Capitolul 1. De la state naționale la superstat 1.1. Evolutia statelor europene în secolul XX. Națiune și naționalism sunt două concepte care, în… [604340]

Capitolul 1. De la state naționale la superstat
1.1. Evolutia statelor europene în secolul XX.

Națiune și naționalism sunt două concepte care, în plan teoretic, marchează aspirația
popoarelor în secolul al XX -lea pentru crearea unor cadre statale proprii. În practica politică a
secolului XX, cele două concepte au creat ideluri în sens național sau, dimpotrivă, au fost (și înc ă
mai sunt!) generatoare de probleme. Am putea spune că națiunea s -a împletit fericit cu statul dacă
avem în vedere transformările politice și teritoriale din Europa de după Primul Război Mondial,
cel puțin într -o bună parte a sa. „Bătrânul continent” (în special Europa Centrală și de Est) atingea
o nouă fază a evoluției sale, devenind dintr -un continent al imperiilor multinaționale o Europă a
statelor naționale. Problema nu era nici pe departe rezolvată, aspirațiile sau frustrările naționale
născând tensiu ni generatoare ale celei de -a doua mari conflagrații mondiale, iar unele au rămas
„nestinse” până astăzi.
Noua hartă politică europeană de după 1918 corespundea mult mai bine decât în trecut
„repartizării națiunilor și revendicărilor identitare ale popoare lor”1, dar nu rezolva pe deplin
problemele de ordin național. Unei Europe a marilor puteri începea să i se opună o alta, a micilor
state apărute pe ruina vechilor imperii. Ele se întemeiau însă pe traditii istorice a căror cunoastere
nu poate multumi nici azi spiritele riguroase. Sistemul V ersailles își avea propriile limite iar
idealurile comune, din partea marilor puteri câstigătoare, se rezumau la apărarea ordinii politice.
Așa se face că acest sistem este ineficace în menținerea stabilității mondiale și puternic contestat
de statele revizioniste. „ A câstiga un război nu e totuna cu a câstiga pacea!” 2 era expresia care
definea starea de spirit . În sistemul internațional, devenit tot mai complex, pacea vrea să însemne
stabilitate geopolitică și colaborare intersatală.
Schimbările produse de Primul Război Mondial în diferite domenii și la nivelul
mentalităților au deschis perspectiva unei posibi le construcții europene. Pentru prima dată,
problema unificării Europei se transformă dintr -o idee abstractă într -o „teoretică” soluție a
viitorului, cu scopul asigurării păcii și a bunăstării continentale. Cum se împăca această idee cu
formula statului -națiune, proaspăt ul „produs” al războiului ? Rămâne să vedem în această analiză.

1S. Berstein, P. Milza, Istoria Europei , Institutul European, Iași, 1998, pag. 10
2 Al. Zub, Istorie si istorici în România interbelică , Iasi, 1989, p. 83

Căutările teoretice aveau în vedere cristalizarea unei formule a unității europene
acceptabile pentru toate statele continentului, o formulă care să integreze națiuni, culturi, g rupuri
lingvistice diferite. Sfârșitul Primului Război Mondial a stimulat apariția unor mișcări și a unor
inițiative politice la nivel oficial pentru a crea o stare de spirit favorabilă unificării europene într –
un „spirit federal”. Ele își propuneau să exe rcite presiuni asupra guvernelor în vederea efectuării
unor pași concreți în direcția integrării continentului pe plan politic, cultural, spiritual și chiar
economic. Merită amintite câteva dintre proiecte:
În anii 1920 cea mai influentă inițiativă s-a dov edit mișcarea paneuropeană condusă de
contele austriac Richard Coudenhove -Kalergi . Considerând conflagrația mondială o „crimă și o
nebunie”3 a primit cu entuziasm programul wilsonian de reorganizare postbelică a lumii .
Constatând eșecul soluțiilor wilsonie ne, Coudenhove -Kalergi adoptă o atitudine critică la adresa
realităților politice ale bătrânului continent. Acesta considera că naționalismul unor state
succesoare ale marilor imperii cât și tratamentul umilitor aplicat Germaniei prin tratatul de pace
de la Versailles sunt sursele potențialeale unui nou conflict devastator, propunând ca soluție o
unificare federală a continentului, după model american, sub forma Statelor Unite ale Europei .
Programul mișcării paneuropene a lui Coudenhove -Kalergi este formula t în cartea Pan-
Europa 4, publicată la Viena în octombrie 1923. Autorul proiectului susținea că într -o primă fază,
Pan-Europa trebuie să cuprindă doar statelecontinentale, exceptând Marea Britanie, ale cărei
interese erau preponderent extraeuropene. În tim p, aceasta își afirma „vocația europeană” și
considera că poate să sprijine uniunea paneuropeană din afară, rămănându -i deschisă posibilitatea
aderării. Pericolul pentru realizarea proiectului venea, în concepția sa, dinspre Rusia Sovietică din
cauza sistemului său nedemocratic și a încercărilor d e a exporta modelul său: „Bolșevismul a
zguduit din rădăcini civilizația europeană importată de Petru cel Mare și urmașii săi. Promotorii ei
au fost alungați sau lichidați”, de aceea – spunea el – „frontiera orientală a Eu ropei cu Rusia
constituie totodat ă limita orientală a comunității culturale europene.” 5Iată că Coudenhove -Kalergi
aprecia în termeni reali pericolul rusesc, acelasi care după cel de -al Doilea răboi Mondial a condus
Europa Occidentală spre unitate.

3Gyémánt, Ladislau, Preistoria construcției europene, Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj -Napoca,
1999, pag . 34
4http://www.paneuropa.org/gb_int/geschichte.html#
5Ibidem

Federalizarea Europei este o primă soluț ie evocată în secolul XX de către contele austriac
Richard Coudenhove -Kalergi pentru pacea, securitatea și prosperitatea Europei. În plan economic
proiectulprevedea refacerea prin colaborare a regiunilor distruse de război, renunțarea la unele
atribute ale suveranității naționale în domeniul politicii economice, realizându -se astfel o primă
uniune vamală continentală. Foarte interesant este o a doua reflecție a autorului proiectului, aceea
că unificarea economică a continentului urma să o preceadă pe cea po litică.
O premisă importantă a unității continentului o reprezenta combaterea și diminuarea
naționalismului, promovându -se printr -o educație susținută ideea unității Europei în diversitatea
culturilor sale naționale, întrețesute în cadrele culturii Europe i unice. Cea mai gravă problemă
politică a Europei – rivalitatea franco -germană – născută ca o frustrare a naționalismului exacerbat,
trebuia să fie rezolvată prin conciliere . Aceasta era cheia securității europene și succesul
colaborării într -un proiect p an-european6.
Pentru punerea în aplicare a acestui program, pe care -l considerăm idealist în multe aspecte,
Coudenhove -Kalergi a lansat în 1924 un Manifest european, cerând forțelor democratice din
Europa să militeze pentru unificarea economică, politică ș i militară a continentului, pentru întărirea
rolului Ligii Națiunilor și colaborarea acesteia cu Marea Britanie, Rusia Sovietică, Statele Unite
ale Americii („părintele fondator”, dar absent din construcția securității mondiale) și țările din
Extremul Orie nt, dar și printemperarea Germaniei, pentru a anula spiritul de revanșă al acesteia.
Așadar, proiectul contelui Richard de Coudenhove -Kalergi, intitulat “ Pan-Europa ”, avea
ca obiectiv general trecerea “de la anarhia europeană la organizația pan -europ eană” în patru etape,
iar ca rezultat, “Europa s -ar prezenta ca o entitate unita in fata altor continente si altor puteri
mondiale și, in interiorul Federatiei, fiecare stat ar avea maximum de libertate”7
Ideea lui Richard Codenhove -Kalergi a permis nașterea î n câțiva ani a unei mișcări
paneuropene. Promovat în diferite reviste europene, precum „Das neue Europa”, „Les États Unis
d`Europe”, „L'Europe nouvelle”, ideile sale au contribuit esențial la difuzarea programului
paneuropean și a sensibilizat mediile poli tice. În 1924 primul ministru francez Edouard Herriot se
pronunța favorabil ideii Statelor Unite ale Europei, în timp ce ministrul german Gustav Stresemann
se declara interesat de obiectivele economice ale uniunii creionate de contele Kalergi. Sugestiv

6Alexandru Duțu, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene , Editura All, 1999, pag.155
7 Yves Hersant, Fabienne Durand -Bogaert, Europes. De l’antiquité au XXe siècle , Editions Robert Laffont, Paris,
2004, pp. 160 -164

pentru amploarea pe care o ia acțiunea este faptul că Aristide Briand, ministrul de externe al
Franței, acceptă președenția de onoare a Uniunii Paneuropene. În octombrie 1926 era convocat
primul Congres Paneuropean la Viena la care au participat 2000 de invit ați.
Un alt proiect europeancare a luat ființă în 1924 s -a intitulat Uniunea Vamală Europeană ,
propunându -și uniunea vamală treptată a țărilor europene în jurul unui nucleu reprezentat de
Franța, Germania, Belgia și Luxemburg. Prin realizarea de înțelegeri regionale, acorduri de cartel,
cu atragerea Uniunii Sovietice, a Marii Britanii și a S.U.A, construcția era o etapă spre liberalizarea
comerțului mondial sub egida Ligii Națiunilor. Asemenea tendințe apar și în cercurile de afaceri
britanice, av ând ca principal obiectiv consolidarea relațiilor economice cu continentul 8.
Intensificarea acțiunilor în direcția realizării unității europene determină ministrul francez
Aristide Briand la 5 septembrie 1929 să pună în mod oficial în dezbaterea Adunării Generale a
Ligii Națiunilor proiectul „unei uniuni europene”. Memorandumul a fost opera lui Alexis Léger,
diplomat și poet, seful de cabinet al lui A. Briand, dar avea să -l consacre pe ministrul francez ca
precursor eminent al ideii europene, conferind Fra nței initiativa si calitatea de lider al integrarii.
Proiectul Briand , așa cum mai este cunoscut,urmărea înfăptuirea construcții europene prin
realizarea unei legături federale care să permită discutarea în comun a tuturor problemelor de
interes general co ntinental, adoptarea de decizii și încheierea unui acord de garantare a securității.
Asociația statelor europene urma să dezbată în primul rând problemele economice, legătura
federală urmînd să se extindă treptat și asupra domeniului social și politic. Mem orandumul „asupra
organizării unei uniuni federale europene” a fost prezentat în mai 1930 tuturor guvernelor din
Europa, cu excepția Uniunii Sovietice și a Turciei. Proiectul mergea pe linia compromisului între
diversele interese naționale și caracterul in evitabil supranațional, federal, al viitorului edificiu.
„Europeană și federativă în obiectivul și principiile sale, prudentă și concesivă în sens
confederativ, în menajarea susceptibilităților naționaliste, în planul măsurilor concrete avute în
vedere pe termen scurt, inițiativa Briand reprezintă [ …] o tentativă curajoasă de a găsi calea
realizării idealului de unitate a continentului pe baza compromisului acceptabil de către toate
părțile interesate”9

8Petre Dumitriu, Uniunea Europeană: structuri si asteptări. Ideea politic ă european ă – radacini intelectuale , în
“Sfera Politicii”, nr. 120 -122, 2006
9Ibidem

Proiectul rămânea în mare parte prea idealist pentru vremurile acelea. Ecoul său în presa
vremiiarăta susținerea limitată a acestei încercări. Deși în presa engleză nu lipseau voci ca ale lui
W. Churchill, care exprima simpatie pentru reorganizarea federativă a continentului, domină totuși
opiniile care reco mandau Marii Britanii abținerea de la un astfel de proiect. Apoi, cercurile de
stânga, necomuniste, saluta proiectul dar cu rezerve în ceea ce privește principiul menținerii
suveranității naționale absolute. În Germania, pre sa dominată de dreapta politică absolutiza critica
proiectului ca expresie a intereselor naționale franceze și nu -i dădea nicio șansă reală.
Proiecte unioniste au venit și din spațiul britanic. În deceniul IV al secolului XX, un
important nucleu de promovare a ideii unificării federale a Europei este reprezentat de școala
federalistă engleză. Un rol important în promovarea soluțiilor federaliste a jucat în Anglia Federal
Union , care a luat ființă în 1939. Id eile esențiale preconizate erau : instituirea unei adunări
legislative europene bic amerale , organe executive răspunzătoare în fața acestuia, trecerea apărării,
a politicii externe și economice în atribuția instituțiilor federale, o constituție europeană, libertatea
deplină a comerțului, integrarea federației europene într -o organizație m ondială cu participa rea
Uniunii Sovietice și S.U.A.
Odat ă cu d eclanșarea celui de -al doilea război mondial, interesele imediate devenind
prioritare au amânat dezbaterile în jurul construcției europene. Dezbaterile în jurul acestei
probleme au reprezentat puncte de plecare utile după înfrângerea nazismului .
1.2. Uniunea Europeană: construcția politică supranațională, un super -stat sau o
Europă regională? Proiectul federalist al unui Europe unite

O federație a statelor naționale care -și pun în comun anumite inte rese sau un super -stat?
Este întrebarea carea marcat ideea construcției europene de -a lungul timpului. În 1988, Margaret
Thatcher vorbea la Londra despre un „super -stat” european ca o realitate istorică10, la aproape
patru decenii de la începutul construcți ei europene. În mintea și conștiința europenilor s -a
sedimentat o asemenea paradigmă, iar ea are legătură cu subiectul temei noastre de cercetare.
Background -ul problemei segregării și a independenței unor zone din Uniunea Europeană se
regăsește în modul în care s -a organizat Uniunea de -a lungul timpului, în scepticismul unora de a

10 Margaret Thatcher, Britain ain Europe: Text of the Speech Delivered in Bruges b y the Prime Minister on
20thSeptember1988 , Londra, Conservative Political Centre, 1988, p. 4

da aplicabilitate devizei „unitate în diversitate”, sau poate în modul în care fed eralizarea s -a
armonizat cu regionalismul.
Debutul construcției “super -statului” european – caracterizat prin trăsături originale și
specifice – poate fi considerat anul 1950 , când ministrul francez al afacerilor externe, Robert
Schuman, a propus implicare a câtorva state europene într -un proiect de cooperare mai strânsă,
comparativ cu formele tradiționale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare
presupunea transferul de suveranitate către o organizație cu puteri de constrângere asupra
membrilor săi. Inițiativa a constat în integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei,
(două puteri europene și rivale în trei războaie în ultimii 80 de ani) în cadrul unei organizații
deschise, cu posibilitatea participării și altor state europene. Idea unei Europe federale, fie doar cu
aplicabilitatea economică, a fost primul pas către o cooperare largită: a urmat o integrare sectorială
ce a influențat și alte sectoare economice. Obiectivul politic imediat îl constituia integrarea
Germaniei într -o Europă constructivă și eliminarea rivalităților istorice existente între Franța și
Germania privind zonele strategice ale Ruhr -ului și Saar -ului.Așadar, în 1951 negocierile
desfășuarate între șase țări – Belgia, Franța, Germania (RFG), Italia, Luxemburg și O landa – au
condus la semnarea Tratatului de la Paris , prin care se înființa Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului (CECO).
După prima experiență de asociere a statelor naționale pe criteri i strict economice – CECO,
următorul pas a fost crearea Comu nității Economice Europene (CEE), un pas uriaș de creare a unei
organizații supranaționale – adică o oranizație creată prin transferul de suveranitate de la statele
membre la „Comunitate”. În acest context, transferul de suveranitate înseamnă o delegare – de la
membrii fondatori ai Comunității către anumite instituții comune – a puterii de decizie asupra unor
aspecte comune, conform principiilor democrației și statului de drept. În acest scop au fost create
mecanisme de decizie și un cadru instituțional com plex, capabile să asigure reprezentarea
intereselor guvernelor statelor membre, a interesului general al Comunității, precum și a intereselor
cetățenilor europeni11.
Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe
orizontală ) și constă în aderarea de noi membri la CEE. Au avut loc, până în prezent, mai multe
valur i de aderare, ultimul fiind în 2 013 – prin includerea Croației. Astfel Uniunea Europeană
numără în 2015 nu mai puțin de 28 de state.

11Alex Berca, Europa de ieri, de azi și viitorul ei în „Geopolitica”, nr. 49 -50 (1/2013), anul XI, p. 235

Conceptele de federali sm, regionalism, regionalizare, regiune, descentralizare, etc au fost
și sunt subiecte mult discutate în mediile politice și intelectuale europene când e vorba de Uniunea
Europeană.Idea unei construcții politice supranaționale, a unui „super -stat”, a produ s o
efervescență deosebită în jurul acestor noțiuni. Pe de altă parte, conceptele ne sunt utile în
abordarea subiectului nostru si vom pune accent de înțelegerea lor corectă. Vom vedea în ce
măsură aceste concepte stau la originea tendințelor de segregare și a unor miscări autonome
pronunțate în Uniunea Europeană. Susținătorii regionalismului și federalizării lasă impresia că ar
fi soluția optimă pentru conservarea tradițiilor comunităților minoritare sau majoritare, pentru
afirmarea cetățeanului în raportu rile sale cu statul de proveniență și cu Uniunea Europeană sau ale
altor organizații europene. Toate curentele de gândire europeană acceptă federalismul, însă ele
diferă prin raportul pe care îl stabilesc între statul -națiune, instituțiile supranaționale ș i alți actori
locali sau regionali.
Ce înțelegem prin federalism ? Am cautat câteva reflecții în cercetările de specialitate. De
pildă, Thomas Fleiner, directorul Institutului federalismului de la Universitatea Fribourg (Elveția),
vede federalismul ca un i nstrument instituțional tradițional care asigură un statut de cvasistat sau
de suveranitate limitată comunităților care doresc să aibă propria lor autonomie și, de asemenea,
drepturi garantate de stat. Acest statut autonom este înscris în constituția acest or state. Într -un stat
federal, comunitățile etnice se bucură de un drept colectiv la autonomie – adică de autogestiune a
zonei lor – și de o putere partajată cu fiecare din componentele federației. Ele iau parte la deciziile
care permit lărgirea sau limit area autonomiei lor și a puterii legislative, judiciare, executive și
fiscale a componentelor federației12.
Pe de altă parte, federalismul se bazaează pe o împărțire teritorială, dar o țară poate fi
organizată și în funcție de comunitatea de limbă și relig ie (ex. Elveția, Germania,
Belgia).Principala problemă a federalismului este dată de compromisul ce trebuie realizat între
suveranitatea centrală și autonomia fiecrărei componente autonome. În condițiile în care parțile
componente ale sale sunt caracteriza te de majorități etnice, de comunități cu tradiții diferite, chiar
cu o istorie diversificată, există riscul de a se realiza segregarea acestora (ex. fosta Iugoslavie sau
Cehoslovacie)13.

12 Adrian Liviu Ivan, Federalism și regionalizare în Europa , în „Regiune și regionalizare în Uniunea Europeană”,
coordonato ri Vasile Pușcaș și Adrian Liviu Ivan, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Institutul
de Studii Internaționale, Cluj -Napoca, 2004, p. 39
13Ibidem

Federalismul este adâns înrădăcinat în dimensiunea istorică și filos ofică a ideii
europene.14Fedrealiștii europeni au visat și încă mai visează la un stat surpanațional, care să aibă
la bază o constituție proprie. Funcționaliștii europeni (printre care se remarcă Jean Monnet) au
propus o integrare de jos în sus, pornind de la sectoare funcționale care, printr -o dinamică
accentuată, să se extindă asupra altor domenii, refuzând modelul constituțional. Pentru ei, statul
european, era și este unul de tip federal, dar o federație unde instituțiile surpanaționale să aibă rolul
principal. Statul -națiune trebuie să cedeze din suveranitatea sa, din competențele sale către
instituțiile comunitare, mult mai apte să facă față problemelor și provocărilor globalizării. Europa
funcțională este una economică, iar componenta politică fiind ma rgianlă. Federaliștii și
funcționaliștii, la care se adaugă neomedievaliștii, nu au o idee foarte clară despre cum vor arăta
Statele Unite ale Europei, dacă va fi o federație de state -națiuni, una de națiuni sau o structură
bazată pe reprezentarea tuturor nivelurilor de competență comunitară, națională, regională și
locală15. Una din luarile de pozitie cele mai ferme in favoarea viitorului federalist al Uniunii
Europene a fost cea a ministrului de externe german Joscha Fischer; in mai 2000 acesta sublinia
intr-un discurs (devenit deja celebru) rostit la Universitatea Humboldt din Berlin ca o formula
comunitara viabila va trebui in mod necesar sa se bazeze atat pe un tratat constitutiv centrat pe
drepturile fundamentale ale omului (lucru practic realizat astaz i) cat si pe o impartire eficienta a
puterilor intre institutiile europene – acest lucru incluzand un parlament european cu doua camere,
un guvern european si chiar un presedinte ales direct si care sa detina puteri executive16.
Ca atare, federalismul prom ovează o concepție politică în care regăsim „un aranjament
instituțional, ce ia forma unui stat suveran, ce se distinge de alte asemenea state doar prin faptul
că guvernământul său central încorporează unități regionale în procedura sa decizională pe o baz ă
ancorată constituțional”17. Federalismul sta astfel la baza federației ca realitate politică.
Pe de altă parte, din analiza noastra, rezidă o altă concepție a unității europene pe baze
federaliste și anume confederația . Partizanii statului -națiune (primul fiind Charles de Gaulle)
consideră că în unitatea europeană trebuie să privilegieze statul ca principal actor. Ei acceptă să
cedeze competențe către instituțiile comunitare, conservând autoritatea politică a statului r espectiv.
În construcția europeană, ei au fost adepții unanimității ca principiu fundamental în luarea

14Claudia Ghișoiu, Indentitate în Uniunea Europeană , Editura Universității din București, 2012, p. 44
15Adrian Liviu Ivan , Op. cit , p. 40
16Andrei Vasilescu, Federalismul și viitorul Uniunii Europene în „Sfera Politicii”, nr. 115, 2005, p. 94
17Claudia Ghișoiu, Op. Cit , p. 45

deciziilor. Consiliul de Miniștri, principala instituție legislativă și de decizie în UE, este expresia
conservării și afirmării suveranității statului -națiune în construcția europeană. Forma de organizare
care corespunde acestei teorii, numită și interguvernamentalism, este confederația. Confederația
este una din formele de partajare a puterii, care permite statului membru să aibă rolul principal.
State c u o tradiție statală puternică, ca Franța și Mare Britanie, sunt adepte ale acestui tip de
organizare a viitorului stat european18. Presiunile pe carea Marea Britenie le face astăzi Uniunii,
ameminșările cu iesirea din aceasta, vin în concordanță cu tipul d e federalism promovat, cu
pastrarea rolului important în procesul decional pentru statul -națiune.
Un alt termen care ne ajută să întelegem modul în care a fost gândită și creată Uniunea
europeană este cel de regionalism . Regiune, regionalizare și alți term eni ce derivă din acesta sunt
utili în a explica nu neaparat modul de constituirea a Uniunii Europene, dar mai ales coeziunea
super -statului european, coeziune de care se leagă fenomene importante, printre care și cel al
autonomiei și segregării. „Encycl opaedia Universalis” vede regionalismul în interiorul unui stat
(indiferent ca este vorba de un stat oarecare sau un super -stat) ca „tendința de a promova
dezvoltarea vieții și a organizării regionale”, iar pe plan internațional ca „o tendință de a afirma
solidaritatea și de a promova dezvoltarea unui grup de națiuni, având interese comune”.
Regionalismul s -a născut ca o reacție normală la inadaptabilitatea structurilor politice și sociale
ale statelor la exigențele și afirmarea colectivităților umane. El p ostulează valorizarea
circumstanțelor georafice mai reduse și afișează voința de a salva și exalta elementele originale ale
grupului de bază, fie că sunt de ordin economic, geografic, lingvistic sau folcloric19.
Charles Ricq face o distincțe între regionali sm și regionalizare. Regionalismul este
rezultatul unui proces de „jos în sus”, de conștientizare de către unele comunități a unor
dezechilibre regionale, a subdezvoltării economice, a alienării etnoculturale, a centralismului
statului în care trăiesc etc. Regionalizarea este procesul de „sus în jos”, prin care statele
conștientizează dezechilibrele regionale cu toate fenomenele care le însoțesc, alienare
etnoculturală, subdezvoltare economică, centralism exagerat, și trec la descentralizarea sistemului
lor politico -juridic printr -o instituționalizare la nivel regional. Cele două fenomene sunt
complementare și, ca urmare, se confundă de cele mai multe ori. Specialiștii consideră că
regionalismul este un instrument mai puțin eficace decât federalismul în priv ința acordării de

18Adrian Liviu Ivan, Op. cit., p. 40
19Ibidem , p. 41

posibilități de afirmare minorităților etnice. Acesta permite, totuși, în unele cazuri, asigurarea și
conservarea coeziunii în sânul societăților diversificate. Contrar federalismului, care se bazează pe
o constituție, regionalizarea se n aște dintr -o decizie legislativă. Odată create, regiunile își afirmă
existența prin consolidarea regionalismului. Astfel, autonomia minorităților etnice poate fi întărită,
dar, în același timp, redusă printr -o majoritate simplă. Minoritățile nu se bucură d e putere
constituțională care să frâneze autoritățile hotărâte să impună limitele regionalismului, și nici
pentru a promova descentralizarea. Mulți autori consideră regionalismul ca o formă de federalism,
fără forme de partajare a puterii între diferite un ități federale. Există mai multe forme de
regionalism. Există un regionalism asimetric, care acordă anumitor regiuni un anumit tip de
autonomie. Este cazul Spaniei, unde regionalismul este cvasiconstituțional, în timp ce în Franța,
acesta este statutar și recunoaște specificitatea regională a Alsaciei, Corsicii și Normandiei, fără să
le acorde autonomie. În Italia, avem de a face cu un regionalism constituțional, care recunoaște
specificitatea istorică fiecărei regiuni20.
Regiune și regionalizare în context ul Uniunii Europene?
Termenii i -am considerat utili în demersul meu în măsura în care anumite regiuni integrate
în Uniunea Europeană au început un proces de contestare a legitimității Uniunii asupra dreptului
lor istoric, inclusiv de a decide în legătură cu anumite politici ce intră în contradicție cu aspirațiile
regiunii. De aici fenomenul intăririi autonomiei care merge până la tendința de segregarea aunor
regiuni. La fel cum, în interiorul Uniunii, există un puternic curent eurosceptic latent21ca o expresie
a temerilor și ing rijorărilor generate de schimbările majore de putere.Pentru a înțelege mai bine ce
este regiunea vom cita câteva definiții reprezentative.
Articolul cercetătorului Adrian Liviu Ivan, Federalism și regionalizare în Europa , aduce
o perspectivă multiplă asupr a conceptelor regiune și regionalizare în construcția europeană,
încercând să subsumeze anumite ințelesuri ale conceptelor respective realităților funcționale ale
Uniunii Europene, luând în discuție atât documentele și tratatele care au stat la baza constr ucției
comunitare, cât și interpretările unor analiști. Spre exemplu, î n Declarația de la Bordeaux, din
1978, reprezentanții Puterilor Locale și Regionale considerau regiunea ca un „element
fundamental al bogăției unei țări”. Ea exprimă, conform acestor re prezentanți, deversitatea
culturală și animă dezvoltarea economică a unui stat. Dreptul cetățeanului european la „regiune”

20Ibidem , p. 42
21Clau dia Ghișoiu, Op. Cit., p.64

– se menționează în același document – este expresia identității „omului european”. Diferită de la
o țară la alta, regiunea este văzu tă însă ca o „unitate teritorială, cea mai vastă în interiorul unei
națiuni”. Această comunitate se caracterizează printr -o omogenitate de ordin istoric sau cultural,
geografic și economic în același timp, realitate ce conferă populației o coeziune în atin gerea
intereselor și obiectivelor comune. În Carta comunitară a regionalizării (1988), document emis la
10 ani după declarația de la Bordeaux, Parlamentul european definea regiunea ca fiind un teritoriu
constituit geografic o entitate proprie – sau un ans amblu de teritorii asemănătoare – în care există
o anumită continuitate sau a cărei populație posedă anumite elemente în comun (limba, cultura,
tradiția istorică și interese diverse) și dorește să promoveze progresul cultural, social și economic.
Documentu l menționează invitația adresată statelor europene să instituționalizeze pe teritoriul lor
sau să mențină regiunile care corespund definiției prezentate mai sus. Un punct de vedere foarte
interesant îl are Charles Ricq, considerând regiunea foarte importan tă, prin ea grupul își
construiește și -și dezvoltă identitatea sa, sentimentul său de apartenență la un spațiu determinat, la
un teritoriu precis. Dar, toate documentele UE analizate consideră că instituționalizarea regiunilor
trebuie să se bazeze pe ordin ea juridică internă a statelor , iar principiile fundamentale ale acestei
instituționalizări vor fi înscrise în constituțiile statelor membre ale UE22.
Jean Labasse, în cartea „ L’Europe des Region s”23 (1990), distingea între o „Europă a
statelor” (verticală) și o „Europă a regiunilor” (orizontală). Europa regiunilor este cea „a
componentelor teritoriale ale ansamblului națiunilor inegale în mărime, în putere, în referințe
istorice și patrimoniale”. Definițiile date converg către ideea că regiunea este un ansa mblu
economic și socio -cultural care favorizează inițiativele descentralizate, o participare crescută la
deciziile de importanță națională și care dezvoltă, la nivel local, accesul la responsabilități24.
Comitetul regiunilor, un organism consultativ al UE, creat în 1994 la inițiativa landurilor
germane, nu dorește o Europă fărâmițată, ci mai degrabă conservarea și afirmarea unor tradiții
regionale, care există deja în unele țări (Germania, Spania, Italia). Acesta nu are însă o putere
decizională nici după tr ansformarea Comunității economice în uniune politică dacă avem în vedere
faptul că organismul decizional, Consiliul de Miniștrii, reprezintă interesele statului -națiune și nu
a regiunilor componente al căror Comitet are doar un rol consultativ. Proiectul d e constituție

22Adrian Liviu Ivan , Op. cit ., p. 44
23http://www.ceg.ul.pt/finisterra/numeros/1967 -03/03_01.pdf .
24Adrian Liviu Ivan , Op. cit ., p. 45

europeană al Convenției Europene, prezentat de Consiliul European din 18 iulie 2003, recunoaște
diversitatea europeană, iar principiul subsidiarității și proporționalității încearcă să stabilească un
echilibru între diferite niveluri de compe tență comunitară, națională, regională sau locală, dar face
totodată clar trimitere la conservarea identității.Ultimele extinderi,cele spre Estul Europei, au fost
guvernate de două principii fundamentale: condiționalitatea și diferențierea.25
Construcția europeană va trebui să facă față unei probleme delicate, legată de
conciliereaîntre suveranitățile naționale și principiile integrării supranaționale. De aici rezultă cele
două concepții opuse care au stat la baza proiectelor de unitate europeană26:
1. pe de o parte sunt cei care erau preocupați de a menține și respecta suveranitatea statelor
și care propuneau o cooperare interguvernamentală în cadrul unor instituții permanente, fără ca
acestea să aibă putere de constrângere asupra statelor membre,
2. iar de ceala ltă parte sunt cei care susțin o Europă federală și supranațională, insistând
asupra transferului de suveranitate de la statele naționale către o autoritate internațională
decizională superioară. În cadrul acestei școli de gândire se disting cele două orie ntări majore:
funcționaliștii și federaliștii.
Evident, avînd în vedere cele două concepții, nu este ușor de etichetat Uniunea europeană
ca fiind un organism interguvernamental, supranațional sau o combinație a celor două.
Interguvernamentalismul și supran aționalismul se vor regăsi atât separat, cât și împreună în
construcția europeană. Interguvernamentalismul privilegiază rolul statelor naționale în procesul
decizional, iar supranaționalismul se bazează pe independența organizației față de statele național e,
pe transferul de competențe efectuate în beneficiul acesteia și pe raporturile directe care se stabilesc
între organele comunității și particularii din toate țările membre. Interguvernamentalismul mizează
pe cooperarea între state, care se traduce prin căutarea unor acorduri liber consimțite între statele
componente, pe când supranaționalismul are la bază integrarea pe consimțământul statelor în ceea
ce privește transferul de suveranitate către o organizație supranațională. Unii analiști consideră că
interguvernamentalismul și supranaționalismul nu sunt decât două extreme ele unui proces
continuu, sau ale unui joc cu sumă nulă , repectiv creșterea caracteristicilor supranaționale
implicând scăderea anumitor trăsături specifice suveranității și invers.27

25Bogdana Petrică, Politica de extindere spre Est a Uniunii Europene , Editura All, București, 2006, pag. 25
26 Adrian Liviu Ivan, Perspective teoretice ale construcției europene , Ed. Eikon, Cluj -Napoca, 2003, p. 13
27Gabriela Drăgan, Uniunea Europeană între federlism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura
ASE, București, 2005 , p. 46

Conceptul de integrare pe principiul supranaționalismului a stat la baza construcției
europene în 1951 prin CECO, a cărui „Înaltă Autoritate” constituia expresia acestui principiu.
Aceasta era inspirată de principiile funcționaliste și supranaționaliste ale l ui David Mitrany și Jean
Monnet, care s -au remarcat prin critica vehementă făcută statului -națiune, responsabil de multe
greșeli în secolul XX, aruncând Europa în două războaie care i -au șters prestigiul avut anterior în
sistemul internațional. Singurele î n măsură să facă față problemelor majore ale continentului sunt
– în opinia acestora – federațiile regionale, construite prin transferul de suveranitate de la național
către supranațional, construite într -un mod cât mai funcțional. Jean Monnet afirma că E uropa nu
se va face decât cu prețul unei „savante progresivități”, plecând de la realizări pragmatice și
precise, în cazul CECO cărbunele și oțelul, pentru a construi în final o federație a statelor dornice
de progres. Conform lui J. Monnet, construcția co munitară se baza pe un nucleu care se va lărgi,
prin jocul interdependențelor, progresiv către alte domenii și va permite Europei de a ieși din
mizeriile istoriei și de a asigura pacea , bunăstarea și prosperitatea pe continent.28

28Adrian Liviu Ivan în Perspective teoretice ale construcției europene , p. 16 -17

1.3. Idealul național su b cupola Uniunii
După cum am văzut, federaliștii europeni susțin că o construcție viabilă a Uniunii
Europene trebuie să depășească noțiunea și percepția de " stat-națiune ", adică acela de stat suveran
și unitar. O parte mai importantă din suveranitatea stat ală va trebui transferată spre instituțiile UE,
astfel încât acestea să poată gestiona lucruri la care decizia este iminentă. Statul -națiune nu este un
scop în sine, ci un mod de organizare a societății, care , în contextual zilelor noastre este depășit.
În secolul XXI, statul -națiune are – în concepția federaliștilor – o altfel de percepție: este
considerat “prea mic pentru europenizare” și prea mare pentru problemele locale, regionale.
Federalismul este invocat ca unică soluție care va asigura unitatea p roiectului european, dar pe
baze mult mai concrete. Fără o federalizare aplicată, UE se va destrăma în concepția celor doi mari
politicieni europeni, Guy Verhofstadt și Daniel Cohn -Bendit. În cartea lor “ Debout L'Europe ”29
(“Deșteaptă -te, Europa ”), ei lansează un apel conștiinței europenilor, pentru a nu distruge prin
egoisme naționale proiectul european, creat din cenușa celui de -al Doilea Război Mondial. Pentru
ei, acest manifest este dedicat „ Europei post -naționale ”, aceea construcție care nu va mai fi
bântuită simultan de o criză economică, una de solidaritate și de imagine și în fine, pe alocuri de o
criză a valorilor democratice. Unul dintre autori identifică pericolele iminente. Guy Verhofstadt
crede că aceste trei crize își unesc astăzi forțele p entru a destrăma UE, care nu se va salva decât
scuturându -se de temerile și meschinăriile naționale30.
Începutul construcției europene a fost marcat de un spirit “euforic” dacă avem în vedere că
în primii 40 de ani în Comunitatea Economică Europeană nu s -a pus problema frontierelor, iar
tendințele naționale păreau a se sincroniza cu cele europene. Popoare din culturi diferite pot
convietui sub aceeasi umbrela economica chiar daca au o istorie comuna sangeroasa, dar asta nu
implica in mod necesar o convietuir e la fel de buna si sub forma modificata a unei veritabile
federatii care sa acopere si sa decida in toate domeniile de importanta vitala pentru natiunile
componente.După ce Comunitatea a hotărât să treacă la o formulă politică, Uniunea Europeană a
avut pa rte, tot mai des, de redefiniri a statului -națiune în cadrul acestei construcții. Schimbările
geopolitice din Europa de Est, la sfîrșitul deceniului al 8 -lea din secolul XX, au dus la o reanalizare
a raporturilor geopolitice a statelor din zonă. Spațiul cu prins între așa -zisa „Cortină de fier” și

29http://europeangreens.eu/manuals/europe -why-we-don%E2%80%99t -think -cohn -bendit -and-
verhofstadt%E2%80%99s -plea-good -idea
30Ibidem

vechiul URSS a gravitat spre structurile euro -atlantice. Ca e fect, au fost reactivate vechi focare
„naționaliste”, cele mai cunoscute fiind cele din Balcani care au dus la dezmembrarea Iugoslaviei.
Extinderile succ esive ale Uniunii, in special cele de la începutul mileniului III, au făcut ca miza
centrală a negocierilor să se poarte pe gestionarea viitoarelor frontiere31.
Una dintre problemele stringente care au inceput sa -si fac un loc tot mai bine definit in
disputele teoretice pan -europene cu privire la destinul Uniunii este cea cu privire la sincronizarea
intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat, al interesului statului -națiune cuUniunii însăși. Se
vorbeste tot mai mult despre faptul că structura act uală, așa cum este ea organizată,are anumite
riscuri datorita in principal numarului tot mai mare de state. Se consideră astfel, că funcționarea
actualei structuri, va intampina dificultati in conditiile unui numar destul de mare de state, ce au
de multe o ri probleme si interese divergente, fapt ce va duce, între altele, la ingreunarea sau chiar
la imposibilitatea atingerii unui consens. Sunt suficiente voci care subliniază, dincolo de
scepticismul celor inițiali, că un “super -stat” eficient trebuie cladit, în contextul noilor realitati
europene, pe cu totul alte baze decat cele actuale, si anume pe temelii federaliste32.
Naționalismul european al secolului XX și începutul secolului XXI a devenit „un subiect”
de istorie cotidiană dacă avem în vedere faptul c ă anumite neajunsuri (în orice sens le -am gândi)
din viața unei comunități, tind să se generalizeze și să creeze iluzia unor cauze exterioare statului –
națiune din care provine aceasta. Uniunea Europen este compusă astăzi, la nivelul percepției
politice, d in statele care au fondat -o și cu care s -a extins apoi și mai puțin din popoarele care
locuiesc în aceste state. De aceea, mulți contestă ideea sau existența însăși a unui " popor
european ", fapt care a contribuit la eșecul proiectului “ Constituției Europen e” din 2005.
Problemee nu au întărziat să apară, dacă ne găndim la faptul că, în ultimii 10 ani au apărut sub
cupola Uniunii, critici vehemente și tendințe de segregare.
Europa Unită nu poate elimina sentimentele naționale, cele de aparteneță. De aceea se
poate spune că integrarea Europei prin asimilare și export de caracteristici identitare, este
percepută ca o agresiune asupra constiinței naționale. „Națiunile sunt ființe colectivă, ele nu pot
fi depersonalizate”33. Mulți văd super -statul european în viit or ca pe un stat al națiunilor și nu a
populațiilor, va fi o Europa a statelor naționale și nu a regiunilor. Dacă statele naționale îți vor

31Radu Săgeată, Europa Unită -de la idee la superputere în „Geopolitica”, nr. 49 -50 (1/2013), anul XI, p. 158
32Andrei Vasilescu, Federalismul și viitorul Uniunii Europene în „Sfera Politicii”, nr. 115, 2005
33 M. Chelaru , Naționalismul și Noua Europă , în „Geopolitica”, nr. 49 -50 (1/2013), anul XI, p. 38

reconfigura propria dominantă pe o solidaritate comună, numită – evident – europeană, cu siguranță
se va putea iden tifica și soluționa pozitiv fenomenul segregării de sub cupola Uniunii.