geografice a oamenilor” și „despre
distribuția, forma și dimensiunile popoarelor și a statelor lor .”49 Pentru el,
termenul de popor era înțeles drept o comunit ate umană cu o anume identitate
constituită istoric și geografic, prin evoluție biologică și culturală , iar termenul de
stat era înțeles drept o formă de guvernământ sub care poporul se organizează
politic . În viziunea lui Friedrich Ratzel, statul, ca organism politic, marca o etapă
superioa ră în existența unei comunități . „Poporul și statul sunt expresia unei
construcții istorice într -un spațiu geografic și politic esențial pentru supraviețuirea

47 Marian SÂRBU , op.cit., p.41.
48 Adrian POP , op.cit., pp.19 -20.
49 Ibidem, Apud. , Ionel NICU , Sava, Școala Geopolitică germană, Editura Info-Team, București, 1997, p.29.

29
și dezvoltarea lor – spațiul vital .” Un popor privat de „spațiu vital” , devine un
„popor fără spațiu .” Era cazul Germaniei , a căre i „foame de spațiu ‖ (credea
Ratzel ), era îndreptățită în condițiile în care Germania ocupa un spațiu de 10 ori
mai mic decât al Rusiei .50
Așa cum am arătat mai sus, acesta este argum entul pe care Hitler își baza
ideolog ia care a stat la baza declanșării celui de -al Doilea Război Mondial.

1.1.2. Relația dintre geografie și geopolitică
Evenimentele p olitice au loc întotdeauna într-un anumit mediu geografic.
Factorii de mediu pot influența cursul evenimentelor politice ,51 dar de generarea lor
este răspunzător întotdeauna omul și nu geografia. Geografia unui stat , dar nu
singurul, este unul din elementele importante al puterii sale și include variabile
precum mărimea, localizarea, climatul și topografia acestuia. Importanța să e
relativă în raport cu economia, t ehnologia, mâna de lucru, climatul politic și social,
forța armată, precum și starea de sănătate și moralul cetățenilor săi.
Definiț iile geografiei politice care mi -au atras atenț ia sunt: „relația dintre
procesele politice și mediul geografic ,”52 precum și „condițiile geografice ale
constituirii dezvoltării și activității statelor .”53 Pe aceleași coordonate de analiză se
situa și geograful american Richard Hartshorn e54, care definea , în 1954 geografia
politică , fiind „[…] studiul variaț iei fenomenelor politice de la un loc la altul în
interrelație cu caracteristicile variabile ale Pământului ca loc de habitat al
omului .”55
Cunoașterea geografiei este esențială analizei geopoliticii, însă între cele
două există o distincție esențială : geopolit ica vizează interacțiunea statelor și

50 Adrian POP, op.cit., p.21.
51 Spre exemplu, Munții Carpați au reprezentant pentru România un ajutor considerabil în vederea câștigarii
primului Război Mondial și formarea României Mari.
52 Bodocan VOICU , Geografie Politică, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p.9.
53 Vasile SIMILEANU , op.cit., p.17 8, Apud., Dicționar de sociologie, coord. Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăsceanu, Editura
Babel, București, 1993, pp.269 -270.
54 Richard Hartshorne (1899 -1992) a fost un geograf american proeminent, și profesor la Universitatea din
Wisconsin -Madison. Acesta era specializat în geografie politică și economică și filozofia geografiei. El este cunoscut
în special pentru lucrările sale metodologice precum Natura Geografiei, publicată în 1939.
55 Vasile SIMILEANU , op.cit., p. 178.

30
imperiilor într -un anume cadru geografic, iar g eografia condiționează perspectivele
liderilor unui stat și afectează luarea deciziilor în chestiuni de politică externă. De –
a lungul istoriei, geografia unui stat a influ ențat orientarea să geopolitică , fie în
direcția unei puteri terestre, fie în cea a unei puteri maritime. De regulă, o situație
insulară orientează o țară către mare, în vreme ce una continentală o orientează
către spațiul terestru. De-a lungul istoriei au fost și cazuri în care o țară orientată
maritim a fost capabilă să -și proiecteze puterea în plan terestru, ia r o țară orientată
terestru sa -și proiecteze puterea pe mare. Că nd acest fapt se întâmplă, survine
conflictul în plan geopo litic.
Mărimea unei țări e un factor important în definirea rolului pe care aceasta îl
poate juca în politica internațională, dar ea nu garantează semnificația să
geopolitică. Brazilia, India, Argentina și Australia sunt țări mari care nu au jucat un
rol semnificativ în politica mondială. Țări mai mici însă, precum Anglia , Belgia,
Portugalia sau Japonia au întemeiat imperii.
Un factor mult mai important decât mărimea îl constituie poziția geografică .
Țările așezate în totalitate sau parțial în emisfera nord ică au avut cel mai mare
impact asupra politicii mondiale. Timp de mai multe secole, emisferele vestică și
sudică au fost mai mult spații de acțiune ale puterilor coloniale eurasiatice. S .U.A.
sunt prima țară a emisferei vestice cu un impact major asupra politicii
internaționale .56
Alți factori care influențează capacitatea unei țări de a juca un rol
semnificativ pe scena mondială sunt populația, economia, tehnologia, puterea
militară și caracterul guvernării. Spre deosebire de geogr afie, acești factori sunt
supuși schimbării. Mediul geografic , prin definiție, este un factor constant.
Cu toate acestea, impactul său asupra politicii internaționale se poate
diminua în timp. Progresul științifico -tehnic poate modifica efectele distanței .
Protecția oferită Statelor Unite ale Americii de oceanele Atlantic și Pacific s -a
diminuat odată cu dezvoltarea navelor și a submarine lor mai rapide, a avioanelor și

56 Adrian POP , op.cit., p.10 .

31
a rachetelor balistice intercontinentale. Prin urmare, factorii de mediu trebuie
evaluaț i cu mai multă prudență și flexibilitate.
Geograful român cu cele mai sistematice preocupări de geopolitică din
perioada interbelică, Ion Conea, cita următoarele : „Să fie bine stabilit că
geopolitica și geografia politică nu e unul și același lucru, deși aceste discipline
au o sumedenie de puncte de contact . Geografia politică se ocupă cu aspectul și
împărțirea politică a statelor într -un moment dat – așadar cu o permanență – pe
câtă vreme geopolitica se ocupă cu mișcările din procesul de devenire a statel or,
mișcări care duc la transformarea, înlocuirea sau deplasarea stărilor celor în
ființă la un moment dat – cu acestea și cu rezultatele lor. Geografia politică dă
instantanee, imagini ale unei stări de moment, la fel cu clișeele fotografice;
geopolitica, dimpotrivă, ne prezintă ca și un film, forțe și puteri în desfășurare .‖57
Cu alte cuvinte, geografia politică este o geografie statică și descriptivă , în timp ce
geopolitica este o geografie dinamică . Ea anticipează funcționarea lumii într -o
anumită logică, animată de exercitarea puterii politice.
O diferențiere pragmatică între cei doi termeni este cea conform căreia
geografia politică studiază interacțiunea dintre om sau comunitatea umană și mediu
(fiind st udiată cu precădere de geografi), în timp ce g eopolitica studiază în mod
special interacțiunea dintre state și puterea acestora, rezultată din oferta factorilor
de mediu ( fiind studiată de politicieni ). Rezultă că geografia politică constituie o
ramură specializa tă a geografiei, în timp ce geopolitica constituie obiectul d e
studiu al geografiei politice și al politologiei, dar și un instrument folosit în politica
externă a unui stat .58
Așadar, după a naliza efectuată în acest subcapitol , concluzia mea cu privire
la semnificația termenului de geopolitică poate fi rezumată la dependența majoră a
puterii unui stat de factorii geografici.

57 Einfurhung În die Geopokbk. O știință nouă, studiu publicat inițial în Sociologia Românească, nr.9-10, an II, pp. 3-
36, reluat ulterior în volumul Geopolitica, Edit Ramuri, Craiova, 1940, p. 72. Apud. Vasile SIMILEANU , op.cit., p.179.
58 Vasile SIMILEANU , op.cit., pp. 179-180, Apud. Bodocan VOICU , Geografie Politică și geopolitică, Studia
Universitatis “Babeș -Bolyai”, Geographia, XL, 1-2, Cluj-Napoca, pp.219 -223.

32
1.1.3. Evolutia geopoliticii
În literatura de specialitate , etapele de dezvoltare ale geopoliticii se î mpart în
cinci perioade:
 perioada premodernă ;
 perioada m odernă ;
 perioada interbelică ;
 perioada contemporană /bipolară;
 perioada unipolară /multipolară .
Dintre cele cinci etape de dezvoltare a le geopolitic ii, mă voi opri la ultimele
trei, deoarece influențează, după părerea mea, deciziile geopolitice din prezent.
Etapa interbelică a geopoliticii a fost marcată de perioada cuprinsă între cele
două războaie mondiale , fiind predominată de școala germană și anglo -americană .
Dezvoltarea acestei discipline a fost marcată de numeroase controverse , datorită
asocierii geopoliticii, prin renumita școală germană, cu politica nazistă a celui de –
al Treilea Reich .
Geopolitica era considerată ca piatră de temelie pentru practicile expan –
sioniste ale nazismului german. Prin urmare, studierea acestei discipl ine a fost
abandonată în Europa pentru câteva decenii, cu precădere în perioada Războiului
Rece, când a fost substituită cu geografia politică. Uniunea Internațională de
Geografie a interzis chiar dezbaterea sub egida să a problemelor de geopolitic ă
până î n 1964 .59
Etapa contemporană are ca extindere perioada de după cel deal Doilea
Război Mondial și declanșarea Războiului Rece, caracterizându -se de limitarea
dezvoltarii geopoliticii în spațiul comunist și evoluția acesteia în S tatele Unite ale
Americii, iar mai târziu în Marea Britanie și țările vest -europene sub forma
studiilor strategice și geostrategice. În pofida marginalizării, pentru o perioadă, a
termenului de geopolitică, perioada postbelică a consacrat și validat utilitatea și
importanța acestor pre ocupări. Odată cu depășirea ororilor lăsate în urmă de cel de –
al doilea Război Mondial, g eopolitica și-a găsit ce le mai concrete forme de

59 Vasile SIMILEANU , op.cit., pp. 181-182.

33
exprimare și aplicare la nivelul realităților internaționale prin concepțiile de
securitate națională ale celor două supraputeri, S .U.A. și U.R.S.S. și a blocurilor
politico -militare formate în jurul lor.
Începând cu anul 1970, p roblemele de natură militară își pi erd din
consistență , ca urmare a unei perioade de relativă destindere ce a urmat etapei de
maximă tensiune a Războiului Rece. Noul curs al relațiilor internaționale a
condus și la reabilita rea termenului de geopolitică , mai cu seamă , datorită
readucerii în actualitate a unor teme de interes g lobal, care fuseseră prezente și în
abordările inițiale ale disciplinei: diminuarea resurselor naturale, explozia
demografică, modificările climatice globale provocate de activitatea umană,
crizele umanitare, poluarea transfrontalieră etc.
Ultima perioadă adusă în discuție , perioada unipolară /multipolară ,
debutează cu sfârșitul Războiului Rece , prin căderea Zidului Berlinului și a
regimurilor comuniste din b locul sovietic , iar mai apoi cu destrămarea Uniunii
Sovietice și a Tratatului de la Var șovia.60 Perioa da unipolară este caracterizată,
ulterior, prin preluar ea de către Statele Unite ale Americii a statutului de hegem on
mondial. Tendința evidentă fost de a deveni o perioadă multipolară prin
dezvoltarea unor centre secundare de putere , cum ar fi : Uniunea Europeană, China,
Japonia, Rusia, etc.
Această etapă , care a constituit momentul reabilitării termenului și a
preocupărilor de geopolitică, este descrisă într-una dintre cele mai reputate lucrări
metodologice din domeniu , realizată sub coordonarea lui Yves Lacoste61,
Dictionnaire de géopolitique (Paris, 1993, 1995) .62
Memorabila lucrare definește geopolitica drept o concepție generală care ia
în calcul și analizează acțiunile tuturor actorilor prezenți pe scena i nternațională.
―Din această perspectivă, a gândi geopolitic, înseamnă a fi interesat de planurile

60 Pactul de la Varșovia sau Tratatul de la Varșovia , numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și
asistență mutuală a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean , care voiau să se
apere împotriva amenințării pe care o percepeau din partea alianței N.A.T.O . Această alianță a fost înființată în
anul 1949.
61 Yves Lacoste (1929 ) este un geograf și geopolitician francez. Expe rt în problemele lumii a treia , a relansat în
Franța studiul geopoliticii și s-a afirmat ca cel mai mare geopolitician francez postbelic.
62 Vasile SIMILEANU , op.cit., p. 182.

34
concurenților imediați și potențiali , și a ține cont de eterogenitatea spațială și
culturală, de condițiile naturale și capacitățile specifice ale diferiților actori, de
diversitatea etnică, religioasă și istorică și de discrepanțele economice ale lumii în
care trăim .”63
După c onul de umbră în care a intrat în primii ani ai perioadei postbelice,
urmare a identificării sal e cu geopolitica germană și implicit cu fascismul și
imperialismul, o primă încercare de reabilitare a geopoliticii ca știință îi parține
analistului american Ladis Kristof (de origine română ), care a pledat pentru
revenirea la termenul de geopolitică, începând cu studiul său din 196064. Acesta
considera că „termenul de geopolitică a dobândit o conotație. El implică o
distorsiune și o utilizare greșită a factorilor geografici în interesul politicii
naționale agresive. Aceasta este o nefericire , întrucât e ste un termen bun și noi
avem nevoie de o noțiune care să acopere studiile de geografie orientată spre
politică ”65.
Revenirea geopoliticii în prim planul mondial , poate fi însă , o consecință a
mutațiilor p olitice din ultimul deceniu al S ecolului al XX-lea. Pe fondul unui
dezgheț al relațiilor internaționale , au fost readuse în atenție, cu precăd ere prin
intermediul mass -media , conc epte geopolitice precum : putere/ mare putere /
superputere, sfere de influență/ sfere de interes, zone geopolitice, puncte
geostr ategice, conflictualitate, panism.66
La aceast ea au contribuit decisiv conjunctura politică internațională a
momentului, caracterizată prin declinul ideologiilor (în general ) și al marxismului
(în special ), precum și prin intensificarea și diversificarea conflictelor și a stărilor
conflictuale la nivel mondial, ca exp resie a dualismului globalizare –fragmentare .67

63 Ibidem.
64https://www.scribd.com/doc/175870850/The -Origins -and-Evolution -of-Geopolitics -Kristof , consultat la
19.03.2017
65 Vasile SIMILEANU, op.cit., p. 184.
66 Ca puncte de sprijin extrem de importante în explicarea a tot ceea ce se întâmplă în lume .
67 Ibidem.

35
1.2. Actorii geopolitici
„Actorii geopolitici sunt indivizi sau structuri care elaborează,
exprimă și traduc în acte intențiile"
Philippe Moreau Defarges

În sens str ict geopolitic, orice entitate, care elaborează tehnici și/sau politici
de reprezentare a unui teritoriu, intră în competiție cu alți actori geopolitici, pentru
a domina și controla acel teritoriu. În puține cazuri , un singur a ctor geopolitic
domină situația. D e cele mai multe ori , mai mulți actori domină statul/teritoriul .
Actorii geopolitici clasici sunt: statul, armata și biserica . În ultimul timp,
datorită f enomenului de globalizare se afirmă noi actori geopolitici . Aceștia
formează un ansamblu eterogen constituit din partidele politice , care au apărut încă
din S ecolul al XIX-lea, grupările armate supranumite „gherile ”, marile
întreprinderi supranumite multinaționale și comunicațiile de masă cum ar fi presa,
radioul, televizi unea, internetul , etc.68
O altă serie de “actori geopolitici noi” sunt “popoarele ” care grupează
populații în diverse forme de organizare: etnie, rasă, națiune, trib, clan, castă,
minorități, diaspora, imigrații , etc. Toți actorii geopolitici sunt ancorați în jocul
geopolitic de reprezentarea teritorială . În reprezentarea teritorială s -au format
adevărate „modele ‖. Cea mai simplă reprezentare se focalizează pe teritoriu ,
aceasta putând fi pusă în legătură cu revendicarea unui teritoriu „național” , un
terito riu vizat, privilegiat, central, de importanță majoră, etc.
Frontierele teritoriului sunt cele care pot fi văzute și înțelese ca o revanșă sau
proiect geopolitic. Frontierele naturale , precum munții, fluviile, mările, oceanele
ș.a., sunt invocate de cele mai multe ori. Alteori reprezentarea se oprește asupra
capitalei prezente sau propu se pentru proiectul geopolitic. Spre exemplu,
revoluționarii unguri din 1848 au propus mutarea capital ei de at unci de la Presburg
(lângă Bratislava ) la Budapesta .

68 Teodor P., SIMION , Probleme fundamentale de geografie politică și geopolitică , p. 67.

36
Reprezentarea teritoriului poate avea o strânsă legătură cu modul de
organizare al teritoriului . Un actor geopolitic revendică un stat centralizat, iar altul,
dimpotrivă, un stat regionalist, în care regiunile să aibă o mare autonomie .69
Pentru populația dominantă, independența este o reprezentare fundamentală ,
deoar ece independența semnifică teritoriul revendicat, stabilitatea frontierelor,
capitala , etc.
Reprezentările pot fi, de fapt „viziuni asupra lumii” (Weltanschauung),
fiecare actor geopolitic având propria viziune asupra lumii, cu generalizări
devenite stereotipuri: „lumea liberă”, „lumea a treia”, „creștinismul”, „epoca
războiului rece”, „comunismul”, „fundamentalismul islamic”, „neolibe ralismul”,
„tranzițiile” etc70.
Reprezentarea teritoriului se face în primul rând prin intermediul hărții ,
aceasta având o valo are simbolică mult mai mare decât al unui text scris, prin
culorile alese, conturarea frontierelor, etc. Folosind acest instrument eficient
(harta) se po ate obține o adevărată adeziune sau entuziasm la populația respectivă .
O altă modalitate de reprezentare a unui teritoriu politic îl constituie numele
acestuia , care constituie cel mai adesea o viziune, o realitate geopolitică sau un
proiect. De cele mai multe ori numele unui teritoriu nu este neutru. Acesta exprimă
o „istorie” , o năzuință , un ideal .
Modificările geopolitice au impus în mod necesar adoptarea de nume noi,
care să răspundă realități lor contextuale. Astfel , se poate ajunge până la schimbarea
numelui unor state , ca act geo politic fundamental care exprimă profunde schimbări
istorice. Așa se face că unele colonii și -au schimbat numele după obținerea
independenței, ca mod direct de recăpăta re a noii identități naționale cu rădăcini în
propria să istorie .71

69 Ibidem.
70 Ibidem, p.68.
71 Teodor P. SIMION , Probleme fundamentale de Geografie Politica și Geopilitica , pp.68 -69.

37
1.2.1. Statul – principalul actor geopolitic
Specific civilizației umane , dar și lumii animale, este faptul că fiecare
individ posedă un teritoriu propriu, pe care -1 poartă întotdeauna cu sine, ca o
extindere a propriei persoane. Spațiul personal minim acceptabil este, în principal,
determinat de moștenirea culturală și de educație . Respectarea spațiului teritorial
personal este esențial pentru evitarea comportamentelor de dominanță sau a l
conflictelor. Același principiu se aplică și în cazul statelor. Desigur că îndelungata
conviețuire socială, moștenirea culturală care se îmbogățește de la o generație la
alta, au contribuit la adaptarea individului de la micile așezări, până la marile
aglomerații urbane. Î n fapt, conceptul de teritorialitate poate fi definit ca un tipar
de comportament, dacă ne referim la indivizi, și mai puțin la sta te.72
“Școala germană de geopolitică concepea statul ca un organism viu, iar
comportamentul statului era de fapt suma comportamentelor indivizilor care -1
compun ”73.
Entitățile geopolitice apar de obicei sub forma unei dorințe a unei mase mari
de oameni. Un rol deosebit de important în apariția statului l-a avut naționalismul,
care se bazează într -o mare măsură pe teritorialitate, ca expresie materială a
limitelor statului respectiv.
Evoluția conceptului de stat se datorează în mare măsură unui concept
numit , determinism .74
Statul reprezintă principala instituție a sistemului politic, deoarece, prin
intermediul său se realizează elementele esențiale ale organizării și conducerii
societății. Statul este singura instituție din cadrul unei comunități care poate aplica
forța de constrângere legitimă.
―Din punct de vedere etimologic, noțiunea de stat provine din latinescul
statius , care desemna inițial o stare de repaus . Romanii mai utilizau și termenul
civitas , semnificând cetate, stat , precum și res publica , aproximativ cu același

72 Ibidem , p.37.
73 Ibidem.
74 Printre creatorii acestuia se numără personalități precum Ch. Darwin, H. Adams, Th. Veblen, W. Sume r, P. V. de
la Blache, J. Brunhes ș.a

38
înțeles. Polisul grecesc desemnează, la rândul său tot stat, cetate . Germanii au
interpretat noțiunea de statius în sensul de land, cu semnificația de stat, țară ,
vizând organizarea politică statală . Expresia statio apare pentru prima dată în
lucrarea lui Niccolo Machiavelli – Il Principe , în strânsă legătură cu făurirea
unității statale . Abia în S ecolul al XVII -lea această idee este larg admisă, termenul
începând să pătrundă în toate limbile .”75
Max Weber a definit statul c a o „instituție politică a cărei birocrație
reușește să exercite, în limitele legii, monopolul constrângerii fizice legitime .”76
Pentru asta era nevoie ca toți cetățenii să respecte un principiu pe care îl regăsim cu
preponderență la statul de drept și anume egalitatea în fața legii .
O altă condiție absolut necesară într -un stat democratic este identificarea
grupului de dominație cu totalitatea cetățenilor. Conceptul de stat -națiune a jucat
un rol deosebit în formarea țărilor lumii, mai ales la finele secolului XIX și prima
parte a celui următor .77
În literatura de specialitate se poate distinge o diversitate de păreri cu privire
la definirea conceptului de stat , mai ales în funcție de etapa istorică de dezvoltare a
comunităților umane. Astfel, în Antichitate, statul era considerat o forță de origine
divină, concepție care se va regăsi și în următoarele formațiuni sociale. În optica
lui Platon, statul reprezenta o organizare de tip aristocratic bazată pe caste, în care
era inclusă întreaga populați e, cu excepția sclavilor. Conducăto rii erau filosofii,
înțelepții; gardienii erau cei care îndeplineau rolul de paznici, iar meșteșugarii și
agricultorii asigurau baza socială.
În Epoca Luminilor, Montesquieu78 prezintă statul ca pe o instit uție centrală
bazată pe legi, unde puterea se distribuie pe trei piloni: legislativ, executiv și
judecătoresc . J. J. Rousseau79 definește statul ca pe o putere contractuală,

75 Alin POPA , op.cit. , p. 35.
76 Cristian PREDA , Introducere în știința politică, Editura Polirom, Iași, 2010, p.65.
77 Teodor P. SIMION , Probleme fundamentale de geografie politică și geopolitică, p. 69.
78 Charles -Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu de regulă menționat doar ca Montesquieu, a
fost un avocat francez și un renumit filozof politic care a trăit în timpul epocii iluministe.
79 Jean Jacques Rousseau a fost un filozof francez de origine geneveză , scriitor și compozitor, un ul dintre cei mai
iluștri gânditori ai Iluminismului . A influențat hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot , spiritul revoluționar,
principiile de Drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția
franceză din 1789 .

39
legitimată printr -un contract social încheiat între cetățeni și stat, aceștia din urmă
cedând o p arte din drepturile comunității, pentru a sluji comunitatea. I. Kant80
înțelege statul ca pe o grupare a oamenilor supuși regulilor de drept, luând în
considerare doar latura juridică a statului nu și pe cea politică. K. Marx81 concep ea
statul ca pe un instrument de dominare a unei clase sociale asupra alteia82.
În viziunea francezului Arma nd Cuvillier „statul este un ansamblu de
organisme politice, administrative și judecătorești, care se concretizează în
societatea ajunsă la un anumit nivel de diferențiere, conducere și putere de
constrângere a societății .”83 Maurice Duverger distinge statul ca fiind un mijloc
de a asigura o anumită ordine socială, o anumită integrare a tuturor în colectiv
pentru binele comun.
Fără a analiza în profunzime toate aceste teorii, se poate preciza că, din
punct de vedere științific, statul este considerat de mai mulți analiști ca formă de
organizare politică a societății , aflate pe diferite trepte de dezvoltare . Elementele
cadru ce condi ționează existența statului sun t: teritoriul, populația și caracterul de
organizare politică (guvernarea).
Statul, ca principală instituție politică, a apărut pe o anumită treaptă a
evoluției istorice, răspunzând nevoilor de dezvolt are și progres ale societății.
Necesitatea apariției st atului este legată de nevoia comunității umane evoluate de
a-și asigura funcționalitatea printr -o organizare politică.
Cel mai important factor care a determinat apariția statului modern este, în
opinia mea, diferențierea socială, ca rezul tat al apariției plusprodusului. Acesta
reclama o armonizare a intereselor privind producția, circulația și, mai ales,
distribuirea și redistribuirea produselor, ceea ce ducea, totodată, la necesitatea
existenței unei autorități politice cu mijloace de impunere a voinței p roprii.

80 Immanuel Kant a fost unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania și este socotit unul
din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene.
81 Karl Heinrich Marx (1818 – 1883 ) a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist, întemeietor împreună
cu Friedrich Engels al teoriei socialismului științific , teoretician și lider al mișcării muncitorești. Acesta gândea o
societate fără clase, care urmează unei perioade de tranziție în care statul va fi un instrument al dictaturii proleta –
riatului (marxism) .
82 Ibidem.
83 Alin POPA, op.cit., p.37 , Apud. Armand CUVILLIER , Curs de sociologie, PUF, Paris, 1959, p.24.

40
Statul a apărut și s -a dezvoltat în strânsă legătură cu specializarea unei
anumite părți din societate, căreia i s -au încredințat anumite funcții de conducere,
organizare, apărare etc., pentru asigurarea funcționalității sociale în condițiile
compl exe în care au început să se dezvolte anumite comunități umane: tribul,
uniuni tribale, popoare, națiuni. În zilele noastre, națiunea nu poate exista și, mai
ales, nu se poate dezvolta fără o organizare politică asigurată de stat.
O problemă invocată de u nii autori este legată de accesul minorităților
naționale la organizarea statului, acestea fiind de cele mai multe ori exclus e de la
funcționarea statului. În anumite situații particulare, accesul la putere este permis
unei etnii, unui partid sau altul. Astfel se constată prezența unei axe de partajare
între statele democratice și cele nedemocratice.
Guvernarea este adesea confundată cu statul, o prelungire a acestuia în
exercitarea puterii . Cel puțin din punct de vedere teoretic, guvernare a reprezintă
popu lația statului. Î n urma alegerilor, prin partidele politice se formează o elită
politică cu rol important în exercitarea puterii. Acestui actor geopolitic (partidele
politice) i se adaugă importanța poporului (etnie, clan) și a bisericii, ca alte
structuri distincte .84
În anumite state, diverse grupuri acaparează și confiscă puterea , uneori
pentru un timp îndelungat. Printre acestea se numără sunniții – mereu la putere în
statele arabe în detrimentul șiiților; alauiții în Siria, wahhabiții în Arabia Saudită
ș.a.
Orice stat independent își exercită suveranitatea asupra teritoriului său ,
principiu juridic de Drept Internațional înscris la articolul 2 din C arta Națiunilor
Unite . Acest principiu asigură ca un corolar non -intervenția niciunui stat, ori a
vreunei forțe în treburile sale interne.
Cu toate acestea, în realitatea geopolitică actuală, unele state exercită o
presiune mai mare decât altele . Un exemplu în acest sens sunt , statele din G -7 sau
cele 5 state membre permanente ale C onsiliului de Securitate al O.N.U. . La polul
opus se află statele slab dezvoltate , care nu dispun în realitate de toate

84 Teodor P. SIMION , Probleme fundamentale de Geografie Politica și Geopilitica, p.70.

41
prerogativele suveranității, așa cum este, de altfel, firesc. În Drept ul Internațional,
suveranitatea se traduce prin „non -ingerința în afacerile interne ”. În realitate ,
acest lucru este aproape imposibil din cauza influenței altor actori geopolitici
statali și non -statali: biserica, marile companii transnaționale, media , etc.85
Alteori, fenomene globale, suprastatale, igno ră acest concept juridic , care nu
cunosc semnificația frontierelor într -o lume globalizată. Spre exemplu problemele
de protecție a mediulu sau terorismul internațional fac aproape imposibilă
respectarea acestui principiu în totalitate. În acest sens, evoluția fenomenelor
geopolitice actuale denotă limita abordării clasice a suveranității.
Suveranitatea se exprimă astfel , într-un spațiu al puterii , între granițele
recunoscute internațional. Putem considera ca exceptie , cazul organizațiilor
internaționale. Spre exemplu N .A.T.O.86, ajută la completarea suveranității proprii
prin intervenția organizației în cazul agresiunii e xterne asupra unui stat membru.
În alte situații, alte state asigură suveranitatea unui stat, cum a fost cazul
U.R.S.S. între 1917 -1991. În alte situații, un ele puteri continentale precum Franța,
Statele Unite ale Americii , Marea Britanie, ș.a., mențin suveranitatea unor țări, de
regulă foste colonii sau aflate în situații dificile din punct de vede re economic,
politic sau social .
Așadar, prin crearea unor organizații regionale , se influențează într -o
anum ită măsură , atât suveranitatea , cât și exercitarea puterii în statele foste
colonii .87
Tipul și forma de stat poate constitui un avantaj sau un dezavantaj în
exercitarea puterii, atât intern cât și internațional. De aceea, e lucidarea acestei
probleme de bază a teoriei statului ne ajută să înțelegem în profunzime esența
statul ui într -o anumită perioadă și forma lui concretă de manifestare.
Statul, ca manifestare a voinței tuturor cetățenilor de a se o rganiza politic pe
bază de lege, a cunoscut două tipuri:

85 Ibidem.
86 N.A.T.O. (Organizația Tratatului Atlanticului de Nord) este o alianță politico -militară stabilită în 1949 la
Washington . În prezent cuprinde 28 state din Europa și America de Nord .
87 Ibidem, pp. 70-71.

42
 primul , este de esență dictatorial/absolutist. Acesta a apărut ca expresie a
unor comandamente istorice, dar prin nesocotirea voinței cetățenilor sau
printr -o presupusă legitimitate de ordin divin ;
 al doilea, este de esență democratic care, indiferent de formă, constituie o
expresie a voinței cetățenilor, materializată prin consimțământul dat.
Statul, ca instituție politică, se manifestă prin mai multe forme în raport cu
condițiile concrete ale epocii și țării respective. Forma de stat are în vedere modul
de organizare a puterii de stat și, în special, structura și funcționarea organelor
supreme de conducere. Rezultă că forma de stat, indiferent de esență, este dată de
trei elemente: forma de guvernămâ nt, structura statului și regimul politic .88
Raportul dintre organele de stat în procesul de constituire și exercitare a
puterii , reprezintă forma de guvernământ. Din acest punct de vedere, în lume,
exist ă monarhii constituționale, republici parlamentare, republici prezidențiale și
republici semi -prezidențiale . Aceste forme de guvernământ pot exista atât în
regimuri politice de tip democrat cât și nedemocrat/dictatorial. Din punct de vedere
teoretic, republicile au apărut ca o soluție la monarhiile absolut iste, fiind un mod
mai ușor de e exercita puterea într -o democrație. Cu toate acestea, istoria ne arată
că regimul politic al unui stat nu depi nde hotărâtor de forma de guvernământ. Un
exemplu concludent în acest sens este Marea Britanie care a trecut de l a o
monarhie absolutistă (nedemocratică) la o monarhie constituțională. Exemplul
opus în acest sens este Franța, care a trecut de la o monarhie absolutistă la o
republică prezidențială. Așadar, a mbele aveau ca ideal trece rea de la un regim
nedemocratic la un regim democratic însă diferența dintre ele este legată de
rezistența la schimbare, Marea Britanie fiind mult mai conservatoa re decât Franța.
Din punct de vedere al structurii statului, acesta reprezintă un raport într e
organele centrale și organele locale. Sub acest aspect, putem distinge: state
național -unitare, state federative și confederații statale. Statul federal constituie o
comunitate a statelor nesuverane, care presupune un stat central cu competență și
person alitate distincte de cele ale statelor membre. Organizarea statală de tip

88 Alin POPA , op.cit., p.40.

43
federal este însărcinată cu rezolvarea problemelor comune. Funcțiile statale sunt
împărțite între statul federal și statele membre. Ca urmare, în statele federale se
întâlnesc, paral el, organe ale puterii și ordinii de drept federale și organe ale puterii
și ordin ii de drept ale statelor membre. Î n statul federal, statele membre participă la
legiferarea federală, în condițiile existenței unei delimitări a competențelor în
realizarea s arcinilor statale .89
În cadrul confederațiilor, state le membre își păstrează supremația și
independența în mod integral, competențele statului confederal referindu -se la
luarea unor decizii unitare în domeniul relațiilor internaționale. Confederația poate
cunoaște și forme mai evoluate, cu organe comune, cum sunt: adunarea
reprezentativă , șeful de stat, armata, finanțele, menținându -se ființa statală distinctă
care este reprezentată de parlamente și guverne separate.
Având în vedere că statul este principalul actor geopolitic și că, așa cum voi
exemplifica în capitolele ce urmează, statul joacă un rol decisiv în Drept ul
Internațional , consider ca este oportun să evidențiez principalele trăsături ale
acestuia .
Statul este instituția politică cu cel mai înalt gr ad de organizare și
structurare, aceasta fiind, după părerea mea, cea mai important trăsătură. Sub acest
aspect, statul are trei componente bine conturate : puterea legislativă, puterea
executivă și puterea judecătorească. T oate acestea sunt organizate atât la nivel
central, cât și local , bazându -se pe un aparat specializat, con stituit în diferite
instituții , cum ar fi : parlament ul, guvern ul, tribunal ele, ministere le, armata, poliția
etc. Prin gra dul de organizare și instituționalizare, diversificat pe orizontală și pe
verticală, statul asigură exercitarea, în principal, a puterii politice în societa te.
A doua trăsătură este aceea că statul c onstituie o organizație politică a unei
comunități umane pe raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. De regulă,
statul reprezintă modul de organizare politică a națiunilor în cadrul frontierelor
respectiv e, sub forma statelor naționale, având totodată caracter suveran, prin
faptul că reprezintă orga nizarea politică a unei comunități, ca expresie a voinței

89 Ibidem, p.41.

44
cetățenilor.
Statul e ste o instituție specializată, care asigură funcționalitatea socială prin
contribuții financiare ale cetățen ilor cum ar fi taxele și impozitele.
Totodată statul are caracter istoric, apariția să fiind impusă de nevoile
dezvoltării sociale, de faptul că o comunitate umană, ca sistem social global, nu
poate să existe și să funcționeze fără organizarea politică asigurată prin intermediul
statului .90
În epoca contemporană afirmarea statului de drept, ca model eficient de
guvernare, joaca un rol tot mai însemnat în geopolitica mondială.
„Expresia stat de drept nu reprezintă doar o formulă juridică abstract ă ci
desemne ază o realitate concretă, acea formă de organizare a puterii de stat
raționalizată prin raportarea ei constant ă și efectivă la sistemul de legi și la
principiul respectării libertăților individuale .”91
De-a lungul evoluției istorice, organizarea politică a societății, îndeosebi
prin intermediul statul ui, s-a realizat to t mai mult pe baza perfecționării structurii
statale în raport cu cetățenii . Legile , care stabileau atât drepturile și libertățile
cetățenilor, cât și obligațiile organelor de stat de a acționa în spiritul legilor, aveau
rolul de a permite exercitarea pute rii politice folosind forța argumentului , și nu
argumentul forței.92
State întemeiate pe lege au existat chiar în antichitate, unde, se asigura
alegerea conducătorilor de către cetățeni. Această formă incipientă a statului de
drept a condus la dezvoltarea civili zațiilor. Cel mai bun exemplu în acest sens este
epoca modern ă, care a debutat cu impunerea unor serii de principii în viața social ă,
care asigurau funcționalitatea ca atare. Însăși denumirea de stat de drept a fost
sugerată de către Montesquieu , în lucrarea „Despre spiritul legilor” , care
formulează cerința rămasă celebră „Nimeni să nu fie constrâns să facă lucrurile pe
care legea nu -1 obligă și să nu le facă pe cele pe care legea i le îngăduie .”93

90 Ibidem, p. 42.
91 Cristian PÎRVULESCU , Știința politică, Editura Pro Universitaria, București, 2006, p.72.
92 Alin POPA , op.cit., p. 44.
93 Ibidem.

45
Un alt autor consacrat, Raymond Aron , spunea că ordinea politică modernă
are trei funcții esențiale. „Cea dintâi, pe care aș numi -o administrativă, tinde să
asigure pacea între cetățeni și respectarea legilor. Cea de -a doua, care înglobează
în egală măsură latura legislativă și e xecutivă […], comportă gestiunea relațiilor
cu celelalte colectivități, deciziile prin care legile sunt redactate, promulgate sau
modificate și în fine, măsurile care trebuie luate de indivizi, în funcție de
împrejurări. Dar dat fiind că aceste decizii l uate de indivizi privesc ansamblul,
este necesar ca regimul să se justifice, să fie considerat legitim și să obțină
loialitatea cetățenilor.”94 Cu alte cuvinte, statul de drept este guvernat de instituții
a căror putere este just separată și determinată, acestea fiind învestite cu autoritate
legitimă funcționării iar legea guvernează relațiile sociale în ansamblul lor.
Statul de Drept constituie în epoca contemporană o preocupar e din ce în ce
mai mare, atâ t în teorie cât și în practică, fiind obiectul unor ample studii de
specialitate și al unor legiferări în convenții le internaționale. Dintre acestea, merită
menționate : „Declarația U niversală a Drept urilor O mului” (adoptată de Adunarea
Generală a Națiunilor Unite , la 10 decembrie 1948 ); „Convenția Europeană
asupra Drept urilor O mului” (adoptată la 4 noiembrie 1950 de către Consiliul
Europei și intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 ); documentele Organizației
pentru S ecuritate și C ooperare în Europa, respectiv Actul final de la Helsinki
(1975) și documentele finale ale reuniunilor generale europene de la Madrid
(1983), Viena (1989), Copen haga (1990), Paris (1991) etc .95
În strânsă legătură cu prevederile din documentele enumerate și cu practica
internațională, statul de drept își exercită puterea în conformitate cu legea .
Principalele trăsături sunt legate de cad rul legislativ adecvat, care trebuie să
reglementeze raporturile în an samblul lor, iar toți cetățenii ( indiferent de poziția lor
socială sau polit ică), să fie egali în fața legii. Prin urmare, supremația legii se
constituie într -un principiu de bază al statului de drept.

94 Aron RAYMOND , Democrație șt totalitarisme , trad. Simona Ceaușu, Editura ALL EDUCATIONAL, București, 2001 ,
pp.47 -48.
95 Alin POPA , op.cit., p. 45.

46
Prin urmare, chiar și organele de stat sunt obligate să respec te o ierarhie de
norme. Legea de bază a unui stat de drept este Constituția, iar instituțiile își
exercită autoritatea în funcție de atribuțiile care le sunt acordate de aceasta.
Principiul ierarhiei normelor, conduce la diferite niveluri supraordonate și
subordonate. Astfel, toa te normele își găsesc fundamentu l în alte norme
superioare .96
Pluralismul politic este un alt considerent al statului de drept. Toate partidele
politice , pentru a se maturiza, trebuie să treacă prin ambele ipostaze , atât de
guvernare cât și de opoziție. În România, p rincipiul alternanței demo cratice la
guvernare funcționează din 1996 . Acesta , oferă perspectiva repetării lui și în viitor,
cu asigurarea unor elemente , precum : separația puterilor în stat , datoria guvern ului
și autorității politice de a se conforma constituției și de a acționa conform legii,
delimitarea clară între stat și partidele politice, circulația liberă a informației și
persoanelor, dreptul la liberă exprimare și organizare politică și profesională a
tuturor cetățenilor, în conformitate cu legea, care să facă posibil controlul puterii
politice în societatea civilă , respectarea drepturilor omului în conformitate cu
prevederile internaționale consacrate.
În epoca contemporană, statul de drept reprezintă tot mai mult elementul
esențial al puterii politice din diferite țări occidentale , constituind un factor de bază
al progresului general .97
Elementul hotărâtor al statului este acela că exprimă un raport între organele
de stat și cetățeni, exerci tând funcțiile legislativă, organizatorică, judecătorească,
economică, socială, administrativă, culturală, apărarea ordinii sociale, ecologică,
apărarea țării, a independenței și suveranității statale, a integrității teritoriale și a
ordinii de drept.98
Astfel, se poate concluziona că, atât din punct de vedere al rolului său cât și
din punct de vedere cronologic, statul constituie instituția politică de cea mai mare
importanță în cadrul vieții sociale.

96 Cristian PÎRVULESCU , op.cit., p.72 -78.
97 Alin POPA , op.cit., p. 45-48.
98 Ibidem, pp.42 -44.

47
1.2.2. Actorii în sistemul relațiilor internaționale
Teoria geopolitică , în literatura de specialitate, reprezintă un mijloc adecvat
în identificarea interesel or actorilor și capacitatea acestora de a le impune într -un
anume spațiu geografic. Totul se datorează c omplexita ții fenomenelor și proceselor
ce au loc la n ivelul relațiilor internaționale . Prin urmare, într -o lume anarhică, în
care statele ( ca actori principali ), își realizează securitatea potrivit principiului
balanței de putere ,99 geopolitica are menirea de a descifra locul și rolul pe care
aceștia îl au la nivel global și regional. “Folosind metodele cercetării geopolitice
se pot prefigura zonele geopolitice actuale și de perspectivă, precum și poziția
diverșilor actori în acest context. De asemenea, cu o anumită aproximare, se pot
evalua consecințele asupr a actorilor, deplasările către un centru sau altul de
putere într – un anume spațiu geopolitic, aspect deosebit de important, mai ales,
pentru actorii a căror poziție este nemijlocit influențată de asemenea
fenomene ”100. Astfel, după căderea cortinei de fier, regiunea geopolitică care a
înregistrat cele mai spectaculoase evoluții este zona Asia -Pacific , cu implicații
directe asupra centrelor de putere tradiționale, cum sunt America și Europa
Occidentală .
Amploarea fenomenului geopolitic implică o analiză sistemică a tuturor
elementelor care definesc o situație geopolitică. Astfel, paradigmele analizei
geopolitice sunt reprezentate de poziția și rolul unui actor în ecuația de putere,
interesul actorilor pentru o anumită zonă geografică și percepția actorilor asupra
propriului potențial de putere precum și asupra intensității cu care un actor se
manifestă în spațiul geografic respectiv.
Așa cum vom vedea în cazul capitolului de dicat conflictului din Ucraina ,
putem determina dinamica fenomenului geopolitic dintr -o anume zonă de interes ,
precum și poziția geopolitică a unui actor în c âmpul relațiilor internaționale.
De asemenea, cunoscând aceste paradigme , precum și înclinațiile anarhic e
ale omenirii, rezultă că actorii se află într -o per manentă competiție. Câștigătorul

99 Crearea sistemului de balanță a puterii are ca obiectiv fundamental, conform literaturii de specialitate,
protejarea statelor participante în fața potențialelor agresiuni.
100 Marian SÂRBU , op.cit., p.237.

48
este cel care are capacitatea de a se impune, atât datorită potențialului său, cât și
locului și rolului pe care îl are în ecuația de putere .101
După părerea mea, cea mai a ctuală definiție a puter ii, este cea conform
căreia aceasta se împarte în putere inferioară, putere medie și putere superioară. Cu
alte cuvinte calitatea puterii este cea care deține avantaje considerabile. Așadar,
„puterea de cea mai înaltă calitate provine din aplicarea cunoașterii ”, aceasta
putând fi folosită „pentru a pedepsi, răslplăti, convinge și chiar transforma .”102
În general, p otenția lul de putere al unui stat este considerat a fi : resursele
umane, economice, mărimea teritoriului, cantitatea ș i calitatea forțelor militare. În
antichitate, v ictoria în cazul confruntării dintre actori era asigurată cu precădere de
mărimea și calitatea populației unui stat. Apariția noilor tehnologii din domeniul
militar au adus elemente noi în potențialul de putere. Aceste transformări au
schimbat ierarhiile de putere cunoscute până atunci , mărimea populației și a
suprafeței geografice nemaifiind element ele determinant e ale unui stat. Î n perioada
contemporană , potențialul de putere este dat de cunoaștere, creș tere economică,
stabilitate politică și voință națională .103
În acest context, cresc în importanță sistemul educa țional și dezvoltarea
economică, pre cum și fluxurile informaționale. ―Cel care domină fluxurile
comunicaționale își poate impune valorile sale, aspiațiile sale și propria să
imagine despre lume .”104
Totuși, dimensiunea militară a potenț ialului de putere este departe de a fi
ignorată de către actorii care își dispută întâietatea în spațiul geopolitic. Elementul
uman la rândul său, are o importanță din ce în ce mai mare în realizarea
potențialului de putere. Unei tehnici supersofisticată îi corespunde un om cu o
instruire pe măsură și, în consecință, calitatea umană influențează decisiv factorul
militar. Exemple , precum războaiele din Golf , Iraq sau Afganistan , ne arată că

101 Mihail E., IONESCU , op.cit. , p.10.
102 Toffler ALVIN, op. cit, pp.23 -24.
103 Marian SÂRBU , op.cit., p.239.
104 Sergiu TĂMAȘ , Geopolitica , Editura Noua Alternativă, București, 1995, p. 220.

49
armatele cele mai performante nu se regăsesc acolo unde există potențial
demografic ridicat, ci acolo unde nivelul industrial și de instruire sunt mai ridicate.
“S.U.A. consideră că și în viitor armele nucleare strategice rămân cheia de
bază a strategiei de descurajare a S.U.A. Aceeași strategie este adoptată și de
Rusia, care menține un însemnat arsenal nuclear în stare operativă. Având în
vedere că o serie de țări, printre care, India, Egipt, Brazilia, Indonezia, etc. au
programe de înarmare nucleară, precum și faptul că atât S.U.A., cât și Rusia
dispun de o importantă cantitate de armament nuclear, numeroși analiști politici și
militari susțin că arsenalul nuclear trebuie luat în calcul atunci când se calculează
potenția lul de putere al unui stat .”105
Ascensiunea sau regresul unui actor în topul ecuației d e putere reprezintă,
potrivit lui Paul Kennedy106, diferența dintre potențialul economic și cel militar.
Mai exact, ascensiunea se produce atunci când între potențialul economic și cel
militar exi stă un echilibru pe termen lung, în timp ce regresul intervine atunci când
acest echilibru se rupe . La rândul său, analistul George Modelski107 apreciază că
ascensiunea sau decl inul se datorează ciclurilor lungi economice în care creșterea
prețurilor și diminuarea resurselor determină pierderi de putere, concentrarea ei
având loc în condițiile unor prețuri scăzute și ale abundentei resurselor.

1.2.3. Interesele actorilor în perspectivă geopolitică
În lumea contemporană orientarea, atitudinea și intensitatea cu care actorii
scenei internaționale se manifestă în spațiul geopolitic conduc la procese complexe
care țin de percepția fiecărui actor asupra lumii . Asta conduce la apariția unor noi
actori pe scena internațională. În principal , acești actori nonstatali sunt de origine
economic ă și sun t cunoscuți de publicul larg drept companii transnaționale sau
multinaționale. Complexitatea jocului economic și a interdependețelor dintre state,
mai ales după dispariția U.R.S.S. , au dus la un control tot mai mic al statelor

105 Marian SÂRBU , op.cit., p.241.
106 Paul Michael Kennedy este un renumit istoric al relațiilor internaționale, publicând numeroase cărți despre
istoria politicii externe a Marii Britanii.
107 George Modelski a fost profesor de științe politice la Universitatea din Washington. Opera sa a avut la bază
procese pe termen lung în politica mondială și economie, precum și evoluția sistemului mondial.

50
asupra acestor actori economici. Spre deosebire de stat, unde interesul național
joacă un rol esențial, în cazul actorilor economici profitul este principalul obiectiv.
Mai mult decât atât, mulți analiști avizați în materie, compară
multinaționalele cu „vechile imperii coloniale” , care se constată că „ dispun de
servicii de informații și contrainformații puternice, de o reprezentare adecvată pe
lângă factori de decizie la nivel naț ional și internațional , de mijloace economice și
financiare, pentru a -și subordona acele instituții care le sunt utile în operațiunile
de optimizare a puterii lor economice […]”.108
Așadar, î n analiza geopolitică pe lângă interesul național, se iau în calcul o
serie de derivate, cum ar fi: interes specific, interes global, interes regional, interes
de securitate, interes economic, interes p olitic, interes ideologic, etc.109
Interesul este definit de Dicționarul Explicativ al Limbii R omâne drept o
preocupa re de a obține un succes, un avantaj, folos, câștig, profit .110 Studiat din
perspecti vă psihologică , interesul este “considerat ca o motivație activă și durabilă
a unei persoane spre anumite lucruri, fenomene sau domenii de activitate și
sociologică .”111 Din punct de vedere sociologic, “interesul reprezintă o modalitate
subiectivă, prin care un grup de oameni sau o colectivitate obțin un anumit
avantaj, în raport cu o anumită acțiune “.112 Acesta implică formularea scopurilor,
care sunt justificate în principal de motivațiile și trebuințele grupului, vitale pentru
acesta la un moment dat. La nivelul individului, interesul este determinat de
existența trebuințelor umane, de la cele organice și de securitate, până la cele
estetice și cognitive.
Având la bază opera renumitului diplomat Niccolo Machiavelli ,113
fondatorul realismului politic în teoriile relațiilor internaționale , Hans Morgenthau ,
definește interesul ca putere, deoarece aceasta ține de esența politicii, iar „dacă

108 Dumitru MAZILU, „Multinaționalele, noile imperii coloniale?”, Lumea, nr. 7 (280), 201 6, p. 59.
109 Marian SÂRBU , op.cit., pp. 241-242.
110 https://dexonline.ro/definitie/interes , consultat la 28.03.2017.
111 Marian SÂRBU , op.cit., p. 242, Apud. Dicționarul enciclopedic de psihologie , București, 1997, p. 378.
112 Ibidem.
113 Niccolò di Bernardo dei Machiavelli (1469 – 1527 ) a fost un diplomat , funcționar public, filozof , om politic și
scriitor italian , fiind un exponent de prestigiu al Renașterii italiene. Opera sa capitală „Il principe” (Principele ) este
considerată primul tratat modern de politică .

51
privim toate națiunile, inclusiv a noastră, drept entități politice ce -și urmăresc
interesele corespunzătoare definite în termeni de putere, putem să le dăm dreptate
tuturor. Și suntem capabili să le dăm tuturor dreptate în două sensuri: putem să
judecăm alte națiuni ca pe a noas tră și, făcând acest lucru, suntem capabili să
aplicăm politici care respectă interesele altor națiuni, în timp ce le protejează și le
promovează pe ale noastre .114
În teoria geopolitică , interesul poate fi definit având la bază trei perspective:
 interesul fenomenului geopolitic determină și orientează un actor pentru a
acționa într -un anume spațiu și nu în altul;
 în teoria și analiza geopolitică interesul devine un instrument pentru a
măsura și identifica gradul de implicare a unui actor în a rezolva o problemă
dintr -un spațiu geopolitic;
 în cartografia geopolitică de propagandă, interesul poate să devină un
instrument de manipulare a opiniei publice interne sau internaționale.115
Natura actorilor și valoarea geopolitică a spațiului aflat în competiție sunt
cele mai importante criterii de clasificare și evaluare a intereselor pe care actorii le
promovează în domeniul relațiilor internaționale .
După scopurile urmărite, interesele pot fi naționale, economice, politice,
teritoriale, ideologice, strategice, etc.
După intensitatea sau permanența obiectivelor, interesele pot fi stabile,
variabile, generale sau specifice.116
Identificarea interesului specific precum și s tudierea paradigmelor apărute
în teoria geopolitică și geostrategică sunt cu atât mai mai necesare cu cât
interconecta rea și interdependența fac din S ecolul XXI un secol al dinamismului și
al complexității, în care tendințele și direcți ile generale de acțiune ale actorilor
tradiționali și non -statali sunt tot mai greu de explicat.

114 Hans MORGHENTHAU , Politica între națiuni; Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Editura Polirom,
București, 2007, p 52.
115 Marian SÂRBU , op.cit., p. 242, Apud. Constantin HLIHOR , Istorie și geopolitică în europa secolului XX, Editura
RAO, București, 2001, p.140.
116 Ibidem, Apud. Carlo JEAN , Interesele naționale de apărare, București, 1997, p. 8.

52
1.2.4. Mize geopolitice
Pornind de la teoria geografului german Friedrich Ratzel și până în prezent,
literatura de specialitate identifică s pațiul ca pe o miză majoră . Cu toate acestea,
după cel de -al doilea război mondial, odată cu apariția și dezvoltarea organizațiilor
internaționale, importanța spațiului geopolitic se depreciază.
Spațiul geografic este însă destul de important ca simbol, bogăție și element
de securitate , dar și pentru alianțe, conflicte și element de putere.
Valoarea intrinsecă a spațiului devine o miză între actorii geopolitici, datorită
capacității sale de a oferi resurse, securitate și putere. Dimensiunea unui teritoriu pe
o hartă este o rep rezentare clasică a puterii. În același timp teritoriul politi c
legitimează elitele politice , indiferent de marimea lor .
Simbolul , ca proiect , este utilizat de actorii geopolitici ca o miză
contemporană, inclusiv în acțiunile politice cum ar fi stimularea electoratului în
cazul unui referendum național, a alegerilor generale sau locale, etc. Simbolul nu
poate fi niciodată neutru, acesta este legat de un proiect .
Teritoriile și legăturile simbolice între Stat, Biserică și Popor, au con stituit
elementul fundamental în formarea și continuitatea formațiunilor statale. Toate
acestea formează un patrimoniu național care funcționează ca un simbol. Acesta este
unul din motivele pentru care simbolul Uniunii Europene se impune cu dificultate,
mai ales în statele din Europa Centrală și de Est .117
Orice spațiu constituie o sursă de bogăție, grație resurse lor natural e. În
același timp , bogăția este o sursă de putere. “Într-un sens strict, controlul
resurselor, este sinonim cu controlul puterii și controlul spațiului .”118
Bogățiile sunt extrem de numeroase și de diversificate, iar progresul
tehnologic a condus la multiplicarea lor . Alături de alte tipuri de resurse, acestea
pot deveni resurse strategice , transformându -se într -o miză redutabilă în jocul
geopolitic. În măsura în care resursele sunt valorificate eficient , se resimte în ritmul
de dezvoltare economică, socială sau în starea de subdezvoltare.

117 Teodor P. SIMION, Probleme fundamentale de Geografie Politica și Geopilitica , p. 86.
118 Ibidem.

53
Resursele naturale constituie o miză importantă, ma i ales dacă acestea devin
resurse strategice. Dacă, în statele dezvoltate , valoarea acestora este relativă, în
statele în curs de dezvoltare, controlul acestora este fundamental , deoarece
reprezintă unica sursă de venituri și putere .
Repartiția resurselor naturale este extrem de inegală, iar valor ificarea lor este
diferențiată în funcție de experiența și cunoștiințele dobâ ndite de-a lungul timpului .
Regiunile sau statele care concentrează importante resurse strategice sunt, din
punct de vedere geopolitic , zone de dispute între marile puteri, între vec ini sau alți
actori geopolitici . Din punct de vedere istoric, unul din scopurile principale ale
colonizării a fost accesul la resurse . Repartiți a resurselor naturale , a generat
individualizarea marilor regiuni economice , în timp ce regiunile l ipsite de resurse și
dezvoltare sunt net dezavantajate .
Concentrarea unor mari resurse într -un stat sau regiune determină creșterea
mizei asupra teritoriului respective. Un exemplu grăitor în acest sens este Africa de
Sud, care cons tituie o mare miză geopolitică , deoarece deține 50% din rezervele
mondiale de aur, 25% din rezervele de diamant, 68% din rezervele de platină, 55%
din rezervele de crom, și 80% din cele de mangan .119
Resursele financiare și cele tehnologice, care tr ansformă materiile prime
naturale în produse, bunuri industriale dintre cele mai diverse , coroborate cu
serviciile, contribuie decisiv la dezvolta rea economico -socială a statelor, regiunilor
și a întregii planete. Aceste bogății fac trecerea de la o geopolitică clasică a
teritoriilor către o geopolitică modernă a polilor economici și a fluxurilor
transnaționale , supranumită geoeco nomie .
Resursele strategice sunt con siderate vitale pentru economie. Î n funcție de
scara la care ne raportăm, unele sunt la nivel mondial , continental sau național . La
scară mondială de exemplu , resurse strategice sunt hidrocarburile sau cerealele , la
scară regională este apa, mai ales în regiunile aride , iar la scară națională acea

119 Ibidem.

54
resursă st rategică vitală pen tru economia statului respectiv, cum ar fi uraniu l pentru
Niger sau fosfatul pentru Maroc .120
De când a fost descoperit, petrolul este cea mai important ă resursă strategic ă,
devenind după cel de -al doilea război mondial primul combustibil energetic al
planetei. În cele mai multe cazuri distribuția inegală a acestui tip de resursă
generează conflictele tot mai mari. Tocmai de acea se impune o distribuție cât mai
egală a tuturor resurselor de sol cât și a celor maritime.
Totuși, a ceste bogății sunt prezente cu preponderență în cele mai sărace zone
ale planetei. În viziune geopolitică caracteristicile sărăciei sunt reprezentate de
nivelul foarte scăzut de educație, șomaj, analfabetism, boli, speranța de viață
redusă, subnutriție, șa nse inegale etc.
Foametea este una din trăsăturile fundamentale, ale lumii contemporane ,
unde din cei peste 7,2 miliard e de locuitori ai Terrei în 2013121, peste 1 miliard
suferă de o gravă malnutriție, iar sute de milioane de locuitori se află la limita
malnutriț iei.
Subdezvoltarea , poate fi utilizată uneori ca un „argument geopolitic”
împotriva unei populații .122
Spațiul spiritual joacă un rol tot mai pregnant, mai ales în contextul
atentatelor teroriste din ultimii ani. E xistența unei anumite civilizații în câmpul
geopolitic , poate influența deciziile celorlalți actori implicați . Dacă în spațiul
politic frontiera este cea care separă statele, frontierele culturale au o cu totul altă
natură și nu pot fi trasate cu exactitate deoarece . liniile de separație între diferite
spații de cultură și civilizație sunt în permanentă mișcare. Forța spirituală are
uneori o importanță hotărâtoare în existența unui stat, deoarece ea poate influența
adversarul și îl poate chiar domina din această persp ectivă. Un exemplu în acest
sens îl reprezintă Grecia Antică . Deși cucerită de romani, s -a impus din punct de
vedere spiritual.

120Ibidem, p.87.
121http://www.descopera.ro/dnews/10967213 -e-oficial -astazi -traiesc -7,2-miliarde -de-oameni -iata-cand -vom -fi-8-
miliarde -si-ce-se-va-intampla -cu-romania , consultat la 29.03.2017.
122 Ibidem, p.88.

55
Statul ca actor principal în teoria geopolitică , poate folosi matricea culturală
drept mijloc pentru impunerea propriilor struct uri politice sau economice într-un
spațiu .123
Ca element de securitate, spațiul joacă de asemenea un rol deosebit de
important deoarece acesta implică acțiunea de apărare și siguranță , aflându -se la
interferența dintre geopolitică și geostrategie.
Dezvoltarea securității este considerată o introducere în geostrategie, iar
spațiul este considerat teatru în desfășurarea evenimentelor geopolitice.
Securitatea se definește ca o situație caracterizată prin siguranță, absența
unui pericol sau amenințări. Astfel, s e creează inevitabil o legătură între teritoriul
politic și propria să securitate, conducând mai apoi la apariția unor terme ni precum :
zone de stabilitate sau instabilitate, zone de securitate sau insecuritate, alianțe,
izolare, destabilizare, etc .
Controlul sau domina ția asupra unui teritoriu sunt două modele de acțiune
diferite, controlul este exercitat în mod direct, î n timp ce dominația se realizează
indirect. Un exemplu concludent în cazul controlului ne este oferit de istorie prin
imperiile colonial e, care exercitau un control direct asupra teritoriilor posedate pe
alte continente , ca formă de integrare a spațiilor respective. .
Controlul direct al teritoriului se face prin mijloa ce instituționale ale statului ,
precum admini strația, armata, poliția, ș.a. , atrăgând de cele mai multe ori adeziunea
populației prin crearea de locuri de muncă. În alte cazuri, puterea dominantă poate
fi asociat ă cu o “putere de ocupație” producând, mai ales în Africa, rivalitatea
dintre metropole și colonii .124
Dominația oferă un tip de securitate care include atât controlul direct cât și
controlul indirect. În acest caz, p uterea dominantă nu apare nu este foarte vizibilă
în teritoriile controlate . Un actor geopolitic, preia controlul teritoriului direct, iar
dominația permanentă determină încorporarea acelui teritoriu în sfera să de
influență. Este clasic în geopolitică controlul direct prin dominație a Uniunii

123 Marian SÂRBU , op.cit., p. 246.
124 Teodor P. SIMION, Probleme fundamentale de Geografie Politica și Geopilitica , p. 86.

56
Republicilor Sovietice Socialiste , asupra blocului sovietic. În geopolitică această
perioadă e ste cu noscută drept Cortina de F ier sau perioada Războiului Rece.
Alianța, izolarea și protecția, represaliile non -militare, neutralitatea,
destabilizarea, tipologia conflictelor, sunt modalitățile prin care este pusă în
practică dominația asupra unui stat sau teritoriu .125
Alianța reprezintă acțiunea unui stat pentru a ajunge la un anumit obiectiv.
Alianța are drept scop creșterea potențialului uman, economic, financiar, militar
sau politic și utilizarea acestora în fața unui adversar, dar și creșterea coeficientului
de securitate. În acest caz putem distinge sistemul de apărare colectivă N.A.T.O
sau sisteme le de cooperare și integrare economică și politică precum Uniunea
Europeană sau A .S.E.A.N.
Izolarea și protecția sunt modalități în geopolitică, prin care un dispozitiv de
securitate, poate determ ina protecția unui teritoriu prin crearea unei bariere de
protecți e. Spațiul protejat este de regulă o zonă de interes sau o regiune focală .
Securizarea unui teritoriu se realizează pe un spațiu protector și are o profunzime
strategică . Un exemplu în acest sens este blocul sovietic prin construcția Zidului
Berlinului .126
Represaliile non -militare sunt strategii le elaborate în timp de pace , care au
drept scop încercuirea, „sufocarea‖ și atacarea statelor inamice . Cele mai cunoscute
strategii sunt: blocada , prin care sunt interzise toate comunicațiile cu exteriorul,
embargou l, prin care sunt interzi se schimburile comerciale și boicotul , prin care
sunt sistate (total sau parțial ) relațiile cu un alt stat sau organizație.
Neutralitatea reprezintă o modalitate geopolitică a statelor față de o stare
conflictuală . Neutralitatea poate fi impusă sau aleasă , aceasta fiind o măsură de
protecție . Cele mai cunoscute state neutre din Europa, aflate în anumite pericole au
fost Elveția, Suedia, Finlanda, Irlanda și Austria.

125Ibidem , pp. 90-94.
126 Zidul Berlinului a fost construit în anul 1961 și a constituit o barieră de separare între Berlinul Occidental și
Republica Democrată Germană timp de apro ape 28 de ani. Din punct de vedere ideologic acesta a
reprezentat o linie de demarcație între statele occidentale și statele comuniste.

57
Destabilizarea statelor sau a teritoriilor politice constituie o realitate
geopolit ică ți afectează integritatea și suveranitatea unor țări. Cele mai cunosc ute
forme de destabilizare sunt loviturile de stat și destabilizarea regimurilor opozante .
Dintre cele două forme de destabilizare consider că se impune exemplificarea
loviturii de stat deoarece constituie un adevărat pericol la adresa securității și
stabilității unui stat .127
Lovitura de stat se întreprinde de către forțe străine sau interne, având drept
scop preluarea puterii de către forțe politice favorabile acestora, promovarea
intereselor respective sau schimbarea regimului politic. Exemple grăitoare în acest
sens sunt lovitura de stat din Cehos lovacia din anul 1948 , prin care Partidul
Comunist Cehoslovac (cu susținere sovietică ), a preluat controlul deplin asupra
guvernului Cehoslovaciei și lovitura de stat din Libia , din anul 1969 , prin care
Muammar al-Gaddafi , preia puterea de la regele Idris, instaurând un regim
dictatorial128. Toate aceste mijloace violente genereaz ă insecuritate și destabilizare
și conduc la dezagregarea statelor sau teritoriilor politice, cu consecințe grave
pentru pacea și echilibrul geopolitic.
Tipologia conflictelor împarte conflictele în conflicte convenționale
(razboaie clasice de tip armat ) și conflicte neconvenționale (cum ar fi războaiele
civile, războaiele de gherilă și terorismul ). Dintre acestea, terorismul a provocat cea
mai mare instabilitate la nivel geopolitic la începutul Secolului XXI.
Terorismul , utilizează un număr redus de combatanți, tehnica de hărțuire și
efectul de surpriză . Scopul acestor mișcări teroriste este de a crea insecuritate, de a
paraliza activitatea economico -socială și politică, crearea haosului și obținerea prin
șantaj a unor revendicări il egale. Cauzalitatea și impactul terorismului a u devenit
una din principalele preocupări ale guvernelor și ale organizațiilor internaționale.
Pentru a înțelege amploarea acestui fenomen, doresc să menționez cele 271
de acte de te rorism produse între anii 1980 – 2000, precum și g ravele acte de

127 Teodor P. SIMION , Probleme fundamentale de Geografie Politica și Geopilitica , p. 92.
128 http://www.descopera.ro/istorie/15278169 -5-lovituri -de-stat-celebre -cum -a-devenit -augusto -pinochet –
dictator -cu-ajutorul -cia, consultat la 29.03.2017.

58
terorism din 2001 din S tatele Unite ale Americii sau cele din Marea Britanie și
Spania .
Terorismul mondial a generat modificarea strategiilor de luptă împotriva
acestui fenomen global, determinând Organizația Nord Atl antică (N.A.T.O.) să
devină principalul combatant î mpotriva terorismului mondial .129
În acest context complex , puterea reprezintă miza finală a oricărei acțiuni
geopolitice . „Puterea este definită drept capacitatea de a de a modifica mediul
înconjurător și de a atinge un obiectiv .”130
Capacitatea de a acționa în timp de pace cât și de război determină factorii de
putere, care se axează pe factorii geografici, demografici, economici și politici.
Factorii tra diționali ai puterii se referă doar la populație și capacitatea de
mobilizare a acesteia. Din acest punct de vedere, distribuția inegală a populației pe
glob ne arată prezenț a unor superputeri demografice ( China și India ), care dețin
aproximativ 39% din populația lumii.
Din perspectivă geopoli tică, mărimea populației poate reprezenta un avantaj
sau un dezavantaj. Dacă ne uităm doar la numărul și dinamismul populației
reprezintă un avantaj în abordarea clasică a puterii, dar dacă raportăm numărul
populației la bogăție, vom descoperi grave proble me în cazul superputerilor
demografice , unde P rodusul Intern Brut (P.I.B.) pe cap de locuitor este foarte mic.
Spre exemplu, în anul 2013, India avea o populație de 1.52 miliarde de locuitori și
un P .I.B. pe cap de locuitor de aprozimativ 1.500 USD131, în timp ce Marea
Britanie avea o populație de 64 .1 milioane de locuitori și un P.I.B. pe cap de
locuitor de aproximativ 42.000 USD.132
Tendințe le de îmbătrânire a populației din Japonia sau Europa de Vest
constituie factori destabilizatori pentru aceste state , deoarece sunt nevoite să
deschidă larg „porțile‖ imigrației, pentru a contrabalansa acest fenomen cu mari

129Teodor P. SIMION , Probleme fundamentale de Geografie Politica și Geopilitica , p. 94.
130Ibidem.
131https://www.google.ro/webhp?sourceid=chrome -instant&ion=1&espv=2&ie=UTF -8#q=populatie+india&* ,
consultat la 30.03.2017.
132https://www. google.ro/webhp?sourceid=chrome -instant&ion=1&espv=2&ie=UTF -8#q=populatie+marea+
britanie&* , consultat la 30.03.2017.

59
implicații geodemografice, socio -economice și politice . De mare importanță sunt și
capacitatea de mobilizare a populației , modul de orga nizare, efici ența statului și a
instituțiilor sale, coeziunea și capacitatea de ajunge să finali zeze mari proiecte
geopolitice. Deocamdată , S.U.A. este singurul stat de pe glob care a reușit să
dobândească toate aceste capacități .
Din punct de vedere geografic, puterea se poate obține ținând cont de trei
tipologii:
 puterea prin teritorii;
 puterea în teritorii;
 puterea fără teritorii.
Puterea prin teritorii se referă la importanța intrinsecă a teritoriilor în diferite
epoci istorice. Î nainte de sec. XX, teritoriul însemna resursă de dezvoltare prin
populație, bogățiile de sol și subsol. Imperialismul și colonialismul sunt două
manifestări geopolitice, ca rezultante a reprezentării puterii prin teritorii.
Puterea în teritorii reprezintă concentrare a bogățiilor și puterii spre marile
metropole ale lumii . Practic, acesta este un sistem economic mondial unificat,
format din centre precum S.U.A., Europa de Vest, Japonia, ș.a. și periferii
dominante , exploatate, integrate sau anexate. Cu toate acestea, în opinia mea,
fenomenul globaizării va conduce în continuare la construcția unei lumi
multipolare prin care puterile regionale vor fi tot mai numeroase.
Puterea fără teritorii este prezentă prin dominarea rețelelor de informații,
finanțe, mărfuri, transport, ș.a. Astfel , se conturează un spațiu nou, structurat în
rețele, o lume virtuală la fel de pregnantă ca spațiul real . ―Marile puteri ale lumii
contemporane nu sunt cele care domină teritorii, ci care stăpânesc centre și rețele.
Capacitatea tehnologică și financiară, s uplinește posesia resurselor și a
teritoriilor, într -o nouă ierarhie geopolitică .”133
Starea de fapt , reprezentată prin teritoriu , ilustrează voința de a menține în
continuare situația geopolitică actuală, reprezentând o bază de creștere a puterii .
Decolonizarea a generat satisfacția marilor imperii colonial e de a renunța la unele

133 Teodor P. SIMION, Probleme fundamentale de Geografie Politica și Geopilitica ., p. 97.

60
teritorii datorită costurilor din ce în ce mai mari, sau a altor probleme structurale .
Astfel, între actorii geopolitici atât de diverși , se formează un orizont relaționa l
intens , datorită complexității spațiului care poate fi de colaborare sau de
confruntare .134
În geopolitică, ca în orice arie de dezvoltare a colectivităților umane, pot
apărea crize. Cuvântul criză se regăsește încă din vremea Greciei Antice, când era
considerat că provine de la verbul „krinein” ce are înțelesul de a judeca, a separa, a
decide sau de a discrimina .135 În schimb, Dicționarul Explicativ al Limbii R omâne
definește criza ca fiind “faza în evoluția unei societăți marcată de mari dificultăți
economice, politice, sociale, etc.” sau ― perioadă de tensiune, de tulburare, de
încercări care se manifestă în societate .”136
În esență, etimologia cuvântului constă în noțiunea de decizie, dar, mergând
mai departe, sensul ne duce către managementul sau gestionarea unei astfel de
situații. În conținutul oricărei definiții, al înțelegerii utile și riguroase a
fenomenului de criză, figurează această obligație de a decid e. Fără necesitatea
luării unei decizii pentru stoparea crizei și fără o judecată temeincă , criza nu
există .137
„General ul francez André Beauf re definea criza ca pe o stare de tensiune în cursul
căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care
adversarul să fíe împiedicat să dobândească un anu mit avantaj politic sau
militar .”138
În plan teoretic, politologul american Charles Hermann aprecia criza drept o
situație cu efecte care amenință obiective net prioritare ale unității de decizie ,
reduce răspunsul în timp util, înainte ca decizia să p oată fi transformată în acțiune
și surprinde pe membrii unității de decizie prin apariția sa .139

134 Ibidem, p.98.
135 Alin POPA , op.cit., p. 48.
136 https://dexonline.ro/definitie/criza , consultat la 30.03.2017.
137 Alin POPA , op.cit., p. 48.
138 Vasile MARIN, Elemente de geopolitică și geostrategie, Editura Universității “Transilvania”, Brașov, 2007,
pp.71 -72.
139 Alin POPA , op.cit., p. 48, Apud. Charles F., Hermann, Crisis în Foreign Policy, Indianapolis, Bobs Merril, 1969,p.
32.

61
Primul teoretician care a surprins conținutul geopolitic al crizei este
Raymond Aron . Făcând referiri la perioadele de criză din timpul Războiulu i
Rece acesta aprecia că „în timp ce războiul nu este o soluție [ …] criza este acea
formă de violență reținută, de înfruntare neconcretizată, destinată a cântări
greu în balanța decizională a celuilalt, pentru a -1 constrânge să renunțe la
interesele sale legitime și a obține de la el concesii care nu corespund mizei,
pentru a evita riscul războiului total .”140
Elementul cel mai important este, în opinia mea, momentul în care c riza
presupune luarea unor decizii importante pentru stoparea curs ului și st ingerea
consecințelor, î n funcție de gravitatea crizei, deciziile trebuie să fíe oportune,
precise, proiective și de referință .141
În context geopolitic, criza reprezintă acel moment de ruptură temporară ori
permanentă a relațiilor dintre actorii geopolitici, care conduc la perturbar ea jocului
de putere într -un anumit domeniu și la modificarea raporturilor de putere dintre
aceștia. Cauzele crizelor geopolitice se regăsesc în domeniul de existență și
manifestare a intereselor actorilor geopolitici. Așadar, în funcție de obiectivele
acestor actori, interesele pot fi divergente (atunci când când obiectivel e sunt
diferite și se poate ajunge la stare de conflict foarte ușor ), congruente (atunci când
există interese ce țin de voința de existență a fiecărui actor internațional ) și
concentrice (atunci când un grup de interese specific exprimă existența unor
obiective commune, bazate pe î nțelegeri, acorduri ori tratate, acestea fiind
circumscrise intereselor lor individuale ). Dintre toate acestea, g rupul intereselor
divergente are cea mai mare p otențialitate în generarea de conflicte cu efecte pe
plan regional sau global .142
Profilul actual al mediului geopolitic asociat cu dezvoltarea continuă a
Drept ului Internațional oferă șanse minore declanșării unei noi conflagrații
mondiale sau a unei agresiuni de mare amploare. Cu toate acestea, conflictul din
Ucraina și anexarea peninsulei Crime ea la Federația Rusă au reprezentat pentru un

140 Vasile MARIN , op.cit., p.72.
141 Alin POPA , op.cit., p. 50.
142 Ibidem.

62
timp un risc major de escaladare a conflictului la scară globală dar și o criză
geopolitică majoră .
Având o perspectivă de ansamblu, actorii geopolitici sunt preocupați în mod
special de antagonismele cauzate de conflictele și disputele etnice, de terorism și
crima organizată, de proliferarea armamentelor, de disputele economice ș.a.
Impactul acestor fen omene sunt cunoscute în literatura de specialitate drept
„situații de cr iză”, acestea fiind generatoare de tensiuni, acumulări de stres și
contradicții între actorii geopolitici.
Pentru a indetifica mai precis domeniul sau aria în care își face apariția cr iza,
acestui cuvânt i se asociază diferite atribute precum „strategică‖, „politico –
militară”, „internațională”, „diplomatică”, „economică” etc. Așadar, compania
acestor atribute ne trimit către diferite zone și domenii de analiză, ne poate oferi
multiple perspective teoretice ale crizei, însă cea mai cuprinzătoare sintagmă o
reprezintă „ criza geopolitică .‖ Când mediul internațional este tulburat de un
anumit tip de criză, deja putem vorbi de debutul unei crize geopolitice. Din această
perspectivă, sintagma „criză geopolitică” reprezintă un moment critic ce intervine
în evoluția situației geopolitice, care conduce la afectarea echilibrului de putere și a
raportului de forțe regional ori global sau chiar la reorganizarea lumii după o nouă
schemă a ordinii internaționale.143
În funcție de gravitate și de momentul analizat, criza poate cuprinde trei
etape distinct e. Prima etapă este cea de escaladare ce cumulează apariția condițiilor
de favorizare a crizei, debutul acesteia și evoluția lentă sau rapidă spre următoarea
etapă. A doua etapă este palierul, moment în care situația geopolitică re alizează o
anumită stabilitate. În opinia mea, a ceastă etapă este momentul cheie deoarece
există premisele detensionării crizei . Desigur că există și posibilitatea acutizării
acesteia sau izbucnirea unei noi stări de criză. Evoluția acesteia depinde în mare
măsură de interesele primordiale ale actorilor implicați și de maturitatea acestora
pe scena internațională. În fine, ultima etapă este ce a de regres și este definită drept

143 Ibidem , p. 51.

63
perioada în care mediul geopolitic se liniștește, se reașează, când echilibrul de
putere se reface după o nouă sche mă iar forțele se detensionează .
Amplitudinea și durata unei crize geopolitice sunt p arametrii de importanță
majoră cu ajutorul cărora putem măsura impactul și consecințele asupr a mediului
geopolitic. Amplitudinea este caracterizată de acuitatea con tradicțiilor produse de
criză, violent e sau nonviolente, dar și de consecințele produse de aceasta .
Parametrul timp sau durata unei crize este variabilă, întinderea ei mergând de la
câteva zile l a câțiva ani sau chiar decenii.
Gestionarea crizei reprezintă c ea mai importantă etapă a unei crize
geopoliti ce. Prin aceasta se înțelege un proces care implică organizare, planuri și
măsuri menite să aducă sub control criza, să oprească evoluția ei și să proiecteze o
soluție acceptabilă de rezolvare. Dintre c omponentele managementului de criză
definirea optiunilor de răspuns la dinamica și consecințele crizei este cea mai
importantă în opinia mea deoarece ne arată posibilitățile pe care le avem la
îndemână pentru stoparea crizei geopolitice. Desigur că sunt importante și
culegerea și analiza in formațiilor și a situației de fapt care au condus la debutul
crizei , dar întotdeauna exista mai multe alternative.144
Prin urmare, obiectivele gestionării crizei geopolitice ar putea fi controlul
crizei și contribui ția la erodarea și reducerea tensiunilor di ntre actorii geopolitici,
prin satisfacerea graduală și rațională a intereselor acestora .
Principalele modalități de rezolvare a crizei sunt negocierea și geopolitica
echilibrului. Din această perspectivă, cele mai importante activități derulate în
vederea gestionării c rizei sunt următoarele:
1. identificarea elementelor generatoare de criză geopolitică;
2. aplicarea geopoliticilor stabilite pentru acțiune;
3. detensionarea spațială a situației prin renunțare la forță;
4. monitorizarea situației.145

144 Ibidem, p.53.
145 Ibidem.

64
În funcție de durata lor, crizele se pot clasifica în crize de durată și crize
spontane. Crizele de durată sunt consecințe ale unor perioade mai lungi de
evoluție. Perioada Războiul ui Rece este cel mai bun exemplu în acest sens. În
prezent crizele de lungă durată sunt f enomene precum : poluarea excesivă a
mediului, creșterea demografică și accentuarea fenomenului migrației, decalajul
enorm de dezvoltare dintre diferitele zone ale lumii, unele dezastre naturale ș.a.
Criza spontană reprezintă acel tip de criză care se manif estă brusc, pe
neașteptate, fiind declanșată de evenimente im previzibile. O astfel de criză
geopolitică rupe echilibrul realizat între actorii geopolitici, ca urmare a producerii
unor even imente scăpate de sub control. Un exemplu elocvent în acest sens sun t
acțiunile cu caracter terorist care , nu de puține ori au rupt echilibrele geopolitice
existente la un moment dat.
Din punct de vedere al spațiului de manifestare, c riza geopolitică, la fel ca
toate fenomenele de ordin social, poate fi suprapus ă peste domeniul geografic al
unuia sau al mai multor actori geopolitici, ori a unei părți din acesta, sau poate
include o regiune, un continent ori chiar întreaga planetă.
“Fiecare dintre aceștia au propriul sistem de referință, propriul domeniu
spațial de acțiune, propria evoluție istorică, propriul sistem de relații, dar toți se
întâlnesc undeva, în câmpul de interese unde se manifestă iera rhia de putere .”146
Astfel, t oți actorii geopolitici participă într -un fel sau altul la definirea și
redefinirea ordini i internaționale . Problema majoră pe care aceștia au identificat -o
în “jocul geopolitic” a fost legată de oficializarea și extinderea pe scară globală a
unor reguli cutumiare sau de ordine juridică existente între unii actori geopolitici .
Consecințete nefaste produse de cel de -al doilea răzb oi mondial și densitatea
evenimentelor politice mondiale au condus la nevoia de dezvoltare și consolidare a
Drept ului Internațional .

146 Ibidem, p.55.

65
1.3. Rolul Drept ului Internațional în rezolvarea crizelor geopolitice
„Căutarea justiț iei înseamnă căutarea eternă a fericirii umane… Justiția e
fericirea social ă, garantată de ordinea socială”
Hans Kelsen

1.3.1. Apariția și dezvoltarea Drept ului Internațional
Hugo Grotius147, este considerat părintele șt iinței Drept ului I nternațional,
acesta remarcându -se în principal prin lucrarea „De iure bell i ac pacis“ (Dreptul
războiului și al păcii), apărută în 1625 . Aceasta este apreciată ca fiind primul tratat
în care Drept ul Internațional trece de la stadiul cutumiar din epoca sa, la cel de
știință. El a elaborat o teorie completă a tratatelor internaționale și a principiului,
actual și astăzi, „pacta sunt servanda“ .148 O altă lucrare a lui Hugo Grotius este
„Mare liberum“ (Marea liberă). De la acest mare savant rămân de actualitate
noțiunile de drepturi și libertăți fundamentale ale indivizilor, diferențierea
războaielor în drepte și nedrepte, neutralitatea, pacea și ideea că relațiile
internaționale sunt guvernate de norme juridice.149
Epoca contemporană marchează cea mai dinamică evoluție a doctrinei având
ca element principal statul și funcțiile sale. Predominante sunt curentele pozitiviste
prezente prin p ozitivismul voluntarist clasic, pozitivismul pragmatic și
militantismul juridic, apărut după cel de -al doilea război mondial.
Principalele evenimente care au marcat evoluția Dreptului Internațional în
această perioadă au fost :
 apariția de noi state independente ca urmare a tratatelor de pace din 1919 și
1920 ;
 Pactul Ligii Națiunilor ce urmărea menținerea păcii și respectarea normelor
de Drept Intern ațional, garantând configurația granițelor statelor europene
după Tratatul de la Versailles ;

147 Jurist, istoric și diplomat olandez (1583 -1645).
148 Este acea regulă de Drept potrivit căreia actul juridic legal încheiat se impune părților și trebuie respectat cu
bună -credință.
149 Dumitru TOMA , Drept Internațional Public, Editura Fundației “Andrei Șaguna“, Constanța, 2005, p. 13.

66
 Pactul Briand -Kellog , încheiat la Paris la 27 septembrie 1928, prin care
statele părți se obligă să renunțe la război ca instrument al politicii naționale ;
 Convențiile din 1933 de la Londra care au ca principal beneficiu , defin irea
agresiun ii;
 Carta Națiunilor Unite (1945) car e acordă Consiliului de Securitate
principala responsabilitate în menținerea păcii și securității internaționale;
 Prăbușirea „cortinei de fie r‖ și încetarea „războiului rece“ după 1989,
moment ce a avut ca rezultat transformarea substanțială a caracterelor
societății internaționale și au marcat o nouă etapă în evoluția Drept ului
Internațional.
După 1989 mediul politic internațional a suferit transformări radicale, care
se reflectă în prevederile societății internaționale , Drept ul Internațional Public fiind
și un instrument al politicii internaționale .150
Astfel, Drept ul International reprezintă o emanație a statelor societății
internationale, state ce se află într -o permanentă interdependență, tocmai datorită
relațiilor ce se creează î ntre ele. A cest fapt dete rmină atât trasaturile generale cât și
particularitățile Drept ului Internațional în raport cu Drept ul Intern al statelor.
Diferența dintre cele două este legată de relațiile din interiorul unui stat în
comparație cu relațiile dintre state. Așadar Drept ul Intern reglementeaza relaț iile
sociale din interiorul unui stat iar Drept ul International reglementeaza raporturile
dintre state.151
Definiția care mi -a atras atenția și care consider că este cea mai potrivită în
contextul pre zentei lucrări este următoarea: “Dreptul Internațional Public
reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate de state și celelalte subiecte de
Drept Intern ațional, pe baza acordului de voință liber exprimat de către acestea
prin tratate și alte izvoare de drept, în scopul reglementăr ii raporturilor dintre ele,
norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de

150 Ibidem, pp.10 -11.
151 Ibidem.

67
bunăvoie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către
state în mod individual sau colectiv .”152
Așadar putem observa caracterul unic al Drept ului Internațional prin care
liberul consimțământ este criteriul esențial în exercitarea relațiilor dintre state,
neexistând o sancțiune clară în caz de nerespectare a convențiilor/tratatelor
internaționale . Cu alte cuvinte , statele nu pot fi obligate să respecte norme juridice
la formarea cărora nu și -au dat consimțământul.
Sunt excluse din sfera de aplicare a Dreptului Internațional raporturile
juridice dintre state și entități internaționale care nu sunt subiecte de Drept
Internaț ional cum ar fi spre exemplu corporațiile/ societățile transnaționale, O .N.G.-
urile internaționale ș.a. , precum și raporturile juridice în care statul nu participă ca
purtător al puterii de stat , ci ca subiect de drept civil cum ar fi încheierea unui
contra ct civil între stat și o organizație internațională care î și are sediul pe teritoriul
său.
În concluzie, pe ntru a fi guvernate de normele Drept ului I nternațional,
raporturile internaționale trebuie să fie raporturi în care statele se manifestă ca
titulare ale drepturilor lor suverane .153
Rolul și scopul Dreptului Internațional este de a reglementa raporturile din
cadrul societății internaționale prin norme care să asigure dezvoltarea și
funcționarea armonioasă a acestei societăți. Structurarea sis temului norm ativ
internațional are ca rol esențial reducerea anarhiei internaționale, având din acest
punct de vedere o funcție regulatoare.154

152 Costică VOICU , Drept Internațional Public: sinteze universitare, Editura “Alma Mater“, Sibiu, 2006, p. 5.
153 Adrian N ĂSTASE și Bogdan, Aurescu, Drept Internațional Public , Editur a C.H.Beck, București, 2012, p. 9.
154 Dumitru TOMA , op.cit., p. 16.

68
1.3.2. Obiectul Dreptului I nternațional
Spre deosebire de Dreptul I ntern, care reglementează relațiile sociale din
interiorul statelor, obiectul Dreptului Internațional îl formează în principal relațiile
dintre state, reprezentând domeniul cel mai cuprinzător al relațiilor internaționale.
Relațiile internaționale sunt relațiile ce depășesc frontierele unui singur stat,
a unei pu teri statale unice, și care se plasează în cadrul societății internaționale .
Normele de Drept Internațional P ublic reglementează r elațiile internaționale
devenind astfel raporturi juridice de Drept Internațional având la bază drepturi și
obligații pentru toate statele, indif erent de orânduirea social ă sau de regiunea
geografică .155
În acest context, sunt excluse din sfera de aplicare a Dreptului Internațional
raporturile juridice dintre persoanele fizice sau juridice din diferite state . Acestea
cad sub incidența normelor Dreptului Internațional P rivat.
Dezvoltarea Dreptului I nternațional se realizează î n condiții de deplină
egalitate în drepturi și pe baza liberului consimțământ al statelor , acestea aflându –
se într-un proces de coordonare continuă și de punere în acord a voinței lor . Astfel ,
se creează norme juridice prin tratate sau cutumă, precum și prin alte izvoare de
Drept Intern ațional. Statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora
nu și -au dat consimțământul, iar a cest consimțământ nu poate fi decât rezultatul
unei manifestări tacite sau exprese a voinței lor suverane, exprimată în mod clar.
Având în vedere c omplexitatea sporită a vieții și problematicii
internaționale , consider că este necesar să aduc în discuție caracteristica liberu lui
consimțământ în Dreptul I nternațional. Liberul consi mțământ nu înseamnă lipsa
răspunderii, ci dimpotrivă, statul care și -a asumat obligații internaționale prin
exprimarea liberă a voinței sale suverane poartă întreaga răspundere pe ntru
nerespectarea lor și poate suporta consecințe juridice, inclusiv aplicarea unor
sancțiuni internaționale.156
Acordul de voință al statelor, se realizează, de obicei, având la bază concesii

155 Laura -Magdalena TROCAN , Drept Internațional Public , Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 4.
156 Ibidem, p.17.

69
și compromisuri reciproce, în cadrul căruia se ajunge treptat la soluții acceptabile
pentru toate părțile implicate. Î n acest fel, are loc crearea normei, care devine, în
mod egal, obligatorie pentru toate statele.
Normele Dreptului Internațional nu pot fi create prin simple manifestări
unilaterale de voință a statelor, ci numai printr -un consens al acestor a, ceea ce
semnifică un caracter de „coordonare“ a legii internaționale , nu unul de
„subordonare“ . Privind din punct de vedere al raporturil or dintre state putem
afirma că acestea sunt de „independență― și nu de „dependență“ .157
De menționat este că “elementele determinante ale acordului de voință
sunt: interesul național, raporturile de putere, concepțiile filozofice și politice,
tradițiile istori ce, rolul personalităților, ș.a.”158
Deși domeniile supuse reglementării Dreptului Internațional s-au multiplicat
continuu, se păstrează totuși anumite arii în care, prin Drept ul Internațional, se
acordă statelor o largă libertate de acțiune. Acest e competențe sunt recunoscut e,
printre altele, în art.2, paragraful 7 din Carta O .N.U., care prev ede că: „Nici o
dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite s ă intervină în
chestiuni care aparțin esențial competenței naționale a unui stat și nici nu va
obliga pe M embrii ei să supună asemenea ch estiuni spre rezolvare pe baza
prevederilor acestei Carte […]"159
În doctrina contemporană se subliniază faptul că stabilirea unor norme
particul are de comportament între două sau mai rnulte s tate nu se poate realiza
decât în cadrul și cu respectarea unor principii și reguli esențiale pentru menținerea
ordinii internaționale . Un exemplu elocvent în acest sens îl reprezintă standardele
impuse de Drept ul Internațional contemporan în domeniul garantării drepturilor
omului și libertăților fundamentalei .
Pentru o imagine cât mai clară asupra obiectului Drept ului I nternațional
Public voi trece în revistă , pe scurt , principalele particularități și anume:

157Dumitru TOMA , op.cit., p.18, Apud. Florian, Coman, Drept Internațional Public , vol. I, Editura Sylvi, București,
2001, p.16.
158Ibidem.
159http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiu nilor_Unite_ O.N.U. _.pdf ,
consultat la 07.04.2017.

70
 Statele sunt cele care elaborează normele internaționale , neexistând în
societatea internațională un for legislativ unic, similar parlamentului din
Drept ul Intern, și supraordonat statelor. Statele acceptă să își conformeze
comportamentul lor pe plan extern, în funcție de normele Dreptului
Internațional Public.
 Atribuțiile executive revin statelor, în societatea internațională neexistând
organe executive, asemănătoare guvernului, care să asigure aplicarea
normelor Dreptului Internațional Public în raporturile dintre subiectele
acestuia.
 În comunitatea internațio nală, nu există org ane judecătorești cu competență
generală și obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancțiuni,
atunci când normele de drept nu sunt respectate. Desigur că exista organisme
internaționale cu funcții jurisdicționale, însă comp etența acestora este
condiționată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză.
Pentr u ca un stat să poată figura în calitate de parte în fața Curții
Internaționale de Justiție, este necesar consimțământul acestuia. Î n alte
cazuri, pentru ca un stat să poată fi tras la răspundere în fața unei instanțe
jurisidicționale, acesta trebuie să fie parte la tratatul care a instituit acea
instanță.
 Normele Dreptului Internațional Public nu prevăd în mod expres sancțiuni în
cazul nerespectării lor, spre deosebire de Drept ul Intern al statelor, ceea ce
nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele
care crează norme internaționale, prin tratate sau cutumă, se prezumă buna –
credință a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor Dreptului
Internațional Public nu se bazează în principiu pe constrângere, deși aceasta
nu este exclusă în anumite cazuri.160

160 Dumitru TOMA , op.cit., pp. 19 – 20.

71
1.3.3. Izvoarele principale și subsidiare ale Drept ului I nternațional.
“Toate mijloacele care exprimă sau indică un acord de voință între două
sau mai multe state” precum și între alte subiecte de Drept Internațional “și
consacră, tacit sau expres, o regulă de conduită, indiferent de caracterul său
general sau particular, constituie izvoare ale Drept ului I nternațional. ”161
Curtea Internațională de Justiție (C .I.J.) a consemnat în S tatutul162 său
izvoarel e Drept ului Internațional și anume:
1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform Dreptului Internațional
diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
a. convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli
recunoscute în mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca
drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de națiunile civiliz ate;
d. sub rezerva dispozițiilor Articolului 59163, hotărârile judecătorești și
doctrina celor mai calificați specialiști în Drept Public al diferitelor națiuni,
ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere Drept ului Curții de a soluționa o
cauză EX AEQUO ET BONO164, dacă părțile sunt de acord cu aceasta. ”165
Așadar acest text stabilește mijloacele juridice pe care Curtea le are în
vedere în stabilirea drepturilor și obligațiilor părților într -o cauză dedusă spr e
soluționare Curții. Acesta este dreptul pe care îl aplică Curtea al cărui Statut face
parte din Carta O .N.U.
Tratatul și cutuma sunt considerate de majoritatea autorilor de specialitate
izvoarele principa le ale Drept ului I nternațional în timp ce hotărârile judecătorești și

161 Ibidem, p.26.
162 Articolul 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție face referire întocmai la izvoarele Drept ului
Internațional Public.
163 Art.59 prevede că Hotărârile Curții Internaționale de Justiție au valoare obligatorie numai pentru părți și cu
privire la cazul respectiv.
164 Se traduce prin tratat izvorât din bunătate și echitate.
165http://www.monitoruljuridic.ro/act/statut -din-26-iunie -1945 -al-curtii -internat ionale -de-justitie -emitentorgani –
zatia -natiunilor -unite -publicat -n-monitorul -19363.html , consultat la data de 07.04.2017.

72
arbitrale ale instanțelor internaționale, principiile generale de drept recunoscute de
națiunile civilizate, actele unilateral e166, actele organizațiilor internaționale167,
legislația și hotărârile judecătore ști interne ș.a. sunt considerate izvoare secundare
sau mijloace auxiliare. Chiar și în practică, Curtea In ternațională de Justiție aplică,
pentru soluționarea unor dispute, mai înt âi tratatul, iar în lipsa lui o regulă
cutumiară .
Pentru a înțelege mai bin e de ce este Tratatul cel mai important izvor al
Drept ului I nternațional, voi expune în cele ce urmează câteva specificități.
În primul rând, frecvența cu care intervine în reglementarea relațiilor
internaționale și modul său de formare, recomandă tratatul ca fiind izvorul cel mai
important al Drept ului I nternațional. El cre ază drepturi și obligații pentru părți,
stabilind cadrul juridic în relațiile dintre state.
Convenția de la Viena din 1969 definește Tratatul ca fiind ― un acord încheiat
în scris între state și guvernant de Drept ul Internațional, fie ca este consemnat într –
un instrument unic, fie în doua sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi
denumirea să particulară .‖168
Singura distincție care se face în doctrina juridică cu privire la tratate este de
a diferenția tratatele licite de tratatele ilicite. Un tratat licit este cel încheiat cu
respectarea normelor Dreptului Internațional Public. Tratatul ilicit este acel trata t
care încalcă norme de Drept Internațional imperative sau este declarat nul ca
urmare a existenței unor vicii de consimțământ al părților.169
Astfel , numai tratatele licite și aflate în vigoare pot să constituie izvoare de
Drept Internațional public.
Avantajele majore ale tratatului, spre deosebire de cutumă, sunt legate de
exprimare a directă, explicită, rapidă și eficientă; forma scrisă îi conferă p osibilități

166Cele mai răspândite acte unilaterale la nivel internațional sunt declarația, recunoașterea, protestul și
renunțarea.
167Actele organiz ațiilor internaționale au de regulă caracter de recomandare. Spre exemplu, Consiliul de Securitate
al O.N.U. adoptă rezoluții obligatorii pentru statele membre O.N.U., organele Uniunii Europene adoptă decizii,
regulamente, directive cu caracter obligatoriu în timp ce Adunarea Generală O.N.U. și Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei adoptă recomandări.
168http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventie -din-23-mai-1969 -cu-privire -la-dreptul -tratatelor -emitent -organi –
zatia -natiunilor -unite -publicat -n-brosura -36591.html , consultat la 08.04.2017.
169 Dumitru TOMA , op.cit., pp. 27 – 28.

73
mai ușoare de probă și înlătură echivocul și asigură stabilitate relațiilor în
societatea in ternațională.
Clasificarea tratatelor se face în funcție de criteriul participanților , criteriul
conținutului normativ și în funcție de caracterul participării. Criteriul
participanților împarte tratatele în tratate bilaterale și multilateral e, criteriul
conținutului normativ împarte tratatele în tratate -lege (Carta O .N.U.), tratate –
contract și tratate multilateral -generale . Caracterul participării împarte tratatele în
tratate fără termen170 și tratate cu termen.171
Cutuma este cel mai vechi izvor de drept care a fost preluată și de Drept ul
Internațional, fiind o regulă nescrisă cu caracter obligatoriu pentru subiectele de
drept.
În definiție , „cutuma este o practică generală relativ îndelungată și repetată
a statelor, considerată de ele ca dând expresie unei reguli de conduit ă cu forță
juridică obligatorie.”172
În Drept ul Internațional, diversele cutume sunt rezultatul vieții internaționale
colective, produs al majorității reprezentative a membrilor comunității
internaționale . Dificultatea majoră î n epoca contemporană este reprezentată de
recunoașterea diverselor regului cutumiare , ca urmare a creșterii numărului statelor
membre ale societății internaționale și, îndeosebi, a eterogenității lor. Este
cunoscută atitudinea de contestare a unor cutume de către noile state independente,
apărute după înlăturarea domi nației colonial, care considerau cutuma, în general,
ca fiind elaborată fără participarea și un eori împotriva lor, și ca fiind întotdeauna,
prin natura ei, nedemocratică.
Cu alte cuvinte , putem observa că intervine e lementul subiectiv . Practic
respectarea de către state a respectivei conduite trebuie motivată prin convingerea
că ea reprezintă și se impune ca o obligație juridică. Exprimarea recunoașterii
caracterului obligatoriu al cutumei tre buie să se manifeste prin acte determinate
săvârșite cu convingerea că ele au efecte juridice. Aceste acte provin, de regulă, de

170 Spre exemplu Carta O.N.U. este semnată pe o perioadă nedefinită.
171 George VELICU , Drept Internațional Public , Editura SITECH, Craiova, 2012, p. 92.
172 Ibidem, p.28.

74
la autoritățile statale cu atribuții în domeniul politicii externe. Aceste acte
constituie dovada cutumei. în realitate, ident ificarea elementului subiectiv se face
prin interpretarea actelor ce constituie elementul material.173
Codificarea Dreptului Internațional presupune sistematizarea și ordonarea,
prin intermediul unor tratate a regulilor cutumiare de Drept Internațional Public.
Prin codificare cutumele internaționale devin norme juridice convenționale.
Codificarea poate fi neoficială, atunci când este făcută de diferite instituții
științifice naționale sau interna ționale sau de către doctrinari și oficială, când este
realizată de state.
Codificarea se realizează astăzi, î n principal sub egida O .N.U.174, având
obligația „să încurajeze dezvoltarea progresivă a Dreptului Internațional și
codificarea lui “ prin Adunarea Generală .175
S-a creat, în acest scop, Comisia de Drept Internațional compusă din 34 de
specialiști desemnați de Adunarea Generală și funcționând în nume propriu.
Comisia desemnează raportori speciali pentru fiecare subiect. Relația O rganizației
Nețiunilor Unite cu guvernele se va face pr in intermediul chestionarelor transmise
acestora pentru cunoașterea observațiilor lor, respectiv prin dezbateri în cadrul
Comisiei a V -a juridice a Adunării Generale a O .N.U.

1.3.4. Principiile fundamentale ale Drept ului I nternațional
Odată cu maturizarea societății internaționale, din ansamblul normelor de
comportament au fost desprinse cele mai utile, fiind calificate drept principii ale
Drept ului I nternațional. Acestea reprezintă abstractizări ale unui număr mai mare
de reguli, unele dintre ele îndelung și general acceptate, care își au originea , fie în
cutume, fie în practica convențională a statelor .
Trebuie avut în vedere faptul că între principii nu se pot face ierarhizări și că
acestea sunt interdependente. Declarația Adunării Ge nerale a O .N.U. NR. 2625 din

173Ibidem, pp. 29 – 30.
174Conform art.13 alin. 1 lit.a) din Carta Națiunilor Unite.
175http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_ O.N.U. _.pdf ,
consultat la 08.04.2017.

75
1970 , stabilește principiile fundamentale ale Dreptului Internațional privind
relațiile prietenești dintre state , conform Cartei O.N.U. . De asemenea, același
document menționează că: „în interpretarea și aplicarea lor, principiile care
preced sunt legate între ele și fiecare principiu trebuie interpretat în contextul
celorlalte principii“.176
Principiile fundamentale au un caracter dinamic, evoluând în concordanță cu
dinamica relațiilor internaționale și a raporturilor pe care se consacră.
Aceste principii sunt:
1. Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile dintre
state sau principiul neagresiunii ;
2. Principiul soluționării pașnice a diferendelor;
3. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state;
4. Principiul cooperării internaționale;
5. Dreptul popoarelor la autodeterminare;
6. Principiul egalității suverane a statelor.
7. Principiul îndeplinirii cu bună -credinț ă a obligațiilor internaționale.177
Dintre aceste principii îmi voi opri atenția asupra a două dintre ele, ținând
cont de faptul că le voi invoca în cazul c onflictului din Ucraina , din 2013 .
Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile dintre
state este cunoscut în sens larg drept principiul neagresiunii. Până la semnarea, la
27 august 1928 , la Paris, a Pactului Briand Kellog, războiul era considerat ca
normal și legitim în practica Drept ului Internațional.
Conform acestui principiu, î n relațiile lor internaționale, statele trebuie să se
abțină de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea forței, fíe împotriva
integrității teritoriale sau independenței politice a oricărui stat, fíe în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite―.
Declarația din 1970 , arată că războiul de agresiune constituie crimă contra
păcii care angajează răspunderea statelor în conformitate cu Drept ul

176 http://www.un -documents.net/a25r2625.htm , consultat la 08.04.2017.
177 Ibidem.

76
Internațional .178
Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale presupune c ă
„toți membrii organizației vor soluționa diferendele lor internaționale prin
mijloace pașnice, astfel încât pacea și securitate internațională, precum și justiția
să nu fie puse în primejdie“.179
De asemenea, în art. 33, pct. l din aceeași Cartă O .N.U., sunt indicate și
mijloacele de reglementare a diferendului , în sensul în care “parțile, la orice
diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie mentinerea păcii ș i
securitații internaționale trebuie să caute să -l rezolve, înainte de toate, prin
tratative, anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară , recurgere la
organizaț ii sau acorduri regionale sau prin alte mijloace pa șnice, la alegerea
lor.”180
Trebuie făcută distincție între diferend și situație. Diferendul este o
neînțelegere î ntre două sau mai multe state care și -au formulat deja pre tențiile sau
contrapretențiile . Situația este o împrejurare de fapt intervenită între două sau mai
multe state, ce produce fricțiuni între ele și care poate evolua sau nu într -un
diferend.
Actul fin al de la Helsinki , din 1975 , adoptat în cadrul Conferinței pentru
Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.) , adaugă principiilor menționate mai
sus, altele trei:
1. principiul inviolabilității frontierelor;
2. principiul integrității teritoriale;
3. principiul respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale.181
Cele trei principii au fost agreate și semnate de 33 de state din Europa, de
Canad a și Statele Unite al e Americii. D ocument ul semnat la Helsinki a apărut în
urma unui lung proces de negocieri, ca o acțiune destinată să pună bazele unui
sistem paneuropean de securitate și cooperare, care viza inițierea dialogului între

178Dumitru TOMA , op.cit., p. 44.
179Acesta se regăsește în Carta O.N.U. la art.2, pct. 3.
180http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie /internationala/Carta_Organizatiei_Natiunilor_Unite_O.N.U._.pdf ,
consultat la data de 08.04.2017.
181http://www.dri.gov.ro/actul -final -de-la-helsinki/ , consultat la 08.04.2017.

77
statele europene, S.U.A. și Canada și prin aceasta scăderea tensiunii dintre
blocurile occidental și sovietic . Având la bază intenția U.R.S.S. de a -și păstra
legitimitatea teritorială și politică asupra Europei de Est, C onferința Europeană a
trecut dincolo de acest deziderat și s -a construi t pe o problematică dinamică .
Aceasta postula necesitatea schimbărilor pe cale pașnică în Europa. “Asigurarea
securității printr -o politică de deschidere” , a fost mesajul principal al celor care au
acționat pentru convocarea sa.
Dintre cele trei principii invocate în Actul final al Conferiței de la Helsinki ,
consider că este important să -mi opresc atenția asupra a două dintre ele , deoarece ,
așa cum vom vedea în capitolele următoare, în cazul conflictului din Ucraina din
anul 2013 , acestea nu au fost respectate .
Principiul inviolabilității frontierelor prevede obligația statelor de a se
„abține acum și în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere―, de la
„orice cerere sau act de acaparare și uzurpare a întregului sau a unei părți a
teritoriului oricărui stat Independent―.182 Conform Actului Final, fr ontierele pot fi
însă modificate, în conformitate cu Drept ul Internațional, prin mijloace pașnice și
prin acord.
Principiul integrității teritoriale prevede obligația statelor de a se abține de
la orice acțiune incompatibilă cu scopurile și principiile Car tei O .N.U. împot riva
integrității teritoriale, i ndependenței politice sau a unității oricărui stat participant
și în special de la orice asemenea acțiune care constituie o folosire sau o
amenințare cu forța, precum și de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei
ocupații militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forței în
contradicție cu Drept ul Internațional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea
măsuri sau prin amenințarea cu ele. ‖
“De asemenea, se mai prevede că nici o astfel de ocupație sau dobândire nu
poate fi recunoscută ca legală. ”183

182 Dumitru TOMA , op.cit., p. 49.
183 Ibidem.

78
1.3.5. Statul – principalul subiect al Drept ului Internațional
Având la bază condițiile apariției Drept ului I nternațional precum și
principiile sale, se poate lesne observa cine este principal ul actor în cazul acestuia .
Ca și în geopolitică, statul este principalul actor, având un rol determinant în
dezvoltarea celor două științe care se întrepătrund în foarte multe domenii .
Privit e din punct de vedere al Drept ului I nternațional , statele participă
nemijlocit la crearea normelor de Drept Intern ațional, reprezentând principalele
subiecte ale acestuia. În acest context, statele trebuie înțelese ca entități care au o
populație permanentă, posedă un teritoriu determinat, au guvern propriu și d ispun
de capacitatea de a intra în relații cu alte state . Populația, ca element component al
statului, trebuie să fie o colectivitate permanentă și organizată . Ipotetic, dispariția
totală a populației unui stat prin emigrare sau datorită altor cauze , duce la dispariția
acelui stat. Teritoriul de stat, în înțelesul Drept ului I nternațional, cuprinde teritoriul
terestru, râurile, fluviile, canalele, mările interioare și marea teritorială, precum și
spațiul aerian, subsolul terestru, solul și subsolul maritim. Teritoriul este factorul
de existență și de stabilitate al puterii statale. Guvernul asigură statului integritatea
teritorială și independența politică.
Capacitatea de a intra în relații cu alte state implică suveranitetea, trăsătură a
puterii politice, ac esta fiind un criteriu folosit constant în practica Organizației
Națiunilor Unite pentru dobândirea calității de membru al organizației.
Statele dispun de capacitatea dea a încheia tratate, de a adera la organizații
internaționale, de a se angaja în acțiuni pașnice sau militare sau de a lua parte la
cooperarea internațională.
Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridică
internațională, adică aptitudinea de a acționa în cadrul comunității internaționale
prin exercitarea drepturilor și asumarea de obligații. Suveranitatea est e un atribut al
puterii de stat în virtutea caruia statul își exercită autoritatea atât pe plan intern cât
și pe plan extern.
Pe plan intern are dreptul de a exercita puterea asupra cetățenilor săi, precum
și asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul și sub jurisdicția sa, elaborând legi

79
și aplicând sancț iuni în cazul nerespectării lor. Pe plan extern , are dreptul de a se
angaja în raporturi cu alte națiuni, fiind înzestrate cu puterea de comandă asupra
propriului teritoriu național, având prerogative le conducerii politicii lor externe.
De asemenea , statele pot adera la organisme internaționale, acestea fiind
obligate să respecte anumite reguli de comportament precum și normele
organizațiilor la care ader ă. Statele pot părăsi organismele la care au aderat în cazul
în care interesele lor naționale nu mai concordă cu cele ale organizațiilor
respective.184

1.3.6. Sistemul echilibrului de putere
Comportamentul statelor diferă substanțial , atunci câ nd comparăm Drept ul
Internațional cu geopolitica , deoarece asistăm la perspective diferite . Dacă
geopolitica studiază în mod special interacțiunea dintre state și puterea acestora
neavând reguli clare pe care acestea să le urme ze în satisfacerea interesului , în
cazul Drept ului I nternațional statele interacționează în baza unor reguli foarte clare
la care ele sunt parte. De aceea , consider că este important să analizez importanț a
echilibrului de forțe pentru cele două sisteme.
Pornind de la ideea că subiectele Drept ului Internațional doresc obținerea
echilibrului de putere, Morton A. Kaplan185 a elaborat șase modele de sisteme
internaționale. În acest sens statele urmăresc:
1. să-și sporească capacitățile de competiție, dar preferă să negocieze între ei
decât să ajungă la răz boi;
2. să ajungă la război decât să lase să le scape un prilej de a -și spori capacitatea
de competiție;
3. să înceteze să lupte decât să se ajungă la eliminarea unui alt actor esențial
din cadrul sistemului;
4. să se opună oricărei coaliții, sau oricărui actor singular, care ar amenința să
obțină o poziție predominantă în cadrul sistemului;

184 Ibidem, pp. 51-53.
185 Este unul din cei mai apreciați cercetători ai echilibrului de forțe în sistemul internațional.

80
5. să-i împi edice pe alți actori să subscrie la principii vizând instituirea unor
organiz ații supranaționale;
6. să îngăduie altor actori, înfrânți sau diminuați ca putere dar considerați
esențiali pentru sistem, să reintre în jocul sistemu lui, ca parteneri cu un rol
acceptabil .186
Încă din cele mai vechi timpuri, Marcus Tullius Cicero ,187 atrăgea atenția :
„dacă sunt două feluri de lupte unul cu cuvântul și altul cu forța, și dacă unul e
propriu omului, iar celălalt animalelor, suntem datori să recurgem la cel din urmă
numai când primul nu poate fi folosit" .188
Ulterior toți „marii gânditori ai lumii s -au pronunțat constant asupra
necesității ca re lațiile dintre state să se întemeieze pe princi pii și norme de drept
socotind inacceptabilă recurgerea la forță .”189 Cu alte cuvinte, aceștia au gândit
un sistem internațional care să determine statele să acționeze conform primului
tip de sistem enumerat mai sus de Morton A. Kaplan .
Un alt exemplu concludent în acest sens este filozoful german Immanuel
Kant , care sublin ia că pacea și securitatea națiunilor pot fi asigurate doar dacă
nici un stat nu se amestecă , întrebuințând forța, în consti tuirea și guvernarea
altui stat . Marele gânditor considera necesare reglementări care să facă posi bilă
instaurarea unor relații de pace și securitate pentru toate popoarele . în concepția
sa, reglementările internaționale tr ebuie să garanteze respectarea principiilor de
dreptate, atât pentru statele mari și puternice, cât și pentru cele mici și mijlocii.
Conceptul de Drept este „singur ul pe care s -ar putea întemeia pacea în
eternitate “.190
Organizația Națiunilor Unite a fost construită (după părerea mea ), având
la bază teoria filozofică elaborată de Kant , în urmă cu 150 de ani.

186 Dumitru MAZILU , Drept Internațional Public : curs, Ed. A 3-a, Editura Lumina Lex, București, 2008, p. II.
187 Marcus Tullius Cicero (106 î.Hr. – 43 î.Hr. ) a fost un celebru orator, scriitor și om politic roman, jucând un rol
important în perioada de sfârșit a Republicii romane
188 Dumitru MAZILU , op.cit., 2008, p. 600.
189 Ibidem, p. 8.
190 Immanuel, Kant, Spre pacea eternă, trad. Rodica Croitoru, Editura ALL, București, 2008, p. 118.

81
În aceeași ordine de idei, eminentul om politic și diplomat româ n, Nicolae
Titulescu , atrăgea atenția asupra faptului că pacea și securitatea pe continent nu pot
fi asigurate prin reînființarea concernului marilor puteri ci numai în temeiul unei
decizii luate cu unanimitatea voturilor celor în cauză și cu consimțăm ântul părții
interesate.191
“Atât pe plan conceptual, cât și în acțiunea să diplomatică, Nicolae
Titulescu , a mi litat pentru statuarea în Europa și în lume a unei ordini juridice
bazată pe principiile și normele dreptului, calificând recurgerea la forță , o
barbarie, un argument al celor incapabili să folosească mijloace civilizate pentru
soluționarea unei situații conflictuale. Afirmația că s -au epuizat mijloa cele pașnice
pentru aplana rea și rezolvarea diferendului a fost ș i va fi întotdeauna o minciună
dovedindu -se o scuză facilă pentru cel puternic, care abia așteaptă să recurgă la
forță“.192
Eforturile laborioase ale marilor teoreticieni ai lumii cât și negocierile celor
mai pricepuți politicieni și diplomați au dus la concluzia că relațiile dintre statele
lumii , indiferent de mărimea lor, nu se pot baza pe dreptul forței , ca în cazul teoriei
geopolitice elaborate de Friedrich Ratzel , care căuta să înțeleagă ce îi îndeamnă pe
oameni la război, ci o ordine mondială bazată pe forța dreptului , care îi d etermină
pe oameni să negocieze pe baza unor reguli de drept clare.
După cel de -al doilea război mondial, observând consecințele nefaste ale
unui război de o asemenea anvergură, echilibrul de putere a devenit tot mai
important . Dacă geopolitica din perioada interbelică își baza teoria pe politica
expansionistă ale nazismului, după sfârșitul celei mai mari conflagrații mondiale ,
geopolitica și -a găsit cele mai concrete forme de exprimare și aplicare la nivelul
realităților internaționale prin concepți ile de securitate ale celor două supraputeri,
Statele Unite ale Americii și Uniunea Republica Sovietice Socialiste.
Ulterior obținerii acestui echilibru de putere la nivel mondial, care a condus
la evitarea unei alte conflagrații mondiale și odată cu dezvoltarea Drept ului

191 Dumitru MAZILU , op.cit., 2008, p. 9, Apud. Istoria Filosofiei , Vol. II, p. 490.
192 Ibidem, p.9.

82
Internațional și condamnarea războiului de agresiune , echilibrul de putere este
obținut prin multipolaritate la nivelul organizațiilor internaționale. Acestea din
urmă au fost cele care au condus la apariția și dezvoltarea unor superputeri , precum
China sau India.
Interzicerea războiului de agresiune și dreptul la autoapărare individual ă sau
colectivă au fost (după părerea mea ), elementele cheie care au condus la
descuraj area actelor agresive și apariția unui echilibru de putere multipolar.

1.3.7. Sancțiunile în Drept ul Internațional P ublic
Deși, până în S ecolul al XX -lea, în întreaga lume, războiul a fost considerat
un fenom en inerent dezvoltării sociale și principalul mijloc de soluționare al
difer endelor, în paralel cu ace sta s -au conturat, așa cum am vazut mai sus,
concepții filozofice și politice de respingere a războiului. Odată cu semnarea , la 27
august 1928 , a Pactului Briand -Kellogg s -a trecut de la admiterea licită a războiului
la condamnarea și interzicerea lui și stabilirea angajamentului statelor de a nu
recurge la război, desființând astfel străvechiul jus ad bellum .193
Condamnarea și interzicerea războiului în cadrul Dreptului Internațional nu
au avut efectele scontate pe planul politicii mondiale , agresiunile săvârșite de unele
state culminând cu declanșarea celui de-al doilea Război M ondial.
“Imensele distrugeri de vieți omenești și bunuri materiale, suferințele de
nedescris impuse popoarelor de cel de -al doilea război mondial au determinat
comunitatea internațională să depună noi eforturi ca, prin crearea unei noi
organizații internaționale și prin formularea de noi principii de drept, să se
împiedice noi războaie, să se interzică folosirea forței și amenințarea cu forța în
relațiile internaționale și să se treacă la rez olvarea pe cale pașnic ă a diferendelor
internaționale .”194

193 Jus ad bellum este un termen considerat o parte a legilor războiului. În paralel cu apariția acestuia s-a dezvoltat
și jus în bello , care se referă la condițiile prin care un război se desfășoară pe bună Drept ate. Jus ad bellum se
referă mai exact la legitimarea motivelor prin care un stat se poate angaja în război. Aceste norme se concentreze
pe criteriile care fac un din război unul just.
194Laura -Magdalena TROCAN , Studii de Drept Internațional Public , Editura “Academia Brâncuși”, Târgu -Jiu, 2008, pp. 4-
5.

83
Astfel a fost adoptată Carta O.N.U., unde, în paragraful 4 al articolului 2, se
menționează explicit că „toți Membrii Organizatiei se vor abț ine, în relațiile lor
internaționale de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie
impotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat fie în
orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite.”195
De asemenea, în același document , în paragraful 3 al articolului 2 , s-a
prevăzut că „toți Membrii Organizatiei vor rezolva diferendele lor internaționale
prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum
și justiția să nu fie puse în primejdie.”196
Mijloace și metode de soluționare pașnică a diferendelor i nternaționale sunt
prevăzute în același document și se referă la negocierile intern ațioanale, ancheta
internațională, medierea internațională, concilierea internațională, arbitrajul
internațional, calea j udiciară internațională, recurgerea la org anizații sau acorduri
regionale sau alte mijloace pașnice, la alegerea statelor.
Cu toate că aceste principii au fost reiterate într -un număr mare de
documente ale O.N.U. și ale altor organizații internaționale, se poate spune că
Secolul XX a fost marcat de război. După ce omenirea a supraviețuit primului și
celui de -al doilea război mondial, prin înființarea N.A.T.O. și a Organizației
Tratatului de la Varșovia, s -a intrat într -o nouă perioadă , numită Războiul R ece.
Această perioadă , deși a fost lipsită de confruntări sângeroase, a fost practice
o continuare a celui de -al doilea război mondial, purtat cu alte mijloace (politice,
economice, ideologice, psihologice dar, mai ales, cu mijloace acoperite pe frontul
invizibil al războiului secret purtat de serviciile de spionaj ). Cu toate acestea,
Războiul R ece a cunoscut anumite faze, care în unele zone ale planetei s -au
transformat în conflicte militare deschise.197
Recurgerea la sancțiuni intervine în condițiile în care un stat comite un act
sau un fapt ilicit, din punct de vedere al Dreptului Internațional Public, împotriva

195http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organi zatiei_Natiunilor_Unite_ONU_.pdf , consultat
la 08.04.2017.
196Ibidem.
197 Laura -Magdalena TROCAN , Studii de Drept Internațional P ublic, pp. 6-7.

84
unui alt stat sau atunci când încalcă o normă imperativă, comițând o crimă
internațională.
Competența de a constata că un anumit act sau fapt săvârșit de un stat
constituie un act ilicit , cade în sarcina statelor și Organi zației Națiunilor Unite sau
al altor organizații internaționale regionale. În cazul comiterii de către un stat a
unui act ilicit împotriva altui stat, statul victimă, după ce dovedește caracterul ilicit
al act ului, poate fi autorizat de către organele O.N.U. , să aplice sancțiuni. În cazul
comiterii de către un stat, prin reprezentanții săi, a unei crime internaționale,
oricare dintre statele membre ale comunității internaționale are interesul să
constate produc erea actului ilicit și să sancționeze statul vinovat de încălcarea
ordinii publice internaționale.198
Organizația Națiunilor Unite și alte organ izații internaționale regionale în
numele societății internaționale și în limitele mandatului primit din partea st atelor
membre (prin statutul organizației ), sunt abilitate să constate și să sancționeze acte
sau fapte ilicite ale statelor.
Sancțiunile aplicabile de către state pot consta în riposta militară, acte de
retorsiune sau represalii.
Atacul armat din partea u nui stat poate fi sancționat prin riposta militară de
către statul victimă, în baza dreptului la autoapărare prevăzut de Carta O.N.U.
Tot în numele dreptului la autoapărare, statele pot să recurgă la acte de
retorsiune, constând în ruperea relațiilor diplomatice, revocarea privilegiilor
diplomatice sau consulare, instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor
economic, atunci când o asemenea măsură nu încalcă prevederile unui tratat .
Represaliile sunt „măsuri de constrângere luate de un stat împotriva
organelor sau cetățenilor altui stat, ca urmare a săvârșirii de către acel stat a
unor acte ilicite față de el sau față de cetățenii lui și spre a -l determina să revină
asupra lor .”199 Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar
nu pot avea un caracter militar .

198 Dumitru, Toma, op.cit., p. 21.
199 https://dexonline.ro/definitie/represalii , consultat la 09.04.2017.

85
În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să aplice
sancțiuni. Aplicarea sancțiunilor vizează în primul rând restabilirea păcii și
securității internaționale. Sancțiunile care pot fi aplicate, sunt de două tipuri:
măsuri de ordin politic și economic fără folosirea forței armate și măsuri de ordin
militar prin folosirea forței armate .
Din ca drul măsurilor de ordin politic și economic fac parte întreruperea
relațiilor economice și a comunicațiilor, sau ruperea relațiilor diplomatice . Din
cadrul măsurilor de ordin militar fac parte demonstrațiile, blocadele sau alte
operațiuni executate de forț e aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre
O.N.U.
Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită situație
internațională reprezintă o amenințare împotriva păcii, o încălcare a păcii sau un
act de agresiune.
Pierderea de cătr e state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de
membre ale organizației, suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în
cadrul organizației, sau excluderea din organizație sunt exemple de sancțiuni pe
care o rganizațiile internaționale le po t aplica. Spre exemplu, Africa de Sud a fost
exclusă temporar din cadrul Organizației Internaționale a Muncii.
Atunci când apar state noi în societatea internațională nu este nevoie de o
declarație de acceptare a Dreptului Internațional Public din partea acestora.200
Diversificarea relațiil or internaționale și creșterea gradului de complexitate
al acestora a condus la o pro liferare a organizațiilor inter naționale, al căror număr a
crescut în mod exponențial în ultimul secol .
Odată cu răspândirea tezei conform căreia și persoanele fizice răspund
pentru săvârșirea unor acte contrare Drept ului I nternațional, incriminate ca
infracțiuni internaționale, a apărut și s -a dezvoltat o nouă ramură a Drept ului
Internațional și anume Drept ul Penal Internațional .
Râspunderea persoanei fizice în Drept ul Internațional, inclu siv sub aspect
penal, se bazează pe două principii. Primul principiu afirmă că ră spunderea

200 Dumitru TOMA , op.cit., pp. 21 – 22.

86
intern ațional ă a statului nu absolvă de ră spundere persoana fizică , care a săvâr șit
efectiv infracțiunea intern ațională , fie în calitate d e organ de stat, fie ca persoană
particulară . Cel de -al doilea principiu afirmă că persoana fizică ră spunde în mod
individual pentru infr acțiunea intern ațională săvârșită de ea.
Răspunderea internațională a persoanei fizice și principiile amintite au fost
confirmate prin sentința Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg, din anul
1946. Această sentință precizează că oamenii, iar nu entitățile abstracte, comit
crimele internaționale. De asemenea, ea mai menționează c ă numai prin pedepsirea
persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunilor internaționale, se poate garanta
respectarea Drept ului I nternațional.201
Expresia acestei cooperări internaționale în combaterea infracțiunilor
internaționale sunt numeroasele convenții internaționale prin care se incriminează
anumite fapte și se stipulează pedepsirea persoanelor vinovate de săvârșirea lor.
Convențiile respective cuprind și obligația statelor de a introduce prevederile lor în
legislația penală internă și să prevadă pedepsirea vinovaților. De asemenea,
convențiile internaționale cer statelor să coopereze sub forma asistenței reciproce,
în acțiunea de reprimare a criminalității internaționale, inclusiv în domeniul
extrădării infractorilor.202
În concluzie, se poate o bserva cum p ractica internațională admite în mod
expres prevalența puterilor organizațiilor internaționale , indispensabile în
îndeplinirea misiunilor lor, în timp ce geopolitica construiește tabloul forțelor
existente, identifică scopurile, ideologiile sau filozofiile la care aceștia subscriu,
precum și factorii externi de influență, în vederea profilării unor geostrategii
previzibile ale celorlalți actori.
Interdependențele dintre cele două domenii prin disputele geopolitice dintre
organizațiile internațio nale întăresc ideea de așezare pe temelia Dreptului a
relațiilor geopolitice, indiferent că vorbim de relațiile dintre state sau de cele dintre
organizațiile internaționale.

201 Marțian I. NICIU , Trocan, Drept Internațional Public , Editura Servo -Sat, Arad, 1999, p. 126.
202 Ibidem, p. 127.

87
CAPITOLUL 2 . EVOLUȚIILE GEOPOLITICE DUPĂ AL
DOILEA RĂZBOI MONDIAL

2.1. Conferința de la Ialta și Războiul Rece
„De la Stettin la Marea Baltică, de la Trieste la Marea Adriatică, s -a pogorât o
Cortină de Fier asurpa continentului”
3. Winston Churchill

Principalul scop al Conferintei de la Ialta203, cel putin din punct de vedere
oficial, este fixarea strategiei și a mijloacelor necesare pentru a pune capăt, cât mai
curând posibil, unui război care dureaza de șase ani. Scopul secund este acela de a
lămuri soarta Germaniei dupa disparitia lui Hitler.
În cursul verii anului 1944, după o nouă pătrundere a trupelor rusești, după
gravele pierderi ale trupelor japoneze și mai ales după succesul debarcărilor din
Normandia, victoria Aliaților putea fi înt rezărită în următoarele luni. Însă a liații nu
rezolvas eră încă importante chestiuni politice: împărțirea zonelor de ocupație din
Germania; lămurirea problemelor legate de Polonia, Grecia, Iugoslavia și
Cehoslovacia; definirea unei politici comune față de Japonia; forma pe care trebuia
s-o adopte o eventuală O rganizație a Națiunilor Unite.
Prima Conferință204 la care cei trei se reuniseră în jurul unei mese avusese pe
ordinea de zi aproape numai probleme de strategie militară. Roosevelt a propus
atunci un plan de dezmembrare a Germaniei în cinci state autonome: Prusia,
Hanovra, Saxa, Hessa -Renania și Germania de Sud. Churchill aprobase planul, sub
rezerva alipirii Germaniei de Sud unei federații dunărene. Stalin a combătut

203 Conferința de la Ialta (Anexa 1) , numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre
Puterile Aliate (S.U.A. , Marea Britanie și Uniunea Sovietică ). Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt ,
Churchill , și Stalin .
204 Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943 , Teheran , Iran) a fost organizată pentru punerea la
punct a unor probleme de importanță vitală pentru mersul celui de-al doilea război mondial și organizarea lumii
postbelice, ca urmare a marilor victorii aliate din cursul anului 1943.A fost prima întâlnire a "Celor Trei Mari":
Roosevelt , Churchill și Stalin .

88
energic această idee, argumentînd că „nemții vor lupta întotdeauna din răsputeri
să se unea scă, iar scopul major al oricăruii organism internațional va fi acela de a
neutraliza această pornire, recurgînd, între altele, la măsuri economice, dar și la
unele care implică, la nevoie, chiar folosirea forței .”
Problema viitorului Germaniei rămânea ner ezolvată. Venise deci vremea ca
toți cei care se puteau considera de pe acum învingători să negocieze proiecte de
acorduri.205 Calculul tactic se adăuga la imensul avantaj strategic de a fi reușit să
organizeze conferința pe teritoriul sovietic. Stalin s -a pus în poziția avantajoasă a
celui care primește. Mai mult, alegerea Crimeei reprezintă o senzațională victorie
de prestigiu. Și nu doar „terenul" este propice, ci și momentul.206 Așa cum reiese
limpede din citatele aparținând lui Raymond Daniell și Walter Li ppmann,
observatorii contemporani erau foarte conștienți de problemele principale cu care
se confruntau cei trei, aproape de sfârșitul celui de -al doilea război mondial. Chiar
și fără acces la arhivele secrete, se știa deja destul de mult despre hotărârea lui
Stalin de a domina Europa de Est. Strădaniile lui Churchill de a preintâmpina
această provocare erau constatate de Washington ca reacționare, nu cu mult diferite
de schemele respingătoare din punct de vedere moral, și în ultimă instanță, chiar
marginite, propuse de Neville Chamberlain207 în vederea concilierii.
Derularea evenimentelor l -a forțat în cele din urmă pe Roosevelt să facă cea
mai dificilă alegere din război: fie abandonarea Marii Alianțe și declararea unor
obiect ive de război , separate pentru Statele Unite, fie î ncercarea de a trece peste
diferențe de dragul salvarii „parteneriatului" de război, ca etapă de tranziție spre
ceea ce el spera să devină o pace relativ stabilă. Pentru Ro osevelt, alegerea părea
evidentă . „Frumoasele idei" ale Cartei Atlanticului aveau să fie amânate până când
stabilitatea postbelică ar fi permis.
Începând cu „Conferința Tolstoi“ ,208 Churchill î ncepuse s ă-și semneze
adresele către Stalin cu formula „Prietenul și camaradul dumneavoastră de arme“.

205 Arthur CONTE , op.cit., p.156.
206 Ibidem , p.161.
207 Prim-ministrul Marii Britanii între anii 1937 și 1940.
208 Conferinț a de la Moscova cunoscut ă sub numele de “Conferinț a Tolstoi” s-a desfăș urat între 9-19 octo mbrie
1944 între liderul Uniunii Sovietice, Joseph Stalin și liderul Marii Britanii, Winston Churchill, având ca subiect

89
Ambasada britanică de la Moscova sugera că, de vreme ce americanii erau hotărâți
să-și retragă trupele cât mai curând posibil dup ă război, în mod firesc rușii își vor
îndrepta privirile spre Londra, pentru a -și căuta acolo principalii consultanți în
treburile de conducere a Europei. De fapt, erau oarecum bănuitori față de puterea
capitalismului american.
Deși acesta le putea satisface anumite necesități care nu stăteau în puterea
britanicilor, putea de asemenea s ă-i copleșească. „Ei ne consideră eur openi: în
britanici ei văd un popor care, asemenea lor a simțit pe pielea să acțiunea
dușmanilor, care a lăsat America neatinsă. Deci, din acest punct de vedere, avem
un bun prilej de a începe dezvoltarea relațiilor noastre intr -o atmosferă de mai
mare înc redere cu dificilul nostru aliat.“ Churchill părea de -a dreptul optimist în
legătură cu perspectivele formării unei Mari Alianțe. „Putem stabili totul dacă ne
unim noi trei“ .209
Marea Britanie acceptase să între în război împotriva Germaniei din cauza
Polon iei; Rusia fusese invadat ă de douä ori prin traversarea Poloniei, iar Statele
Unite considerau că de situația Poloniei depindea succesul sau eșecul Organizației
Națiunilor Unite. Cu alte cuvinte, situația Poloniei avea să devină principalul
subiect de disc uție la Conferința de la Ialta. Insurecția de la Varșovia din august –
septembrie încordase relațiile anglo -ruse. Astfel, au început să curgă reproșurile
pentru refuzul sovieticilor de a -i ajuta pe patrioții polonezi asediați, și pe de altă
parte, pentru ati tudinea jignitoare a polonezilor aflați în exil la Londra, de a
organiza insurecția, într -o încercare menită să „elibereze“ Polonia, înainte ca
Armata Roșie să ajungă în capitala lor. Și deși vitejia lor ar fi putut susține mai
bine cererile de ordin moral ale guvernului din exil, insurecția îi convinse pe Stalin
și Churchill de necesitatea de a grăbi o altă „reașezare“ a Poloniei, în conformitate
cu propriile lor interese. Acceptarea de către cele trei mari puteri a Liniei Curzon210

principal de discuț ii intrarea Uniunii Sovietice în razboi împotriva Japoniei. S.U.A au fost prezente sub formă de
observator.
209 Lloyd C. GARDNER, Sfere de influență – împărț irea Europei între marile puteri, de la Munchen la Ialta, traducere
de Anca Angelescu -Boldor, Editura Elit, 1995, p.263
210 Linia Curzon a fost o linie de demarcație propusă la sfârșitul Primului Război Mondial de către Consiliul Suprem
Aliat între a doua Republică Poloneză și Rusia Bolșevică .

90
ca linie de demarcație dintre Polonia și Uniunea Sovietică avea să fie principala
provocare a conferinței. În timp ce Stalin era ferm asupra pretențiilor Ucrainei și
Bielorusiei cu privire la teritoriul disputat, președintele Roosevelt fusese de acord
cu linia Curzon la Conferința de la Teheran, iar Churchill încerca să tragă de timp,
înclinând spre o decizie finală la Conferința pentru Pace.
Dintre cei trei conducători prezenți la Ialta, Roosevelt era, poate, cel mai
optimist. Aceasta , datorită rolului pe care Statele Unite urmau să -l joace în lumea
postbelică. Întocmai ca la Teheran, acesta a fost rugat să prezideze sesiunea
plenară de la Ialta, o onoare simbolică reflectând, chiar mai mult decât creșterea
puterii militare, aprecierea pentru inițiativele strategilor americani de a crea un
cadru și un mecanism menit să ofere soluții haosului economic și politic din epoca
antebelică. În acest context de vagi presupuneri , au început discuțiile cu privire la
frontierele și guvernul Poloniei. Aceasta i -a eliber at pe britanici, nu numai pentru
că Churchill dobândea libertatea de acțiune politică, ci și pentru c ă britanicii nu
mai simțeau nevoia de a sprijini cererile polonezilor dincolo de linia Curzon.
Ministrul de externe Anthony Eden le-a reamintit colegilor s ăi că în perioada în
care se încerca convingerea polonezilor aflați în exil la Londra să accepte
amputările teritoriului polonez în partea de est, ei spijineau încheierea unei
înțelegeri în privința părții de vest. Ba mai mult, deși Churchill afirmase că
transferurile de populație nu vor ridica probleme mari, cabinetul era îngrijorat de
faptul că o Germanie supraaglomerată cu refugiați va deveni un serios balast din
punct de vedere politic și economic.211
Poziția Marii Britanii la Ialta va fi că toate înțeleg erile anterioare trebuiau
reanalizate, inclusiv orice dorințe de a extinde teritoriul Poloniei c ătre vest, spre
râul Oder, „căci nu suntem obligați să le facem polonezilor din Lublin concesiile
pe care eram pregătiți să le facem domnului Mikolajczyk212 pentr u a rezolva
problema Poloniei“.

211 Lloyd C. GARDNER , op.cit, p.288
212 Mikolajczyk era liderul opoziției poloneze stabilite în Londra.

91
Prima sesiune plenară de la Ialta, din 4 februarie, a fost consacrată în
întregime problemelor militare. În toiul glumelor din timpul cinei organizate în
seara aceea pentru cei trei la Palatul Livadia, Stalin deveni brusc s erios. Unele țări
eliberate – spuse Stalin – păreau să uite „că Marile Puteri fuseseră silite să -și verse
sângele pentru a le elibera și […] mustrau acum Marile Puteri pentru faptul că
acestea nu țin cont de drepturile puternicilor mici“. Uniunea Sovieti că era gata să
contribuie la menținerea păcii, dar era ridicol să crezi că o țară de mărimea
Albaniei ar putea avea de spus un cuvânt la fel de greu cu cel al puterilor care
câștigaseră războiul și care erau prezente la această cină.213 Roosevelt era de acor d.
Marilor Puteri le revenea cea mai mare responsabilitate; era de datoria lor să
stabilească termenii de încheiere a păcii. Sesizând probabil mai bine punctul de
vedere al lui Stalin, și speriat oarecum de imprudența comisă de Roosevelt cu
prilejul sesiun ii plenare, Churchill ridică mici obiecții. Marile Puteri trebuie să
încheie pacea, dar ele trebuie, de asemenea, să -și îndeplinească o datorie morală,
exercitându -și puterea cu moderație și cu mare respect față de națiünile mai mici,
spunând că „vulturul trebuie să lase păsările mici să cânte, fără să -i pese de ce
cântă .“ Ministrul de E xterne adjunct, Andrei Vâșinski, se aplecă spre vecinul său
american în timpul acestui schimb și spuse că Rusia nu va permite niciodată
puterilor mici să judece acțiunile Ma rilor Puteri.214 Cu toate acestea, la sfârșitul
primei zile, cele trei parți au reușit să iși expună punctul de vedere cu privire la
problema poloneză. Minutele rușilor furnizează următoarele concluzii: Roosevelt a
arătat că problema Poloniei dăduse lumii bă taie de cap o perioadă de cinci secole.
Churchill a declarat că trebuie făcut un efort , astfel încât problema Poloniei să nu
mai dea lumii bătaie de cap. Stalin a răspuns că în mod sigur acesta era lucrul care
trebuia f ăcut.215
În ziua următoare, ministrul de externe Viaceslav Molotov216, a facut o
contrapropunere în șase puncte din partea rușilor. Problema frontierelor, cuprinsă

213 Lloyd C. GARDNER , op.cit, p.289
214 Ibidem , p.290
215 Ibidem , p.293
216 Viaceslav Mihailovici Molotov sovietic politician și diplomat , a fost unul dintre cei mai importanți conducători ai
guvernului sovietic, începând din deceniul al treilea al secolului trecut , când a fost propulsat la putere de către

92
în punctele 1 și 2, se va rezolva la est pe linia Curzon, iar la vest pe linia Oder –
Neisse. Punctul 3, punct cheie, suna astfel: „S-a considerat că este de dorit ca
guvernului provizoriu polonez să i se alăture unii lideri democrati din cercurile de
emigranti polonezi“. Ultimele trei puncte descriau succint cum s -ar putea realiza
aceasta și care ar fi consecintele: reprezentanții ameri cani și britanici se vor întâlni
cu Molotov la Moscova pentru a analiza cum să -și îndeplinească mai bine
mandatul, apoi guvernul polonez „lărgit“ va fi recunoscut din punct de vedere
diplomatic. Acesta va organiza „cât mai curând posibil“ alegeri generale pentru
„organele permanente ale guvernului polonez“. După ce a terminat de citit
propunerea, Molotov a adăugat că încercările de a lua legătura cu polonezii din
Lublin prin telefon eșuaseră , astfel î ncât, era evident că nu mai era timp suficient
pentru a s e da curs sugestiei președintelui de a -i invita în Crimeea. De fapt, această
propunere din partea Uniunii Sovietice nu făcea decât să reafirme poziția lui Stalin
în termeni oficiali, adăugându -i o declarație unilaterală cu privire la frontiera
vestică.217
Mai mult decât atât, Stalin privea chestiunea poloneză ca o problemă de
onoare și de securitate. De onoare, pentru că Uniunea Sovietică voia să lichideze
toate vechile conflicte cu Polonia. De securitate, pentru că, de -a lungul istoriei,
teritoriul polonez a fost coridorul prin care pătrundeau toți agresorii care voiau să
atace Moscova. Trebuie să ne amintim că, de exemplu, în ultimii ani, armatele
germane au străbătut acest coridor în două rânduri. Acest lucru a fost posibil pentru
că Polonia era slabă. Iat ă de ce Rusia dorea acum o Polonie puternică,
independentă și democratică. Din moment ce intrarea în coridor nu putea fi apărată
doar de armatele rusești, acest lucru putea fi realizat cu forțele unei Polonii
putemice, independente și democratice.218
Un alt subiect prezent pe ordinea de zi era cel al pagubelor de ră zboi și al
despăgubirilor. Deschizînd discuția, Roosevelt a ținut să arate că, din punctul lui de

protectorul său, Stalin, până în deceniul al șaselea , când a fost destituit din toate funcțiile de Nikita Hrușciov . A fost
principalul semnatar, din partea sovietică, al pactului de neagresiune sovieto -german din 1939 .
217 Lloyd C. GARDNER , op.cit, p.294
218 Arthur CONTE , op.cit ., p.253

93
vedere, nici nu poate fi vorba de despăgubiri prin folosirea forței de lucru.
Expunerea folosită av ea la bază două idei principale. Pe de o parte, timp de doi ani,
să i se ia Germaniei uzinele, mașinile grele, mașinile -unelte, stocurile de material
rulant și investițiile în străinătate. Pe de alta, timp de zece ani, să i se impună plăți
anuale în mărfur i industriale sau în natură. Potrivit propunerilor lui, industria grea
germană trebuia redusă în proporție de 80%, întreprinderile industriale care se
angajaseră în producția pentru război trebuiau internaționalizate, întreaga producție
industrială să fie supusă unui control strict, iar Germania să aibă interdicția de a
produce și petrol sintetic. Toate întreprinderile cu caracter militar – uzine
producătoare de avioane și automobile – urmau să fie distruse. Suma de 10 miliarde
de dolari ar trebui să reprez inte totalul despăgubirilor care trebuiau cerute
Germaniei, atît prin prelevare de fonduri, cît și sub forma plăților anuale pe o
perioadă de zece ani.
Churchill a remarcat imediat că, dacă o parte din teritoriul rusesc a fost
devastat, Marea Britanie a su ferit și ea foarte mult, ca și Franța, Belgia, Olanda și
Norvegia. Nu ar fi oare înțelept să -și aducă aminte ce s -a petrecut cu datoriile din
primul război mondial? Trebuia oare să se creeze iar o problemă a datoriilor la fel
de enervantă ca prima?219
Cina care a avut loc seara a fost, de fapt, o întâlnire prietenească. Roosevelt
se referea la Cei Trei ca la o „familie“. Churchill era entuziasmat de Stalin,
„marele om a cărui faimă s -a răspândit nu numai în întreaga Rusie, ci în întreaga
lume“. „Speranț a mea se îndreaptă spre ilustrul președinte al Statelor Unite și
spre mareșalul Stalin, în persoanele cărora vom găsi campionii păcii și care, după
ce îl vor fi strivit pe inamic, ne vor călăuzi în sarcina noastră de a combate
sărăcia, confuzia, haosul și oprimarea ."220 În schimb , Stalin își susținea cu
înverșunare punctul de vedere cu privire la națiunile mici spunînd că “în viitoarea
Organizatie a Natiunilor Unite, nu ar fi oare ridicol ca, de exemplu, Albania să
aibă un vot egal cu cel al Rusiei? ” A adăuga t că anumite ținuturi eliberate par să

219 Ibidem, p.243
220 Lloyd C. GARDNER , op.cit, p.298

94
creada că “marile puteri ” au fost silite să -și verse sângele pentru a le elibera, dar
protestau când aceste “mari puteri” voiau să -și apere drepturile. „Sunt gata ”, a
afirmat el, „ca de comun accord cu Statele Unite și cu Marea Britanie, să apăr
drepturile micilor puteri, însă nu voi accepta niciodata ca o decizie sau acțiune a
marilor puteri să fie supusă judecății națiunilor mici. ” Roosevelt a fost de accord
că marile puteri trebuiau să -și asume cea mai mare respons abilitate și că pacea
trebuia scrisă de cele trei puteri prezente la această masă, însă și -a ridicat paharul
în cinstea „respectării drepturilor micilor națiuni .” „Iugoslavia, Albania și alte
țări mici ”, a raspuns Stalin la toastul următor, „nu au dreptul să stea la această
masă. Doriți ca Albania să aibă același statut cu Statele Unite? Ce a făcut Albania
în acest război ca să merite un asemenea loc? Trebuie ca noi trei să decidem cum
să menținem pacea lumii, iar aceasta nu va fi menținută decît dacă noi t rei o
menținem .”221
În ziua următoare s -a rediscutat rolul Organizației Națiunilor Unite ca un
garant al păcii. Această zi a fost marcată de o mare surpriză din partea sovieticilor,
care au anunțat că acceptau în totalitate propunerea făcută de americani pri vind
organizarea și funcționarea Consiliului de Securitate, declarînd acum că ea li se
părea cea mai satisfăcătoare garanție a acordului dintre cele trei mari puteri. A
cerut, totuși, în loc de un singur vot pentru Uniunea Sovietica, trei voturi
suplimentare pentru Ucraina, Bielorusia și Lituania, cele trei republici care
fuseseră supuse celor mai grele încercări în timpul războiului și care se
constituiseră în februarie 1944, în state autonome, fiecare cu guvernul său și
propriul său ministru al Afacerilor Externe. Au susținut că ar fi bine ca măcar două
din aceste state, dacă nu toate trei, să poată fi considerate membre fondatoare ale
Organizației Națiunilor Unite. De ce nu s -ar accepta o astfel de propunere, din
moment ce Uniunea Sovietică nu r idică nici o obiecție la statutul similar al unor
state care sînt dominioane britanice, precum Australia și Canada? Din acest punct
de vedere Roosevelt avea o mare problemă: va admite poporul american ca
Uniunea Sovietică să aibă mai multe voturi? Dar adez iunea de principiu a Uniunii

221 Arthur CONTE , op.cit ., p.234.

95
Sovietice i se părea un eveniment prea important ca să se lase măcinat de indoieli,
la urma urmelor secundare, din pricina unor obstacole ce puteau fi lesne depășite.
Acesta a mulțumit, așadar, delegației sovietice din toată in ima. „E un mare pas
înainte, care va fi întîmpinat cu bucurie de toate popoarele lumii .” Imediat a
propus ca prima ședință a Națiunilor Unite să aibă loc în martie. A declarat, de
asemenea, că este foarte interesat de expunerea domnului Molotov pe tema
participării republicilor sovietice. Statele Unite, care „ aveau o singură limbă și un
singur ministru al Afacerilor externe “ , înțelegeau foarte bine că Uniunea
Sovietică și Marea Britanie aveau o structură specifică.
Cererea merita să fie examinată cu atenț ie. A zugrăvit un amplu tablou al
diversității popoarelor lumii, menționînd că unele țări, ca Brazilia, nu erau foarte
populate, dar aveau un teritoriu chiar mai mare decît cel al Statelor Unite, altele
aveau o populație numeroasă, îngrămădită pe un terito riu restrîns, cum erau
Honduras și Haiti, iar altele, precum Chile, Peru, Paraguay, Islanda, prietene ale
Națiunilor Unite, nu luaseră parte la război. Trebuia să se țină seama de toate
aceste realități, de unde și propunerea să ca miniștrii Afacerilor Ext erne ai celor
trei țări să studieze cît mai rapid cererea domnului Molotov. Din punctul de vedere
al lui Churchill, acest mare pas înainte avea să bucure și să liniștească planeta
întreagă, însă cererea domnului Molotov, prezentată abia acum, merita o anal iză
serioasă. Cît despre dominioanele menționate de ministrul sovietic, acestea se
conduceau singure de douăzeci și cinci de ani, aveau de multă vreme locul lor în
concertul ță rilor lumii, lucraseră pentru pace și intraseră în razboi chiar de la
inceput, a laturi de Marea Britanie.222
În schimb, “Declarația privind Europa eliberată” propusă de delegația
americană a fost adoptată fără probleme. Principalele ei paragrafe merită s ă fie
citate aici deoarece, dup ă părerea mea au o deosebită încărcătură istorică:
―Premierul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, prim -ministrul Marii
Britanii și președintele Statelor Unite ale Americii s -au consultat în interesul
comun al popoarelor lor și al celor din Europa eliberată. Ei declară impreună

222 Arthur CONTE , op.cit ., p.258 -259.

96
voința lor comună de a unifica, în cursul trecătoarei perioade de instabilitate din
Europa eliberată, politica celor trei guverne, pentru a putea veni în ajutorul
popoarelor eliberate de sub dominația nazistă și al popoarelor fostelor state ale
Axei din Europa, pentru ca problem ele politice și economice urgente ale acestor
state și popoare să se rezolve pe căi democratice. Instaurarea ordinii în Europa și
reconstrucția vieții economice naționale vor fi înfăptuite prin metode ce vor
permite popoarelor eliberate să distrugă ultimel e rămășițe ale nazismului și
fascismului, și să -și creeze instituțiile democratice pe care le doresc. Acesta este
unul din principiile fu ndamentale ale Cartei Atlantice : dreptul tuturor popoarelor
de a -și alege forma de guvernământ în care vor trăi, restab ilirea drepturilor
suverane și a autonomiei popoarelor sau națiunilor ca re au fost lipsite de ele prin
forță și agresiune […] Cele Trei Mari Puteri vor ajuta, de comun acord, toate
popoarele din Europa eliberată să -și fixeze condițiile păcii în interioru l lor, să
aplice măsuri urgente pentru a veni în ajutorul sinistraților și să formeze guverne
provizorii, cu o largă reprezentativitate a tuturor elementelor democratice ce se
vor angaja să instituie cit mai curind posibil, prin alegeri libere, guverne car e să
corespundă liberei voințe a popoarelor […] “223
Declarația finală a Celor Trei cu privire la Polonia a stabili t frontiera de est
de-a lungul L iniei Curzon, amâna luarea unei decizii cu privire la frontiera vestică
până la Conferința pentru P ace și a r ecunoscut necesitatea „reorganizarii
guvernului actual , prin includerea liderilor democraț i din Polonia și a polonezilor
din străinătate“. Guvernul „din umbră ”de la Londra nu era menționat deloc în
document. 224
Astfel, Roosevelt credea că sacrificar ea Polo niei și a Ungariei nu atâ rnă prea
mult având în vedere că era singurul tribut de plătit pentru pacea mondială. Nu -și
inchipuie și nici nu caută să -și închipuie că ar putea exista vreo altă politică. Or i,
prin avantajul pe care -l acordă cu atîta ușurință cinismul lui Stalin, Conferința de la
Ialta, departe de a duce la o pace durabilă, dă frâu liber tuturor abuzurilor

223 Arthur CONTE , op.cit ., p.282.
224 Lloyd C. GARDNER – op.cit, p.300

97
realismului sovietic : intr -adevăr, nu numai sovietizarea întregii Europe de Est, ci
și lovitura de stat de la Praga (1948), afacerea din Coreea (1950 -1953), cea din
Indochina, victoria lui Mao Tze Dun (1949), blocada Berlinului (1948), criza din
Cuba (1962), împletirea manevrelor comuniste în drama discriminării rasiale din
Statele Unite, pe ntru a o tulbura și a o întărâ ta, se regăsesc în acordurile din 11
februarie 1945. Căci , abia la Ialta , comunismul internațional își dă seama de
naivitatea Occidentului. Și, de -acum înainte, el va încerca permanent să -l înșele.
Unul din faptele esențiale c are trebuie subliniate este că, odată cu Conferința de la
Ialta, se deschide prăpastia ce se va adânci în mijlocul Europei și pe c are
Washington -ul se va încăpățâ na să n -o vadă timp de doi a ni. Pierre Frederix va
scrie : „Așa cum Teheranul pregătea cedarea Balcanilor Imperiului sovietic, Ialta
pregătește împărțirea Europei în două blocuri […]“.225
În orice caz, Ialta, nu numai ca intrunire diplo matică izolată, ci, în primul
rând, ca sistem, s -a dovedit a fi un fiasco total. Cu toate acestea, tentativa eșua tă de
a organiza o guvernare colectivă a lumii a avut, cel puțin, suficientă ener gie pentru
a lăsa în urmă seminț ele discordiei. În plus, Ialta a creat o entitate geopolitică,
„Europa de Est“, care nu a existat niciodată pînă acum.226

2.1.1. Planul Marshall și Doctrina Truman
La sfârșitul celui de -al doilea Război Mondial, o mare parte din teritoriile și
econ omia Europei erau distruse. În Estul E uropei , Uniunea Sovietică își lărgea
sfera de influență, iar alianța formată în timpul războiului își trăia ultimele c lipe.227
Roosvelt, dintotdeauna pragmatic, tratase cu bunăvoință Uniunea Sovietică,
ca pe un aliat pe durata războiului: „ Nu pot să sufăr comunismul și nici tu” , îi
spunea el unui prieten, „dar pentru a trece puntea, mă voi face frate cu dracul .”
Un exemplu elocvent în acest sens este înțelegerea facută la Ialta prin care
U.R.S.S. trebuia să atace Japonia. Însă mai rămânea de reglementat o chestiune.

225 Ibidem , p.311
226 Agnes HELLER , Ferenc FEHER , Dezmembrarea Imperiului lui Stalin ,traducere de Doina Lică, Editura de Vest,
Timișoara, 1993, p.21 -26.
227 Adrian, POP, op.cit., p. 115.

98
U.R.S.S. era legată de Japonia printr -un pact de neagresiune din 1941. Ea căuta un
pretext juridic pentru a -l rupe și pentru a declara război. Soluția este găsită chiar de
noul președint e american, Harry Truman, care îI scrie o scrisoare lui Stalin , prin
care invi ta U.R.S.S. , în numele articolului 103 al Cartei Națiunilor Unite, care, de
fapt, nu fusese încă ratificată, “să confere și să coopereze cu celelalte mari puteri,
actualmente în război cu Japonia, în vederea ducerii unei acțiuni concertate
pentru menținere a păcii și securității în numele comunității Națiunilor .”228 Astfel,
la 9 august 1945, Stalin va declara război Japoniei. El își respect ă riguros
angajamentul luat la Ialta, pentru că erau exact trei luni și o zi de când Reich -ul
capitulase.
Truman înțelege a la fel de bine ca oricine că, de îndată ce victoria ar fi fost
obținută, cooperarea cu Moscova ar putea să înceteze, dar dorea ca
responsabilitatea pentru această decizie să aparțină Moscovei, nu Washingt onului.
În acest scop, i -a oferit Uniunii Republic ilor Sovietice Socialiste statutul de
membru în trei noi organizații internaționale, la baza cărora și -a propus să pună
întregul sprijin al Statelor Unite: Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială și
Națiunile Unite. 229
Împreună, aceste instituții erau menite să reducă posibilitatea recesiunilor
economice viitoare prin scăderea barierelor tarifare, stabilizarea monedelor
naționale și coordonarea planificării guvernamentale cu mersul piețelor, asigurînd
în același timp mijloacele prin care comunitatea int ernațională avea să -i înfrâneze,
iar dacă era necesar, chiar să -i înfrângă pe viitorii agresori. Erau astfel reunite două
principii din programul lui Woodrow Wilson230: liberalizarea economică și
securitatea colectivă. Cea de -a treia, autodeterminarea politi că, trebuia să mai
aștepte, credea Roosevelt, cel puțin pentru acele națiuni și popoare care căzuseră,
ori era probabil să cadă, sub stăpânire sovietică. Important era să se câștige

228 Andre FONTAINE , Istoria Războiului Rece, traducere de George G.Potra și Delia Răzdolescu, Ed. Militară,
București, 1992, p. 330.
229 John Lewis GADDINS, , Războiul Rece , traducere de Diana Pușcașu Țuțuianu, Editura RAO International
Publishing Company, Bucuresti, 2009,p.126.
230 Woodrow Wilson a fost cel de-al douăzeci și optulea președinte al Statelor Unite ale Americii (1913 – 1921 ).
Principiul autodeterminării popoarelor este la baza Doctrinei Wilson, care este promovată de S.U.A. la sfârșitul
Primului Război Mondial.

99
războiul, să se asigure și să apere pacea, precum și refacerea și reconstrucția. Apoi
avea să existe loc și pentru democrație, spera el.231
Stalin a fost fericit să aibă Uniunea Sovietică printre membrii fondatori ai
Națiunilor Unite: dreptul de veto din Consiliul de Securitate avea să facă din
această organizație numai c eea ce învingătorii din timpul războiului doreau să fie.
Banca Modială și F ondul Monetar Internațional însă, reprezentau o cu totul altă
problemă. Îndată ce a înțeles că scopul acestora era acela de a salva capitalismul –
și nu, după cum crezuse el inițial , de a asigura structurile prin care Uniunea
Sovietică să beneficieze de asistență de reconstru cție din partea Statelor Unite ,
Stalin n -a mai dorit să aibă de -a face cu ele. Această decizie, împreună cu
hotărârea să din ce în ce mai evidentă de a impune re gimuri autocrate în Europa de
Est, înseamna că efortul lui Roosevelt de a acoperi prăpastia dintre Wilson și
Lenin232 eșuase în mod clar.
Stalin, a enunțat din nou imputarea pe care Marx o adresa capitalismului
pentru distribuirea inegală a bogăției. A reit erat teoria lui Lenin , conform căreia,
drept rezultat, era posibilă începerea unui război între capitaliști. De aici a tras
concluzia că pacea s -ar putea instaura numai atunci când comunismul ar triumfa
peste tot în lume. Winston Churchill în schimb, într -un discurs din 1946 avându -l
alături pe președintele Truman avertiza:
“De la Stetin, din Marea Baltică, până la Trieste, în Marea Adriatică, s -a
coborît o cortină de fier de -a lungul continentului. În spatele acestei linii se află
toate capitalele statelo r străvechi din Europa Centrala și de Est. […] aceste orașe
faimoase și populațiile pe care le adăpostesc […]sunt supuse, într -o formă sau
alta, nu numai influenței sovietice, ci și unui control tot mai mare din partea
Moscovei.”233
Un an mai târziu, îns uși Truman a ținut un discurs prin care solicita
Congresului ajutor pentru Grecia și Turcia și enunța Doctrina Truman, ce implica

231 John Lewis GADDINS, , op.cit,. p.126.
232Vladimir Ilici Lenin a fost un revoluționar rus, care a condus partidul bolșevic , primul premier al Uniunii Sovietice
(1917 – 1922) și fondatorul ideol ogiei cunoscute sub numele de leninism .
233 John Lewis GADDINS, , op.cit , p. 128.

100
angajamentul americanilor în sprijinirea victimelor agresiunii și intimidării din
toată lumea. Izolarea U.R.S.S. avea să devină principalul prerogativ al
adninistrației americane iar justificarea să ideologică pentru aceste măsuri era una
de tip wilsonian: lumea era împărțită acum între democrație versus autoritarism.
Elbridge Durbrow, înlocuitorul lui Kenan la amba sada Statelor Unite din Moscova,
raporta că Rusia intenționează să obțină ceea ce nu a reușit să obțină în Primul
Război Mondial și anume “să-și extindă controlul introducând propriul sistem
politic și economic de tip Marxist cât de curând posibil”, în tim p ce Armata Roșie
ocupă Europa de Est și Balcanii. “În cazul izbucnirii unui alt Razboi Mondial,
care, conform accentuatei lor teorii marxiste acesta este inevitabil, speră să fie
suficient de puternici pentru a -și extinde sistemul și mai mult.”234
Decizia să de a acționa astfel a fost deliberată: fusese necesar să arate lumii
“că avem ceva pozitiv și atractiv de oferit, nu numai simpla atitudine
anticomunistă.”235 Astfel, Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în politica
americană față de U.R.S.S. , marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de
„îndiguire” a expansiunii sovietice. Americanii s -au angajat pe linia unei politici
de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume,
inclusiv în Coreea și Vietnam . Doctrina Truman avea să declanșeze , în fapt ,
Războiul Rece .236
Obiectivul Planului Marshall de finanțare a țărilor din Europa a funcționat
concomitent cu reabilitarea Japoniei ocupate. Toate au fost încercări făcute spre a
salva capitalismul și de a asigura democrația, în niște circumstanțe atît de
nepromițătoare, în ca re alternativele autoritariste ar fi putut atât de ușor să se
impună. Ideea nu era de a eticheta drept comunist pe oricine folosea limbajul lui
Marx și Lenin, deoarece “există o parte foarte consistentă din teoria marxistă care
nu reflecta în nici un sens vreun crez din teoria comunistă sau vreo implicare a
organizațiilor comuniste ale zilelor noastre .”237

234 John Lewis GADDINS , The United States and the Origins of the Cold War 1941 -1947, Columbia University Press,
New York, 2000, p. 319.
235 John Lewis GADDINS, Războiul Rece., p. 129.
236 https://ro.wikipedia.org/wiki/Doctrina_Truman , consultat la data de 27.09.2015
237 Idem.

101
Trebuia , mai degrabă , să creeze o alternativă la comunism în cadrul
democrației și capitalismului, care să înlăture disperarea economică și socială ce
împinsese în primul rând pe oameni în brațele comunismului. Ambele ideologii ce
defineau aceste lumi erau gândite să ofere speranță: ăsta este motivul pentru care
cineva ar fi ales -o pe una din ele. Totuși, pentru a funcționa, comunismul avea
nevoie de instaur area fricii, prin aruncarea în închisoare, exilarea sau executarea
oricărei persoane care ar fi pus sub semnul întrebării acest proces. Pentru a fi
încununată de succes ca alternativă, ideologia americană nu putea să se justifice
pur și simplu prin suprima rea libertății instaurate de comunism. Trebuia să se
asigure că, într -adevăr, capitalismul putea să o susțină.
N-a existat niciodată vreun plan pregătit în prealabil la Washington, pentru a
realiza acest deziderat. În schimb, existau obiective incompatibil e la sfârșitul celui
de-al Doilea Razboi Mondial: pedepsirea inamicilor înfrânți, cooperarea cu
Uniunea Sovietică, reânvierea democrației și a capitalismului și întărirea
Națiunilor Unite. Curând avea să devină clar că nu toate acestea erau posibile
înain te să aibă loc realinierea și ierarhizarea priorităților. Până la sfârșitul anului
1947, acest lucru se întâmplase, așa încât noul obiectiv, cel mai bine pronu nțat de
Kennan, acum planificatorul la cel mai înalt nivel al politicilor lui Marshall238,
urma să fie ținerea la adăpost a facilităților industrial -militare ale foștilor adversari
(în special cele ale Germaniei de Vest și Japoniei) pentru a nu cădea sub controlul
actualului și viitorului adversar, U.R.S.S. Însă acest lucru nu era suficient pentru
refac erea relațiilor. Așa că americanii au recurs la o soluție la îndemână, și anume
la reânvierea economiei (germană și japoneză ), asigurând astfel viitorul
capitalismului atât în regiunile acelea, cât și în cele înconjurătoare. De asemenea,
aveau să -i transfo rme în democrați pe germani și pe japonezi.
Strategia era ambițioasă, chiar îndrâzneață, într -o asemenea măsură, încât
dacă ar fi fost enunțată în public, alături de Doctrina Truman și de Planul Marsha ll,
ar fi fost extrem de greu ( dacă nu chiar imposibi l) de pus în practică. Pe timpul cât

238 George Marshall a fost șef al Marelui Stat Major cu gradul de general în perioada celui de-al Doilea Război
Mondial . În 1945 își încetează cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. Între 1947 -1949 a fost secretar de
stat iar în timpul războiului din Coreea (1950 -1951) ministru al Apărării.

102
Germania și Japonia avuseseră cu adevărat sisteme parlamentare, înainte de a ceda
în fata dictaturilor din anii 1930, cultura democrației nu prinsese niciodată rădăcini
în aceste țări. Acele dictaturi fuseseră acum ele însele discreditate de înfrângerea în
razboi. Asta le -a dat americanilor posibilitatea unui nou început , lăsând în urmă
trecutul, iar, prin intermediul ocupațiilor militare, mână liberă.239
Rolul guvernării, după cum îl percepeau ei, era cel de a facilita ins taurarea
libertății. Asta ar fi putut presupune regularizarea economiei, însă niciodată, cum
se întâmplase în Uniunea Sovietică, centralizarea ei sub toate aspectele. Oamenii
încă se mai puteau baza pe dreptul asupra proprietății, piețele puteau conta pe
alocarea resurselor, după cum se putea conta pe faptul că rezultatele obținute aveau
să satisfacă interesele tuturor. Conducătorii ar fi condus numai prin consens; legile,
administrate în mod imparțial, aveau să asigure nepărtinirea și obiectivitatea; iar o
presă liberă avea să asigure transparență, deci responsabilitate. Baza fundamentală
a guvernării avea să fie speranța, nu frica. Nici una dintre aceste condiții nu
existase în cadrul U.R.S.S. și al statelor sale satelit sau al teritoriilor ocupate pe
care le avea în administrare.
În orice caz, toate acestea aveau să însemne puțin, în lipsa performanței. Iar
aici intervenea Planul Marshall. Ideea era de a da avânt economiilor europene și
japoneză, printr -o infuzie substanțială de ajutoare americane, dar implicându -i pe
beneficiari încă de la început în stabilirea modalității în care aveau să fie folosite.
Singura cerință era ca ele să conlucreze, astfel încât divergențele de orice natură să
fie eliminate. Sco pul era acela de a reinstaura încrederea în forțele proprii,
prosperitatea și pacea socială prin mijloace democratice: de a arăta că, deși puteau
exista doua lumi ideologice diferite, în cadrul lumii capitaliste nu încăpea ideea de
națiuni separate ale bog aților și săracilor, care dăduse naștere în primul rând
marxismului. Și nici nu trebuiau să existe acele războaie între capitaliști, asupra
cărora Lenin insistase că era imperios necesar să se produca. Acest amplu program
de reconstrucție era cunoscut în plan tehnic , drept Programul de Refacere a
Europei (European Recovery Program -ERP). Astfel, între 1948 și 1952 , Planul

239 John Lewis GADDINS, Războiul Rece , p. 134-136.

103
Marshall a oferit ajutor economic țărilor din Vestul Europei constituite în
Organizația pentru Cooperare Economică Europeană (Organization for European
Economic Cooperation -OEEC). Peste 90% din acest ajutor a fost acordat sub
formă de alocații (grants).240
Planul Marshall este considerat unul dintre cele mai mari succese ale
politicii externe americane. A salvat Europa Occidentală de la un dezastru
economic, protejându -l, în același timp, de grave dezacorduri sociale și tulburări
politice și, vreme de patruzeci de ani, aveau să existe două Europe, una sub sfera
comunistă, iar cealaltă sub cea anticomunistă. Harry Truman considera Planul
Mars hall și Doctrina Truman ca fiind două jumătăți ce alcătuiesc un întreg.241
Cu toate aceastea , efortul era insuficient , avertizau beneficiarii Planului
Marshall, deoarece încrederea în sine putea fi cu greu dobândită fără protecție
militară. Astfel, americanii au fost de acord să o asigure și pe aceasta, sub forma
Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, prima alianță militară pe timp de pace
în care Statele Unite intraseră, de la terminarea, în 1800, a celei cu Franța, care
asigurase independenț a americană.242

2.1.2. Înființarea N .A.T.O.
La o lună după atacul asupra U.R.S.S. de către Germania, liderii politici
cehoslovaci au semnat , pe 18 iulie 1941 , un acord cu Uniunea Sovietică privind
reînnoirea relațiilor diplomatice și cooperarea reciprocă în războiul împotriva
Germaniei. Acordul a permis Uniunii Sovietice să organizeze o unitate militară
cehoslovacă independentă. Locotenent -Colonelul Ludvik Svob oda a contribuit în
mod semnificativ la pregătirea acestui acord militar, precum și cu privire la
condițiile de cooperare a serviciilor secrete sovietice și cehoslovace. 243

240http://www.historywithoutindignation.com/ro/archive/46 -planul -marshall -de-reconstructie -a-europei –
occidentale -repere -si-semnificatii , consultat la data de 27.09.2015.
241http://ziarullumina.ro/planul -marshall -si-doctrina -truman -doua -jumatai -ce-alcatuiesc -un-intreg -56962.html ,
consultat la data de 27.09.2015.
242 John Lewis GADDINS, Războiul Rece. , p.137 -138.
243 https://cs.wikipedia.org/wiki/L udv%C3%ADk_Svoboda , consultat la data de 28.09.2015.

104
Stalin a fost, de asemenea, speriat de o Germanie reconstituita; viziunea să
în privința unei Germanii de dupa razboi nu includea posibilitatea de reînarmare
sau orice amenințare la adresa Uniunii Sovietice. După alegerile din 1946,
comuniștii au început să -și piardă din popularitate, și cum alegerile din 1948 se
apropiau, sprijinul publi cului a început să scadă. La inceputul anului 1948, ca
urmare a rapoartelor de consolidare a „elementelor reacționare” , ofiț erii de
informații sovietici au executat o lovitura de stat în Cehoslovacia, singurul stat din
Blocul Estic în care sovieticii au pe rmis pastrarea structurilor democratice. Astfel,
pe data de 20 Februarie 1948 , doisprezece miniștri non-comunisti, membri ai
Partidului Național Popular Socialist și-au prezentat demisia , iar președintele
Benes a acceptat. Aceștia însă, s-au bazat pe faptul că președintele nu va accepta și
că-i va sprijini pe comandanții de unități militare. Zeci de mii de muncitori au ieșit
în stradă înarmați. La ordinul Ministrului Apărării Svoboda și în conformitate cu
avizul președintelui și al ministrului de externe Masaryk , armata a rămas neutră,
susținând principiul neamestecului armatei în disputele politice interne.
Concomitent, diferite unități aflate sub comandă comunistă au fost plasate în stare
de alertă în timpul loviturii de stat. Acela a fost momentul în care Partidul
Comunist a încetat să împartă puterea cu alte partide. Democrația parlamentară a
fost înlocuită cu un "rol principal al partidului". Inițial, forțele armate au pierdut
din componența să numeroși ofițeri și subofițeri, însă consilierii sovietici au
reorganizat unitățile pentru a se potrivi modelului sovietic. Aceștia au fost instruiți
să utilizeze echipamentul sovietic, constituindu -se astfel o capacitate de luptă
credibilă.244
Brutalitatea publică a loviturii de stat a șocat puterile occidentale mai mult
decât orice alt eveniment până în acel moment, și a inlaturat din Congresul Statelor
Unite și ultimele opoziții față de Planul Marshall. În același timp, a crescut
activitatea de culegere de informații și de spionaj, dezertările din Blocul Estic și
expulzările diplomatice.245

244 http://www.globalsecurity.org/military/world/war/czechoslovakia.htm , consultat la data de 28.09.2015.
245http://cultural.bzi.ro/planul -marshall -si-lovitura -de-stat-din-cehoslovacia -din-1948 -11710 , consultat la data de
27.09.2015

105
De asemenea, trebuie să luăm în considerare caracterul irațional și
imprevizibil al comportamentului sovietic atât în afacerile externe cât și în politica
imperialist ă, mai ales .246
Cunoscută în literatura de specialitate drept prima criză a Razboiului Rece ,
perioada de timp cuprinsă între 24 iunie 1948 și 11 mai 1949 ,247 este cunoscută în
istorie sub numele de Blocada Berlinului și a fost cauzată de către U.R.S.S. , care a
decis să oprească accesul rutier și feroviar către Berlinul de Vest aflat sub
administrarea Statelor Unite. La Conferințele de la Londra , din iarna și primăvara
anului 1948, s-a cerut înființarea unei Germanii de Vest unificate și realizarea unei
reforme monetare pentru a facilita împlinirea acestui proiect. Blocada Berlinului a
fost determinată atât de Doctrina Truman căt și de Planul Marshall. Pe 6 martie era
emis comunicatul cu privire la Program, iar, din aprilie, sovieticii au început să
restricționeze accesul ajutoarelor militare din vest în Berlin prin zona sovietică. În
ziarul ”Scânteia” , din 5 aprilie 1948, într-un articol preluat de agenția de presă
T.A.S.S., se relata cum autoritățile sovietice protejează, de fapt, economia
berlineză de măsurile iresponsabile ale anglo -americanilor: ‖Comandamentul
sovietic a dat instrucțiuni parchetului din Berlin să ia măsuri imediate pentru a
pune capăt acestor acțiuni ilegale ale industriașilor și speculanților, care amenință
economia berlineză. Din partea să comandamentul sovietic a luat măsurile necesare
împotriva transporturilor clandestine de bunuri din Berlin spre zonele apusene.
Dacă parchetul va continua să păstreze o atitudine față de aceste jafuri ,
comandamentul sovietic va fi obligat să ia măsuri și mai drastice.‖ 248
Așadar, statele occidentale erau nevoite fie să iasă din Berlinul de Vest după
presiuni politice – ceea ce le-ar fi diminuat prestigiul și le-ar fi afectat orgoliile –
fie să rămână pentru a realiza reforma monetară și să ducă la bun sfârșit planurile
făcute la Londra. Aliații decid să rămână, iar după introducerea monedei Ost Mark
prin reforma monetară în Germania de Vest, oficiosul partidului înștiințează

246 Agnes HELLER , Ferenc FEHER , op.cit., p.186.
247http://www.romanialibera.ro/special/documentare/galerie -foto –blocada -berlinului –67-de-ani-de-la-prima –
criza -majora -a-razboiului -rece -383139 , consultat la data de 28.09.2015.
248 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/blocada -berlinului -prima -criza -razboiului -rece , consultat
la data de 28.09.2015.

106
românii, la 24 iunie, într-o știre preluată din 19 iunie, cu privire la măsurile pe care
Uniunea Sovietică s-a văzut „obligată” să le adopte ca urmare a acțiunilor
aliaților: ”Suspendarea traficului feroviar de pasageri între zona de ocupație
sovietică din Germania și zonele occidentale; Oprirea intrării în zona de ocupație
sovietică a tuturor automobilelor și vehicolelor cu cai din toate celelalte zone,
inclusiv traficul pe autostrada Helmstedt – Berlin; Toate mijloacele de transport
pe apă, mergând din zona sovietică spre zonele occidentale și invers, trebuie să
obțină o autorizație din partea șefului Departamentului Transporturilor din
Administrația Militară Sovietică și vor primi permisiunea de a trece numai după
efectuarea unei inspecții preliminare asupra încărcăturii și personalului vasului;
Traficul trenurilor de marfă va continua nestânjenit dar cu condiția inspecției
prealabi le asupra încărcăturii precum și asupra personalului și gărzii trenului;
Toate aceste măsuri intră în vigoare la 18 iunie la miezul nopții. ”249 Mai mult
decât atât, Stalin separă sectorul sovietic al Germaniei de cel al Aliaților
transformându -l într-un stat comunist al cărui nume ales a fost Republica
Democrată Germană.
Ceea ce nu scria ziarul ”Scânteia” în numărul din 24 iunie , era că în aceeași
zi, imediat după ce noua monedă a fost introdusă în Berlinul de Vest, autoritățile
sovietice au impus o blocadă completă a Berlinului: toate autostrăzile și căile ferate
ce făceau legătura cu Berlinul au fost închise. În săvârșirea acestui act, sovieticii nu
au încălcat nicio normă internațională, bazându -se pe un amănunt – anglo –
americanii și francezii nu au semnat niciodată un pact cu Uniunea Sovietică vizând
dreptul de acces din zona vestică în Berlin. Deși situația era tensionată, Stalin nu a
dat ultimatumuri nici la momentul inițierii blocadei și nici pe parcursul desfășurării
ei, lăsând ușa deschisă negocierilor, ba chiar, șoptind complice unui diplomat
occidental, în timpul blocadei, că ”Încă suntem aliați.”
În timp ce în vestul Berlinului se instaura panica privind insuficiența
alimentelor și medicamentelor, apropiații președintelui Harry Truman începuseră
să considere că vremea relațiilor diplomatice cu Uniunea Sovietică apusese. Lumea

249 Idem.

107
aștepta, îngrijorată, să vadă dacă va avea loc o confruntare sovieto -americană.
Aliații occidentali nu au fost descurajați de situația critică în care se aflau și au
orchestrat o acțiune amplă de transport aerian care a asigurat locuitorilor
sectoarelor occidentale bunurile necesare pentru supraviețuire : cărbune și alimente.
Transportul aerian, cunoscut sub numele de Podul Aerian al Berlinului a fost
menținut pe o perioadă de 324 de zile și au fost livrate aproximativ 13.000 de tone
de ajutoare pe zi, devenind cunoscut ca unul dintre cele mai mari eforturi logistice
din istorie.250
La 4 aprilie 1949, puterile vestice au semnat Tratatul Atlanticului de Nord,
punând astfel bazele N.A.T.O., prin care un atac asupra uneia ar fi fost considerat
atac asupra tuturor. U.R.S.S. a ridicat blocada la ora 00:01, în ziua de 12 mai 1949.
Podul aerian, însă, a continuat până la 30 septembrie, națiunile vestice dorind să
asigure suficiente provizii în cazul în care sovieticii ar fi reinstituit blocada.251
Apărînd ca semnal de alarmă cu privire la răspândirea comunismului în
Europa Răsăriteană prin amenințările directe împotriva suveranității naționale,
putem spune că Alianța a fost creată pentru a servi următoarele scopuri:
descurajarea expansiunii sovietice; interzicerea renașterii militarismului naționalist
în Europa printr -o puternică prezență Nord Americană; încurajarea integrării
politice europene. După al Doilea Război Mondial , mare parte din Europa a fost
devastată într-un mod greu de imaginat în prezent. Aproximativ 36,5 milioane de
europeni au murit în conflict, 19 milioane dintre ei fiind civili. Taberele de
refugiați și raționalizarea alimentelor a dominat viața de zi cu zi. În unele zone,
rata mortalitatii infantile a fost de unu la patru. Milioane de copii au ramas orfani
dupa ce metropolele au ars din temelii. Doar în orașul german Hamburg, o
jumătate de milion de persoane au rămas fără adăpost.252 Așa cum am văzut mai
sus, cazurile precum Lovitura de Stat din Cehoslovacia și Blocada Berlinului,
reprezentau o amenințare din ce în ce mai mare la libertate și stabilitate. În plus,

250 Idem.
251http://www.romanialibera.ro/special/documentare/galerie -foto –blocada -berlinului –67-de-ani-de-la-prima –
criza -majora -a-razboiului -rece -383139 , consultat la data de 28.09.2015.
252 http://www.nato.int/history/nato -history.html , consultat la data de 03.10.2015.

108
dominația sovietică se întindea pe un spațiu vast – în vest până la fluvial Elba, în
rest până în China, Coreea de Nord și după un timp, și în Vietnam. În zona lor de
ocupație, sovieticii au instalat guverne fidele Moscovei, conform concepției lui
Stalin, care în aprilie 1945 preciza : „[…] cel care ocupă un teritoriu își impune în
cadrul acestuia propriul sistem social. Orice stat își impune sistemul social până
acolo unde poate ajunge cu armata sa. Nu ar putea fi altfel“. În consecință în zona
de ocupație din Germania, devenită Republica Democrată Germană, în
Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și în România până în 1958, au existat trupe
sovietice.253
În plus, U.R.S.S. amenința direct Norvegia, Grecia și Turcia prin spijinirea
regimurilor comuniste. Ideea înființării unei alianțe care în final ia forma
N.A.T.O. pleacă de la ―Pactul Dunkerque ‖, semnat între Franța și Anglia la 4
martie 1947. Prin acest pact, acestea se obligau să-și acorde ajutor militar în
situația în care s-ar afla în război cu Germania; la 17 martie , același an, respectivul
pact s-a lărgit prin participarea Belgiei, Olandei și Luxemburgului, fiind apoi,
transformat un an mai târziu în ‖Tratatul de la Bruxelles ‖ (Uniunea
Occidentală).254 Tratatul avea ca scop consolidarea legăturilor economice și
culturale dintre statele semnatare, precum și constituirea unui sistem comun de
apărare , astfel încât , acestea să poată face față unor agresiuni de natură ideologică,
politică și militară ce le-ar fi putut pune în pericol securitatea. Tratatul a fost
încheiat pe o perioadă de de 50 de ani și prevedea asistență automată în caz de
agresiune pe un alt continent sau în caz de amenințare din partea Germaniei.255
În perioada următoare, țările membre ale Tratatului de la Bruxelles au inițiat
discuții cu S.U.A. și Canada pentru a forma o alianță bazată pe garantarea
securității și pe cooperarea mutuală. În acest sens, au fost invitate să participle la
discuții și Danemarca, Islanda, Norvegia și Portugalia. În urma discuțiilor, la 4

253 Corneliu FILIP, Tratatul de la Varșovia – Alianță politico -militară sub egida Moscovei , Ed.Cetatea de Scaun,
Târgoviște, 2006 , p. 8.
254 Idem.
255 Dan, VĂTĂMAN , Organizații europene și euroatlantice, Ed.C.H.Beck, București, 2009, p. 137 -139.

109
aprilie 1949 la Washington, s-a semnat Tratatul Atlanticului de Nord prin care s-a
creat o alianță de 12 state256, decise să-și asigure apărarea reciprocă și colectivă.
În prezent, putem identifica Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
(N.A.T.O.) d rept o organizație interguvernamentală, în care statele membre își
păstrează integral suveranitatea și independența, se consultă reciproc în toate
privințele, și iau hotărâri asupra problemelor politice și militare ce le afectează
securitatea. Alianța Nord Atlantică , de asemenea, constituie întruchiparea legăturii
transatlantice permanente între securitatea Americii de Nord și cea a Europei.
În Prembulul Tratatului de la Washington , se specifică faptul că membrii
Alianței sunt hotărâți să protejeze libertatea, patrimoniul comun și civilizația
popoarelor lor, bazându -se pe principiile democrației, libertății individuale și
statului de drept. Totodată, Organizația recurge la mijloace politice și militare, în
conformitate cu principiile O.N.U., asigurându -se respectul Cartei O.N.U., mai cu
seamă a art.51, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente la
apărare individual sau colectivă.257
Ideea de apărare comună și promovare a unor interese de securitate provine
și din art.4 al Tratatului de la Washington care afirmă că “părțile se vor consulta
de fiecare dată atunci când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială,
independența politică sau securitatea uneia dintre părți este amenințată .” Aceasta
întărind rolul cheie al Alianței în domeniul gestionării crizelor, contribuind la
prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate atunci când există consensul
membrilor în acest sens.258
Poziția centrală pe care o ocupă art.5 din Tratat, conform căruia un atac
împotriva unuia dintre statele membre este considerat un atac împotriva tuturor,
este consolidată de existența altor prevederi extrem de importante, cum ar fi voința
statelor: de a trăi în pace cu toate popoarele; de a apăra libertatea, moștenirea
comună și civilizația, pe baza principiilor democrației, a libertăților individuale și a

256 Țările semnatare au fost Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia,
Norvegia, Portugalia, S.U.A. și Canada.
257 Dan VĂTĂMAN , Op.cit . , p. 139-140.
258 Ibidem, p.140.

110
supremației dreptului; de a contribui la dezvoltarea relațiilor internaționale pașnice
și prietenești.
Deciziile Alianței Nord Atlantice se iau prin consens, după discuții și
consultări între statele membre. Fiind o asociație multinațională și
interguvernamentală a unor state libere și independente, N.A.T.O. nu dispune de o
autoritate supranațională sau de o funcție independentă de strategie politică, fapt
pentru care deciziile luate de aceasta . sunt decizii luate de toate statele membre în
comun. Alianța Nord Atlantică include și un parteneriat transatlantic, între membrii
săi europeni și Statele Unite și Canada, destinat menținerii stabilității și păcii în
Europa și prin intermediul căruia securitatea Americii de Nord este strâns legata de
cea europeană. Obiectivele parteneriatului sunt în primul rând politice, susținute de
planificarea apărării comune și cooperarea militară, de cooperarea și consultarea
economică, științifică, în probleme ale mediului și alte domenii importante. În
timpul Războiului Rece, cooperarea între statele membre ale Alianței s-a
concentrat pe dezvoltarea și menținerea apărării colective.259
Alianța Nord -Atlantică încearcă să întărească securitatea și stabilitatea
euroatlantică prin: păstrarea legăturii transatlantice; menținerea unor capacități
militare eficiente și suficiente pentru descurajare și apărare; continuarea procesului
de deschidere față de noi membri260 și urmărirea constantă a relațiilor de
parteneriat cooperare și dialog cu celelalte țări, inclusiv în domeniul controlului
armamentelor și dezarmării.261
Cartierul General al N.A.T.O. din Bruxelles , este atît sediul politic al
Alianței, cât și reședința permanentă a Consiliului Nord -Atlantic. Aici se află
birourile reprezentanților permanenți și ale delegațiilor naționale, ale
Secretariatului General și Secretariatului Internațional, ale reprezentanților militari
naționali, al președintelui Comitetului Militar și ale Statului Major Militar

259 Idem.
260 Ulterior semnării actului de constituire al Alianței, având la bază prevederile art.10 din Tratat, NATO a demarat
și continuat un proces de primire a noi membri, după cum urmează: 1952 – Turcia și Grecia; 1955 – Republica
Federală Germania; 1982 – Spania; 1999 – Cehia, Polonia, și Ungaria; 2004 – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
România, Slovacia și Slovenia; 2009 – Croația și Albania. În prezent, numărul total al membrilor NATO se ridică la
28 de state.
261 Dan VĂTĂMAN , op.cit , p. 141.

111
Internațional. De asemenea găzduiește și misiunile diplomatice ale statelor
partenere, Statul major pentru consultare, comandă și control al Cartierului
General, precum și unele agenții ale N.A.T.O. Structura civilă este formată din:
Consiliul Atlanticului de Nord (C.N.A./N.A.C.) cu rol de autoritate politică și rol
de decizie efectivă; Secretarul General, cu rol de personalitate politică
internațională ce ocupă în principal funcția de Președinte al Consiliului ș.a.;
Secretariatul Internațional, cu rol de sprijin a activității Consiliului Nord -Atlantic;
Adunarea Atlanticului de Nord, cu rol de verigă de legătur ă între parlamentele
naționale și Alianță. Structura militară a N.A.T.O. este compusă din Comitetul
Militar ( care adună ofițeri superiori din țările membre ), și Statul Major
Internațional (care este însărcinat să sprijine activitatea Comitetului Militar,
beneficiind de personal militar detașat de fiecare stat).262

2.1.3. Războiul din Core ea
Războiul din Coreea, purtat între 1950 -1953, se detașează drept cel dintâi
conflict politico -militar limitat desfășurat între cele două blocurile rivale. Soarta
Coreei a fost decisă încă din toamna anului 1943, la Conferința inter-Aliată de la
Cairo, unde Roosevelt, Churchill și Stalin au discutat despre viitorul Japoniei și al
coloniilor sale. Cei Trei Mari s-au pus de acord că Japonia trebuie să piardă, după
război, toate teritoriile ocupate sau cucerite cu forța, incluzând și Coreea.
În luna august 1945, când războiul din Asia era aproape de final, sovieticii
au invadat Manciuria (conform acordului încheiat anterior cu S.U.A. ) și au intrat și
pe teritoriul corean , oprindu -se – potrivit aceluiași acord – la paralela 38.263 La
momentul diviziunii Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a inclinat catre
ideea impingerii granitei cat mai spre nord posibil. Statele Unite au sugerat
Paralela 38 ca linie de demarcatie și propunerea a fost acceptata de Stalin.264 Ca
urmare , U.R.S.S. a instalat la guvernare în Coreea de Nord un Partid Comunist,

262 Ibidem, p.141 -150.
263 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lumea -lui-orwell -momente -controversate -istoria -coreei –
nord , consultat la data de 03.10.2015.
264 http://razboiulrece.weebly.com/razboiu l-din-coreea.html , consultat la data de 03.10.2015

112
care să serveasca intereselor sovietice, suprimând în acelaș i timp și revoltele
anticomuniste. Deoarece S.U.A. nu dorea u să asiste la o prabusire a Coreei de Sud,
au furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic și militar pentru a putea
face față provocă rilor interne și atacurilor de gherilă. Liderul nord-corean , Kim Il
Sung, a fost cel care i-a propus lui Stalin o invazie a Coreei de Sud motivand ca
celulele Partidului Muncitoresc sunt extrem de active în Sud, iar populația va
declanșa o revoltă atunci când Partidul va da semnalul. Astfel, peninsula corean ă a
fost împărțită în două părți aproximativ egale, de-a lungul paralalei 38, lăsând
capitala Seoul în zona de ocupație americană. Ideea divizării Coreei pe această
linie nu era însă nouă: cu patruzeci de ani înainte, în timpul războiului ruso-
japonez, s-a discutat despre împărțirea peninsulei fix pe aceeași linie.265
Fondarea oficială a noului stat nord-corean – Republica Populară Coreea – a
avut loc la trei săptămâni după capitularea Japoniei, pe 6 septembrie. Cele două
zone continuau să fie însă sub administrație separată, având guverne diferite.
Imposibilitatea de a ajunge la un acord privind reunificarea celor două zone, dată
fiind evoluția relațiilor U.R.S.S. – S.U.A. pe fondul începerii Războiului Rece, a
făcut ca, în cele din urmă, separarea celor două Corei să fie definitivă.266
Republica Populară Democrată Corean ă a fost proclamată pe 9 septembrie
1948, la câteva luni după ce Coreea de Sud a fost recunoscută ca stat independent
de către O.N.U. Kim Il-Sung, fostul lider de gherilă, a devenit prim-ministru.
În scurt timp, Partidul Comunist a eliminat toate celelalte mișcări politice
din țară sau le-a asimilat în Frontul Democratic, o organizație -umbrelă controlată
de comuniști. A fost instituit un sistem politic asemănător celui din Uniunea
Sovietică, în care puterea politică era monopolizată de Partidul Muncitoresc din
Coreea. A urmat apoi centralizarea economiei: naționalizarea începuse din 1946,
cu 70% din industrie pusă sub controlul statului, iar în 1948 acest procentaj a ajuns
rapid la 90%.

265http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lumea -lui-orwell -momente -controversate -istoria -coreei –
nord , consultat la data de 03.10.2015.
266Idem.

113
China a jucat un rol deosebit de important în războiul corean , fiind
principal a arenă, din Asia de Est, de confruntare ideologică, politică și militară
dintre ―comunism și capitalism .‖ Într-un mod cu totul aparte, S.U.A. și alte puteri
occidentale nu au perceput, totuși, războiul civil dintre comuniști și naționaliști ca
o ciocnire decisivă Est – Vest. Specialiștii au furnizat mai multe explicații pentru
această atitudine: începând de la incapacitatea Occidentului de a furniza asistență
militară efectivă Guomindangului267, până la calculele pe termen lung ale
administrației americane, care ar fi favorizat, indirect și în mod subtil, constituirea
unui centru de putere comunist, opus U.R.S.S. Înainte de 1945, americanii au
investit foarte mult în China , atât din punct de vedere economic, cât și cultural. Ei
sperau să-și salveze interesele în acestă țară, chiar și sub un regim comunist
„moderat .”268
Consolidarea celor două regimuri separate, în Sud și Nord, a dus la
antagonizarea relațiilor dintre cele două state. Războiul a izbucnit la doi ani după
nașterea celor două Corei separate. Liderul comunist Kim Il-Sung a căutat sprijin
sovietic și chinez pentru o campanie militară de reunificare a țării sub coordonarea
sa, pe care el o credea posibilă în condițiile retragerii forțelor americane din Coreea
de Sud (iunie 1949). Așadar, Războiul din Coreea a început pe 25 iunie 1950 și
este cunoscut în literatura de specialitate drept primul „război cald” al „războiului
rece.”269 La acel moment, regimul din Coreea de Sud și armata erau slăbit e. În
schimb, Coreea comunistă avea o conducere de stat puternică și o armată
performantă. Astfel, la prima vedere, victoria nu părea greu de obținut.
Ceea ce îngrijora pe A dministrația Truman în iarna sumbră din 1950 -1951 ,
nu era perspectiva unei anihilări naționale sau globale, cât posibilitatea ca forțele
americane și sud-coreene să fie șterse de pe fața pământului de sutele de mii de

267Guomindang sau Kuomintang este un partid politic din Republica Populară Chineză. În prezent este curentul
politic al partidului de guvernământ din Taiwan. Numele este adesea tradus ca Partidul Naționalist Chinez.
268 Vasile V REME , Drama Peninsulei Coreea: Primul război cald din perioada războiului rece: 1950 -1953 , Ed.
Universității Națion ale d e Apărare “Carol I”, București, 2005, p.41,
269 https:// cersipamantromanesc .wordpress.com/2013/08/09/un -conflict -aproape -uitat -razboiul -din-coreea -1950 –
1953/ , consultat la data de 03.10.2015.

114
militari chinezi care le vânau, împingându -le înapoi, spre sudul peninsulei
coreene.270
Războiul a avut mai multe dimensiuni ca cea ideologică, psihologică și
militară, însă predominante au fost motivele psihologică și ideologice. Amintirea
ororilor celui de-al Doilea Război Mondial era încă proaspătă în conștiința opiniei
publice din întreaga lume , de asemenea plana teama armei atomice , al cărei efect
psihologic începuse să acționeze în calculele oamenilor politici și liderilor militari .
Despre toate acestea, Z iarul Le Monde , din 11 august 1945 scria că: “este
prea periculoasă pentru a fi încredințată unei lumi fără principii .” În această
confruntare , ideologia americană suținea apărarea libertăților democratice, a
sistemului de valori occidental și stoparea expansionismului comunist iar ideologia
comunistă lupta pentru reprimarea imperialismului mondial agresor, pentru victoria
socialismului în întreaga lume.271
Un rol la fel de important (pe lângă dimensiune a ideologică a conflictului îl
au și celelalte două: dimensiunea psihologică și cea militară. În timpul războiului
corean aceste idei își găsesc aplicabilitatea. Debarcarea trupelor americane la
Inchon a fost văzută de comuniștii chinezi ca o amenințare la adresa Chinei , iar
atacul nord corean, precum și intervenția chineză au fost percepute de către
Washington , ca fiind orchestrate de Moscova , în dorința ei de a-și mări sfera de
influență.
Din punct de vedere ideologic partea comunistă a dorit să includă Peninsula
Corean ă într-un bloc comunist. Din punct de vedere politic, Uniunea Sovietică a
asemănat Peninsula Corean ă cu Polonia în Europa de Est, văzând în aceasta o
rampă de lansare pentru un eventual atac împotriva U.R.S.S. și a susținut faptul că
guvernul corean ar trebui să fie „loial” Uniunii Sovietice.272
Inițial, Stalin s-a opus ideii lui Kim Il-Sung de a invada Sudul, dar s-a
răzgândit odată cu victoria comuniștilor în China. La rândul său, Mao Zedong ,

270 Agnes H ELLER , Ferenc F EHER , op.cit., p. 82.
271 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/09/un -conflict -aproape -uitat -razboiul -din-coreea -1950 –
1953 / , consultat la data de 03.10.2015.
272 Ibidem.

115
liderul noii Republici Populare Chineze, și-a manifestat dispoziția de a sprijini
militar o campanie nord-corean ă, dincolo de paralela 38. Kim Il-Sung era convins
că americanii nu vor interveni în cazul unei invazii, ceea ce ar fi făcut ca războiul
să fie unul scurt și de succes pentru armata sa. Greșeala sa va duce la izbucnirea
unui război care a făcut milioane de victime și care nu s-a încheiat nici până în
zilele noastre.
Războiul din Coreea a început pe 25 iunie 1950 , cu un atac al forțelor nord-
coreene. Liderii nord-coreeni, inspirați din doctrinele militare sovietice și chineze,
au aplicat, la declanșarea invaziei peste paralela 38, formele, metodele și
procedeela acțiunilor de luptă care dăduseră rezultate în luptele terestre purtate în
cursul celui de-al Doilea Război Mondial, ale cărui ecouri încă mai persistau la
nivel tactic.273 Declarația președintelui american , Harry Truman din 27 iunie 1950,
(la doar două zile după surprinzătoarea invadare a Coreei de Sud de către armata
Coreei de Nord ), stabilea clar motivațiile și coordonatele politice și ideologice ale
războiului: „Atacul împotriva Coreei (de Sud) dovedește fără nici o îndoială că
pentru cucerirea unor națiuni independente, comunismul a trecut de la acte de
subversiune la invazia armată și război. Au fost astfel ignorate documentele
Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite pentru menținerea păcii și securității
internaționale.”274
Implicarea americană (sub egida O.N.U. ) a fost decisă câteva zile mai târziu,
astfel că armata sud-coreană, care altfel ar fi fost complet depășită de situație, a
putut rezista ofensivei (deși, în primă fază, a fost învinsă). Acesta a fost primul test
major de fiabilitate și funcționalitate pentru Organizația Națiunilor Unite.275
Decizia Statelor Unite de a se implica în conflict nu a fost luată în virtutea unor
sentimente de simpatie față de națiunea corean a sau datorită importanței sale
strategice, ci în dorința amortizarii tensiunilor generate în sistemul international.276
Inițial, ajutorul Statelor Unite și al Marii Britanii s-a materializat în suport aerian și

273 Vasile VREME , op.cit., p.92.
274 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/09 /un-conflict -aproape -uitat -razboiul -din-coreea -1950 –
1953/ , consultat la data de 03.10.2015.
275 Vasile VREME , op.cit., p.61
276 http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-coreea.html , consultat la data de 03.10.2015

116
naval. Însă, în curând s-a conturat nevoia unei implicări concrete, astfel încât
președintele Truman a autorizat trimiterea de trupe terestre. Astfel, pe 7 octombrie
1950, o rezolutie britanică a imputernicit forțele Organizației Națiunilor Unite să
traverseze Paralela 38, să restabilească ordinea în Peninsulă și să organizeze
alegeri. Pentru președintele american era limpede că atacul nord-corean reprezenta
un punct de cotitură în istoria lumii, dincolo de care comunismul ori era respins,
ori s-ar fi extins irezistibil prin forță sau presiuni în întreaga lume. Ordinul
președintelui Truman , dat comandantul ui forțelor americane din Pacific, generalul
McArthur , de a interveni în Coreea de Nord s-a produs cu câteva ore înaintea
votării Rezoluției Consiliului de Securitate al O.N.U. , prin care era autorizată
pentru prima dată folosirea forței în oprirea unei agresiuni. Marea Britanie,
Australia, Canada, Noua Zeelandă, Turcia, Filipine, Thailanda, Olanda, Etiopia,
Franța, Columbia, Belgia, Grecia și Africa de Sud și-au trimis contingente de
diferite mărimi pentru a lupta ( sub steagul Națiunilor Unite și comandament ului
militar american ), pentru stăvilirea comunismului în Peninsula Corean ă. De partea
cealaltă, nord-coreenii au fost susținuți cu tehnică de luptă, consilieri și chiar cu
efective de către Uniunea Sovietică și mai ales de către China Populară.277
La aproape 3 săptămâ ni de la debutul contra -ofensivei sud-coreene, Coreea
de Nord a fost eliberată de trupele inamice. În Ajunul Anului Nou, forțele chineze
și nord-coreene au lansat o altă ofensivă majoră, capturând și evacuând Seulul,
capitala Sudului. În iulie 1951 Rusia s-a arătat dispusă la negocieri, însa acestea au
fost deosebit de dure, întinzându -se pe o perioada de doi ani. Un prim progres s-a
înregistrat în noiembrie 1951, când s-a convenit asupra unei linii de armistitiu de-a
lungul frontului. Un factor decisiv în reluarea negocierilor de pace a fost, dupa
toate probabilităț ile, decesul lui Stalin din 5 martie 1953. De asemenea, negocierile
au fost împovă rate de intensitatea bombardamentelor americane, precum și de
puternica ofensiva finală a armatei chineze. Armistiț iul s-a semnat la Panmun-dong
(Coreea de Sud), pe 27 iulie 1953, la 5 luni dupa moartea lui Stalin.278

277 https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/09/un -conflict -aproape -uitat -razboiul -din-coreea -1950 –
1953/ , consultat la data de 03.10.2015.
278 http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-coreea.html , consultat la data de 03.10.2015

117
Pentru americani , unul dintre cele mai șocante aspect ale acestui război a
fost repeziciunea cu care un interes marginal devenise unul vital. A permite unei
țări subdezvoltate, fără vreo capacitate industrial -militară, să cadă în mâna
comuniștilor putea submina zdravăn încrederea în sine a lumii capitaliste. Aceasta
a fost motivația președintelui american Dwight Eisenhower , în 1954, când a
invocat cea mai renumită dintre metaforele Războiului Rece : ―Aveți un șir de pietre
de domino aliniate în fața voastră: dacă o dărâmi pe prima […] îi vor urma rapid
celelalte […], până la ultima. Astfel, v-ați putea trezi în fața unui dezastru cu cele
mai profunde consecințe .”279
Așadar, Războiul din Coreea a cunoscut cel puțin două etape: iunie 1950 –
iulie 1951, când s-a derulat un „război de mișcare” și iulie 1951 – vara 1953, când
s-au desfășurat un „război de poziții” și negocieri de armistițiu. Armistițiul este în
vigoare și astăzi, iar relațiile dintre Coreea de Sud și Coreea de Nord rămân la fel
de tensionate .280
2.1.4. Tratatul de la Varșovia și Revoluția Ungară
Noua configurație geopolitică și geostrategică a lumii postbelice, marcată de
bipolaritate și de dominația sovietică asupra Europei de Est, a cunoscut un episod
important odată cu semnarea, la 14 mai 1955, a Tratatului de la Varșovia.281
Cunoscut și sub numele de Tratatul de Prietenie, Cooperare și Asistență Mutuală,
acesta a fost semnat după trei zile de discuții în capitala Poloniei, punând astfel
bazele omologului estic al Alianței Nord -Atlantice. Organizația Tratatului de la
Varșovia a fost, înainte de toate, un răspuns la formarea N.A.T.O. , precum și
reacția din partea U.R.S.S. la „Acordurile de la Paris” din 19-23 octombrie 1954,
prin care Statele Unite ale Americii , Marea Britanie și Franța se angajau să renunțe
la regimul de ocupație din Germania Federală și de primirea aceste ia în
N.A.T.O. .282

279 John Lewis GADDINS, Războiul Rece , p.164.
280Vasile VREME , op.cit., p.213 -219.
281http://www.iiccr.ro/index.html?lang=ro&section=evenimente/pro_memoria/semnarea_tratatului_de_la_
varsovia , consultat la data de 04.10.2015.
282Corneliu FILIP, op.cit., p.10.

118
Având în vedere conținutul documentelor adoptate la Paris, guvernul
Uniunii Sovietice a propus organizarea unei conferințe care să dezbată problema
securității colective în Europa, urmând să-și înceapă lucrările la 29 noiembrie
1954, la Moscova sau la Paris. Guvernele Statelor Unite , Angliei și Franței au
răspuns guvernului sovietic, condiționând participarea lor la conferința pentru
securitate de semnarea de către Uniunea Sovietică a Tratatului cu Austri a și de
clarificare a poziției acesteia în ceea ce privesc alegerile libere din întreaga
Germanie. Pe 29 noiembr ie 1954, conferința își începe lucrările la Moscova cu
participarea delagațiilor din Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Republica
Democrată Germană, România și Uniunea Sovietică . În Comunicatul Final,
adoptat la 2 decembrie 1954, se stipula că statele participante erau „hotărâte să ia
măsuri comune în domeniul organizării forțelor armate și comandamentelor, cît și
alte măsuri necesare pentru întărirea capacității lor de apărare .”283
Delegația sovietică de la Varșovia a fost condusă de premierul Nikolai
Bulganin , însoțit de ministrul de externe Viasceslav Molotov . Au mai fost prezenți,
din partea Uniunii Sovietice , premierii Ucrainei, Bielorusiei și ai statelor baltice,
precum și un general din Republica Populară Chineză, în calitate de observator.
Următorul pas a fost făcut la 22 martie 1955, unde guvernele celor opt state
menționate, cad de acord asupra principiilor unui tratat de prietenie, colaborare și
asistență mutuală care să le asigure securiatatea . În această perioadă, guvernul rus a
denunțat tratatele cu Marea Britanie și Franța, semnate în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, iar la 9 mai 1955 (la exact un deceniu de la capitularea
Germaniei ), Republica Federală Germană a devenit membru N.A.T.O. , după ce, în
1952 fuseseră primite Grecia și Turcia. După 3 zile de dezbateri, la 14 mai 1955,
este semnată, de cele 8 state Est-Europene , la Varșovia, Alianța politico -militară
care avea să între în istorie sub denumirea de „Tratatul de la Varșovia .” Singura
țară europeană comunistă care nu a aderat la tratat era Iugoslavia, ale cărei relații
cu Uniunea Sovietică erau încă tensionate, în urma rupturii din 1948.

283 Ibidem, p.11.

119
Principalul obiectiv al Pactului de la Varșovia era de a asigura securitatea
imperiului sovietic și supunerea statelor -statelit. Astfel, clauza cheie a tratatului
asigura controlul Moscovei asupra Europei de Est, acordându -i acesteia dreptul de
a-și păstra trupele staționate pe teritoriul „aliaților” săi. Cu alte cuvinte, U.R.S.S.
avea nevoie de crearea unei baze legale pentru menținerea prezenței militare
sovietice pe teritoriul statelor -satelit. Tratatul urma să rămână în vigoare timp de
20 de ani sau până la semnarea unui pact de securitate Est-Vest; astfel, el a fost
reînnoit în 1975, apoi din nou în 1985.
Potrivit declarațiilor oficiale, inițiativa Pactului venea din partea unor state
care își afirmau „dorința de a stabili un sistem de securitate colectivă europeană
bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de sistemele lor sociale
și politice” ; semnarea lui venea ca răspuns la integrarea Germaniei Federale în
N.A.T.O. , în condițiile în care „o Germanie de Vest remilitarizată și integrarea să
în blocul nord -atlantic crește pericolul unui nou război și reprezintă o amenințare
la securitatea națională a statelor iubitoare de pace; în aceste condiții, statele
europene iubitoare de pace trebuie să ia măsurile necesare pentru a-și apăra
securitatea.”284
Preambulul „Tratatului de prietenie, colaborare și asistență mutuală ” arăta
intenția părților semnatare de a crea „un sistem de securitate colectivă în Europa,
bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor
socială și de stat.” Statele participante se obligau „să se abțină în relațiile lor
internaționale de la amenințarea cu forța sau de la folosirea ei și să rezolve
litigiile lor internaționale prin mijloace pașnice” (art. 1), să „participe la toate
acțiunile […] având drept scop asigurarea păcii și securității internaționale” (art.
2) și să depună eforturi în vederea reducerii generale a armamentelor și a
interzicerii armelor atomice, cu hidrogen și a armelor de distrugere în masă, în
general. În articolul 7 din Tratat se stipula faptul că „părțile contractante se obligă

284http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tratatul -varsovia , consult at la data de 04.10.2015

120
să nu ia parte la nici un fel de coaliții sau alianțe și să nu încheie nici un fel de
acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicție cu scopurile prezentului tratat .”285
După modelul N.A.T.O. , Tratatul de la Varșovia aduna forțele militare ale
statelor semnatare sub o comandă militară unică, dominată de armata sovietică.
Astfel, în armatele statelor membre , armele au fost standardizate . Au fost introduse
manualele militare ale armatei sovietice, s-au organizat programe comune de
pregătire, manevre comune anuale și, nu în ultimul rând, uniforme inspirate din
stilul armatei sovietice.
Potrivit Tratatului, dacă unul din membrii organizației era atacat, celelalte
state erau obligate să acorde asistență imediată; de asemenea, statele membre
trebuiau să se consulte în privința chestiunilor internaționale importante legate de
interesele lor comune. A fost creat și un comitet politic consultativ format din
membrii Secretariatelor Partidelor Comuniste din statele membre.
La Varșovia s-a anunțat că în organizație erau primite cu brațele deschise și
alte state care erau dispuse să-și declare dorința „de a asista eforturile statelor
iubitoare de pace în scopul apărării păcii și a securității națiunilor .” Invitația
deschisă n-a primit însă niciun răspuns, căci niciun alt stat nu și-a manifestat
dorința de a se alătura alianței.286
Formula de lucru se prezenta fie sub forma consfătuirilor Comitetului Politic
Consultativ ale șefilor Marelui Stat Major, ale miniștrilor Afacerilor Externe și ale
adjuncților acestora, fie a conferințelor miniștrilor Apărării sau a convocărilor și a
ședințelor de lucru. Între 1955 -1980 au avut loc 20 de consfătuiri ale Comitetul
Politic Consultativ. Conform practicii statornicite între conducătorii de partid și de
stat ai țărilor participante la Tratat, consfătuirile se convocau periodic, prin rotație,
în capitalele țărilor participante. Tot prin rotație erau conduse și ședințele
consfătuirilor de către șefii delegațiilor țărilor respective.

285http://www.iiccr.ro/index.html?lang=ro&section=evenimente/pro_memoria/semnarea_tratatului_de_la
_varsovia , consultat la data de 04.10.2015.
286 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tratatul -varsovia , consultat la data de 04.10.2015.

121
State ca Iugoslavia, China, Vietnam aveau statut de observatori ai
organizației. Cartierul General a fost fixat la Moscova, locul unde ofițeri din toate
statele membre erau pregătiți la Academia sovietică (de Stat Major) „Voroșilov .‖
Primul comandant al Forțelor Armate Unite ale Pactului de la Varșovia a
fost numit mareșalul Uniunii Sovietice, Ivan Stepanovici Konev. În anul 1968, pe
fondul conflictului sino-sovietic, Albania se retrage oficial din Alianță. 287
Deși făcea parte din Tratatul de la Varșovia , încă de la înființarea sa,
România și-a păstrat identitatea, și-a afirmat personalitatea și demnitatea de stat
suveran, a desfășurat o activitate susținută pentru rezolvarea pe cale pașnică a
problemelor complexe create pe continentu l European, s-a pronunțat clar și
constant pentru înlăturarea obstacolelor și barierelor din calea colaborării în
domeniile comercial, economic și tehnico -științific cu Occidentul.288
Prezența trupelor sovietice în statele membre a exacerbat tensiunile interne
și antisovietice în Polonia și Ungaria, unde în anul 1956 au avut loc evenimente de
anvergură. Însă, tocmai această prezență sovietică a oferit Uniunii Sovietice
posibilitatea de a rezolva rapid problemele. În Polonia, Nikita Hrușciov renunță la
o confruntare directă și acceptă reîntoarcerea lui Gomulka la conducerea Partidului
Comunist polonez, însă în Ungaria, unde decizia Guvernului Nagy de a scoate țara
din Pactul de la Varșovia i-a alarmat pe sovietici, situația a fost „rezolvată” prin
forță. Încă din 1955, Ungaria devenise o provocare directă și o problemă
permanentă pentru întregul sistem al societăților sovietice, întrucât premierul ungar
combinase patru elemente în politica sa: o accelerare în producția de larg consum;
transformarea mai multor instituții sovietice tradiționale; o pretenție de reabilitare a
tuturor victimelor stalinismului; o alianță deschisă cu reprezentanții “dezghețului”
și, în primul rând, cu anumiți intelectuali dizidenți.289
Guvernul ungar era împărțit în două facțiuni, una condusă de Imre Nagy iar
alta condusă de János Kádár . Pentru a ajuta la scăderea tensiunilor, trupele

287http://www.iiccr.ro/index.html?lang=ro&section=evenimente/pro_memoria/semnarea_tratatului_de_la
_varsovia , consultat la data de 04.10.2015.
288 Corneliu FILIP, op.cit , p.13.
289 Agnes HELLER , Ferenc FEHER , op.cit ., p. 65.

122
sovietice s-au retras parțial din Ungaria pe durata disputelor interne. Când
facțiunea lui Imre Nagy a declarat că Ungaria s-a retras din Alianță , iar partizanii
săi au atacat garnizoanele armatei sovietice, a urmat replica . Militarii Tratatului de
la Varșovia au reintrat în țară în octombrie 1956 , la cererea lui János Kádár și a
facțiunii sale. Rezistența maghiară (parțial sprijinită moral, militar și mai ales
financiariar de către N.A.T.O.) a fost înfrântă în două săptămâni.290
Tratatul de la Varșovia a fost invocat în 1968, când Uniunea Sovietică
folosește trupele Pactului (soldați din Polonia, Germania de Est, Ungaria și
Bulgaria) pentru a invada Cehoslovacia cu scopul de a reinstaura controlul asupra
guvernului de la Praga. Însă, evenimentele din Ungaria au produs o fractură
ideologică în cadrul partidelor comuniste ale lumii, în special în Europa de Vest,
soldată cu un mare declin al numărului membrilor de partid din țările occidentale și
comuniste, care s-au simțit dezamăgiți de brutalitatea reacției sovietice.
Partidele comuniste din Occident nu și-au recuperat niciodată pierderile
suferite prin efectul Revoluției Ungare ( mai ales cu privire la numărul de membri ),
fapt care a fost recunoscut imediat , spre exemplu de politicianul iugoslav Milovan
Djilas , care, la scurt timp după revoluție, a fost întemnițat pentru că afirmația
făcută: „rana pe care Revoluția Ungară a făcut -o comunismului nu se va vindeca
complet niciodată". Declarațiile americane erau concentrate pe puterea americană
din străinătate și pe succesul capitalismului liberal. Cu toate acestea, de la sfârșitul
anilor 1960, „bătălia pentru mințile oamenilor‖ între cele două sisteme de
organizare socială, despre care Kennedy a vorbit, în 1961, în mare măsură s-a
încheiat, iar de acum tensiunile erau bazate, în principal, pe obiectivele geopolitice,
mai degrabă decât pe cele ideologice.291
În mod ironic, chiar în Praga ( oraș care a cunoscut în 1968 lupte între
demonstranți și soldații Pactului de la Varșovia ), s-a organizat, în iunie 1991,
conferința prin care organizația a fost oficial dizolvată.

290 https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_de_la_Var%C8%99ovia , consultat la data de 04.10.2015.
291https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#Pactul_de_la_Var.C8.99ovia_.C8.99i_Revolu.C8.9Bia_
Ungar.C4.83 , consultat la data de 04.10.2015.

123
2.1.5. Cursa spațială și Criza Berlinului
Originile Programului Spațial Civil American pot fi puse în legătură cu o
întâlnire privată , care a avut loc pe 5 aprilie 1950, în casa fizicianului James Van
Allen, din Maryland . Câțiva oameni de știință s-au adunat atunci pentru a-l
sărbători pe eminentul geofizician britanic Sydney Chapman . După cină, cei
prezenți au început să discute, printre altele, despre posibilitatea de a realiza
măsurători ale Pamântului și ale atmosferei superioare la mari altitudini. Pe 4
octombrie 1951, cu exact șase ani înainte de ziua lansării satelitului rusesc Sputnik,
ziarul New York Times relata faptul că un inginer sovietic, specialist în domeniul
rachetelor, susținea că U.R.S.S. deținea o tehnologie a rachetelor cel puțin egală cu
cea a Statelor Unite și că națiunea să ar putea lansa sateliți într-un viitor apropiat.
―Omul va cuceri în curând spațiul ‖ – a fost citit de aproximativ 15 milioane de
oameni.292
La scurt timp, președintele Harry Truman, i-a cerut lui Aristid V. Grosse
(om de știință cooptat în proiectul Manhattan ), să studieze posibilitatea constuirii
unui satelit. Rezultatele investigației sale au fost disponibile abia în august 1953,
cu mult timp după înlocui rea președintelui Truman cu Dwight D. Eisenhower.
“Raportul asupra actualei stări de lucruri în problema satelitului” lansa
avertismentul că, deși Uniunea Sovietică fusese în urma Statelor Unite în ceea ce
privește realizarea atât a bombei atomice, cât și a celei cu hydrogen, s-ar putea să
fie mare efort din partea S.U.A. , pentru a dobândi întâietatea în producerea de
sateliți. Cel care va ajunge primul în spațiu „va avea un enorm avantaj în
influențarea a milioane de oameni din toată lumea .” În același Raport se adăuga:
“Dacă Uniunea Sovietică va reuși acest lucru înaintea noastră, va fi o mare
lovitură pentru prestigiul tehnicii și ingineriei americane, în fața întregii lumi. Iar
acest lucru va fi de mare folos propagandei sovietice .”
Când Frederick C. Durant III, președintele Federației Internaționale
Astronautice (I.A.F.), a cerut Biroului de Cercetări Navale (O.N.R.) să organizeze

292 Burnett THOM, Cine a câștigat, de fapt, cursa spațială? , traducere de Ionuț Mihai Fulger, Ed. RAO International
Publishing Compan y, București, 2009, p.185 -186.

124
o întrunire pentru a investiga posibilitatea lansării unui satelit , acesta u rma să fie
un proiect comun al armatei și al marinei. În iunie 1954, în Statele Unite , lua
naștere Proiectul ORBITER. Ulterior , în urma cercetărilor efectuate, grupul de
lucru ORBITER lucre la un plan de lansare a patru sateliți, dintre care primul
trebuia să fie lansat în septembrie 1956. 293
Consilierul pe probleme de război psihologic al președintelui Eisenhower,
Nelson A. Rockefeller, era foarte îngrijorat că oamenii cu putere de decizie nu își
dadeau seama că erau cu toții implicați într-o cursă pentru a ajunge primii în spațiu.
Acesta a scris un lung memorandum, în care atrăgea atenția asupra ―consecințelor
costisitoare ale faptului de a-i lăsa pe ruși să ne depășească printr -o realizare
care va simboliza progresul tehnologic și științific în fața popoarelor de
pretutindeni […] miza, prestigiul asociat acestei realizări, face din această cursă
una pe care nu ne putem permite să o pierdem .”294
Cu toate acestea, în august 1957 , sovieticii au lansat cu succes prima rachetă
balistică intercontinentală (I.C.B.M.) din lume, iar în octombrie , același an, au
lansat primul satelit artificial al Pământului, Sputnik ,295 capabil să orbiteze în jurul
Pământului. În noiembrie 1957 , sovieticii au lansat ce de -al doilea satelit artificial
al Pământului, Sputnik II. În interior ul satelitului , au plasat pe Laika , un câine care
a murit la 7 ore de la ieșirea din atmosferă. Echipa de cercetare a sovieticilor în
domeniul rachetelor era condusă de Serghei Koroliov , victimă a epurărilor
staliniste din 1938 și condamnat la 6 ani de închisoare.
După misiunile Sputnik, S.U.A. au lansat , în 1958 , satelitul Explorer I, dar
Uniunea Sovietică a făcut, din nou, un salt uriaș, când în 12 aprilie 1961 , lansează
primul om în spațiu, cosmonautul Iuri Gagarin – cu Vostok 1, care, după o rotație
completă în jurul Pământului, a reușit să aterizeze în siguranță. Evidentul progres
sovietic în acest domeniu, care a fost și o mare pierdere de prestigiu politic pentru
Statele Unite , l-a determinat pe președintele american John F. Kennedy să declare

293 Burnett THOM ,op.cit., p. 190-197.
294Ibidem , p.203 -204.
295http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/6937964.stm , consultat la data de 04.10.2015.

125
că, înainte de sfârșitul deceniului 7, S.U.A. va trimite un om pe Lună.296 După
primele succese, sovieticii au înregistrat și o catastrofă, (la 24 octombrie 1960 ),
care a ucis aproximativ 100 persoane și care a dat înapoi programul sovietic de
cercetare spațială.
Echipa de cercetare a americanilor a fost condusă de Wernher von Braun ,
fost conducător al programului german de creare a rachetelor germane V-1 și V-2
în cel de-al Doilea Război Mondial , arma de teroare concepută pentru terorizarea
britanicilor. Wernher von Braun , împreună cu sute de ingineri și camioane de
documentație de proiect, s-a predat americanilor. Datorită cunoștințelor avansate în
domeniul rachetelor, Von Braun și alți cercetători germani responsabili cu
construirea rachetelor nu au fost trași la răspundere în fața justiției, ci au fost
cooptați în cercetare.
Cursa spațială a culminat cu aselenizarea navei spațiale Apollo , cu primul
om pe Lună , astronautul Neil Armstrong ,. Aceasta se poate defini și ca un capitol al
conflictului nedeclarat dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică , fiind descrisă, mai
târziu, de astronautul Frank Borman , ca fiind „doar o luptă în Războiul Rece .”297
În ceea ce privește statusul Berlinului și al Germaniei după cel de-al Doilea
Război Mondial , Criza Berlinului din 1961 , a fost ultimul incident major în
Războiul Rece. Până la începutul anilor 1950, abordarea sovietică în privința
restricției emigrărilor și dezertărilor a fost imitată de majoritatea statelor din blocul
estic. Cu toate acestea, sute de mii de est-germani au emigrat în Germania de Vest,
printr -o „lacună" în sistemul care a existat între Berlinul de Est și de Vest, unde
guvernau cei patru ocupanți al Berlinului.298
Datorită ajutorului conferit de Planul Marshall, subvențiilor generoase din
partea guvernului vest-german și, în egală măsură, sprijinul acordat universităților,
bibliotecilor și centrelor cultural e, respectiv mijloacelor de radiodifuziune din
partea Statelor Unite, zonele occidentale ale Berlinului au devenit o reclamă
permanent ă la adresa calităților capitalismului și democrației, în mijlocul unei

296https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#Cursa_spa.C8.9Bial.C4.83 , consultat la data de 04.10.2015.
297 http://www.airspacemag.com/space/to -boldly -go-133005480/?no -ist= , consultat la data de 04.10.2015.
298 https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#cite_ref -dowty114_175 -0, consultat la data de 05.10.2015.

126
Germanii de Est comuniste. Berlinul de Vest avea o existență precară, totuși,
pentru că nu exista nimic care să-i împiedice pe ruși să izoleze accesul terestru
către oraș, așa cum făcuse Stalin cu un deceniu în urmă. Succesul sporit al
Berlinului de Vest îl făcuse vulnerabil.
Pe de altă parte însă, Berlinul de Est, ocupat de sovietici își avea propriile
vulnerabilități. Nemulțumire apărus e, în mare parte, din cauza faptului că
berlinezilor li se permitea să circule liber între părțile estice și vestice ale orașului.
„Era într-adevăr un sistem nebunesc“ , își adducea aminte un locuitor al Berlinului
de Est. ―Tot ceea ce trebuia să faci era să te îmbarci la bordul unui metrou sau al
unui tren de suprafață, … și erai în altă lume…Pute ai trece din socialism….în
capitalism în două minute“299. Diferențele clare dintre nivelurile de trai
produseseră o “mare insatisfacție“ în zona sovietică.
În plus, emigrarea a dus la un masiv „exod de creiere ” din partea unor
profesioniști tineri, educați din Germania de Est în Germania de Vest, astfel încât,
până în 1961, aproape 20% din populația Germaniei de Est au migrat în Germania
de Vest. În iunie, Uniunea Sovietică a emis un nou ultimatum , cerând retragerea
forțelor aliaților din Berlinul de Vest. Cererea a fost respinsă, iar pe 13 august 1961
prima materializare a Zidului a fost ridicată din sârmă ghimpată între rânduri de
clădiri zidite. Acestea au fost, în cele din urmă, întărite prin îmbinarea unor ziduri
subsidiare, șanțuri, garduri electrice și o “bandă mortală” îndeaproape
supravegheate de gărzi înarmate din 302 turnuri de veghe. O dată finalizat zidul, a
urmat o rută în zig-zag lungă de 96 de mile (177.79 kilometri), din care numai 27
de mile (50 km) de zid au împărțit Berlinul de Est de cel de Vest, restul barierei
separând Berlinul de Vest de zonele rurale ale Germaniei de Est.300
Decizia lui Hrușciov a stabilizat într-adevăr situația din Berlin în privința
relației dintre superputerile implicate în Războiul Rece. Având Berlinul de Vest
izolat de Berlinul de Est și de Germania de Est, nu mai avea nevoie să scoată
superputerile vestice din oraș, cu toate riscurile unui război nuclear pe care le-ar fi

299John Lewis GADDINS, Războiul Rece , p.148.
300http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/c -t-lung -era-zidul -berlinului , consultat la data de
05.10.2015.

127
atras după sine un asemenea efort. “Nu este o soluție foarte plăcută“ , recunoștea
Kennedy, “dar un zid este un iad mult mai plăcut decât un război“ . Hidoasa
structură pe care Hrușciov o ridicase era “cea mai evident ă și mai clară probă a
eșecurilor sistemului communist, pe care întreaga lume o poate vedea“.301

2.1.6. Criza din Cuba și războiul din Vietnam
În ianuarie 1959, dictatorul cubanez Fulgencio Batista, care se bucura de
sprijinul americanilor, a fost răsturnat de la putere de armata de gherilă a lui Fidel
Castro. Președintele american Dwight Eisenhower , se temea de răspândirea
comunismului în întreaga Americă Latină. Înainte ca Fidel Castro să treacă la
punerea în aplicare a programelor de reformă agrară și naționalizare a bunurilor
companiilor americane, Consiliul de Securitate Națională al S.U.A. a decis, la 10
martie 1959, schimbarea regimului politic în Cuba. Având acordul președintelui
american Eisenhower, Agenția Centrală de Investigații (C.I.A.) a început ajute
exilații cubanezi în vederea unei răsturnări prin forță a regimului Castro.
Seria atacurilor asupra gherilelor teroriste cubaneze a început la 21
octombrie 1959, când două avioane americane au deschis focul asupra Havanei,
provocând 2 morți și 50 de răniți. Incidentul a fost prezentat în detaliu Consiliului
de Securitate al O.N.U. , la 18 iulie 1960, de către ministrul cubanez al Afacerilor
Externe .Având în vedere că ambasadorul S.U.A. la O.N.U. a negat existența
vreunei intenții agresive a Statelor Unite față de Cuba, Consiliul de Securi tate s-a
abținut să acționeze. În septembrie 1960, Castro (însuși ), s-a deplasat la New York,
pentru a prezenta detaliile afacerii în fața Adunării Generale a Organizației
Națiunilor Unite. Ceea ce nu știa președintele Cubei era faptul că prin intermediul
unui memorandum ultrasecret, omologul său american decisese finanțarea de către
Statele Unite a creării pe teritoriul Guatemalei , a unei tabere de antrenament pentru
exilații care erau împotriva lui Castro și care urmau să invadeze Cuba.302

301John Lewis GADDINS, Războiul Rece , p.150.
302 Adrian POP , op.cit., pp. 142-143.

128
Așadar, beneficiind de o bază navală la Guantanamo și de mulți investitori
americani , care aveau interese în Cuba , datorită forței de muncă ieftine, o mare
parte din industria și agricultura insulei erau în proprietatea americanilor. De aceea,
guvernele de la Washington nu au ezistat să intervină în politica internă a Cubei ,
pentru a-și apăra interesele. Problema era că Fidel Castro nu avea cum să abordeze
problemele fundamentale ale cubanezilor (sărăcia , rata mică de alfabetizare și un
sistem de sănătate la pământ ), fără să afect eze interesele Statelor Unite. În plus, în
viziunea lui Castro și a multor cubanezi, dominația americană era una din cauzele
principale ale problemelor Cubei, și ea trebuia înlăturată.
Pe măsură ce proprietățile americane erau expropiate de noul guvern,
inamicii învinși ai lui Castro au fost tratați fără milă, iar alegerile au fost amânate
până când grupul loial al lui Castro , pusese mâna pe toate pârghiile puterii. Și pe
măsură ce atitudinea lui față de Statele Unite ale Americii se înăsprea, Castro
devenea din ce în ce mai popular, fapt care, la Washington , devenea inacceptabil.
În logica Războiului Rece, el devenea astfel un potențial aliat al sovieticilor.
Dezvoltarea relațiilor dintre regimul Castro și Uniunea Sovietică au făcut ca
americanii să perceapă Cuba ca pe o amenințare crescândă la adresa hegemoniei
americane în emisfera vestică, o amenințare care nu mai putea fi tolerată.303
Continuând să caute modalități de a-l elimina pe Fidel Castro , după invazia
eșuată din Golful Porcilor, noul președinte american, John Fitzgerald Kennedy , a
încercat în diverse moduri, să faciliteze răsturnarea guvernului cubanez. Astfel, în
octombrie 1960, s -a elaborat un program secret prin care CIA aproba și sprijinea
răsturnarea guvernului cubanez , implicând, eventual, și o intervenție militară
americană, dar și o operațiune de asasinare a lui Castro, ordonată de Kennedy. În
februarie 1962, Hrușciov a aflat de planurile americane privind Cuba. Ca răspuns,
s-au făcut pregătiri pentru a instala rachete nucleare sovietice în Cuba. Hrușciov
era conștient de marea diferență care exista între dotarea militară a Americii și,
respectiv , a Uniunii Sovietice, mai ales în materie de rachete balistice
intercontinental e, pe care Eisenhower le scosese la iveala prin trimiterea avioanelor

303 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza -rachetelor -cuba , consultat la data de 05.10.2015.

129
de spionaj U-2 pe teritoriul Uniunii Sovietice. Tot în 1962, americanii au instalat în
Turcia rachete Jupiter, care puteau atinge oricând ținte de pe teritoriul sovietic .
Hrușciov s-a gândit că ar putea staționa, la rândul său, rachete pe teritoriul Cubei,
de unde puteau ataca continentul american. Era o modalitate relativ ieftină de a
anula avantajul americanilor în materie de rachete, ar fi împiedicat invazia insulei
și ar fi fost un răspuns potrivit pentru rachetele staționate în Turcia. În plus,
conform Drept ului Internațional , U.R.S.S. putea trimite acele rachete în Cuba , atâta
timp cât guvernul cubanez era de acord. Când a aflat, Kennedy, a alarmat o lume
întreagă prin discursul său din 22 octombrie 1962 afirmând că, „în disprețul
flagrant și deliberat” al Cartei Națiunilor Unite, Uniunea Sovietică instalase
rachete nucleare pe teritoriul Cubei. „Cel mai mare pericol ar fi fost să nu facem
nimic” , sublinia el, explicând că ordonase instituirea unui embargo strict pentru
întreg echipamentul militar ofensiv a cărei destinație era Cuba. În același timp, o
rezoluție americană solicita „dezmembrarea promptă și retragerea tuturor armelor
ofensive staționate în Cuba […] sub controlul observatorilor Națiunilor Unite .”304
Pe 23 octombrie 1962 , 27 de nave sovietice se îndreptau spre Cuba și,
implict, spre linia blocadei impusă de americani. Prin proiecția acestei forțe
impresionante în mica insulă aflată în vecinătatea Statelor Unite, liderul sovietic
Nikita Hrușciov sublinia hotărârea sprijinirii efective a aliatului său cubanez,
câștiga o poziție strategică cheie în raport cu principalul său adversar și făcea o
demonstrație de forță care viza deopotrivă Washingt onul și Beijingul.305
Kennedy trebuia să se gândească în acel moment ce măsuri va lua dacă
sovieticii ignorau avertismentele americanilor și depășeau linia. Din fericire însă,
președintele american a primit în aceeași zi veștile potrivit cărora primele nave
sovietice au oprit înaintarea , iar la 28 octombrie , Statele Unite au promis să se
abțină de la orice nouă agresiune împotriva Cubei. Așadar, Hrușciov a dat înapoi
de la o confruntare directă, iar Uniunea Sovietică a retras rachetele, în schimbul
unui angajament american de a nu invada din nou Cuba.

304 Adrian POP, op.cit., pp. 143-144.
305 Ibidem, p. 145.

130
Criza rachetelor din Cuba (octombrie -noiembrie 1962) a adus lumea mai
aproape de un război nuclear decât oricând înainte, demonstrând, în continuare,
conceptul distrugerii reciproce asigurate , conform căreia nicio superputere nu era
pregătită să utilizeze armele ei nucleare, temându -se de distrugere totală, la nivel
mondial, prin intermediul represaliilor reciproce. Urmările crizei au condus la
primele eforturi de limitare în cursa înarmărilor nucleare , la dezarmarea nucleară și
la îmbunătățirea relațiilor, deși primul acord de control al armelor nucleare în
Războiul Rece, Tratatul Antarcticii , a intrat în vigoare abia în 1961.
În 1964, colegii de la Kremlin au reușit să-l îndepărteze pe Nikita Hrușciov
de la putere, dar i-au permis o pensionare liniștită. Acuzat de grosolănie și de
incompetență, lui i se impută, de asemenea, ruinarea agriculturii sovietice și
aducerea lumii în pragul unui război nuclear. Hrușciov a devenit o rușine
internațională atunci când a autorizat constr ucția Zidului Berlinului , o umilință
publică pentru marxism -leninism.306
Un alt moment deosebit de important, care a marcat politica celor două
blocuri în timpul Războiului Rece, a fost ră zboiul din Vietnam și poate fi impartit
în doua episoade. Primul episod, cunoscut drept “Razboiul din Indochina” , a durat
din 1946 pana în 1954 și a marcat sfârșitul dominației franceze în Vietnam. Cel de –
al doilea episod ( din 1957 pana în 1975 ), a însemnat înfrangerea regimului
anticomunist din Vietnamul de Sud de către luptă torii din Frontul Național de
Eliberare și din Vietnamul de Nord.307
Războiul din Indochina a izbucnit ca urmare a contradicției de interese
manifestată sub forma dorințelor Franței de menținere a sistemului colonial și a
obiectivelor mișcării naționalist -comuniste a Ligii pentru Independența
Vietnamului (înființate de Ho Chi Minh în mai 1941 și cunoscută și sub denumirea
de „Viet Minh” ); la 2 septembrie 1945 , anunțase formarea în jumătatea de nord a
țării, a Guvernului Provizoriu al Republicii Democrate Vietnam, cu capitala la
Hanoi. Franța nu a dus acest război , în principal , din motive economice (în 1950

306 John Lewis GADDINS, Războiul Rece , p. 90-108.
307 http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-vietnam.html , consultat la data de 06.10.2015.

131
cheltuielile militare în Vietnam depășiseră deja valoarea investițiilor franceze în
zonă), ci din motive politice și psihologice. Franța simțea pierderea statutului de
mare putere și spera că imperiul colonial îi va conferi o alta poziție în ecuația de
putere internațională.308
Corpul Expediționar Francez a trecut la acțiune în toamna lui 1946, preluând
gradual controlul asupra centrelor populate și împingând formațiunile „Viet Minh”
în zona rurală. „Viet Minh -ul”s-a retras în junglă pentru a-și organiza, instrui și
dezvolta forțele, concomitant cu desfășurarea unei intense propagande naționaliste
în zona rurală și executarea unor acțiuni violente izolate, caracteristice războiului
de gherilă.
La rândul lor, pentru a-și spori efectivele militare și francezii au încercat să
atragă sprijinul naționaliștilor vietnamezi, prin crearea în sud a statului autonom
Vietnam, în urma Acordului de la Elysee , din martie 1949. În fapt, acest stat s-a
dovedit o marionetă, puterea fiind deținută în continuare de francezi, la toate
nivelele, în toate instituțiile, inclusiv în noua armată sud-vietnameză. Acest lucru a
dus la trecerea multor naționaliști vietnamezi de partea Ligii pentru Independența
Vietnamului.
Războiul s-a schimbat dramatic în toamna anului 1949, când forțele
comuniste maoiste au preluat puterea în China și au recunoscut imediat vecinul
aflat de aceeași parte a baricadei ideologice, Republica Democrată Vietnam. Din
acel moment, China a devenit pilonul de sprijin al Ligii pentru Independența
Vietnamului , asigurându -i poziții de regrupare, refacere și instruire pe teritoriul
chinez din zona de frontier ă, furnizându -i armament și echipament militar .
Victoria comunistă în China și declanșarea războiului din Coreea în iunie
1950 au afectat profund atitudinea Statelor Unite față de războiul din Indochina.
Coreea și Indochina erau privite din acel moment ca teatre de acțiuni militare unde
depunea un efort coordonat al Occidentului, împotriva expansiunii comuniste. Din

308 Valerică CRUCERU , Insurgență, contrainsurgență și război limitat – aspecte ale artei militare în războiul din
Vietnam – 1954 – 1975, Ed. Universității Naționale de Apărare, București, 2005, p. 9.

132
vara lui 1950, ajutorul militar direct american , către forțele franceze din Indochina
a început să sosească, până în 1954 depășind 2,5 miliarde de dolari.309
Ca atare, Războiul din Vietnam a reprezentat o continuare a conflictului din
perioada 1946 -1954. Vietnamul de Nord (Republica Democrată Vietnam) sprijinit
de China și ulterior de Uniunea Sovietică, dorea să unifice prin orice mijloace țara
și să implementeze sistemul communist, în timp ce Vietnamul de Sud (Republica
Vietnam) spijinit de Statele Unite urmărea să se consolideze și dezvolte ca un stat
liber, independent.
După noua diviziune Est-Vest, președintele american Harry Truman a
început să privească lumea după această schemă, ajungând la concluzia că și Asia
trebuie tratată la fel. Ca atare, frontierele lumii libere au fost extinse și în spațiul
asiatic. Apoi, după victoria comunistă din China, Ho Chi Minh a devenit dintr -o
dată agent al Moscovei,310 iar lupta anticolonială din Indochina parte a războiului
comunism -anticomunism.311
Statele Unite și-au reevaluat astfel percepția asupra spațiului asiatic, pe care
îl integrează schemei de gândire a Războiului Rece. Prin urmare, din promotori ai
anticolonialismului specific Indochinei, americanii ajung să se opună mișcării lui
Ho Chi Minh , văzând în ea doar un asalt comunist. Astfel, S.U.A. au început să
acorde sprijin financiar Franței în războiul din Indochina. În mai 1950, francezii
primesc 23 de milioane de dolari asistență economică și alte 15 milioane , în ajutor
militar, iar Franța a ajuns să fie privită drept luptător în lupta anticomunistă.
Ulterior, sumele vor fi majorate treptat.312
Ceea ce a făcut președintele Harry Truman la începutul anilor '50, a fost să
transfere imaginea Războiului Rece din Europa asupra Asiei de Sud-Est și să-și
bazeze politica externă pe această analogie care ignora complet realitățile din
Indochina.

309 Valerică CRUCERU , op.cit., p.9-10.
310 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/r -zboiul -vietnam -o-tragedie -n-cinci -acte , consultat la
data de 06.10.2015.
311 Valerică CRUCERU , op.cit. , p. 11-12.
312 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/r -zboiul -vietnam -o-tragedie -n-cinci -acte , consultat la
data de 06.10.2015.

133
Dupa eșecul americanilor de a-l elimina pe liderul cubanez Fidel Castro,
aceștia aveau de refăcut imaginea democrației mondiale. Mlaștina vietnameză a
fost aleasă ca scena pe care comunismul asiatic trebuia să fie supus unei infrangeri
spectaculoase.313
Succesorul lui Harry Truman, Dwight E. Eisenhower, și secretarul său de
stat, John Foster Dulles, erau convinși că, așa cum o făcuseră și în Coreea, chinezii
vor interveni în lupta din Indochina de partea lui Ho Chi Minh. Ca atare, au sporit
ajutorul militar acordat Franței până la suma de 500 de milioane de dolari în 1953
și un miliard în 1954, ajungând să acopere jumătate din costurile totale ale
războiului. Americanii au ajuns astfel să fie și mai implicați în conflictul asiatic,
din cauza unei percepții greșite asupra intențiilor chineze. China nu intenționa să
mai intervină în acest conflict și a acordat asistență vietnamezilor doar cât să poată
păstra echilibrul în luptă. În 1954, confruntați cu asediul de la Dien Bien Phu,
francezii au cerut intervenția directă a americanilor, pe care noul președinte
american o refuză (în ciuda opoziției vice-președintelui și a liderilor militari). În
același ani, războiul împotriva Franței ia oficial sfârșit prin acordul de la Geneva,
iar americanii sprijină crearea unei Organizații a Asiei de Sud-Est (S.E.A.T.O.).
La Geneva , s-a decis crearea a trei state independente (Laos, Cambodgia și
Vietnam ), acesta din urmă fiind împărțit în două, după modelul corean , pe linia
paralelei 17. S-a decis însă ca, în doi ani, să fie organizate alegeri pentru unificarea
politică a statului. Americanii au păstrat o atitudine ambivalentă față de problemele
negociate în cadrul conferinței, ei nesemnând acordurile finale, cu promisiunea
totuși că nu vor lua măsuri pentru perturbarea înțelegerii. În același timp,
Administrația Eisenhower a căutat o soluție separată pentru protejarea Asiei de
Sud-Est de amenințarea comunistă, sub forma S.E.A.T.O. (Organizația Tratatului
Asiei de Sud-Est), creată după model N.A.T.O. ca organizație de securitate
colectivă. În această organizație au fost incluse noile state Cambodgia, Laos și
Vietnamul de Sud, perceput deci ca stat separat. În opinia lui Ho Chi Minh, această
schemă gândită de americani era menită să-i anuleze influența în Vietnamul de

313 http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-vietnam.html , consultat la data de 06.10.2015.

134
Sud; cu toate acestea, el își retrage forțele, convins că la alegerile ce urmau să fie
organizate în doi ani va câștiga.
În primii ani, (1954 – 1958), războiul nu a îmbrăcat decât izolat forma
violent ă, component a ideologică dominând perioada. Începând din 1959 s-a trecut
la acțiuni de tip insurgență -contrainsurgență, generalizate, iar în 1972 , conflictul a
luat forma convențională, prin declanșarea unei ofensive ample de către armata
nord-vietnameză.314
Între timp, în Vietnamul de Sud a venit la putere Ngo Dinh Diem,
autoproclamatul Împărat Bao Dai, pe care americanii îl sprijină în proclamarea
Republicii Vietnamului de Sud (octombrie 1955). Între 1954 -1956, americanii
încearcă să consolideze regimul lui Diem, în timp ce Ho Chi Minh negociază cu
chinezii și sovieticii , tratate de prietenie și asistență mutuală. În 1955 ( cu un an
înainte de alegerile programate ), Diem a declarat că, din moment ce Vietnamul de
Sud nu semnase acordul de la Geneva, nu urma să permită organizarea alegerilor în
condițiile specificate și că, din moment ce în Nord , libertățile erau suprimate, nu se
putea organiza o campanie electorală corespunzătoare. Ho Chi Minh, care se baza
pe succesul electoral, a răspuns prin demararea programului de pregătire pentru
războiul de gherilă.315
Americanii incercasera din 1964, prin bombardamente continue și masive, să
împiedice toate activitaț ile de producție din Vietnamul de Nord, precum și orice
posibilitate de ajutor pentru trupele vietcong. În tot acest timp, nord-vietnamezii și
trupele vietcong , au primit continuu arme și sprijin economic din partea Uniunii
Sovietice și a Chinei comuniste.
Trupele vietcong erau de șapte ori mai putin numeroase decat trupele lui
Diem (echipate și antrenate de americani ) însa dispuneau de atuuri importante:
ardoarea lor revoluționară și naționalistă , experienț a lor în luptele de gherilă ,
ajutorul pe care-l primeau din partea populatiei satelor și sprijinul Nordului care

314 Valerică CRUCERU , op.cit. , p. 12.
315 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/r -zboiul -vietnam -o-tragedie -n-cinci -acte , consultat la
data de 06.10.2015.

135
furniza arme și combatanti, dirijaț i pe un drum care trecea prin Laos și Cambodgia
vecine, prin așa numita “poteca Ho Shi Min.”
În timpul mandatului incomplet al președintelui Kennedy (1960 -1963),
Statele Unite au fost implicate și mai mult în Vietnam, chiar dacă era relativ
sceptic cu privire la posibilitatea unei victorii militare decisive. A cedat însă
presiunii din partea consilierilor săi militari și, chiar dacă a fost ferm în refuzul de
a trimite soldați în Vietnam, a făcut ca implicarea marginală a americanilor în
Vietnam să devină, treptat, implicare totală. Astfel, Kennedy a decis că, pe lângă
consilierii și instructorii militari americani, să trimită în zonă și trupe.316 Armata
sud-vietnameză nu făcea însă față luptătorilor de gherilă ale Vietminh -ului. Cu
toate acestea, secretarul Apărării , Robert McNamara , era convins că americanii vor
câștiga. Însă pe parcursul anului 1963, regimul Diem s-a radicalizat și mai mult și
s-a pus problema unei lovituri de stat, pe care americanii au fost sfătuiți să o
permită. Soarta a făcut ca atât Kennedy, cât și Diem să fie asasinați în toamna
acelui an, astfel că situația din Vietnam s-a schimbat din nou. În august 1964 a avut
loc “incidentul din Golful Tonkin” când o navă de război americană a fost
mitraliată de vase de patrulare nord-vietnameze. Momentul începerii celui mai
controversat război din istoria Americii nu a fost fixat printr -o declarație officială
de război, ci de o rezoluț ie a Cong resului American , care preciza că “Statele Unite
consideră că menț inerea păcii și a securităț ii internationale în Asia de Sud-Est
sunt esențiale pentru interesele lor naționale și pentru pacea lumii .”317
După ce a ordonat raiduri de bombardament, președintele Statelor Unite , a
cerut Congresului mână liberă pentru a acționa. Aprobarea forului legislativ a fost
cvasiunanimă. Urmarea a fost declanșarea bombardamentelor sistematice asupra
Vietnamului de Nord si, la 9 februarie 1965, trimiterea în sud a pușcașilor marini
cu misiuni de luptă.
Pentru înfrâ ngerea comunismului vietnamez, americanii au folosit un arsenal
sofisticat din cadrul căruia nu au lipsit armele cu napalm, defoliante, bombele

316 https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Vietnam , consultat la data de 06.10.2015.
317 http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-vietnam.html , consultat la data de 06.10.2015.

136
“anti -personal” și “bombele cu aerosol ”. Sutele de mii de victime nu au reușit să
distrugă voința de rezistentă a Hanoiului.
Puterea de la Saigon se dovedea a fi coruptă și instabilă, iar situația
economică precară a Vietnamului de Sud a compromis regimul pană la cote
alarmante. Acuzațiile la adresa președintelui american , caruia i se reproșa că a
pierdut Vietnamul, au inceput să devină tot mai puternice în societatea americană.
În 1968, în Vietnam, se găseau peste 700.000 de soldaț i americani, iar avioanele
US Air Force lansaseră mai multe bombe decât trupele aliate în cel de-al Doilea
Război Mondial.
Peste o sută de mii d e militari nord-vietnamezi au pătruns în Vietnamul de
Sud, în martie 1972. T rupele americane și sud-vietnameze au fost luate prin
surprindere. Nici bombardarea masivă a Vietnamului de Nord, inclusiv a Hanoiului
și a portului Haifong, nu a mai putut schimba soarta războiului. “Ofensiva de Tet”
(o sarbatoare din calendarul vietnamez) , a demonstrat guvernului de la Washington
că o victorie în Vietnam ar implica angajamentul Statelor Unite într-un razboi total.
Convins că America nu va câștiga războiul împotriva partizanilor din junglă,
Richard Nixon, noul președinte american, și-a început mandatul reducâ nd
efectivele militare și intensificand bombardamentele. Războiul din Vietnam a
subliniat și mai puternic dezacordurile existente între Franța și Statele Unite.
Charles d e Gaulle a condamnat războiul și a insistat asupra faptului că singura cale
de rezolvare a conflictului trebuie să fie dialogul. În cele din urmă , prabușirea
armatei sud-vietnameze și ocuparea Saigonului de către nord-vietnamezi a pus
capăt războiului.
Trupele Nordului ocupaseră deja Sudul în momentul în care pacea era
semnată la Paris, pe un document ce consființea acceptarea de catre Statele Unite a
condițiilor puse de Vietnamul de Nord. Președintele Nixon a afirmat că a obtinut,
în sfarsit, “pacea în onoare .” „Our Times ”, almanahul american al secolului,
consemna faptul că această pace “onorabilă” a fost obținută la sfarș itul celui mai
lung război purtat vreodată de americani, în urma unei înfrangeri militare în fața
unei țări mici și inapoiată din punct de vedere tehnologic.

137
Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării
sub conducere comunistă. Astfel, trupele americane s-au retras din Vietnam,
războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe
americane.318

2.2. Sfarșitul Războiul Rece
„Adresez chemarea comunității științifice din țara noastră, […] să își folosească
marile talente acum pentru cauza omenirii, […] să ne dea mijloacele de a face
armele nucleare neputincioase și depășite .”
Ronald Reagan

2.2.1. Tratatele de limitare a armelor strategice (SALT 1 și SALT 2)
În urma vizitei sale în China, Richard Nixon s-a întâlnit cu liderii sovietici,
inclusiv cu Leonard Ilici Brejnev ,319 la Moscova. Aceste discuții despre limitarea
armelor strategice (Strategic Arms Limitation Talks/Treaty) , au dus la două tratate
de control al armelor: SALT I (primul pact cuprinzător , care a fost semnat de cele
două superputeri ); SALT II (Tratatul privind rachetele anti-balistice , care au
interzis dezvoltarea sistemelor concepute pentru interceptarea rachetelor ). Sugerat
de președintele Lyndon B. Johnson , în 1967, negocierile pentru limitarea armelor
strategice dintre cele două superputeri , au început în vara anului 1968. Printre cele
mai importante înțelegeri ale acordurilor SALT I, se numără Tratatul Rachetelor
Anti-Ballistice (A.B.M.), precum și Protocolul privind Limitarea Armelor de
Ofensivă Strategică. Ambele au fost semnate , pe 26 mai 1972, de Președintele
Richard M. Nixon pentru Statele Unite și Leonid Brejnev, secretar general al
Partidului Comunist sovietic, pentru Uniunea Sovietică, la o întâlnire de la
Summit -ul din Moscova. Tratatul A.B.M., reglementa folosirea rachetelor
antibalistice, care, teoretic ar putea fi folosite pentru a distruge rachetele balistice

318 http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-vietnam.html , consultat la data de 06.10.2015.
319 Leonid Ilici Brejnev a fost conducătorul efectiv al Uniunii Sovietice din 1964 până în 1982 , în calita te de Secretar
General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și în perioadele 1960 – 1964 și 1977 – 1982 , președinte al
Prezidiului Sovietului Suprem (șef al statului).

138
intercontinentale lansate de cealaltă superputere. Aceste limitări prevăzute în
Tratat, împiedica ambele părți să-și apere tot teritoriul, creându -se astfel efectul de
descurajare a celeilalte forțe . Tratatul A.B.M., a fost ratificat de către Senatul
S.U.A. , pe 3 august 1972. Acordul interimar îngheța numărul de rachete balistice
intercontinentale și submarine purtătoare de rachete balistice la nivelul actual, timp
de cinci ani, lansându -se spre negociere un alt Acord (SALT II) mult mai detaliat.
Fiind o înțelegere între cei doi lideri, acesta nu a necesitat ratificarea Senatului
Statelor Unite, dar a fost aprobat de Congres într-o rezoluție comună.320 Nixon și
Brejnev au proclamat astfel o nouă eră a „coexistenței pașnice”, și au stabilit noua
politică de cooperare între cele două superputeri. Între timp, Brejnev a încercat să
reînvie economia sovietică, care era în scădere, în parte, din cauza marilor
cheltuieli militare.321
Între 1972 și 1974, cele două părți au convenit, de asemenea, să consolideze
legăturile lor economice, inclusiv acordurile pentru creșterea schimburilor
comerciale. Ca urmare a întâlnirilor lor, „destinderea‖ a înlocuit ostilitatea
Războiului Rece, iar cele două țări erau reciproc avantajate.
Negocierile SALT II, deschise în 1972 , au continuat timp de șapte ani. O
problemă de bază în aceste negocieri a fost asimetria dintre forțele strategice ale
celor două țări; U.R.S.S. erau concentrate pe rachete cu focoase mari, în timp ce
Statele Unite au dezvoltat rachete mai mici de o precizie mare. Au existat, de
asemenea, întrebări cu privire la noile tehnologii care se aflau în dezvoltare,
termenii de definire , precum și metodele de verificare.
Între timp, aceste evoluții au coincis cu „Ostpolitik " al cancelarului vest-
german Willy Brandt . În viziunea sa, dacă Germania nu putea fi unificată, atunci
poate că Germania de Est, Europa de Est și chiar Uniunea Sovietică însăși puteau fi
schimbate. Un flux atent controlat de oameni, produse și idei peste granițele
stabilite de Războiul Rece puteau micșora tensiunile, extinde relațiile și, pe termen
lung, transformă caracterul autoritar al regimurilor comuniste. Cancelarul vest-

320 http://www.britannica.com/event/Strategic -Arms -Limitation -Talks , consultat la data de 07.10.2015.
321 https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#N ixon.2C_Brejnev_.C8.99i_destinderea , consultat la data
de 07.10.2015.

139
german susținea în plus că Ostpolitik putea duce la stabilitate socială, reducând
frustrările ce aveau cu siguranță să apară în ambele Germanii în momentul în care
devenea clar că urma să rămână divizate. În paralel însă, au fost încheiate și alte
acorduri pentru a stabiliza situația din Europa, culminând cu Acordurile de la
Helsinki , semnate la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa din
august 1975. 322
În cele din urmă negocierile privind Tratatul SALT II, au ajuns la final.
Acesta stabilea limitele privind numărul de lansatoare strategice323, deoarece
ambele sisteme terestre I.C.B.M.324 ar deveni vulnerabile la atacuri cu astfel de
rachete. De asemenea , a fost stabilită o limită de aproximativ 2400 de bombardiere
grele și lansatoare strategice pentru fiecare parte. Tratatul a fost semnat de
președintele Jimmy Carter și Leonid Brejnev , la Viena , la 18 iunie 1979, și a fost
prezentat Senatului S.U.A. pentru ratificare , la scurt timp după aceea. În ianuarie
1980 , reînoirea tensiunilor dintre cele două superputeri l-a determinat pe preșdinele
american să înlăture Tratatul din atenția Senatului după ce Uniunea Sovietică a
invadat Afganistanul. Cu toate acestea, în următorii ani, Statele Unite ale Americii
și Uniunea Sovietică au continuat observațiile asupra respectării voluntare a
limitelor convenite în SALT II.325
Deteriorarea relațiilor avea să fie prevestită înca din ianuarie 1977, când, cu
patru ani înainte de a deveni președinte, Ronald Reagan , într-o conversație cu
Richard V. Allen (consilierul său pe probleme de securitate) , a declarat, fără
menajamente, că așteptările sale de bază în legătură cu Războiul Rece sunt: „Ideea
mea despre politica americană față de Uniunea Sovietică este simplă, iar unii ar
spune simplistă," a spus el. „Această idee este următoarea: Noi câștigăm și ei
pierd. Ce părere ai de asta?". În 1980, Ronald Reagan l-a învins pe Jimmy Carter,
în alegeri le prezidențiale din Statele Unite ale Americii , promițând să mărească
cheltuielile militare și să se confrunte cu sovieticii peste tot în lume. Atât Reagan,

322.John Lewis GADDINS, Războiul Rece p.194 -195.
323 Rachete care pot fi echipate cu multiple ținte independente.
324 “Intercontinental Ballistic Missile” – rachete balistice sol înarmate nuclear, cu o rază de acțiune mai mare de
5600 km. Doar Statele Unite și URSS dețineau astfel de rachete.
325 http://www.britannica.com/event/Strategic -Arms -Limitation -Talks , consultat la data de 07.10.2015.

140
cât și noul premier britanic Margaret Thatcher au denunțat Uniunea Sovietică și
ideologia sa. Reagan a etichetat Uniunea Sovietică ca fiind "Imperiul Răului " și a
prezis că comunismul va ajunge pe "mormanul de gunoi al istoriei ". În ciuda
sentimentului anti-american din Iran, ca urmare a Revoluției iraniene din 1979
împotriva Șahului pro-american, însoțită de ruperea relațiilor cu noul guvern al
Ayatollahului Khomeini , din cauza crizei ostaticilor din Iran, administrația Reagan
l-a sprijinit pe anti-comunistul Khomeini într-un efort de a recruta puterile
teocratice în tabăra americană, la începutul anilor 1980. Atunci, directorul C.I.A.,
William Casey , a descris guvernul Khomeini ca fiind „șovăitor și [eventual] se
deplasează spre un moment al adevărului […] S.U.A. nu are aproape nicio carte
de jucat, pe când U.R.S.S. are multe […]"
Fiind încă în vigoare tratatele SALT I și SALT II, americanii i-au sprijinit pe
iranieni prin vânzările secrete de arme. În 1983, CIA a predat administrației lui
Khomeini o listă extinsă de comuniști și de iranieni cu vederi de stânga care
lucrează, în secret, în guvernul iranian. Raportul Comisiei Tower a raportat, mai
târziu, că lista a fost folosită pentru „a lua măsuri, inclusiv execuții în masă, care
să elimine, practic, infrastructura pro-sovietică din Iran." Până la începutul anului
1985, poziția anticomunistă a lui Reagan s-a dezvoltat într-o poziție cunoscută sub
numele de noua Doctrină Reagan — care, în plus, față de politica de izolare, a
formulat un drept suplimentar de a submina guvernele comuniste existente. În
afară de continuarea politicii lui Carter de a sprijini adversarii islamici ai Uniunii
Sovietice și ai guvernului afgan prosovietic, C.I.A., de asemenea, a încercat să
slăbească Uniunea Sovietică prin promovarea Islamului politic în Asia Centrală a
Uniunii Sovietice cu majoritate musulmană. În plus, C.I.A. a încurajat I.S.I.
pakistanez, anticomunist, să instruiască musulmanii din întreaga lume să participe
la jihad împotriva Uniunii Sovietice.326

326 https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#Reagan_.C8.99i_Thatcher , consultat la data de
07.10.2015.

141
Cu Toate Acestea Conflictul indirect între superputeri a continuat și în
această perioadă de destindere, în Lumea a Treia, în special, în timpul crizelor
politice din Orientul Mijlociu , Chile , Etiopia , și Angola .

2.2.2. Reformele lui Gorbaciov
Începand cu anii 1980 Uniunea Sovietică a fost cuprinsă de o multitudine de
probleme. Economia, în special sectorul agricol, a început să se destrame. Țara era
lipsită de progrese tehnologice, fabricile erau utilizate ineficient, iar consumatorii
cumpărau produse de calitate inferioară în timp ce libertățile sociale le erau
limitate.327
Anul 1985 a însemnat venirea la conducere a unui conducător viguros, dintr –
o altă generație, nemarcată de participarea la Marele Război pentru Apărarea
Patriei, un lider bine școlit și care a călătorit peste hotare, având altă percepție
asupra lumii exterioare a „lagărului socialist ”. El și echipa să au înțeles că
modelul socialist sovietic trebuie reformat. Ceea ce a încercat să facă echipa lui
Dubkcek în 1968, și i-a fost brutal refuzat, s-a hotărât să realizeze Mihail
Gorbaciov.
Debutul acestuia în cercurile politice de la Moscova se datorează unui
membru al Biroului de Partid, Mihail Suslov, care, în 1978 , îl primește pe
Gorbaciov în cadrul Secretariatului Comitetului Central, unde se va ocupa de
problemele agrare. Acesta devine membru supleant al Biroului de Partid în 1979,
apoi membru cu puteri depline în 1980. La moartea lui Brejnev, în noiembrie 1982,
îl susține în lupta pentru dobândirea puterii, împotriva lui Cernenko, pe Iuri
Andropov, originar, ca și el, din regiunea Stavropol. Odată ales secretar general,
I.Andropov îi încredințează lui Gorbaciov , nu doar responsabilitatea problemelor
economiei, dar și pe aceea a activității de partid.
După moartea lui Andropov, Cernenko ajunge la puterea supremă. În
schimbul neurtralității sale, Mihail Gorbaciov obține o lărgire a câmpului
competențelor sale. Pe lângă economie, primește și însărcinarea de a se ocupa de

327 http://www.coldwar.org/articles/80s/glasnostandperestroika.asp , consultat la data de 12.10.2015.

142
ideologie, de domeniul cultural și de afacerile externe. După moartea lui
Konstantin Cernenko, Mihail Gorbaciov preia puterea U.R.S.S. în martie 1985 .328
La plenara din aprilie 1985, Gorbaciov rostește primul său mare discurs,
pornind de la o critică la adresa situației economiei și a societății, pentru a
îndemna, în final, la o „accelerare ‖ (uskorenie) a ritmului dezvoltării naționale și
la necesitatea unei profunde „resturcturări ” (perestroika) economice. Din punctul
lui de vedere, perestroika înseamnă „politica al cărei scop este de a activa
progresul social și economic al țării și de a reînoi toate sferele vieții .”
Un an mai târziu, își face apariția un nou concept: „glasnost ”. Cuvântul
„glasnost” este frecvent tradus prin „transparență” , dar, în realitate, adevărata să
traducere ar corespunde mai curând expresiei de „a da publicității” , desemnând
liberul acces al cetățenilor la informație asupra acțiunilor statului sovietic. Aceasta
înseamnă că deciziile și întreprinderile guvernului nu mai pot rămâne secrete, ci
trebuie să fie făcute publice .329
Gorbaciov avea o nouă politică și în ceea ce privește colaborarea dintre
membrii semnatari ai Tratatului de la Varșovia. Ideea de reformă a Blocului
Sovietic, a fost făcută publică pe 26 mai 1985, odată cu aniversarea a 30 de ani de
la semnarea Tratatului de la Varșovia. Potrivit prevederilor sale inițiale, așa cum a
subliniat în comunicatul oficial, Gorbaciov spunea că „ele (statele participante) nu
au fost adepte niciodată ale divizării Europei și lumii în blocuri militare opuse. Ele
se pronu nță și în prezent pentru desființarea simultană a alianței lor și a blocului
nord atlantic și, ca prim pas, a organizațiilor militare”330
Așadar, meritul recunoscut al lui Gorbaciov a fost acela de a fi instituit o
serie de reforme politice cunoscute sub numele de glasnost și perestoika . Aceste
reforme includeau democratizarea, relaxarea cenzurii și a represiunii politice, în
paralel cu reducerea puterilor K.G.B.-ului. Reformele au fost gândite în așa fel
încât să doboare rezistența elementelor conservatoare din Partidul Comunist la

328 Pascal LOROT , Perestroika – URSS sub Gorbaciov , 1985 -1991, traducere de Cristina Jinga, Ed. Corint, București,
2002, p. 7.
329 Ibidem, p. 13-14.
330 Corneliu FILIP , op.cit. , p. 167-168.

143
inițiativele economice propuse de Gorbaciov. Ca urmare a acestor reforme, au
intervenit și o serie de modificări în funcționarea Partidului Comunist, astfel că
introducerea unor alegeri competitive pentru posturile de conducere din interiorul
partidului au reprezentat noutăți tulburătoare pentru vechii lideri.
Contrar tuturor așteptărilor, relaxarea cenzurii și încercarea de a crea o mai
mare deschidere politică au produs , de fapt, efectul opus: de redeșteptare a
sentimentelor anti-rusești și naționaliste care fuseseră până atunci ținute sub
control în republicile constituante. Pe tot parcursul anilor ‘80 s-au auzit tot mai tare
voci cerând o mai mare independență față de Moscova. Aceste sentimente s-au
resimțit în mod special în Republicile Baltice: Estonia, Lituania și Letonia, care au
fost anexate Uniunii Sovietice de către Stalin. Sentimente naționaliste au renăscut
și în alte republici sovietice precum Ucraina și Azerbai djan. Mișcările naționaliste
au fost întărite și mai mult de declinul economiei sovietice și de aceea conducerea
Moscovei s-a transformat în țapul ispășitor generator de probleme economice.
La sfârșitul anilor ‘80, procesul de deschidere și de democratizare din
Uniunea Sovietică a scăpat de sub control și a atins culmi pe care Gorbaciov nu le
dorise și nici nu le prevăzuse. În realitate, relaxarea cenzurii a avut ca rezultat
pierderea de sub control a mijloacelor de informare în masă de către Partidul
Comunist. Mai mult, media a început să arate gravele probleme economice și
sociale pe care guvernul sovietic le negase și mușamalizase îndelung. Probleme
precum aceea a lipsei de locuințe, a alcoolismului, a statutului social inferior al
femeii primeau o atenție din ce în ce mai crescută. Mijloacele de informare în masă
au început să scoată la iveală crimele comise de Stalin și de regimul sovietic și au
prezentat publicului situațiile reale privind Gulagurile331 și Marea Epurare .332 Ca
rezultat, imaginea pozitivă a vieții în Uniunea Sovietică , ce fusese prezentată până
la acel moment de media oficială a fost rapid distrusă, ceea ce a condus la
pierderea încrederii publicului în sistemul sovietic .333

331 Gulagul desemnează rețeaua de lagăre și colonii de muncă forțată care au existat în URSS.
332 Marea Epurare este numele dat campaniilor de represiune din Uniunea Sovietică de la sfârșitul anilor ’40, care a
inclus și epurarea partidului comunist .
333 https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/05/04/glasnost -si-perestroika/ , consultat la data de 13.10.2015

144
Așadar, deschiderea politică a produs consecințe neașteptate și nedorite. În
alegerile pentru Sovietele republicilor constituente ale Uniunii Sovietice,
naționaliștii au preluat conducerea și, cum Gorbaciov slăbise sistemul intern de
represiune, puterea guvernului central de la Moscova de a-și impune voința în
republicile constituente a fost subminată în mod semnificativ.
Prin programele lui de glasnost și perestroika , Mihail Gorbaciov a creat
involuntar un proces care a avut ca urmare producerea colapsului politic al Uniunii
Sovietice și demolarea economiei centralizate. Contextul politic a fost dublat de
contextul economic nefavorabil în care inflația ascunsă și aprovizionarea precară
din toate domeniile au contribu it la destrămarea unei mari puteri334.

2.2.3. Dizolvarea Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia
La puțin timp după sosirea sa la putere, Mihail Gorbaciov invită principalii
șefi de stat est europeni să inițieze și ei propria „perestroika ”. Astfel, cu acordul
liderului sovietic, aceștia deschid calea unui dialog politic și social în țările lor.
Foarte curând însă, libertatea acordată favorizează destabilizarea partidelor
comuniste aflate la putere, care, rând pe rând, își pierd poziția de frunte în
beneficiul opoziției democratice .335
Polonia a fost cea dintâi națiune a Blocului Sovietic care și-a democratizat
societatea și instituțiile sale. Sindicatul politic „Solidaritatea” și aliații săi intră în
negocieri cu puterea, negocieri mediate de reprezentanții Bisericii Catolice. De
data aceasta Moscova nu se mai opune, ci le privește cu „atenție și înțelegere”,
potrivit unui comunicat al purtătorului de cuvânt al Ministerului de Externe. Se
ajunge la alegeri în 4 iunie, soldate cu victoria opoziției, iar în 19 august, generalul
W. Jaruzelski ( ales între timp președinte al țării), încredințează mandatul de
constituire al noului guvern lui T. Mazowiescki membru al „Solidaritatății” . Este
pentru prima dată, după 45 de ani, când un necomunist era numit premier într-un
stat din sfera de influență sovietcă, membră a Tratatului de la Varșovia.

334 Ibidem .
335 Pascal LOROT , op.cit., p. 78-79.

145
Răspunsurile Mosvovei au venit pe parcursul aceluiași an. Astfel, în cursul
întrevederilor , Gobaciov -Kohl , din 12 iunie, s-a ajuns la concluzia că, „nu vom
interveni în evoluțiile nimănui. Fiecare țară decide singură asupra drumului ei”.
Pe 25 octombrie 1989, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe al U.R.S.S. ,
a declarat oficial că, „doctrina Brejnev a murit”, iar în locul ei Uniunea Sovietică
oferă o politică a neimplicării .336
Urmând exemplul Poloniei, în urma deciziei luate de comuniștii unguri de a
renunța la sistemul partidului unic, s-a organizat o masă rotundă între comuniști și
membrii partidelor de opoziție. Subiectul discutat a fost legat de viitorul politic al
țării precum și reformele constituționale care trebuiau introduse. La începutul lunii
aprilie 1990 , sunt organizate alegeri libere, care aduc la putere o coaliție a trei
partide, comuniștii fiind respinși sistematic de la această consultație .337 De
menționat sunt două momente deosebit de importante, după părerea mea, care
marchează drumul pe care îl vor parcurge toate națiunile est-europene. Primul este
reprezentat de data de 26 iunie, când, ministrul de externe ungar, Gyula Horn , și
omologul său austriac, Alois Mock , taie simbolic, "cortina de fier" (sârma
ghimpată) de pe granița austro -ungară. Al doilea moment este reprezentat de data
de 10 septembrie, când Ungaria își deschide, oficial, granițele vestice.
Dar nu numai Ungaria și Polonia și-au ales „drumul lor”, ci și Republica
Democrată Germană . Acest aspect poate fi considerat drept un element definitoriu
pentru soarta Tratatului de la Varșovia. Astfel, în urma unor frământări interne, a
presiunii străzii și a contextului extern, premierul în exercițiu își dă demisia . Noul
premier, Hans Modrow, anunță la 9 noiembrie, ca măsură tranzitorie, până la
apariția noii legi privind călătoriile în exterior, posibilitatea trecerii simplificate a
frontierei, doar cu un act de identitate. Ca urmare, în acea noapte, mii de est-
berlinezi au trecut nestingheriți în Berlinul de Vest. Zidul încetează astfel să mai
reprezinte un obstacol, cum a fost din 1961 , până atunci. Cancelarul german,
Helmult Kohl , aflat în vizită oficială în Polonia, își întrerupe programul pentru a

336 Corneliu FILIP, op.cit. , p. 172-174.
337 Pascal LOROT , op.cit., p. 80.

146
participa la un mare miting în Berlinul de Vest și a putea și el trece, cu sutele de
mii de oameni , în sectorul estic. Cancelariile străine se arată însă, reticente în fața
revenirii în atenția politicii mondiale a problemei reunificării Germaniei.
În vara anului 1990 , evenimentele se petrec cu repeziciune, astfel că, la 1
iulie a intrat în vigoare Uniunea Economică, Monetară și Socială între R.D.G și
R.F.G., pas esențial spre unificare, ceea ce a însemna t, între altele, dispariția
frontierei intragermane iar mai tarziu, căderea Zidului Berlinului .338
La 5 iulie, la Londra, a avut loc reuniunea la vârf a Alianței Nord -Atlantice .
În comunicatul comun se precizează faptul că statele membre nu vor mai considera
statele din Tratatul de la Varșovia ca adversare. În conformitate cu Carta
Organizației Națiunilor Unite și cu Actul Final al Conferinței pentru Securitate și
Cooperare în Europa (C.S.C.E), N.A.T.O. își afirma cu putere angajamentul de
renunțare la forță la scară paneuropeană. Astfel, era deschis drumul unificării
Germaniei, aceasta fiind susținută de aliații săi politici și militari . Pe data de 3
octombrie 1990 , Parlamentul nou ales se pronu nță în favoarea aderării Republicii
Democrate Germania la Republica Federală Germania .
La 17 noiembrie 1989 ( odată cu căderea comunismului în R.D.G., Ungaria
și Polonia) locuitorii Cehoslovaciei au început demonstrațiile în Praga. Poliția a
atacat miile de studenți care protestau împotriva regimului comunist, provocând
începerea demonstrațiilor de masă, care, în 20 noiembrie, numărau 500.000 de
demonstranți. Având în vedere evenimentele care erau în plină desfașurare, a fost
creat Forul Civic, condus de dramaturgul Václav Havel , iar în interiorul Partidului
Comunist Cehoslovac se dădeau lupte pentru putere între conservatori și reformiști.
După greva generală , din 27 noiembrie 1989 și, în lipsa sprijinului aliatului
sovietic, Partidul Comunist Cehoslovac a fost silit să abandoneze puterea. Astfel,
la 24 noiembrie 1989, întregul Prezidiu al Partidului Comunist, a demisionat, iar
patru zile mai tarziu, Partidul Comunist a abandonat, oficial, puterea. Președintele
statului, Gustav Husak, însă, a mai rămas în funcție până la 10 decembrie 1989,
când a fost nevoit să prezideze numirea ( după peste 40 de ani), a primului guvern

338 Corneliu FILIP, op.cit. , p. 176.

147
necomunist al țării. În februarie 1990, acesta a fost exclus din Partidul Comunist,
murind, apoi, aproape uitat, la 18 noiembrie 1991. Evenimentele s-au precipitat și,
înainte de sfârșitul anului 1989, la 29 decembrie, Vaclav Havel a ajuns președinte
al Statului. În 8-9 iunie 1990 au avut loc primele alegeri democratice, în urma
cărora au ieșit învingători Forumul Civic (ceh) și Publicul Împotriva Violenței
(slovac).
În Bulgaria , Todor Jivkov , liderul comunist al Bulgariei și secretarul
Partidului Comunist Bulgar, era în funcție din 1954. Intensificarea campaniei de
„bulgarizare” a minorității turce din Bulgaria din vara anului 1989 a fost
condamnată în Occident, ca fiind o încălcare flagrantă a Drept urilor Omului.
Negăsind sprijin nici la Gorbaciov ( care îl considera pe Jivkov ca pe unul dintre
liderii inflexibili ai regimurilor vechi, alături de Honecker, Husak și Ceaușescu ),
dar nici în sânul Partidului Comunist Bulgar, unde, în secret, se pregătea
debarcarea sa, la 10 noiembrie 1989 , acesta este destituit și înlocuit cu ministrul de
externe, Petar Mladenov . Acesta din urmă, schimbă numele partidului în Partidul
Socialist Bulgar. Petar Mladenov (aflat în fruntea Partidului ), a încercat să
implementeze o politică de restructurare. La 18 noiembrie au început o serie de
manifestări organizate de studenți, numărul manifestanților ( la 10 decembrie ), în
Sofia , ridicându -se la peste 100.000 de persoane, care cereau aprofundarea
reformelor. Forțat de împrejurări, Partidul Socialist Bulgar a renunțat la rolul său
de partid unic în politica țării, adoptând sistemul multipartid ; astfel, s-au repus în
drepturi cetățenii din minoritatea turcă. La alegeri, Partidul Socialist Bulgar a
obținut majoritatea absolută de voturi.
Dintre regimurile comuniste din Est, la 22 decembrie 1989 , ultimul a căzut
regimul din Republica Socialistă România , adică regimul autocrat al lui Nicolae
Ceaușescu , majoritatea populației din România fiind nemulțumită de regimul
comunist . Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu , era considerată
responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților
economice, poliția secretă, Securitatea , era omniprezentă, făcând din România un
stat polițienesc . Spre deosebire de conducătorii Tratatului de la Varșovia ,

148
Ceaușescu nu a sprijinit interesele Uniunii Sovietice , ci a urmărit o politică externă
proprie.
La 16 decembrie 1989 , a izbucnit un protest în Timișoara , ca răspuns la
încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés . Protestele
au continuat în ziua următoare, 17 decembri e. Protestatarii au intrat în Comitetul
Județean al Partidului Comunist Român și au aruncat pe fereastră documentele
partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale
puterii comuniste. Armata a intervenit și s-a tras asupra civililor demonstranți, dar
militarii au eșuat în încercarea lor de a restabili ordinea. Exemplul Timișoarei a
fost urmat și de orașe ca Arad , Buziaș , Sibiu etc. În 21 decembrie , revoluția a
izbucn it și la București, cu ocazia discursului televizat și transmis în direct al lui
Ceaușescu , în fața a 110.000 de persoane, unde a fost huiduit . A doua zi, 22
decembrie, soții Ceaușescu au fugit cu un elicopter, decolând de pe acoperișul
Comitetului Central. În după -amiaza acele ași zile, soții Ceaușescu au fost capturați
la Târgoviște și la 25 decembrie 1989 , au fost judecați și executați prin
împușcare .339
Așadar , regimurile comuniste din interiorul „Cortinei de Fier” , au picat
rând pe rând, datorate ( pot spune ), atitudinii reformatoare ale liderului Uniunii
Sovietice. În afară de „perestroika” și „glasnost” , Gorbaciov impunea
respectarea, pentru prima dată, a Tratatul de la Varșovia, prin care U.R.S.S. se
obliga la neimplicarea în treburile interne ale statelor membre.
Această politică nouă, impusă de Gorbaciov a condus, inevitabil, la
dizolvarea Uniunii Sovietice și a Tratatului de la Varșovia. Primul pas a fost făcut
la 4 noiembrie 1990, când, odată cu vizita premierului ungar, Jozsef Antall ,340 la
Paris și a convorbirilor purtate cu Mihail Gorbaciov, s-a căzut de acord ca la
Consfătuirea Comitetului Politic Consultativ, programată pentru data de 25

339https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#C.C4.83derea_regimurilor_comuniste_.C3.AEn_Europa_de
_Est , consultat la data de 13.10.2015.
340 Jozsef Antall a fost cel dintâi prim -ministru al Ungariei ales prin alegeri democratice după căderea regimului
comunist în 1989 .

149
februarie 1991 , la Budapesta, să se treacă la desființarea tuturor structurilor
politico -militare ale Tratatului de la Varșovia.
Începutul anului 1991 a fost dramatic pentru republicile baltice, unde au avut
loc confruntări directe între dorința de libertate, democrație și independență a
populației băștinașe și sistemul autoritar sovietic, care forța menținerea U.R.S.S.
La 10 ianuarie 1991, Mihail Gorbaciov a adresat o notă ultimativă Sovietului
Suprem al Lituaniei, prin care cerea „restaurarea constituției sovietice în țară și
revocarea legilor considerate neconstituționale de autoritățile unionale ”. În urma
ciocnirilor stradale dintre forțele de ordine și populația civilă , de la Vilnius, în
zilele de 11-13 ianuarie , au fost uciși 14 oameni și răniți peste 600. Câteva zile mai
târziu, forțele speciale au omorât , la Riga , patru persoane din rândul protestatarilor.
Marea Britanie a fost una dintre primele puteri din Vest care a dezaprobat acțiunile
militare de la Vilnius și de la Riga, susținând „reformele, și nu represiile” , și a
condamnat conducerea U.R.S.S. pentru tentativa de mușamalizare a evenimentelor
din Lituania.
La Praga, la 1 iulie 1991 , a avut loc ceremonia de semnare a protocolului de
autodizolvare a Tratatului de la Varșovia. Documentele, în limbile tuturor statelor
care au fost membre, au fost semnate de conducătorii lor din acea vreme .
Protocolul, are doar 3 articole foarte succinte, care consemnează încetarea
activității Tratatului semnat la Varșovia , în 14 mai 1955, hotărârea intrând în
vigoare de la data ratificării sale, din ziua în care s-a dat spre pastrare la Praga,
ultimul instrument de ratificare .341
U.R.S.S. , a fost, fatal slăbită de o lovitură de stat, care a eșuat , și un număr
tot mai mare de republici sovietice (Federația Rusă , în special) au amenințat că se
separă de U.R.S.S. Comunitatea Statelor Independente , creată la 21 decembrie
1991, este privită ca o entitate succesoare a Uniunii Sovietice , dar, în conformitate
cu liderii Rusiei, scopul acesteia era de a permite un „divorț civilizat” între
republicile sovietice și este comparabilă cu o confederație slabă .342

341 Corneliu FILIP, op.cit. , p. 180.
342 https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#Dizolvarea_Uniunii_Sovietice , consultat la data de
13.10.2015.

150
Oficial, la 25 decembrie 1991, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a
fost declarată dizolvată.
Astfel, istoria consemnează încetarea Războiului Rece și trecerea de la o
lume bipolară la una unipolară, în care Statele Unite ale Americii sunt principalul
actor de talie mondială. În discursul său din fața Adunării Generale a Națiunilor
Unite din septembrie 1993, președintele S.U.A, Bill Clinton, spunea că „ obiectivul
nostru prioritar trebuie să fie lărgirea și întărirea comunităților internațion ale a
democrațiilor bazate pe economia de piață”.343 Cu alte cuvinte, încetarea
Războiului Rece determina schimbări majo re în relațiile internaționale. Mai exact,
rivalitatea și tensiunile existente anterior între marile puteri erau înlocuite de
cooperare, p rin dialog politic și diplomatic, devenind astfel o caracteristică
fundamentală a „Noii Ordini Internaționale”.344
Concluziile generale care se impun, ne arată im portanța construirii, pe baze
solide, a alianțelor și parteneriatelor dintre state, precum și im pactul folosirii unor
mijloace ne obișnuite până la debutul Primului Război Rece din istoria omenirii,
precum spionajul, cursa spațială sau războaiele ideologice.

343 Dumitru MAZILU, „Ordinea mondială – exigențe a ctuale”, Lumea , nr.2 (275), 2016, p. 72.
344 Ibidem.

151
CAPITOLUL 3. IMPLICAȚIILE GEOPOLITICE ALE
CONFLICTULUI DIN UCRAINA

3.1. Momente definitorii în apariția și dezvoltarea statului ucrainean
„Orice stat are o sarcină de împlinit și acela este mai mare care poate să
împlinească mai bine sarcina sa”
Aristotel

3.1.1. Primele formații statale
Ucraina este cea de-a doua țară a Europei , după suprafață . Totuși, de-a
lungul istoriei lor, cu excepția unor scurte perioade, ucrainenii nu au avut un stat
propiu. Asistăm , în prezent , la diverse încercări de negare a existenței națiunii
ucrainene, deși există nenumărate și convingătoare argumente privind identitatea
națională ucraineană și dreptul la existență națională independentă.
Ucrainenii sunt al doilea popor slav, ca mărime. Vechea civilizație și cultură
ucraineană au fost strâns legate de restul Europei. Din păcate, împrejurările nu au
fost favorabile pentru continuarea și dezvoltarea acestei moșteniri în mod
independent, ucrainenii fiind incluși de-a lungul istoriei în diferite state străine,
cum ar fi Rusia, Polonia și Austria și, în număr mai mic și în alte țări vecine.
Cuvântul Ucraina vine de la Okraina (teritoriul care se află la margine ), dar
această denumire este relativ recentă, pentru că timp de multe secole ucrainenii
s-au autodenumit și au fost numiți ruși, rusini, ruteni – numele provenind de la
formația statală Kievska Rus.345 Deci, ucraineni i erau cei care aparțineau țării,
cuvântul Rus având acest sens. Mai târziu, numele de ruși, rusini, ruteni a continuat
să fie purtat de ucrainenii care nu au fost încorporați în Imperiul Rus, iar cnezatul
Moscovei (statul Moscovit) a uzurpat numele de Rus, pentru stat și l-a preluat
pentru populația majoritară și dominantă a Imperiului. Numele de rus, pentru

345 Tiberius PUIU , Ucraina și ucraineni i schiță istorică , Editura Mustang, Bucuresti, 1999, p.10 -11.

152
națiunea dominantă a Imperiului , cu capitala la Moscova , este și el de dată recentă.
Spre exemplu, țăranii din Moldova, Basarabia, Ucraina, Belarus sau Polonia ,
foloseau numele de muscal (moscal). Istoria consemnează faptul că hatmanul
Doroșenko , a fost printre primii care în mesajele sale către popor a folosit numele
de ucraineni. Denumirea de Ucraina a apărut în timpul statului căzăcesc “Armata
Zaporojei ”. După aceea a fost folosit numele de “Mala Rosia” (Rusia Mică) .
Acest termen, care fusese utilizat de greci pentru Mitropolia din Halyci ; apoi a fost
adoptat de Rusia, prin el putând demonstra supremația să asupra Ucrainei ( raportul
dintre Rusia Mare și Rusia Mica). După includerea unei părți a teritoriului locuit de
ucraineni în Imperiul Rus, politica oficială îi va considera pe ucraineni drept o
parte a poporului rus, numindu -i maloruși.346
Prima formație statală cunoscută a slavilor de răsărit a fost Statul Kievean
(Kievska Rus). Atât oamenii de cultură ruși, cît și cei sovietici, mai ales, au
contribuit la încercarea de ștergere din istorie a mențiunilor privind civilizația
protobulgară ( protobulgarii fiind de fapt întemeietorii Kievului și având un rol
important în viața triburilor slave, deși nu erau slavi ). Începuturile statalității
slavilor de răsărit sunt legate de o puternică influență a unor nobili scandinavi
(varegii). Această teorie a fost vehement combătută de istoricii sovietici, care
considerau că recunoașterea ei ar afecta prestigiul poporului rus. Influența
varegilor este admisă de cei mai mulți istorici străini, iar istoria rusă și ucraineană
dovedesc prin unele nume de cneji (prinți) această influență. Este vorba despre
paralelisme între nume vechi ucrainene și ruse și scandinave . În anul 839, când este
menționat pentru prima dată, în cronicile europene, statul de la Kiev , în cronicile
europene, conducătorul acestei formații statale nu purta un nume slav sau
scandinav, ci era denumit “kagan” , denumirea hazară pentru conducători .347
Mulți istorici ruși recunosc că, mai ales din punct de vedere economic,
nordul (Moscova) s-a dezvoltat separat de sud (Kiev) .348 Prin Rusia , se înțelegea

346 Ibidem.
347 Hazarii erau un popor de origine turcică; ei adoptaseră religia iudaică.
348 Tiberius, PUIU , op.cit., p.10 -11.

153
Ucraina, de altfel încă din timpul lui Petru cel Mare349 se mai folosea termenul de
Moscovia pentru ceea ce numim astăzi Rusia.
Crearea statului liber ucrainean, precum și a celui Belarus, după
descompunerea Uniunii Sovietice, a îndemnat pe lingviști și istorici să analizeze
perioada veche a istoriei popoarelor slave de Răsărit. În statul Kievean se foloseau ,
în același timp, două limbi: una era limba ucraineană ( de fapt acea limbă care a
evoluat în limba ucraineană de astăzi, cu care are multe elemente comune), iar
cealaltă era limba slavă bisericească sau protobulgara ( limba în care se desfășura
serviciul divin după introducerea creștinismului în Statul Kievean ). Ulterior,
acestea au fost divizate în naționalitățile rusă, belorusă și ucraineană, datorită
invaziilor mongolo -tătare, expansiunii polono -lituaniene și împărțirii lor în multe
state. La fel au apărut limbile rusă, belorusă și ucraineană.
La apariția ideologiei marxiste, istoricii și ideologii sovietici aveau menirea
de a argumenta că acum a venit momentul să se îndrepte această nedreptate a
trecutului, să se refacă unitatea celor trei popoare și să se ajungă din nou la o limbă
unică. Bineînțeles că poporul acesta unificat urma să poarte numele de poporul rus,
iar limba urma să fie cea rusă. În viziunea marxiștilor, totul era justificat din punct
de vedere istoric. De asemenea , trebuie remarcat faptul că istoricii și ideologii
sovietici vorbeau despre un popor rus comun, referindu -se la o perioadă a istoriei
când națiunile nu erau constituite, iar în același timp puteau susține că părți din
națiuni bine conturate, s-au separat definitiv de națiunea -mamă, numai prin faptul
că teritoriile respective au intrat în componența Imperiului Țarist, ca urmare a unor
acțiuni de cucerire.
Primul stat ucrainean a fost destul de ofensiv și a purtat destule războaie,
mai ales spre sud; pentru o perioadă de timp o parte a teritoriului Moldovei a fost
sub dominația Statului Kievean. În anul 971, armata Kievului a dus lupte nu
departe de Dunăre , iar în anul 988, dorind să-și creștineze cât mai repede supușii,
prințul Volodymir, prințul Kievului , a ordonat ca locuitorii Kievului să fie mânați
la afluentul Niprului Poceania și, acolo creștinați. Cu toată opoziția oamenilor,

349 Petru cel Mare (Petru I), țar al Imperiului Rus între anii 1682 – 1725.

154
idolii au fost sfărâmați și au început să se clădească biserici creștine. Biserica, ale
cărei structuri organizatorice și slujitori au fost în totalitate luați și aduși de la
Constantinopol, nu numai că a primit privilegii largi și o mare autonomie, ci și
avea la dispoziția să a zecea parte din veniturile prințului .350
Statul Kievean a parcurs perioade de declin, astfel încât prestigiul și
importanța să economică aveau de suferit. Totuși, cele mai serioase lovituri le-a
primit prin invaziile mongolo -tătarilor. Astfel , în anul 1240, după o rezistență
îndârjită, Kievul a căzut în fața invadatorilor, astfel încheindu -se perioada Statului
Kievean din istoria Ucrainei. Se spune că dacă orașul Kiev nu ar fi fost cucerit și
distrus de tătari, Kievul ar fi rămas capitala primului mare stat rusesc .351
El nu era un stat în sensul modern al cuvântului, nu avea o conducere
centralizată, nici un sistem birocratic atotcuprinzător și bine ramificat . Singura
legătură dintre conducători și supuși ( mai ales în cazul populației neorășenești ), se
realiza prin colectarea dărilor. În politica sa, domnitorul se călăuzea de interese
personale sau dinastice, nu de puține ori ignorând nevoile statului și ale societății
respective. Relațiile politice erau vagi, trecătoare și neclare, problemele politice se
rezolvau cu ajutorul forței.
Cu toate acestea, rolul însemnat al comerțului și orașelor în viața Statului
Kievean precum și existența unei țărănimi relativ libere, confirmă faptul că în Estul
Europei , situația era cu totul alta decât în Vest. Se poate menționa faptul că orașul
Kiev avea, până la invazia mongolo tătară din anul 1240, 35-40 mii de locuitori,
cifră la care Londra avea să ajungă numai peste o sută de ani.352

3.1.1. Ucraina între sec. XIII – XX
Statul Kievean s-a descompus ulterior în mai multe formații statale datorită
principiilor de moștenire stabilite. Odată cu decăderea formațiilor statale ucrainene
încep să se ridice vecinii: Lituania, Polonia și Moscovia (statul moscovit). În jurul
anului 1300, orașul Kiev ajunge într-o asemenea stare , încât nici nu mai are un

350 Tiberius PUIU , op.cit. , p.20 -22.
351 Ibidem , p.24.
352 Ibidem, p.25 -26.

155
cneaz propriu. Mulți boieri și negustori bogați au părăsit orașul. Pe teritoriile
ucrainene aflate în stăpânirea polonă sau lituaniană se înmulțesc comploturile, ale
căror organizatori după înfrângere, își găseau adăpost la Moscova. În această
perioadă , se intensifică relațiile Ucrainei cu Vestul. Ca exemplu , se poate menționa
sistemul de legi folosit deja în cadrul Marelui Principat, legi elaborate sub
inspirație germană și care vor influența mult timp viața socială în Ucraina.
La sfârșitul Secolului al XV-lea, populația ucraineană apare sub numele de
cazaci. Originea acestui nume propriu nu are nimic în comun cu etimologia
populară care îl derivă de la “koza” – capră, ci este de origine turco -tătară. Vechile
documente rusești amintesc de cazaci sau cazaci tătari. Marele cneaz Ivan al III-
lea, aducea aminte hanului Dzanibeg din Crimeea , de timpurile când găsise la
curtea să din Moscova , azil în calitate de “cazac“ , adică de pribeag, refugiat,
bejenar. Cazacii tătărăști se găseau în număr mare în serviciul rușilor, ca
informatori și călăuze în stepă și ca mercenari în războaiele cu vecinii .353
Secolul XVII este caracterizat de luptele duse între Polonia și Rusia privind
Ucraina. După războiul din anul 1660 , Ucraina este împărțita în două părți: partea
din stânga Niprului se află sub stăpânirea Moscovei și partea din dreapta Niprului
care se află sub stăpânirea Poloniei .354 Din 1666, hatmanul Ucrainei din dreapta
Niprului , devine Petro Doroșenko. El își propune unirea celor două Ucraine.
Politica dusă de Dorosenko, are un pronu nțat caracter propolonez. Pacea de la
Andrusiv (Andruszow) , din 1667, dintre ruși și polonezi, a fost încheiată și de
această dată fără consultarea ucrainenilor și cu efecte nefavorabile pentru aceștia.
Ucraina rămâne împărțită în două, Kievul urmând să revină polonezilor , după o
perioadă de doi ani (rușii nu s-au mai retras niciodată de acolo), iar teritoriul
zaporojenilor355 trece sub o administrație comună polono -moscovită, constituind
un tampon în calea năvălirilor tătărăști.
Astfel, ucrainenii nu aveau un stat independent, ci numai o autonomie și în
curând aveau să se confrunte cu puternicele tendințe centralizatoare ale statului

353 Nistor ION, Problema ucraineană în lumina istoriei , Editura Septentrion, Bucuresti, 1997, p.117 -118.
354 Tiberius PUIU , op.cit. , p.28 -54.
355 Aceasta este denumirea cazacilor stabiliți în aval de pragurile Niprului.

156
rusesc. Aceste tendințe nu lăsau nici un fel de speranță pentru o autoguvernare a
ucrainenilor. Semnificativ ar fi și faptul că teritoriul numit de ucraineni
Hetmanșcina (țara condusă de hatman), era numit de către moscoviți, Malorosia
(Rusia Mică). După deziluziile avute în alianțele cu turcii și cu polonezii, cazacii
acceptaseră legătura cu Moscova, având în plus speranța că Moscova va aprercia
fidelitatea lor și va permite ucrainenilor o mai mare autonomie .356
Acest lucru nu s-a întâmplat însă, iar după mai multe ciocniri de tatonare, la
28 iunie 1709 a avut loc la Poltava o mare bătălie, de mare importanță în istoria
europeană. În urma victoriei lui Petru I, Rusia a obținut controlul asupra unui
teritoriu care se întindea de la Marea Baltică până la Nipru, devenind prin aceasta o
putere europeană. Asimilarea sau, după formularea unor istorici ucraineni,
„înghițirea” Ucrainei se putea desfășura după ritmul dorit de ruși. În acest sens, se
spune că Petru I a avut în vedere modelul oferit de Anglia în ocuparea Irlandei.
Acțiunea de asimilare, „înghițire‖ a Ucrainei a avut ritmuri diferite, în
diferite perioade istorice. Numeroasele războaie duse de Rusia împotriva
Imperiului Otoman, luau în considerație utilizarea cazacilor și a ucrainenilor.
Totuși, se poate spune că Administrația Rusă a lucrat în mod permanent pentru a
limita și înlătura orice formă de autoconducere a ucrainenilor. Pentru aceasta, rușii
au folosit cu pricepere conflictele apărute între diferitele straturi sociale ale
ucrainenilor, ațâțând pe unii contra altora, amenințând că vor lua partea unora
contra altora. Astfel, rușii au reușit destul de ușor să distrugă simțul de solidaritate
națională a ucrainenilor, care se manifestase destul de puternic în răscoalele
antipoloneze și antirusești. Administrația centrală rusească se străduia să apară ca
singurul apărător al maselor asuprite de șefii locali cazaci. Pe de altă parte, șefii
cazaci erau câștigați prin acordarea de titluri de noblețe și alte privilegii. Ca și în
alte provincii nou cucerite ale Rusiei, politica oficială avea drept scop supunerea
deplină a diferitelor straturi ale populației, subordonarea economiei și culturii

356 Tiberius PUIU , op.cit. , p.57.

157
locale, precum și folosirea la maximum a resurselor umane și materiale ale
provinciei .357
Pentru a fi subliniată subordonarea economică a Ucrainei, începând cu anul
1719, le-a fost interzis ucrainenilor să exporte grâul spre Apus, acesta urmând să
fie dirijat numai prin porturile Riga sau Arhanghelsk. Negustorii ruși obțin unele
privilegii față de cei ucraineni. Din anul 1722 se înființează Colegiul Rusiei Mici
(așa era numită Ucraina), compus din șase funcționari ruși, care împart puterea cu
hatmanul. Se iau măsuri pentru a-i descuraja pe boierii ucraineni de a intra în
legături de rudenie cu polonezii, ucrainenii din dreapta Niprului sau belarușii. În
același timp, căsătoriile între ucraineni și ruși sunt stimulate. Presiunile continuă
sub diverse forme. În 1734 toată arhiva orașului Kiev este confiscată, pentru a face
imposibile orice plângeri viitoare privind averile. În același an, Senatul Imperial a
refuzat de două ori să confirme alegerea unui ucrainean într-un înalt post din
administrația Kievului. În cele din urmă, pentru că nu a existat nici un candidat rus,
Senatul Imperial a trebuit să accepte această candidatură. Teroarea este prezentă în
viața de zi cu zi. Mari suferințe aduc și războaiele ruso-turce, care folosesc Ucraina
fie ca spate al frontului, fie chiar, ca teatru de luptă. În Secolul al XVIII -lea, aceste
războaie se vor desfășura, mai ales pe teritorii locuite de ucraineni sau în
apropierea acestora (Secolul al XIX-lea va rezerva acest privilegiu pentru
Principatele Române). Această perioadă are totuși o realizare deosebită: în anul
1744, după 16 ani de muncă, este alcătuit un nou cod de legi, sub denumirea
„Legile, după care se judecă poporul malorus ”. Cu toate acestea, autonomia
Ucrainei primește din când în când lovituri: în 1754, se desființează frontiera
vamală dintre Ucraina și Rusia. În 1762, la tron vine Ecaterina a II-a (de origine
germană), care va fi o aprigă luptătoare pentru rusificarea și centralizarea Rusiei.
De altfel, ea se va strădui să limiteze sau să desființeze și alte forme de atonomie
din cadrul Imperiului Rus.358

357 Ibidem, p.60.
358 Ibidem, p.64.

158
Expansionismul rusesc a constituit , timp de mai multe secole , unul din
elementele cele mai importante ale istoriei Europei de Est. În anul 1462, tânărul
stat moscovit avea o suprafață de circa 24 de mii de kilometri pătrați, iar în 1914,
Imperiul Rus ajunsese la o suprafață de 23,8 milioane kilometri pătrați. În anul
1945, suprafața U.R.S.S., moștenitoarea directă a Rusiei țariste, reprezenta 22,4 de
milioane de kilometri pătrați. După un calcul făcut de istoricul Subtelnyi, între anii
1462 și 1914, Rusia a crescut în ritmul de 80 de kilometri pătrați pe zi. Procesul de
expansiune al Rusiei către sud, care viza stepa stăpânită de tătari în jurul Mării
Negre, implica și soarta ucrainenilor. Un timp, rușii i-au folosit pe ucraineni, având
nevoie de aceștia în războaiele pe care le duceau cu turcii. Expansiunea rusească a
obținut un nou mare succes prin cucerirea, în 1783 a Crimeei .359
Dezvoltarea economică și socială a Ucrainei în cadrul Imperiului Rus, s-a
efectuat întotdeauna în umbra dezvoltării regiunilor rusești. Nu este lipsită de
fundament convingerea multor istorici ucraineni că relațiile economice dintre
Ucraina și Rusia purtau un caracter colonial. De altfel și istoriografia sovietică a
avut o perioadă când recunoștea deschis caracterul colonial al stăpânirii rusești
asupra popoarelor neruse. Politica rusească de a divide și de a stăpâni a fost foarte
eficientă față de țărănimea și față de boierii ucraineni, sprijinindu -i când pe unii,
când pe alții și făcându -i dependenți de puterea rusească. Pătura bogată a fost
atrasă de posibilitățile de a primi funcții în cadrul aparatului administrativ rusesc,
astfel că pierderea autonomiei de către Ucraina nu a stârnit prea multe proteste.
Totodată, administrația și prezența militară rusească aveau posibilități excelente de
afirmare. Pe noile teritorii s-au stabilit, de asemenea, ruși de credință veche,
moldoveni și alții. Aceste teritorii, care astăzi sunt menționate ca fiind
dintotdeauna rusești, s-au numit la început, Noua Rusie. Se apreciază că în anul
1780, 80% din populația de 554 de mii de oameni ai acestei regiuni erau ruși și
ucraineni. O dată cu colonizarea stepei, o atenție deosebită se acordă porturilor de
la Marea Neagră, dezvoltate din vechile așezări grecești și tătărești. De la început,
populația acestor porturi este destul de amestecată, pe lângă ruși, fiind și greci,

359 Ibidem, p.66.

159
armeni, evrei și tătari. Ucrainenii pot fi întâlniți, mai ales la sate. Prin porturile de
la Marea Neagră, producția de cereale din Ucraina este stimulată, putând fi mai
ușor exportată. În acest timp, Ucraina de pe malul drept rămăsese, astfel, în posesia
marilor nobili polonezi .360
Dezvoltarea conștiinței naționale a ucrainenilor are loc în strânsă legătură cu
renașterea națională a multor alte popoare din Europa, odată cu apariția concepției
de națiune, ca o comunitate de limbă și cultură. Și pentru ucraineni, este valabilă
etapizarea constantă în alte țări în ceea ce privește evoluția conștiinței naționale. În
prima etapă, caracterizată de accente pesimiste și oarecum nostalgice, sunt puțini
cei care adună documente istorice, folclor, vestigii, temându -se că în curând
identitatea poporului lor se va pierde sub presiunea unor culturi cu poziție
dominantă. Cea de-a doua etapă, este o etapă lingvistică în care se acordă cea mai
mare atenție limbii vorbite și se fac încercari de sistematizare și reglementare a
limbii folosite în școală și în societate. Cea de-a treia etapă este deja una politică,
în care apar organizații cu caracter național și se elaborează programe cu interes
național. Mai ales în Ucraina, noile idei sunt promovate de către intelectualitate sau
mai bine zis, de acea pătură care în Rusia era numită „intelighenția” , cele două
noțiuni nefiind totalmente identice. „Intelighenția” desemnează pe acei oameni
care au un rol în formarea opiniei publice, care caută să influențeze masele de
oameni în domeniul culturii, politicii și vieții sociale. „Intelighenția‖ se deosebea
de celelalte grupuri care jucaseră anterior un rol important în viața spirituală a
poporului, ea propunând idei și soluții noi, nelimitându -se la aplicarea regulilor
existente. De aceea, reprezentanții „intelighenției” vor ajunge repede în opoziție
față de reprezentanții elitei aflate în înțelegere cu Administrația Imperială. În
procesul formării conștiinței naționale, de o mare importanță a fost studierea și
răspândirea istoriei propriului popor, care oferea un prilej de mândrie și
încredere .361

360 Ibidem, p.67.
361 Ibidem, p.73.

160
Deosebit de activi vor fi pe teritoriul Ucrainei membrii organizației
„Narodnaia Volea” (Voința Poporului), care au organizat mai multe atentate, fiind
adepții terorii. Revoluționarii, influențați de ideile socialismului, erau fericiți să
constate că rușii, trăind în colectivități sătești , ar fi în mod natural înclinați să
trăiască într-un regim socialist. Țăranii ucraineni, însă, cu simțul lor de proprietate,
erau mai greu de convins să meargă pe un asemenea drum. Destul de mulți
ucrainofili, atrași de ideile mișcărilor revoluționare, părăsesc cauza națională
ucraineană. Marxismul începe să se răspândească în Ucraina, aproape exclusiv
printre ruși. Pentru a contracara influențele marxiste, în Rusia apar diferite partide
de centru și de dreapta. Este interesant de remarcat că în partidele cu pronunțat
caracter naționalist rusesc, vom găsi de multe ori reprezentanți rusificați ai altor
popoare din cadrul Rusiei. Dar în același timp, apare o nouă generație de luptători
pentru cauza națională. Ei se formează în școli, universități, se întâlnesc, discută, la
Kiev, la Sankt Petersburg, participă la activitățile unor cercuri sau asociații
ucrainene. Se difuzează literatură antițaristă. Cu toate acestea, ucrainenii rămâneau
în urma altor naționalități ale Imperiului Rus, în ceea ce privește organizațiile și
partidele politice proprii.
Revoluția din 1905 , a avut efecte și în Ucraina, ducând la ridicarea
interdicției folosirii limbii ucrainene și permițând unificarea organizațiilor
ucrainene. Dacă în noiembrie 1905 , era un singur ziar ucrainean, la începutul
anului 1906 , erau deja 17. Numărul de edituri a crescut de la două , la 17. Aproape
în fiecare oraș s-au înființat cluburi sau societăți ucrainene. Totuși, presiunile
oficialităților împotriva organizațiilor ucrainene rămân destul de supărătoare. În
prima Dumă au fost aleși din partea Ucrainei , 63 ucraineni, 22 ruși, 5 polonezi, 4
evrei și un neamț. Deputații ucraineni în Dumă , solicitau o autonimie mai mare
pentru Ucraina. Prima Dumă a fost dizolvată la 72 de zile după convocarea ei. În
dumele următoare nu au mai fost aleși deputați ucraineni, astfel încât problema
ucraineană nu a mai fost discutată. După anul 1907, în Rusia are loc un reflux al
stării revoluționare, multe partide politice intră în ilegalitate, cei mai cunoscuți

161
activiști politici fug în străinătate.362 Cluburile ucrainene încep să se închidă, iar
ziarele dispar. Politica regimului țarist capătă clare accente antiucrainene, la care
aderă cercuri destul de largi ale intelectualității ruse.363
Revoluția din februarie 1917 din Rusia a fost urmată de crearea, la Kiev , a
unui Comitet Executiv, care urma să acționeze în numele guvernului provizoriu. În
paralel, ca și la Sankt Petersburg, s-a format Sovietul din Kiev , al deputaților
muncitorilor și soldaților, organe dominate de ruși. A apărut însă și al treilea factor:
Consiliul Central (Rada), format din politicieni ucraineni moderați, care în scurt
timp a câștigat simpatia multor cetățeni. La 19 aprilie 1917, la Kiev, s-a deschis
Congresul Național Ucrainean, la care au participat 900 de delegați din toată
Ucraina. Au avut apoi, Congrese ale soldaților, țăranilor și muncitorilor ucraineni
în sprijinul Consiliului Central. Acțiunile ucrainenilor nu erau privite cu ochi buni
nici de cei de stânga, care apreciau să se spargă unitatea clasei muncitoare, nici de
cei de dreapta, care vedeau în ele o amenințare pentru „Rusia unică și
indivizibilă ”. La 23 iunie 1917, Rada (Consiliul) a dat primul său decret, numit
„Universal”, prin care anunță „Fie ca Ucraina să fie liberă. Fără să se separe
definitiv de Rusia și fără să întrerupă legăturile cu Rusia, fie ca poporul ucrainean
să primească dreptul de a dispune singur de viața sa, în țara sa”. Rada și-a creat
în curând organul său executiv, care a fost recunoscut de guvernul provizoriu ca
exercitându -și autoritatea asupra a cinci gubernii. Rada s-a dovedit însă, un
organism ineficient, în cadrul căruia aveau loc discuții interminabile, decisiv fiind
faptul că nu a putut să asigure o administrare eficientă a teritoriului. Orientarea de
stânga a Radei a făcut dificilă poziția acesteia. Preluarea puterii , la Petrograd , de
către bolșevici nu a avut imediat ecouri în Ucraina, unde bolșevicii constituiau un
partid al rușilor și al proletariatului rusificat. Bolșevicii erau contra mișcării
naționale ucrainene. Cu toate acestea, la 3 decembrie 1917, Vladimir Ilici Lenin,364

362 Ibidem.
363 Ibidem, p.73 -94.
364 Vladimir Ilici Lenin a fost un revoluționar rus care a condus partidul bolșevic , primul premier al Uniunii Sovietice
și fondatorul ideologiei cunoscut e sub numele de leninism .

162
într-o scrisoare adresată Radei ucrainene, recunoștea, fără limitări sau condiții,
independența poporului ucrainean.
Sub influența ideilor lui Lenin, în Radă au intrat, în august 1917, zece
bolșevici. După ce a venit în ajutorul bolșevicilor în confruntarea acestora cu
armata guvernului provizoriu ce se afla în Kiev, Rada a proclamat, la 22
noiembrie, Republica Ucraineană Autonomă ,365 care își propunea să facă parte
dintr -o federație de state libere și egale în drepturi, constituită pe baza vechii Rusii.
În scurt timp, între Rada Centrală și bolșevici au apărut diverse conflicte.
Bolșevicii se plângeau pentru faptul că Rada permitea trupelor albilor să folosească
teritoriul ucrainean pentru atacuri împotriva lor.
În alegerile pentru Adunarea Constituantă, în Ucraina, partidele ucrainene au
obținut 70% din voturi, iar bolșevicii, doar 10%. La Congresul Ucrainean al
Sovietelor, din 17 decembrie 1917, bolșevicii au fost circa o sută, iar reprezentanți
ai partidelor ucrainene, peste două mii. În această situație, membrii fracțiunii
bolșevice au părăsit Congresul și s-au stabilit la Harkiv, anunțând crearea
Republicii Sovietice Ucrainene. În același timp, trupele sovietice au început să
atace Ucraina. Printre ultimele sale hotărâri, Rada a adoptat un decret privind o
radicală reformă agrară, iar la 22 ianuarie 1918, a proclamat că Republica Populară
Ucraineană rupe legăturile cu Rusia bolșevică și devine astfel, un stat liber și
independent. La tratativele de la Brest -Litovsk, în ziua de 9 februarie 1918, această
delegație a semnat acordul cu puterile centrale. În urma păcii de la Brest -Litovsk,
(încheiată între Germania, Austro -Ungaria și Rada Centrală Ucraineană ), care
îndeplinea funcția de guvern al Republicii Ucrainene Independente, în componența
Ucrainei a intrat teritoriul fostei gubernii Chelm. Rusia Sovietică a semnat și ea,
după evenimentele cunoscute, un acord similar, recunoscând independența
Ucrainei.
Astfel, noul guvern sovietic, instalat în Ucraina, urma să primească o nuanță
ucraineană. Restabilirea, la 21 decembrie 1919, a puterii sovietice în Ucraina, se
făcea prin cuvintele: „reînvie Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, liberă și

365 Tiberius PUIU , Op.cit. , p.107 -109.

163
independentă .” Un alt manifest proclamă ca scop principal al comuniștilor din
Ucraina „apărarea independenței și integrității Republicii Sovietice Socialiste
Ucrainene .”366 Mai mulți ucraineni au fost puși în funcții înalte în partid, activiștii
au primit indicația ca pe cât posibil să folosească limba ucraineană și să
dovedească respect față de cultura ucraineană. În ceea ce privește colectarea
grâului, se declară că acesta va fi folosit pentru a hrăni armata sovietică ucraineană.
Cu toată prezența militară masivă a bolșevicilor, până în anul 1921, au continuat
lupte de partizani contra bolșevicilor. Cu toate jertfele imense în oameni, ucrainenii
(spre deosebire de alte popoare din cadrul Imperiului Țarist ), nu au reușit să-și
obțină independența. Cu toată boala sa, Lenin a reușit să intervină și să schimbe
într-o anumită măsură cursul evenimentelor. Relatările oficiale, care ne-au rămas
despre aceste întâmplări, nu spun clar despre ce conflict a fost vorba; bolșevicilor
nu le convenea să se știe că, chiar și puținul ce oferise Lenin națiunilor neruse, nu a
mai fost respectat după aceea. Se pare că Lenin a admis principiul egalității în
drepturi între republicile sovietice pentru a asigura o mai bună colaborare între ele,
precum și a oferi pentru străinătate, mai ales, pentru colonii, un exemplu de noi
relații între țara dominantă și cei dominați până atunci. În acel moment, cel mai
important lucru pentru bolșevicii ruși era revoluția mondială și modul în care
evoluau relațiile dintre republicile sovietice, deoarece puteau influența
atractivitatea ideei comuniste în lume. În contextul celor arătate mai sus, pentru a
demonstra caracterul benevol al intrării în Uniunea Sovietică a diferitelor republici,
s-a trecut în primul proiect de Constituție, dreptul fiecărei republici de a ieși din
Uniune. Acest drept s-a păstrat în toate variantele de Constituție ale U.R.S.S., de-a
lungul întregii perioade de existență a acesteia. Poate este interesant să menționăm
că la procesele din anii 1936 -1937, unii activiști comuniști au fost condamnați la
moarte pentru faptul ( de altfel, nedovedit ), de a complota pentru ieșirea unei sau
altei republici din cadrul U.R.S.S., drept care era, însă, prevăzut în Constituție .367
Prima Constituție a U.R.S.S., stabilea o diviziune a sarcinilor între republici și

366 Ibidem p.118.
367 Ibidem, p.121 -122.

164
U.R.S.S., o serie întreagă de atribuții fiind lăsate la latitudinea republicilor. Cu
timpul, responsabilitățile republicii au devenit mai mult formale, totul fiind hotărât
de la centru, de la Moscova. De altfel, toate drepturile acordate republicilor nu
înseamnau prea mult, dacă nicio republică nu putea lua nicio decizie fără aprobarea
organelor de partid, care, în cadrul unui sistem de astă dată strict centralizat,
primeau dispoziții de la Moscova pentru orice acțiune de întreprins. Republica
Sovietică Socialistă Ucraineană din componența U.R.S.S., avea o suprafață de 450
de mii de kilometri pătrați și o populație de 26 de milioane de locuitori, fiind a
doua după Rebublica Sovietică Federativă Socialistă Rusă. Capitala republicii a
fost până în anul 1934, orașul Harkiv, orașul Kiev fiind considerat ca prea pătruns
de influență burgheză și naționalistă. În cadrul republicii , trăiau 5 milioane de
neucraineni. Totuși, el oferea, măcar pe hârtie și mai ales în faza de început, mult
mai multe drepturi decât până la urmă aveau să le permită bolșevicii republicilor
naționale. În orice caz, sistemul adoptat a oferit o mascare a acaparării din nou a
puterii de către centrul rusesc asupra periferiilor nerusești. Acest sistem a constituit
o retragere, o concesie temporară, în stilul caracteristic al lui Lenin („un pas
înapoi, doi pași înainte” ) pentru a permite întărirea puterii sovietice în fața
naționalismului popoarelor neruse. În același timp, pentru o anumită perioadă de
timp, naționalismul rus era frânat. De altfel, crearea U.R.S.S., nu s-a făcut nici un
moment pe baza consultării popoarelor implicate. Totul s-a hotărât la Moscova, de
către partid .368
Cel de-al doilea Război Mondial, care dusese la pieirea fiecărui al șaselea
locuitor al Ucrainei, nu s-a terminat prea repede, el continuând și după 9 mai 1945,
ziua oficială a victoriei între detașamentele U.P.A. ,369 și trupele sovietice, ale
Armatei Roșii Sovietice. Cu toate speranțele că se va repeta situația de după Primul
Război Mondial, când Ucraina a avut șansa să devină independentă, după cel de-al
Doilea Război Mondial, ucrainenii nu aveau nici o posibilitate de a influența

368Ibidem , p.123.
369 Armata Insurecțională Ucraineană a fost o armată de partizani ucraineni , formată la 14 octombrie 1942 , în
Volinia . Principalii lideri al UPA a fost Roman Shuhevici și Stepan Bandera . U.P.A. era ramura înarmată a
Organizației Naționaliștilor Ucraineni și avea ca obiectiv crearea unui stat ucrainean independent.

165
evoluția evenimentelor în direcția dorită. Propaganda sovietică a făcut mare caz de
faptul că prima dată toți ucrainenii erau uniți în același stat. Efectul pozitiv al unirii
tuturor ucrainenilor s-a putut vedea mai târziu, când ideea renașterii spiritului
național va porni din Ucraina de Apus și va găsi ecoul corespunzător în celelalte
regiuni ale Ucrainei. La Conferința de la Ialta, Stalin a insistat ca teritoriile luate de
la Polonia, numite acum Ucraina de Apus și Belorusia de Apus, să rămână
republicilor sovietice respective, deci, U.R.S.S. În schimb, Polonia a primit teritorii
germane, care în urmă cu multe secole au aparținut pentru un timp relativ scurt,
Regatului Poloniei. Stalin nu a făcut acest lucru pentru că dorea ca ucrainenii și
belarușii să trăiască într-un singur stat, ci pentru că noile frontiere îi ofereau o
poziție strategică mult mai bună, regiunea subcarpatică permițând un acces ușor
spre Ungaria, Cehoslovacia, iar Belorusia de Apus asigura o legătură mai bună cu
Prusia Orientală, încorporată acum U.R.S.S.
Având în vedere că noile frontiere convenite la Ialta lăsau în Ucraina
polonezi și în Polonia ucraineni, s-a convenit efectuarea unui schimb de populație,
care s-a efectuat între anii 1944 -1946. Din Galiția de Răsărit și Volânia au emigrat
aproape un milion de polonezi, iar în Ucraina au venit circa 520 de mii de
ucraineni. Totodată, au fost deportați toți tătarii din Crimeea, pentru faptul că ar fi
întâmpinat cu simpatie trupele germane și române. Astfel, se explică faptul că la
câteva luni după moartea lui Stalin, în Ucraina au loc mari schimbări.
În cadrul U.R.S.S., unde Rusia era prima printre egali, Ucraina devine cea
de-a doua printre egali. Poziția deosebită a Ucrainei în „familia popoarelor
sovietice frățești” , a fost consfințită și cu ocazia sărbătoririi, cu mare pompă, a 300
de ani de la „unirea benevolă” a Ucrainei cu Rusia (1654 -1954). Era o înțelegere
tacită între Moscova și Kiev, deci între elitele politice, conform căreia ucrainenii în
schimbul colaborării primeau rolul de partener, este drept inferior, în conducerea
imperiului sovietic. Rușii aveau nevoie de ucraineni alături de ei, deoarece exista
pericolul de a se uni cu popoarele neruse, lucru care ar fi putut pune în pericol
hegemonia rusească. Înțelegerea se baza și pe faptul că anii de represiuni de după
război reușiseră să-i demoralizeze pe mulți ucraineni, care acum nu mai credeau în

166
posibilitatea independenței și renunțaseră să mai lupte pentru obținerea ei. Într-un
fel, istoria se repeta, elita ucraineană, atrasă de posibilitatea unei cariere în sistemul
sovietic, urma să fie rusificată treptat și să nu mai reprezinte Ucraina, așa cum s-a
întâmplat și după anul 1654. La sărbătorirea din 1954, s-a subliniat caracterul de
nezdruncinat al unirii veșnice dintre ucraineni și ruși. Festivitățile au culminat cu
un cadou făcut Ucrainei de către Rusia. Peninsula Crimeea a trecut în componența
R.S.S. Ucrainene .370 Tătarii aveau o largă autonomie, denumirile tătărești ale
localităților au fost repuse în uz alături de cele rusești. Acest cadou se va dovedi a
fi unul otrăvit, întrucât populația Crimeii, după război și deportarea tătarilor,
devenise majoritar rusească .371 În plus, aici avându -și sediul flota militară a Mării
Negre, trăiau multe familii de militari, care erau tot ruși. Cei din Crimeea nu s-au
socotit niciodată ucraineni, iar cedarea Crimeei către Ucraina a constituit obiectul
unor vii regrete în Rusia, după proclamarea independenței Ucrainei. Condamnarea
oficială a crimelor lui Stalin de căre Hrușciov a avut drept efect, printre altele și
frânarea procesului silit de rusificare a popoarelor neruse. Folosirea limbii ruse era
impusă, mai ales la orașe, limba ucraineană rămânând o limbă sătească. Prin
aceasta, se căuta să se accentueze sentimentul de inferioritate al ucrainenilor.
Între anii 1959 și 1979, numărul ucrainenilor care considerau limba
ucraineană drept limbă natală a scăzut de la 93,4%, la 89,1%. În același timp,
numai un rus din trei, care trăia în Ucraina, a învățat ceva în limba ucraineană. În
acest context, nu era ușor să se prezică dispariția într-un viitor nu foarte îndepărtat
a limbii ucrainene. În regiuni ca Donbas , Harkiv, litoralul Mării Negre, folosirea
limbii ucrainene este redusă la minimum. Totuși, la Kiev, influența limbii
ucrainene a crescut, la fel și în Ucraina de Apus. Optimiștii apreciau, cu toate
acestea, că limba ucraineană nu era amenințată să dispară, războiul lingvistic
urmând să dureze mult timp. Rușii au ajuns în prezent să reprezinte până la 21%
din populația Ucrainei. Numărul de ruși nu a crescut numai pe seama emigrării, ci
și prin asimilarea minorităților naționale din Ucraina, care nu s-au ucrainizat, ci s-

370 După Revoluția bolșevică în Crimeea s-a creat Republica Autonomă Socialistă Sovietică Taurida, având
președinte pe fratele lui Lenin, Dmitri Ulianov.
371 În 1959, erau 860.000 de ruși și numai 260.000 de ucraineni.

167
au rusificat (evreii, grecii, bulgarii, găgăuzii). A crescut mult procentajul
căsătoriilor mixte.
În situația unei rusificări atât de extinse, se poate spune ( așa cum afirmă
diverși analiști din țară și din străinătate ), că Ucraina s-a divizat în două părți: una
rusificată, care cuprinde Donbasul industrializat și sudul, care, de fapt, niciodată nu
a aparținut Ucrainei în trecutul istoric , precum și cealaltă Ucraină, cuprinzând
restul teritoriului, unde întotdeauna au dominat numeric ucrainenii; deci, o parte a
malului stâng, malul drept și Ucraina de Apus, rămâne, mai ales la sate, o regiune
predominant ucraineană .372 Marile orașe, unde se află elita politică, economică,
științifică și culturală, sunt în principal rusești. Satele sunt predominant ucrainene.
Cu toate acestea, astăzi se poate spune că procesul de formare a națiunii ucrainene
a avansat: cu zeci de ani în urmă, ucrainenii din stânga Niprului se autonu meau
„maloruși”, „hoholi” sau „localnici .”
Rusificarea, ca orice proces, provoacă și reacții, astfel că în orașe se mai
întâmplă un fenomen neașteptat: ucrainenii sosiți în orașe de la țară, în loc să se
supună curentului rusificator, au un sentiment național întărit și caută să reziste
rusificării. Acest proces a putut fi remarcat chiar în capitala Kiev, unde din ce în ce
mai mulți s-au declarat ucraineni după trecerea timpului. Acest lucru devine
deosebit de important în condițiile urbanizării Ucrainei. Imaginea clasică, cultivată
de naționalism, a țăranului ucrainean, nu mai are valabilitate.
Ucraina avea o pondere însemnată în economia U.R.S.S., ea dă 17% din
producția industrială, producând aproape 40% din totalul oțelului sovietic, 34% din
producția de cărbune și 51% din cea de fontă. În dezvoltarea Ucrainei au fost și
perioade de stagnare, când au fost preferate investițiile în Siberia. În același timp,
Ucraina era o mare furniz oare de produse agricole pentru întreaga Uniune
Sovietică. Întrucât datele statistice sovietice nu sunt veridice, nu se poate dovedi cu
cifre dacă Ucraina este exploatată de restul U.R.S.S. sau nu, dar economistul
american Hunter, aprecia că o parte a veniturilor obținute din Ucraina era folosită
în alte părți ale U.R.S.S.. După aprecierile economistului britanic Whiles, Ucraina

372 Tiberius PUIU , Op.cit. , p.199.

168
contribuia la bugetul sovietic cu 10% mai mult decât primea. În orice caz,
nemulțumirea ucrainenilor era generată și de faptul că toate hotărârile importante
care îi priveau, se luau fără participarea lor. Situația limbii ucrainene este
demonstrată și de faptul că în anul 1987, în Ucraina existau 15 mii de școli cu
limba de predare ucraineană și 4500 cu limba de predare rusă. În acestea din urmă
învățau mai mult de jumătate din elevii din republică. În orașul Kiev, din 300 de
mii de elevi, în ucraineană învățau numai 70 de mii. Unul din succesele obținute de
rusificare a fost acela că în anul 1988, în urașul Zaporojie, unul din cele mai vechi
teatre ucrainene a hotărât să devină teatru în limba rusă.

3.1.2. Obținerea independenței
În atmosfera creată de perestroika, la 11 februarie 1989 s-a înființat
Societatea pentru Limba Ucraineană „Taras Șevcenko” , prima organizație de mare
amploare din Ucraina, care nu se afla sub controlul partidului. Cu această ocazie,
scriitorii s-au aflat în primele rânduri ale criticilor regimului sovietic. În timpul lui
Gorbaciov, un rol important în asigurarea bazei ideologice pentru transparență și
restructurare a avut-o revista „Ogniok” , condusă de poetul Vitali Korotyci, care
lucrase mai înainte la Kiev.
La începutul anului 1989, s-a anunțat crearea Mișcării Populare a Ucrainei
pentru Restructurare (Ruh). În zilele de 8-10 septembrie 1989, Ruh a ținut primul
său congres la Kiev, unde erau prezenți reprezentanții a circa 260 de mii de
membri. Ruh a organizat mari demonstrații de masă la Lvov și în alte orașe
ucrainene. La 21 ianuarie 1990, în amintirea proclamării unirii Republicilor
Populare ale Ucrainei și Ucrainei de Apus, Ruh a organizat un lanț viu între Lvov
și Kiev, la care au participat 800 de mii de oameni. În martie 1990 au avut loc
alegeri libere, în care comuniștii au obținut aproape trei sferturi din locurile din
parlament. La 16 iulie 1990, Parlamentul ucrainean a proclamat suveranitatea de
stat a Ucrainei. În Ucraina de Apus, cea mai mare parte a credincioșilor a revenit la
biserica greco -catolică. În ianuarie 1990, Biserica Ortodoxă Rusă din Ucraina și-a
schimbat numele în Biserica Ortodoxă Ucraineană, rămânând sub autoritatea

169
patriarhului de la Moscova. În același timp, s-a reconstituit Biserica Ortodoxă
Ucraineană autocefală, care fusese interzisă în anii 1930. Leonid Kravciuk, fost
secretar al Partidulu i Comunist Ucrainean pentru probleme de ideologie a devenit
președintele Parlamentului republicii. Se pune accent pe diferențele dintre Ucraina
de Răsărit și Ucraina de Apus. În Donbas și în sudul Ucrainei, rușii au amenințat că
vor cere separarea de Ucraina. La referendumul din martie 1991, chiar și rușii și
alți neucraineni nu au votat împotriva suveranității Ucrainei. La 24 august 1991,
„pornind de la primejdia de moarte care a atârnat deasupra Ucrainei în legătură
cu lovitura de stat din U.R.S.S., din ziua de 19 august 1991, continuând tradiția
veche de o mie de ani a Ucrainei, de creare a statului propriu, bazându -se pe
dreptul la autodeterminare, prevăzut de Carta O.N.U. și alte documente juridice
internaționale, punând în aplicare Declarația privind suveranitatea de stat a
Ucrainei” , Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene a
proclamat în mod solemn independența Ucrainei și crearea statului ucrainean
independent – Ucraina. „Teritoriul Ucrainei este indivizibil și intangibil . În viitor,
pe teritoriul Ucrainei vor fi valabile numai Constituția și legile Ucrainei. Acest act
intră în vigoare din momentul aprobării lui”, se spunea în hotărârea adoptată .373
Astfel, Ucraina a făcut un pas important în dezvoltarea sa, doarece o Ucraină
puternică și independentă poate deveni garanția securității acestei zone a Europei.

373 Tiberius PUIU , op.cit., p.199 -203.

170
3.2. Ucraina după dezmembrarea U.R.S.S.
„Speranța este o stare mentală, nu lumească. Speranța […] nu este ecelași lucru
cu bucuria […] ci abilitatea de a munci pentru un lucru bun”
Vaclav Havel

3.2.1. Moștenirea Ucraineană
La dezmembrarea U.R.S.S. , situația a fost delicată, deoarece trei țări
moșteniseră arsenalul nuclear sovietic, adică Rusia, Ucraina și Kazahstan . Ucraina,
în special , nu era dispusă să renunțe la arsenalul său nuclear, conștientă de valoarea
de descurajare pe care o are posesia acestor arme .374
În cele din urmă, ca urmare atât a insistențelor Rusiei, cât și a comunității
internaționale, mai ales ale Statelor Unite , Ucraina și Kazahstanul au transferat tot
arsenalul nuclear Rusiei, în schimbul, în principal, al unor subvenții financiare dar
și al renunțării din partea Rusiei la pretențiile privind conrolul total al Flotei Mării
Negre și punerea în discuție a suveranității Ucrainei asupra Peninsulei Crimeea.
Dacă în linii mari, procesul de desprindere de U.R.S.S., a fost pașnic, nu
același atribut l-au avut și-l au disputele teritoriale sau etnice dintre noii subiecți ai
Drept ului Internațional, respectiv Armenia și Azerbaidjan asupra enclavelor
Nagorno -Karabah și Nahicevan, sau în cadrul noilor republici, ca-n Moldova
(Transnistria), Georgia (Abhazia, Osetia de Sud, Adjaria) sau chiar în cadrul
Federației Ruse (Cecenia).
O situație specială, prin anvergură și prin posibilele consecințe asupra
relațiilor generale dintre Rusia și Ucraina, a repezentat -o împărțirea Flotei Mării
Negre și suveranitatea asupra bazei maritime militare de la Sevastopol, ca și a
Crimeei, în ansamblu.
O dată cu destrămarea Uniunii Sovietice, în 1992, a început și procesul de
împărțire a moșterii fostei Uniuni Sovietice în noile state independente.

374 Ion PURICEL , Traian ANASTASIEI , Geopolitica la Marea Neagră:relațiile dintre Rusia și Ucraina în contextul
extinderii NATO spre est, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, Bucuresti, 2006, p. 10.

171
Cele mai importante noi state rezultate, respectiv Rusia și Ucraina, au avut
de împărțit , printre altele, arsenalul nuclear, Flota Mării Negre, peninsula Crimeeea
și statutul orașului Sevastopol.
Dacă în ceea ce privește transferul armelor nucleare sovietice de pe teritoriul
Ucrainei către Rusia ( urmare a presiunilor internaționale, în special ale Statelor
Unite ), problema s-a tranșat relativ repede ; problema împărțirii Flotei Mării Negre,
a suveranității asupra Peninsulei Crimeea și a statutului oașului Sevastopol au fost
mult mai greu de rezolvat.
După cinci ani de dispute politico -diplomatice, amenințări și incidente cu
potențial mare de inflamare, cele două țări au ajuns la un acord, semnat pe 28 mai
1997 , de prim-miniștri i Ucrainei și Rusiei , Pavlo Lazarenko, respectiv, Viktor
Cernomârdin.
Surpriza mare a semnării acestui acord a fost acceptarea de către Rusia a
condițiilor ucrainene, pe care le respinsese ferm cu un an înainte .375
Pe scurt, Acordul semnat între cele două națiuni prevede:
1. cele două state împart Flota Mării Negre în mod egal (50% – 50%), cu
posibilitatea rămânerii Rusiei a câtorva dintre cele mai noi nave ce revin
Ucrainei, contra cost;
2. Rusia va închiria de la Ucraina portul Sevastopol și împrejurimile, pentru 20
de ani, contra unei sume de 97,75 milioane de dolari pe an. Rusia va plăti, de
asemenea, Ucrainei, 526 de milioane de dolari pentru folosirea unei părți a
flotei sale, ca și 200 de milioane de dolari pentru transferul armamentului
nuclear de pe teritoriul Ucraiei în Rusia, aceste sume se vor debita din
valoarea datoriei externe a Ucrainei față de Rusia, cifrată la acel moment la
suma de 3 miliarde de dolari (cea mai mare parte, datorată concernului
energetic de stat „Gazprom” );
3. Crimeea și orașul Sevastopol ( construit în urmă cu 214 ani, pentru a
consacra „dominația eternă a imperiului rus pe mare” ) este atât legal cât și
teritorial parte a Ucrainei .‖376

375 Ibidem, p.11.

172
Negocierile asupra Flotei Mării Negre s-au purtat în jurul a trei chestiuni:
 împărțirea vaselor de luptă între Noua Flotă Rusă a Mării Negre și Marina
Ucraineană,
 drepturile rușilor de bazare a flotei lor în Sevastopol,
 suveranit atea asupra peninsulei Crimeea.
Vasele de luptă nu au constituit niciodată o problemă irezolvabilă, întrucât
Flota Mării Negre, deși a fost cândva giuvaerul Marinei Sovietice, acum repezenta
o colecție mică de vase vechi, depășite calitativ, incapabile chiar în timpurile
sovietice să-și îndeplinească misiunea de contrapondere a Flotei a 6-a Americane
din Mediterana, cele mai noi vase intrate în uz, având o vechime de 17 ani.
Problema drepturilor de cazare a fost mai complicată , deoarece trebuia
gasită o soluție pentru cazarea zecilor de mii de militari ruși și a familiilor acestora
în Sevastopol. Ucraina confruntată cu probleme economice majore era incapabilă
să asigure locuințe celor peste 50 de mii de militari ruși, în afara Ucrainei, chiar
dacă ar fi dorit.
Problema suveranității asupra Sevastopol și a peninsulei Crimeea377, a fost
de departe, cea mai spinoasă.
Noul stat independent nu era dornic să sacrifice Drept urile sale de
suveranitate asupra peninsulei Crimeea în favoarea Rusiei, care în general o
patrona. Ucraina și Rusia ar fi putut intra în război nu numai din cauza Flotei, ci
mai cu seamă, din cauza Rusiei de a păstra un anumit control asupra statelor
succesoare ale Uniunii Sovietice (în acest caz, asupra Ucrainei).
În noiembrie 1990, Ucraina și Rusia au semnat un Acord de respectare
recipro că a suveranității și integrității teritoriale, iar la 8 decembrie 1992, Ucraina a
devenit membr ă a Comunității Statelor Independente, dominate de Rusia.

376 Ibidem, p.12.
377 Peninsula Crimea, teritoriu rusesc, a fost făcut cadou Ucrainei de Nikita Hrușciov, în 1954, pentru a celebra
unirea Ucrainei cu Rusia.

173
3.2.2. Evoluții politice interne
Politica internă a Ucrainei este profund marcată de tensiunile etno-culturale
și de altă natură dintre populația majoritară și consistenta minoritate rusă, precum
și dintre greco -catolici și ortodocși; rivalitățile dintre grupările de interese
economice; competiția intenațională în care sunt implicate Federația Rusă, S.U.A.
și Uniunea Europeană, etc.
Independentă din august -decembrie 1991, Ucraina a „moștenit” un dezvoltat
sistem de arme nucleare de la U.R.S.S., și o structură industrială robustă, dar
parțial învechită. De asemenea, Ucraina a beneficiat și de o poziție strategică
remarcabilă (ce include și Pensinsula Crimeea) în Europa de Est, tot ca urmare a
dezmembrării U.R.S.S. Desigur, Kievul a păstrat sub autoritatea să și o serie de
teritorii anexate de sovietici în anii 1939 – 1945 (Bucovina de Nord, Basarabia de
Sud, Ucraina Subcarpatică, zone din Polonia de Sud-Vest, etc.).378
Între anii 1994 –1996 și în 1997, Guvernul de la Kiev a renunțat la armele
nucleare (sub regimul unor garanții internaționale ), iar cel de la Moscova a
recunoscut „integritatea politică și teritorială a țării.‖ Din 1994 – 1999, Ucraina a
stabilit relații speciale de parteneriat cu N.A.T.O. , ca de altfel și cu Federația Rusă.
Scena politică internă a fost dominată, de la început, de problema definirii
identității naționale și de stat, ca și de conținutul și orientarea relațiilor cu Federația
Rusă și Occident și a promovat extinderea puterilor șefului statului, cu scopul
declarat de a întări, „coeziunea internă ”.
Concomitent, se înregistra o ameliorare a situației economico -sociale (2000 –
2004), favorizată și de reformele premierului pro-occidental Viktor Iușcenko
(demisionat în primăvara anului 2001). Alegerile parlamentare nu au dus la o
clarificare politică. Într-un context intern foarte agitat, s-au desfășurt alegerile
prezidenția le din toamna anului 2004. Susținut de valul popular al „revoluției
portocalii‖, Viktor Iușcenko a devenit, în ianuarie 2005, președinte al republicii.
Contracandidat al lui Viktor Iușcenko la președinție, Viktor Ianukovici a
primit un sprijin direct din partea liderului rus, Vladimir Putin, încă din aprilie

378 Ion PURICEL , Traian ANASTASIEI , op.cit ., p.57.

174
2004. Moscova a renunțat la taxele de export pentru produse petroliere și a trimis
diverse echipe de consilieri în prelungita campanie electorală; în disperare de
cauză, oficialitățile ruse au amenințat că în cazul unei ralieri totale a Ucrainei la
Occident ( N.A.T.O. și Uniunea Europeană), ar putea să revendice controlul
asupra Crimeii și provinciilor estice. La rândul său, Viktor Iușcenko a primit
sprijin constant din Occident (mai ales din S.U.A. , Polonia, Marea Britanie,
Canada etc.).379
Regimul președintelui Viktor Iușcenko (2005 – 2008) a stimulat adâncirea
reformelor instituționale, politice și economice. În egală măsură, la 21 februarie
2005, s-a perfectat un plan de acțiune UE-Ucraina. Kievul a căutat să accelereze
ritmurile aderării la Uniunea Europeană și N.A.T.O. și să clarifice pe baze noi
raporturile cu Federația Rusă.
În Zona Lărgită a Mării Negre, atitudinea conducerii ucrainene a rămas,
însă, contradictorie: pe de-o parte Kievul a întărit cooperarea cu Georgia,
Azerbaidjanul, Polonia, țările baltice și a pledat pentru „internaționalizarea
problematicii regionale energetice și de securitate‖, pe de altă parte a manifestat
reținere și uneori adversitate față de România (în abordarea dosarelor Transnistriei,
Insulei Șerpilor, statutului minorității române din Ucraina)380.
În egală măsură, o astfel de instabilitate reduce șansele de admitere în
N.A.T.O. și în Uniunea Europeană. Uniunea pregătește un sistem de parteneriat
special pentru Ucraina, Republica Moldova și Georgia, fără a fixa un program clar
de integrare a acestor state. Pe de altă parte, situația dificilă a economiei – afectată
și de criza financiară internațională – a determinat Kievul să apeleze la Fondul
Monetar Internațional pentru un împrumut de peste 15 miliarde de dolari.
Oamenii politici și economiști avizați consideră că relațiile ruso-ucrainene
sunt frecvent afectate de tensiuni și conflicte naționale și culturale. De exemplu,
fostul președinte Leonid Kravciuk aprecia că „Rusia este principala problemă a

379 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , op.cit., p.11.
380 Ibidem.

175
Ucrainei ”. Viatcheslaw Aviutskii, consideră că „renașterea Rusiei ca putere
imperială ar fi incompatibilă cu existența Ucrainei independente” .381
Cu toate că Boris Elțân a recunoscut independența „deplină” a Ucrainei,
Moscova a ținut încă din 1991 –1992 să „satelizeze” politic și economic această
țară. Pentru a-și impune orientările fundamentale la Kiev, guvernanții ruși au
recurs și la „arma energetică ”. În august 1993, în preliminariile convorbirilor
Elțân -Kravciuk, Federația Rusă a redus cu 50% livrările de gaze naturale, pentru
a-și menține controlul asupra fostei Flote Sovietice din Marea Neagră. Ucraina a
acceptat punctul de vedere rusesc, în schimbul anulării unei „datorii energetice” ,
de 2,5 miliarde dolari.
Simultan, Moscova nu a încetat să desfășoare în țara vecină o adevărată
politică de „cucerire‖ a unor sectoare cheie ale economiei. În 2001, 80% din
rafinării, 25% din firmele electrice, aproape toate firmele privatizate din sectorul
metalurgiei neferoase , aparțineau unor companii și oligarhi ruși. Ucraina și-a
orientat 26% din exporturi spre Federația Rusă, de unde proveneau 30% din
importurile sale. Investiții masive ruse s-au făcut în zonele (rusofone) din Est și
Sud. În Federația Rusă lucrează peste 4 milioane de cetățeni ucraineni (alte
milioane se află în Uniunea Europeană și America de Nord).
Industria Ucrainei accentuează dependența energetică și economică de
Federația Rusă. Totuși, într-o mare măsură, Federația Rusă depinde de Ucraina
prin: sistemul de rețele economice creat în epoca sovietică; importurile de mașini
unelte, agregate industriale, țevi de diferite mărimi necesare conductelor de
hidrocarburi; structurile de întreținere și transport ale conductelor sunt administrate
de Ucraina; companiile care cooperează pentru producerea de rachete, avioane
civile și militare, etc.
Între anii 2002 – 2006, neînțelegerile dintre Moscova și Kiev proveneau din:
 pretențile Gazprom ca partea ucraineană să nu preleveze, pentru operații
tehnice de întreținere a transporturilor acestei companii, mai mult de 4% din
cantitatea de hidrocarburi tranzitată;

381 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , op.cit., p.61.

176
 nivelul redus al tarifelor impuse pentru înmagazinarea gazului natural al
Gazprom tranzitat pe teritoriul Ucrainei;
 activitățile firmelor ucrainene care reexportau „surplusuri de gaze naturale‖
în România, la prețuri europene, deși îl achiziționau de la Gazprom
 pretențiile Moscovei de a achiziționa gazoductele Ucrainei în schimbul
accesului firmelor acesteia la resursele de hidrocarburi din Siberia.382

3.2.3. Repere Economice
Ucraina are o suprafață de 603.700 de kilometri pătrați și o populație de
aproximativ 45 de milioane de locuitori . P.I.B. -ul a atins 177.4 de miliarde de
dolari în 2013 .383 Resurse naturale bogate de cărbuni (producție de 70 milioane
tone pe an), minereu de fier (producție de 27 milioane tone pe an), magneziu,
mangan, uraniu, sare, etc.
Producție internă de hidrocarburi (4 milioane tone pe an petrol și 16 miliarde
metri cubi gaze naturale), subliniază dependența Ucrainei de importuri384 și
imprimă un anume caracter exporturilor (bazate pe costuri reduse de petrol și gaze
și pe livrări masive de produse siderurgice și chimice).
Industria (30% din P.I.B. ) s-a dezvoltat, până în 1991, după modelul
sovietic, prin capacități de producție supradimensionate. Ea se concentrează în
zonele Harkov, Mariupol, Lugansk (rusofone) și în zona Donețk. Alte centre
industriale sunt plasate în zonele Kiev, Odessa, Zoporoje, Dnepropetrovsk, Lvov,
Cernăuți. Combinatele miniere și siderurgice de mari dimensiuni au consumuri
energetice „de risipă ”. Industriile constructoare de mașini, chimică, industria de
echipamente de transport și de apărare trebuie rapid restructurate și modernizate.
Ucraina valorifică marele zăcământ de fier de la Krivoi -Rog (de 20 de
milarde tone), care beneficiază de baza strategică de cărbune din Bazinul Donețk.
Principalele capacități siderurgice sunt amplasate la Krivoi -Rog, Donețk, Kerci,
Dnepropetrovsk, Zaporoje, Nikopol, etc.

382 Ibidem.
383 https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q= P.I.B. +Ucraina , consultat în data de 23.01.2016.
384 Ucraina este nevoită să importe aproximativ 80% din necesarul de hidrocarburi.

177
Industria de utilaje și echipament tehnic industrial beneficiază de capacități
mari în zonele Kiev și Harkov. Cele mai importante șantiere navale sunt plasate la
Odessa, Sevastopol (Crimeea ) și Kerci385.
Agricultura acoperă 12% din Produsul Intern Brut și reprezintă ocupația
principală pentru 25% din populație. Producția atinge media de 35 de milioane
tone pe an. Industria alimentară este încă protejată de stat.
Criza din anii 1991 -1999 (scăderea cu 40,8% a P.I.B. ) a încetat în 2000 –
2001, sub imboldul măsurilor economice adoptate de guvernul Viktor Iușcenko.
Producția industrială a înregistrat în 2003, un ritm cu 15% superior anului 2002.
Au crescut indicatorii pentru construcții, cifra de afaceri a firmelor, export,
investiții, etc. Exporturile au atins nivelul de 28 de miliarde de dolari, dirijându -se
spre Rusia (18,7%), Germania (6%), Italia (5,5%), China (4,2%), Turcia (3,8%). În
structura exporturilor, metalele ocupă 40%, produsele petroliere și chimice 36,7%,
ambele categorii cu valoare adăugată redusă. Peste 40% din exporturi au avut ca
destinație Uniunea Europeană .386
O dezvoltare remarcabilă au cunoscut importurile (creștere de 76% după
1999), preponderent din C.S.I.387 (55%), mai ales din Rusia și Turkmenistan. Parte
din succesele economice ale Ucrainei s-au datorat achizițiilor de hidrocarburi din
C.S.I. la prețuri inferioare nivelului internațional și exporturilor de produse
metalurgice în Europa Centrală și de Est.
Privatizarea a inclus vânzarea de active (4.000 de întreprinderi pe an până în
2002, și 1.000 de întreprinderi în 2003). Marea privatizare ar fi trebuit să se
finalizeze în 2003 (planul de privatizare includea aproape 15.000 de întreprinderi).
Negocierile cu Uniunea Europeană și cu OMC au favorizat exporturile ucrainene și
racordarea la piețele internaționale.
În 2004, performanțele economiei au fost industria, agricultura, construcțiile
și consumul. A dispărut deficitul bugetar. Cererile internă și externă au stimulat

385 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , op.cit. , p.7-9.
386 Ibidem, p.9.
387 Reamintesc că r epublicile unionale ale U.R.S.S. s-au transformat, după 1991, în state independente și acestea au
format Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.)

178
economia. Exporturile au sporit cu aproximativ 40% (produse strategice,
echipamente, material de transport, derivate petroliere, produse chimice, etc.);
exporturile în C.S.I. au retrogradat la nivelul de 30% din total (prețurile mondiale
siderurgice , în creștere , au susținut dinamismul exporturilor din Ucraina).
Totodată, mărirea accelerată a veniturilor populației a impuslionat consumul
intern. Investițiile străine directe au rămas la niveluri foarte scăzute, de 1-1,5
miliarde dolari pe an.
Anii 2005 -2008 au cunoscut atât confruntări politice, cât și tentative de
înnoire în economie. Conflictele dintre președintele Viktor Iușcenko și premierii
Iulia Timoșenko și Viktor Ianukovici au încorporat și ciocniri între grupări
economice locale, din Occident și Federația Rusă. La rândul lor, tensiunile dintre
oficialitățile de la Kiev și Gazprom au afectat direct economia.
Conjunctura internaționlă (creșterea prețurilor oțelului) , a ușurat sarcina
guvernului de la Kiev (43% din exporturi erau produse siderurgice). În plus, mai
multe bănci occidentale au intrat pe piața ucraineană (Raiffeisen, BNB Paribas,
Banca Intensa, Credit Agricole). Au fost îndeplinite și condițiile de aderare la
Organizația Mondială a Comerțului.388 Anii 2007 –2008 au cunoscut un nou „val al
instabilității politice‖, cu repercusiuni asupra sitauției economico -sociale.
Ucraina produce peste 177 miliarde kWh, consumând 159 miliarde kWh.
Sectorul energetic dispune de importante capacități hidro (pe Nipru), și termo, dar
și de centrale nucleare, parțial depășite din punct de vedere tehnic. Termo centrale
puternice se află la Dnepropetrovsk și Zmiev. Mari hidrocentrale sunt localizate la
Kiev, Kremenciuc, Dneproghes.
Rețeaua de căi ferate totalizează 23.000 de kilometri (8.616 kilometrri
elecrificați), rețeaua rutieră depășește nivelul de 164.732 de kilometri șosele
asfaltate și 1.800 de kilometri de autostrăzi.
Căile navigabile fluviale au un total de 3.660 kilometri (cu precădere pe
fluviile Nipru, Nistru și Bug). Porturile se plasează la Gurile Dunării (Ismail, Reni)
și pe litoralul Mării Negre (Odessa, Ilicevsk, Iujnâi, Nikolaev, Sevastopol etc).

388 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , op.cit., p.9.

179
În țară există: 500 de aeroporturi; 19951 kilometri conducte de gaze; 9.514
kilometri conduce de petrol; 4.211 kilometri conducte de produse de rafinare.
În anul 2006 exportul se situa în jurul valorii de 40 de miliarde de
dolari.Schimburile cu exteriorul se direcționează astfel: 22,1% în Federația Rusă;
6% în Turcia; 6% în Italia, etc. Importurile (45 de miliarde dolari în 2006) provin
din: Federația Rusă 35,5%; Germania 10%; Turkmenistan 7,4%; China 5% etc.
Cu toate că s-a remarcat în anii 2005 -2008 o serioasă apropiere de Occident,
Ucraina continuă să fie un stat vulnerabil, deoarece: în interior persistă tensiuni
politice și etno-culturale; economia este drastic dependentă de livrările rusești de
hidrocarburi și de materii prime (minereu de fier); cele mai importante capacități
industriale sunt plasate în provinciile estice, rusofone; Federația Rusă exercită o
presiune (economică, politică, militară) în creștere, pentru a bloca accesul Ucrainei
în N.A.T.O. și Uniunea Europeană .389

3.2.4. Ucraina și Uniunea Europeană
Integrarea europeană este tema centrală a discursului public în Ucraina,
începând cu anul 2003 și întrunește un sprijin popular în creștere. Cu toate acestea,
opțiunea proeuropeană rămâne, mai mult o declarație repetată tot mai des de
conducerea de vârf. Pe de altă parte, nu pot fi negate unele acțiuni întreprinse
pentru susținerea acestor declarații: deschiderea Delegației Comisiei Europene și a
Centrului de Studii politice europene, etc.
Dacă la început discursul politic în cele două țări era mult mai agresiv și se
cerea cu insistență un acord de asociere, ulterior, acesta a fost temperat. Ucraina
declară că aderarea la Uniunea Europeană este obiectivul strategic al său. În
decembrie 2004, Kievul anunță oficialii europeni că nu este mulțumită de Planul de
Acțiuni Ucraina -UE, pentru că „acesta nu corespunde cu viziunea Kievului
asupra viitoarelor relații bilaterale, ci înfățișează doar poziția U.E.”390 Totodată,
timp de trei ani, Ucraina a fost în așteptarea unei „strategii pe termen lung” , care

389 Ibidem, p.11.
390 Doina BORDEIANU , Politica Europeană de Vecinătate, Cazul Republicii Moldova și al Ucrainei , Editura Lumen,
Iași, 2007, p.16.

180
să dea o perspectivă clară de integrare în Uniune . Datorită convergenței mai multor
factori, inclusiv de natură politică, Ucraina are șanse să obțină mult mai multe de la
relația sa cu țările Uniunii Europene.
Acordul de Parteneriat și Cooperare (A.P.C.) a fost primul document oficial
care a stabilit un cadru de lucru pentru relațiile politice dintre Uniunea Europeană
și Ucraina. Scopul principal al acestsui instrument a fost să i se permită Ucrainei să
se armonizeze la standardele pieței unice europene și ale Organizației Mondiale
pentru Comerț (W.T.O.) . În plus, Acordul disciplinează relațiile comerciale și
industriale dintre Ucraina și statele membre ale Uniunii Europene.
Acordul de Parteneriat și Cooperare a comportat crearea unei serii de
structuri bilaterale (U.E. – Ucraina), prin care s-au dezvoltat dialogul politic și
cooperarea în domeniile prevăzute. Aspectele tehnice și financiare legate de
schimburile comerciale dintre Uniunea Europeană și Ucraina au fost considerate
mai importante decât orice altă chestiune .391
În decembrie 2005, Ucraina câștigă titulatura de țară cu economie de piață.
În pofida progreselor realizate, comisarul Uniunii Europene pentru Relații Externe,
Benita Ferrero –Waldner, a subliniat că acordul , care va înlocui actualul A.P.C., nu
va oferi Ucrainei o perspectivă clară de aderare. O altă așteptare a Ucrainei vis-a-
vis de Uniune, se referă la abolirea regimului de vize cu țările Uniunii Europene. În
octombrie 2006, a fost semnat doar un acord de facilitare a regimului de vize și
readmisie cu Ucraina, ca prim pas în vederea atingerii obiectivului propus de Kiev.
Referitor la rolul Uniunii Europene în europenizarea țărilor Europei Centrale și de
Est, există mai multe păreri. Pe de o parte sunt cei care cred că Uniunea Europeană
își folosește puterea și influența în dezavantajul dezvoltării socio -economice și
democratice a acestora. Pe de altă parte sunt cei care văd în implicarea Uniunii, un
avantaj al țărilor din Europa Centrală și de Est în comparație cu alte țări în tranziție
sau cei care consideră că Uniunea are o obligație morală de a folosi pârghiile de
care dispune pentru dezvoltarea democrației și a drepturilor omului în această

391 Cristina , Dallara, Uniunea Europeană și promovarea Rule of Law în România, Serbia și Ucraina, Editura Institutul
European, Iași, 2009, p.239.

181
regiune. Indiferent însă, de punctul de vedere la care aderăm, cert este că Uniunea
Europeană are o influență majoră în evoluția politicii interne a acestor țări.
Procesul de europenizare se poate derula, fie prin inducerea și ghidarea
efectuate de Uniune, fie ca o inițiativă a țării însăși. În primul caz, Uniunea spune
ce reguli și legi trebuie adoptate, în cazul al doilea, statele nemembre adoptă părți
ale acquis -ului, pentru că le consideră potrivite și oportune pentru rezolvarea
anumitor necesități europene.
Specialiștii au identificat trei modele, conform cărora o țară se poate
„europeniza” , și anume:
1. Modelul stimulului extern – o țară adoptă reguli și legi ale Uniunii Europene
dacă recompensa promisă de Uniune depășește costurile interne legate de
adoptare și implementare. Altfel spus, în acest model, procesul de
europenizare și ritmul acestuia depind de promisiunile făcute de Uniunea
Europeană;
2. Modelul educației sociale – o țară adoptă și legi ale Uniunii dacă consideră
că acestea sunt necesare și oportune, ținând cont de realitățile concrete din
țara respectivă;
3. Modelul lecției învățate – o țară adoptă și legi ale Uniunii Europene, dacă
este îndreptățită să creadă că acestea pot rezolva în mod eficient anumite
probleme de politică internă. Este un model care se aplică de țările
nemembre care fără vreo influență directă din partea Uniunii Europene,
decid să preia și să implementeze părți din acquis.
Ucraina a optat, mai degrabă, pentru cel de-al treilea model. Atunci când a
fost evident că Uniunea nu este dispusă să promită sau să ofere recompense de
genul perspectivei de aderare, statul ex-sovietic a decis că dacă nu poate să ajungă
în Uniune, atunci, cel puțin să încerce „să aducă Europa acasă .‖392
Cu toate acestea, Ucraina trebuie să parcurgă două etape în demersul său de
europenizare: una condiționată prin democratizare și alta prin acquis. Prin Politica

392 Doina , Bordeianu, op.cit , p.26.

182
de Vecinătate, U.E., ajută vecinii să îndeplinească prima etapă, dar nu și pe cea de-
a doua care servește drept o precondiție a aderării.
Într-o astfel de abordare a relațiilor de vecinătate, P.E.V.393 poate fi
considerată un compromis între dorința noilor țări vecine de a deveni membre ale
Uniunii și limitele Uniunii Europene de a accepta noi extinderi. Aplicarea ei va
duce la conturarea unei regiuni pan-europene și mediteraneene, organizată după
modelul cercurilor concentrice: un nucleu dur format din Uniunea Europeană
(aflată în stadiul ridicat de integrare), acționând ca poli de difuzare a unor procese
transformative în vecinătatea să estică și sudică pentru a dezvolta un spațiu larg de
stabilitate, securitate și prosperitate; un număr de țări terțe, cele mai avansate,
participând la piața internă ; și ultimul grup, participând doar la zona de liber
schimb .394
Metoda cercurilor concentrice, corespunzătoare gradelor diferite de integrare
ar permite diminuarea contradicției de extindere – aprofundare și poate fi luată în
considerare în organizarea relațiilor de vecinătate. Ea introduce însă, o
discriminare prin excluderea participării statelor aparținând cercu lui exterior, la
politici și acțiuni permise statelor din cercul de mijloc. O soluție de compromis ar
putea fi cea a „nucleului dur cu geometrie variabilă ‖, respectiv, participarea
tuturor statelor la un număr de politici și acțiuni comune corespunzătoare celui mai
ridicat nivel de integrare și diferențierea, acolo unde nu se poate găsi un numitor
comun. Domeniile majore de aplicare a geometriei variabile ar putea fi: piața
internă, educația, cercetarea – dezvoltarea, politicile industriale, politica de mediu,
politica socială, justiția și afacerile interne , relațiile externe.
Politica Europeană de Vecinătate poate fi privită astfel ca o formă de
guvernare externă ,395 care include valorile, standardele și politicile europene, dar

393 Politica europeană de vecinătate (P.E.V.) se aplică în cazul următoarelor țări: Algeria, Armenia, Azerbaidjan,
Belarus, Egipt, Georgia, Israel, Iordania, Liban, Libia, Moldova, Maroc, Palestina, Siria, Tunisia și Ucraina. Ea
urmărește consolidarea prosperității, stabilității și securității tuturor. PEV se bazează pe democrație, pe
respectarea statului de drept și pe respectarea drepturilor omului și este o politică bilaterală înt re UE și fiecare țară
parteneră, îmbogățită de inițiativele de cooperare regională: Parteneriatul estic și Uniunea pentru Mediterana
394 Doina , Bordeianu, op.cit , p.28.
395 Încercarea de a europeniza nu doar țările care fac parte din comunitatea politică europ eană, ci și spațiul
regional din jurul Uniunii Europene.

183
exclude accesul la instituțiile de bază ale Comunității. Metoda prin care Uniunea
„guvernează” , poate fi comparată cu cea utilizată în procesul de extindere. Sunt
folosite anumite instrumente de pre-aderare, precum Planurile de Acțiuni care
prevăd reforme de realizat, alte elemente de condiționare, precum și o monitorizare
regulată (rapoarte de țară). Aceste instrumente au ca scop realizarea unui nivel înalt
de integrare, bazat pe modelul zonei economice europene. Altfel spus, se dorește o
apropiere a vecinilor pe cît de mult posibil, ținând cont de statutul lor de nemembri
ai Uniunii Europene.396
Cu toate acestea, țările implicate în P.E.V. beneficiază de asistență
financiară din partea Comisiei Europene prin două tipuri de programe: M.E.D.A.
(se referă numai la țările din zona mediteraneană ) și T.A.C.I.S. (se referă la toate
celelalte țări).
Este necesar de subliniat faptul că această politică este în mod evident strâns
legată de evoluția viitoare a politicii externe și de securitatea Uniunii Europene.
Politica Europeană de Vecinătate este cu siguranță un instrument accesoriu al
politicii externe a Uniunii, care permite crearea prim mecanisme soft a legăturilor
cu zonele relevante pentru securitatea comună. Deja din 2003, în Strategia
Europeană pentru Securitate a fost inserată o referire explicită a P.E.V. ca
instrument suplimentar pentru stabilitatea și securitatea Europei. Politica
Europeană de Vecinătate, după cum se subliniază printr -un document al I.A.I.
(2004)397, reprezintă un instrument deosebit de relevant pentru definirea relațiilor
Uniunea Europeană – Rusia. Deși Rusia a reacționat cu prea puțin entuziasm la
ofertele P.E.V., preferând relațiile bilaterale, chestiunea crucială rămâne aceea a
influenței asupra fostelor republici sovietice: cazul Ucrainei este emblematic în
acest sens.398
Ucraina merită, desigur o altă abordare din partea Vestului. Oboseala,
frustrarea cauzată de ritmul reformelor, critica pentru atitudinea greșită vis-a-vis de

396 Doina , Bordeianu, Op.Cit , p.29.
397 Report on the confrence „The challanges of the EU Neighbourhood Policy”, Instituto Affari Internazionali, Roma,
26-27 noiembrie 2004.
398 Cristina , Dallara, Op.cit., p.238.

184
valorile europene – sunt căi greșite care descurajează angajamentul european al
Ucrainei.
În schimb, punctele de vedere exprimate de partea americană, prin vocea
generalul ui James L. Jones, comandant suprem al forțelor aliate în Europa și
consilier de securitate al președintelui Obama, susținea că „Marea Neagr ă este la
fel de importantă ca Marea Baltică” , vizând transformarea regiunii „din punct de
vedere economic și al securității”.399

3.2.5. Vulnerabilități, amenințări, riscuri
După destrămarea Uniunii Sovietice, unul dintre dintre principalele scopuri
ale Uniunii Europene și Statelor Unite a fost păstrarea și consolidarea suveranității
Ucrainei (al doilea stat ca mărime din Europa). În spatele acestui țel, era de fapt
împiedicarea Rusiei de a crea un nou imperiu în estul continentului european.
Rivalitățile geopolitice care existau în perioada sovietică s-au menținut până astăzi,
într-o formă mai voalată, desigur, și complică cooperarea în cadrul parteneriatului
strategic stabilit între Uniunea Europeană și Rusia, pe de o parte și S.U.A. și Rusia,
pe de altă parte.
Din acest punct de vedere, se poate crede că Ucraina este importantă pentru
Occident, doar în postura de stat-tampon în relațiile lor cu imprevizibila Rusie.
Atunci când aceste relații și contextul politic sunt favorabile, Ucraina este uitată și
dată la o parte. Prin urmare, Kievului i se cere să se abțină de la o eventuală
coaliție cu Rusia, dar nu i se promite calitatea de membru al Uniunii Europene sau
N.A.T.O. în schimbul posibilelor avantaje ratate în urma acestei scheme. Unicul
lucru care i-a fost oferit Ucrainei pentru loialitatea sa, a fost includerea în Politica
de Vecinătate .400
Studiile de Securitate definesc provocările din mediul international de
securitate pe baza vulnerabilităților, amenințărilor și riscurilor.

399 Dumitru MAZILU, „Marea Neagră, opțiuni geostrategice actuale”, Lumea, nr.4 (289), 2017, p. 66.
400 Doina , Bordeianu, Op.cit. , p.31 -32.

185
Vulnerabilitățile sunt slăbiciuni interne ale statelor. Pericolele rezultă din
acțiuni pe moment, în privința deținerii sau gestionării unor bunuri materiale sau
simbolice. Soluționarea conflictelor reprezintă o condiție fundamentală a păstrării
echilibrului sistemelor sociale. Factorii de conflict sunt interni, externi sau
combinați, de natură economică, politică sau militară, etc. Din această perspectivă,
statele pot fi clasificate cu accent pe domeniul capacității instituționale.
Regimurile politice care promovează mecanismel e difuziunii puterii rezistă
cel mai bine în situații de conflict intern. În cazul tranziției rapide a puterii între
grupuri socio -economice, religioase sau entice, stabilitatea poate fi obținută prin
existența unei ierarhii necontestate și legitime.
În centrul atenției analiștilor de securitate se află și tematica gestionării
crizelor, prevenirii și soluționării conflictelor. Se au în vedere: construcția păcii,
preconflict și post conflict (prevenirea conflictelor); impunerea păcii (gestionarea
conflictului); menținerea păcii (prevenirea conflictelor); restabilirea păcii (măsuri
non-coergitive).
Conflictele militare figurează, în continuare, la loc central, pe agenda de
securitate internațională, cu toate că se spera că o data cu încheierea Războiului
Rece, lumea își va regăsi o atât de mult sperată stare de pace generală. Pe fundalul
unor remodelări geopolitice, s-au declanșat noi conflicte armate cu încărcătură
politică, economică, etnică, religioasă. Între cauze se înscriu: competiția pentru
controlul asupra resurselor; afirmarea identităților religioase, entice și statale;
disproporția dintre creșterea demografică și distribuția bogățiilor; ciocnirile între
proiectele de globalizare; ciocnirile între fundamentalismele ideologice și
religioase .401
Progresele tehnologice și revoluția din afacerile militare au stimulat apariția
conceptului de „război de generația a IV-a” sau „război hibrid” caracterizat prin
„asimetrie” ; lipsa „fronturilor clasice” și a armatelor adverse clar definite; teatre
de acțiuni militare imprecise delimitate; ștergerea frontierei dintre obiectivele
militare și civile; informatizarea conducerii și execuției acțiunilor militare, a

401 Ibidem, p. 15-16.

186
mijloacelor de luptă și a teatrului de acțiuni militare, etc. Așadar, globalizarea,
proliferarea armelor de nimicire în masa, „ciocnirea civilizațiilor” , competiția
pentru resurse (în primul rând energetice), au impus alte norme noi de război .402 În
acest cadru se înscrie și războiul împotriva terorismului international, inițiat de
S.U.A. , după 11 septembrie 2001 sau conflictul din Ucraina , care a început în
noiembrie 2013, acestea fiind încă în desfășurare.
Până la izbucnirea conflictului din Ucraina, numeroși analiști militari
considerau că revenirea la o situație de “Război Rece” (mai exact de confruntare
economico -politică între Federația Rusă și Occident ) nu ar avantaja deloc
Moscova; o astfel de perspectivă, între altele, ar stimula cercurile ultranaționaliste
și religioase din zonele multietnice ale Rusiei și ar vulnerabiliza iremediabil
Moscova în raporturile de cooperare – concurență cu China .
Ucraina ocupă o poziție strategică în Zona Lărgită a Mării Negre și în raport
cu Europa Centrală. Valoarea strategică a acestei poziționări este determinată de
repere politice, militare, economice, etc. O relație specială se poate stabili între
valoarea strategică a Ucrainei în context estic și central european și securitatea
economico -energetică a continentului. Valoarea economică și politică a traseelor
energetice „clasice” și „alternative” spre Uniunea Europeană, evidențiază o dată
în plus importanța statului independent , Ucraina , pe arena internațională.403
Raportarea evoluțiilor din Ucraina la problematica traseelor energetice ,
poate fi abordată pe multiple planuri. Există , atât o dimensiune economică a
acestor relații , cât și dimensiuni politico -strategice. Relațiile respective implică atât
politici de companii naționale și multinaționale, cât și guverne suverane,
parlamente, organizații internaționale de felul O.N.U. , Fondu l Monetar
Internațional , U.E., N.A.T.O. , C.S.I., G.U.A.M.404 etc.

402 Ibidem, p. 17.
403 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , op.cit. , p. 64.
404 GUAM este o inițiativă regională din patru state. Denumirea ei provine de la inițialele statelor fondatoare:
Georgia , Ucraina , Republica Azerbaidjan și Republica Moldova . Prin semnarea documentului fondator la 10
octombrie 1997, președinții celor patru state au remarcat necesitatea dezvoltării cooperării cvadrilaterale pentru
întărirea stabilității și securității în Europa.

187
Din punct de vedere economic, Ucraina, are un mare potențial de dezvoltare,
inclusiv o piață cu posibilități de creștere peste media Zonei Lărgite a Mării Negre.
Ucraina se comportă, în egală măsură ca un mare consumator de energie (de
hidrocarburi) și principala țară de tranzit a conductelor de gaze naturale din
Federația Rusă spre Europa Centrală (U.E.).
Profesorul A. Goncearenko , susține că 80% din cantitatea de 150 miliarde
metri cubi de gaze naturale importate din C.S.I. de statele Uniunii Europene,
tranzitează Ucraina. În opinia sa, Ucraina va rămâne în poziția de a „filtra”
exporturile terestre de gaze naturale din Federația Rusă încă mult timp.
Trase ul de hidrocarburi ce tranzitează această țară aduce venituri
substanțiale statului. În același timp, parte din încasările de export în Uniunea
Europeană ale Federației Ruse depind de buna funcționare a conductelor
Ucrainene. Pe de altă parte, importurile Kievului de hidrcarburi din Asia Centrală
și tranzitate prin conducte rusești se află sub „supravegherea și presiunea”
guvernanților de la Moscova.
Funcționarea normală a economiei Ucrainei este strâns asociată, cu traseele
energetice existente. Siderurgia, costrucțiile de mașini, rafinăriile, investițiile din
marile combinate metalurgice și petrochimice, distribuția produselor petroliere și
consumul industrial și individual de gaze naturale sunt în relație directă cu
importurile de hidrocarburi din Est. Masele importante de salariați și cercuri de
afaceri influente activează în sectoare economice care cooperează strâns cu
exportatorii ruși de hidrocarburi.
Din punct de vedere politico -strategic, Ucraina are o valoare de primă
mărime în Zona Lărigită a Mării Negre și în Europa de Est. În același timp,
Ucraina joacă un rol important în asigurarea stabilității în regiunile menționate și în
asigurarea securității economice și energetice a Uniunii Europene și chiar a
Federației Ruse.405
În sensul orientarii actuale a Ucrainei către integrarea în N.A.T.O. și în
Uniunea Europeană cu dezvoltarea unei cooperări avantajoase cu Federația Rusă și

405 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , op.cit. , pp. 65-66.

188
cu statele din C.S.I., Kievul a subliniat că asigurarea securității sale energetice
reprezintă un interes vest european major, mesajul său fiind corect tradus de
Occident în anii 2006 -2008. În consecință, Uniunea Europeană și S.U.A. și-au
extins relațiile cu Ucraina și au intrervenit ferm pe lângă conducerea de la Kremlin
în timpul disputelor energetice din anii respectivi. Uniunea Europeana și Statele
Unite au evidențiat necesitatea ca Federația Rusă să-l trateze ca pe un partener
egal, să renunțe la „șantajul energetic” și la amenințări cu secesiunea unor regiuni
precum Crimeea. În privința aderării Ucrainei la N.A.T.O. și la Uniunea Europeană,
instanțele euro-atlantice au afirmat că porțile celor două organizații rămân deschise
și că Federația Rusă nu poate avea drept de veto.406
Riscul major care ar putea decurge de aici, este decizia de înarmare excesiv ă
a tuturor actorilor implicați , fapt care ar conduce l a declanșarea unui conflict
nuclear devastato r. Deja primul pas a fost făcut la 22 decembrie 2016, când circula
informația că Federația Rusă a decis să -și dezvolte arsenalul nuclear. Imediat,
Statele Unite au reacționat , prin vocea președintelui ales, anunțând că vor dezvolta
propriul arsenal nuclear.
Cercetările întreprinse de cele mai prestigioase institute de cercetări din
lume, (Institutul suedez de Cercetare, Institutul pentru Studii Strategice, Watson
Institut for Internaționa l Studies ș.a.), au dezvăluit că, în cursul anului 2016
cheltuielile militare mondiale s -au ridicat la 1 .570 miliarde dolari.407
Doctrina Paul Wolfowitz ,408 elaborată pe baza recomandărilor lui Zbigniew
Brzezinski,409 aducea în discuție o ipoteză controversată care afirma că adversarii,
pe de o parte, declară că „această cumulare continuă de arme nu ar viza
declanșarea conflictului militar, ci numai descurajarea adversarului ”, pe de altă

406 Ibidem, pp. 66 -67.
407 Dumitru MAZILU, „Războiul o op țiune inacceptabilă”, Lumea, nr. 2 (287), 2017, pp. 84 -85.
408 Paul Dundes Wolfowitz (născut la 22 decembrie 1943 ) este un diplomat și politolog evreu -american . A îndeplinit
în trecut funcția de adjunct al Secretarului de stat pentru apărare al Statelor Unite ,Donald Rumsfeld între anii
1975 -1976 și 2001 -2005 , și cea de președinte al Băncii Mondiale între anii 2005 -2007 . Wolfowitz a fost decanul
Școlii Paul H.Nitze de Studii Avansate Internaționale SAIS la Universitatea Johns Hopkins .
409 Zbigniew Kazimierz Brzezioski , este un diplomat și politolog american o-polonez (SUA). L-a servit, in calitate de
consilier național d e securitate , pe președintele Jimmy Carter între anii 1977 -1981 . Astăzi este profesor de politică
externă a SUA la Universitatea Johns -Hopkins din Baltimore , consilier la Centrul pentru studii politice și stra tegice
(C.S.I.S.) din Washington D.C. și autor de cărți politice de specialitate , fiind considerat , alături de Henry Kissinger și
Samuel P. Huntington , o autoritate printre marii strate gi globali americani.

189
parte , în realitate s -a dovedit că „mașinăria militară se poate pune în mișc are
atunci când orice pretext poate fi bun pentru intrarea în acțiune”.410

3.3. Conflictul din Ucraina
„Orice success îți ofera un bilet către o problema și mai dificilă ”
Henry Kissinger

3.3.1. Rolul frontierel or terestre
Având în vedere amenințările făcute de Federația Rusă cu privire la
secesiunea peninsulei Crimeea , în cazul în care Ucraina continuă parcursul euro-
atlantic, consider că este util să avem în vedere caracteristicile de bază ale unei
frontiere și cum pot influența acestea stabilitatea unui stat.
În viziune strict geopolitică, frontierele trebuie analizate ținând cont de mai
multe aspecte cum ar fi: geneza și trasarea lor, disputele generate de scrierea lor,
interacțiunile care determină perioade de tensiune sau destindere, punerea în
discuție a unor porțiuni frontaliere din diferite motive. Toate aceste aspect au fost
descrise mai sus, iar acum vom analiza aplicabilitatea acestora la contextul
geopolitic actual, analizânt conflictul din Ucraina.
Tot din punct de vedere geopolitic frontierele sunt definite ca „zone care
separă două ansambluri politice în raporturi directe de independență și
suveranitate” sau sunt considerate de cercetătorii din domeniu „discontinuități
geopolitice ‖.411
Așadar , se poate spune că frontierele delimitează statele ca entități
geografice, istorice, politice sau militare și constituie o expresie geopolitică a
teritorialității.
Așa cum am văzut în capitolele precedente, teritoriile au fost dintotdeauna o
sursă de tensiuni și conflicte între state, care au degenerat în conflicte armate.

410 Dumitru MAZILU, „Războiul o opțiune inacceptabilă”, Lumea, nr. 2 (287), 2017, p . 85.
411 Teodor P. SIMION , Probleme fundamentale de Geografie Politica și Geopilitica , p. 46.

190
Trasarea sau retrasarea frontierelor s-a realizat în urma unor evenimente istorice,
politice, războaie sau pe baza unor negocieri , iar traseul frontierelor reprezintă un
raport de putere între două entități geopolitice.
Pentru K. Haushofer ,412 frontierele erau obsesii geopolitice , clasificând
frontierele în natural e și artificial e sau în frontier e bune și rele. În viziunea sa, o
frontieră naturală trasată pe un râu este considerată bună, în timp ce o frontieră
artificială trasată pe o câmpie este socotită rea din cauza posibili tății conflictuale,
revendică rii de noi spații, schimburi de populații , etc.
Ceea ce este cel mai important de reținut , este faptul că indiferent de
considerațiile teoretice, frontierele delimitează state/națiuni cu funcții complexe:
militare , strategice, protecție, dezvoltare economică, comerț, turism și tranz it.413
În complexitatea lor, „frontierele simbolice” încă joacă un rol important.
Printre acestea , „frontierele simbolice” apărute în Europa interbelică precum
„linia Curzon” și Europa postbelică „Cortina de Fier” sau, mai recent, după
implozia comu nismului, „frontierele” Uniunii Europene.
Analiza frontierelor , mai ales pe continentu l European, demonstrează o
problematică extrem de complexă, datorită „mizei geopolitice” pe care acestea o
reprezintă în politica mondială.
Așa cum am văzut în capitolul dedicat evoluțiilor geopolitice după al Doilea
Război Mondial, probleme frontalie re au existat în diferite etape istorice .
Mai mult decât atât, miza frontierelor este extrem de diversă , aceasta
plecând de la crearea unei națiuni pe antecedente biblice/istorice (precum Israelul ),
acapararea de noi teritorii (precum politica Rusiei ), controlul unor resurse naturale
(precum situația din Ucraina ), mergând până la banala sursă de apă potabilă, mai
ales dacă este situată în deșert.
Fondul integrării politice, militare, economice tot mai evidente în lumea
contem porană concretizată cel mai sugestiv de Uniunea Europeană, devin areale de
conlucrare multilaterală între statele vecine și surse de dezvoltare continuă.

412 Karl Ernst Haushofer (1869 – 1946) a fost un general german, geograf, politician și un reprezentant de marcă al
geopoliticii. Lui Karl Haushofer i se datorează studierea instituționalizată a geopoliticii.
413 Teodor P. SIMION , Probleme fundamentale de Geografie Politica și Geopilitica , p.47.

191
Mai mult decât atât, președintele Comisiei Europene Jean -Claude Juncker a
declarat, după Brexit, că „frontierele sunt cea mai proastă invenție făcută vreodată
de politicieni” și că „europenii ar trebui să pună interesele Uniunii înaintea
intereselor naționale […]”, iar liderii Germaniei, Franței și Italiei s -au pronunțat
în luna august 2016 că „eliminarea granițelor și constituirea unui stat federal
unic”.414
Chiar dacă globalizarea determină dispariția frontierelor , totuși frontier ele se
vor menține , îndeplind cel puțin rolul oferit de principiul „unitate prin
diversitate” .415
În acest contex t, consider că sunt important de menționat funcții le
frontierelor :
 Funcția politică se reflectă prin exercitarea puterii pe un teritoriu/stat
delimitat de frontiere (naturale/artificiale, terestre/maritime). Frontiera
delimitează suveranitatea statului asupra teritoriului aferent, prin competența
financiară (circulația monedei naționale sau valuta), competența juridică
(spațiul legal diferențiat) și cea administrativă.
 Funcția administrativă se referă la prezența pe linia de frontieră a punctelor
vamale și de trecere a acesteia, sau în alte cazuri punctele vamale se află
chiar în interiorul statelor iar un exemplu în acest sens sunt aeroporturil e
internaționale. În același timp frontiera poate fi locul de desfășu rare a unor
activități ilegale cum ar fi contrabanda, traficul de persoane, drogur i, arme
etc., fapt ce creează statelor probleme dificile.
 Funcția militară se referă la importanța militară/strategică a frontierelor
unde de regulă militarii desfășoară efective importante .
De aceea frontiera politică este asimilată de state din motive de siguranță și
stabilitate drept „frontieră de securitate .”416

414 Dumitru MAZILU, „Suprastatalitatea opțiuni contradictorii”, Lumea , nr. 11 (284), 2016, p. 89.
415 Mottoul Uniunii Europene, „Uniți în diversitate” , a fost folosit pentru prima dată în anul 2000. Acesta arată că
europenii s-au unit pentru a promova pacea și prosperitatea, acceptând totodată să-și deschidă spiritul către
culturile, tradițiile și limbile atât de diverse ale continentului european.
416 Teodor P. SIMION , Probleme fundamentale de Geografie Politica și Geopilitica , p. 54 .

192
În funcție de permeabilitatea frontierelor se pot distinge frontiere opace
cum este cazul Coreei de Nord, frontiere diafane în care fluxul este controlat
(cazul fostelor state comuniste, sau cazul de astăzi al Rusiei, Ucrainei, Belarus etc.)
și frontiere transparente , cum este cazul frontierelor dintre statele spațiului
Schengen. Astfel, pe măsura extinderii U.E. și a spațiului Shengen, frontierele se
transformă din frontiere opace, în frontiere transparente.417
Contestarea frontierelor este determinată de diferitele conflicte de natură
economică, etnică, religioasă, ș.a. Aceste frontiere sunt dificil de traversat, uneori
pot fi chiar interzise, iar măsurile de securitate sunt de multe ori excesive.
„Inerția” frontierelor se referă la faptul că unele frontiere internaționale pot
deveni uneori frontiere interne , așa cum este cazul frontierelor din interiorul UE
unde avem , pe de o parte , frontiere interne (în cazul statelor membre Schengen ) și
frontiere externe (în cazul frontierelor estice cu Ucraina, Republica Moldova și
Marea Neagră ).
Din punct de vedere al Drept ului Internațional „frontierele statelor sunt linii
reale sau imaginare prin care se delimitează teritoriul unui stat de teritoriile altor
state și se delimitează competența teritorială a statului. Acestea pot fi clasificate în
funcție de aliniamentele pe care se stabilesc și în funcție de componentel e
teritoriului. ”418
În funcție de aliniamente , distingem mai multe tipuri de frontiere:
 frontiere naturale reprezentate de forme le de relief ;
 frontiere artificiale reprezentate de liniile trasate între anumit e puncte;
 frontiere astronomice – care urmează paralele sau meridianele globului
pământesc;
Din punctul de vedere al componentelor teritoriului , frontierele se clasifică
în frontiere terestre , frontiere fluviale, frontiere aeriene și frontiere maritime.419
Operațiunea de stabilire a frontierelor statelor este complexă și importantă pentru

417 Ibidem, pp.54 -55.
418 Dumitru TOMA, op.cit., p. 120.
419 Ibidem, p.121.

193
relațiile dintre statele vecine, împlicând operațiunile de delimitare420 și de
demarcare421 a frontierei.
Pentru o aprofundare asupra caracteristicil or conflictului din Ucraina,
consider că este oportun să aduc în discuție teritoriul de stat.
În literatura juridică teritoriul de stat reprezintă spațiul geografic format din
sol, subsol, ape, și coloana de aer de deasupra solului și apelor . Asupra acestora un
stat își exercită suveranitatea să deplină și exclusivă .422 Teritoriile statelor sunt
supuse suveranității lor care, în Drept ul Internațional public, este garantată prin
principii le suveranității teritoriale, integrității teritoriale și inviolabilității
frontierelor.
Regimul juridic al teritoriului statelor este reglementat prin legislația
națională a fiecărui stat, în temeiul suveranități sale teritoriale cu luarea în
considerare a prevederilor Drept ului Internațional.
Suveranitatea teritorială este deplină în sensul că se extinde asupra tuturor
părților teritoriului statului, asupra tuturor activităților și asupra tuturor persoanelor
fizice sau juridice aflate pe acesta . ”Suveranitatea teritorială este exclusivă în
sensul că fiecare stat își exercită suveranitatea numai pe un anumit teritoriu și nici
un stat nu își exercită suveranitatea pe teritoriul altui stat. Aceasta nu înseamnă că
un stat, exprimându -și liber voința, nu poate acorda altor state sau cetățenilor
acestora, prin convenții internaționale, unele drepturi de a folosi teritoriul său în
limite bine stabilite423 și de regulă, pe bază de reciprocitate .”424
Un stat poate renunța la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea
altui stat, doar în cazul unei cesiuni sau cedări de teritoriu, acestea fiind operațiun i
juridice conven ționale. Astfel de cedări de teritorii între state pot fi prevăzute în
tratatele de pace, tratatele de vânzare de teritoriu, de schimburi de teritorii, de

420 Această operațiune constă în fixarea linei de frontieră între două state, într-un tratat încheiat de ele și în care se
descrie traseul frontierei, traseu prevăzut și în hărțile topografice, anexate la tratat. În delimitarea frontierelor,
statele iau în considerare fie o linie preexistentă, fie adoptă o linie nouă.
421 Demarcarea frontierei este etapa următoare delimitării și constă în trasarea frontierei la fața locului prin
implantarea semnelor de frontieră. În plan juridic, frontierele se stabilesc fie prin acorduri încheiate între statele
vecine, fie prin tratate care au marcat sfârșitul unor conflicte militare de mai mică sau mai mare anvergură.
422 Dumitru TOMA , op.cit., p. 117.
423 Exemple bine cunoscute în acest sens sunt legate de drept ul de tranzit feroviar, rutier sau aerian .
424 Dumitru TOMA , op.cit., p. 117.

194
donații teritoriale sau de retrocedare a unui teritoriu de către un stat. Același lucru
s-a întâmplat și atunci când Hrușciov a cedat peninsula Crimeea, Ucrainei
Sovietice.
În ceea ce privește componentele teritoriului de stat, distingem : spațiul
terestru, spațiul acvatic și spațiul aerian de deasupra solului și apelor.
Spațiul terestru , este alcătuit din uscatul unui stat, aflat sub suveranitatea sa,
indiferent unde este situat geografic. Pot fi mai multe părți separate între ele, dar
care se află sub suveran itatea aceluiași stat. Nu sunt considerate părți ale
teritoriului unui stat coloniile, protectoratele sau teritoriile aflate sub tutelă.425
Există și părți ale teritoriului unui stat enclavate în teritoriul altui stat numite
enclave.426 Tot din spațiul terestru face parte și subsolul, statul având totalitatea
drepturilor de explorare și exploatare, în orice fel, a bogățiilor subsolului, nefiind
stabilite limite de adâncime.
Spațiul acvatic , cuprinde apele râurilo r, lacurilor, canalelor, apele porturilor,
radelor, apelor interioare (băile), marea teritorială (apele teritoriale care reprezintă
porțiunea maritim ă de 12 mile marine dincolo de apele interioare). Platoul
continental, solul și subsolul mării, până la o anumită adâncime a acestuia, ca și
zona economică exclusivă nu fac parte din teritoriul de stat: asupra lor însă statele
au drepturi suverane și își exercită jurisdicția.
Spațiul aerian , situat deasupra spațiului terestru și a celui acvatic , constituie
de asemenea , un element component al teritoriului de stat.
Pentru analiza conflictului din Ucraina , consider că este util să avem în
vedere modalitățile de modificare a teritoriului prevăzute în Dreptul Internațional.
Singura modalitate de modificare a teritoriului unui stat, admisă de Dreptul
Internațional contemporan, este aceea care se întemeiază prin consimțământul liber
exprimat al populației care locuiește pe teritoriul respectiv. Asemenea modificări
teritoriale pot consta, fie în desprinderea unor teritorii de la un stat și formarea unui

425 Ibidem, p.119.
426 Teritoriu de mici dimensiuni având o populație puțin numeroasă, aflat în apropierea graniței dintre două state,
în interiorul unuia, dar aparținând celuilalt.

195
stat sau a unor state noi independente ,427 fie alăturarea unor părți din teritoriul unui
stat ori a unor state în întregul lor la alte state.428
Modalitatea de exprimare a consimțământului populației care locuiește pe
teritoriul ce urmează să facă obiectul unor asemenea modificări teritoriale se face,
fie printr -o hotărâre a organului legislativ suprem , fie prin intermediul
referendumului , care trebuie să exprime voința suverană a poporului care locuiește
pe acel teritoriu.429

3.3.2. Principalii actori internaționali
După cum am arătat în capitolele precedente , transformările economice și
sociale globale au determinat modificări importante în ordinea internațională. După
sfârșitul Războiului Rece, conflictul izbucnit în Ucraina , în noiembrie 2013 , pare
să reconfigureze mediul internațional de securitate.
Astăzi, majoritatea statelor se confruntă, atât cu lărgirea orizontului de
dezvoltare, cât și cu amenințări de natură atât militară, cât mai ales non-militară.
Puterea de care dispun statele , asigură poziționările, repoziționările și evoluțiile lor
în spațiile național, zonal, regional și global .430
Se consideră că statele sunt actori naționali, cu funcții de securitate internă și
exernă. Ele etalează tipuri specifice de comportament internațional. Statele
îndeplinesc și roluri de vehicul pentru securitate și de instrument al bunăstării.
Statele se deosebesc în raport cu: puterea, poziționarea în spațiu, timpul de
instituții, politicile promovate, tradiții istorice, etc.
Unii specialiști consideră puterea drept abilitatea (capacitatea) unui stat de a
influența sau a controla alte state. Pentru Henry Kissinger, „puterea este
capacitatea unei entități de a-și impune voința asupra alteia sau de a rezista
presiunii exercitate de altă entitate”431. Foarte importantă este capacitatea unui

427 Două exemple grăitoare în acest sens sunt dezmembrarea Iugoslaviei și a URSS.
428 Un exemplu concludent este unirea celor două republici germane , în anul 1990.
429 Dumitru TOMA , op.cit. , p. 120.
430 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , Politică și energie în est: cazul Ucrainei , Editura Top Form, Bucuresti, 2010,
p. 9.
431 Ibidem.

196
actor internațional de a-și folosi resursele tangibile și intangibile , în așa fel, încât să
influențeze evoluțiile relațiilor globale și regionale spre propriul beneficiu.
Exercitarea puterii se materializează în legătură cu intențiile, nevoile,
valorile sau interesele actorilor internaționali, ca și cu distribuția inegală a
resurselor. Potențialul de putere se bazează pe elemente geografice, demografice,
economice, militare, cultural -religioase etc. Puterea reală se corelează cu
exercitarea efectivă a coerciției și depinde și de voința populară și de calitatea
leadership -ului, organizarea internă, infrastructura statului și strategiile adoptate432.
Actorii statali , care joacă rolul de mari puteri în Secolul XXI sunt: S.U.A. ,
Federația Rusă, China, India, Franța, Marea Britanie, Japonia, Germania. Dintre
toate acestea, S.U.A. , Japonia, Germania și China sunt cele mai mari puteri
economice ale lumii, influențând într-un mod sporit anumite decizii ale
Organizațiilor Internaționale.
Federația Rusă este principalul actor din zonă, acesta fiind statul cel mai
întins din regiune, având o populație de 142 de milioane de locuitori, 17 milioane
de kilometri pătrați, rezerve de petrol de 60 de miliarde barili și de gaze naturale de
47.000 miliarde metri cubi, industrie nucleară și de armament nuclear. Rusia a
traversat o perioadă de restructurare economică, consolidarea autorității statului și
modernizarea instituțiilor. Anii 1990 – 1992, au fost marcați de impactul
dezmembrării U.R.S.S. și al dizolvării Tratatului de la Varșovia, republicile
unionale transformându -se în Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.)433.
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, statele au început să
coopereze mult mai intens, pentru a preveni izbucnirea unor conflicte noi, prin
intermediul Organizațiilor Internaționale.
Încă din Secolul al XIV-lea, Pierre Dubois (scriitor scolastic francez),
susținea principiul organizării internaționale, iar în Secolul al XVI-lea, scriitorul
politic francez, Emeric Cruce , a propus crearea unei organizații internaționale, în

432 Ibidem, p.14.
433 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , op.cit ., p.63.

197
care considera utilă și participarea Chinei, nu numai a țărilor europene,
delimitându -se astfel organizații internaționale universale și regionale.
Totodată, Leland M. Goodrich (profesor american de științe politice),
observa că “existența unor interese comune ale popoarelor și guvernelor
diferitelor state și care reclamă unele acțiuni concertate din partea acestor
guverne a fost recunoscută din momentul apariției statelor moderne” . Profesorul
american de științe politice, Morton A. Kaplan , considera necesare structurile
internaționale pentru menținerea sau, la nevoie, pentru restabilirea “echilibrului în
cadrul sistemului” internațional .434
După cum s-a relevat în ample lucrări de specialitate, organizațiile
internaționale435 constituie ―un cadru deosebit de important al cooperării între
state în variate domenii. Este rațiunea majoră a constituirii acestor organizații și
finalitatea activității lor, urmărită, încă de la apariție, de către reprezentanții
statelor”436.
Organizațiile internaționale au o natură interstatală, membrii lor sunt statele
într-un sistem de cooperare și nu de subordonare. Acestea au la baza creării lor un
tratat internațional437, care exprimă voința liber consimțită a statelor care au
convenit constituirea lor. De asemenea, organele proprii permanente , asigură
realizarea programelor lor și au, în conformitate cu statutele proprii, personalitatea
juridică necesară îndeplinirii scopurilor pentru care au fost constituite.
Organizațiile Internaționale sunt subiecte derivate ale Drept ului
Internațional . Capacitatea lor juridică este limitată la drepturile și obligațiile
stipulate în actele lor constitutive, vizând înfăptuirea obiectivelor convenite de
statele membre și precizate în statutele lor. Hotărârile organizațiilor internaționale
au, în principiu, caracter de recomandare, devenind obligatorii în condiții expres
reglementate în actele lor constitutive. Organizațiile Inter național e nu pot adopta
hotărâri în problem e care sunt de competența internă a unui stat și nu sunt în

434 Dumitru MAZILU , Drept ul Internațional Public, Editura Lumina Lex, București, 2009, p.209.
435 Fenomen relativ nou în Drept ul și relațiile internaționale.
436 Dumitru MAZILU , op.cit ., 2009, p.210.
437 De exemplu, Carta Națiunilor Unite; Tratatul de la Lisabona etc.

198
măsură să oblige pe membrii lor să supună asemenea chestiuni spre rezolvare
acestor organizații. Toate statele au dreptul egal la participare le dezbaterea
proiectelor de hotărâri și la adoptarea lor.438
Cele mai “vocale” Organizații Internaționale sunt:
 Organizația Națiunilor Unite (O.N.U. ) a fost înființată în 1945, cu
misiunea menținerii păcii și securității internaționale și promovării cooperării
economice, sociale, culturale și umanitare. Organizația se află înr-o perioadă de
restructurare și de referire a rolului său. S-a înființat un Consiliu al Drept urilor
Omului .439
O.N.U. promovează dezvoltarea economico -socială, protecția mediului,
combaterea terorismului international, a discriminărilor de orice fel, reducerea
sărăciei, etc. Reforma organizatorică se axează pe lărgirea C.S. – O.N.U. cu
puterile emergente și pe reexaminarea raporturilor dintre CS și Adunarea Generală.
Pentru numeroși politicieni și doctrinari, O.N.U. ar fi cadrul cel mai indicat pentru
guvernarea globală.
 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O. ), creată în 1949
de Statele Unite ale Americii , Canada și statele Vest-Europene. N.A.T.O. a
îndeplinit rolul de alianță de apărare colectivă în epoca Războiului Rece. După
desființarea tratatului de la Varșovia și destrămarea U.R.S.S. (1989 -1991) ,
N.A.T.O. a rămas singura alianță politico -militară activă și a evoluat în direcția
edificării unei comunități de securitate.
N.A.T.O. a dezvoltat parteneriate cu Federația Rusă, Ucraina și alte state din
Europa, Asia și Africa de Nord și a fost întrebuințată în diferite operații de pace
(din Bosnia -Herțegovina, până în Afganistan).
Un parteneriat special funcționează între N.A.T.O. și Uniunea Europeană.
Concomitent, se examinează funcțiile Organizației Tratatului Atlanticului de Nord,
în garantarea securității traseelor energetice ale statelor membre. Se discută
închierea de parteneriate cu Japonia, Australia, Noua Zeelandă. Relațiile

438 Dumitru MAZILU , op.cit., 2009, p.211.
439 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , op.cit. , p. 14.

199
N.A.T.O. – Federația Rusă s-au deteriorat relativ după 2005 -2008, în contextul
disputelor asupra Scutului Antirachetă American din Europa Centrală și de Est440 și
al conflictului armat din Georgia .441
 Uniunea Europeană (U.E.), a apărut în aprilie 1951, ca urmare a
Tratatului de Constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului , statele
vest-europene s-au angajat într-un complex process de integrare economică,
instituțională și politică, încununat prin apariția U.E. (1992 – 1993).
Ca și N.A.T.O. , după 1993, Uniunea Europeană s-a extins în Est și Sud-Est.
Creșterea economică a Uniunii a fost susținută de angajamentele pentru dezvoltare
și reconstrucție, pentru reducerea decalajelor Vest-Est. Astăzi, Uniunea Europeană
înglobează aproximativ 500 de milioane locuitori, pe o suprafață de peste 4
milioane de kilometri pătrați. P.I.B. -ul Uniunii, de 19 mii de miliarde de dolari se
compară cu cel al S.U.A.
Uniunea Europeană s-a străduit să elaboreze o politică externă și de
Securitate comună și participă la operații de pace. Se depun eforturi și în vederea
realizării de politici commune de vecinătate și energetice.
Uniunea Europeană s-a străduit să elaboreze o politică externă și de
Securitate comună și participă la operații de pace. Se depun eforturi și în vederea
realizării de politici commune de vecinătate și energetice.
Uniunea Europeană are parteneriate speciale cu: S.U.A. , N.A.T.O. ,
Federația Rusă, Ucraina, China, India, Asia de Sud-Est, Africa, America Latină,
statele de la Marea Mediterană și din Caucazul de Sud. Se desfășoară negocieri de
aderare cu Turcia și Croația, tratative pentru un nou parteneriat cu Federația Rusă
și pentru o zonă de liber schimb cu S.U.A. . Uniunea a devenit ―model de integrare‖
și pentru alte organizații regionale.

440 NATO a constuit în Turcia, România, Polinia și Marea Britanie un sistem avansat de apărare antirachetă, ca
măsură de apărare împotriva unei posibile amenințări provenite din Iran. Federația Rusă consideră că acest scut
este o amenințare directă la adresa securității sale.
441 Conflictul armat dintre Federația Rusă și Georgia a început în august 2008 și a durat 6 zile. Războiul s-a
declanșat ca urmare a unei operațiuni militare lansate de către forțele georgiene contra regimului separatist oset.
Pe data de 8 august , Rusia a trimis forțe în sprijinul osetilor. În urma acestui război Osetia de Sud a fost
recunoscută ca entitate statală de Federația Rusă, Georgia la rîndul ei pierzînd de facto controlul asupra acestei
regiuni.

200
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.), a
luat ființă în anul 1970, sub forma Conferinței pentru Securitate și Cooperare în
Europa (CSCE). La Conferința de la Budapesta din 1994 s-a adoptat titulatura de
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.).
Organizația , asigură abordări cuprinzătoare ale securității (militare, politice,
economice și umane) și participarea în spirit de egalitate a tuturor țărilor pe baza
respectării unor principii , norme și valori commune. O.S.C.E. își dirijează
eforturile în vederea edificării unor societăți democratice, prevenirii conflictelor
locale, restaurării păcii în zonele de tensiune, eliminării unor deficite de Securitate,
etc. În momentul de față, se pune problema remodelării Organizației.
Alți actori non-statali semnificativi ai sistemului international sunt: Consiliul
Europei, Comunitatea Statelor Independente, Organizația de Cooperare de la
Shanghai, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol , Fondul Monetar
Internațional , Banca Mondială , Liga Arabă, Organizația Conferinței Islamice,
Cooperarea Economică Asia-Pacific, Asociația Statelor din Asia de Sud-Est,
Uniunea Africană, Organizația Statelor Americane, marile corporații
internaționale, alianțele unor ONG -uri cu activitate mondială, structurile
internaționale ale unor religii (catolică), etc.442

3.3.3. Evenimentele premergătoare declanșării conflictului
Până la declanșarea conflictului din noiembrie 2013, dintre Ucraina și
separatiștii proruși, acțiunile politico -militare ale Federației Ruse în Ucraina ne
indicau faptul că Moscova respinge cu vehemență rezolvarea conflic telor locale cu
participarea Organizației Națiunilor Unite, Uniunii Europene , Statelor Unite și a
riveranilor Mării Negre. Era clară intenția sa de a bloca sau concura rutele
energetice alternative din bazinul Caspic și Asia Centrală. Exploatarea
divergențelor dintre ruși, tătari și ucraineni (în Ucraina ), dintre georgieni, abhazi,
azeri figurează între “pârghiile” de acțiune ale Moscovei. D e asemenea s-a apelat
și la presiuni economice, politice și militare nu numai asupra Ucrainei, ci și a

442 Maria POSTEVKA , Vladimir , ZODIAN , op.cit. , p. 15.

201
Republicii Moldova, Georgiei, ș.a. Nu trebuie omisă nici rețeaua de baze militare
rusești din Ucraina (Crimeea ), Armenia, Caucazul de Nord prin care se
supraveghează nordul și centrul bazinului Mării Negre.
Cu toate acestea, interdependențele create de fosta Uniune Sovietică,443
obligă Rusia să ia în calcul faptul că principalele sale conducte de petrol și gaze
tranzitează Belarus, Lituania, Ucraina și Polonia, transportul spre Uniunea
Europeană fiind practic controlat, și de alți actori locali. Ca efect, partea rusă
insistă să achiziționeze firmele transportatorilor de gaze naturale din Belarus și
Ucraina .444
Federația Rusă a încercat un timp să întrebuințeze O.C.E.M.N.445 ca un fel
de instrument de cooperare economică regională sub egida sa, sau să creeze o
―trilaterală‖ cu Ucraina și Turcia. Admiterea României și Bulgariei în N.A.T.O. și
Uniunea Europeană, în 2002 respectiv 2007, a schimbat însă radical datele
problemei. Uniunea Europeană și Alianța Nord Atlanitică și-au împins frontierele
la Marea Neagră. Bruxelles -ul a lansat o strategie proprie de vecinătate care se
prelungește până în Asia Centrală. N.A.T.O. promovează o orientare distinctă în
Caucazul de Sud.
Perspectiva este ca problematica Mării Negre să se internaționalizeze,
indiferent de obstacolele vremelnice. Vecinătatea N.A.T.O. și U.E., de fapt, a
modificat pe termen lung și mediu în favoarea Occidentului balanța de forțe
economice, politice, tehnologice și de populație în bazinul Mării Negre .446
Summit -ul N.A.T.O. de la București, din aprilie 2008, a reafirmat dorința
Alianței de a încuraja aderarea Ucrainei. În privința aderării la Uniune, oficialii
europeni preferă să stimuleze aplicarea unor reforme specifice economiei de piață,
în locul unei strategii clare de admitere a Ucrainei. Îndeosebi , Germania și Franța

443 Ucraina a făcut parte, pănă în 1991, din URSS.
444 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , op.cit., p. 63.
445 Organizației de Cooperare Economică la Marea Neagră (O.C.E.M.N.) a luat naștere, l a 25 iunie 1992 . Țările
riverane la Marea Neagră au înființat un model unic și promițător de inițiative multilaterale, politice și economice
care au ca scop stimularea interacțiunii și armoniei între statele membre, precum și de asigurare a păcii, stabilității
și prosperității, dar și relațiilor de bună vecinătate în regiunea Mării Negre.
446 Ca ter men de comparație între Uniunea Europeană și Federația Rusă: Uniunea Europeană are 500 milioane de
locuitori, P.I.B. de aproximativ 19.000 miliarde dolari; Federația Rusă – 142 milioane locuitori, P.I.B. de
aproximativ 2.000 miliarde de dolari.

202
consideră că o politică explicită de atragere a Ucrainei în Uniune ar „sfida”
Federația Rusă.
Parteneriatul Estic , ca formulă de “asociere” a statelor est-europene la
Uniunea Europeană și de forma re a unei zone de liber-schimb, a neliniștit profun d
Moscova. „Șeful diplomației ruse, Sergey Lavrov, care acuzase Uniunea
European ă că încearcă să-și constituie o sferă de influență, știe foarte bine că
acestea sunt prostii” . Declarația a fost făcută la sosirea pentru o reuniune cu
omologii săi europeni, în Luxemburg, de către ministrul ceh de Externe, Karel
Schwarzengerg .447
În aprilie 2009, oficialii Uniunii Europene susțineau că „apără cu fermitate
ideea că nu ar fi trebuit să existe sfere de influență, nici pentru ruși și nici pentru
noi”. Uniunea Europeană vrea să „dezvolte aceste țări deoarece este în ineresul
său să nu fie prea în întârziere în comparație cu Uniunea, deoarece acest lucru ar
genera probleme pe viitor ”. „Faptul că Lavrov se gândește imediat în termeni de
sferă de influență spune multe ”, a apreciat la rândul său, ministrul suedez Carl
Bildt, unul dintre promotorii Parteneratului Estic. Parteneriatul „este răspunsul
nostru la dorințele exprimate de aceste țări de a fi mai aproape de integrarea
europeană, este alegerea lor de a vrea să meargă spre o mai mare integrare. Avem
o influență, da, care se datorează magnetismului integrării europene, modelului pe
care îl reprezintă, este adevărat ”.448
Parteneriatul Estic are ca scop extindeerea cooperării economice a Uniunii
Europene cu Ucraina, Republica Moldova, Belarus, Georgia, Armenia și
Azerbaidjan, inclusiv crearea unei zone de comerț liber cu acestea și facilitarea
procedurilor de viză. Inițiativa nu prevede pregătirea acestor țări pentru aderarea la
Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, Germania și Polonia solicită Uniunii Europene să sprijine
serios redresarea economică a Ucrainei. Totodată, Berlinul consideră că Uniunea ar
trebui să medieze și disputele ruso-ucrainene din Crimeea.

447 Maria P OSTEVKA , Vladimir Z ODIAN , op.cit. , p. 141.
448 Ibidem.

203
La 7 mai 2009, s-a lansat oficial Parteneriatul Estic, la Praga. Belarus,
Ucraina, Moldova, Azerbaidjan, Armenia și Georgia deveneau state partenere.
Reprezentanții Georgiei și Azerbaidjanului nu au reușit să includă în declarație o
mențiune clară a respectării integrității teritoriale, ci doar a „principiilor și
normelor Drept ului Internațional ”. Celor două state li s-a refuzat astfel, garantarea
suveranității în provinciile Abhazia și Osetia de Sud, respectiv Nagorno -Karabah,
provincie controlată de Armenia, țară inclusă în Parteneriatul Estic.. Omisiunea
vine în condițiile în care Armenia a refuzat să reia negocierile cu Azerbaidjanul
privind reglementarea situației din Nagorno -Karabah.
Declarația comună arată că Parteneriatul Estic nu este decât un instrument al
existenței Politicii de Vecinătate a Uniunii Europene și că beneficiază de o
finanțare suplimentară , de doar 450 de milioane de euro. Potrivit unei analize
difuzată de Europa Liberă, includerea fostelor republici sovietice într-o formulă de
cooperare , urmărește obținerea unor beneficii energetice, întrucât aceste state sunt
fie bogate în hidrocarburi, fie reprezintă rute de tranzit care ocolesc Rusia.
Premierul ungar Gordon Bajnal a declarat, de altfel, că Parteneriatul Estic va
consolida proiectul gazoductului Nabucco .449
În replică, Moscova a decis să aprofundeze relațiile cu statele din Asia de
Est. La 12 mai 2009, Vladimir Putin semna , la Tokio , un contract pentru
exploatarea câmpurilor petroliere din Siberia Orientală. Compania rusă Irkusk Oil,
va deține 51% din capital, iar Japan Oil Gas and Metals National , va avea 49%.
Țițeiul extras va aproviziona piețe din Asia de Nord -Est, inclusiv Japonia și
S.U.A. , după finalizarea oleoductului rus Siberia Orientală – Pacific.
Concomitent, la 13 mai 2009, s-a lansat Noua Strategie de Securitate a
Federației Ruse, Kremlinul nu exclude folosirea forței militare în bătălia pentru
resursele energetice și consideră N.A.T.O. și S.U.A. amenințări foarte mari la
adresa să și a întregii lumi. Politica internațională se va concentra asupra găsirii cât
mai multor surse de energie, inclusiv în Orientul Mijlociu, Marea Barenț și în
zonele arctice, precum și în Asia Centrală și zona caspică, se arată în documentul

449 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , op.cit. , p. 142.

204
postat pe site-ul Consiliului de Securitate al Rusiei. Pe fondul acestei lupte acerbe
pentru resurse, încercările de a folosi forța militară pentru rezolvarea problemelor
ce vor apărea nu pot fi excluse. Balanța de forțe , existentă în prezent la granițele
Rusiei și ale aliaților săi poate fi oricând destabilizată.
Strategia de Securitate Națională a Rusiei a fost discutată pe 24 martie, dar
adoptarea să a fost amânată de membrii Consiliului de Securitate al Rusiei.
Moscova a vrut să lămurească ce are în vedere Washingt onul prin „resetarea”
relațiilor ruso-americane (termenul a fost folosit de ministrul de american de
Externe, Hilary Clinton, după o întâlnire cu omologul său, Serghei Ivanov). Textul
Strategiei precizează amenințările la adresa securității Rusiei, făcând referire la
expansiunea către Est a Alianței Nord -Atlantice și la intenția Statelor Unite ale
Americii de a amplasa un scut antirachetă în Europa de Est.
Orientarea întregii arhitecturi globale și regionale numai către zona euro-
atlantică, numai spre N.A.T.O. , este o amenințare la adresa securității
internaționale, susține documentul. Potrivit acestuia, este inacceptabil caAlianța
Nord -Atlantică să includă state aflate la granița cu Rusia, o aparentă referire la
Ucraina și Georgia ( foste state sovietice ), care și-au exprimat intenția de a intra în
blocul militar occidental. Documentul critică de asemenea, planurile americanilor
de a amplasa un scut antirachetă în Polonia și Cehia, în ciuda asigurărilor
Washingt onului că elementele militare sunt destinate contracarării unui posibil atac
din partea Iranului sau a Coreii de Nord.
Încercarea de a menține o securitate globală și regională va fi pusă în pericol
dacă elementele antirachetă americane vor fi amplasate în Europa, susține textul
documentului. Strategia rusească susține, pe de altă parte, că va încerca să pună
temelia unui parteneriat strategic și cu S.U.A. , care să se bazeze pe interese
comune.
Tema centrală a negocierilor de la Habarovsk a fost repezentată de
problemele energetice ce tind să se contureze tot mai tare din cauza disensiunilor
legate de sursele și rutele alternative de aprovizionare cu petrol și gaze a Europei.
Tensiunile au apărut , în special după războiul energetic dintre Kiev și Moscova,

205
incident care i-a privat pe europeni o scurtă perioadă de timp, de gazele rusești.
Suficient de mult cât să îngrijoreze cancelariile europene. Consilierul lui
Medvedev, S. Prihodko, a afirmat că Rusia a devenit extrem de impacientată în
ceea ce privește aderarea Ucrainei la Organizația Mondială a Comerțului
(O.M.C.).450
În iunie – august 2009, s-au consumat: un nou Summit UE – Federația Rusă,
fără decizii majore (mai); o reuniune lărgită G8 și puterile emergente (iulie); o
vizită a președintelui american Barack Obama în Federația Rusă. În iulie s-a
semnat acordul politic pentru conducta Nabucco, urmând în replică, un larg acord
ruso-turc de cooperare energetică, cu participarea Italiei.
„Elita politică rusă, deși supusă presiunilor economico -politic e în creștere
din Vest și Est, nutrește încă iluzia periculoasă că va putea contracara
amenințările complexe externe prin mijloace preponderent militare; o altă
evaluare strategică pripită ar conduce Federa ția Rusă spre un nou Război Rece cu
S.U.A. , cu toate că Moscova nu dispune de capacitățile necesare unei confruntări
economico -politice de asemenea anvergură .”451
Pe de altă parte, ținând seama de evenimentele istorice prezentate în
capitolele precedente , precum și de evoluțiile celor două Războaie Mondiale, se
poate afirma faptul că eforturile Moscovei de a diviza comunitatea euro-atlantică
pentru a bloca extinderea Occidentului nu se pot solda decât cu întărirea
economică a Uniunii Europene, structură „protejată” la nivel politico -militar
global de N.A.T.O. și Statele Unite ale Americii .452

3.3.4. Declanșarea conflictului
Conflictul din Ucraina se declanșează la 21 noiembrie 2013, pe motivul
anunțului făcut de Guvernul de la Kiev, prin care suspendau negocierile asupra
Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și relansau relații economice cu
Moscova. Anunțul a fost făcut la presiunile Rusiei și la promisiunile președintelui

450 Maria POSTEVKA , Vladimir ZODIAN , Op.cit. , p. 144.
451Ibidem.
452Ibidem.

206
rus Vladimir Putin, prin care se oferea să împrumute Ucraina cu 15 miliarde de
dolari și să ieftinească gazul. Aproximativ 42% din polulația Ucrainei susținea
încheierea Acordului de Asociere cu U.E., motiv pentru care protestele au început
la Kiev .453
La un moment dat, protes tele declanșate în 2013 începuseră să se mai
liniștească , pana în momentul în care, pe 16 ianuarie 2014 , Ianukovici a semnat o
lege care impunea restricț ii mari organizatorilor de proteste și îngradea dreptul la
liberă exprimare, presei fiindu -i tot mai greu să critice guvernarea . Mai mult, erau
interzise grupurile de mașini în numar mai mare de 5 și, inclusiv , purtarea unei
căști pe cap. Din acest moment, protestele au repornit cu o forță și, mai mare, nu
numai în Kiev, ci și în alte capitale regionale. În total, trei luni de manifestații au
avut loc la Kiev, în Piața Independenței (Euromaidan), care devine simbolul
protestelor .454
Așa cum am arătat în primul subcapitol, Ucraina este divizată din cauza
limbilor folosite, a istoriei și a politicilor guvernam entale. O treime din țară
vorbeș te limba rusă ca limbă nativă, în practică însă aceasta fiind vorbită de mult
mai mulți oameni. Vorbitorii de limbă rusă trăiesc cel mai mult într-o jumă tate din
țară, iar vorbitorii de ucrainean ă în cealaltă jumatate. Și nu numai că sunt două
limbi diferite, dar sunt și două politici guvernamentale diferite pentru aceasta țară.
Aproximativ jumătate din populația Ucrainei își dorește ca țara să se apropie de
Uniunea Europeană și să părăsească sfera de influență rusească. Însă o altă treime
spune ca ar prefera integrarea în Comunitatea Economic ă Euroasiatică , adică să
meargă alături de Rusia.
Revenind la evenimentele din Piața Independenței, reprimarea ia amploare la
sfârșitul lunii ianuarie 2014, iar forțele de ordine intervin împotriva
mani festanților ; la 18 februarie, violențele s-au soldat cu peste 100 de morți , în trei

453http://stirileprotv.ro/stiri/stirileprotv -special/9 -intrebari -despre -ucraina -pe-care -v-a-fost-rusine -sa-le-formulati
.html, consultat în data de 27.01.2016.
454 http://www.mediafax.ro/externe/cro1nologie -principalele -etape -ale-crizei -declans ate-in-ucraina -in-noiembrie –
2013 -13453405 , consultat la data de 27.01.2016.

207
zile. Demis de Parlament , la 22 februarie, președintele Viktor Ianukovici fuge în
Rusia. Miliardarul prooccidental Petro Poroșenko este ales președinte , la 25 mai.
Astfel, Criza din Ucraina pare că a luat sfârșit, însă evenimentele ce au
urmat vor conduce la declanșarea unui conflict armat între forțele proruse din estul
Ucrainei și armata ucraineană .
La 26 februarie, confruntări între forțele proruse și proucrainene au loc la
Simferopol, capitala Crimeei ( republică autonomă și locuită în majoritate de etnici
ruși din sudul Ucrainei ). Ulterior, Parlamentul din Crimeea, ocupat de un comando
prorus, alege un nou Guvern local și votează organizarea unui referendum cu
privire la viitorul peninsulei, unde se instalează militari ruși în civil. La 16 martie,
în urma referendumului, este aprobată anexarea Crimeei la Federația Rusă,
aprobată după două zile de Moscova. "Anexarea" este denunțată de Kiev și
Occident și provoacă cea mai gravă criză diplomatică între Occident și Rusia , de la
destrămarea U.R.S.S.

3.3.5. Escaladarea conflictului
Criza din Ucraina continuă prin escaladarea violenței în sudul, dar mai ales
în estul țării. Evenimentele arată în mod clar o răspândire a conflictului în rândul
civililor, care sunt din ce în ce mai forțați să ia parte la acțiune . Pe de altă parte,
etapa este caracterizată de un dialog monoton între actorii principali reprezentați de
Rusia, S.U.A. , N.A.T.O. și U.E., cu aplicarea de sancțiuni de o parte și de cealaltă,
mobilizarea de forțe armate în vecinătatea Ucrainei, precum și implicarea în acțiuni
specifice diplomației.
În contextul anexării Crimeei, la 24 martie 2014, Federația Rusă a fost
exclusă din grupul G8, contramandându -se și summit -ul care ar fi urmat să aibă loc
în iunie, la Soci. Totodată, la ordinul președintelui interimar Alexander Turcinov,
trupele ucrainene au început retragerea din Crimeea.

208
Organizația Națiunilor Unite a condamnat alipirea Crimeei la Rusia ,455 iar
Alianța Nord -Atlantică a sistat colaborarea cu Moscova.
La 31 martie, președintele rus Vladimir Putin a ordonat o „retragere
parțială” a trupelor ruse comasate la granița cu Ucraina . La începutul lunii aprilie
2014, activiști pro-ruși au ocupat în forță sedii administrative region ale din estul
Ucrainei ( în special Donețk, Lugansk și Harkov ), solicitând organizarea unui
referendum pe tema separării de Ucraina. Autoritățile ucrainene au recâștigat a
doua zi controlul asupra clădirilor guvernamentale din Harkov .
Militanți pro-ruși, în uniforme de camuflaj , au ocupat , la 12 aprilie 2014,
sediile poliției și Serviciului Secret din Sloviansk, în estul Ucrainei. Și în
Kramatorsk și Donețk separatiștii au preluat controlul asupra cartierelor generale
ale poliției. Pe acest fond, la 15 aprilie 2014, președintele în exercițiu al Ucrainei,
Alexander Turcinov, a anunțat începutul unei „operații antiteroriste” impotriva
separatiștilor pro-ruși, soldată cu morți și răniți.
În urma negocierilor de la Geneva, din 17 aprilie, cu participarea Ucrainei,
Rusiei, Uniunii Europene și Statelor Unite , s-a convenit asupra unui acord privind
detensionarea din estul Ucrainei, prin dezarmarea grupărilor ilegale și abandonarea
sediilor administrative ocupate de separatiști. Acordul nu a avut însă niciun efect în
practică, iar după câteva zile, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, acuza
Kievul de ruperea angajamentului.
Opt observatori militari internaționali ai Organizației pentru Securitate și
Cooperare în Europa (O.S.C.E.) au fost reținuți , în 25 aprilie 2014, de către
separatiștii pro-ruși în apropierea orașului Slovian sk, sub acuzația de a fi spioni iar
la 1 mai au ocupat sediul procuraturii din Donețk, provocând ciocniri puternice cu
forțele de poliție.
Având în vedere această situație fără precedent în istoria modernă a
Ucrainei, președintele interimar Alexander Turcinov ordonă reluarea serviciului
militar obligatoriu, avertizând că forțele milit are ucrainene sunt în stare de alertă .

455 http://www.refworld.org/pdfid/534502a14.pdf , consultat la 12.04.2017 și se referă la Rezoluția adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. din 27 martie 2014.

209
Nouă persoane și-au pierdut viața în timpul unei ofensive militare contra
separatiștilor , la Sloviansk, iar militanții pro-ruși au doborât două elicoptere de
război ucrainene; p e străzile orașului Odesa au fost ucise aproximativ 42 de
persoane. Ziua de 2 mai 2014 a fost cea mai sângeroasă zi de la răsturnarea de la
putere a ex-președintelui Viktor Ianukovici.
Cateva zile mai târziu , președintele Putin a cerut ca referendumurile din
estul Ucrainei să fie amânate pentru a încuraja dialogul și a subliniat că alegerile
prezidențiale din Ucraina , programate pentru 25 mai 2014 reprezintă un moment
deciziv .456
Separatiștii pro-ruși nu au avut însă răbdare și, pe 11 mai, declară
independența față de Ucraina a regiunilor Donețk și Lugansk . Referendum ul nu a
fost recunoscut nici de Kiev, nici de Occident. Pe baza controlului din teren,
aceștia au format Republica Populară Donețk, respectiv Republica Populară
Lugansk, nerecunoscute oficial nici până în prezent.
La alegerile prezidențiale anticipate, desfășurate în 25 mai 2014, în Ucraina,
a fost ales (din primul tur, cu peste 54% din voturi), Petro Poroșenko, om de
afaceri miliardar, fost ministru de Externe între anii 2009 -2010 și ministru al
Economiei, în 2012. Cele mai multe secții de votare din est au rămas închise. La
aflarea rezultatului, președintele ales a promis să aducă „pace într-o Ucraină unită
și liberă .”457 Luna mai s-a încheiat cu operațiuni militare lansate de armata
ucraineană, soldate cu peste 50 morți , în ambele tabere.
Luna iunie debutează cu discursul din Varșovia, al președintelui american
Barack Obama , cu ocazia aniversării a 25 de ani de la căderea comunismului în
Polonia . Acesta , condamnă „agresiunea rusă” din Ucraina și îndeamnă Federația
Rusă să înceapă discuțiile cu noua conducere de la Kiev, pentru a pune capăt
crizei .
Președintele rus Vladimir Putin și președintele ales al Ucrainei, Petro
Poroșenko, s-au întâlnit , la 6 iunie 2014, în Franța cu ocazia celebrării a 70 de ani

456 http://www.bbc.com/news/world -middle -east -26248275 , consultat la 12.04.2017.
457 Ibidem.

210
de la debarcarea din Normandia. Cu această ocazie, cei doi au făcut un apel pentru
încheierea rapidă a vărsării de sânge din estul Ucrainei.
Petro Poroșenko a fost învestit oficial în funcția de președinte al Ucrainei , la
7 iunie 2014, iar șapte zile mai târziu separatiștii pro-ruși doboară un avion militar
ucrainean, omorând 49 de oameni.458
După părerea mea, un moment deosebit de important, este semnarea
Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, pe care Ucraina, Georgia și
Moldova l-au semnat la 27 iunie 2014. Acordul are rolul de a ajuta cele trei țări
spre continuarea parcursului lor către integrarea în structurile europene , atât din
punct de vedere politic cât și economic. După semnarea acestui acord, Steve
Rosenberg , jurnalist britanic și corespondent BBC la Moscova , în urma unei
analize efectuate în capitala rusă, afirma că „există un sentiment general de iritare
sau poate chiar furie aici, că Moscova nu a reușit să convingă țări ca Ucraina,
Moldova și Georgia să nu semneze acest acord istoric de liber schimb cu U.E.
Moscova are preocupări economice cu privire la aceste oferte – este îngrijorată de
faptul că piața rusă ar putea fi inundată de mărfuri ieftine din U.E., care ar lovi
producătorii ruși. Dar presiunile cele mai mari pentru Moscova sunt preocupările
geopolitice – întreaga idee că fostele state sovietice, țările pe care Moscova încă le
consideră ca fiind în sfera să de influență, alunecă spre Europa și într-o zi o să
devină, eventual, o parte din UE – irită foarte tare Moscova , în special în cazul
Ucrainei […] Este neclar modul în care lucru rile se vor dezvolta mai târziu.”459
La 17 iulie, un avion de pasageri al companiei aeriene Malaysia Airlines
(MH17), care decolase din Amsterdam , este doborât lângă satul Grabove ( un
teritoriu controlat de rebelii pro-ruși), toate cele 298 de persoane fiind declarate
moarte, motiv pentru care, la sfârșitul lunii iulie, Uniunea Europeană și Statele
Unite ale Americii anunță noi sancțiuni asupra Rusiei.
Începând cu 5 septembrie , prin semnarea la Minsk, a unui acord de încetare
a focului, situația se detensionează ; alegerile din Parlamentul de la Kiev, din 26

458 Ibidem.
459 http://www.bbc.com/news/world -europe -28052645 , consultat la 12.04.2017.

211
octombrie 2014, sunt câștigate de pa rtidele pro -europene. Urmează o perioadă de
șicane minore între Federația Rusă și Ucraina.460

3.3.6. Posibile soluții
Toate evenimentele descrise mai sus indică valoarea strategică a Ucrainei în
contextul resurselor tot mai limitate de pe continentele european și american.
Importanța geopolitică a Ucrainei se va oglindi în deciziile pe care toți actorii
implicați le vor lua în viitorul apropiat .
Până atunci, consider că este util să aduc în atenția cititorilor câteva soluții
posibile pentru rezolvarea conflictului din Ucraina, atât din punct de vedere
geopolitic cât și al Drept ului Internațional .
Din punct de vedere geopolitic , soluțiile care stau la baza rezolvă rii
conflictului , țin de stabilirea scopurilor profunde care îi animă pe actorii implicați
în conflict , precum și ideologiile la care aceștia subscriu în vederea construcției
unei geostrategii la nivelul O.N.U. , care să pună capăt conflictului. Având în
vedere că ideologia Federației Ruse încă folosește termeni specifici secolului trecut
(precum „zone de influență” ), este destul de greu de găsit acel liant de negociere la
nivel politic , pentru a pune capăt conflictului și să îmbunătățească relațiile la nivel
internațional.
Pentru rezolvarea conflictului din Ucraina , eu întrevăd ca primă soluție ,
aplicarea politicii compromisului prin consens . Având u-se în vedere experiența
Uniunii Europene , cu privire la compromis, modalitate a de soluționare a
conflictului este negociere a directă între Uniunea Europeană, Statele Unite,
N.A.T.O., Federația Rusă și Ucraina, în care să se țină cont, atât de interesele
economice cât și de cele geostrategice ale tuturor actorilor interesați. Principalele
mize ale negocierilor sunt legate de resursele naturale și securitatea energetică.
„Schimbul” efectuat în urma negocierilor trebuie să fie de natură a avantaja toate
părțile implicate.

460 http://www.bbc.com/news/world -middle -east -26248275 , consultat la 12.04.2017.

212
Acest precedent a fost statuat chiar la Conferința pentru Securitate și
Cooperare în Europa, când, „la propunerea României, s -a stabilit ca deciziile să
fie adoptate prin consens, iar – în unele cazuri – negocierile diplomatice durau
chiar până la orele 2 noaptea, așa încât pentru delegația țării care avea îndoieli
cu privire la justețea soluției preconizate să se găsea scă răspunsuri
satisfăcătoare”. 461
Așadar, această măsură exclude războiul ca variantă de soluționare a
conflictelor, diplomația dusă cu răbdare și înțelepciune având pârghiile necesare de
a lua în considereare interesele legitime ale tuturor părților.462
Un prim pas în acest sens a fost făcut la summitul Alianței Nord -Atlantice
de la Varșovia, din 8 -9 iulie 2016, prin care s -a decis reluarea întâlnirilor din
cadrul Consiliului N.A.T.O. – Rusia, după o pauză de 20 luni. În acest sens, la 13
iulie 2016, la Bruxelles, Consiliul s -a întrunit pe baza unei agen de politice,
stabilindu -se tot odată efectuarea unor consultări între ambasadorii celor 28 de state
membre ale Alianței Nord -Atlantice și omologul rus, Alexandr Grușco. Decizia
privind reluarea întâlnirilor Alianței cu Federația Rusă întăresc ideea de cooperare,
pentru depășirea tensiun ilor dintre cele două puteri.463
În paralel, luându -se în calcul tensiunile și stările conflictuale din anii 2014 –
2016, la summitul N.A.T.O. de la Varșovia, importanți lideri politici și diplomatici
au decis „să-și consolideze prezența aliată în Europa de Es t‖. În acest sens, au fost
organizate multiple exerciții militare ( inclusiv cu nave și aeronave ), cu scopul
declarat „de a fi cât mai bine pregătite […] într -o eventuală confruntare armată ,
urmărindu -se descurajarea adversarului”. Răspunsul Rusiei a fost oferit de cei
mai autorizați lideri militari de la Moscova, prin care anunță comunitatea
internațională că mijloacele sale militare sunt pregătite pentru a face față oricărei
confruntări militare. 464

461 Dumitru MAZILU, „Războiul o opțiune inacceptabilă”, Lumea, nr. 2 (287), 2017, p . 86.
462 Ibidem.
463 Dumitru MAZILU, „Summitul N.A.T.O. de la Varsovia. Prezență militară aliată consolidată în Europa de Est”,
Lumea , nr.10 (283), 2016, p. 82.
464 Idem, „Balcanii, în contextul geopolitic actual”, Lumea , nr. 1 (286), 2017, p. 80.

213
Ținând cont de faptul că numărul părților implicate în negocieri politice și
diplomatice este destul de mare, iar orgoliile acestora sunt pe măsură, probabil, se
va recurge la divizarea teritorială a Ucrainei prin împărțirea acesteia în „Ucraina
de Vest” (cu o conducere politică pro-occidentală) și „Ucraina de Est” (cu o
conducere politică rusofilă și/sau rusofonă ), având granița pe Râul Nipru.
Această soluție menită să rezolve pe moment tensiunile dintre Ucraina și
Rusia, în mod special, dar și pe cele dintre marile puteri, în mod general, este
periculoasă și puțin probabilă, mai ales în perspectiva precedentului care se crează.
Un exemplu elocvent în acest sens este cazul Coreei, care, așa cum am văzut
în capitolul 2, a fost divizată în Coreea de Nord și Coreea de Sud. Acea soluție a
fost una de moment, principalul ei scop fiind, în viziunea mea, detensionarea
situației și evitarea izbucnirii unui nou război mondial cu consecințe foarte grave.
Astăzi, putem vedea că situația din Peninsula Coreea nu a fost rezolvată, existând
riscul major, ca în următorii ani tensiunile existente între Nord și Sud, precum și
între Statele Unite și Coreea de Nord să escaladeze într -un conflict armat.
Revenind la conflictul din Ucraina, este greu de crezut, în viziunea mea, ca
acest conflict să fie rezolvat pe cale geopolitică. Inexistența unor norme și principii
clare, va conduce la impredictibilitate și la creșterea tensiunilor.
Astfel, subliniez din nou caracterul geopoliticii, care reprezintă un „joc al
intereselor și al puterii”. Deoarece, planează riscul major de extindere a
conflictului la scară mondială, Drept ul Internațional vine cu soluții în acest sens,
fiind, în opinia mea, o completare existențială a științei geopolitice.
Carta O.N.U. (Capitolul 1, articolul 2), încă de la început, prevede câteva
soluții de reglementare pașnică a diferendelor ca principiu al Drept ului
Internațional , proclamând că „toți membrii organizației vor rezolva diferendele lor
internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea
internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie“. Ulterior prevederile
Cartei au fost dezvoltate în numeroase documente adoptate în cadrul Organizației
Națiunilor Unite sau în alte foruri internaționale.465

465 Exemple concludente în acest sens sunt actele adoptate în: 1949 – „Actul General revizuit pentru reglementarea

214
Un alt principiu prevăzut în același articol din Cartă, proclamă că: „Toți
Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale de a recurge la
amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori
independenței politice a vreu nui stat fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Națiunilor Unite.”
În literatura de specialitate și în documentele internaționale, interesele opuse
sau problemele litigioase sunt denumite în mod curent situaț ie, diferend, litigiu,
conflict sau criză , în raport de gravitatea stării de neînțelegere și implicațiile sale
asupra raporturilor dintre subiectele în cauză. „Trebuie precizat încă de la început
că terminologia este destul de imprecisă, iar nuanțele sunt, în general, greu de
distins. ”466
In vederea rezolvării diferendelor internaționale , statele pot recurge la
următoarele categorii de mijloace:
 mijloace pașnice fără caracter jurisdicțional , când pentru rezolvarea
diferendului se folosesc procedu ri care duc la acordul părților (cum ar fi
tratativele, bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea );
 mijloace cu caracter jurisdicțional, când diferendul este soluționat prin
hotărârea unui organ arbitra l sau judiciar, căruia statele îi supun diferendul și
se obligă să accepte și să execute hotărârea acestuia cum ar fi arbitrajul
internațional467 și jurisdicția internațională.468
 procedura de reglementare a diferendelor dintre state, prin intermediul
organizațiilor internaționale cu caracter universal sau regional.

pașnică a diferendelor internaționale“; 1950 – Rezoluția Adunării Generale O.N.U. nr.377/V – „Declarația privind
Uniunea pentru menținerea păcii“; 1966 -Rezoluția Adunării Generale O.N.U. nr.2160 (XXI) – „Declarația privind
respectarea cu strictețe a interzicerii amenințării sau utilizării forței în relațiile internaționale și a drept ului
popoarelor la autodeterminare“; 1972 -Rezoluția nr.2936 (XXVII) – „Declarația privind nefolosirea forței în relațiile
internaționale și interzicerea totală a utilizării armelor nucleare“; 1982 – Rezoluția nr.37/10 – „Declarația asupra
reglementării pașnice a diferendelor internaționale“; ș.a.
466 Dumitru TOMA , op.cit., p. 187.
467 Arbitrajul internațional este sintagma care pune în discuție interese ale comerțului internațional. Convenția de
la Geneva din 1961 definește caracterul internațional al situației litigioase prin îndeplinirea cumulativă a două
criterii: obiectiv (fondul litigiului s-a născut din operații de comerț internațional) și subiectiv (persoanele fizice sau
juridice să fi avut reședința lor obișnuită sau sediul în state contractante diferite).
468 Jurisdicția internațională se referă la totalitatea instanțelor judecătorești de același grad, cu domenii diferite
domenii de competență, la nivel internațional. De exemplu Curtea Internațională de Justiție (CIJ), Curtea
Europeană a Drept urilor Omului (CEDO) și Curtea Penală Internațională (CPI) sunt instanțe cu jurisdicție
internațională.

215
Recurgerea la oricare dintre aceste mijloace este facultativă, statele putând
recurge la unul sau toate mijloacele menționate .469
Ținând cont de cele trei modalități de rezolvare pe cale pașnică a
diferendelor internaționale, putem observa că Ucraina a folosit deja ( încă de la
debutul conflictului ), aproape toate opțiunile prevăzute de mijloacele pașnice fără
caracter jurisdicțional . Mai mult decât atât, au fost semnate mai multe acorduri de
încetare a focului care, însă, nu au fost respectate ; au fost acordate (de Statele
Unite și Uniunea Europeană), sancțiuni de natură economică și diplomatică , de
înghețare a activelor anumitor persoane sau oficialități din Rusia .
Cum este limpede de anticipat, o soluție posibilă, ar fi ca Ucraina să
folosească unul din mijloacele cu caracter jurisdicțional , prevăzute de Drept ul
Internațional și anume arbitrajul internațional sau jurisdicția internațională.
Având în vedere că arbitrajul internațional se referă , în principal , la situații
litigioase cu privire la comerțul internațional și că fundamentul juridic al acestuia
îl constituie acordul părților aflate în conflict, nu poate fi luată în calcul ca o
soluție viabilă. Mai mult decât atât, după părerea mea, dacă ar fi să mă ghidez
după desfășurarea precipitată a evenimentelor din Ucraina , ar fi greu de crezut că
Rusia își va exprima consimțământul pentru recurgerea la arbitrajul internațional
în vederea rezolvar ii diferendului .
O altă soluție ar fi ca Ucraina să apeleze la o instanță judecătorească cu
caracter universal (cum ar fi Curtea Internațională de Justiție din cadrul O.N.U. ).
Toți membrii O.N.U. sunt, implicit , părți la statutul Curții.470 Statele -părți intr-un
litigiu supus Curții sunt obligate să se conformeze hotărârii ei.
Ținând cont de componența curții471 și luând în considerație că h otărârile
se iau cu majoritatea de voturi a judecătorilor care compun instanța , sunt șanse
mari, ca decizia să fie absolvită de orice interpretare care să țină cont de

469 Dumitru TOMA , op.cit., p.190.
470 În prezent 193 de state sunt membre ale Organizației Națiunilor Unite printre care și Rusia și Ucraina.
471 Curtea este alcătuită din 15 judecători, aleși concomitent pe timp de nouă ani de către Adunarea Generală
și de Consiliul de Securitate, dintre persoanele cu înalte calități morale, calificate să ocupe cele mai înalte
funcții judecătorești în ț ara lor, juriști de competență recunoscută în domeniul Drept ului internațional. În
componența Curții nu pot figura, în același timp, doi cetățeni ai aceluiași stat. Sunt alese persoanele care
întrunesc majoritatea absolută de voturi, fără a se aplica în Consiliul de Securitate principiul unanimității.

216
anumite interese politice sau economice. Astfel, hotărârile Curții de Justiție sunt
obligatorii, iar dacă o parte nu le îndeplinește, cealaltă se poate adresa
Consiliului de Securitate ; acesta poate să facă recomandări sau să hotărască alte
măsuri pentru executarea hotărârii. Marea problemă identificată în cazul în care
se ajunge la această situație, este legată de faptul că mecanismele de aplicare ale
hotărâr ilor la nivelul Consiliului de Securitate lipsesc și sunt, în general,
considerate a fi nu obligatorii în conformitate cu Drept ul Internațional .
În literatura de specialitate a Drept ului Internațional am identificat ( în
funcție de scopul urmărit ), posibilitatea aplicării unor măsuri de constrângere
„care urmăresc să determ ine statul, împotriva căruia sunt luate, să pună capăt
acțiunilor care au dus la aplicarea unor măsuri de constrângere .”472
Aceste măsuri de constrângere se impun, mai ales în virtutea faptului că
Drept ul Internațional :
 interzice folosirea sau amenințarea cu folosirea forței atât pentru violarea
frontierelor internaționale existente sau pentru rezolvarea diferendelor
teritoriale, cât și pentru violarea liniilor de demarcație sau de armistițiu
stabilite printr -un acord internațional;
 interzice statelor, organizarea sau încurajarea actelor de război civil sau de
terorism pe teritoriul altui stat, de la sprijinirea sau participarea acestuia și de
la tolerarea pe teritoriul propriu a unor activități organizate în scopul
comiterii unor asemenea acte, ca și de la organizarea sau încurajarea
organizării de forțe neregulate sau de bande înarmate ori de mercenari
pentru săvârșirea de incursiuni pe teritoriul altui stat;
 interzice măsurile de constrângere care ar lipsi popoarele de ele însele, de
drepturile lor la autodeterminare, la libertate și independență.
Rusia a încălcat în mod evident Drept ul Internațional și consider că este
necesar ca Ucraina să aplice unele măsuri de constrângere prevăzute de Carta
O.N.U. Așadar, principalele măsuri de constrângere, admise de Drept ul
Internațional sunt: retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul și ruperea

472 Dumitru TOMA , op.cit., p. 206.

217
relațiilor diplomatice. În opinia mea, pentru rezultate viabile o parte din aceste
măsuri trebuie aplicate succesiv . În acest sens, prima măsură p e care o consider
utilă este embargoul . Acesta poate fi pus în practică prin interzicerea graduală a
importurilor și exporturilor spre și din Rusia.
A doua măsură , pe care o consider utilă este este retorsiunea , care ar const a
în măsuri legislative, administrative sau judecătorești, cum ar fi sporirea taxelor
vamale, interzicerea accesului în porturile ucrainene ale cetățenilor și navelor
rusești sau refuzul de a îndeplini acordurile de transport a gazelor naturale pe
teritoriul ucrainean, etc.
A treia și cea mai severă formă de constrângere este boicotul , care poate
consta în întreruperea relațiilor economice, științifice, culturale, sportive etc.
Pe măsură ce sunt aplicate, pe rând, toate aceste forme de constrăngere, se
impune întărirea cooperării la toate nivelurile cu Uniunea Europeană , pentru
acoperirea decalajelor care s-ar ivi, în urma aplicării sancțiunilor asupra Rusiei.
Ultima soluție la conflictul din Ucraina (dar care se poate aplica și în cazul
altor conflicte la nivel global ), este schimbarea structurii de funcționare a
Consiliului de Securitate din cadrul O.N.U. prin eliminarea principiului
unanimității a celor cinci membri permanenți473 și înlocuirea acest uia cu un vot de
două treimi din totalul membrilor Consiliului de Securitate.474
Acest capitol subliniază importanța Organizațiilor Internaționale pe plan
mondial, precum și limit ările pe care acestea încă le posedă . Istoria este deosebit de
importană în înțelegerea cauzelor care au dus la declanșarea conflictului și la
găsirea unor so luții pe termen lung.
Comparând acest capitol cu cel de dinaintea lui, observăm schimbarea de
abordare a marilor puteri. Dacă în perioada Războiului Rece am avut numeroase
„conflicte calde” în care marile puteri își asumau direct prin forțe militare

473 Cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate sunt China, Rusia, Franta, Marea Britanie și S.U.A. . În ce
privește funcționarea Consiliului de Securitate, „ Carta stabilește principiul unanimității marilor puteri, membrii
permanenți ai Consiliului de Securitate în cazul în care acest organ principal dezbate probleme de fond”, atribuind
acestui nucleu de forță al O.N.U. conducerea, controlul și coordonarea măsurilor și mijloacelor esențiale și
eficiente privind prevenirea și reprimarea agresiunii, menținerea păcii și securității mondiale.
474 Membrii Consiliului de Securitate este compus din 5 membri permanenți și 10 membri nepermanenți (aleși),
figurând reprezentanți de pe toate continentele.

218
susținerea unui regim sau altul , putem oserva că, în cazul conflictului din Ucraina
acest lucru nu s -a mai întâmplat. În opinia mea, meritele pentru această realizare
sunt ale Dreptului Internațional care și -a consolidat funcțiile în mod continuu.

219
CAPITOLUL 4. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI STATELE UNITE
ALE AMERICII, UN RAPORT DE COOPERARE PENTRU
STABILITATE ȘI PACE

4.1. Geneza S.UA.
„Când construim, trebuie să ne gândim că o facem
pentru totdeauna.”
John Ruskin

După cum am văzut în capitolele precedente, la sfârșitul celui de-al Doilea
Război Mondial, Statele Unite erau puternic e, atât din punct de vedere economic
cât și din punct de vedere militar. Economia lor asigura aproape 50% din P.I.B. -ul
mondial iar în plan militar, odată cu crearea N.A.T.O. , Statele Unite asigurau
securitatea continentului European. Este adevărat faptul că această dominație
covârșitoare avea loc pe fondul ravagiilor produse de cea mai mare conflagrație
din istoria omenirii.
Perioada care a urmat , a fost marcată de competiția dintre cele două
superputeri ale momentului, S.U.A. și U.R.S.S. . Decalajul dintre cele două a ajuns
atât de mare , încât la sfârșitul Războiului Rece, Statele Unite erau mai puternice
decât Japonia, Germania și Franța, luate la un loc. Japonia, deși devenise o putere
economică, nu a mai înregistrat creșterea cu care ne obișnuise, iar Uniunea
Europeană , chiar dacă nu a traversat o criză, a consemnat ritmuri de dezvoltare sub
cele ale S.U.A. . Ca urmare, poziția economică a S.U.A. s-a consolidat în mod
constant iar decalajele din domeniul militar au devenit de nerecuperat. Situația este
similară în plan cultural.
Așadar, se poate spune că Statele Unite s-au menținut în frunte de fiecare
dată și în tot acest timp și-au consolida t poziția. Ele au încheia t secolul trecut ca

220
singura superputere a lumii, adaptându -se foarte ușor de la o lume bipolar ă la una
unipolară.475
Din perspectivă geopolitică, consider că este relevant în lucrarea de față să
analizăm caracteristicile Statelor Unite ale Americii , precum și efectuarea unei
analize comparative a acestei regiuni în raport cu Uniunea Europeană .

4.1.1. Perioada colonială
Din perioada colonială (1497 -1763) merită reținute câteva momente, care
oferă o anumită perspectivă a evoluției de mai târziu a Statelor Unite. După
descoperirea Americii de către Columb (1492), noile teritorii sunt luate cu asalt,
mai ales de către spanioli și francezi , sudul fiind cucerit în mare, de spanioli, iar
nordul de francezi. Domnia Reginei Elisabeta , marchează o schimbare de orientare
în politica britanică de expansiune; aceasta înțeleg ea că noul continent va fi mai
bine exploatat prin intermediul unor colonii permanente, populate de coloniști care
să lucreze pământul, să trimită surplusul către metropolă și să stabilească forme de
guvernare locală. Modelul va fi impus pe întreg continentul nord-american mai
ales de coloniștii britanici din Virginia . În teritoriile care au urmat modelul
Virginiei se vor forma adunări populare ale coloniștilor, acestea dobândind treptat
puterea de a emite legi.476
În Secolul al XVII -lea, instituțiile politice din coloniile britanice de pe
Coasta de Est se maturizează ca urmare a unei politici neglijente din partea
Londrei. În jurul anului 1760, coloniștii încep să pună sub semnul întrebări i
parteneriatul transatlantic. Nemulțumirile acumulate în timp, izbucnesc în 1773,
când guvernul britanic încearcă să impună pentru ceaiul produs de o companie
engleză , un preț mai mic decât cel al ceaiului produs de autohtoni. Un grup de
americani din Boston aruncă în ocean tot ceaiul încărcat pe vasele respectivei
companii. Evenimentele de la Boston marchează începutul confruntărilor deschise
între metropolă și colonii, iar războ iul va începe oficial în 1775. În anul următor ,

475 Alin POPA , op.cit., pp. 128-129.
476 Ibidem, p. 130.

221
13 colonii inițiază procesul de desprindere , moment în care se semnează
Declarația de Independență , iar în 1783 războiul ia sfârșit . Statele Unite ale
Americii sunt recunoscute ca stat suveran ; în 1787 este aprobată noua Constituție ,
prin care S.U.A. devine o federație de state.477

4.1.2. Perioada constructiei S.U.A.
Deși obținuseră suveranitatea și independența politică, statului nou format îi
lipsea independenț a economică , motiv pentru care unul din primii președinți
americani, James Madison, impune o serie de măsuri care favorizau navele
americane în raport cu cele străine în porturile interne. Tot James Madison va
impune bariere împotriva bunurilor de proveniență britanică și a navelor care
transportau astfel de produse până în momentul în care Marea Britanie urma să
permită accesul produselor americane pe piața britanică și a Indiilor de Vest.478
Ca urmare a acestor măsuri, Statele Unite cunosc o perioadă de dinamism
economic , în care valoarea exporturilor americane se dublează comparativ cu
perioada de dinainte de război, ajungând până în 1803 , la o valoare de patru ori
mai mare.
Un punct de reper în obținerea independenței economice îl reprezintă
achiziționarea Lousianei în anul 1803. Teritoriul cumpărat de la Napole on, era de
importanță strategic ă, deoarece reprezenta un centru comercial puternic și o
importantă cale de acces spre Mexic, iar râul Columbia oferea ocazia de a stabili o
rută comercială directă cu Asia. Același lucru se întâmpla și cu Penisula Florida,
aceasta fiind cumpărată de la spanioli. Motivația achiziționării acestui teritoriu
constă în valoarea strategică pe care o oferea pentru a controla căile de acces de la
Atlantic , către Golful Mexic.
Între 1820 și 1860, Statele Unite anexează Texasul, poartă un război cu
Mexicul, în urma căruia anexează Arizona și New Mexico, iar mai apoi se

477 Ibidem, p.131.
478 Ibidem, p. 132.

222
îndreaptă spre vest, încorporând teritoriile care constituie astăzi California,
Nevada, Utah, părți din Montana, Oregon și Washington.
Teritori ile încorporat e în această perioadă au o importanță majoră, deoarece
adaugă suprafeței Statelor Unite cam o treime din ce dețineau la acel mom ent;
acestea erau teritorii bogate în aur și zăcăminte petrolifere și asigură deschi derea
țării spre Pacific și Asia. Prin încorporarea lor, S.U.A. devin o putere pacifică . În
felul acesta, câștigă o poziție strategică , pe care nu o mai deținea nimeni și anume
de a avea legături maritime directe cu cele două continente importante – Asia și
Europa.
Expansiunea și consolidarea economică sunt întârziate de Războiul Civil din
1860 -1865 dar perioada de reconstrucție (1865 -1896) , este una de consolidare
internă și de punere la punct a infrastructurii indispensabile unei puteri care se
extinsese la scară continental ă. În același timp, S.U.A. declanșează expansiunea pe
mări, deveni nd actorul principal în Pacific. Influența lor în regiune va fi
consolidată prin ceea ce în literatura de specialitate va fi cunoscut sub denumirea
de „diplomația dolarului .‖479
În 1900, S.U.A. , ocupau primul loc în ceea ce privește extracția de cărbuni
și fier, aveau cea mai mare pondere în ceea ce privește produsele obținute din
agricultură și alte produse manufacturate, reprezentau unul dintre exportatorii
principali de produse și de capital . Simultan cu mișcarea de consolidare internă,
statele americane încep să se deschidă către Europa prin influxul de obiceiuri,
gusturi și mode europene. Familiarizarea cu istoria și cu obiceiurile europene
începea să fie considerat un semn de distincție al aristocrației americane în
formare.
Dependența de flota Marii Britanii conduc la dezvoltarea ideii de a avea o
flotă proprie. Construirea unei flote puternice și deschiderea Canalului Panama , în
1914 au reprezentat argumentele principale pentru depășirea izolaționismului , ca
opțiune economică și de politică externă.

479 Ibidem, p.134.

223
„După participarea la Primul Război Mondial, S.U.A. vor deveni un actor
cu acoperire globală autentică, interesat în mod vital de tot ceea ce se întâmplă pe
glob. S.U.A. nu vor mai putea să privească indiferente la evenimente care au loc la
mii de kilometri distanță de granițele proprii. Cu atât mai puțin la schimbări de
echilibru în Orientul îndepărtat, în America Latină sau în Europa. ”480
Așadar, de la votarea Constituției , din anul 1787 și pănă la începerea celui
de-al Doilea Război Mondial , America devine o putere continental -maritimă. În
cei 152 de ani, expansiunea continentală este caracterizată prin dezvoltarea fără
precedent a infrastructurii, apariția marilor aglomerări urbane (New York,
Chicago, Detroit, St. Louis) și industrializarea masivă. Explozia urbană a fost
alimentată în principal de numărul impresionant de imigranți din Europa
Centrală și de Est, stabilindu -se recordul de 14% din totalul populatiei S.U.A.
Participarea la Primul Război Mondial a stimulat producția de grâu și de
porumb, precum și dezvoltarea industrială, iar perioada interbelică a condus la
evoluția fără precedent a procesului de industrializare. Partea vest-centrală a
Americii, vestită în a doua jumătate a secolului al XlX-lea pentru supremația
în producția agricolă, se adaptează noilor condiții și preia conducerea ca zonă
industrializată și urbanizată.481

4.1.3. Statele Unite în prezent
O analiză comparativă între părțile tari și părțile slabe ale Statelor Unite ale
Americii ne pot ajuta să ne formăm o imagine mai clară și mai reprezentativă
asupra acestei superputeri. Dezvoltarea unui stat este influențată decisiv de
populația sa prin calitatea, calificarea, disciplina și motivarea acesteia. Din acest
punct de vedere americanii prețuiesc mai mult talentul ieșit din comun, persoana
care propulsează un domeniu, omul performant cu adevărat. Cu alte cuvinte
încurajează salturile în diferite domenii prin creația minților de excepție. Aceasta
este explicația faptului ca în America se găsesc universitățile cele mai performante

480 Ibidem, p.136.
481 Ibidem, pp. 138-139.

224
din lume . În comparație cu americanii, europenii pun accent pe nivelul general de
cunoștințe și pregătire.
O superputere trebuie să dețină poziții dominante într-o serie de domenii
care asigură soliditatea respectivei țări, o minimă atractivitate, capacitatea de a-și
impune interesele, de a conduce lumea și prin puterea exemplului, prin
performanțele și comportam entul său. În general se consideră că asemenea domenii
sunt economic, militar, tehnologic și cultural .
Domeniul economic este, după părerea mea, cel mai important pilon al unei
superputeri. El asigură dinamismul unui stat și oferă atractivitatea necesară.
Celelalte domenii care condiționează existența unei superputeri sunt strâns legate
de puterea economica. În absența puterii economice este imposibil să ne imaginam
o putere militară și tehnologică , suficient de solide pentru a susține financiar și
logistic efortul de înannare. Cazu l fostei Uniuni Sovietice este concludent în acest
sens deoarece prăbușirea să a fost asociată direct cu lipsa de performanță a
economiei, dar și cu pova ra reprezentată de cursa înarmărilor.
Puterea economică americană este impresionan tă, P.I.B. -ul său dețin ând o
pondere de peste 22% din P.I.B. -ul mondial .482 Dacă raportăm această cifră la
populație Statele Unite dețin aproape o treime din producția mondială, ceea ce
fixează economia americană drept una dintre cele mai competitive din lume .483
Așa cum am arătat mai sus, rolul economic american a început să se
contureze după Primul Război Mondial, iar după cel de-al Doilea Război Mondial ,
economia a devenit pe deplin evident ă, odată adoptarea Planului Marshal. Astfel ,
economia americană a contribuit esențial la refacerea economiei occidentale și la
relansarea acesteia. Efortul financiar propriu -zis trebuie integrat unei strategii mai
largi care a vizat asigurarea unui climat propice dezvoltării și deschis competiției,
stimularea schimburilor comerciale, ca și oferirea generoasă a pieței americane
pentru importurile din toată lumea. Refacerea rapidă și evoluția spectaculoasă a

482 http://blog.business -mark.ro/2016/09/07/ue -este -cel-mai-mare -contribuabil -la- P.I.B. -ul-mondial/ , consultat la
10.04.2017.
483 Alin, POPA , op.cit., pp. 146.

225
Japoniei nu pot fi desprinse de capacitatea de absorbție uluitoare a pieței
americane.
Statele Unite au susținut și majoritatea cheltuielilor presupuse de existența și
funcționarea Alianței Nord -Atlantice , pentru că principalii aliați erau antrenați în
procesul propriei refaceri. Ceea ce numim astăzi revoluția informațională, înaltele
tehnol ogii, biotehnologiile sunt legat e în principal de efortul inovativ american.
La sfârșitul Războiului Rece, economia americană părea luată cu asalt de
econ omiile mai tinere (cum ar fi cea japoneză sau germană ), parcă mai capabile de
performanță. Și, totuși, pentru economia americană a urmat una din cele mai
îndelungate perioade de creștere economică postbelică; aproape un deceniu de
creștere neîntreruptă. Urmarea a fost consolidarea vizibilă a poziției sale de lider
mondial, o accentuare a distanțelor care o despart de celelalte economii puternice
ale lumii.
Expresia cea mai directă și cea mai vizibilă este forța militară. Forța
economică asigură substanța și baza puterii, cea culturală, prestigiul și puterea ei
de penetrație , iar forța militară exprimă capacitatea de a-și impune voința, de a-și
apăra și promova interesele, de a apela la mijloace coercitive și violente în acest
scop.
În acest sens, încă din anul 1922 , Statele Unite aveau deja ce mai mare flotă
navală din lume , iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial s-au impus ca
putere aeriană dominantă.484
Armata de uscat s-a impus intr-un timp foarte scurt, mai ales datorită
performanțelor industriei care o susținea. Cert este că, la sfârșitul războiului,
Statele Unite dominau din punct de vedere strategic aerul și apa și dispuneau de o
forță militară terestră modernă. Dacă avem în vedere și puterea economică a țării,
putem afirma că S.U.A. erau puterea militară numărul unu a lumii.
Cu toate acestea, dominația economic ă, cultural ă, militară și tehnologică a
Statelor Unite este considerabilă, dar nu netă. Există câteva economii apropiate ca
dimensiuni și performanțe. În primul rând , este cea a Uniunii Europene, al cărei

484 Alin POPA , op.cit., pp. 150.

226
P.I.B. este comparabil cu cel al S.U.A. . În acest caz, dezavantajul major este faptul
că Uniunea Europeană nu este un stat propriu -zis și nu are în domeniul dezvoltării
și al cercetării o politică unitară. Existența monedei euro reprezintă însă un avantaj,
reprezentând a doua monedă importantă a lumii. De asemenea, chiar dacă a
înregistrat o perioadă dificilă în anii `90, economia Japoniei rămâne un competitor
foarte important. Nu putem neglija nici economia chineză, aflată într-o ascensiune
indiscutabilă.
Toate aceste chestiuni au la bază expresia politică iar ponderea importantă a
acestor state sau comunități economice le conferă o anumită greutate politică pe
plan internațional. Statele Unite sunt puternice, dar nu mai păstrează avantajul atât
de clar de care benef iciau la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, c eea ce
trebuie neapărat să se reflecte și în prezența internațională amplificată a acestor
state și comunități, în reconfigurarea rolului lor mondial.485

4.2. Istoria formării U.E. și relația cu S.U.A
„Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil
care nu-și cunoaște părinții.”
Nicolae Iorga

4.2.1. Formarea Consiliul Europei și a C.E.C.O.
La finele celui de-al Doilea Război Mondial , Europa se confrunta cu un
declin pronunț at. Influenț a sa scăzuse considerabil , în mare parte din cauza
distrugerilor și a pierderilor de vieți omeneș ti. Tocmai de aceea se impunea cu
stringență remedierea situației, dar pentru aceasta trebuia uitat urgent războiul și
reconstruit viitorul. Pe 19 septembrie 1946 , Winston Churchill, în urma unei
conferinte de la Universitatea din Zurich, vorbea de crearea „Statelor Unite ale
Europei” , cu scopul de a reconstrui familia europeană și de a-i oferi o structură
care să-i permită să trăiască și să se dezvolte în pace, securitate și libertate .

485 Alin POPA , op.cit., pp. 146-158.

227
Într-o asemenea conjunctură, dupa sfârșitul războiului, apar foarte multe
mișcă ri federaliste , care formează la sfârșitul anului 1947 , un Comitet Internațional
de Coordonare pentru Europa Unită, prezidat de ministrul britanic Dunca n
Sandys .486 Comitetul a inițiat un mare Congres European ce s-a derulat la Haga,
între 7 – 10 mai 1948, sub președenția lui W. Churchill. În Rezoluția adoptată,
Congresul solicita constituirea unei „Adunări Parlamentare Europene” , aleasă de
parlamentele naționale. Drept urmare, în iulie 1948, s-a constituit Adunarea
Consultativă a Europei, ce avea misiunea de a pregăti terenul pentru dorita Uniune
Politică Europeană. Marea Britanie a manifestat reticențe față de statutul de
independență al Adunării, dar dupa depașirea impedimentelor , la 5 mai 1949 , la
Londra, se semnează Tratatul Constitutiv al Consiliului Europei ; cele 10 state
fondatoare erau: Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Italia,
Finlanda, Danemarca, Suedia și Norvegia.
Competențele Consiliului Europei erau în domeniile: economic, social,
juridic, administrativ, cultural, științific etc., fiind exclusă politica externă, ceea ce
exprimă o limitare reală izvorâtă din caracteristicile sale, respectiv din cele două
instituții componente:
1) Adunarea Consultativă , cu sediul la Strasbourg, exprima dimensiunea
federalistă, fiind formată din reprezentanții țărilor membre, aleși de Parlament ori
desemnați printr -o procedură stabilită de acesta;
2) Comitetul de Miniștri , organism reprezentativ al guvernelor,
împuternicit cu adoptarea deciziilor487.
Cu toate acestea, formula de colaborare istorică dintre țările europene nu
putea avea rezultatele scontate deoarece lipsea un ingredient esențial: sursa de
finanțare. Pentru aceasta, Statele Unite , s-au oferit să ajute țările devastate de
război, creând Planul Marshall . Reconstrucția țărilor europene a fost principalul
obiectiv al planului american. Lipsa distrugerilor de pe propriul teritoriu au permis
Statelor Unite să dezvolte acest amplu program de asistență economică.

486 Vasile Mircea ZABERCA , Construcția Europeană , Editura “Eftimie Murgu”, Reșița, 2001, p.21 -22.
487 Ibidem, p.23.

228
Planul Marshall poate constitui, după părerea mea, primul moment
important în care putem vorbi despre cooperare între S.U.A. și țările europene.
Stabilitatea și pacea deveniseră deziderate omniprezente în discursurile politice ale
momentului.
După acceptarea Planului Marshall câțiva susținători înfocați ai ideii
renașterii Europei postbelice s-au unit sub forma unor structuri comunitare și au
format ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană . Până în acel moment toate
organizațiile europene create (O.E.E.C.,488 U.E.O.,489 Consiliul Europei) n-au
reușit o integrare supranațională (dorită , mai ales, în mediile de afaceri
europene) , care să anuleze cauzele unor conflicte mai vechi vizând controlul
producției și al materiilor prime. Ca urmare câștigă teren ideea unei integrări
funcționale care să pornească de la sectoare cheie sensibile, cum ar fi cărbunele
și oțelul și care să creeze pe zone restrânse o solidaritate de fapt. Politica
“pașilor mărunți” a găsit o primă materializare în Planul Schuman de realizare
a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului .490
Prin crearea acestei comunități, statele interesate de viitoarea structură erau
nevoite să accepte ca o parte din suveranitatea lor să fuzioneze, pentru a se crea o
comunitate integrată, supusă interesului comun. Precursorii C.E.C.O au fost Jean
Monnet, Robert Schuman, Konrad Adenauer și Alciade de Gasperi .491
Robert Schuman (1886 – 1963) , a fost cel care a contribuit hotărâtor la
formarea Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.). În plus, în
calitate de ministru de Externe al Franței, le solicită americanilor promisiunea unei
angajări militare în cazul unui atac sovietic împotriva Europei Occidentale.
Această politică va condce la semnarea Pactului Atlantic (N.A.T.O. ), pe 4 aprilie

488 Organizația Economică Europeană de Cooperare (O.E.E.C.) este o organizație înființată printr -o convenție
semnată la Paris , în aprilie 1948. Aceasta își propunea să coordoneze eforturile pentru a restabili economia
Europei în cadrul Planului Marshall .
489 Uniunea Europei Occidental e, a luat naștere pe 17 martie 1948 , prin Tratatul de cooperare în materie
economică, socială și culturală și de apărare colectiv ă legitimă . Odată cu înființ area, în 1949, a Aliantei Atlanticului
de Nord, exercitarea atributiilor militare ale U.E.O., au fost transferate în competenta NATO.
490 Vasile , Vese, Istoria Integrării europene, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, p. 57.
491 Vasile , Mircea ZABERCA , op.cit. , p.36.

229
1949, tratat de alianță defensivă , ce reunea 12 țări, printre care se număra și Statele
Unite.
Contextul internațional nou, determină Franța să renunțe la politica dură față
de Germania, care fusese până în acel moment cheia boltă a diplomației sale.
Aceasta , cu atât mai mult cu cât S.U.A. , cer ca europenii să contribuie la propria
lor apărare și cu orice potențial militar și industrial disponibil, inclusiv cel geman.
Iată, de ce, Robert Schuman este încântat de planul lui Jean Monnet privind
constituirea unei comunități europene pentru cărbune și oțel. Ministrul Schuman își
asumă responsabilitatea politică a înfăptuirii C.E.C.O., iar la 5 mai 1950 , el face
publică oferta Franței către Republica Federală Germania: „Guvernul Francez
propune plasarea întregii producții franco – germane de cărbune și oțel sub o
Înaltă Autoritate comună, într-o organizație deschisă celorlalte țări europene.
Prin punerea în comun a producțiilor de bază și instituirea unei Înalte Autorități
ale cărei decizii vor lega Franța, Germania și celelalte țări care vor adera la ea,
această propunere va avea ca rezultat primele fundamente concrete ale unei
Federații Europene, indispensabile pentru menținerea păcii .”492
Proiect ul propus de R. Schuman, a devenit realitate , pe 18 aprilie 1951, fiind
semnat la Paris , de către șase țări europene. Valabilitatea inițială a Tratatului de la
Paris ,493 era de 50 ani. Astfel, se instituia o piață comună a cărbunelui și oțelului ,
ce implica suprimarea drepturilor de vamă și a restricțiilor cantitative referitoare la
libera circulație a produselor. De asemenea, se interziceau măsurile discrimi natorii,
subvențiile sau ajutorul acordat de stat. Piața trebuia dominată de principiul liberei
concurențe, dar Comuni tatea controla aprovizionarea sa regulată și fixa prețurile la
cel mai scăzut nivel. Realizarea pieței comune se înfăptuia progresiv, în două
perioade, pregătitoare și de tranziție, în scopul adaptării industriilor naționale la
noile condiții. După intrarea în vigoare a Tratatului C.E.C.O. a fost deschisă Piața
Comună, la 10 februarie 1953 , pentru cărbune și minereu de fier, iar pe 1 mai
1953 , pentru oțel.

492 Ibidem, p.37.
493 Dan Marius VOICILAȘ , Uniunea Europeană: incursiuni retrospective, Editura „Terra Nostra”, Iași, 2011, p. 116.

230
În perioada premergătoare au fost create instituțiile aferente: Înalta
Autoritate, Consiliul de Miniștri și Adunarea.
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, a fost prima organizație
europeană ce dispunea de puteri supranaționale, ce decurgeau din delegarea
suveranității, consimțite de state, în baza unui proces de negociere a textelor ce au
fost în final ratificate de parlamentele naționale. Desigur supranaționalitatea se
referă doar la unele sectoare limitate, în cazul nostru fiind vorba despre cărbune și
oțel.494
Scopul Tratatului C.E.C.O., a fost să creeze o relație de interdependență
între industriile cărbunelui și oțelului pentru ca nicio țară să nu își mai poată
mobiliza forțele armate fără știrea celorlalte. Această decizie a dus la eliminarea
neîncrederii și a tensiunilor acumulate pe durata celui de-al Doilea Război
Mondial .495

4.2.2. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.)
Cei șase semnatari ai Tratatului de Constituire a C.E.C.O. fac un nou pas
spre formarea Comunității Europene prin abordarea planului de organizare a
armatei europene. La originea planului se află tot Franța, ce era ostilă renașterii
unei armate germane necontrolate și, tocmai de aceea propune integrarea ei într-o
armată europeană. Tratative în acest sens s-au purtat încă din februarie 1951, dar
Tratatul ce instituie Comunitatea Europeană de Apărare (C.E.A.) a fost semnat
abia în mai 1952 , la Paris. Acest proiect a fost respins însă de Adunarea Națională
Franceză, ceea ce a condus la dizolvareaa Tratatului.
După acest eșec înregistrat de cele șase state fondatoare C.E.C.O., a urmat
un moment ce a condus la edificarea unor noi construcții europene. De această
dată, prin Conferința de la Messina , din 1 iunie 1955, cele șase state partenere,
încredințează unui grup de experți , studiul privind stabilirea unei căi de transport
europene, dezvoltarea schimburilor de gaze și de curent electric, organizarea

494 Vasile Mircea ZABERCA , op. cit., p. 40-41.
495 Dan Marius VOICILAȘ , op.cit., p.117.

231
comună a utilizării pașnice a energiei atomului, pregătirea progresivă a unei piețe
comune , eliberată de taxe vamale și licență de export. La finalul acestui studiu,
grupul de experți predă miniștrilor de Externe ai celor șase state C.E.C.O., un
raport, care viza crearea unei Comunități Economice Europene (C.E.E.) și a unei
Comunități Europene a Energiei Atomului (C.E.E.A .), la 25 martie 1957 ,
semnându -se, la Roma, T ratatele de instituire C.E.E. și C.E.E.A.496
Comunitatea Economica Europeana nu relua modelul Comunității
Economice a Cărbunelui și Otelului, care avea competențe limitate, ci va accepta
exprimarea, atât a intereselor naționale, cât și viziunea unei structuri comunitare,
supranaț ionale .497
Consider deosebit de important preambulul Tratatului C.E.E., deoarece
putem lesne regăsi principii care stau la baza Uniunii Europene din prezent. După
părerea mea, unele dintre principiile care se regăsesc în Tratatul C.E.E. pot
constitui elemente de negociere pentru un viitor acord comercial între U.E. și
S.U.A. . Pe scurt, statele semnatare se declarau:
 hotărâte să stabilească fundamentele unei uniuni din cele mai strânse între
popoarele europene;
 decise să asigure, printr -o acțiune comună, progresul economic și social al
popoarelor lor, să elimine barierele ce divizează Europa;
 să desemneze ca scop esențial al eforturilor lor ameliorarea constantă a
condițiilor de viață și muncă ale popoarelor lor;
 preocupate să consolideze unitatea economiilor lor, să asigure dezvoltarea
armonioasă a acestora reducând decalajele dintre regiuni și întârzierile celor
mai puțin favorizate;
 decise să consolideze, prin constituirea unui ansamblu de resurse
salvgardarea păcii și libertății și să cheme celelalte popoare ale Europei care
le împărtășesc idealul să se asocieze.

496 În literature de specialitate se mai cunosc și sub denumirea de Tratatele de la Roma.
497 Dan VELICU , Dreptul Uniunii Europene , EdituraPro Universitaria, București, 2012, p. 17.

232
Aceste obiective politice erau puse în practică printr -o Uniune Vamală
Industrială, care se întindea pe 12 ani, cu respectare a a 3 etape, prin care se
impuneau:
 politică agricolă comună;
 politică comercială comună;
 politică concurențială.
Tratatul C.E.E., s-a bucurat de un succes real și rapid, el accelerând creșterea
economică pentru unele țări europene .498
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM / C.E.E.A.), a fost
fondată concomitent cu C.E.E., la 25 martie 1957, la Roma. Obiectivul său îl
reprezenta „crearea condițiilor de dezvoltare a unei industrii nucleare
puternice .”499 Tratatul prevedea acțiuni comune precum: cercetarea și difuzarea
cunoștiințelor; punerea la punct a tehnologiilor industriale; investiții și crearea de
întreprinderi comune; aprovizionarea; securitatea; înființarea unei piețe nucleare.
Așadar, prin Tratatul de la Roma, din 1957, au fost înființate C.E.E. și
C.E.E.A., care se bazau pe un sistem instituțional (asemenea C.E.C.O.), ceea ce va
facilita evoluția viitoare. Drept urmare, în aprilie 1965, cele șase state fondatoare
au semnat un Tratat de Fuzionare a Executivelor (C.E.C.O., C.E.E. și C.E.E.A.)
care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. De atunci, aceste comunități dispun de un
ansamblu instituțional unic: un Parlament, un Consiliu, o Comisie și o Curte de
Justiție. De precizat, însă, că ele aplică în mod distinct cele trei tratate. Spre
exemplu tratatul C.E.C.O., are o durată determinată de 50 de ani, tratatele C.E.E. și
C.E.E.A. sunt pentru o durată nelimitată .500
Printre obiectivele politicilor concrete , se situa pe un loc primordial
realizarea unei Uniuni Vamale, într-o perioadă tranzitorie de 12 ani, etapizată în
trei tronsoane distincte, după cum urmează:

498 Vasile Mircea ZABERCA , Op.cit., p. 42-45.
499 Ibidem, p. 45.
500 Idem.

233
 Prima etapă (1958 – 1961) care viza: reducerea tarifelor vamale cu cel puțin
25%; creșterea contingentelor globale de import , minimum 60%; adoptarea
legislațiilor vamale.
 Etapa a doua (1962 – 1966) avea drept țintă: o nouă reducere a tarifelor
vamale interioare cu 25%; creșterea contingentelor de import cu 80%;
reducerea cu 30% a diferenței existente între tarifele naționale vamale și
tariful vamal exterior comun (T.V.C.).
 Etapa a treia (1966 – 1969): eliminarea tarifelor vamale interioare și a
tuturor obstacolelor din calea libertății comerciale în interiorul C.E.E.;
aplicarea generalizată a T.V.C. (tariful vamal exterior comun); libera
circulație a persoanelor și bunurilor .501
Țintele calendarului stabilit de cele șase state au fost atinse mai devreme cu
18 luni, reușind ca la 1 iunie 1968 , să elimine toate tarifele vamale intracomunitare
asupra produselor industriale. Rezultatele au fost benefice pentru toate statele
semnatare, comertul intracomunitar crescînd de 6 ori, iar P.N.B. mediu al C.E.E.
sporind cu 70%.
Deși reticentă, inițial, față de Comunitatea Economică Europeană, Marea
Britanie și-a modificat punctul de vedere cănd a putut constata evoluția economică
și relațiile statornicite între ele. Drept urmare , ea a depus încă din 1961 , cerere de
aderare, izbindu -se însă de refuzul Franței, care și-a exprimat dreptul de vetto prin
intermediul generalului Charles de Gaulle. Motivul pentru care Franța se
împotrivea aderării Marii Britanii la C.E.E. era legat de slăbiciunea economiei
britanice care ar fi putut afecta investițiile comunitare transformînd C.E.E. într-o
zonă de liber schimb cu puternice influențe americane, aprecia de Gaulle.
După anul 1969, moment în care președintele de Gaulle a părăsit scena
politică ca urmare a pierderii alegerilor, Franța a adoptat o politică diferită prin
care se doarea găsirea unui compromis în vederea aderării Marii Britanii la
Comunitatea Economică Europeană . Singura condiție era ca toate cele șase state
membre să analizeze cu atenție cererea de aderare a Marii Britanii.

501 Idem.

234
Pentru atingerea acestui obiectiv , a fost organizat un Summit la Haga, în
zilele de 1 și 2 decembrie 1969. Ceea ce este oportun de subliniat este faptul că, la
acel summit au fost analizate și cererile de aderare ale Irlandei, Danemarcei și
Norvegiei (care își exprimaseră intenția încă din anul 1967 ). Acum era momentul
în care statele fondatoare ale Comunității Economice Europene, săși exprime
dorința „de a trece de la etapa de tranziție la cea definitivă în Comunitatea
Europeană .”502
Dincolo de lansarea initiativelor pentru cooperare politică europeană,
Summit -ul s-a soldat cu adoptarea a trei direcții de dezvoltare comună și anume:
 desăvârșirea , care viza politica agricolă.
 aprofundarea , de inspirație franceză, prevedea elaborarea unui plan în
vederea unei uniuni economice și monetare.
 extinderea , consta în acordul șefilor de state și guverne de a accepta și alte
candidaturi la Comunitatea Economică Europeană .
Dupa negocieri dure cu Marea Britanie , obstacolele au fost eliminate, iar
rezultatele s-au concretizat în semnarea Cartei Albe. Danemarca, Irlanda și
Norvegia au semnat , și ele, Tratatele de aderare la 22 ianuarie 1972, apoi la 1
ianuarie 1973, patru noi membri să se alăture efectiv Comunității.503
Făcând o incursiune în istoria derulării evenimentelor în privința cooptării de
noi membri în structura Comunității Economice Europene, aș spune că t ratatele în
cauză trebuiau supuse aprobării popoarelor din țările candidate la aderare ,
organizându -se referendumuri. Rezultatele acestor consultări populare au condus la
aderarea Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei. Norvegienii , au votat împotriva
aderării la C.E.E. Cu toate acestea, în mai 1973 , Norvegia va încheia un acord de
liber schimb cu C.E.E.

502 Vasile Mircea ZABERCA , op.cit., p.57 -58.
503 Ibidem, p.58 -60.

235
Ca urmare a primirii de noi membri, țările membre au crescut de la șase la
nouă , Comunitatea sporindu -și, astfel , importanța pe plan internațional, inclusiv în
relațile cu Statele Unite ale Americii și cu țările Commonwealth -ului.504
După aderarea celor trei state, obiectivele de extindere au continuat, zona
mediteraneeană devenind obiectivul principal al C.E.E., prin începerea negocierilor
cu Grecia, Spania și Portugalia. Grecia a fost asociată încă din noiembrie 1964, dar
aderarea s-a concretizat la 1 iulie 1981; Spania și Portugalia ( care au fost izolate pe
plan internațional o lungă perioadă de timp după al Doilea Război Mondial din
cauza regimului dictatorial instalat ), au reușit aderarea la Comunitatea Economică
Europeană la 1 ianuarie 1986. Astfel, acest organism european a ajuns la un număr
de 12 membri .505
Țările membre ale A.E.L.S.,506 care erau principalii parteneri comerciali ai
C.E.E., nu doreau să rămână izolate de marea piață internă creată de cele
douăsprezece state și de aceea s-a negociat crearea unui Spațiu Economic
European (S.E.E.), parafat prin Tratatul de la Porto , în anul 1992. Este foarte
important de menționat faptul că țările din A.E.L.S. au cerut deplina aderare la
C.E.E., fapt ce a condus (la 30 martie 1994 ), la semnarea, Tratetelor de aderare de
către Austria, Suedia, Finlanda și Norvegia. Cu toate acestea, referendum ul
desfășurat în Norvegia s-a soldat cu un rezultat negativ, fiind a doua oară când
cetățenii Norvegieni resping aderarea la Comunitatea Economică Europeană .
Tratatele Austriei, Finlandei și Suediei au intrat în vigoare , la 1 ianuarie 1995.
Pentru identificarea unui liant suficient de puternic între S.U.A. și U.E. în
vederea cooperării aprofundate, în continuare, vom identifica scopul și misiunea
Comunității Economice Europene.
Conform Tratatului Comunității Economice Europene (T.C.E.E.), scopul
declarat era ca prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a

504 Comunitatea Națiunilor , numit în mod uzual și the Commonwealth și cunoscut inițial sub numele de the British
Commonwealth , este o organizație interguvernamentală a 53 de state membre independente. Exceptând Rwanda
și Mozambic, toate aceste țări au făcut parte inițial din Imperiul Britanic, din care acesta din urmă s-a format.
505 Vasile Mircea ZABERCA , op.cit. , p. 60-63.
506 A.E.L.S. – Asociația Europeană a Liberului Schimb a fost o convenție ce instituia un plan de organizare vamală.
Acesta a fost semnat în anul 1961 , de către Marea Britanie, Austria, Elveția, Portugalia, Suedia, Norvegia și
Danemarca.

236
politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o
dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată,
o stabilitate în ascensiune , o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai
strânse între statele pe care le reunește .507
În vederea realizării acestor deziderate, acțiunea Comunității presupunea:
 eliminarea taxelor vamale între statele membre, precum și a restricțiilor
cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor;
 stabilirea unui vârf vamal comun și a unei politici comerciale comune în
raport cu statele terțe;
 eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea liberei
circulații a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor;
 adoptarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
 adoptarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
 instituirea unui regim care să împiedice denaturarea concurenței pe piața
comună;
 aplicarea unor proceduri care să permită coordonarea politicilor economice
ale statelor membre și împiedicarea dezechilibrelor în balanțele de plăți ale
acestora;
 apropierea legislațiilor interne în măsura necesară funcționării pieței
comune;
 crearea unui Fond Social European pentru a îmbunătăți posibilitățile de
angajare a lucrătorilor și pentru a contribui la ridicarea nivelului de trai;
 instituirea unei Bănci Europene de Investiții, destinată facilitării extinderii
economice a comunității prin crearea de resurse noi;
 asocierea țărilor și teritoriilor de peste mări în vederea creșterii schimburilor
comerciale și continuării în comun a eforturilor de dezvoltare economică și
socială.

507 Dan VĂTĂMAN , op.cit., p.28.

237
În vederea îndeplinirii sarcinilor sale, la 5 aprilie 1965 , a fost semnat
Tratatul de la Bruxelles , intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Cunoscut și sub
numele de „Tratatul instituind un Consiliu Unic și o Comisie Unica a
Comunităților Europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect , unificarea
instituțiilor de structura a celor trei Comunități europene. Astfel, la nivel decizional
rezulta un organism unic – Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv rezulta o
singura instituție – Comisia Europeana. Astfel, înalta Autoritate – ca instituție a
Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, Comisia – ca instituție a
Comunității Economice Europene și Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E.A. au
încetat să mai funcționeze paralel și au fuzionat într-o Comisie Unică. În mod
similar s-a întâmplat și cu cele trei Consilii, toate fuzionând într-un Consiliu Unic.
După aceste evenimente, sistemul de instituții comunitare se prezenta astfel:
 Consiliul , compus din câte un reprezentant, membru al guvernului fiecărui
stat în parte, care dispunea de un Secretariat;
 Comisia , compusă din membrii desemnați de guverne pentru o perioadă de
patru ani;
 Parlamentul European , compus din delegați ai parlamentelor naționale, ca
„reprezentanți ai popoarelor‖;
 Curtea de Justiție , instituție jurisdicțională formată din șapte judecători
numiți pe o perioadă de șase ani, de comun acord cu guvernele naționale,
reînnoiți din trei în trei ani și asistați de doi avocați generali.
În afara dispozițiilor privind Consiliul și Comisia, Tratatul de la Bruxelles
mai conține prevederi importante și cu privire la Curtea de Conturi, ca organ
auxiliar al Comunităților Europene creat prin „Tratatul de modificare a unor
dispoziții financiare a Tratatelor ce instituie Comunitățile Europene și a Tratatului
care a instituit un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene .”
Misiunea ei era aceea de a exercita controlul extern asupra tuturor veniturilor și
cheltuielilor Comunităților Europene ca și asupra oricărui organism creat de către

238
Comunitățile Europene cu excepția celor excluse, eventual, de la un asemenea
control .508
Scopul general al Tratatului de la Buxelles , a fost acela de a simplifica
cadrul instituțional European, în vederea unei integrari mai accelerate.

4.2.3. Viziunea “gaullisme” și Piața Comună
Obiectivul imediat fixat de Tratatul de la Roma se referă la „dezarmarea
vamală” , adică la reducerea drepturilor de vamă între cei 6, prevăzută în 10 etape
(10% în fiecare an). Piața Comună avea să-și între în atribuții de la 1 ianuarie 1959.
Franța avea situația economică cea mai vulnerabilă , fapt ce a determinat guvernul
francez să ceară partenerilor din C.E.E. să accepte aplicarea clauzelor de salvare
prevăzute de tratat.
Revenirea generalului Charles de Gaulle la conducerea Guvernului Francez,
în ciuda convingerilor sale antisupranaționale, a însemnat un pas înainte în
integrarea Franței în C.E.E. și C.E.E.A. Charles de Gaulle a fixat, ca principal
obiectiv satisfacerea exigențelor Pieței Comune , elaborând un program de
redresare economică și afirmând în diferite întâlniri cu ceilalți lideri europeni
voința Franței de a continua ceea ce începuse.
Tratatul de la Roma prevedea și suprimarea progresivă a restricțiilor
cantitative și apropierea tarifelor exterioare ale celor șase.
In mai 1960, la inițiativa Franței și Belgiei, Consiliul de Miniștri a adoptat
reduceri tarifare anticipate (diminuări suplimentare de 10% între 1960 și 1962) și
abandonu l tuturor contingentelor (începând cu 1961 ).
Succesul cel mai important al Comunității Economice Europene îl
constituie, fără îndoială, nașterea unei Politici Agricole Comune (P.A.C.) , simbolul
integrării propriu -zise. Printre obiectivele fixate de P.A.C., cele mai importante
sunt ameliorarea productivității, stabilizarea prețurilor, garantarea securi tății
aprovizionărilor, asigurarea de venituri echitabile producătorilor și prețuri
acceptabile pentru consumatori.

508 Dan Marius VOICILAȘ , op.cit. , p.119.

239
Dosarul P.A.C. a fost încredințat vicepreședintelui Comisiei, Sieco
Mansholt, fost ministru al Agriculturii în Olanda.
„Proiectul Mansholt ”, în ciuda rezistențelor naționale, viza integrarea
strânsă a agriculturilor celor șase, prin unificarea piețelor agricole. Aceasta , trebuia
să fie o consecință a suprimării drepturilor de vamă interioare și a obstacolelor în
ceea ce privește circulația produselor, definirea în comun a prețurilor agricole
domestice și egalizarea acestora cu prețurile de import printr -un mecanism de
prelevare la frontiere.
Pentru a evita ajustări brutale și dureroase, Tratatul de la Roma prevedea o
perioadă de tranziție până la sfârșitul anului 1969, în cursul căreia țările membre
puteau să ia măsuri de salvgardare. Trebuia atenuat impactul deschiderii frontierei
și evitării căderii anumitor producții în țările cel mai puțin dezvoltate.
Perspectivele unui preț unic nu putea decât să-i stimuleze pe producătorii din
țările unde prețurile erau mai mici. Pe de altă parte, o politică agricolă comună
protecționistă nu putea decât să-i cointereseze pe agricultori, care erau în acest mod
feriți de concurența străină .509
După părerea mea, es te important ă de amintit, ziua de 23 noiembrie 1959, zi
în care miniștrii de Externe ai celor „șase” , reuniți la Strasb ourg în cadrul
Consiliului de Miniștrii, conștienți de responsabilitatea ce le incumba, de a
prelungi pe plan politic construcția economică a Europei, conveneau de a avea
între ei consultări cu regularitate în ceea ce privește politica internațională. A fost
momentul în urma căruia , ceva mai târziu lua ființă, o instituție fundamentală a
Uniunii Europene și anume , Consiliul European.
Aceste reuniuni se vor ține o dată la trei luni și aveau un caracter consultativ,
fără a prejudicia pe cele care aveau loc în cadrul N.A.T.O. sau U.E.O. Ele au fost
întărite mai târziu de întreținerile bilaterale între șefii de state și de guvern ai
Comunității.
Nașterea unui plan politic și militar de Uniune Europeană s-a născut în
contextul politicii antiatlantice a generalului francez . Încă din 1958, Charles de

509 Vasile VESE, op.cit. , p. 97-99.

240
Gaulle , propunea Statelor Unite o reformă a Alianței Atlantice. Această reformă
implica o creștere a importanței Franței în blocul occidental, generalul propunând
un directorat de trei ( S.U.A. , Franța și Marea Britanie ), care ar fi luat măsurile
necesare la nivel mondial. Franța, a cărei imagine de mare putere fusese șifonată
după criza Suezului (1956), recăpăta statutul de forță mondială și ar fi putut
participa la toate deciziile privind diplomația și strategia.
Memorandumul generalului de Gaulle trimis , președintelui american
Eisenhower n-a fost bine primit la Washington și Londra. În fapt, Charles de
Gaulle urmărea să scoată armata franceză de sub control american, iar crearea unei
armate europene era un argument serios, mai ales că americanii invocaseră mereu
constituirea unei forțe europene care să degreveze de cheltuieli și sprijin S.U.A. ,
angajată și în alte părți ale planetei în competiția cu U.R.S.S. În același timp
sesizăm aici una din dimensiunile fundamentale ale gândirii lui Charles de Gaulle,
independența națională a Franței și, implicit, conservarea autorității statului –
națiune care trebuia să mențină atribuțiile suveranității sale. Nu era pusă în discuție
unitatea politică a Alianței Atlantice, Franța rămânând în structurile politice ale
acesteia.
Am putea adăuga la aceasta , intenția generalului de a scoate Europa de sub
tutela celor două blocuri. Este în fapt o politică de independență pe care, Charles
de Gaulle , o dorea atât pentru țara să, cât și pentru Europa.
Deși Tratatul de la Roma era o garanție pentru păstrarea independenței de
acțiune a Franței, Guvernul generalului de Gaulle nu tolera ideea unei federații
europene. Într-o alocuțiune televizată , din 31 mai 1960, Charles de Gaulle expunea
foarte limpede opțiunile sale pentru a contribui la construirea grupului politic,
economic, cultural și uman al Europei Occidentale. Aceasta trebuia să fie o
asociație de state realizată pe calea cooperării organizate, având ca scop instituirea
unei confederații .510
Marile linii ale planului francez de la începutul anilor ‗60, sunt expuse în
conferința de presă , din 5 septembrie 1960, cunoscută și sub denumirea de

510 Vasile VESE, op.cit. , p. 100-103.

241
”Europa patriilor ”. În această declarație, generalul face elogiul statului – națiune ,
subliniind , mai ales, primatul realităților naționale. El opune demersul confederal
(ai cărui piloni sunt statele -naționale ), unei entități supranaționale (bazată pe
opiniile publice, pe popoare, pe voința acestora de uniune independentă de
structurile juridice ale statelor ). Conform acestei teorii, instituțiile comunitare nu
erau decât niște organisme tehnice, fără autoritate și eficacitate politică. Singura
instituție credibilă trebuia să fie Consiliul de miniștri care reprezenta statele și prin
intermediul căruia acestea mențineau monopolul asupra conduitei politicilor
europene.
Planul generalului de Gaulle era expus în a treia parte a declarației. Acesta
propunea o cooperare constantă între statele Europei Occidentale în patru domenii:
politic, economic, cultural și de apărare. Cooperarea viza “un concert” organizat și
regulat al guvernelor responsabile și organisme specializate subordonate acestora.
Era prevăzută și o Adunare Parlamentară , care trebuia să reunească reprezentanții
Parlamentelor naționale, un referendum european pentru a da Europei încă de la
plecare un caracter de adeziune populară.511
“Concertul” european propus de generalul Charles de Gaulle ar fi reunit
șefii de stat și guvern. Organismele omoloage comisiilor , erau formate din
funcționari. Adunarea este doar consultativă și nu se pune problema alegerii ei prin
sufragiu universal. Cu alte cuvinte , este vorba de o cooperare între state, fără
delegare de putere, alături de o prea tehnicizată acțiune comunitară. Vizând și
domeniul economic, proiectul intențion a să controleze Comunitatea printr -un
organism (Consiliul de Miniștri) , care ar fi decis în unanimitate. Atacând domeniul
sensibil al politicului și apărării, Charles de Gaulle indică celor șase și Europei ,
modalitatea de a ieși de sub tutela americană, de a surmonta bipolaritatea și
regulile acesteia. El dorește o Europă independ entă care să se interpună între
U.R.S.S. și S.U.A. , iar uniunea politică , trebuia să se facă fără Marea Britanie,
(considerată prea apropiată de Americani ), era calea prin care s-ar fi putut reforma
N.A.T.O. Construcția europeană în viziunea lui Charles de Gaulle se bazează pe

511 Ibidem.

242
nucleul franco -german, ceea ce-1 determină pe cancelarul Germaniei Federale,
Konrad Adenauer să sprijine parțial punctul de vedere.
Declarația generalului de Gaulle a produs unele rezerve partenerilor din
Comunitatea Economică Europeană. Asigurările date de prim-ministru l francez,
Michel Debré și sprijinul lui Jean Monnet pentru convocarea unei Conferințe
europene la vârf, convinge responsabilii din celelalte cinci țări comunitare să
accepte . Acest lucru a făcut posibilă deschiderea Conferinței Europene , la 10
februarie 1961 , la Paris. Comunicatul, publicat la începutul acesteia, comporta
garanțiile necesare pentru menținerea Comunităților Economice Europene și a
instituțiilor lor.
Conferința va realiza un compromis între cei șase. Charles de Gaulle renunța
la ideea de confederație și la consultările în politica de apărare și construcția
economică, iar celelalte state acceptau ideea unei uniuni politice, fără a atinge
relațiile lor cu N.A.T.O. , și a slăbi Comunitățile. Singurul ministru ostil era Joseph
Luns, reprezentantul Olandei, temător față de o detașare a celor șase de Marea
Britanie și S.U.A. și instalarea unei hegemonii franco -germane.
O comisie , compusă din reprezentanții celor 6 guverne este însărcinată de a
prezenta la o viitoare sesiune , propuneri concrete , privind reuniunile șefilor de
State și de Guverne și a miniștrilor de Externe.
Raportul Comisiei Speciale este analizat , la cea de a doua Conferință la vârf,
ținută la Bonn (18 iulie 1961). Cei șase fac încă un pas spre uniunea politică,
hotărând să-i dea o formă concretă. Acest fapt implica o cooperare regulată, care să
permită crearea condițiilor unei politici comune. Ideea care câștigă teren este aceea
a unor reuniuni la vârf cu rol de a concerta politicile lor de a realiza poziții comune
favorabile uniunii politice europene. O nouă Comisie era numită pentru a prezenta
propuneri concrete în ceea ce privește statuarea cooperării politice a celor șase.512
Delegația franceză în cadrul Comisiei Fouchet , va negocia foarte dur,
încercând să cuprindă chestiunile economice.

512 Ibidem.

243
În fond, Franța dorea un control interguvernamental mai accentuat al
Comunităților Economice , printr -un Consliu de Miniștri. După câteva săptămâni de
dezbateri se va ajunge la un compromis, textul acestuia fiind botezat „Al doilea
Plan Fouchet ”, dând speranțe Comisiei.
Francezii vor veni cu un al treilea proiect (în 18 ianuarie 1962 ), care nu
concilia aproape deloc pozițiile lor cu cele ale Parlamentului European sau ale
celorlalte delegații. Mai mult, noul text francez, reflectă mai pronunțat poziția
generalului de Gaulle , care suprimă referința la Alianța Nord -Atlantică și este
atenuată clauza de revizuire . Celelalte cinci delegații nu s-au lăsat mai prejos și au
prezentat un proiect (opus celui francez), care excludea economia din planul
uniunii politice. Cele două texte reflectau , pe de o parte , concepția gaullistă a unei
“Europe Europene” bazată pe suveranitățile europene de neatins și pe
independența față de S.U.A. , iar pe de altă parte , punctul de vedere al celor cinci
parteneri ai Franței, printre care poziția Olandei este cea mai radicală. Lipsa
supranaționalității părea să lase micile state fără apărare.
Colaborarea franco -germană va fi esențială în construcția europeană. Dacă
uniunea politică era încă în faza discuțiilor și controverselor, progresul s-a realizat
în domeniul abolirii taxelor vamale și a unor politici economice comune. La 1 iulie
1968 , erau eliminate taxele vamale în interiorul comunității , creându -se, astfel,
piața comun .. La sfârșitul lunii iulie 1968 , se realiza o piață unică pentru produsele
lactate și carnea de vita. Este elaborat „Planul Mansholt ‖, de reconstrucție a
agriculturii, iar libera circulație a forței de muncă era quasi totală. La sfârșitul
perioadei de tranziție (1969) , se adoptă un sistem fiscal comun – Taxa pe Valoarea
Adăugată (T.V.A). Cu toate aceste succese Uniunea Economică era doar la
începuturile sale.513

513 Vasile VESE, op.cit. , p. 100- 104.

244
4.2.4. Tratatul Uniunii Europene
Integrarea economică a reprezentat elementul continuator în construcția
europeană. De asemenea, lipsea cu desăvâ rșire și dimensiunea politică. Crearea
Uniunii Europene , a devenit posibilă prin decizia Consiliului European , de la
Milano (din decembrie 1985 ), care a hotărât reunirea într-un singur text a
amendamentelor asupra Tratatului de la Roma și a dispozițiilor privind cooperarea
politică. Un prim pas în vederea semnării Tratatului Uniunii Europene, a fost făcut,
prin consemnarea acestor amendamente în „Actul Unic European" , semnat de șefii
de stat sau de guvern ai statelor membre la 17 februarie 1986 și intrat în vigoare,
după ratificare, la 1 iulie 1987.
Desăvârșirea pieței unice s-a realizat cu acest prilej reglementându -se libera
circulație a bunurilor, a serviciilor, a capitalurilor, a plăților și a persoanelor pe tot
teritoriul comunităților . 514
Actul Unic European a adus următoarele schimbări :
 institutionalizarea formală a Consiliului European (format din șefii de
Stat sau de Guvern și de Președintele Comisiei Europene), ca principal organism ce
stabilește direcțiilor de dezvoltare a Comunității Europene;
 introducerea sistemului de vot al majorității calificate, în cadrul
Consiliului de Miniștri, pentru a adopta toate acele decizii care urmăresc
dezvoltarea pieței interne, politica sociala, coeziunea economica și socială.
Introducerea votului majoritar în Consiliu , va permite scoaterea Comunității
Economice Europene din impas și adoptarea a cca. 300 directive privind crearea, în
perspectivă , a Pieței Interne;
 întarirea rolului Parlamentului European, prin introducerea
procedurilor legislative de cooperare și a necesității acordului acestuia pentru
deciziile privind aderarea de noi membri și acordurile de asociere;
 înființarea „Tribunalului Primei Instanțe” , alaturi de Curtea
Europeana de Justiție;

514 Dan VELICU , op.cit. , p.19.

245
 creșterea numărului politicilor comune, prin adăugarea politicilor de
mediu, cercetare științifică , coeziune economică și socială ;
 Stabilirea unei date (31.12.1992) pentru definitivarea pieței interne .515
Actul Unic European a avut, poate, cea mai mare importanță în procesul de
integrare economică, el având obligația de a realiza simultan marea piață fără
frontiere, plus coeziunea economică și socială, o politică europeană de cercetare și
tehnologie, întărirea sistemului monetar european, lansarea unui spațiu social
european și acțiuni semnificative în domeniul mediului.
Tratatul asupra Uniunii Europene constituie, în procesul de creare a unei
legături strânse între popoarele Europei; e o etapă nouă și de substanță. Dintre
modificările aduse de Tratat, mențion ez în special, Tratatul de instituire a C.E.E.
(Tratatul de la Roma ). În plus, Tratatul de la Maastricht (T.U.E.), a dat o nouă
structură întregului sistem , înglobând Tratatele constitutive ale Comunităților, pe
care le-a așezat la „baza construcției comunitare ”.
Dacă , de la Tratatele de la Roma și până la Actul Unic European – prima
reformă de ansamblu a Comunităților Europene – au trebuit să treacă aproape 30 de
ani, în schimb, de la intrarea în vigoare a Actului Unic European ( 1987 ) și până la
deschiderea conferințelor interguvemamentale ce au condus la semnarea Tratatului
de la Maastricht (februarie 1992), au trecut mai puțin de 4 ani. O astfel de
accelerare a construcției comunitare a fost determinată, desigur, de anumiți factori.
În acest sens, se poate spune că accelerarea a fost determinată, pe de o parte, de
dinamica internă a Comunităților iar, pe de altă parte, de evoluția scenei
internaționale și, în special, de dezintegrarea sistemului comunist și reunificarea
Germaniei.
La Consiliul European de la Maastricht (9-10 decembrie 1991 ), șefii de stat
și de guvern ai celor 12 state membre ale Comunității Europene reuniți în
conferință interguvemamentală , în baza articolului 236 din Tratatul C.E.E., – au
ajuns la un acord privind proiectul de Tratat asupra Uniunii Europene. Astfel, se

515 Noțiunea de „piața interna" fiind mai puternică decât cea de „piață comună” implicând nu numai realizarea
celor patru libertăți – libera circulație a bunurilor, libera circulație a serviciilor, libera circulație a persoanelor și
libera circulație a capitalului – ci și implementarea unei politici în vederea coeziunii economice și sociale.

246
demarează o nouă și importantă etapă în construcția europeană.516 Acest acord era
unul politic. Înaintea semnării , trebuia să se dea forma juridică definitivă a textelor
consolidate ale celor două aspecte ale Tratatului – o „uniune politica” și „o uniune
economică și monetară” negociate separat , (așa cum am văzut ), și să se redacteze
preambulul. În contextul amintit, la 7 februarie 1992, reprezentanții celor 12 state
membre au semnat Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht).
După semnare, s-a angajat faza ratificărilor naționale care ar fi trebuit să se
încheie, potrivit Tratatului, la 31 decembrie 1992 pentru a putea intra în vigoare la
1 ianuarie 1993. Organizarea celor două referendumuri desfășurate în Danemarca –
2 iunie 1992 și mai 1993 -, precum și amânările guvernului britanic și necesitatea
revizuirii constituționale în Germania, au condus la reportarea datei de intrare în
vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, acesta fiind încheiat pe
o durată nelimitată.
În Preambulul Tratatului asupra Uniunii Europene, în primul alineat, se
afirmă hotărârea statelor membre de a parcurge o nouă etapă în procesul de
integrare europeană , angajat prin crearea Comunităților Europene ; în ultimul
alineat , se arată că în perspectiva etapelor ulterioare ce urmează să fie trecute ,
pentru a face să progreseze integrarea europeană, statele membre au decis să
instituie o „Uniune Europeană” .517
Având în vedere evenimentele ulterioare Tratatului de la Maastricht, se
poate spune că începând cu această dată, Uniunea Europeană a intrat într-un nou
ciclu de evoluție.
Titlului I („Frontispiciul comun”) al Tratatului asupra Uniunii Europene, se
referă, în primul rând, la crearea Uniunii Europene, la obiectivele și la elementele
sale constitutive. Astfel, potrivit art. B, obiectivele generale sunt:
 promovarea progresului economic și social echilibrat și susținut, în principal
prin crearea unui spațiu fără frontiere interioare;
 întărirea coeziunii economice și sociale;

516 Dan VELICU , op.cit. , p. 19 -21
517 Dan Marius VOICILAȘ , op.cit. , p.121.

247
 stabilirea unei Uniunii Economice și Monetare (U.E.M.) care va implica, la
momentul oportun și conform dispozițiilor tratatului, moneda unică;
 afirmarea în viața internațională a identității Uniunii;
 întărirea protecției drepturilor și intereselor națiunilor statelor membre;
 dezvoltarea unei strânse cooperări în sectorul justiției și a afacerilor interne;
 menținerea integrală a acquis -ului comunitar și dezvoltarea acestuia.
De asemenea, Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre,
având sisteme de guvernare bazate pe principiile democratice. Totodată, se arată
că Uniunea respectă drepturile fundamentale, așa cum au fost acestea garantate
în Convenția de la Roma (Convenția Europeană a Drept urilor Omului –
C.E.D.O.).
Foarte important de amintit aici este și principiul „subsidiarității” , ca
mecanism de atribuire a competențelor între Uniune și statele membre în sectoare
ce nu sunt de competența exclusivă a Uniunii. Acest mecanism, operează în baza
unor criterii de eficacitate , apreciind „dimensiunea” sau „efectul” respectivelor
acțiuni. Subsidiaritatea , urma să joace un rol important în complementar ea
eforturilor Uniunii și a statelor membre evitându -se, astfel, eventualele conflicte
sau suprapuneri și potențându -se realizările. Subsidiaritatea putea contribui și la
evitarea „centralismului birocratic” , perceput ca „venind dinspre Bruxelles ”.
Un alt principiu important este cel al „unității instituționale” , care
subliniază că Uniunea Europeană va avea aceleași instituții pentru cei trei piloni .518
Așadar, se stabilește un cadru instituțional unic, Consiliul European deținând rolul
cel mai important . Parlamentul European, Consiliul, Comisia și Curtea Europeană
de Justiție , vor fi instituțiile comune care își vor exercita competențele în condițiile
prevăzute în Tratat.
Ceea ce este important de observat este așezarea simultană a Uniunii, pe doi
piloni interguvernamentali (P.E.S.C. și C.E.J)., formând, astfel, o bază de
cooperare aprofundată între state.

518 Cei trei piloni ai Uniunii Europene au fost formați din Comunitățile Europene – C.E., Politica Externă și de
Securitate Comună – P.E.S.C. și Justiție și Afaceri Interne – J.A.I.

248
Dispozițiile Finale ale Tratatului de la Maastricht, cuprind teme precum:
conservarea acquis -ului comunitar; competențele Curții de Justiție; procedura
unică a revizuirilor și a noilor aderări; derogări ; intrarea în vigoare și valabilitatea
tratatelor.
De la intrarea în vigoare a Tratatului , statele europene care au solicitat
calitatea de membru al U.E. au urmat o procedură unică pentru a-și formaliza
integrarea.
Se poate spune și că scopul Tratatului a fost să pregătească realizarea uniunii
monetare europene și să introducă elemente ale uniunii politice (cetățenie, politică
externă comună, afaceri interne). Dintre schimbările esențiale aduse, menționăm:
crearea Uniunii Europene și introducerea procedurii de codecizie , care îi conferă
Parlamentului un rol mai important în procesul decizional. Noi forme de cooperare
unesc guvernele statelor membre, de exemplu în domeniului apărării, justiției și
afacerilor interne

4.2.5. Tratatul de la Lisabona
Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (2004), cu obiective
similare celor prevăzute de Tratatul de la Lisabona, a fost semnat , dar niciodată
ratificat. Anii 2005 și 2006 au trecut fără a se ajunge la o rezolvare cu privire la
problema Constituției Europene. Abia în a doua parte a anului 2007 , s-a ajuns la o
soluție de compromis , pe care factorii de decizie comunitari o sperau viabilă. Ea s-
a concretizat în apariția unui nou act comunitar, denumit Tratatul de reformă sau
Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007) , după locul în care a fost semnat
oficial de șefii de state și de guverne .
Noul Tratat este clădit, în general, pe conținutul Constituției Europene, din
cadrul căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate și, în primul
rând, titlul de „Constituție” , care speria populația europeană prin simbolismul pe
care îl cuprindea. În același timp, pentru țara noastră, noul tratat este primul pe care
îl semnează , în calitate de țară membră.
După ratificarea sa de către toți cei 27 de membrii ai Uniunii, noul document

249
se spera că va intra în vigoare la 1 ianuarie 2009 , însă, și acest proces de ratificare
s-a împotmolit din nou în Irlanda , unde, un referendum convocat cu privire la
ratificarea tratatului a dat rezultat negativ. A trebuit să fie convocat un alt
referendum în a doua parte a anului 2009. Acesta din urmă a arătat o susținere cu
privire la noul Tratat, astfel încât noul Tratat de Reformă de la Lisabona a putut
intra în vigoare la 1 decembrie 2009.
Obiectivele noului Tratat sunt:
 formarea unei Uniuni mai democratice și mai transparente;crearea unei
Uniuni mai eficiente, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu
instituții modern e pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să
acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de astăzi;
 construirea unei. Europe a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și
siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta Drept urilor
Fundamentale în Drept ul Primar European, prevede noi mecanisme de
solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni;
 promovarea Europei ca actor pe scena internațională – instrumentele de
politică externă de care dispune Europa vor fi regrupate atât în ceea ce
privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici.
Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La
intrarea să în vigoare (1 decembrie 2009), Tratatul de la Lisabona a modificat cele
două tratate majore ale Uniunii: Tratatul privind Uniunea Europeană (T.U.E.,
Maastricht, 1992), precum și Tratatul de instituire a Comunității Europene (Roma,
1957). Acesta din urmă a fost redenumit „Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene” (T.F.U.E.). O serie de Protocoale și Declarații sunt anexate Tratatului.
Principalele modificări aduse de Tratatul de la Lisabona sunt:
 Carta Drept urilor Fundamentale ale cetățenilor europeni (proclamată în
2000 de U.E.) și care stabilește o listă de drepturi politice, sociale și
economice pentru europeni. Această Cartă – respinsă inițial de Marea
Britanie și Germania, completează Convenția Europeană a Drept urilor
Omului;

250
 Stabilirea unui reprezentant în relațiile externe ale Uniunii Europene
(Ministru de Externe al U.E.;
 Parlament European , ales prin vot direct la nivel european, cu puteri sporite
pentru parlamentele naționale (cu drept de veto în probleme de importanță
civică). Parlamenul European ia decizii în comun cu Consiliul European ;
 Modificarea sistemului de vot în Consiliul European: renunțarea la
unanimitatea absolută în adoptarea măsurilor legislative adoptate de către
Consiliu ;
 Definirea celor trei piloni ai Uniunii Europene: Competența majoră a
Uniunii Europene a fost extinsă de la Securitate și Afaceri Externe și J.A.I.,
la mai multe domenii (de competență exclusivă, de competență comună,
domenii în care U.E. să își ofere suportul său).
 Președinția Consiliului European: crearea unui post de Președinte al Uniunii
Europene pe o durată de 2 ani și jumătate , care să fie votat prin majoritate
calificată și care să nu fie aprobat de Parlamentul European. Se va înlocui
actuala formă de Preșidinție pentru UE.
 Extinderea Uniunii prin reformularea procedurilor de acceptare de noi
membrii, reformularea politicilor privind teritoriile de peste mări, politica de
vecinătate a UE;
 Prevederi clare privind politica de mediu, încălzirea globală, politica în
domeniul energetic.519
În concluzie, scopul a fost să transforme Uniunea Europeană într-o entitate
mai democratică, mai eficientă și mai aptă să abordeze, la unison, probleme
globale .
Funcția internațională a Uniunii Europene se manifestă prin încheierea
tratatelor la care Comunitatea Europeană este parte. Procedura încheierii unor
astfel de înțelegeri este prevăzută de T.C.E. Consiliul Uniunii Europene începe
negocierile pe baza inițiativei Comisiei Europene. Atunci când Consiliul consideră

519 Elise Nicoleta VÎLCU , Drept comunitar european , Editura Sitech, Craiova, 2008, p.254 -255.

251
necesar și numai în limitele dispozițiilor primite de acesta, Comisia Europeană
poate purta la rândul său negocieri.
Parlamentul European va fi consultat și va emite un aviz conform obligatoriu
în următoarele situații: se creează un cadru instituțional specific, este vorba despre
implicații bugetare mari pentru Comunitate, implică modificarea unui act adoptat
prin procedura codeciziei sau privește asocierea altor state. Avizul conform se
adoptă cu majoritate simplă a membrilor Parlamentului European, excepție făcând
situația în care aderă state noi, când este nevoie de votul majorității absolute.
Consiliul Uniunii Europene, pe baza avizului conform, ia decizia finală a
încheierii tratatului, cu votul majorității calificate, cu excepția acordurilor de
asociere, când se cere unanimitate de voturi.
Consiliul Uniunii Europene sau Comisia Europeană, în caz de
incompatibilitate a dispozițiilor tratatelor cu Tratatul C.E. pot sesiza Curtea de
Justiție, cu privire la acestea, iar atâta timp cât incompatibilitățile persistă, Consiliul
nu poate lua decizia de încheiere a tratatului. Dacă Curtea de Justiție dă avizul
înainte de începerea negocierilor împiedică deschiderea acestora, dacă îl dă în
timpul negocierilor le oprește și dacă-1 dă după încheierea negocierilor, împiedică
semnarea acordului .520
Consiliul Afaceri Externe elaborează acțiunea externă a Uniunii, în
conformitate cu liniile strategice stabilite de Consiliul European și asigură coerența
acțiunii acesteia . Consiliului Afaceri Externe îi revine răspunderea pentru întreaga
acțiune externă a Uniunii Europene, și anume : politica externă și de securitate
comună, politica de securitate și de apărare comună, politica comercială comună
cooperarea în scopul dezvoltării și ajutorul umanitar. Președinția Consiliului
Afaceri Externe este asigurată de Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și
Politica de Securitate, care poate să fie înlocuit, în caz de necesitate, de membrul
acestei formațiuni , reprezentant al statului care exercită președinția semestrială a
Consiliului .521

520 Ibidem.
521 Dan VĂTĂMAN , Dreptul Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București, 2010, p.86.

252
4.3. Dinamica parteneriatelor
„Prietenul sigur îl cunoști în împrejurări nesigure”
Cicero

4.3.1. Parteneriatul strategic
Parteneriatul strategic reprezintă ( într-o anumită măsură ), o alternativă la
confruntare. Dar parteneriatele nu exclud confruntarea, ci doar coalizează țările
planetei ( îndeosebi marile puteri ), pentru a evita confruntarea dintre ele în
competiția piețelor și a resurselor. Interdependențele din ce în ce mai mari dintre
state, pot contribui semnificativ la diminuarea conflictelor, chiar la eliminarea lor.
Obiectivul major al acestor parteneriate este prevenirea războiului și asigurarea
unui mediu de securitate care să permită, pe de o parte, gestionarea crizelor și
conflictelor și oprirea extinderii lor și, pe de atlă parte, realizarea unor asocieri în
vederea accesului (privilegiat sau neîngrădit) la resurse și la piețe.522
În literatura de specialitate am identificat trei categorii de factori, care
determină, impun sau stimulează strategia parteneriatelor:
1. Prima categorie de factori cuprinde realitatea economică, politică, etnică și
religioasă ; fragmentarea politică excesivă; apariția unor falii strategice între
politica de globalizare economică, informațională și în domeniul sistemelor
de securitate și politica identitară; recrudescența fundamentalismului;
prejudecățile și nedreptățile istoriei, care nu sunt estompate, ci dimpotrivă,
reliefate și mai mult prin adâncirea faliilor și decalajelor economice și
tehnologice; presiunile exercitate de sute de ani de anumite cercuri de
interese asupra unor populații; diferendele teritoriale; extremismul de
situație etnic și religios.
2. A doua categorie de factori (cea mai puternică și cea mai influentă ) se
constituie din acutizarea capacității distructive a statelor politice și, de aici,
sporirea efectului descurajator al perspectivei conflictelor și războaielor .
Această perspectivă a început odată cu lansarea celor două bombe atomice –

522 Gheorghe VĂDUVA , op.cit., p.6.

253
Hiroshima și Nagasaki – și a atins cote insuportabile în timpul Războiului
Rece. Ea cuprinde, în general, sistemele de arme, în special sistemele
realizate până în prezent și cele care se află în stadiu de proiect. În mod
concret, această categorie se referă la: arsenalele strategice nucleare, chimice
și biologice de care dispun Statele Unite, Federația Rusă și celelalte state
care fac parte din clubul țărilor nucleare; arsenalele țărilor care nu fac parte
din clubul statelor nucleare, dar care dispun de astfel de mijloace și le
dezvoltă, fără a ține seama de presiunile internaționale, de tratatele și de
politicile de neproliferare; apariția unor noi sisteme de arme convenționale
sau neconvenționale, dar cu efecte deosebite; sistemele de arme extrem de
precise care nu înlocuiesc armele de distrugere în masă, ci doar fac posibil
războiul înalt tehnologizat, cu sau fără folosirea acestor mijloace de
distrugere masivă; sistemele de mijloace ce pot fi folosite în războiul
geofizic și care vizează, îndeosebi, distrugerea dirijată și controlată a
mediului.
3. Cea de-a treia categorie de factori care impun trecerea de la confruntare la
parteneriat , o reprezintă amenințările asimetrice , îndeosebi cele teroriste . Ea
se referă la: sporirea vulnerabilităților noii societăți, concomitent cu
adâncirea decalajelor și a faliilor strategice, ceea ce face extrem de fragil
mediul internațional de securitate; agravarea fenomenului terorist, îndeosebi
a terorismului de falie, mai ales în zonele de ruptură dintre
fundamentalismul islamic și lumea civilizată, dar nu numai aici;
recrudescența acțiunilor violente în plan etnic, religios și identitar; creșterea
criminalității transfrontaliere, a economiei subterane, a traficului de droguri,
de influență și de carne vie.523
Toate aceste trei categorii de factori obligă lumea civilizată să colaboreze în
rezolvarea problemelor cu totul deosebite de la începutul acestui secol.
Această colaborare are cel puțin trei dimensiuni foarte importante:

523 Ibidem , p.7-8.

254
 păstrarea identității politice, economice, sociale și culturale a statelor sau
entităților statale;
 reducerea vulnerabilității societății modeme sau crearea unor mecanisme
care să asigure acțiunea și reacția corespunzătoare în și din spațiile
vulnerabile;
 izolarea pericolelor și reducerea amenințărilor, îndeosebi a celor nesimetrice
și asimetrice .524
Sunt de părere că niciun stat nu va reuși de unul singur să rezolve
problemele lumii contemporane și să înlăture cauzele care generează conflictele.
De aceea, se vor dezvolta, în continuare, parteneriate strategice care vor acoperi
întreaga planetă și întreaga arie de colaborare sau de confruntare.

4.3.2. Cauze le trecerii de la confruntare la parteneriat
Cauzele principale care determină trecerea de la confruntare la parteneriat
sau la atenuarea confruntărilor , sunt strâns legate de gradul de dezvoltare
economică și tehnologică. Este drept, uriașele decalajele care se mențin și se
accen tuează sunt puternice surse de instabilitate, duc la regruparea lumii, la
schimbarea permanentă a ordinii și la apariția numeroaselor vulnerabilități și
amenințări disproporționate sau asimetrice, dar, tocmai pentru a le face față, marile
entități statale, organismele și organizațiile internaționale instituie, desfășoară,
susțin și încurajează relațiile de parteneriat. Cu alte cuvinte, între multiplele și
complexele cauze care determină trecerea de la confruntare la parteneriat sau la
predominanța parteneriatelor în spațiul confruntării ( îndeosebi în cel al bătăliei
pentru piețe, influență și resurse ), s-ar putea situa și următoarele:
a) Economice:
– globalizarea tot mai accentuată a economiei;
– creșterea interdependențelor economice și financiare;
– împuținarea resurselor;

524 Ibidem .

255
– necesitatea soluționării problemei piețelor și a diseminării rapide a
producției;
– existența decalajelor și creșterea conflictualită ții economice și sociale;
– apariția și proliferarea unor vulnerabilități specifice;
– necesitatea securității și siguranței economice.
b) Politice:
– proliferarea democrațiilor;
– necesitatea respectării drepturilor omului, concomitent cu respectarea
valorilor politice și sociale ale altor comunități;
– existența unor politici dictatoriale, subversive sau extremiste și a nevoii de
protecție împotriva acțiunilor și efectelor devastatoare ale acestor politici;
– necesitatea colaborării politice, pornind de la valorile democrației, ale
drepturilor și libertăților ființei umane.
c) Sociale:
– creșterea gradului de integrare socială, pe baza valorilor politice și
standardelor profesionale și morale;
– existența și accentuarea inegalităților sociale și imposi bilitatea țârilor de a
face față singure unor astfel de provocări.
d) Geopolitice și geostrategice:
– reconsiderarea unor vechi interese privind influența, accesul la resurse și
crearea unor zone pivot sau a unor spații de îndiguire;
– existența unor falii strategice extrem de periculoase (falia islamică, falia
caucaziană, falia balcanică, falia kurdă, falia sino-niponă, falia indo-
pakistaneză, falia israeliano -palestiniană etc.), care, în pofida progresului
tehnologic imens și al dezvoltării rețelelor de comunicare, mențin la cote
agresive tensiunile și incompatibilitățile;
– nevoia de stabilizare a zonelor conflictuale și de prevenire a crizelor și
conflictelor care ar putea scăpa de sub control informațional;
– globalizarea informației și creșterea vulnerabilităților în spațiul digital ;

256
– creșterea dinamicii și flexibilității informaționale și necesitatea asocierii în
vederea reducerii vulnerabilităților informaționale și prevenirii amenințărilor
din cyberspațiu;
– nevoia de prevenire a surprinderii informaționale.
e) Tehnologice:
– existența high tech și IT și implicarea lor directă în calitatea vieții;
– existența și proliferarea unor amenințări tehnologice;
– posibilitatea accesului la înalta tehnologie a grupărilor teroriste;
– necesitatea controlului tehnologic.
f) Militare :
– proliferarea Armelor de Distrugere în Masă (ADM);
– dezvoltarea unor armate foarte puternice, capabile să producă sau să
genereze distrugeri masive;
– dezvoltarea armamentelor și tehnologiilor de mare precizie;
– dezvoltarea tehnologiilor militare neconvenționale;
– creșterea puterii de foc, apariția unor noi concepte, cum ar fi cel al
războiului bazat pe rețea, al războiului informațional, a celui geofizic etc.;
– imposibilitatea rezolvării, de către o singură țară, doar prin mijloace proprii
(fie ele și militare ), a problemelor cu care se confruntă525.
Parteneriatele strategice sunt însă diversificate. Unele urmăresc prevenirea
confruntării, colaborarea și cooperarea, altele au drept scop realizarea unor alianțe
sau coaliții de forțe care să asigure succesul într-o confruntate iminentă,
provocată sau declanșată de forțe ostile democrației, legalității și libertății.

4.3.3. Sisteme internaționale de securitate
Este o nouă paradigmă a sistemelor de securitate ale viitorului ce se
construiesc pe o dimensiune internațională, și pe o responsabilitate internațională.
Strategiile sunt: directe, în sensul că ele se asigură, prin mecanisme strâns legate de
funcțiile sistemului ; și indirecte, în sensul că, spre exemplu, securitatea României

525Ibidem , p. 8-12.

257
se construiește și în Afganistan, în Irak sau în Bosnia, existând posibilitatea ca
lipsa de gestiune a unei asemenea crize să atragă după sine o agravare a
conflictualității și escaladarea, pe curba crizei, spre conflict și război. O țară,
pentru a-și asigura securitatea, trebuie să participe acolo unde este nevoie pentru
gestiunea corectă și neîntârziată a crizelor, deoarece acestea, evoluând, ar putea
crea oportunități de declanșare a unui război ce ar afecta, fără îndoială, întreg
mapamondul, deci și țara respectivă.
S-au creat entități între diferite țări, entități armate internaționale, structuri
care să asigure contactul între țări, cum ar fi, spre exemplu, EUROCORP -ul, Forța
de Reacție Rapidă Europeană (F.R.R.E.), Forța de Răspuns a N.A.T.O. (N.R.F.),
BlackSeafor etc. Toate aceste exemple de structuri internaționale sunt expresia
unor sisteme fizice de securitate cu participarea statului. Acestea contribuie activ la
înlăturarea cauzelor și efectelor crizelor.
În noua ordine mondială , stabilită după încheierea Războiului Rece,
specialiștii au sugerat că este necesară îndeplinirea a șase obiective:
 furnizarea către toate statele a garanțiilor împotriva unei agresiuni externe;
 furnizarea mijloacelor de protecție a drepturilor minorităților și a grupurilor
etnice în interiorul statelor;
 crearea unui mecanism pentru rezolvarea conflictelor regionale, fără
acțiunea unilaterală a marilor puteri;
 angajamentul marilor puteri de a nu sprijini militar conflictele dintre alte
națiuni sau dintre partidele politice din cadrul aceleiași națiuni;
 creșterea fluxului de asistență tehnică și financiară către țările în curs de
dezvoltare, cu scopul accelerării procesului de tranziție economică și socială;
 conservarea mediului global ca bază a dezvoltării susținute a tuturor.
Realizarea acestor scopuri depinde în mare măsură de activitatea
organizațiilor internaționale de securitate, însă numărul acestora este deosebit de
mare la nivel global, astfel încât este dificil de stabilit rolul concret pe care îl joacă

258
(între anii 1945 – 1949 existau aproximativ 100 de astfel de organizații, iar în
ultimii ani se estimează existența unui număr de patru ori mai mare) . 526
Din acest motiv, poate fi stabilită o listă de criterii aplicabile organizațiilor
de securitate ce simplifică analiza:
 sunt create pe baza acordurilor dintre state;
 sunt un instrument de cooperare voluntară;
 au un caracter permanent;
 sarcinile acestora sunt orientate către: prevenirea conflictelor;
 luptă împotriva terorismului;
 rezolvarea pașnică a disputelor;
 activități de menținere a păcii;
 acțiuni umanitare;
 sprijinirea reconstrucției politice, econo mice și sociale a părților implicate în
conflict.
Folosind aceste criterii de selecție, se observă că, în Europa, cele mai
importante organizații internaționale care activează sau au activat în trecutul
apropiat sunt:
 Organizația Națiunilor Unite (O.N.U. );
 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ( N.A.T.O. );
 Uniunea Europeană (U.E.);
 Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (O.S.C.E.);
 Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est și fosta Uniune a Europei
Occi dentale (W.E.U.).
În Europa post Război Rece, configurarea soluțiilor pentru menținerea păcii
și stabilității reprezintă o misiune nu tocmai ușoară. Chiar și înainte de momentul
căderii Zidului Berlinului, la începutul secolului trecut, Europa a fost nevoită să se
confrunte cu situații de criză ce au vizat atât teritoriul național al statelor implicate,
cât și lupta pentru alte spații. De la criza dintre Franța și Germania, generată de

526 Eduard Alexandru VITALIS , Securitatea în epoca globalizării, Editura Moroșan, București, 2009, p. 82.

259
dorința de cedare a unor teritorii din Maroc (1906), atentatul de la Sarajevo (1914),
ce a dus la un război generalizat în Europa și în lume, insurecția ungară (1956) și
până la conflictele din Balcani din anii ‘90, soluțiile ce au fost aplicate situațiilor
de criză au variat de la caz la caz, iar rolul organizațiilor internaționale de
securitate în rezolvarea acestor situații s-a stabilizat abia în ultima perioadă. Cele
mai concludente exemple sunt cele din Bosnia și Kosovo, în care instituțiile și
organizațiile de securitate au conlucrat pentru a preveni escaladarea conflictelor.
Instituțiile comunitare din domeniu au temeiul strategic de a trece la un
management unificat și la capabilități complexe. Este evidentă creșterea în
semnificație a Uniunii Europene , instituție sprijinită pe continuitatea procesului de
integrare și cooperare, în cadrul politicii europene de securitate și apărare. Dialogul
și cooperarea sunt singurele repere de pornire în conceperea unor structuri durabile
și eficiente.527

4.3.4. Rolul Alianțelor
În procesul globalizării strategiile de securitate sunt, de regulă, naționale. Și
strategia de securitate europeană – strategia Solana – are un caracter unitar, Uniunea
Europeană comportându -se ca o entitate de țări, ca o entitate de entități. Aceast a
are o strategie proprie de securitate ce pune în valoare o politică de securitate
europeană. Politica de securitate europeană este elaborată de statele membre.
Modalitatea prin care strategia de securitate pune în operă politica de securitate
europeană este stabilită de către Parlamentul European, care validează această
politică europeană. Există organisme internaționale, O.N.U. , O.S.C.E., parteneriate
strategice și, în general, organizații din care fac parte aproape toate statele lumii
unde se validează o politică mondială.
Această politică urmărește, între altele, crearea unui mediu de securitate
propice globalizării. Uneori globalizarea forțează lucrurile și determină unele
acțiuni și reacții identitare care se opun globalizării. Globalizarea este un fenomen
firesc și trebuie desfășurat firesc, altfel spus, fără acțiuni violente, fără acțiuni în

527 Eduard Alexandru VITALIS , op.cit. , p. 85-89.

260
forță care pot produce efecte devastatoare prin dispariția unor entități sociale,
teritoriale, economice, iar dezechilibrele create ar putea avea consecințe extrem de
grave.
Un exemplu în acest sens este reuniunea Grupului Bildem berg din anul
1991, când, David Rockeffeler a susținut că „lumea este mai evoluată și este gata
să mărșăluiască spre un guvern mondial”. Dr. Kurt E. Kock, în expunerile sale cu
privire la Noua Ordine Mondială, susține că sistemul care se impune în viitorul
apropiat „va avea o monedă unică, un sistem politic unic, un sistem judiciar unic,
un singur conducător, o singură religie […].528
În opinia mea, este greu de crezut că va fi posibil un asemenea scenariu în
următoarele decenii, ținând cont de diversitatea culturală existentă pe Terra.
Cu toate acestea, s trategiile de securitate (globală, regională, europeană,
asiatică etc.) dau pe ansamblu niște coordonate ale politicii mondiale privind
configurarea politică a mediului de securitate. Aceasta este pusă în operă de
strategiile de securitate care, în principiu, sunt naționale, dar se exprimă și prin acte
internaționale , rezultate la întâlnirile la nivel înalt. Spre exemplu, strategiile
naționale sunt cele care au determinat, la Summit -ul de la Roma, din 1991, apariția
noului concept strategic N.A.T.O. . Și tot ele au impus, la Summit -ul N.A.T.O. de
la Washington, extinderea acestui concept, modernizat ulterior la Summit -ul de la
Praga și la cel de la Istambul. Conceptul strategic N.A.T.O. , nu este o strategie
națională, dar reprezintă expresia strategiilor de securitate naționale ale țărilor
membre N.A.T.O. , fiind un concept strategic de alianță. Alianța devine
responsabilă pentru securitate și în afara ariei sale. Dar ideea îmbrățișată de
americani de a transforma Alianța într-un fel de jandarm al lumii, cu competențe
politice foarte mari, nu a fost validată la Summit -ul de la Riga, din 2006. Alianța
rămâne la vocația ei politico -militară, în timp ce misiunile în caz de catastrof e, spre
exemplu, revin Uniunii Europene.
E drept, Alianța nu este nevoită să își apere frontierele împotriva unui
inamic, fiindcă nu există acum niciun inamic care să atace Alianța. Dar N.A.T.O.

528 Dumitru MAZILU, „Suprastatalitatea opțiuni contradictorii”, Lumea , nr. 11 (284), 2016, p. 88.

261
nu poate deveni doar un beneficiar al securității lumii, ci trebuie să participe
efectiv, dar potrivit vocației sale, la realizarea și menținerea acesteia. Summit -ul de
la Roma a adus N.A.T.O. la provocările și la cerințele constituirii mediului de
securitate după spargerea bipolarității. Conceptul strategic al Alianței Nord –
Atlantice a introdus alte elemente cum ar fi asigurarea păcii, asistență umanitară,
prevenirea crizelor și conflictelor, dar prin mijloace specifice Alianței și nu prin
orice mijloace. Toate aceste lucruri au devenit din ce în ce mai mult stadii
obligatorii de realizare, repere obligatorii pentru realizarea unui mediu de
securitate , care să pună sub control conflictualitatea și războiul.529
Strategiile și doctrinele naționale exprimă toate acest e lucru ri, bineînțeles că
ele exprimă și interesul național fundamental , care este identitar, dar care nu se
opune altor entități ; care caută să coopereze cu multe alte țări. De altfel, o singură
națiune nu-și poate asigura securitatea de una singură, nici măcar Statele Unite
nu-și pot permite asta. În epoca globalizării, aceasta este una din caracteristicile
fundamentale, securitatea devine colectivă și exprimă interesul identitar și național
al celor care formează colectivitatea umană.
Diferența fundamental ă între strategiile de coaliție și strategiile de alianță ne
va oferi o imagine mult mai clară asupra intereselor ce se ascund în spatele unui
stat.
Strategiile de coaliție sunt strategii temporare și se realizează atunci când
este necesar să se constituie o coaliție ( de pildă coaliția împotriva terorismului ).
Strategia de luptă împotriva terorismului nu este produsul unei singure țări, ci are o
dimensiune strategică comuna a țărilor participante. Coalițiile sunt politico –
militare, ele având o determinare politică. Componența militară este cea care pune
în operă o anumită politică. Pentru a pune în operă aceasta, este nevoie de o
strategie, coalițiile se formează prin colaborare, nu prin integrare.
Strategiile de alianță au un grad de integrabilitate mai mare, care aproape
îndeplinesc cerințele unei strategii unitare. Conceptul Strategic N.A.T.O. , este

529 Ibidem, p. 82 – 84.

262
valabil pentru toate țările membre care l-au adoptat, transpunându -1 în strategiile
lor naționale .530
Alianța reprezintă cea mai solidă formă a unui parteneriat strategic. Ea oferă
partenerilor un statut de mutualitate, siguranță, confort, precum și o
responsabilitate crescută. Alianțele sunt unele cu scop defensiv, conform Cartei
O.N.U. , pentru prevenirea și combaterea unor provocări , cărora țările nu le pot face
față singure, în mod individual.

4.4. Relații de cooperare U.E. – S.U.A.
„Cea mai bună relație este cea în care iubirea reciprocă
depășește nevoia fiecăruia.”
Dalai Lama

4.4.1. Parteneriatul pentru Pace
Căderea Zidului Berlinului (în noiembrie 1989 ), semnala sfârșitul
Războiului Rece. În scurt timp, remarcabilul ritm al schimbărilor care aveau loc în
Europa Centrală și de Est au pus N.A.T.O. în fața unui ansamblu nou și foarte
diferit de amenințări de securitate. Transformările politice la o scară fără precedent
ofereau posibilități deosebite pentru consolidarea securității în Europa, dar,
inevitabil, aveau să implice noi incertitudini și un potențial de instabilitate. Ce
putea fi făcut pentru a beneficia de oportunitatea de a orienta problemele europene
de securitate pe o nouă cale, pozitivă, după confruntările din perioada Războiului
Rece? Cum puteau fi ajutate țările din Europa Centrală și de Est pentru a-și
consolida independența proaspt căpătată și pentru a-și împlini ambițiile de a
participa în deplinătate ca țări democratice, atât la nivel regional, cât și mondial, la
abordarea multinațională a problematicii de securitate?
În iulie 1990, la Summit -ul de la Londra, conducătorii aliați au oferit un
răspuns la aceste întrebări, întinzând o „mână de ajutor‖ peste vechi a prăpastie

530 Eduard Alexandru VITALIS , op.cit. , p. 82-84.

263
dintre Est și Vest și propunând o nouă relație de cooperare cu toate țările Europei
Centrale și de Est. Au fost create premisele pentru înființarea Consiliului de
Cooperare Nord -Atlantic (N.A.C.C.), în decembrie 1991, un forum care să
reunească N.A.T.O. și noile țăris partenere pentru a discuta aspecte de interes
comun .531
Această schimbare majoră de atitudine a fost consfințită printr -un nou
concept strategic al Alianței, lansat în noiembrie 1991, care adopta o abordare mai
largă a securității. Posibilitățile de a atinge obiectivele Alianței pe căi politice erau
mai mari decât oricând. Deși dimensiunea de apărare rămânea indispensabilă, era
momentul ca o poziție mai proeminentă să fie acordată aspectelor economice,
sociale și de mediu, văzute ca niște căi de promovare a stabilității și securității în
întreaga zonă euro-atlantică. Dialogul și cooperarea urmau să constituie părți
esențiale în abordarea menită să gestioneze diversitatea de provocări cărora Alianța
trebuia să le facă față. Din moment ce Războiul Rece se sfârțise, obiectivele
principale deveneau acum reducerea pericolului apariției de confl icte provocate de
neînțelegeri sau concepții diferite și mai buna gestionare a acelor crize care afectau
securitatea aliaților, sporirea înțelegerii și a încrederii reciproce între statele
europene și extinderea oportunităților pentru un parteneriat real în abordarea
problemelor comune de securitate.
În perioada imediat următoare Războiului Rece, consultările N.A.C.C., s-au
concentrat asupra unor aspecte de securitate, rămase nerezolvate încă din timpul
desfășurării acestuia ( cum ar fi retragerea trupelor rusești din Statele Baltice ). S-a
lansat, de asemenea, un proces de cooperare politică privind mai multe probleme
de securitate și în domeniul apărării. Consiliul de Cooperare Nord -Atlantic, s-a
concentrat pe dialogul politic multilateral și nu a dat posibilitatea partenerilor să-și
dezvolte relații individuale de cooperare cu N.A.T.O. . Această stare de fapt s-a
schimbat în 1994, odată cu lansarea Parteneriatului pentru Pace (PfP), un program
deosebit de important de cooperare bilaterală practică între Alianța Nord -Atlantică

531 Ritmul schimbărilor în Europa, la vremea respectivă, era de o așa natură încât chiar prima întrunire a NACC a
fost martoră la un eveniment istoric: în timpul întocmirii comunicatului final, ambasadorul sovietic a anunțat că
Uniunea Sovietică se dizolvase și că, din acel moment, el urma să reprezinte numai Federația Rusă.

264
și țările partenere, care a reprezentat un salt calitativ semnificativ în cadrul
procesului de cooperare. Iar în 1997 , a fost creat Consiliul Parteneriatului Euro –
Atlantic (E.A.P.C.), care avea să înlocuiască N.A.C.C. și să construiască , pe baza
realizărilor acestuia, deschizând calea către dezvoltarea unui parteneriat sporit și
mai operațional .532 Esența Parteneriatului și a cooperării la nivel multinațional
consistă din consultări și activități de cooperare , menite să construiască
transparență și încredere în întregul spațiu euro-atlantic. La nivel bilateral, este
nevoie de dezvoltarea unei relații de lucru practice între țările partenere și
N.A.T.O. , adaptată la situațiile și nevoile specifice ale acestora.
Procesul Parteneriatului implică construirea unei relații de dialog și
încredere între țările interesate, dintre care, multe sunt foste adversare, în calitatea
lor de membre ale unor alianțe opuse sau angajate în dispute regionale, teritoriale,
politice, etnice sau religioase de lungă durată. Activitățile desfășurate laolaltă în
vederea identifi cării soluțiilor comune pentru amenințările de securitate comune
au condus la importante realizări în ceea ce privește depășirea prejudecăților din
trecut și stabilirea unei viziuni clare ale beneficiilor reciproce , care urmează să fie
obținute în urma cooperării.
După lansarea Parteneriatului, au fost realizate progrese remarcabile, în
pofida unor dificultăți, poate, de neevitat, având în vedere procesul complex al
schimbării politice, economice și sociale din Europa Centrală și de Est, precum și
în fosta Uniune Sovietică. Programele E.A.P.C. și PfP au avut, în mod constant , o
dinamică proprie, Alianța Nord -Atlantică și țările partenere făcând pași succesivi
pentru extinderea cooperării în domeniul securității, pornind de la înțelegerile de
parteneriat pe care le-au creat. Parteneriatul s-a dezvoltat pe măsură ce Alianța s-a
transformat în decursul anilor , pentru a face față noilor provocări ale mediului de
securitate aflat în evoluție. În vederea păstrării dinamismului și a relevanței pentru
Alianță, activitățile și mecanismele Parteneriatului au trebuit să fie adaptate în așa
fel încât , să corespundă noilor priorități ale N.A.T.O.

532 http://www.nato.int/docu/sec -partnership/sec -partner -mol.pdf , consultat la data de 05.04.2016.

265
Astfel, documentul cadru al Summitului N.A.T.O. din 10 ianuarie 1994
statua că: „Acest Parteneriat a fost inființat ca o expresie a convingerii împărtășite
că stabilitatea și securitatea în spațiul euroatlantic pot fi atinse numai prin
cooperare și acțiune comună. Ocrotirea și promovarea libertăților și drepturilor
fundamentale ale omului și asigurarea libertății, echității și păcii prin democrație ,
reprezintă valorile comune fundamentale ale Parteneriatului .”533
În același mod, Parteneriatul a trebuit să fie aprofundat și extins pentru a
putea răspunde aspirațiilor diverselor țări partenere și pentru a rămâne o propunere
atractivă pentru acestea. Cele două runde de extindere a N.A.T.O. , au schimbat
balanța numerică între aceasta și țările partenere.
Anterior lunii martie 2004, erau mai mulți aliați decât parteneri, care
form aseră un grup foarte divers. Acesta include a state balcanice (care încă se
confruntă cu moștenirea trecutului ), state de importanță strategică dar
subdezvoltate (în Caucaz și Asia Centrală ) și state vest europene neutre. În timp ce
unele dintre acestea își dezvoltă abia acum propriile structuri și capabilități de
apărare, altele sunt în măsură să contribuie în mod semnificativ cu forțe la
operațiunile conduse de Alianța Nord -Atlantică, sau să ofere țărilor partenere
îndrumare, instruire și întrajutorare în diverse domenii.
La Summitul de la Istanbul , din 29 iunie 2004, reprezentanții Parteneriatului
pentru Pace și ai celor 46 de state membre ale E.A.P.C., și-au reafirmat voința de a
urmări realizarea obiectivului fundamental al acestui parteneriat, acela de a
consolida și de a extinde pacea și stabilitatea în regiunea euro-atlantică. Au
participat și reprezentanți ai zonelor care beneficiază de sprijinul comunității
euro-atlantice. S-a discutat problema lărgirii misiunii Forței Internaționale de
Asistență de Securitate (I.S.A.F.) din Afghanistan, astfel încât, pentru prima dată,
după multe secole, în această țară să se instaleze pacea și stabilitatea, iar oamenii
de aici să beneficieze de avantajele integrării depline în comunitatea internațională.
S-a ajuns la concluzia – foarte importantă pentru viitor – că securitatea fiecărei țări

533 Ibidem.

266
din spațiul euro-atlantic depinde și de securitatea și stabilitatea Afghanistanului,
această țară aflată totdeauna pe o dureroasă falie strategică.
Tot aici s-a discutat despre toate zonele și mediile de care depinde
securitatea spațiului european și a celui euro-atlantic. În legătură cu aceste zone se
consideră că o strategie eficientă ar trebui să aibă în vedere:
 observarea, monitorizarea și gestionarea procesului de stabilizare din
Bosnia -Herțegovina și din Kosovo;
 observarea și monitorizarea alegerilor din Serbia și Muntenegru;
 verificarea îndeplinirii condițiilor de către țările din zonă care au solicitat să
adere la Parteneriatul pentru Pace;
 combaterea flagelului terorist, punându -se în aplicare Planul de acțiune a
Parteneriatului împotriva terorismului, stabilit de Aliați și de Parteneri.
Discuțiil e din 2004 s-au bazat pe remodelarea și adaptarea în permanență la
realități și cerințe, astfel încât el sâ răspundă nevoilor diferiților parteneri.
În această privință, a fost salutată intenția N.A.T.O. de a acorda un loc
special, în strategia sa, relațiilor cu statele din Caucaz și din Asia Centrală. Pentru
o astfel de misiune a fost destinat câte un agent de legătură în fiecare regiune. Ca
urmate a perspectivelor pe care le deschide o strategie viabilă de parteneriat, mai
multe țări din cele două regiuni -problemă s-au angajat într-un proces de stabilire a
unui plan individual pentru accesul la Parteneriat. Spațiul euro-atlantic devine
astfel generator de parteneriate. Experiența Parteneriatului pentru Pace ( care a
adunat în același concept de colaborare țări extrem de diferite, unele dintre ele
aflate pe falii strategice milenare ), reprezintă o pledoarie pentru strategia de
parteneriat. Parteneriatul pentru Pace susține procesul de transformare a Alianței.
Conținutul acestuia este dat de noile roluri și misiuni ale Alianței Nord -Atlantice și
susțin conceptul strategic revizuit. în 1997, a intrat în funcțiune Comisia
N.A.T.O. -Ucraina, iar în mai 2002, a luat ființă Consiliul N.A.T.O. -Rusia .534
Douăzeci de parteneri folosesc astăzi Consiliul Parteneriatului Euro –
Atlantic, pentru a se consulta în mod regulat cu cei 28 de Aliați și pentru a dezvolta

534 Gheorghe VĂDUVA , op.cit., p. 15-16.

267
cooperarea privind diverse aspecte de securitate și apărare. Forțele militare
interacționează și desfășoară în mod frecvent exerciții, militarii cooperează în
cadrul operațiunilor de menținere a păcii conduse de N.A.T.O. , iar aliații și
partenerii acționează împreună împotriva amenințării comune a terorismului. La
sfârșitul Războiului Rece, nimeni nu ar fi putut prevedea această evoluție dinamică
a mediului strategic euro-atlantic.
Obiectivul inițial al politicii de parteneriat a Alianței Nord -Atlantice, a fost
să înlăture barierele și să edifice securitatea prin dialog și cooperare. Astăzi,
obiectivele sunt mult mai ambițioase, pentru că țările partenere sunt angajate
împreună cu N.A.T.O. , în scopul abordării provocărilor de securitate ale Secolului
XXI, care cuprind probleme politice și cele legate de securitate, gestiunea crizelor,
probleme regionale, probleme de control al armamentelor, de proliferare nucleară,
biologică și chimică, terorism internațional, planificarea apărării, strategia și
politica de apărare și bugetară, impactul dezvoltării economice asupra
securității .535
În plus, au loc consultări de cooperare și pe alte probleme cum ar fi: urgențe
civile și pregătirea la dezastre, cooperarea privind armamentele sub egida
Conferinței Directorilor Naționali pentru Armamente, securitatea nucleară,
probleme de mediu legate de apărare, coordonarea civili -militari în controlul și
managementul traficului aerian, cooperarea științifică, probleme legate de
operațiuni de stabilitate. Cooperarea practică are loc în cadrul diferitelor comitete
de lucru cu partenerii.
Parteneriatul pentru Pace (PfP) este princi palul mecanism de realizare în
practică a legăturilor pe probleme de securitate între Alianță și partenerii săi și de
creștere a interoperabilității între parteneri și N.A.T.O . Prin programe detaliate ,
care reflectă capacitățile și interesele individuale ale partenerilor, aliații și
partenerii conlucrează în scopul promovării transparenței planificării și bugetării
apărării naționale, controlului democratic al forțelor armate, pregătirii pentru

535 http://www.nato.int/docu/sec -partnership/sec -partner -mol.pdf , consultat la data de 05.04.2016.

268
dezastre civile și alte urgențe și al dezvoltării capacității de a lucra împreună,
inclusiv pentru operații PfP conduse de Alianță.536

4.4.2. Parteneriatul N.A.T.O. – U.E.
Parteneriatul N.A.T.O. – U.E., este pact între două entități suprastatale, între
două entități cu funcții importante în spațiul de securitate. Având în vedere că
majoritatea statelor membre fac parte din ambele organizații internaționale acest
parteneriat a fost, din punctul meu de vedere, unul natural.
În sistemul organizațiilo r internaționale , atât N.A.T.O. , cât și U.E., sunt
organizații cu vocație regională, elementul diferențiator fiind tocmai cel care a
condus la semnarea acestui parteneriat .537 Aprofundarea colaborării economic e și
militare dintre cele două continente a fost posibilă în contextul în care țările din
fostul bloc sovietic își doreau integrarea , atât în blocul comunitar , cât și în Alianța
Nord Atlantică.
Astfel, în 1997, s-a înființat Consiliul Parteneriatului Euro -Atlantic
(E.A.P.C.), care a succedat Consiliului de Cooperare Nord – Atlantic (N.A.C.C.).
Acesta reunește statele aliate și pe cele partenere. Activitățile lui sunt
complementare programelor Parteneriatului pentru Pace, fiind un parteneriat foarte
complex.
Cele mai concrete aspecte ale lui se referă la:
 Declarația N.A.T.O. -UE asupra Politicii Europene de Securitate și Apărare
(P.E.S.A.);
 Aranjamentele Berlin Plus.
Declarația N.A.T.O. -UE asupra P.E.S.A., a fost semnată la 16 decembrie
2002. Ea a permis, pe de o parte, accesul U.E., la capaci tățile de planificare ale
N.A.T.O. , pentru operațiile proprii și, pe de altă parte, reafirmarea următoarelor
principii pe care se fundamentează acest parteneriat strategic:
 concertarea;

536 Eduard Alexandru VITALIS , op.cit. , p. 94-95.
537 NATO este o organizație politico -militară, în timp ce UE este o organizație politico -economică.

269
 egalitatea și respectul autonomiei decizionale a U.E. și a N.A.T.O. ;
 respectarea intereselor statelor membre ale UE și ale N.A.T.O. ;
 respectarea principiilor Cartei Națiunilor Unite;
 dezvoltarea coerentă, transparentă și cu sprijin mutual a unor capacități
militare comune ;538
Aranjamentele actuale între Alianța Nord -Atlantică și și Uniunea Europeană
își au originea în acordurile inițiale semnate între Uniunea Europei Occidentale
(U.E.O.) și N.A.T.O. , la Berlin, în luna iunie 1996, prin care s-au pus bazele
cooperării între cele două organizații.
Ulterior, după trei ani de negocieri îngreunate, în principal, de opoziția
Turciei (2000 -2003), în luna martie 2003 , au fost finalizate noile aranjamente
„Berlin Plus― , pe baza cărora s-a și derulat prima operație militară a UE:
Concordia.
Atât Alianța Nord -Atlantică, cât și Uniunea Europeană, au aceleași interese
strategice și cooperează în spiritul complementarității și al unui Parteneriat.
Decizia de a coopera pe probleme de securitate a fost luată pe 24 ianuarie 2001,
când Secretarul general al N.A.T.O. și Președinția U.E., au făcut un schimb de
scrisori care defineau scopul cooperării și modalitățile de consultanță dintre cele
două organizații. De atunci, cooperarea a fost accelerată, în special prin semnarea
„Declarației N.A.T.O. -UE cu privire la P.E.S.A.” care a pregătit drumul pentru
adoptarea acordurilor „Berlin Plus” , care formează baza pentru munca practică în
managementul crizelor .539
Oficialii N.A.T.O. și U.E. se întâlnesc în mod regulat , de două ori pe an, la
diverse nivele ale ministerelor de Externe. S-a realizat stabilirea unei celule U.E. și
a unor aranjamente de legătură la nivelul Personalului Militar al U.E. „Declarația
N.A.T.O. -UE asupra PESA“ , de la 16 decembrie 2002, nu numai că a reafirmat
accesul asigurat al Uniunii la capacitățile de planificare ale N.A.T.O. , pentru

538 Gheorghe VĂDUVA , op.cit., p. 12-15.
539 Vasile TABĂRĂ , Considerații asupra sistemul ui instituțiilor de securitate, Editura Techno Media, Sibiu, 2009,
p.163.

270
propriile operațiuni militare dar a și reiterat următoarele principii ale acestui
parteneriat strategic:
 consultare reciprocă eficientă;.
 egalitate și respect pentru autonomia de a lua decizii atât a N.A.T.O. , cât și
a U.E.;
 respect pentru interesele statelor membre ale U.E. și N.A.T.O. ;
 respect pentru principiile din Carta O.N.U. ;
 dezvoltare coerentă, transparentă și de consolidare reciprocă a cerințelor
capacităților militare ale celor două organizații.
Pe scurt, pachetul „Berlin plus“ se referă la: accesul U.E. la capabilitățile de
planificare operațională ale N.A.T.O. ; disponibilizarea mijloacelor militare
colective ale Alianței pentru U.E.; opțiuni pentru o comandă europeană a
operațiilor U.E., desfășurate cu mijloace N.A.T.O. ; adaptarea de către U.E. a
sistemului de planificare N.A.T.O. , pentru a evalua mai bine disponibilitatea
forțelor europene pentru operațiile U.E. Prin realizarea acestor acorduri U.E. are
acces la capabilitățile de planificare ale Alianței, la informațiile, logistica și alte
mijloace militare necesare pentru acele operații , conduse de Uniunea Europeană ,
dar în care N.A.T.O. , ca întreg, nu este angajată.
Trebuie subliniată importanța acordurilor „Berlin Plus― din perspec tiva
repoziționării strategice a celor două organizații internaționale în noul mediu
internațional de securitate. Practic, acordurile „Berlin Plus“ , prin cele patru
dimensiuni respectiv planificare, capacități (capabilități), operațional și comandă,
demonstrează traseul pe care cele două organizații internaționale evoluează, atât
separat, cât și în ceea ce privește cooperarea instituțională dintre ele. În acest
moment, aranja mentele de cooperare instituționalizată dintre N.A.T.O. și U.E. au
dobândit un grad de complexitate ridicat. Aceste aranjamente nu sunt, probabil,
utilizate la maximum de potențial oferit de cadrul instituțional, lucru relativ ușor de
înțeles. Modul în care Uniunea Europeană poate utiliza capabilitățile Alianței
Nord -Atlantice , întrucât U.E., în momentul de față nu deține o structură de

271
comandă proprie, care să poată lua sub comandă structuri militare pe care să le
operaționalizeze, să le utilizeze în operații militare.
În același timp trebuie arătat că, de fapt, misiunile pe care le pot
operaționaliza N.A.T.O. , pe de o parte și U.E., pe de alta sunt întru totul
complementare și în nici un fel conflictuale. Deci, faptul că Alianța este în măsură
să desfășoare acțiuni de luptă de mare intensitate în baza Art.5 iar Uniunea numai
misiuni de stabilitate, de răspuns la crize și nu misiuni de mare intensitate, arată de
la început că tipurile de misiuni sunt complementare și nu conflictuale.540
Acordurile „Berlin Plus” au la bază patru caracteristici majore:
 U.E. are acces asigurat la capacitățile de planificare ale N.A.T.O. ;
 cu prezumția că resursele și capabilitățile pre-identificate sunt disponibile;
 Uniunea Europeană are acces la opțiunile de comandă europene din cadrul
N.A.T.O. , inclusiv din perspectiva rolului adjunctului comandantului suprem
al forțelor aliate în Europa;
 existența de acorduri privind securitatea informațiilor între cele două
organizații.
În această situație, procesul de planificare operațională este condus de la
nivelul S.H.A.P.E.,541 comanda operațională este asigurată de către
D.S.A.C.E.U.R.,542 care raportează Comitetului Militar al Uniunii Europene . Sub
respon sabilitatea Consiliului, Comitetul Politic și de Securitate al UE exercită
controlul politic și orientarea strategică.
Funcția de S.A.C.E.U.R.543 poate fi deținută numai de către un ofițer militar
american. În ceea ce privește funcția de adjunct – D.S.A.C.E.U.R., aceasta nu
poate fi deținută decât de un general european, așa cum este prevăzut în Convenția
„Berlin Plus“.
Finanțarea operațiunilor Uniunii are drept bază legală art. 28 din Tratatul
Uniunii Europene, prin care sunt definite tipurile de operațiuni ale U.E: cele

540 Ibidem.
541 Supreme Headquarters Allied Powers Europe – SHAPE.
542 Deputy Supreme Allied Command Europe – DSACEUR.
543 Supreme Allied Command Europe – DSACEUR.

272
finanțate din bugetul comunitar, misiunile P.E.S.C., fără implicații militare sau de
apărare finanțate din bugetul P.E.S.C. și opera țiuni militare sau cu implicații în
domeniul apărării.
Dată fiind natura pur interguvemamentală a P.E.S.A., operațiunile militare
sau cu implicații în domeniul apărării nu pot fi finanțate din bugetul comun.
Soluția alternativă a fost definirea unei formule privind costurile comune prin
raportarea la Produsul Național Brut sau prin costuri individuale după principiul
conform căruia statele care participă își finanțează propria contribuție. Prin Decizia
Consiliului U.E., 197/2004 a fost adoptat mecanismul de administrare a costurilor
comune ale operațiunilor militare UE. Costurile comune acoperă , în principal ,
costurile legate de operarea comandamentelor, de susținere a forței, de transport,
precum și de acoperirea cheltuielilor legate de derularea unei operațiuni U.E., de
tip „Berlin Plus“.544
In cazul declanșării unei operațiuni cu recurs la resursele și capacitățile
Alianței Nord -Atlantice , cadrul de cooperare este fundamentat de acordurile
„Berlin Plus“. Încheierea formală a acordurilor „Berlin Plus“ (în martie 2003 ), a
stabilit bazele cooperării între U.E. și N.A.T.O. în domeniul managementului
crizelor.545
Prima operație de managementul crizelor a fost lansată de Uniune, în cursul
anului 2003. Până în prezent, U.E. a desfășurat operațiuni de tip militar, civil sau
civil-militar, în Balcanii de Vest, Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est,
Europa de Est și Caucazul de Sud. Distinc ția dintre operațiunile militare și civile în
cadrul P.E.S.A. este, în multe cazuri, artificială. Numeroase misiuni civile implică
sprijin militar, iar operațiuni militare sunt urmate de misiuni civile sau de programe
de asistență și dezvoltare ale Comisiei Europene. Primele misiuni militare și civile
ale Uniunii s-au desfășurat în Balcanii de Vest.

544 Vasile TABĂRĂ , op.cit., p.163 -164.
545 Denumirea acordurilor își are originea în precedentele acorduri dintre NATO și Uniunea Europei Occidentale,
prin care se permitea UE să folosească resurse și capabilitâțile militare separabile, dar nu separate ale Alianței în
derularea unor operații militare.

273
Celula de Planificare Civil -Militară546 a fost constituită în cursul anului
2005, ca urmare a orientărilor șefilor de stat și de guvern adop tate cu ocazia
Consiliului European , din decembrie 2003. Responsa bilitățile Celulei de
Planificare vizează consolidarea capacității Uniunii de a planifica o operațiune de
managementul crizelor, susținerea Comandamentului Național , desemnat pentru
gestionarea unei operațiuni autonome, asistarea în coordonarea operațiunilor civile
și generarea capacității de a genera o operațiune autonomă a U.E. De îndeplinirea
acestor responsabilități răspunde o echipă permanentă de 30 de experți militari și
civili.
În baza aranjamentelor de consultare, planificare și cooperare dintre U.E. și
N.A.T.O. , decise de liderii europeni cu ocazia Consiliului Euro pean , din decembrie
2003, au fost înființate structurile permanente de legătură ale U.E. la S.H.A.P.E. și
ale N.A.T.O. pe lângă E.U.M.S.547. Celula U.E. la S.H.A.P.E., are rolul de a facilita
pregătirea unei operațiuni U.E., cu recurs la resurse și capacități N.A.T.O. , în baza
acordurilor „Berlin Plus“ și de a sprijini D.S.A.C.E.U.R. ca potențial comandant
operațional pentru o operațiune condusă de Uniune. De asemenea, Echipa de
legătură a N.A.T.O. la U.E. a fost constituită și funcționează în cadrul E.U.M.S.
Tipologia de constituire a unui Grup de Luptă , are la bază forțe de
dimensiuni reduse, dar credibile din punct de vedere al eficienței militare. Este
rapid dislocabil, capabil de acțiuni independente sau ca forță de prim impact în
faza inițială a unei operații militare extinse. Are dimensiunea unui batalion,
consolidat cu elemente de sprijin de luptă și unități logistice, precum și capacitățile
necesare de transport aerian și naval și a re la bază principiul multinaționalității.
Poate fi constituit atât pe principiul „națiune cadru―, cât și ca o coaliție
multinațională de state membre, dar cu respectarea condițiilor de interoperabilitate

546 Până în prezent, Celula de Planificare a contribuit la planificarea misiunilor UE din ACEH/Indonezia și
Rafah/Gaza. Se preconizează ca Celula de Planificare să aibă capacitatea operațională finală de a genera un Centru
Operațional, în vederea planificării și derulării unei operațiuni autonome a UE, în situația în care este necesar un
răspuns de tip civil-militar comun și nu poate fi identificat nici un comandament național disponibil. în contextul
activării centrului, acesta trebuie dimensionat corespunzător, în timp util, prin detașarea de experți din cadrul
EUMS și din partea statelor membre
547 The European Union Military Staff.

274
și eficiență militară. De asemenea, pot participa state în curs de aderar e, candidate
sau state terțe.
Din perspectiva procesului decizional, nivelul de ambiție al Uniunii
Europene vizează adoptarea deciziei privind lansarea unei operații în termen de 5
zile, forța urmând să fie dislocată în teatrul de operații în maxim 10 zile de la
aprobarea de către Consiliu a conceptului misiunii .548

4.4.3. Raporturile S.U.A. cu Organizațiile Internaționale
Prezența S.U.A. în majoritatea Organizațiilor Internaționale , încă de la
fondarea acestora , ajută la menținerea statutului de mare putere. În afară de
potențialul său demografic, întinderea vastă, resursele naturale și forța economică,
Statele Unite joacă un rol decisiv , în “dirijarea” relațiilor internaționale încă de la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial când a înființat împreună cu alte state o
serie de Organizații Internaționale.
Impactul american în economia modială este deosebit de important, în
principal datorită schimburilor comerciale care sunt raportate în funcție de dolarul
american. Această putere economică a fost posibilă, în opinia mea, prin crearea
Fondului Monetar Internațional și a Bancii Mondiale. Toate împrumuturile care se
acordă statelor la nivel internațional sunt oferite în USD. În plus, S.U.A. ocupă un
rol determinant în organizarea și funcționarea celor două instituții financiare, având
cel mai mare număr de voturi dintre țările membre, putând bloca astfel orice
hotărâre.
În al doilea rând, voi detalia motivele care fac din S.U.A. cea mai mare
putere militară a lumii, fiind prima țară care a obținut și utilizat arma nucleară.
Această capacitate de luptă dovedită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial
face ca rolul său în Consiliul de Securitate al O.N.U. și al Alianței Nord Atlantice
(N.A.T.O. ) să fie unul determinant. În plus, America este statul depozitar al
Tratatului Alianței Nord -Atlantice .549

548 Vasile TABĂRĂ , op.cit., p.164 -168.
549 http://www.mae.ro/taxonomy/term/416/1 , consultat în data de 07.04.2016.

275
Banca Mondială a fost înființată la 1 iulie 1944 , în urma Conferinței de la
Bretton Woods (S.U.A. ), odată cu Fondul Monetar Internațional. În prezent, Banca
Mondială reunește 188 țări membre, responsabile de modul în care este finanțată
instituția și de alocare a fondurilor. Sediul Băncii Mondiale este la Washington
D.C., iar președintele instituției este, din iulie 2012, Jim Yong Kim (S.U.A. ).
Banca Mondială este una dintre principalele surse de asistență în domeniul
dezvoltării pentru țările lumii. Misiunea să este eradicarea sărăciei și îmbunătățirea
standardului de viață al populației din țările în dezvoltare. Este o bancă de
dezvoltare care acordă împrumuturi cu dobândă redusă, credite fără dobândă și
grant -uri (credite nerambursabile) țărilor în curs de dezvoltare. BM este una din
cele mai mari organisme internaționale de finanțare a programelor în domeniile
sănătății, învățământului, luptei împotriva HIV/SIDA, protecția mediului și a
programelor de reducere a datoriei țărilor sărace.
Grupul Băncii Mondiale este format din cinci instituții financiare
internaționale:
 Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare – B.I.R.D./I.B.R.D.
(International Bank for Reconstruction and Development);
 Corporația Financiară Internațională – C.F.I./I.F.C. (International Finance
Corporation);
 Asociația Internațională de Dezvoltare – A.I.D./I.D.A. (International
Development Association);
 Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor – M.I.G.A. (Multilateral
Investment Guarantee Agency) ;
 Centrul Internațional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul
Investițiilor – I.C.S.I.D. (International Center for Settlement of Investments
Disputes);

276
Termenul generic de Banca Mondială (B.M.) se referă în principal la
I.B.R.D și I.D.A., iar proiectele principale de finanțare se derulează prin
I.B.R.D.550
Fondul Monetar Internațional (F.M.I.) este o instituție financiară
internațională care reunește 186 de țări membre, înființată în 1945, în urma
Conferinței Națiunilor Unite de la Bretton Woods (S.U.A. ). Fondul Monetar are ca
principale obiective promovarea cooperării monetare internaționale, facilitarea
expansiunii și creșterii echilibrate a comerțului internațional, promovarea
stabilității cursurilor de schimb, furnizarea de asistență în scopul creării unui
sistem multilateral de plăți și punerea la dispoziție a resurselor sale țărilor membre
care se confruntă cu dezechilibre ale balanței de plăți. În atingerea acestor
obiective, F.M.I. îndeplinește 3 funcții principale : supraveghere, asistență tehnică
și creditare. De la înființarea sa, scopurile urmărite de Fondul Monetar
Internațional, au rămas neschimbate, dar operațiunile sale, care includ
supravegherea și asistența financiară și tehnică, au evoluat pentru a răspunde
cerințelor economiei mondiale în schimbare.
F.M.I. răspunde în fața guvernelor din țările membre. Organismele de
conducere sunt: Consiliul Guver N.A.T.O. rilor, Comitetul Financiar și Monetar
Internațional și Consiliul Director. În vârful structurii organizatorice se află
Consiliul Guver N.A.T.O. rilor, format din guver natorii băncilor centrale sau
miniștrii de Finanțe din fiecare dintre cele 186 de state membre. Guver natorii se
întâlnesc o dată pe an în cadrul Întâlnirii Anuale a F.M.I. și a Băncii Mondiale .
Consiliul Director, format din 24 de membri, conduce activitățile curente.
O.N.U. a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta
Organizației a fost ratificată de China, Franța, Uniunea Sovietică, Marea Britanie,
Statele Unite ale Americii și de o majoritate a celorlalți semnatari .551
Promotorul acestei organizații internaționale au fost chiar Statele Unite ale
Americii când, în pofida experiențelor sale din perioada interbelică, America s-a

550 http://www.mae.ro/node/1471 , consultat în data de 07.4.2016.
551 http://www.mae.ro/node/1587 , consultat ]n data de 07.04.2016.

277
întors în cursul celui de-al Doilea Război Mondial la credința wilsoniană , că în
Europa postbelică puterea politicilor și interesele naționale vor fi de importanță
minimă. Experiența nefericită a perioadei interbelice, marcate de efectele eșecului
sistemului securității colective bazate pe Tratatele de Pace de la Paris (1919 -1920)
și de izolaționismul tradițional al politicii externe a S.U.A. , a avut un rol
fundamental în structurarea noii organizații internaționale menite să prevină
conflictele interstatale, să mențină pacea în lume și să stimuleze cooperarea dintre
națiuni și state. Astfel, Carta Atlanticului , semnată la 11 august 1941 , la baza
militară din Insulele Newfoudland (Oceanul Atlantic) , de către președintele
american Franklin Delano Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill,
poate fi considerată primul document oficial care a fundamentat crearea Națiunilor
Unite, fiind dată publicității la 14 august 1941. Ea a fost urmată de Declarația
Națiunilor Unite, semnată la Washington de 26 de state la 1 ianuarie 1942, prin
care se forma coaliția antihitleristă, deschisă chiar și statelor nebeligerante , care
împărtășeau principiile expuse în Carta Atlanticului.
Reamintesc cateva specificități ale Organizației pentru a sublinia impactul
limitativ al acesteia la nivel mondial. Astfel, p articipanții au hotărât ca organul
principal de decizie, Consiliul de Securitate, să fie condus practic de cele patru
mari puteri aliate plus Franța, cei cinci având statutul privilegiat de membrii
permanenți. La conferința de la Yalta au fost revăzute și completate propunerile
înaintate la Dumbarton Oaks, cei trei mari – S.U.A. , U.R.S.S. și Marea Britanie –
stabilind ca cele cinci mari puteri, membre permanente ale Consiliului de
Securitate al O.N.U. , să aibă drept de veto în problemele de fond.
Conform Cartei Națiunilor Unite, intrată în vigoare la 24 octombrie 1945 ,
după ratificarea să de către cele cinci mari puteri și de majoritatea celorlalți
semnatari, scopurile organizației internaționale, menționate și în preambulul
documentului internațional, sunt: menținerea păcii și securității internaționale și, în
acest scop, luarea de măsuri colective efective pentru prevenirea și respingerea
amenințărilor la adresa păcii și pentru respingerea agresiunilor sau a altor violări
ale păcii, rezolvarea pe cale pașnică și în conformitate cu principiile justiției și ale

278
Dreptului Internațional a oricăror dispute, reglementarea conflictelor internaționale
sau a situațiilor care pot duce la breșe ale păcii, dezvoltarea relațiilor de prietenie
dintre națiuni, bazate pe respectarea principiilor egalității în drepturi și
autodeterminării popoarelor, adoptarea măsurilor necesare consolidării păcii
universale, obținerea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor
internaționale economice, sociale, culturale sau umanitare, încurajarea și
promovarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți
fără nicio distincție de rasă, sex, limbă ori religie, centralizarea și armonizarea
acțiunilor națiunilor în vederea atingerii acestor scopuri .552
Alianța Nord -Atlantică (N.A.T.O. ), este una dintre structurile reprezentative
pentru asigurarea securității membrilor semnatari. Cel mai important pasaj al
tratatului organizației Tratatului Atlanticului de Nord , este Articolul V, care
declară că ―părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre
ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor
și, în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare
dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă
recunoscut prin Articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, va sprijini Partea sau
Părțile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu
celelalte Părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea
forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord -atlantice .”553
Această frază s-a referit la început la cazul în care U.R.S.S. ar fi lansat un
atac împotriva aliaților europeni ai Statelor Unite, în urma căruia S.U.A. ar fi
trebuit să trateze Uniunea Sovietică ca și cum ar fi fost atacată ea însăși. Totuși
temuta invazie sovietică din Europa nu a mai venit. În schimb, fraza a fost folosită
pentru prima dată în istoria tratatului , pe 12 septembrie 2001, ca răspuns la
Atentatele din 11 septembrie 2001.
Scopul esențial al N.A.T.O. stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949
este de a apăra libertatea și securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice

552 http://www.sferapoliticii.ro/sfera/152/art07 -Catalan.html , consultat în data de 07.08.2016.
553 Eduard Alexandru VITALIS , op.cit., p. 89.

279
și militare. Realizarea acestui țel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor crize și
conflicte , care să afecteze securitatea spațiului euroatlantic. De aceea, Alianța nu
asigură numai apărarea membrilor săi, dar contribuie și la pacea și stabilitatea în
regiune.
Sarcinile fundamentale de securitate sunt: asigurarea unui mediu de
securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituții democratice și soluționarea pașnică
a diferendelor; să servească asemeni unui forum de consultări între aliați pe orice
problemă care ar afecta interesele lor vitale; să descurajeze și să se apere împotriva
oricărei amenințări de agresiune la adresa oricărui stat membru N.A.T.O.
In vederea întăririi securității și stabilității spațiului euroatlantic, Alianța este
pregătită să contribuie, de la caz la caz și prin consens, la prevenirea eficientă a
conflictelor și la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv operațiuni de
răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea și dialogul
cu alte țări din spațiul euroatlantic, în scopul creșterii transparentei, încrederii
reciproce și a capacității de acțiune comune cu Alianța.
Pentru abordarea securității pentru Secolul XXI, Alianța este angajată pentru
o abordare largă a securității, care recunoaște importanța factorilor politic,
economic, social și de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării.
Țelul colectiv al N.A.T.O. este de a edifica o arhitectură de securitate
europeană pentru care contribuțiile Alianței la securitatea și stabilitatea spațiului
euroatlantic și a celorlalte organizații internaționale sunt complementare și se
consolidează reciproc, atât prin adâncirea relațiilor între țările euroatlantice cât și
prin gestionarea crizelor.
Alianța încearcă să întărească securitatea și stabilitatea euroatlantică prin:
păstrarea legăturii transatlantice, menținerea unor capabilități militare eficace și
suficiente pentru descurajare și apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de
misiuni ale N.A.T.O. , dezvoltarea identității Europene de Securitate și Apărare în
cadrul Alianței, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor,
continuarea procesului de deschidere față de noi membri și urmărirea constantă a
relațiilor de parteneriat, cooperare și dialog cu celelalte țări ca parte a abordării

280
problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul
controlului armamentelor și dezarmării .554
După cum am arătat mai sus, a liații europeni au luat decizii care să le
permită să-și asigure responsabilități mai mari în domeniul securității și apărării , în
scopul întăririi păcii și stabilității în spațiul euroatlantic și, implicit, al securității
tuturor aliaților. În acest context, Alianța rămâne piatra de temelie a securității
europene și fundamentul apărării colective în spațiul euroatlantic, iar realizarea
Politicii Europene de Securitate și Apărare trebuie subsumată principiilor aprobate
în cadrul reuniunii Consiliului Nord -Atlantic , de la Berlin, din 1996 .555
Urmărind politica să de prezervare a păcii, prevenire a războiului, întărire a
securității și stabilității, în conformitate, sarcinile sale de securitate fundamentale,
N.A.T.O. va căuta, în cooperare cu celelalte organizații, să prevină conflictele sau,
în situația apariției unei crize, să contribuie la gestio narea sa efectivă, cu aplicarea
normelor dreptului internațional, inclusiv prin posibilitatea executării de operațiuni
non-Art. 5, de răspuns la crize. Pregătirea Alianței pentru îndeplinirea unor astfel
de operațiuni vine în sprijinul obiectivului mai larg de întărire și extindere a
stabilității și implică adeseori, participarea partenerilor Alianței.

4.4.4. Raporturile U.E. cu Organizațiile Internaționale
Așa cum am arătat mai sus, d upă încheierea Războiului Rece, construirea
națiunilor reprezintă o activitate aflată în continuă creștere. O.N.U. , N.A.T.O. ,
S.U.A. și, mai recent, U.E., desfășoară misiuni care presupun angajarea forțelor
armate în medii post-conflict urmărind sprijinirea transformării politice, sau altfel
spus, democratizarea acestora. Această descriere nu se potrivește tuturor
expedițiilor militare de dată recentă, dar construirea națiunilor, construirea păcii
sau operațiile de stabilizare, numite astfel conform terminologiilor preferate
utilizate, devin paradigma dominantă pentru întrebuințarea forțelor armate în era
post Război Rece.

554 Eduard Alexandru VITALIS , op.cit., p. 90-91.
555 Ibidem, p. 91-93.

281
După 1989, frecvența, amplitudinea, gama și durata misiunilor de construire
a națiunilor au crescut constant. Contrar impresiei publi cului, lumea a devenit mai
puțin violentă după încheierea Războiului Rece. Forțele armate s-au dovedit a fi o
componentă esențială a acțiunilor multinaționale de prevenire a reizbucnirii
conflictelor în societățile care au trecut printr -o astfel de experiență. Menținerea
păcii s-a dovedit cel mai rentabil instrument la dispoziția comunității internaționale
(în aceste circumstanțe ) și singurul cu un înalt grad de succes. Asistența economică
poate întări efectele menținerii păcii într-o societate post conflict, dar în absența
unei stabilizări militare oferite din exterior, conflictele vor reizbucni în cele mai
multe dintre țările care au trăit această experiență, indiferent de cât ajutor
economic, consiliere și alte forme de sprijin vor beneficia acestea.
În afară de Alianța Nord -Atlantică , alte două organizații ( Organizația
Națiunilor Unite și Uniunea Europeană ), pot fi folosite ca instrumente ale
colaborării occidentale în desfășurarea operațiilor de stabilizare. Dintre cele trei,
Organizația Națiunilor Unite, este cea mai larg reprezentată organizație. O.N.U.
joacă , de asemenea , un rol semnificativ în toate misiunile de construire a națiu nilor
conduse de alte instituții. Există multe operații O.N.U. , fără nici o implicare a
Uniunii Europene , Alianței sau a Statelor Unite . Dar nu există nici o operație a
U.E., N.A.T.O. sau S.U.A. , fără o implicare, uneori foarte importantă, a O.N.U.
Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite au atu-uri și slăbiciuni
proprii , în ceea ce privește conducerea misiunilor de construire a națiunilor.
O.N.U. deține experiența cea mai diversă, cea mai larg acceptată legitimitate și cea
mai mare autoritate formală. Prin definiție, acțiunile sale se bucură de sprijinul
internațional. Spre deosebire de toate celelalte organizații, ea se poate impune
legal , atât în cazul statelor membre, cât și în cel al statelor nemembre. Spre
deosebire de toate celelalte organizații, poate obliga legal guvernele statelor
membre să finanțeze operații, chiar dacă nu sunt de acord cu acestea sau nu le
consideră un lucru bun.556

556 Vasile TABĂRĂ , op.cit., p.157 -158.

282
Organizația Națiunilor Unite deține cel mai simplu aparat decizional și cele
mai simple aranjamente de comandă și control. Consiliul de Securitate al O.N.U.
este mai mic decât structurile similare ale Uniunii Europene . În operațiile conduse
de Națiunile Unite, lanțul de comandă civil și cel militar sunt unificate și integrate,
cu primat neunivoc al autorității civile, de la Secretarul General O.N.U. la
comandantul forțelor locale, prin intermediul reprezentantului său civil local.
În ciuda acestor avantaje, Organizația Națiunilor Unite prezintă unele
limitări evidente. Deși Consiliul de Securitate al O.N.U. este mai compact decât
structurile similare din UE, acesta este mai divers din punct de vedere regional și
ideologic, fiind deci dispus spre blocaje, generate de divergențele puternice dintre
Est și Vest sau Nord și Sud. Acest fapt a fost evident în cazul Kosovo. Probabil că
importanța acordată obstacolului consti tuit de dreptul la veto al membrilor
permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. este exagerată. După 1989,
Consiliul a convenit lansarea a peste 30 de expediții militare, în timp ce Consiliul
U.E. a reușit acest lucru doar de două ori.
Larga libertate de care se bucură Secretarul General al O.N.U. și
reprezentanții săi locali , în cazul controlului operațional al operațiilor căștilor
albastre determină limitarea dorinței anumitor națiuni de a contribui la acestea.
Procedurile Uniunii oferă țărilor contributoare cu trupe. La începutul lui 2005,
Marea Britanie și Statele Unite au ajuns la concluzia ( fără îndoială corectă ), că
aveau mai multe șanse să-și asigure sprijinul O.N.U. decât pe cel al U.E., pentru
invazia lor din Irak. Un control curent mult mai mare asupra modului de folosire a
trupelor lor decât permite O.N.U. .
Pentru o mulțime de motive, O.N.U. trebuie să rămână prima opțiune pentru
construirea națiunilor. Organizația Națiunilor Unite este mai ieftin ă, mai
experimentat ă și mai larg acceptat ă în cele mai multe cazuri, iar riscurile și povara
operațiilor conduse de aceasta sunt împărțite de mai multe țări. Guver nele
occidentale pot întări capabilitățile Organizației printr -o varietate de mijloace. În
primul rând, acestea pot sprijini implementarea deplină a Raportului Brahimi , din
2001, a mai recentelor recomandări ale Pane lului Personalităților Marcante al

283
Secretarului General și a recoman dărilor făcute de Secretarul General însuși. În al
doilea rând, acestea pot redirecționa energia birocratică în cadrul cartierelor
generale ale UE, de la perfecționarea fără sfârșit a forțelor destinate să acționeze în
operații ipotetice determinate de situații neprevăzute spre găsirea unor căi practice
pentru contribuția Uniunii la operațiile conduse de O.N.U. aflate în curs de
desfășurare. Și în al treilea rând, ele pot angaja mai frecvent contingente naționale
occidentale în operațiile O.N.U.
Spre exemplu, î n 2007, din cele câteva mii de militari din trupele de
menținere a păcii ale O.N.U. , desfășurate în întreaga lume, doar 11.000 sunt
americane. Alte 13.000 sunt germane, 7.000 sunt belgiene iar 2.000 sunt olandeze.
Propunerea ex-Secretarului General O.N.U. , Kofi Annan de a forma o Comisie de
Construire a Păcii, care să se alăture diferitelor instituții O.N.U. și Bretton Woods
cu atribuții în construirea națiunilor, oferă un vehicul pentru stabilirea unei legături
mai firești între New York și Bruxelles.
Uniunea Europeană are multe de oferit în sprijinul misiunilor de construire a
păcii , conduse de Organizația Națiunilor Unite , iar aceasta ar trebui să caute să se
asocieze la Comisia propusă de Secretarul General O.N.U. Chiar dacă vor fi
întărite semnificativ, forțele de menținere a păcii ale O.N.U. , nu vor reuși niciodată
să satisfacă pe deplin solicitarea privind acțiunile militare colective. Organizația nu
a dislocat vreodată mai mult de o divizie întărită într-o singură operație și nu a
condus niciodată o intrare a forțelor în teatru, deși a autorizat multe. Vor fi în
continuare situații în care, spre deosebire de Consiliul de Securitate al O.N.U. ,
Consiliul Uniunii Europene va conveni asupra necesității de a întreprinde acțiuni.
Vor exista circumstanțe în care, pentru astfel de operații, va fi nevoie de forțe de
valoarea unui corp de armată. Vor fi în continuare ocazii în care intrarea inițială în
teatru a forțelor internaționale trebuie făcută în forță. De asemenea, vor exista
situații în care o forță U.E., va avea mai multă credibilitate în fața părților și va fi
mai bine acceptată de statele din vecinătate decât o forță aflată sub comanda
O.N.U.557

557 Vasile TABĂRĂ , op.cit., p.161 -162.

284
4.4.5. Raporturi viitoare posibile U.E. – S.U.A .
Ținând cont de experiența Uniunii Europene în domeniul economic și
comercial dar și de capacitatea economică, comercială și militară a Statelor Unite ,
putem previziona noi paliere de cooperare între cele două entități. În opinia mea,
aprofundarea parteneriatelor existente între organizațiile internaționale dar și
semnarea unui acord de liber schimb între Uniunea Europeană și S.U.A. pe
modelul A.E.L.S. din 1959, reprezintă dezideratele de bază pentru bunăstarea a cât
mai multor cetățeni dar și pentru răspândirea stabilitatii și pacii la nivel mondial.
Asa cum am arătat în capitolele precedente, îngrădirea accesului la resuresele
naturale pot conduce la conflicte de talia celor Două Razboaie Mondiale.
Cooperarea și liberul schimb au fost modalitățile prin care țările fondatoare U.E.
s-au bazat încă de la început.
Mergând mai departe pe palierul securității și apărării, procesul decizional al
Uniunii se bazează de asemenea pe consens. Uniunea Europeană are un personal
militar și politico -militar mai flexibil, parțial , deoarece poate, dacă dorește, să
solicite sprijinul N.A.T.O. pentru planificare și asigurarea altor funcții. La fel ca și
O.N.U. , Uniunea Europeană poate folosi o gamă largă de mijloace civile , esențiale
pentru orice operație de construire a națiunilor. Militarii U.E. sunt mai costisitori
decât cei din trupele O.N.U. . Mecanismele Uniunii oferă guverne lor contributoare
cu trupe , o posibilitate mai mare de a influența întrebuințarea operațională a
contingentelor lor, spre deosebire de cele ale Organizației Națiunilor Unite.
Este posibil să ne imaginăm situații militare neprevăzute în care U.E. s-ar
putea implica , iar N.A.T.O. nu. Este imposibil de conceput invers. În orice operație
militară condusă de N.A.T.O. , toate funcțiile civile esențiale vor fi inevitabil
delegate Uniunii , statelor sale membre, Canadei și Statelor Unite, precum și altor
organizații internaționale, așa cum s-a întâmplat deja în Afganistan, Bosnia –
Herțegovina și Kosovo. Teoretic, Alianța și-ar putea dezvolta propriile capabilități
de implementare în domeniul civil. Totuși, practic, după ce au depus un efort atât
de mare pentru construirea capacităților U.E. în acest domeniu, aliații europeni vor

285
dori probabil prea puțin să facă același efort pentru a construi capacități similare în
cadrul N.A.T.O.
De aceea, dacă Alianța Nord -Atlantică nu-și va crea propria capacitate de a
disloca și instrui forțe de poliție, de a promova dezvoltarea societății civile, de a
stimula dezvoltarea economică și de a executa orice alte sarcini civile , esențiale
pentru îndeplinirea misiunii, atunci trebuie să convină asupra unor aranjamente mai
sigure cu U.E., O.S.C.E., S.U.A. și Națiunile Unite, care să ofere garanția că alte
state și organizații vor contribui la asigurarea acestei capacități în sprijinul
viitoarelor operații militare conduse de N.A.T.O . Evoluția în acest sens oferă , de
asemenea , un cadru în care colaborarea UE-S.U.A. în domeniul securității și al
apărării poate fi extinsă într-un fel care nu va afecta Alianța. Cum ar putea fi oare
un alt dialog Uniunea Europeană -Statele Unite, mai bun decât cel privind aspectele
reformei sectorului securității, instruirii poliției, dezvoltării jandarmeriei,
construirii socie tății civile, sprijinului pentru desfășurarea alegerilor și a
reconstrucției economice, având ca scop realizarea unei cooperări care să facă mai
eficient sprijinul pentru operațiile militare de interes comun conduse de N.A.T.O. și
O.N.U.558
Din punct de vedere economic, p rimul pas pe care Uniunea și Statele Unite
îl pot face în următorii ani este de a semna un Acord de Liber Schimb , pentru
eficientizarea comertului dintre cele 2 megaentități. Acest acord ar crea o piață
unică de peste 800 milioane de locuitori, ceea ce ar însemna aproximativ 11% din
populația globului. Astfel s-ar crea un pol de dezvoltare fără precedent la nivel
mondial, prin care țările limitrofe vor beneficia de un acces mai usor la comerțul
mondial. Astfel, polul de dezvoltare și exemplul de reușită va determin a alte state
să adopte aceleași valori pe care funcționează cele două megaentități, și anume:
respectarea drepturilor omului, stat de drept, separația puterilor în stat, pluralism
politic, toleranță, cooperare și compromis, etc.
Criza din Ucraina, războiul din Siria și suprap roducția de petrol , coroborat
cu accesul tot mai restrâns la energie și gaze naturale, sunt motive suficient de

558 Vasile TABĂRĂ , op.cit., p.160 -161.

286
puternice pentru a susține stabilirea unei căi de transport între Statele Unite și
Uniunea Europeană, dezvoltarea schimburilor de gaze și de energie, și pregătirea
progresivă a unei piețe comune eliberată de taxe vamale și licență de export, pe
modelul Comunităț ii Economice Europene. Condițiile primordiale a acestui acord
istoric sunt, în opinia mea, transparența , încrederea și reciprocitatea.
Odată ce aceste condiții sunt satisfăcute, fără îndoială, dezvoltarea
economică a celor două entități va fi fără precedent, ceea ce ar conduce la dorința
de apropiere continuă în vederea constituirii unei Uniuni Euro -Atlantice . Astfel,
modelul unicat pe care a fost construită Uniunea Europenă și care a durat mai bine
de 60 de ani, poate deveni elementul de legătură între toate popoarele lumii.
În opinia mea, a naliza efectuată pentru elaborarea acestui ultim capitol , și-a
atins obiectivul. Istoria Uniunii Europene , încă de la formarea CECO, poate
reprezenta elementul de expertiză în vederea stabilirii modalităților prin care
Uniunea Europeană și SUA își pot continua drumul împreună. Pacea și stabilitatea
sunt dezideratele celor d ouă entități geopolitice.
După cum am arătat mai sus, atât SUA cât și UE cooperează deja din punct
de vedere politic, economic și militar, prin intermediul Organizațiilor
Internaționale, statele membre punând la comun expertizele acumulate de -a lungul
timpului. Amenințările asimetrice precum terorismul și războaiele hibrid obligă
puterile occidentale la o cooperare din ce în ce mai aprofundată.

287
Concluzii și propuneri

Pentru formularea unor concluzii în vederea extragerii unor propuneri
pragmatice, voi ține cont, cu primordialitate, de două criterii: răspunsul la
întrebările formulate în introducere și testarea ipotezei de lucru, conform căreia
Geopolitica ghidează rela țiile dintre state. Scopul final este de a sublinia
necesitatea așezării relațiilo r geopolitice pe temelia Dreptului Internațional.
Prima întrebare se referea la motivele care au înfrânat Organizația Națiunilor
Unite să -și exercite rolul de garant al respe ctării Dreptului Internațional, prin
soluționarea pe cale pașnică a conflictelor/diferendelor.
Răspunsul la această întrebare este oferit parțial, de Comunicatul, emis în
urma Conferinței de la Ialta și care este prezentat în integralitatea sa ca anexă la
prezenta lucrare. Astfel Capitolul IV al Comunicatului din 11 februarie 1945
afirmă că:
„Suntem hotărâți să creăm, împreună cu aliații noștri, imediat ce se va
putea, o organizație internațională generală în vederea asigurării păcii și
securității. Credem că această organizație este esențială pentru a împiedica noi
agresiuni și pentru a elimina motivele politice, economice și sociale de război,
printr -o colaborare strînsă și permanentă a tuturor popoarelor pașnice.
Bazele acestei organizații au fost puse la Dumbarton Oaks. Nu s -a ajuns
atunci la un acord în privința importantei chestiuni a sistemului de vot, însă
actuala Conferință a putut să rezolve această problemă.
Am convenit să convocăm, la 25 aprilie 1945, la San Francisco, o conferință
a Națiunilor Un ite, care va elabora, pe baza discuțiilor neoficiale de la
Dumbarton Oaks, carta acestei organizații. Guvernul Chinei și guvernul
provizoriu al Franței vor fi imediat consultate și chemate să se alăture guvernelor
Statelor Unite, al Marii Britanii și al Un iunii Republicilor Socialiste Sovietice,
pentru a face invitațiile. De îndată ce se vor încheia consultările cu China și cu
Franța, va fi publicat textul propunerilor privitoare la sistemul de vot.”

288
Din lecturarea acestui text reiese că, încă de la început sistemul de vot din
cadrul O.N.U., în vederea împiedicării unor noi agresiuni, nu a fost pe deplin
agreat de cele trei puteri semnatare. Decizia finală a fost amânată, pentru a se
alătura discuțiilor, statele invitate, Franța și China.
Completarea răspuns ului la întrebarea formulată se află în conținutul
Articolului 27, punctul 3 din Carta O.N.U. , care afirmă că: „Hotâririle Consiliului
de Securitate […] vor fi adoptate cu votul afirmativ a noua membri, cuprinzînd și
voturile concordante ale tuturor memb rilor per manenț i […] .”
Cu alte cuvinte , Carta stabilește principiul unanimității marilor puteri,
membri permanenți ai Consiliului de Securitate în cazul dezbaterii problemelor de
fond.
Dacă studiem preambulul Cartei, putem observa că este contrar acestu i
sistem de vot. Astfel, aceeași Cartă afirmă că: „Noi popoarele Națiunilor Unite,
hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului […] să ne reafirmăm
credința în drepturile fundamentale ale omului […] în egalitatea în drepturi […] a
națiunilor mari și mici, să creăm condițiile necesare menținerii justiției și
respectării obligațiilor decurgând din tratate și alte izvoare ale Dreptului
Internațional […].
Se poate observa destul de limpede, că modalitatea de vot este contrară
princip iului egalității între statele mari și mici, prezentat în preambul. Cazul
Ucrainei este concludent în acest sens, deoarece, spre exemplu, Rusia, nu ar vota
niciodată în Consiliul de Securitate o rezoluție prin care ar putea fi trimise trupe de
menținere a păcii în estul Ucrainei sau în Crimeea.
După părerea mea, acest principiu, avantajează în mod clar cele cinci state
membre ale Consiliului de Securitate: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie,
Franța, Rusia și China.
Astfel, apar blocaje la nivelul ce l mai înalt al Națiunilor Unite, nefiind
posibilă exercitarea mandatului oferit de Cartă , în vederea menținerii păcii și
securității mondiale.

289
Răspunsul la cea de -a doua întrebare cu privire la folosirea unor termeni
specifici secolului trecut, precum „zon e de influență” se regăsește tot în modul de
funcționare a Națiunilor Unite. Cu alte cuvinte, prin păstrarea dreptului de veto al
membrilor permanenți, statele semnatare își păstrează chiar și azi „dreptul de veto
asupra zonelor de influență stabilie în 1945”.
Pentru întrebările cu privire la limitările Organizațiilor Internaționale și
vindecarea, „rănilor” provocate de cel de -al Doilea Război Mondial, voi formula
un singur răspuns, deoarece „rănile” încă nevindecate ale celor două Războaie
Mondiale, limi tează evoluția și modernizarea Organizațiilor Internaționale. Cu alte
cuvinte, după cum am văzut în Capitolul 1, statele suverane sunt cele care, pe baza
acordului de voință liber exprimat prin tratate și alte izvoare de drept,
reglementează raporturile di ntre ele. Astfel, limitările Organizațiilor Internaționale
provin din limitările statelor care le compun.
Tot în primul capitol, am prezentat tipologiile crizelor geopolitice, care pot
apărea între diverșii actori statali, scopul fiind de evidențiere a lip sei unui cadru
legal de soluționare a conflictelor geopolitice. Inexistența acestui cadru legal în
relațiile geopolitice vor conduce în continuare, așa cum am văzut pe parcursul
întregii mele lucrări, la aplicarea forței, statele puternic industrializate s au care
dețin armament nuclear fiind cele avantajate în detrimentul statelor nedezvoltate
sau în curs de dezvoltare.
Astfel, negocierile pentru soluționarea crizelor geopolitice sunt purtate între
statele implicate, aplicarea forței militare fiind unica so luție în „rezolvarea”
conflictului. Așa cum am arătat în Capitolele 2 și 3, folosirea forței armate pe plan
local va antrena după sine escaladarea crizei geopolitice în războaie armate sau
înghețate, regionale sau chiar globale.
Având în vedere argumentele aduse pe tot parcursul acestei lucrări
științifice, consider că ipoteza de la care am plecat, se confirmă. Pentru evitarea
unor noi conflicte și pentru asigurarea păcii și securității mondiale, este necesară
așezarea relațiilor geopolitice, pe temelia Dre ptului Internațional.

290
Propunerea mea pentru împlinirea acestui deziderat este punerea în acord cu
scopul său, a Cartei Națiunilor Unite , adică eliminarea dreptului de veto al celor
cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate , mărirea numărului ace stora
la 11 și introducerea sistemului de vot de două treimi. Astfel, organizația s -ar
democratiza și, în acest fel nu ar mai apărea blocaje în menținerea păcii și
securității la nivel mondial.
Având în vedere situația actuală, prin care cei cinci membri p ermanenți ar
trebui să renunțe la o parte din avantajele care decurg din sistemul de vot aplicat în
Consiliul de Securitate O.N.U. , va fi necesară compensarea acestor „pierderi” cu
alte măsuri menite să avantajeze toți membri.
Aceasta se poate obține prin încheierea unui acord de liber schimb între
Uniunea Europeană și Statele Unite, pentru început, ca mai apoi acesta să se
transforme într -o Uniune Euro -Atlantică . Acest pas deosebit de important în plan
geopolitic, va conduce, i nevitabil, la extinderea acordurilor de liber schimb între
extindă între Uniunea Euro -Atlantică și Rusia pe de o parte, și Uniunea Euro –
Atlantică și China , pe cealaltă parte. Câștigurile obținute , atât de natură politică
cât ș i economică, vor fi atât de mari încât acest compromis aparent imposibil, se
va transforma în realitate.

291
ANEXA 1

Comunicatul din 11 februarie 1945

I. Înfrângerea Germaniei.
Am discutat și am fixat planurile militare ale celor trei puteri aliate în
vederea înfrângerii definitive a inamicului comun. În timpul Conferinței, Statele
Majore Militare ale celor trei puteri aliate s -au intrunit în fiecare zi. Aceste ședințe
au fost, din toate punctele de vedere, satisfăcătoare și au condus la o coordonare și
mai strânsă a efort ului militar al celor trei aliați. S -a procedat la un schimb complet
și reciproc de informații. Data, amploarea, coordonarea noilor lovituri și mai
violente, pe care armatele și forțele noastre aeriene, pornind din est, vest, nord și
sud, le vor da în inim a Germaniei, au fost fixate printr -un acord total și au făcut
obiectul unor planuri detaliate. Planurile militare astfel combinate, nu vor fi
cunoscute decât în momentul în care vor fi puse în aplicare. Suntem însă convinși
că strânsa colaborare a celor tr ei State Majore, care s -a obținut la această
Conferință, va avea drept rezultat scurtarea războiului. Cele trei State Majore
Generale se vor reuni și pe viitor, ori de câte ori va fi nevoie. Germania nazistă nu
poate decât să piardă. Poporul german iși măr ește prețul înfrângerii, încercând să
ducă mai departe o rezistență fără speranță.

II. Ocuparea și controlul Germaniei.
Am căzut de acord în privința politicii comune și a planurilor comune ce
trebuie adoptate pentru a asigura executarea prevederilor capitulă rii necondiționate
pe care o vom impune Germaniei naziste, după ce rezistența armatei germane va fi
zdrobită complet. Aceste condiții nu vor fi publicate, decât atunci când Germania
va fi definitiv învinsă. Planurile adoptate prevăd ca fiecare din cele tre i puteri să
ocupe cu forțele sale armate o zonă distinctă din Germania. Ele au în vedere
coordonarea administrării controlului cu ajutorul unei Comisii Centrale de Control,
compuse din comandanții șefi ai celor trei puteri și care își va avea sediul la Ber lin.

292
S-a mai convenit ca Franța să fie invitată de către cele trei puteri, să ocupe la
rândul ei o zonă, dacă dorește acest lucru, și să facă parte din Comisia de Control
devenind astfel cel de -al patrulea membru al acestei Comisii. Limitele zonei
franceze vor fi fixate printr -un acord comun al celorpatru guverne, prin intermediul
reprezentanților lor în Comisia Consultativă Europeana.
Suntem ferm hotărâți să lichidăm militarismul și nazisrnul german și să luăm
măsuri pentru ca Germania să nu mai poată nic iodată tulbura pacea lumii. Suntem
hotărâți să dezarmăm și să demobilizăm toate forțele armate germane; să dizolvăm
pentru totdeauna Statul Major General german care, în varii împrejurări, a reușit să
reinvie militarismul german; să rechiziționăm sau să di stingem tot materialul
utilitar german ; să suprimăm sau să controlăm industria germană, care ar putea fi
utilizată pentru producția de război; să le aplicăm tuturor criminalilor de război o
pedeapsă promptă și dreaptă, precum și să cerem daspăgubirile în natură
corespunzătoare pentru distrugerile provocate de nemți; suntem hotăriți să
suprimăm partidul nazist, legislația național -socialistă, organizațiile și instituțiile
național -socialiste; să înlăturăm din serviciile publice, din viața culturală și
econo mică a poporului german, orice influență naționalistă și militaristă, și să
luăm, de comun acord, toate celelalte măsuri necesare pentru a asigura în viitor
pacea și securitatea lumii.
Nu avem intenția să distrugem poporul german, insă nemții nu vor putea
spera să aibă o existență normală și un loc în Națiunile Unite, decât după ce vor fi
extirpat național -socialismul și militarismul.

III. Despăgubirile datorate de Germania.
Am examinat și problema pagubelor, pe care Germania le -a provocat
națiunilor aliate în cursul acestui război și considerăm că este echitabil ca această
țară să fie constrânsă să plătească maxime despăgubiri. Se va crea o comisie pentru
achitarea acestor despăgubiri. Ea va avea misiunea să cerceteze în ce măsură și
prin ce mijloace se vor efe ctua aceste despăgubiri. Comisia va avea sediul la
Moscova.

293
IV. Conferința Națiunilor Unite.
Suntem hotărâți să creăm, împreună cu aliații noștri, imediat ce se va putea,
o organizație internațională generală, în vederea asigurării păcii și securității.
Crede m că această organizație este esențială pentru a împiedica noi agresiuni și
pentru a elimina motivele politice, economice și sociale de război, printr -o
colaborare strînsă și permanentă a tuturor popoarelor pașnice.
Bazele acestei organizații au fost puse la Dumbarton Oaks. Nu s -a ajuns
atunci la un acord în privința importantei chestiuni a sistemului de vot, însă,
actuala Conferință a putut să rezolve această problemă.
Am convenit să convocăm, la 25 aprilie 1945, la San Francisco, o conferință
a Națiunilor Unite, care va elabora, pe baza discuțiilor neoficiale de la Dumbarton
Oaks, Carta acestei organizații. Guvernul Chinei și guvernul provizoriu al Franței
vor fi imediat consultate și chemate să se alăture guvernelorStatelor Unite, al Marii
Britanii și al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pentru a face invitațiile. De
îndată ce se vor încheia consultările cu China și cu Franța, va fi publicat textul
propunerilor privitoare la sistemul de vot.

V. Declarația privind Europa eliberată.
Am redactat și am semnat o Declarație privind Europa eliberată. Aceasta,
prevede că cele trei puteri trebuie să -și coordoneze planurile și să ia măsuri
comune pentru rezolvarea problemelor politice și economice ale Europei eliberate,
potrivit principiilor democratice. Dec larația are următorul conținut:
Presedintele Consiliului Comisarilor Poporului al Uniunii Republicilor
Socialiste Sovietice, prim -ministrul Regatului Unit și președintele Statelor Unite
ale Americii s -au consultat în privința intereselor comune ale popoare lor lor și ale
popoarelor din Europa eliberată. Ei declară că sunt de acord să coordoneze, în
perioada de instabilitate politică din Europa eliberată, conduita adoptată de cele trei
guverne ale lor pentru a ajuta popoarele eliberate de sub dominația German iei
naziste și popoarele din fostele state satelit ale Axei din Europa, să -și rezolve prin
mijloace democratice, dificultățile politice și economice urgente. Restabilirea

294
ordinii în Europa și reconstrucția vieții economice naționale, vor trebui realizate
prin metode care să permită popoarelor eliberate să înlăture ultimele rămășițe ale
nazismului și fascismului și să -și constituie instituțiile democratice pe care le
doresc. Unul din principiile Cartei Atlantice, este dreptul tuturor popoarelor de a -și
alege forma de guvernământ, în care doresc să trăiască și de a -și redobândi
drepturile suverane și autonomia de care au fost deposedate cu forța de către țările
agresoare.
Pentru a îmbunătăți condițiile în care popoarele eliberate iși vor putea
exercita aceste drepturi, cele trei guverne vor acorda împreună ajutorul lor
popoarelor europene din statele eliberate sau din foștii sateliți ai Axei, ori de cîte
ori va fi necesar, în următoarele situații:
1. Asigurarea păcii în interiorul țării;
2. Luarea unor măsuri de urge nță pentru ameliorarea vieții populației;
3. Instalarea unor guverne provizorii în care vor fi larg reprezentate toate
elementele democratice ale populației care vor trebui să constituie, urmând
calea alegerilor libere, cât mai curând posibil, guverne care să răspundă
voinței populare și, în sfîrșit, facilitarea, la nevoie, a acestor alegeri.
Cele trei guverne vor consulta celelalte Națiuni Unite și guvernele provizorii
sau alte guverne din Europa atunci când vor trebui examinate probleme care le
privesc în mo d direct.
Atunci când, în opinia celor trei guverne, situația dintr -un stat european
eliberat sau dintr -un fost stat satelit al Axei din Europa o va cere, ele se vor
consulta imediat în privința măsurilor pe care trebuie să le ia pentru a se achita de
responsabilitățile comune expuse în prezenta Declarație.
Ne reafirmăm aici încrederea în principiile Cartei Atlantice, confirmăm
angajamentele pe care le -am luat în Declarația Națiunilor Unite și hotărîrea noastră
de a edifica, în colaborare cu celelalte națiu ni pașnice, o ordine mondială bazată pe
drept și devotată păcii, securității, libertății și prosperității comune. Publicând
această Declarație, cele trei puteri iși exprimă speranța că guvernul provizoriu al

295
Republicii Franceze li se va alătura curând la î nfăptuirea programului expus mai
sus.

VI. Polonia
Am venit la Conferința din Crimeea cu dorința de a lămuri problemele legate
de Polonia, asupra cărora punctele noastre de vedere diferă. Am discutat pe larg
toate aspectele acestei chestiuni. Ne reafîrrnăm do rința comună de a vedea
ridicindu -se o Polonie puternică, liberă, independentă și democratică. În con –
cluzie, am căzut de acord asupra condițiilor în care s -ar putea constitui un nou
guvern polonez de unitate națională pe care l -ar putea recunoaște cele t rei mari
puteri.
Acordul incheiat în această perioadă este următorul :
Eliberarea completă a Poloniei de către Armata Roșie a creat în această țară o
situație nouă. Această imprejurare cere constituirea unui guvern polonez
provizoriu, având baze mult mai l argi decât înainte de recenta eliberare a Poloniei
Occidentale. Iată de ce guvernul provizoriu care funcționează în prezent în Polonia,
ar trebui reorganizat pe o bază democratică mai largă, care să -i cuprindă pe șefii
democrați din Polonia și pe polonezii din străinătate. Acest nou guvern va purta
atunci, numele de Guvernul Provizoriu Polonez de Unitate Națională. Domnii
Molotov, Harriman și sir A. Clark Kerr, sânt însărcinați să formeze o comisie
pentru a se consulta, în primul rând, la Moscova, cu membrii actualului guvern
provizoriu și cu alți șefi democrați din Polonia sau din străinătate, în vederea
reorganizării guvernului actual, conform direcțiilor indicate mai sus. Acest guvern
provizoriu polonez de unitate națională va trebui să procedeze ci t mai curind
posibil la alegeri libere și fără constringeri, bazate pe sufragiu universal și pe vot
secret. Toate partidele democratice și anti -național -socialiste (fasciste) vor avea
dreptul să participe la aceste alegeri și să propună candidați.
Odată ce guvernul provizoriu polonez de unitate națională va fi legal consti –
tuit, conform celor de mai sus, guvernul Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice,
care are în prezent relații diplomatice cu Guvernul Provizoriu Polonez, precum și

296
cu Guvernul Regatulu i Unit și cu cel al Statelor Unite ale Americii, vor stabili
relații diplomatice cu noul Guvern Polonez de Unitate Națională și vor face cu
acesta un schimb de ambasadori ale căror rapoarte ii vor ține la curent pe fiecare cu
situația din Polonia.
Șefii ce lor trei guverne apreciază că granița orientală a Poloniei va trebui să
urmeze linia Curzon, cu deviații în beneficiul Poloniei, oscilând între 5 și 8
kilometri în unele locuri. Ei recunosc că Polonia va trebui să obțină creșteri
teritoriale sensibile în n ord și în vest. Ei consideră că ar trebui să obțină, la data
stabilită, opinia guvernului provizoriu de unitate națională asupra întinderii acestor
câstiguri teritoriale și că stabilirea definitivă a granițelor occidentale ale Poloniei
va trebui apoi amîna tă pînă la Conferința de Pace.

VII. Iugoslavia
Am căzut de acord să le recomandăm, Mareșalului Tito și Doctorului
Șubașici, să pună imediat în aplicare acordul încheiat de ei și să constituie un nou
guvern, pe baza acestui acord. Recomandăm, de asemenea, ca noul guvern, de
îndată ce se va fi constituit, să declare:
1. Consiliul Antifascist al Mișcării de Eliberare Națională (A V.N.O.J.) va trebui
să cuprindă și membri ai ultimului Parlament Iugoslav (Skupștina) care nu s -au
compromis colaborând cu inamicul și să formeze astfel, o adunare ce va purta
numele de Parlament provizoriu.
2. Actele legislative ale Consiliului de Eliberare Națională, vor trebui ulterior
ratificate de Adunarea Constituantă. Celelalte probleme balcanice au făcut
obiectul unei analize generale.

VIII. Corferința miniștrilor Afacerilor Externe.

În afara ședințelor zilnice ale Șefilor de Guvern și ale Miniștrilor Afacerilor
Externe, aceștia din urmă s -au întrunit zilnic, pe toată durata Conferinței, separat,
în ședințe speciale, cu consilierii lor. Ace ste ședințe au fost extrem de utile, iar

297
Conferința a recunoscut în unanimitate necesitatea de a prevedea o organizație,
care să permită celor trei Miniștri ai Afacerilor Externe să se consulte cu
regularitate. Miniștrii Afacerilor Externe se vor întâlni, deci, în viitor, ori de cîte
ori va fi nevoie(după toate probabilitățile, o dată la trei sau patru luni). Aceste
întrevederi vor avea loc, pe rând, în cele trei capitale, începând cu Londra, după
Conferința Națiunilor Unite consacrată Organizației Mondiale .

IX. Unitate pe timp de pace ca și în război.
Prezenta Conferință, care s -a ținut în Crimeea, a confirmat hotărîrea noastră
comună de a menține și de a întări, în viitoarea epocă de pace, unitatea în obiective
și în acțiuni, care a făcut posibilă și sigură v ictoria Națiunilor Unite în acest război.
Credem că aceasta este o obligația sacră pe care și -au asumat -o guvernele noastre,
față de popoarele noastre și față de întreaga lume. Numai continuând și lărgind
această cooperare și această înțelegere între cele trei țări ale noastre și între toate
națiunile pașnice, vom putea îndeplini cea mai înaltăaspirație a omenirii: o pace
sigură și durabilă care, conform Cartei Atlantice, poate să asigure tuturor
oamenilor din toate țările posibilitatea de a -și trăi viața, apărați de teamă și nevoi.
Victoria în acest, război și crearea organizației internaționale, pe care am
conceput -o, vor constitui cea mai bună ocazie din istorie, de a elabora, pentru
viitor, condițiile esențiale ale unei asemenea păci.
Winston Leonard Spencer Churchill

Franklin Delano Rosevelt

Iosif Vissarionovici Stalin

S-a hotărît ca acest Comunicat să fie publicat simultan, la Washington, Londra și
Moscova, a doua zi, 12 februarie 1945, la orele 16.30 (ora Ialtei).

298
Bibliografi e

1. Adrian, POP, Geopolitica, Editura Sylvi, București, 2003, p.16.
2. Adrian NĂSTASE și Bogdan, Aurescu, Drept Internațional Public , Editura
C.H.Beck, București, 2012.
3. Agnes HELLER, Ferenc FEHER, Dezmembrarea Imperiului lui
Stalin ,traducere de Doina Lică, Editura de Vest, Timișoara, 1993.
4. Alin POPA, Geopolitică. Note de curs ., Editura Alma -Mater, Bacău, 2011.
5. Andre FONTAINE, Istoria Războiului Rece, traducere de George G.Potra
și Delia Răzdolescu, Ed. Militară, București, 1992.
6. Aron RAYMOND, Democrație șt totalitarisme , tra d. Simona Ceaușu,
Editura ALL EDUCATIONAL, București, 2001.
7. Arthur CONTE, Ialta sau împărțirea lumii(11 februarie 1945) ,traducere de
Claudia Dumitriu, Editura Compania, Bucuresti, 2000.
8. Bodocan VOICU, Geografie Politică, Editura Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 1997.
9. Burnett THOM, Cine a câștigat, de fapt, cursa spațială? , traducere de Ionuț
Mihai Fulger, Ed. RAO International Publishing Compan y, București, 2009.
10. Corneliu FILIP, Tratatul de la Varșovia – Alianță politico -militară sub
egida Moscovei , Ed.Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2006 .
11. Costică VOICU, Drept Internațional Public: sinteze universitare, Editura
―Alma Mater―, Sibiu, 2006.
12. Cristian PREDA, Introducere în știința politică, Editura Polirom, Iași, 2010.
13. Cristian PÎRVULESCU, Știința politică, Editura Pro Universitaria,
București, 2006.
14. Dan VĂTĂMAN, Dreptul Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria,
București, 2010 .
15. Dan VĂTĂMAN, Istoria Uniunii Europene , Editura Pro Universitaria,
București, 2011.

299
16. Dan VELICU, Dreptul Uniunii Europene , EdituraPro Universitaria,
București, 2012.
17. Dan Marius VOICILAȘ, Uniunea Europeană: incursiuni retrospective,
Editura „Terra Nostra‖, Iași, 2011.
18. Dan, VĂTĂMAN, Organizații europene și euroatlantice, Ed.C.H.Beck,
București, 2009 .
19. Dumitru MAZILU, Drept Internațional Public: curs , Ed. A 3 -a, Editura
Lumina Lex, București, 2008.
20. Dumitru MAZILU, Dreptul Internațional Public, Editura Lumina Lex,
București, 2009.
21. Dumitru MAZILU, „Multinaționalele, noile imperii coloniale?‖, Lumea, nr.
7 (280), 2016.
22. Dumitru MAZILU, „Ordinea mondială – exigențe actuale‖, Lumea, nr.2
(275), 2016.
23. MAZILU, „Marea Neagră, opțiuni geostrategice actuale‖, Lumea, nr.4 (289),
2017.
24. Dumitru MAZILU, „Războiul o opțiune inacceptabilă‖, Lumea, nr. 2 (287),
2017.
25. Dumitru MAZILU, „S uprastatalitatea opțiuni contradictorii‖, Lumea, nr. 11
(284), 2016.
26. Dumitru MAZILU, „Summitul N.A.T.O. de la Varsovia. Prezență militară
aliată consolidată în Europa de Est‖, Lumea, nr.10 (283), 2016.
27. Dumitru MAZILU, „Balcanii, în contextul geopolitic act ual‖, Lumea , nr. 1
(286), 2017.
28. Dumitru TOMA, Drept Internațional Public, Editura Fundației ―Andrei
Șaguna―, Constanța, 2005.
29. Doina BORDEIANU, Politica Europeană de Vecinătate, Cazul Republicii
Moldova și al Ucrainei , Editura Lumen, Iași, 2007.
30. Eduard Alexandru VITALIS, Securitatea în epoca globalizării, Editura
Moroșan, București, 2009 .

300
31. Elise Nicoleta VÎLCU, Drept comunitar european , Editura Sitech, Craiova,
2008.
32. George VELICU, Drept Internațional Public, Editura SITECH, Craiova,
2012.
33. Gheorghe VĂDUVA, Dinamica parteneriatelor, Editura Universității
Naționale de Apărare, București, 2004 .
34. Hans MORGHENTHAU, Politica între națiuni; Lupta pentru putere și lupta
pentru pace, Editura Polirom, București, 2007.
35. Ion PURICEL, Traian A NASTASIEI , Geopolitica la Marea
Neagră:relațiile dintre Rusia și Ucraina în contextul extinderii NATO spre
est, Editura Universității Naționale de Apărare ―Carol I‖, Bucuresti, 2006
36. John Lewis, GADDINS, , Războiul Rece , traducere de Diana Pușcașu
Țuțuianu, Editura RA O International Publishing Company, Bucuresti, 2009.
37. John Lewis GADDINS, The United States and the Origins of the Cold War
1941 -1947, Columbia University Press, New York, 2000.
38. Laura -Magdalena TROCAN, Drept Internațional Public, Editura C.H. Beck,
București, 2014.
39. Laura -Magdalena TROCAN, Studii de Drept Internațional Public, Editura
―Academia Brâncuși‖, Târgu -Jiu, 2008.
40. Lloyd C. GARDNER, Sfere de influență – împărțirea Europei între marile
puteri, de la Munchen la Ialta, traducere de Anca Angelescu -Boldor, Editura
Elit, 1995.
41. Maria POSTEVSKA, Vladimir ZODIAN, Ucraina: trasee energetice
alternative și relațiile cu statele din Europa centrală și zona lărgită a Mării
Negre , Editura Top Form, Bucuresti, 2008.
42. Marțian I. NICIU , Trocan, Drept Internațional Public, Editura Servo -Sat,
Arad, 1999 .
43. Marian, SÂRBU, Geopolitică și geostrategie, Editura Academiei Navale
―Mircea cel Bătrân‖, Constanța, 2006.

301
44. Mihail E. IONESCU , După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru
Europa de Est în anii ’90, Editura Scripta, București, 1993.
45. Nistor ION, Problema ucraineană în lumina istoriei , Editura Septentrion,
Bucuresti, 1997.
46. Pascal LOROT, Perestroika – URSS sub Gorbaciov , 1985 -1991, traducere
de Cristina Jinga, Ed. Corint, București, 2002 .
47. Sergiu TĂMAȘ, Geopolitica , Editura Noua Alternativă, București, 1995.
48. Teodor P. SIMION, Probleme fundamentale de geografie politică și
geopolitică, Editura Valahia University Press, Târgoviște, 2009.
49. Teodor P. SIMION, Introducere în geopolitică, Editura Ec onomică,
București, 2003.
50. Toffler ALVIN, Powershift; Puterea în mișcare , Trad. Mihnea Columbeanu,
Editura ANTET,Prahova, 2000.
51. Tiberius PUIU, Ucraina și ucrainenii schiță istorică , Editura Mustang,
Bucuresti, 1999.
52. Valerică CRUCERU, Insurgență, contrainsur gență și război limitat –
aspecte ale artei militare în războiul din Vietnam – 1954 – 1975, Ed.
Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
53. Vasile MARIN, Elemente de geopolitică și geostrategie, Editura
Universității ―Transilvania‖, Brașov, 2007 .
54. Vasile TABĂRĂ, Considerații asupra sistemul instituțiilor de securitate,
Editura Techno Media, Sibiu, 2009.
55. Vasile, SIMILEANU, Geopolitică și centre de putere, Editura Top Form,
București, 2011.
56. Vasile VREME, Drama Peninsulei Coreea: Primul război cald din perioada
războiului rece: 1950 -1953 , Ed. Universității Naționale De Apărare ―Carol
I‖, București, 2005.
57. Vasile Mircea ZABERCA, Construcția Europeană , Editura ―Eftimie
Murgu‖, Reșița, 2001.
58. https://dexonline.ro/definitie/interes .

302
59. https://www.scribd.com/doc/175870850/The -Origins -and-Evolution -of-
Geopolitics -Kristof .
60. http://www.descopera.ro/dnews/10967213 -e-oficial -astazi -traiesc -7,2-
miliarde -de-oameni -iata-cand -vom-fi-8-miliarde -si-ce-se-va-intampla -cu-
romania .
61. http://www.descopera.ro/istorie/15278169 -5-lovituri -de-stat-celebre -cum-a-
devenit -augusto -pinochet -dictator -cu-ajutorul -cia.
62. https://www.google .ro/webhp?sourceid=chrome –
instant&ion=1&espv=2&ie=UTF -8#q=populatie+india&* .
63. https://www.google.ro/webhp?sourceid=chrome –
instant&ion=1&espv=2&ie=UTF -8#q=populatie+marea+ britanie&* .
64. https://dexonline.ro/de finitie/criza .
65. http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Nati
unilor_Unite_O.N.U._.pdf .
66. http://www.monitoruljuridic.ro/act/statut -din-26-iunie -1945 -al-curtii –
internat ionale -de-justitie -emitentorgani -zatia -natiunilor -unite -publicat -n-
monitorul -19363.html .
67. http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventie -din-23-mai-1969 -cu-privire -la-
dreptul -tratatelor -emitent -organi -zatia -natiunilor -unite -publicat -n-brosura –
36591.html .
68. http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Nati
unilor_Unite_O.N.U._.pdf .
69. http://www.un -documents.net/a25r2625.htm .
70. http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Nati
unilor_Unite_O.N.U._.pdf .
71. http://www.dri.gov.ro/actul -final-de-la-helsinki/ .
72. http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Nati
unilor_Unite_ONU_. pdf.
73. https://dexonline.ro/definitie/represalii .
74. https://ro.wikipedia.org/wiki/Doctrina_Truman .

303
75. http://www.historywithoutindignation.com/ro/archive/46 -planul -marshall –
de-reconstructie -a-europei -occidentale -repere -si-semnificatii .
76. http://ziarullumina.ro/planul -marshall -si-doctrina -truman -doua -jumatai -ce-
alcatuiesc -un-intreg -56962.html .
77. https://cs.wikipedia.org/wiki/Ludv%C3%ADk_Svoboda .
78. http://www.globalsecurity.org/military/world/war/czechoslovakia.htm .
79. http://cultural.bzi.ro/planul -marshall -si-lovitura -de-stat-din-cehoslovacia –
din-1948-11710 .
80. http://www.romanialibera.ro/special/documentare/galerie -foto–blocada –
berlinului –67-de-ani-de-la-prima -criza -majora -a-razboiului -rece-383139 .
81. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/blocada -berlinului –
prima -criza -razboiu lui-rece.
82. http://www.nato.int/history/nato -history.html .
83. http://www.romanialibera.ro/special/documentare/galerie -foto–blocada –
berlinului –67-de-ani-de-la-prima -criza -majora -a-razboiului -rece-383139 .
84. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lumea -lui-orwell –
momente -controversate -istoria -coreei -nord.
85. http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-coreea.html .
86. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lumea -lui-orwell –
momente -controversate -istoria -coreei -nord.
87. https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/09/un -conflict –
aproape -uitat-razboiul -din-coreea -1950 -1953/ .
88. https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2013/08/09/un -conflict –
aproape -uitat-razboiul -din-coreea -1950 -1953/ .
89. http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-coreea.html .
90. http://www.iiccr.ro/index.html?lang=ro&section=evenimente/pro_memoria/
semnarea_tratatului_de_la_ varsovia .
91. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tratatul -varsovia .
92. https://ro.wikipedia.org/wiki/Pactul_de_la_Var%C8%99ovia .

304
93. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83z boiul_Rece#Pactul_de_la_Var.C8.
99ovia_.C8.99i_Revolu.C8.9Bia_ Ungar.C4.83 .
94. http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/6937964.stm .
95. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#Cursa _spa.C8.9Bial.C
4.83.
96. http://www.airspacemag.com/space/to -boldly -go-133005480/?no -ist=.
97. http://www.airspacemag.com/space/to -boldly -go-133005480/?no -ist=.
98. https://ro.wikipedia .org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#cite_ref –
dowty114_175 -0.
99. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/c -t-lung-era-zidul –
berlinului .
100. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/criza -rachetelor -cuba .
101. http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-vietnam.html .
102. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/r -zboiul -vietnam -o-
tragedie -n-cinci -acte.
103. http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-vietnam.html .
104. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_din_Vietnam .
105. http://razboiulrece.weebly.com/razboiul -din-vietnam.html .
106. http://www.britannica.com/event/Strategic -Arms -Limi tation -Talks .
107. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#Nixon.2C_Brejnev_.C
8.99i_destinderea .
108. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#Reagan_.C8.99i_That
cher.
109. http://www.coldwar.org/articles/80s/glasnostandperestroika.asp .
110. https://istoriiregasite.wordpress.com/2012/05/04/glasnost -si-perestroika/ .
111. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#C.C4.83derea_regimu
rilor_comuniste_.C3.AEn_Europa_de_Est .
112. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece#Dizolvarea_Uniunii_S
ovietice .
113. https://www.google.ro/?gws_rd=ssl#q= P.I.B.+Ucraina .

305
114. ttp://stirileprotv.ro/stiri/stirileprotv -special/9 -intrebari -despre -ucraina -pe-
care-v-a-fost-rusine -sa-le-formulati.html .
115. http://www.mediafax.ro/externe/cro1nologie -principa lele-etape -ale-crizei –
declansate -in-ucraina -in-noiembrie -2013 -13453405 .
116. http://www.refworld.org/pdfid/534502a14.pdf .
117. http://www.bbc.com/news/world -europe -28052645 .
118. http://www.bbc.com/news/world -middle -east-26248275 .
119. http://www.anr.gov.ro/docs/legislatie/internationala/Carta_Organizatiei_Nati
unilor_Unite_ONU_.pdf .
120. http://blog.business -mark.ro/2 016/09/07/ue -este-cel-mai-mare -contribuabil –
la- P.I.B. -ul-mondial/ .
121. http://www.nato.int/docu/sec -partnership/sec -partner -mol.pdf .
122. http://www.mae.ro/taxonomy/term/416/1 .
123. http://www.mae.ro/node/1471 .
124. http://www.mae.ro/node/1587 .
125. http://www.sferapoliticii.ro/sfera/152/art07 -Catalan.html .