CAPITOLUL 1 . CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND PROCEDURA DE DIVORȚ 1.1. Originile divorțului. Scurt istoric Termenul divorț, în limba franceză… [624742]

1
CAPITOLUL 1 . CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND
PROCEDURA DE DIVORȚ
1.1. Originile divorțului. Scurt istoric
Termenul divorț, în limba franceză divorce, își are etimologia în expresia latină vel a
diversitate mențiune, vei quia în diversas partes eunt qui distrahunt matrimonium (de la
diversitatea de caractere a celor de la care provine și de la diversitatea de legături de unde se
trage, asta strică o căsnicie)1.
Divorțul, privit ca o instituție, are o istorie cât se poate de interesantă, deoarece a
cunoscut nenumărate reglementă ri, în diferite epoci istorice. S-ar părea că cel puțin cinci
tradiții diferite despre divorț au prevalat în diferite cu lturi ale trecutului îndepărtat2.
O primă tradiție ar fi aceea în care era pus accent foarte mult pe libertatea fiecărui
individ, astfel în cât oricare dintre parteneri putea să o dizolve când îi plăcea.
O a doua tradiție străveche era exact opusul primei: ne permisiunea despărțirii pentru
nici un motiv invocat.
A treia tradiție permitea divorțul pe baza înțelegerii mutuale, cu excepția cazului de
amenințare sau o altă formă s erioasă de comportare nepotrivită. Într -o astfel de situație partea
vătămată putea obține aprobarea conducătorului tribului să divorțeze, chiar și de un partener
care nu dorea această separare.
Penultima tradiție îi permitea numai bărbatului să divorțeze. Deși existau unele excepții
și calificări, acest punct de vedere pare să fi fost îmbrățișat de culturile chineze, azteci și în
vechiul Orient Apropiat, iar mai târziu în străvechiul creștinism. Ultima tradiție, găsită la
unele triburi străvechi americane, dădea dreptul divorțului femeii.
Trebuie menționat că în timp ce în țara noastră divorțul este permis, în anumite
condiții motivate mai mult sau mai puțin, în alte țări și în prezent acesta este interzis sau nu
este prevăzut sau este mult îngreunat.
Indisc utabil divorțul rămâne „înmorm ântarea unei căsnicii decedate”3.
Deși căsătoria, în opinia mea, ar trebui să reprezinte stâlpul de temelie a unei societăți
civilizate, în care o femeie și un bărbat să trăiască în armonie și bună -stare, croindu -și un
drum îm preună, legându -se mai mult unul față de altul, mai ales atunci când apar copiii; totuși
apare, inevitabil în anumite cazuri, divorțul, care are un singur țel și anume să distrugă
familia, iar soarta copiilor să fie amenințată prin această despărțire a păr inților. Dar, indiferent
de situație, în societatea de astăzi, divorțul este necesar și „legile trebuie elaborate după

1 I.C. An tigona, Căsătoria și divorțul în dreptul intern și internațional , Ed. Renaissance, București, 2010 pag. 15
2 E.E. Joiner, Considerați i creștine despre divorț și recăsătorie , Ed. Gnosis, București, 1999, pag. 195.
3 R. Lafton Hudson, Till Divorce Do Us Apart , New York, Thomas Nelson Inc., 1973, pag. 13.

2
tiparul nevoilor omenești”4, deoarece sunt cazuri în care conviețuirea împreu nă a soților care
nu se mai înțeleg din anumite motive nu duce la nici un rezultat convenabil, iar în astfel de
cazuri divorțul reprezintă doar o „alinare a suferințelor produse de neînțelegerile și certurile
dintre soți”.
1.2. Divo rțul – Noțiune și reglementare
Potrivit dispozițiilor art. 37 Codul familiei, căsătoria încetează prin moartea unuia
dintre soți sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre ei. Alineatul aceluiași
articol prevede că desfacerea căsăt oriei are loc prin divorț. Noul Cod civil nu mai aduce
referire la încetarea căsătoriei, dar aceasta intervine când se constată sau se declară pe cale
judecătorească moartea fizică a unuia dintre soți.
Din cele prezentate mai sus, rezultă că desfacerea căs ătoriei se d eosebește de încetarea
acesteia5. Astfel, dacă încetarea căsătoriei are loc prin decesul unuia dintre soți sau prin
declararea judecătorească a morții unuia dintre ei [art.259 alin. (5) C.civ.], desfacerea
căsătoriei se produce prin divorț [ar t.259 alin.(6) C.civ.], care poate avea loc pe cale
judecătorească sau pe cale adminstrativă. In Codul familei art. 39 alin. (1) prevedea că, din
ziua în care hotărârea prin care s -a pronunțat divorțul a rămas definitivă, căsătoria este
desfăcută.
În Codul civ il, se face referire la încetarea căsătoriei în art. 293 alin. (2) și anume dacă
soțul supraviețuitor se recăsătorește, iar hotărârea judecătorească este anulată, dacă soțul
recăsătorit a fost de bună -credință, atunci prima căsătorie este considerată desfă cută pe data
incheierii noii căsătorii. Iar conform aceluiași articol, alin. (3), dacă soțul recăsătorit a fost de
rea-credință și știa că cel declarat mort de fapt trăiește, noua căsătorie se consideră incheiată
prin fraudă, încălcându -se prevederile art. 273 C.civ.6, astfel că va fi lovită de nulitate absoltă.
Nu trebuie confundată noțiunea de desfacere a căsătoriei cu noțiunea de separație de
fapt, deoarece dacă prima determină dispariția căsătoriei, a doua menține căsătoria, cu toate
efectele personale și patrimoniale pe care Codul familiei le reglementează, cu excepția
îndeplinirii obligației reciproce de coabitare.
Separația de fapt (căsătoria fără menaj) este o noțiune consacrată în practică juridică
dar și în vorbirea curentă. Aceasta poate constitu i un motiv temeinic de divorț, numai dacă
este coroborată și cu alte împrejurări care fac imposibilă continuarea căsătoriei pen tru cel
puțin unul dintre soți. Cu toate acestea, două elemente sunt de esența noțiunii de situație de
fapt, și anume:

4 C.Hamangiu, I. Rosse tti-Bălănescu, Al. Bă icoianu, Tratat de Drept Civil Român , Ed. All Beck, București 2002,
pag. 235 citat în A.C. Iordan, op.cit., pag. 280.
5 M.I. Rusu , Procedura divorțului in dreptul românesc , Ed. Rosetti, București. 2003, pag. 21
6 C.civ. art. 273: „ Este interzisă încheierea unei căsătorii de către persoana care este căsătorită ”.

3
 un eleme nt subiectiv: intenția soților de a nu mai conviețui o perioadă de timp,
determinată sau nu;
 un element material: absența coabitării soților.
Aceste două elemente trebuie să existe cumulativ, pentru că despărțirea soților să
reprezinte efectiv o separaț ie de fapt. Astfel, nu putem avea o separație de fapt dacă este
lipsită de intenția soților de a trăi despărțiți (de exemplu: o separație temporară datorită unui
tratament medical, detașarea sau transferul unuia dintre soți într -o altă localitate, executar ea
unei pedepse privative de libertate). Aceeași situație există și atunci când soții au domicilii
diferite dar între ei se menține o comunitate de viață, iar în astfel de cazuri nu putem spune ca
există separație de fapt.
Separația de fapt nu este reglementată de legislația noastră, deși este destul de
frecventă, dar este reglement ată de alte țări precum: Franța7.
Divorțul se diferențiază și de noțiunea de separație de corp fiind considerată instituție
juridică de acele leg islații care interzic divorțul8 sau îl reglementează restrictiv9, iar aceasta
asigură, sub control judecătoresc, o destindere a relațiilor dintre soți, aflați în pragul
divorțului.
Ar fi un singur text din legislația romana în care găsim referire la separa ția de corp:
art.2602 din Noul Cod Civil10 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional
privat, care prevede: „În cazul în care soții sunt în drept să ceară separația de corp, condițiile
acesteia sunt supuse legii prevăzute la art. 2602 , care se aplică în mod corespunzător”.
Deoarece a fost absentă mult timp din limbajul nostru juridic, separația de corp a fost definită
ca fiind o instituție juridică în temeiul căreia instanță judecătorească, la cererea oricăruia
dintre soți sau la cerer ea lor comună, poate suspendă obligația de coabitare dintre aceștia. De
aici rezultă că separația de corp e acea situație juridică în care ce doi soți sunt exonerați de
către judecător de obligația de a mai conviețui.
Desfacerea căsătoriei se deosebește și de desființarea căsătoriei, deși în ambele situ ații
există o hotărâre judecătorească în baza căreia căsătoria nu mai există. Astfel, nulitatea sau
anularea căsătoriei – în urma cărora căsătoria este desființată – se poate pronunța numai
pentru cauze anterioare încheierii ei și operează retroactiv. Divo rțul, dimpotrivă, poate fi
pronunțat pentru cauze ulterioare încheierii căsătoriei și produce efecte numai pentru viitor.

7 C.civ. francez art. 237 : se poate solicita desfacerea căsătoriei în cazul în care soții trăiesc separație de fapt de
cel puțin șase ani.
8 Separația de corp a fost mult timp con siderată “divorțul catolicilor”, căsătoria fiind considerată indisolubilă de
către Biserică.
9 În Franța, Codul civil de la 1804 reglementa atât divorțul, cât și separația de corp, pentru că, în perioada 1816 –
1884, divorțul să fie interzis.
10 http://www.avocatconstanta.com/Noul%20Cod%20Civil%20actualizat.pdf

4
Ca și în cazul reglementării anterioare [art.37 alin.(2) C.F am.], NCC prevede, în
art.379 : „Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii”.
Divorțul poate fi definit ca acea formă de disoluție a căsătoriei, care constă în
desfacerea ei, cu efectele pentru viitor, prin acordul soți lor sau pe cale judecătorească11.
Divorț ul era reglementat în Capitolul al IV -lea, Ti tlul I din Codul Familiei (art. 37-44)
sub denumirea Desfacerea căsătoriei . În NCC12 găsim divorțul reglementat în Capitolul al –
VII-lea intitulat tot Desfacerea căsătoriei13 (art. 373 – 404), Titlul al I I-lea, Cartea a II -a14. De
asemenea în prezentul cod regăsim nulitatea căsătoriei, dispoziții de drept internațional
privat15, care le completează pe cele mai sus menționate.
Procedura divorțului este cuprinsă ca o procedură specială, derogatorie de la reg ulile
de drept comun ale procesului civil, în capitolul al VI -lea, cartea a VI -a Cod procedură civilă,
sub denumirea Divorțul16 (art. 607 -619). Totodată a intrat în vigoar e Noul Cod de procedură
civilă17 unde avem reglementată această procedură specială în cartea a VI -a („Proceduri
speciale”), Titlul I sub denumirea de Procedura divorțului (art. 903 – 923).
În zilele noastre, divorțul nu mai reprezintă o problemă de ordin personal, ci și de
ordin social, iar legiuitorul român, în reglementarea anterioară m odificării intervenite prin
Legea nr.59/199318 (Compl etată cu Legea nr. 65/199319), a considerat că desfacerea
căsătoriei prin divorț intervine numai „în cazuri excepționale” și anume atunci când există
motive bine întemeiate, iar raporturile dintre soți s unt grav vătămate și continuarea într -o
armonie a căsătoriei ar fi fost practic imposibilă pentru cel care cere desfacerea acesteia.

11 A se vedea F.A. Baias, E. Chelaru, R. Cosntantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentarii pe articole ,
Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2012, pag. 398.
12 Legea 287/2009 privind Codul civil, republica t în M.of. nr. 511/24 iulie 2009, intrat in vigoare la 1 octombrie
2011.
13 Conform art. 39 LPA alin. (1): „Dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între
căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea în vigoare.”; alin. (2): „ Divorțul pronunțat anterior intrării în
vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de legea în vigoare la data când s -a pronunțat hotărârea rămasă
irevocabilă”.
14 Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a II -a sunt cuprinse în art. 24 – 51 din Legea nr.
71/2011;
15 Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VII -a sunt cuprinse în art. 207 – 208 din Legea nr.
71/2011;
16 Termenul de „divorț” a inlocuit termenul arhaic de „despărțire”, potrivit art. III din Ordonanța de urge nță a
Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă.
17 Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat în M.of. nr. 485/15 iulie 2010, intrat în vigoare
la 1 iunie 2012.
18 Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului –
administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi (M. Of. Nr.
177 din 26 iulie 1993).
19 Legea nr. 65/1993 privind completarea Legii nr. 59/1993 pentru modificarea Codulu i de procedură civilă, a
Codului familiei, a Legii contenciosului -administrative nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții de Conturi (M. Of. Nr. 241 din 7 octombrie 1993).

5
S-a mai pus problema încheierii căsătoriei pe viață20. Numai că aceasta nu ar fi fost o
soluție, deoarece, într -adevăr, o c ăsătorie ar trebuie să dăinuie, dar nu cu orice preț și în orice
condiții, pentru că ar fi generat stări conflictuale și cu rezultate negative.
Legiuitorul actual a schimbat total concepția asupra divorțului și a simplificat
procedura, reglementând inclusi v divorțul pe cale extrajudiciară, chiar dacă din căsătorie au
rezultat copii.
Concepții privind divorțul
A) Concepțiile care au la baza temeiul juridic al divorțului21
a) Concepția divorțului prin efectul voinței soților . Potrivit acestei concepții căsătoria
poate fi desfăcută fie prin voința unilaterală a oricăruia dintre soți, fie prin acordul de voința al
soților (consimțământul soților la divorț se constată prin hotărârea judecătorească sau prin
înregistrarea cererii de divorț la organul de star e civilă). Din punct de vedere doctrinar,
concepția și -a găsit argumentarea în cadrul teoriei contractuale asupra căsătoriei: de vreme ce
încheierea căsătoriei are loc prin voința soților, desfacerea acesteia se realizează tot prin
voința lor. Deci, desfac erea căsătoriei apare ca o realizare, după caz comună sau unilaterală, a
căsătoriei.
b) Concepția divorțului prin efectul hotărârii judecătorești . În această concepție,
voința soților se rezumă numai la promovarea acțiunii de divorț în justiție, ea neavân d și rolul
de a soluționa desfacerea căsătoriei. Acest rol revine în exclusivitate instanței judecătorești,
investită cu soluționarea acțiunii de divorț. Din punct de vedere doctrinar, concepția divorțului
prin efectul hotărârii judecătorești a fost consac rată în cadrul teoriei instituționale asupra
căsătoriei și a teoriei căsătorie – uniune. Principalul argument susținut de aceste teorii se
referă la împrejurarea că, deoarece la încheierea unei căsătorii nu este suficientă manifestarea
consimțământului viitorilor soți, ea nu e îndestulătoare nici la desfacerea acesteia.
c) Concepția mixtă . Această concepție prezintă două v ariante:
– În prima variantă, ca regulă avem desfacerea căsătoriei prin efectul voinței soților și, numai
prin excepție, divorțul are loc prin efectul hotărârii judecătorești;
– În a doua variantă, avem ca regulă desfacerea căsătoriei prin efectul hotărâri i judecătorești
și, numai prin excepție, în cazurile expres prevăzute de lege, divorțul are loc prin efectul
voinței soților.
d) Concepția Codului Civil din 1865. Codul Civil român din 1865 a adoptat o
concepție mixtă în cea de -a doua variantă. Astfel divo rțul prin consimțământul mutual era
posibil cu îndeplinirea următoarelor condiții: soțul să fi împlinit vârsta de 25 ani, iar soția de

20 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei , ed. 7, Ed. C.H. Beck, București. 2012, pag. 153.
21 A se ved ea G. Lupșan, Dreptul familiei , Ed. Junimea, Iasi, 2001, pag. 135.

6
21 ani; în momentul introducerii cererii de divorț să fi trecut cel puțin doi ani de la data
încheierii căsătoriei; să nu fi trecut 20 de ani de la încheierea căsătoriei, iar soția să nu fi
împlinit 45 ani (art. 254 -276).
e) Concepția adoptată de Codul Familiei. Întocmai ca și cele mai numeroase legislații
moderne, Codul român de familie a adoptat în privința temeiului juridic al divorțului o
concepție mixtă, în baza căreia regula este desfacerea căsătoriei prin efectul hot ărârii
judecătorești, pentru motive temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei și, numai
prin excepție, în cazurile anume și limitativ prevăzute de lege, divorțul poate avea loc pe baza
acordului de voința al soților. Însă și în această ultimă s oluție, desfacerea căsătoriei se
realizează tot pe calea unei hotărâri judecătorești. Astfel, Art 38 alin. 1 C.fam. prevedea că:
„Instanța judecătorească poate desface căsătoria prin divorț atunci când, datorită unor motive
temeinice, raporturile dintre so ți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este
posibilă.”. În ceea ce privește divorțul pe baza acordului ambilor soți, acesta are loc atunci
când sunt îndeplinite condițiile prevăzută la art. 38 alin. 2 C.fam., și anume: până la data
cererii de divorț să fi trecut cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și să nu existe copii
minori rezultați din căsătorie.
B) Concepțiile care au la baza reg lementarea motivelor de divorț22
a) Concepția enumerării motivelor de divorț . Legislațiile care au a doptat această
concepție individualizează toate motivele de divorț sau numai o parte dintre ele, restul fiind
determinate doar generic. Acestea din urmă sunt lăsate la aprecierea instanței judecătorești,
pentru a hotărî dacă pot constitui sau nu motive tem einice de divorț.
b) Concepția stabilirii criteriilor de apreciere a motivelor de divorț. Potrivit acestei
concepții, legea nu enunță motivele de divorț, ci numai prevede criteriile după care instanță
judecătorească apreciază dacă motivele invocate de cătr e soți în acțiunea de divorț sau în
cererea reconvențională pot fi acceptate sau nu ca motive pentru desfacerea căsătoriei.
c) Concepția mixtă . Presupune admiterea atât a criteriilor de apreciere a motivelor de
divorț, cât și a enumerării motivelor de divo rț.
d) Concepția Codului civil din 1865 . Prin art. 211 -213 și 215, Codul civil a consacrat
concepția enumerării motivelor de divorț. Astfel, putea constitui motiv pentru desfacerea
căsătoriei una din următoarele împrejurări: adulterul, excese, cruzimi, ins ulte grave,
condamnarea la muncă silită, tentativa de infracțiune de omor împotriva soțului reclamant.
e) Concepția Codului familiei. Din analiza art. 38 C.fam. rezultă că legiuitorul român
a adoptat concepția stabilirii criteriilor de apreciere a motivelo r de divorț. Deci, s -a renunțat la

22 Ibidem, pag 136

7
sistemul formalist al enumerării motivelor de divorț întâlnit în cadrul Codului Civil și s -a
consacrat concepția potrivit căreia divorțul se poate pronunța atunci când, „datorită unor
motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea că sătoriei nu mai
este posibilă”.
C) Concepțiile care au la bază natura motivelor de divorț23
a) Concepția divorțului – sancțiune . Divorțul se pronunță la cererea unuia dintre soți
ca o sancțiune pentru conduita neco respunzătoare a celuilalt soț. În literatura de specialitate s –
a apreciat că divorțul apare ca o sancțiune civilă sau de dreptul familiei, la bază fiind ideea de
culpă.
b) Concepția divorțului – remediu . Se admite divorțul ori de câte ori se ivește o
împre jurare care face imposibilă continuarea căsătoriei. Nu prezintă importanță natura
motivelor care au determinat apariția acelei împrejurări. Majoritatea legislațiilor
contemporane au promovat concepția aceasta.
c) Concepția mixtă . Sunt îmbinate elementele p rimelor două concepții (divorțului –
sancțiunea și divorțului – remediu) în felul următor:
– Divorțul este reglementat ca o sancțiune și numai prin excepție poate fi și un remediu;
– Divorțul este întotdeauna un remediu, dar, de cele mai multe ori, el presup une și culpa unuia
ori ambilor soți.
d) Concepția Codului civil român din 1865 . Codul civil român a consacrat concepția
divorțului – sancțiune. Alături de aceasta, legiuitorul a adoptat și concepția divorțului –
remediu, deoarece era admisă și desfacerea c ăsătoriei prin consimțământul mutual.
e) Concepția Codului familiei . Din analiza întregului articol 38 C.fam., rezultă că a
fost adoptată concepția mixtă privind natura motivelor de divorț. Așa fiind, divorțul apare, în
principal, ca un remediu.
Temeiul divorțului în dreptul român
Potrivit noilor dispoziții ale Codului civil, legiuitorul a adoptat concepția divorțului –
remediu, dar nu îi este străin nici de ideea de culpă, întrucât se face vorbire și despre
imposibilitatea continuării căsătoriei. Textul art. 379 alin. (1) C.civ., s pre deosebire de
literatura și practica anterioară, prevede posibilitatea desfacerii căsătoriei și din culpa
exclusivă a soțului reclamant, deși vechea legislație avea la baza desfacerii căsătoriei fie culpa
soțului pârât, fie a amândurora, nefiind posibil ă pronunțarea divorțului atunci când culpa
aparținea exclusiv soțului reclamant.

23 A se vedea și Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit, pag. 155.

8
Când vine vorba de divorțul prin consimțământul soților, nu trebuie sa ne gândim
automat la ideea de culpă, instanța de judecată, ofițerul de stare civilă sau notarul public
nefiind îndreptățiți să cerceteze motivele care stau la baza cererii soților, ci doar î ndeplinirea
condițiilor legale24.
Chiar dacă hotărârea judecătorească este cea care pune capăt căsătoriei, elementul
esențial este consimțământul soților. Un argument în plus în susținerea acestei afirmații îl
oferă și dispozițiile art. 617 alin. (3) C.proc.civ., care arată că: „În cazurile prevăzute (…),
instanță va dispune desfacerea căsătoriei, fără a pronunța divorțul din vina unuia sau ambilor
soți”.
Legiuitorul ofe ră posibilitatea oricăruia dintre soți de a cere divorțul „când starea
sănătății sa le face imposibilă căsătoriei”25, aceasta fiind încă o dovadă că se merge mai mult
pe concepția divorțului – remediu. Asupra acestui subiect mă voi întoarce și voi face o a naliză
mai amănunțită.
Dispoziții de drept material
Legislația în vigoare ( NCC ) prevede desfacerea căsătoriei prin divorț având în vedere
următoarele posibilități (art. 373):
a) prin acordul soților;
b) la cererea unuia dintre soți, atunci când datorită unor motive temeinice raporturile
dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei.
Prin această nouă legislație, chiar dacă există copii minori din căsătorie și cei doi soți
se înțeleg cu privire la realizarea divorțului, ei se pot adresa pentru un divorț prin acord nu
numai inst anței de judecată dar și notarului public al ultimei locuințe comune a soților, care
poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților, aceștia din urmă eliberându -le un
certificat de divorț, potrivit legii.
În baza NCC , divorțul prin aco rdul soților poate fi pronunțat de către instanță
judecătorească indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă există sau nu copii minori
rezultați din căsătorie26.

24 Idem
25 NCC art. 373 lit. d) „la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei”.
26 Numai este necesar ca cei doi soți să aștepte trecerea a cel puțin unui an de zile pentru a introduce cererea de
divorț – așa cum era stipulat în art. 38 alin. (2) lit. a) din C.fam.

9
La soluționarea cererilor accesorii divorțului, referitoare la încredințarea copiilor
minori, obligația de întreținere și folosirea locuinței, instanța va ține seama și de interesele
minorilor.
Cererea de divorț prin acord se depune de soți împreună sau de unul dintre soți,
celălalt acceptând această cerere. În acest caz, instanța nu va sta bili nici un fel de culpă a
vreunuia dintre soți la desfacerea căsătoriei. Nici în cazul în care soțul bolnav dorește a se
separa de către soțul sănătos, instanța nu va menționa culpa vreunuia dintre soți.
În caz de divorț din culpă, instanța judecatoreasc ă trebuie să constate: existența
motivelor temeinice, existența a unor raporturi dintre soți ca fiind grav vătămate și că este
imposibilă continuarea căsătoriei cel puțin pentru unul dintre ei. În timpul procesului de
divorț, cei doi soți hotărăsc dacă ace la dintre ei care și -a schimbat numele de familie, și -l va
păstra și după divorț, sau va reveni la numele avut anterior; încredițarea minorului spre
creștere și educare; pensia alimentară27 etc.

27 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit, pag. 160.

10

CAPITOLUL 2. INSTANȚA COMPETENTĂ ÎN MATERIA
DIVORȚULUI
Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat pe cale j udiciară sau extrajudiciara, iar
această ultima formă include două proceduri, cea administrativă și cea notarială .
2.1. Instanța de judecată – calea judiciară
Conform Noului Cod de P rocedură Civilă: "Judecătoriile judecă în prima instanță,
toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege, în competența altor instanțe".
În ceea ce privește competența materială, NCPC cererea de divorț este de competența
instanței în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților. În cazul în
care, soții nu au avut un domiciliului comun sau la data introducerii cererii de divorț, nu mai
domiciliază în circumscripția instanței în raza căreia au avut ultimul domiciliu comun,
competența va aparține instanței din raza teritorială a domiciliului pârâtului. Dacă pâ râtul nu
mai are domiciliul în țară sau dacă nu i se cunoaște domiciliul pârâtului, iar reclamantul a
făcut toate demersurile pentru aflarea acestui aspect și dovedește, competența va reveni
instanței de la domiciliul reclamantului.
Deasemenea în Noul Cod de procedură civilă, dispozițiile art . 90328 prevăd, clar și
explicit, că judecătoriile sunt competente pentru a soluționa o cerere de divorț dar în condițiile
legii.
Reclamantul este obligat să respecte întocmai condițiile impuse și să depună cererea
în ordinea competenței teritoriale a instanței și în funcție de situația în care se află; deoarece
normele de competență în materia divorțului au un caracter imperativ ș i nu se poate deroga de
la ele29.

28 NPCP art. 903 alin. (1): „Cererea de divorț este de competența judecătoriilor în circumscripția căreia se află
cea din urmă l ocuință comună a soților. Dacă soții nu au locuință comună sau dacă niciunul dintre soți nu mai
locuiește în circumsciptia judecătoriei în care se află cea din urmă locuință comună, judecătoria competentă este
aceea în circumscripția căreia își are locuinț a pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române
sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul”.
alin. (2): „Dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuință în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de
divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența
Judecătoriei Sectorului 5 al munincipiului București.”
29 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit, pag. 164.

11
Cererea de divorț, împreună cu toate actele necesare, va trebui prezentată președintelui
instanței per sonal de către soțul reclamant30 și va trebui semnată de ambii soți sau de către un
mandatar comun, cu procură specială autentică, iar dacă mandatarul este un avocat, el va
certidica semnătura soților, potrivit legii [art. 918 alin. (1) NCPC].
Președintele instanței are obligația, conform art. 613 C.proc.civ., să îi dea sfaturi de
împăcare reclamantului, însă dacă acesta din urmă nu renunță la cererea sa și dorește a
continue cu acțiunea sa, președintele instanțe i nu mai are altceva de făcut, decât să fixeze
termen în ședință publică.
În cazul în care cererea de divorț, se întemeiază pe acordul soților, președintele
instanței va verifica existența consimțământului soților, neviciat, după care va fixa un termen
de două luni în ședință publică, doar că de data aceasta nu se face mențiunea cum că
președintele instanței va mai oferi sfaturi de îm păcare; conform art. 6131 alin. (2) C PC
Aceleași prevederi se regăsesc și în NCPC în art. 918 alin. (3). Dar datorită art. 131 alin. (1)
CPC, judecătorul primei instante are obligația de a încerca împăcarea părților.
În marea majoritate a cazurilor, când desfacerea căsătoriei are loc prin acordul soților,
tot ei se înțeleg și asupra cereri lor accesorii ale divorțului. Soții vor stabili și modalitățile în
care au convenit să fie soluționate cererile accesorii, instanța de judecata va verifica dacă soții
s-au înțeles asupra tuturor acestor aspecte (numele pe care îl va purta fiecare soț după divorț;
când este cazul, încredințarea copiilor minori și contribuția părinților la cheltuielile ce țin de
creșterea, educarea, pregătirea profesională, învățătură; bunurile comune; s.a.). Dar dacă soții
nu au reușit să se învoiască asupra cererilor acceso rii, atunci instanța urmează să administre ze
probe pentru a putea hotărî31. Noul Cod de procedură civilă reproduce exact aceste prevederi
în art. 919.
Totodată, în cazul art. 611 C.proc.civ. („Cererea de pensie de întreținere se va face la
instanța învestită cu cererea de divorț, chiar dacă între timp s -au ivit schimbări cu privire la
domiciliul părților”) se precizează faptul că indiferent dacă s -au ivi t schimbări în ceea ce
privește domiciliul părților, cererea referitoare la pensia de întreținere se va face la aceeași
judecătorie care a fost investită cu cererea de divorț.
Conform art. 920 NCPC dacă cererea de divorț este întemeiată pe culpa soțului pâ rât
și acesta recunoaște că datorită faptelor sale s -a ajuns la destrămarea căsniciei, instanța poate
să pronunțe divorțul fără a mai cerceta temeinicia motivelor de divorț și fără a face precizare
despre culpa sa, doar dacă reclamantul este de acord. Dacă reclamantul nu este de acord,

30 C.proc.civ. art. 612 alin. (4): „Cererea de divorț, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal
de către reclamant președintelui judecătoriei”.
31 Al. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, op.cit, pag. 164 – 165.

12
atunci instanța va lua act de acest aspect și va pronunța divorțul din culpa soțului pârât [Art.
920 alin. (3) coroborat cu art. 922 NCPC.]
Prevederile Secțiunii I („Divorțul prin acordul soților”), Capitolul al II -lea din No ul
Cod de procedură civilă nu se aplică cazurilor în care soții au optat la un divorț pe cale
extrajudiciară (pe cale administrativă sau not arială) conform art. 917 NCPC.
2.2. Ofițerul de stare civilă sau notarul public – calea extrajudiciară
Competența de soluționare a cererii aparține ofițerului de stare civilă sau notarului
public de la locul căsătoriei sau al ultimei locuințe comune a soților. Competența este
alternativă, în sensul că soții au posibilitatea să aleagă între cele două localit ăți, dacă ele sunt
diferite. Numai în cazul în care soții nu au un domiciliu comun sau acesta a fost în afara
teritoriului țării, competența va aparține exclusiv ofițerului de stare civilă sau notarului public
de la locul căsătoriei.
Întrucât notarul publi c are o competență teritorială circumscrisă teritoriului unei
judecătorii (art. 10 din Legea nr. 36/1995), de aici rezultă că orice notar public din
circumscripția unei judecătorii poate constata divorțul soților prin acord care au avut ultima
locuință com ună ori s -au căsătorit în raza de competență a judecătoriei pe teritoriul căreia și el
își are sediul profesional.
Ofițerul de stare civilă își desfășoară activitatea pe teritoriul unei unități administrativ –
teritoriale (comună, oraș, municipiu, sector al Municipiului București) va putea să constate
divorțul prin acordul soților care s -au căsătorit ori au avut ultima locuința comună în acea
unitate administrativ -teritorială .
Când vine vorba de competența materială, în caz de copii minori (rezultați din
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați) doar notarul public are posibilitatea de desfacere a
căsătoriei prin acordul soților32.

32 C.civ. art. 375 alin. (2): „Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care
există copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor
aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea autorității părintești de
către ambii părinți, stabilirea locuintei copiilor după divorț, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre
părintele separat și fiecare di ntre copii, precum și stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere,
educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.”