CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ CAPITOLUL 2. PROCEDURILE DE DIVORȚ Secțiunea 1. Divorțul prin… [624722]

CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA
DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ

CAPITOLUL 2. PROCEDURILE DE DIVORȚ
Secțiunea 1. Divorțul prin acordul soților
Secțiunea 2. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau
prin procedură notarială
Secțiunea 3. Divorțul din culpa
Secțiunea 4. Divorțul din cauza stării sănătății unui soț
Secțiunea 5. Divorțul după o separare în fapt

CAPITOLUL 3. PROCEDURA DE DIVORȚ
Secțiunea 1. Judecata în primă instanță
1. Instanța competent ă
2. Calitatea procesuală
3. Cererea de divorț
4. Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorț
5. Prezența personală a soților
6. Prezența obligatorie a reclamantului
7. Citirea pârâtului în anumite situații
8. Caracterul ședinței de judecată
9. Actele procesuale de dispoziție ale părților
10. Hotărârea de divorț

CAPITOLUL 4. CĂI DE ATAC ÎMPOTRIVA SENTINȚEI DE DIVORȚ
Secțiunea 1. Apelul
Secțiunea 2. Recursul

Secțiunea 3. Contestația în anulare

CAPITOLUL 5. EFECTELE DIVORȚULUI
Secțiunea 1. Data desfacerii căsătoriei
Secțiunea 2. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale
între soți
1. Calitatea de soț
2. Numele de familie după desfacerea căsătoriei
3. Cetățenia soțului divorțat
4. Drepturile soțului divorțat
5. Capacitatea civilă deplină de exercițiu a soțului mi nor
Secțiunea 3. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale
dintre soți
1. Efecte cu privire la regimul matrimonial
2. Dreptul la despăgubiri
3. Obligația la întreținere între foștii soți
4. Prestația compensatorie
Secțiunea 4. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copii
lor minori
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

4

INTRODUCERE

Tema pe care am ales să o dezbat se numește Analiza comparative în
material divorțului prin acordul soților în fața instanței de judecată și a
ofițerului de stare civilă.
Pentru elaborarea acestei lucrări am utilizat tratate de procedura civilă,
tratate de drept al familiei, culegeri de practică judiciară, de asemenea de mare
folos mi -au fost codul de procedura civilă, codul civil și codul familiei.
Această l ucrare conține cinci capitole.
În primul capitol am prezentat noțiunile introductive referitoare la
desfacerea căsătoriei prin divorț.
Capitolul al doilea, intitulat Procedurile de divorț tratează noțiunile de
divorț prin acordul soților, prin acordul soților pe cale administrati vă sau prin
procedură notarială, divorțul din culpa, din cauza stării sănăt ății unui soț și
divorțul după o separare în fapt .
În capitolul trei am vorbit despre procedura propriu -zisă a divorțului și
judecata în primă instanță.
Capitolul al patrulea face referire la căile de atac împotriva sentinței de
divorț care pot fi prin ape l sau recurs.
În capitolul cinci sunt prezentate efectele divorțului cu privire la
raporturile nepatrimoniale și patrimoniale dintre soți precum și e fectele divorțului
cu privire la raporturile dintre părinți și copii lor minori .
Lucrarea prezintă de aseme nea un studiu de caz, urmat de concluzii
personale și referințele bibliografice care au servit drept support la întocmirea
acesteia.

5
CAPITOLUL 1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE CU PRIVIRE LA
DESFACEREA CĂSĂTORIEI PRIN DIVORȚ
Sintagma desfacerea căsătoriei și noțiunea divorț nu sunt sinonime.
Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească, administrative sau
notarială de separare definitive a soților, pronunțată în condițiile legii.
Desfacerea căsătoriei este reglementată de art 373 -374 ale Capit olului VII
al Titlului II, intitulat Căsătoria, din cartea a II -a, intitulată Despre Familie, din
Codul Civil.
Divorțul constituie o modalitate legală de desființare a căsătoriei pentru
viitor dispusă de instanța de judecată, ofițerul de stare civilă sau n otarul public.
Într-adevăr, din reglementările ce le sunt co nsacrate rezultă că desfacerea
căsătoriei reprezintă generalul, iar divorțul particularul. Astfel, căsătoria se poate
desface prin divorț, în condițiile art. 373 și urm. din noul Cod Civil și art. 607-
619 Cod procedură civilă, dar și urmare a încheierii unei noi căsătorii de către
soțul celui declarat mort prin hotărâre judecătorească, hotărâre care, ulterior, este
anulată, în condițiile art. 293 alin. (2) din noul Cod Civil.
Divorțul se prezintă ca o modalitate de desfacere a căsătoriei, iar
desfacerea căsătoriei, alături de încetarea, nulitatea și anularea căsătoriei, ca o
formă de desființare a acesteia.
Pe de altă parte, divorțul se deosebește atât de nulitatea căsătoriei, cât și de
încetarea ei. Astfel, nulitatea intervine pentru motive anterioare sau cel mult
concomitente momentului încheierii căsătoriei, iar divorțul pentru motive
ulterioare acestui moment. Cauzele de nuli tate sunt prevăzute expres și de de
lege, iar motivele de divorț nu sunt nominalizate, cu excepția celor prevăzute de
art. 373 din noul Cod Civil. De asemenea, nulitatea produce efecte atât pentru
trecut (ex tunc), cât și pentru viitor (ex nunc), iar divorțul produce efecte numai
pentru viitor (ex nunc).
Cât privește încetarea căsătoriei, aceasta presupune, neaparat, încetarea
calității de subiect de drept a cel puțin unuia dintre soți, adică decesul ori
declararea judecătorească a morții unuia dintre ei. În schimb, divorțul presupune
că cei doi soți sunt în viață la data cererii de chemare în judecată și până la data
rămânerii definitive e hotărârii judecătorești prin care a fost admisă cererea de

6
divorț. De asemenea, divorțul, la fel ca și încetarea căsătoriei, produce efecte
numai pentru viitor .
Cu privi re la divorț au fost consecrate trei concepții principale1:
a) concepția divorțului -remediu: divorțul intervine dacă se constată
imposibilitatea continuării căsătoriei, indiferent dacă se constată sau nu culpa
vreunui soț ;
b) concepția divorțului -sancțiune: divorțul constituie o acțiune ce intervineîn
ipoteza destrămării culpabile a relațiilor de familie ;
c) concepția divorțului remediu -sancțiune : îmbină elementele primelor două
concepții.
Conform dispozițiilor prevăzute în Noul Cod Civil, articolul 373, sunt
prevăz ute următoarele modalități de divorț2:
a) divorțul pe cale judiciară, fie prin acordul soților, fie din culpa, fie pentru
separarea în fapt, fie din motive de sănătate ;
b) divorțul pe cale administrative, numai prin acordul soților ;
c) divorțul pe cale notarială, numai prin acordul soților.
Din aceste dispoziții reiese că divorțul poate fi pronunțat:
– prin acordul soților, la cererea ambilor soți, ori la cererea unuia dintre soți
care e acceptată de celălalt;
– atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav
vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă; instanța stabilește
culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei sau culpa comună a soților,
chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cererea de divorț;
– divorțul se poate pronunța chiar din culpa excusivă a soțului reclamant, cu
excepția situației în care pârâtul se declară de accord cu divorțul, când acesta
se va pronunța fără a se menționa culpa soților;
– la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat c el puțin 2
ani;

1 M.Of. nr.714 din 26 octombrie 2010
2 C.Mareș, Dreptul Familiei, ediția a II -a, Editura C.H.Beck, București, p.153

7
– la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă
continuarea căsătoriei, caz în care desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se
face mențiune despre culpa soților.
Atât Codul Familiei cât și noul Cod Civil prezintă faptul ca divorțul poate
avea loc prin acordul părților, însă în noul Cod Civil se precizează faptul ca
acesta poate avea loc și la cererea unuia dintre soți acceptată de celălalt soț pe
când Codul Familei preciza faptul ca acesta poate avea loc numai la c erearea
ambilor soți.
De asemenea, noul Cod Civil, spre deosebi re de Codul Familiei,
precize ază faptul ca divorțul prin acordul părților se poate pronunța fără obligația
îndeplinirii altor condiții, cum erau cele prevăzute în Codul Familiei, în prezent
abrogat, și care faceau referire la faptul ca acesta se putea pronunța dacă până la
data cererii de divorț trecuse cel puțin un an de la încheierea căsătoriei și dacă nu
existau copii minori rezultați din căsătorie.
Spre deosebire de reglementările cuprinse în Codul Familiei privitoare la
desfacerea căsătoriei, prezente în art. 37, noul Cod Civil aduce ca noutate faptul
că desfacerea căsătoriei poate avea loc și la cererea unuia dintre soți, după o
separarea în fapt care a durat cel puțin 2 ani.
În prezent, dispozițiile noului Cod Civil privind divorțul se aplică fără a se
deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare. Divorțul
pronunțat anterior intrării în vigoare a noului Cod Civil produce efectele stabilite
de legea în vigoar e la data când s -a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă.

8
CAPITOLUL 2. PROCEDURILE DE DIVORȚ
Noul Cod Civil reglementează trei proceduri de divorț (pe cale judiciară,
administrativă și notarială), principalul element de noutate față de procedura
anterioară fiind faptul că procedura notarială a divorțului care poate fi folosită de
acum și în cazul în care există copii minori din căsătorie, din afara căsătoriei sau
adoptați.
Până la intrarea în vigoare a noului Cod Civil, procedura divorțului pe cale
administrativă sau prin procedura notarială putea fi folosită numai în cazul în
care soții care doreau să divorțeze nu aveau copii minori din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptați.
Secțiunea 1. Divorțul prin acordul soților
Potrivit art.373 lit.a) Cod Civil divorțul prin acordul soților poate fi
solicitat fie de ambii soți, fie doar de unul di ntre ei însă această cerere să fie
acceptată și de celălat soț.
Spre deosebire de vechea reglementare3, Codul Civil a exclus în mod
expres condițiile unei anumite durate a căsătoriei și inexistența copiilor minori
rezultați din căsătorie4.
Divorțul prin a cordul soților p e cale judiciară, potrivit art. 374 din noul
Cod Civil poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent dacă
există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.
Pe cale judiciară pot fi soluționate cererile de divorț pentru oricare dintre
motivele arătate, dacă soții se adresează direct instanței de judecată sau dacă
divorțul administrativ sau notarial a fost respins. Competentă este instanța de
tutelă, iar până la înființarea sa, competența aparține judecătoriei.
Acesta, nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție
judecătorească. Această cerință este firească, întrucât ”acordul soților”, fiind un
accord de voințe, presupune existența discernământului fiecăruia dintre ei.
Divorțul nu poate fi admis prin a cordul soților nici atunci când amândoi
soții sunt puși sub interdicție judecătorească.

3 A se vedea C.Mareș, Desfacerea căsătoriei pe cale judiciară, în Dreptul nr.6/2013, pp.75 -95.
4 Conform art.38 alin.(2) Codul Familiei

9
În acest context, potrivit art. 164 alin. (1) din noul Cod Civil, persoana
care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza
alienați ei sau debilității mintale, va fi pusă sub interdicție judecătorească.
Interdicția se pronunță de instanța judecătorească și își produce efectele de la data
când hotărârea a rămas definitivă. Practic, între momentul în care s -a instalat
alienația mintală ș i momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești,
persoana, deși este lipsită de discernământ, nu este pusă sub interdicție
judecătorească.
De asemenea, instanța este cea obilgată să verifice existența
consimțământului liber și neviciat al fiecăru i soț. Consimțământul este liber dacă
nu este exprimat datorită unor constrângeri fizice sau morale .
Secțiunea 2. Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau
prin procedură notarială
Potrivit art. 375 din noul Cod Civil dacă soții sunt de accord cu divorțul și
nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, atunci
ofițerul de stare civilă sau notarul public, de la locul căsătoriei sau al ultimei
locuințe c omune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul
soților, eliberându -le un certificat de divorț, potrivit legii.
De asemenea, divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul
public și în cazul în care există copii minori născu ți din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra tuturor aspectelor referitoare la:
a) numele de familie pe care să îl poarte după divorț;
b) exercitarea autorității părintești de către ambii părinți;
c) stabilirea locuinței copiilor du pă divorț;
d) modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și
fiecare dintre copii;
e) stabilirea contribuției părinților la chletuielile de creștere, educare,
învățătură și pregătire profesională a copiilor.
Dacă din raportul de anch etă socială rezultă ca acordul soților privind
exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței
copiilor nu este în interesul copilului, sunt aplicabile prevederile referitoare la

10
faptul că notarul public emite o dispoziți e de respingere a cererii de divorț și în
același timp îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată.
Astfel, rezultă că, desfacerea căsătoriei poate avea loc pe cale notarială
sau administrativă astfel:
a) divorțul prin acordul soților care nu au copii minori, atât pe cale
administrativă cât și prin procedură notarială;
b) doar prin procedură notarială, divorțul soților care au copii minori născuți din
căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, în cazul în care soții convin asupra
tuturor aspectelor prev ăzute de noul Cod Civil în art. 375 alin. (2).
Cerearea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau
notarul public are obligația să înregistreze cererea de divorț și le acordă soților un
termen de reflecție de 30 de zile. Prin excepț ie, cererea de divorț se poate depune
la notarul public și prin mandatar cu procură autentică.
La expirarea termenului de reflecție de 30 de zile acordat soților de către
ofițerul de stare civilă sau notarul public, după caz, soții se prezintă personal, ia r
ofițerul de stare civilă sau notarul public, verifică dacă soții stăruie să divorțeze și
dacă, în acest sens, consimțământul lor este liber și neviciat. Dacă soții stăruie în
divorț, ofițerul de stare civilă sau notarul public, după caz, eliberează certi ficatul
de divorț fără a face, în acest caz, vreo mențiune cu privire la culpa soților.
Dacă soții nu se înțeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după
divorț ori, asupra exercitării în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare
civilă sau, după caz, notarul public, emite o dipoziție de respingere a cererii de
divorț și îndrumă soții să se adreseze instanței de judecată.
De asemenea, soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului
asupra cărora soții nu se înțeleg ests de comp etența instanței judecătorești.
Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s -a încheiat căsătoria,
ofițerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenita
mențiune în actul de căsătorie. În cazul depunerii cererii la primăr ia în a cărei
rază teritorială soții au avut ultima locuință comună, ofițerul de stare civilă emite
certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la
primăria locului unde s -a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune î n actul de
casătorie.

11
În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite
certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la
primăria locului unde s -a încheiat căstoria, spre a se face mențiune în actul d e
căsătorie.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de noul Cod Civil
în art 375, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public, respinge cererea
de divorț. Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu
există cale de atac, dar soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de
judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui
alt temei prevăzut de lege.
Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului d e stare
civilă sau notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul părților
și de a emite certificatul de divorț, oricare dintre soți se poate adresa, pe cale
separată, instanței competente.
În concluzie, în cazul în care există acordul s oților pentru desfacerea
căsătoriei, poate fi folosită, în funcție de îndeplinirea condițiilor necesare, oricare
dintre cele trei proceduri de divorț (divorțul pe cale judiciară, pe cale
administrativă sau pe cale notarială). Fiind vorba de divorțul prin a cordul soților,
aceștia trebuie să aleagă împreună una dintre cele trei proceduri de divorț prin
acordul soților.
Odată aleasă una dintre aceste proceduri, ea va fi cea sub care se va realiza
desfacerea căsătoriei, nefiind admisibilă apelarea, în același timp, și la o altă
procedură de divorț prin acordul soților.
Numai în cazul în care în timpul derulării procedurii alese între cei doi soți
intervin neînțelegeri, notarul public sau, în funcție de procedura aleasă, ofițerul
de stare civilă va înceta desfă șurarea oricăror acte în dosarul respectiv și va
îndruma soții să se adreseze instanței judecătorești, deoarece condițiile inițiale s –
au schimbat odată cu apariția neînțelegerii dintre soți cu privire la aspecte legate
de divorț.

12
Secțiunea 3. Divorțul din culpă Potrivit art. 373 lit. b) din noul Cod Civil,
divorțul poate avea loc atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile
dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsătoriei nu mai este posibilă5.
Conform art. 379 din noul Cod Civil, în cazul în care din cauza unor
motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea
căsătoriei nu mai este posibilă, divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește
culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din
probele administrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul
din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț.
Dacă culpa aparține în totalitate reclaman tului, pârâtul are dreptul la despăgubiri
conform art. 388 din noul Cod Civil.
În ipoteza privăzută de art.373 lit. c), divorțul se pronunță din culpa
excusivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de
acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa
soților.
În situația prevăzută la art. 379 alin. (1) din noul Cod Civil, dacă soțul
reclamant decedează în timpul procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea
de divorț, însă, acțiunea continua tă de moștenitori este admisă dacă instanța
constată culpa exclusivă a soțului pârât.
La fel ca și în vechea reglementare, motivele de divorț nu sunt
nominalizate de legiuitor, fiind, însă stabilite criteriile generale pe care instanța
de judecată este obl igată să le ia în considerare pentru a decide, de la caz la caz,
dacă se justifică sau nu desfacere căsătoriei la cererea unuia dintre soți.
Deci, pentru desfacerea căsătoriei prion divorț din culpa unui soț, motivele
de divorț trebuie să întrunească cumul ativ trei cerințe și anume: să fie temeinice;
să vatăme grav raporturile dintre soți; să facă imposibilă continuarea căsătoriei.
Condițiile impuse de lege penru motivele de divorț se află într -un raport
de determinare reciprocă. Altfel spus, nu sunt temein ice acele motive care nu
vatămă grav raporturile dintre soți, iar continuarea căsătoriei nu devine
imposibilă dacă raporturile soților nu sunt grav vătămate. Această determinare

5 Pentru o analiză a condițiilor în care instanța poate disp une desfacerea căsătoriei la cererea
unuia dintre soți pentru motive temeinice, a se vedea TS, dec. de îndrumare nr. 10/1969 și dec.
nr. 10/1974, în Îndreptar interdisciplinary,…, pp. 240 -241.

13
reciprocă are menirea de a evita disoluția familiei, în lipsa acordului soțilo r, pe
considerente exclusiv de natură subiectivă. Într -adevăr, determinarea succesivă și
reciprocă a celor trei condiții legale este de natură să presupună divorțul ca
remediu pentru căsătoriile nereușite.
Fiindcă motivele temeinice trebuie să vatăme grav raporturile dintre soți,
nu poate fi vorba despre o vătămare oarecare, adică de neînțelegeri neînsemnate
și efemere între soți, ci de o degradare importantă și definitivă a relațiilor de
familie. Aprecierea că vătămarea este ori nu gravă incumbă instanței de judecată
deoarece, chiar dacă divorțul este solicitat de soți, desfacerea căsătoriei se
dispune de către instanța de judecată.
Imposibilitatea continuării căsătoriei trebuie apreciată de instanța de
judecată în raport cu împrejurările de fapt concrete, deduse din probatoriul
existent în cauză și, nicidecum după criterii prestabilite6.
Anterior, Codul Civil român de la 1864 a prevăzut unele cauze
determinate de divorț, și anume:
– adlterul (art. 211), excese și injurii (art. 212), insulte grave (art. 214);
osândirea la muncă silnică sau recluziunea unuia dintre soți (art. 213) și
atentatul săvârșit de către unul dintre soți la viața celuilalt soț (art. 215)7.
Implicit, până la modificarea din anul 1993, Codul de procedură civilă
prevedea, în art. 6138, unel e motive de divorț determinate, și anume:
– alienația sau debilitatea cronică a unuia dintre soți [lit. a)];
– declararea dispariției unuia dintre soți [lit. b) ];

6 Facem precizarea că există legislații, chiar europene, în car e motivele de divorț sunt prevăzute
în amănunt de lege. Exempli gratia, art. 137 -158 din Codul civil elvețian enumeră, printer
motivele de divorț, și următoarele: adulterul, caz în care soțul innocent poate cere divorțul în
termen de 6 luni de când a aflat de adultery, dacă nu a trecut mai mult de 5 ani de când adulterul
a avut loc și numai dacă adulterul nu a avut loc cu consimțământul soțului innocent sau dacă,
între timp, a intervenit iertarea; atentatul la viața celuilalt soț, cruzimile sau injuriile gr ave, dacă
nu a intervenit iertarea sau prescripția. Facem precizarea că prescripția și iertarea sunt identice
cu cele din cazul adulterului; maladia mintală, care face viața în comun imposibilă pentru cel
care intentează acțiunea, caz în care nu se cere o culpă din partea părții pârâte; atunci când viața
comună a devenit insuportabilă pentru cel care intentează acțiunea, caz în care se cere culpa
părții pârâte. De asemenea, în cadrul acestui sistem de drept, se face distincție între separația de
corp și div orț. Soțul innocent poate obține o pensie alimentară, pe care o pierde în caz de
recăsătorie.
7 Aceste texte au fost abrogate prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954.
8 Aceste texte au fost abrogate prin art. 49 din Decretul nr. 32/1954.

14
– părăsirea soțului prin stabilirea persoanei în străinătate [lit. c)] ;
– condamnarea soțului pâr ât pentru tentativă sau complicitate la tentativă de
omor împotriva soțului reclamant, instigare la omor împotriva acestuia,
vătămarea corporală gravă a soțului reclamant, favorizarea acelora care au
săvârșit astfel de fapte sau nedenunțarea lor etc.
Motiv ele de natură subiectivă, evocând responsabilitatea a cel puțin unuia
dintre soți, sunt lăsate la aprecierea instanței. În loc de a le enumera, chiar
exemplificativ, legiuitorul a preferat să acorde judecătorului libertate deplină în
aprecierea temeiniciei motivelor invocate, tinând seama de toate circumstanțele
care particularizează o speță determinată, urmând să decidă desfacerea căsătoriei
numai atunci când motivele, a căror realitatea a fost dovedită, sunt cu adevărat
serioase și severe, prin natura și gravitatea lor compromițând relațiile dintre soți.
În practica judiciară au fost reținute ca fiind întemeiate motive precum:
sustragerea îndelungată și nejustificată a soțului pârât de la obligația de a
conviețui, dacă, în raport de împrejurările cauzei, stabilite pe baza probelor
administrate, instanța și -a format convingerea că :
– despărțirea faptică este definitivă, nefiind cu putință reluarea vieții
conjugale;
– actele de violență fizică și/sau verbală ale unuia dintre soți, mai cu seamă
când nu este vorb a de ”simple accidente”;
– infidelitatea unuia dintre soți; existența unor nepotriviri de ordin fiziologic
care afectează raporturile conjugale;
– gelozia;
– consumul excesiv de alcool sau droguri;
– nepotriviri de caracter;
– probleme legate de nivelul diferit de instruire sau educare a soților;
– probleme de sănătate;
– disensiuni de natură religioasă;
– probleme materiale acute; diferențe semnificative de vârstă între soți;
– lipsa de afectivitate; imposibilitate procreării;
– neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor de sprijin moral și material sau
refuzul nejustificat de a contribui la cheltuielile căsătoriei etc.

15
Motivele de divorț invocate și dovedite în cursul procesului permit
instanței, în prezent, să stabilească culpa unuia sau a ambilor soți în destrămarea
căsniciei.
Cu toate că divorțul nu intervine exclusiv cu titlu de sancțiune îndreptată
împotriva soțului ori a soților vinovați, ci, deopotrivă, ca remediu pentru o stare
de fapt ce a devenit de nesuportat pentru cel puți n unul dintre soți, stabilirea sau
repartizarea culpei este relevantă sub aspectul admiterii cereii principale, precum
și a celei reconvenționale.
Motivele de natură subiectivă sau obiectivă afirmate și dovedite în fața
instanței vor constitui temei al des facerii căsătoriei numai dacă s -au răsfrânt
asupra relațiilor dintre soți, vătămându -le grav. Precizăm că, sub aspectul
soluționării cererii de divorț, interesează exclusiv relațiile dintre soți, de aceea,
eventualele discordii dintre unul dintre soți și a lți membri ai familiei (de regulă,
părinții celuilalt), în măsura în care nu se regăsesc și în relația dintre soți, nu sunt
relevante.
Instanța judecătorească urmează să aprecieze în concret dacă menținerea
căsătoriei mai este sau nu posibilă, ținând seama de natura și gravitatea motivelor
de fapt invocate, de măsura în care acestea au marcat conviețuirea soților,
erodând sau chiar distrugând liantul afectiv al relațiilor conjugale, precum și de
întreg complexul de împrejurări caracteristice speței.
Instanț a de judecată, în cazul divorțului la cererea unuia dintre soți pentru
motive temeinice, este obligată să constate culpa soțului sau a soților în apariția
motivelor de divorț. Culpa constă în faptul că soțul sau soții au determinat, prin
comportamentul lor , intenționat sau neglijent ori imprudent, apariția acelor
împrejurări de fapt ce constituie motive temeinice de divorț.
Această obligație rezultă din cuprinsul art. 617 alin. (1) Cod procedură
civilă, potrivit căruia instanța poate să pronunțe divorțul împotriva ambilor soți,
chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile
administrate reiese vina amândurora. În același sens sunt și dispozițiile art. 379
alin. (1) teza a II -a din noul Cod Civil. Per a contrario, dacă din probele
administrate rezultă vina soțului pârât, divorțul va fi pronunțat numai din vina
acestuia. În schimb, dacă nu este probată vina soțului pârât, cererea de divorț va

16
fi respinsă ca fiind netemeinică. De fapt, norma înscrisă în art. 617 alin. (1) Cod
procedur ă civilă este reflexul vechii reguli din dreptul roman ”nemo auditur
propriam turpitudinem allegans”. Finalmente, este împotriva ideii de adevăr și
justiție ca soțul pârât să suporte singur consecințele negative ale divorțului numai
pentru simplu fapt că n u a promovat și el acțiunea de divorț.
Aceeași idee de culpă se degajă și din dispozițiile art. 608 -610 Cod
procedură civilă, care reglementează dreptul soțului pârât de a formula cerere
reconvențională împotriva soțului reclamant. Evident, cererea de divo rț a soțului
pârât are ca temei de fapt tocmai culpa soțului reclamant în apariția motivelor de
divorț.
Stabilirea culpei unuia sau a ambilor soți prezintă interes practic deoarece,
în unele situații, legea leagă de această împrejurare suportarea de către foștii soți
a unor consecințe rezultate din divorț, cum ar fi, spre exemplu, și următoarele:
a) pronunțarea divorțului din vina unuia dintre soți determină, potrivit art. 274
Cod procedură civilă, suportarea de către acel soț a cheltuielilor de judecată;
b) culpa soțului sau a soților în apariția motivelor de divorț determină, după cum
s-a precizat deja, însăși desfacerea căsătoriei din vina unuia, respectiv a
amândurora, conform art. 379 alin. (1) din noul Cod Civil și art. 617 alin. (1)
Cod procedură civilă.
c) soțul nevinovat are dreptul la despăgubiri din partea soțului culpabil, în
condițiile art. 388 din noul Cod Civil;
d) potrivit art. 389 alin (4) din noul Cod Civil, când divorțul se pronunță din
vina unuia dintre soți, acesta beneficiază de prevederile alin. ( 2) și (3)
referitoare la dreptul de întreținere a soțului divorțat numai pe timp de un an
de la desfacerea căsătoriei. Facem precizarea că soțul care a câștigat procesul
beneficiază de dreptul la întreținere pe întreaga perioadă de timp în care se
află în nevoie din pricina unei incapacități de muncă survenite înainte de
căsătorie ori în timpul căsătoriei, chiar dacă incapacitatea se ivește în decurs
de un an de la data desfacerii căsătoiei, dar se datorează unei împrejurări în
legătură cu căsătoria;

17
e) dacă divorțul a fost pronunțat din vina exclusivă a soțului pârât, soțul
reclamant are dreptul la o prestație compensatorie din partea acestuia,
conform art. 390 și urm. din noul Cod Civil etc.
Secțiunea 4. Divorțul din cauza stării sănătății unui soț
Potrivit art. 381 din noul Cod Civil, în cazul prevăzut la art. 373 lit. d),
desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.
În lipsa oricărei precizări referitoare la natura afecțiunii ce poate susține
cererea de divorț și întrucât desfacerea căsătoriei pe motivul precarității stării de
sănătate evocă idea divorțului remediu ca soluție pentru o situație ce nu mai
poate dăinui, apreciem că s -au avut în vedere atât afecțiunile de natură fizică,
organică, cât și cele de natură psihică9.
Gravitatea maladiei, precum și severitatea formelor sale de manifestare
sunt relevante sub aspectul admisibilității acțiunii, desfacerea căsătoriei putându –
se pronunța, cum reiese din textul citat, dacă boala face imposibilă continuarea
căsător iei.
Secți unea 5. Divorțul după o separare în fapt
Noul Cod Civil introduce, prin art. 373 lit. c), posibilitatea desfacerii
căsătoriei la cererea unuia dintre soți după o separare în fapt care a durat cel puțin
doi ani. Este adevărat că art. 379 alin. (2) din noul Cod Civil abordează această
formulă de desfacere a căsătoriei la secțiunea dedicată divorțului din culpă, dar
dorim să o subliniem distinct, întrucât ea aduce un element de noutate din
perspectiva unui motiv de divorț ce ține exclusiv de separarea în fapt a soților. În
această ipoteză, divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului reclamant. În
cazul în care pârâtul se va declara de accord cu divorțul cerut de reclamant,
instanța se va pronunța fără a face mențiune despre culpa soților.

9 Art. 933 Cod Procedură Civilă

18
CAPITOLUL 3. PROCEDURA DE DIVORȚ
Regulile procedural e ce guvernează divorțul sunt instituite de Titlul I –
Procedura divorțului a Cății a 6 -a Cod de procedură civilă, intitulată procedure
special, respective art.915 -93510.
De asemenea și Codul Civil cuprinde câteva dispoziții procedural privind
divorțul.
Secțiunea 1. Judecata în primă instanță
Desfacerea căsătoriei urmează o procedură special ă, reglementată de art.
607-619 Cod procedură civilă. Prin procedură special ă înțelegem ansamblul
regulilor care într -o materie strict determinată de lege derogă sub mai multe
aspect e de la normele generale din procedura civilă, completându -se, acolo unde
este cazul, cu normele dreptului comun.
1. Instanța competent ă
În dreptul procesual civil, competența este definită ca fiind aptitudinea
recunoscută de lege unei instanțe judecătorești (unui alt organ de jurisdicție sau
cu activitate jurisdicțională) de a judeca un anumit litigiu11.
O primă clasificare a normelor de competență este aceea în norme de
competență general ă și norme de competență jurisdicțională, după cum ne
raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din același sistem.
Literatura de specialitate precizează că în cadrul competenței
jurisdicționale se face distincție între competența material ă și compe tența
teritorială, după cum ne raportăm la instanțe judecătorești de grad diferit (ori la
instanțe commune și la instanțe special e) sau la instanțe de același grad. În cadrul
competenței materiale, se disting competența material ă funcțională, care se
stabilește după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de
instanțe și competența materială procesuală, care se stabilește în raport de
obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecății.
Vorbind de compe tența teritorială, distingem între competența teritorială
de drept comun, competența teritorială alternativă (facultativă) și competența

10 A se vedea Capitolul VI – Divorțul, a Cărții a șasea vechiul Cod de procedură civilă, intitulată
Proceduri special, respective art.607 -619 astfel cum au fost modificate și completate prin Legea
nr.71/2011 pentru punerea în aplicarea Leg ii nr.287/2009 privind Codul Civil.
11 N.C. Aniței, Drept procesual fiscal, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p. 91 -92.

19
teritorială exclusivă (excepțională), după cum cererea se introduce la instanța de
drept comun din punct de vedere teritorial, reclamantul are posibilitatea de a
alege între mai multe instanțe deopotrivă competente sau cererea trebuie
introdusă numai la o anumită instanță.
O altă clasificare este aceea în competență absolută și competență relativă,
după cum normele care le reglementează au caracter imperativ sau dispozitiv.
Astfel, au cracter imperative normele de competență generală, normele de
competență material și cele de competență teritorială excusivă (excepțională), iar
caracter dispozitiv normele de competență terit orială.
Ratione materiae, pentru judecata în primă instanță12, competența aparține
judecătoriei în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al
soților, cu respectarea principiului specializării13.
Articolul 607 Cod procedură civilă dispune că cererea de divorț este de
competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu
comun al soților. Dacă soții nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din
soți nu mai locuiește în circumscripția instanței în care se află cel din urmă
domiciliu comun, judecătoria competent ă este aceea în circumscripția căreia își
are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în țară, este competent
judecătoria în circumscripția căreia își are domiciliul reclamantul.
2. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana
reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală
activă), precum și între persoana chemată în judecată (pârâtul) și cel care este
subiect pasi v în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă). În
cazul situațiilor juridice pentru a căror realizare calea justiției este obligatorie,
calitatea procesuală activă aparține celui care se poate prevala de acest interes, iar

12 Procesul civil parcurge două faze mari: judecata și executarea silită. Prima fază cunosște de
obicei mai multe momente: judecata de fond în fața primei instanțe; judecata în apel, care este și
ea o judecată de fond; judecata în recurs, care presupune în principiu numai un control de
legalitate; judecata căilor extraordinare de atac, în cazurile și condițiile expres prevăzute de
lege. La fiecare dintre aceste momente, judecata parcurge aceleași etape: etapa scrisă, etapa
dezbaterilor, etapa deliberării și a pronunțării hotărârii.
13 Adică dosarul de divorț va fi repartizat aleatoriu unui complet de judecată din cadrul secției
pentru mi nori și de familie, iar în cazul judecătoriilor care nu au astfel de secții, completului
specializat pentru minori și de familie.

20
calitatea pr ocesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul
respectiv14.
Calitatea procesuală activă – Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei are
un caracter personal, aparținând doar soților, indiferent dacă cererea este fondată
fie pe motive t emeinice, fie pe acordul soților. Deci acțiunea de divorț poate fi
introdusă și exercitată numai de către soți.
Soțul alienat sau debil mintal care nu a fost pus sub interdicție, cât și cel
care a fost pus sub interdicție pot introduce acțiunea de divorț î n momentele de
luciditate. În situația în care, ulterior declanșării procesului, soțul respectiv își
pierde luciditatea, acțiunea va fi continuată de reprezentantul său legal.
Calitatea procesuală pasivă – Calitatea de pârât o are soțul împotriva
căruia s -a introdus acțiunea de divorț. În cazul decesului soțului care are calitatea
de pârât, căsătoria încetează, neputând continua față de moștenitori.
Art. 608 Cod procedu ră civilă prevede că soțul pârât poate să facă și el
cerere de divorț, cel mai târziu până la prima zi de înfățișare, în ședința publică,
pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după
această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra
fondului, în cererea reclamantului. Cererea pârâtului se va face la aceiași instanță
și se va judeca împreună cu cererea reclamantului.
În cazul când motivele divorțului s -au ivit după începerea dezbaterilor la
prima instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea
pârâtului va fi făcută direct la instanța investită cu judecarea apelului.
Neintroducerea cererii în termenele arătate mai sus și prevăzute de noul
Cod Civil atrage decăderea pentru soțul pârât din dreptul de a cere d ivorțul, afară
de cazul când cererea reclamantului a fost respinsă și motivele divorțului s -au ivit
în urmă.
Soțul alienat sau debil mintal, indiferent dacă a fost sau nu sub interdicție,
poate figura ca pârât în process, fiind reprezentat de tutorele său.
De asemenea, există și alți participanți la procesul de divorț15 și anume:

14 V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. A3 -a, Ed. All
Beck, București, 2005, p. 7.
15 D. Lupașcu, op. cit., 2009, p. 150.

21
a) Procurorul . În procesele de divorț în care există copii minori, prezența
procurorului este deosebit de utilă. El are dreptul să intervină în orice fază a
procesului de divorț.
Deși nu poate porni acțiunea, procurorul poate pune concluzii în procesul
de divorț, dacă apreciază că este necesar ă pentru apărarea ordinii de drept, a
drepturilor și libertăților cetățenilor. De asemenea, procurorul acționează pentru
apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicție și ale dispăruților, precum și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Procurorul nu este parte, în sensul tradiț ional al termenului, ci intră în
constituirea instanței .
b) Autor itatea tutelară. Dacă din căsătorie au rezultat copii care sunt
minori, la pronunțarea divorțului instanța hotărăște căruia dintre părinți îi vor fi
încredințați. În acest scop, instanța va asculta, alături de părinți și copii car e au
împlinit vârsta de 10 ani și autoritatea tutelară.
Autoritatea tutelară, chiar dacă este ascultată, nu este parte în proces.
Intervenienții. Intervenienții sau terții intervenienți ori terți i sunt acele
persoane introdus e într -un process în curs de desf ășurarea și care din ace l
moment devin și ele părți.
În procesul de divorț, în condițiile art. 49 și utm. Cod procedură civilă, pot
interveni și alte persoane, din propria inițiativă sau ca urmare a cererii uneia
dintre părți, pentru anumite capete accesorii de cerere, cum ar fi partajul
bunurilor comune ori soluționarea problemelor locative.
3. Cererea de divorț
Cererea de divorț reprezintă actu l de procedură prin care reclamantul se
adresează instanței, pentru a invoca aplicarea legii în material divorțului,
reprezentând manifes tarea de voință a reclamantului de a -și afirma o pretenție și
de a-și exercita dreptul său de a solicita punerea în miș care a acțiunii civile, fiind
actul inițial al procesului de divorț.
Potrivit art. 112 coroborat cu art. 612 Cod procedură civilă, cererea de
divorț trebuie să cuprindă:
– numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților, precum și, dacă este
cazul, da tele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate (numărul de

22
telefon, de fax, dresa de poștă electronic etc.) Dacă reclamantul locuiește în
străinătate, va arăta și domiciliul al es în România, unde urmează să i se facă
toate comunicările privind procesul;
– numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul
reprezentării prin avocet, numele acestuia și sediul profe sional, precum și,
dacă este cazul, datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate
(numărul de telefon, de fax, adresa de poștă electronică etc.);
– obiectul cererii si valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când
prețuirea este cu putință. Pentru identificarea nemișcătoarelor, se vor arăta
comuna și județul, strada și numărul, iar, în lips ă, vecinătățile, etajul și
apartamentul sau, când nemișcătorul este înscris în cartea funciară, numărul
de carte funciară și numărul topographic;
– arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea;
– arătarea dovezilor pe care se sprijină f iecare capăt de cerere. Când dovada se
face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere câte o copie de pe fiecare înscris
pentru instanță; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu
originalul; Se va putea depune și numai o parte dintr -un îns cris privitor la
pricină, rămânând ca instanța să dispună, la nevoie, înfățișarea înscrisului în
întregime. Dacă înscrisurile sunt scrise în limba străină sau cu litere vechi, se
vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte. Când s e va
cere dovada cu martori, se va arăta numele și locuința martorilor, precum și,
dacă este cazul, datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate
(numărul de telefon; de fax; adresa de poștă electronic etc.);
– numele copiilor minori născuți d in căsătorie sau care se bucură de situația
legală a copiilor născuți din căsătorie;
– dacă nu sunt copii minori, se va menționa aceasta în cerere;
– semnătura.
Prin cererea de divorț se poate solicita, cu titlu de capăt accesoriu de
cerere:
a) soluționarea problemei locative a soților;
b) împărțirea bunurilor commune;
c) obligația de întreținere între foștii soți;

23
d) numele foștilor soți;
e) încredințarea copiilor minori;
f) obligația de întreținere a copiilor minori.
Instanța, asupra ultimelor trei chestiuni, este obligat ă să se pronunțe chiar
și din oficiu. La cerere, se va alătura un extract de căsătorie și câte un extract de
naștere al copiilor minori.
Cere rea de divorț, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta
personal de către reclamant președintelui insta nței competente.
În cazul divorțului prin acord, cererea va fi semantă de ambii soți, însă va
putea fi depusă numai de către unul dintre ei.
La primirea cererii de divorț, președintele judecătoriei (sau judecătorul de
serviciu) va da sfaturi de împăcare reclamantului și, în cazul în care acesta stăruie
în cererea sa, se va fixa termen pentru judecarea cauzei, pe baza sistemului
repartizării aleatorii.
Dacă este vorba de divorț prin acord, primind cererea, președintele
judecătoriei sau judecătorul de servi ciu va verifica existența consimțământului
soților, după care, prin repartizare aleatorie, se va fixa un termen în camera de
consiliu. Literatura de specialitate consideră că, deși legea nu prevede, va da
sfaturi de împăcare.
În situația în care cererea de divorț se întemeiază pe boala unuia dintre
soți, nu mai există obligația de a se da sfaturi de împăcare, întrucât un atare
divorț exclude ideea de conflict între soți.
Întâmpinarea reprezintă actul de procedură prin care pârâtul răspunde la
cererea de che mare în judecată, urmărind să se apere de pretențiile
reclamantului16.
Potrivit art. 612 alin. (5) Cod procedură civilă, în cazul divorțului
întâmpinarea nu este obligatorie.Totuși dacă se face, aceasta trebuie să cuprindă:
– numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților, precum și, dacă
este cazul, datele de identificare a mijloacelor de comunicare utilizate
(numărul de telefon, de fax, adresa de poștă electronică etc.);
– excepțiile de pr ocedură pe care pârâtul le ridi că la cererea reclamantului;

16 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 211.

24
– răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale cererii;
– dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere;
– semnătura.
Soțul pârât poate renunța la poziția procesuală defensivă, doar de apărare
față de pretențiile formulate de soțul reclamant, și să adopte o poziție ofensivă,
formulând pretenții proprii împotriva soțului reclamant, urmărind ca instanța să îl
oblige pe reclamant față de pârât.
Mijlocul procedural prin care pârâtul formulează pretenții proprii față de
reclamant este cererea recon vențională.
Soțul pârât poate formula cerere reconvențională17 în cazul în care
consideră că soțul reclamant sau că și acesta se face vinovat de destrămarea
relațiilor de căsătorie. Cererea reconvențională se depune odată cu întâmpinarea
sau, având în vedere că în acest caz pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai
târziu în prima zi de înf ățisare pentru faptele petrecute înainte de această dată.
Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cererea
reconvențională până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea
reclamantului. În situația în care reclamantul și -a modificat cererea de chemare în
judecată, cererea reconvențională sa va depune cel mai târziu până la termenul ce
se va încuviința pârâtului în acest scop.
Derogând de la dreptul comun18, art. 609 Cod procedură civilă prevede că,
în cazul în care motivele divorțului s -au ivit după începe rea de zbaterilor la prima
instanță și în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi
făcută direct la instanța investit ă cu judecarea apelului.
În situația în care cererea reconvențională nu a fost introdusă la instanță în
termenele precizate mai sus, operează decăderea soțului pârât din dreptul de a
solicita desfacerea căsătoriei, cu excepția cazului în care cererea reclamantului a
fost respinsă și motivele divorțului s -au ivit ulterior.
De asemenea, observăm că este o altă derogare de la procedura de drept
comun prevăzută de art. 135 Cod procedură civilă, unde măsura care intervine în

17 Potrivit art. 119 alin. (2) Cod procedură civilă, ”Cererea trebuie să îndeplinească condițiile
prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”.
18 Potrivit art. 294 alin. (1 ) Cod procedură civilă, ”În apel nu se poate schimba calitatea părților,
cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile
de procedură și alte asmenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.

25
cazul depunerii tardive a cererii reconvenționale este judecata și separată, afară
de cazul când părțile consimt să se judece împreună.
Cererea reconvențională se judecă împreună cu cererea principală,
neputând fi disjunsă de aceasta.
În lipsa cererii reconvenționale, dacă se const ată netemeinicia motivelor
de divorț invocate de reclamant, căsătoria nu se v a putea desface, chiar dacă din
dezbateri rezultă culpa exclusivă a soțului reclamant.
4. Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorț
Articolul 613 Cod procedură civilă prevede că, pe timpul procesului de
divorț, instanța poate lua, prin ordonanță prezidențială, măsuri vremelnice cu
privire la:
a) încredințarea copiilor minori;
b) obligația de întreținere;
c) alocația pentru copii;
d) folosirea locuinței.
Măsurile pe care instanța le poate ordona pe timpul procesului de divorț
prezintă următoarele caractere19:
– sunt accesorii, în sensul că ele se pot ordona numai în măsur a în care există o
cerere de divorț și se continuă procedura divorțului;
– sunt vremelnice, adică pe timpul cât durează judecarea procesului de divorț;
– sunt provizorii, în sensul că pot fi oricând m odificate sau revocate, pe aceeași
cale prin care au fost dispuse, ori de câte ori împrejurările impun aceasta.
5. Prezența personală a soților
Prin derogare de la procedura de drept comun, în cazul divorțului, potrivit
dispozițiilor art. 614Cod procedură civilă, soții au obligația de a se prezenta
personal în fața instanțelor de fond, ceea ce nu exclude dr eptul la apărare prin
avocat. Totuși, avocatul nu poate reprezenta soțul în proces, ci numai îl asistă.
Această re gulă este prevăzută expres numai pentr u instanța de fond, ceea
ce înseamnă că nu se aplică si la judecata în căile de atac, când soții pot să își
exercite dr epturile pr ocesuale și numai prin mandata ri.

19 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., 2006, p. 249.

26
Există totuși unele excepții de la obligat ivitatea înfățișării pers onale a
soților în fața instanțelor de fond, prevăzute de art. 614 Cod procedură civilă, și
anume:
– dacă unul dintre soți execută o pedeapsă privativă de libertate;
– dacă unul dintre soți este impiedicat de o boală gravă;
– dacă unul dintre soți este pus sub interdicție;
– dacă unul dintre soți are reședința în străinătate.
În aceste cazuri, legea prevede posibilitatea înfățișării soțului respectiv
prin mandatar, care poate fi un avocat sau alt mandatar convențional. Soțul pus
sub interdicție, fiind lipsit de capacitate de exercițiu, nu poate fi reprezentat în
procesul de divorț decât de ocrotitorul legal, nu și de mandatar.
6. Prezența obligatorie a reclamantului
Reclamantul este obligat să se prezinte în instanță pe tot parcursul
judecății, atât în primă instanță (când trebuie să se pre zinte personal), cât și în
căile de atac (situație în care poate fi reprezentat). Deci, dacă lipsește
reclamantul, acțiunea se resping e ca nesusținută. Observăm că se derogă de la
normele dreptului comun20, care dau posibilitatea judecării cauzei în lipsa uneia
sau a ambelor părți.
Literatura de specialitate21 remarcă faptul că, din analiza art. 616 Cod
procedură civilă, se desprind două concluzii, și anume: prima – respingerea ca
nesusținută a acțiunii se poate face atunci când reclamantul ”lipsește
nejusti ficat”, ceea ce înseamnă că trebuie să i se dea posibilitatea de a face
dovada unei cauze justificate care i -a împiedicat prezența la termenul de judecată,
fiindcă numai într -o atare situație se poate deduce că el nu mai are intenția de a -și
susține acțiun ea; a doua – dacă la termenul fixat pentru judecarea acțiunii de
divorț ambii soți lipsesc, cauza se suspendă.
În cazul divorțului prin acord este obligatorie prezența ambilor soți la
termenul fixat în primă instanță. La această dată, instanța va verifica dacă soții

20 Art. 152 și art. 242 alin. (2) Cod procedură civilă: art. 152: ”Dacă, la orice termen fixat pentru
judecată, se înfățișează numai una dintre părți, instanța, după ce va cerceta toate lucrările din
dosar și va asculta susținerile părții, se va pronunța pe temeiul dovezilor administrate, putând
primi excepțiile și apărările părții care lipsește”; art. 242 alin (2): ”Cu toate acestea pricina se
judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecata în lipsă”.
21 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hagean u, op. cit., 2009, p. 148.

27
mai stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor de voință. În literatura
de specialitate s -au format două opinii: într -o primă opinie22, se susține că, dacă
soții nu se vor prezenta, cererea va fi respinsă, iar în cea de -a doua opinie23, se
consideră că, în situația în care soții lipsesc, deși aveau obligația de a se prezenta
împreună la termenul fixat, în ședință publică, instanța nu va putea trece la
soluționarea cererii, ci cererea va trebui suspendată.
La judecata în căile de atac, a pelul sau, după caz, recursul reclamantului
împotriva hotărârii prin care s -a respins cererea va fi respins ca nesusținut, dacă
la judecată se prezintă numai pârâtul.
7. Citarea pârâtului în anumite situații
Potrivit art. 616 Cod procedură civilă, în situația în care procedura de
citare a pârâtului s -a îndeplinit prin afișare, iar partea nu s -a prezentat la primul
termen de judecată, instanța va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a
verifica dacă pârâtul își are domiciliul la locul indicat în cerere și , dacă constată
că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său, precum și, dacă
este cazul, la locul de muncă.
8. Caracterul ședinței de judecată
Prima etapă a procesului, cea scrisă, are ca obiectiv încunoștințarea
reciprocă a părților asupra pretențiilor și apărărilor lor, precum și de informa re a
instanței cu privire la ac easta. Totuși, judecătorul nu poate soluționa litigiul
numai pe baza afirmațiilor făcute independent de către fiecare parte.
Adevărul urmează a fi desprins din dezba terile contradictorii din fața sa,
din probele care se administrează, din concluziile argumentate pe care părțile le
pun la sfârșitul dezbaterilor.
Desfășurarea procesului în fața instanței dă posibilitatea judecătorului să
își exercite rolul activ, să ve gheze la respectarea contradictorialității și a dreptului
la apărare, să transpună alte principii fundamentale precum publicitatea,
oralitatea și nemijlocirea. Ca atare, cadrul în care au loz dezbaterile este ședința
de judecată, care reprezintă nu numai m odalitatea specifică de rezolvare a

22 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., 2001, pp. 246 -247.
23 Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., 2009, p. 148.

28
litigiilor, dar și o adevărată școală de educație civică pentru părți și pentru cei
care asistă la judecată24.
Regula este în sensul că divorțul se judecă în ședință publică. Totuși, cu
titlu de excepție, legea permite ca instanța să dispună judecarea în camera de
consiliu, dacă apreciază că prin ac easta s -ar asigura o mai bună judecare sau
administrare a probelor. În toate cazurile, hotărârea se pronunță în ședință
publică.
9. Regimul probelor
Noțiunea de probă este folosită în literatura j uridică în mai multe
accepțiuni.
În sens larg, prin probă se înțelege acțiunea de stabilire a existenței sau
inexistenței unui anumit raport juridic, fie mijlocul prin care se poate stabili
raportul juridic ce trebuie dovedit, fie rezultat ul obținut prin folosirea mijloacelor
de probă, adică măsura în care acestea au reușit să formeze convingerea
judecătorului cu privire la existența sau inexistența rap ortului juridic dedus
judecății.
În sens restrâns, noțiunea de probă este utilizată în do uă accepțiuni: în
prima accepțiune se referă la mijlocul legal folosit pentru dovedirea unui fapt
(spre exemplu, înscrisuri, martori, mărturia uneia dintre părți etc.), iar în cea de -a
două accepțiune, este accea de fapt probator, adică se referă la faptul material
care, odată dovedit printr -un mijloc de probă, este folosit, la rândul său, pentru a
dovedi un alt fapt material, determinant în soluționarea pricinii.
În materia divorțului, din punctul de vedere al probelor, există deosebiri
față de dreptul comun. Astfel, spre deosebire de dreptul comun, unde în principiu
nu pot depune mărturie rudele și afinii până la gradul al treilea inclusiv, în
procesul de divorț aceste categorii pot fi audiate în calitate de martori, cu
excepția descendenților25.
În situ ația în care din căsătorie au rezultat copii, care sunt minori, instanța
are obligația de a se pronunța, chiar și din oficiu, asupra încredințării acestora,

24 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., pp. 100 -111.
25 Art. 190 cod procedură civilă.

29
scop în care este obligată26 să asculte minorii care au împlinit vârsta de 10 ani. În
raport de disp ozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului, poate fi ascultat și copilul care nu a împlinit vârsta de 10
ani, dacă instanța apreciază că audierea lui este necesară pentru soluționarea
cauzei. De asemenea, instanța est e obligată să asculte și autoritatea tutelară. În
procedura de divorț, nu poate fi cerut interogatoriul pentru dovedirea motivelor
de divorț.
10. Actele peocesuale de dispoziție ale părților
În conținutul principiului disponibilității intră și dreptul părților de a face
acte procesuale de dispoziție. Codul de procedură civilă reglementează trei
categorii de asemenea acte: desistarea (renunțarea la judecată), achiesarea și
tranzacția. Acestea s unt acte de voință ale părților cu privire la drepturile
subiective (pretențiile) supuse judecății sau la mijloacele procesuale prin care se
pot recunoaște sau realiza aceste drepturi27.
În materia divorțului, cu privire la actele de dispoziție ale părților există
următoarele derogări față de dreptul comun:
a) reclamantul poate renunța la judecarea cererii de divorț în fața instanțelor de
fond (primă instanță și instanță de apel), chiar dacă pârâtul se opune.
Renunțarea reclamantului nu are nici o influiență as upra cererii făcute de
pârât, pentru care instanța va continua judecata;
b) acțiunea de divorț se stinge prin împăcarea soților, în orice fază a procesului,
chiar dacă intervine în instanța de apel sau în cea de recurs, iar apelul ori
recursul nu sunt timbrat e, conform legii ;
c) reclamantul poate introduce o nouă cerere de desfacere a căsătoriei pentru
fapte petrecute după împăcare, având posibilitatea de a se folosi și de faptele
petrecute anterior împăcării .
11. Hotărârea de divorț
Hotărârea este actul final al judecății, actul de dispoziție al instanței cu
privire la litigiul dintre părți, act cu caracter jurisdicțional. Hotărârea de divorț
este actul final prin care se pune capăt judecății începute de reclamant.

26 Art. 42 alin. (1) vechiul Cod al familiei, art. 264 noul Cod civil.
27 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., pp. 322 -328.

30
Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârii se fac în principiu după
regulile dreptului comun. Totuși, trebuie reținut că, potrivit art. 617 alin (4) Cod
procedură civilă, hotărârea prin care se pronunță divorțul nu se va motiva dacă
ambele părți solicită instanței aceasta. Această dispoziție legală trebuie înțeleasă
astfel:
– la cererea ambilor soți nu se motivează doar hotărârea de admitere a
cererii de desfacere a căsătoriei;
– nemotivarea privește doar partea din hotărâre care se referă la desfacerea
căsătoriei, nu și cea privitoare la capetele acces orii de cerere.
Nemotivarea hotărârii se aplică și în cazul divorțului prin acord28.
În raport de probele administrate, instanța admite sau, după caz, respinge
cererea de desfacere a căsătoriei. În situația în care există motive temeinice,
cererea va fi adm isă, iar căsătoria va fi desfăcută fie din vina exclusivă a
pârâtului, fie din vina ambilor soți, în raport de concluzia ce rezultă din probele
administrate în cauză. Dacă se constată că este vinovat în totalitate soțul
reclamant, există două situații:
a) în lipsa cererii reconvenționale, instanța va respinge acțiunea ca
neîntemeiată;
b) dacă pârâtul a formulat cerere reconvențională, divorțul se va pronunța din
vina excusivă a reclamantului.
De asemenea, divorțul va fi pronunțat din culpa exclusivă a soțului
reclamant atunci când soții sunt despărțiți în fapt de cel puțin 2 ani, iar soțul
reclamant își asumă în totalitate responsabilitatea pentru eșecul căsniciei.
Instanța va co nsidera căsătoria desfăcută fără a face mențiune despre vina
vreunuia dintre soți î n următoarele cazuri:
a) divorțul este cerut pentru că starea sănătății unuia dintre soți face
imposibilă continuarea căsătoriei;
b) divorțul este prin acord;
c) când cererea de divorț este întemeiată pe culpa soțului pârât, iar acesta
recunoaște faptele și reclamantul este de acord.

28 D. Lupașcu, op. cit., 2009, pp. 155 -156.

31
Instanța de judecată se va pronunța prin acceași hotărâre și asupra
cererilor accesorii care se referă la următoarele aspecte:
– numele foștilor soți;
– încredințarea copiilor minori;
– contribuția la întreținerea minorului;
– împărțirea bunurilor comune,
– atribuirea sau partajarea locuinței.

32
CAPITOLUL 4. CĂI DE ATAC ÎMPOTRIVA SENTINȚEI DE DIVORȚ

Secțiunea 1. Apelul
În literatura de specialitate29, apelul este definit ca fiind „ calea ordinară
de atac prin intermediul căreia oricare dintre părți poate solicita unei jurisdicții
superioare reformarea hotărârii pronunțate de instanța de fond”.
Comparativ cu dreptul comun sau cu judecata în primă instanță, după caz,
în materia divorțului există următoarele parti cularități30:
– termenul de apel este de 30 de zile (și nu de 15 zile), inclusiv cu privire la
capetele accesorii de cerere. La divorțul prin acord (art. 613 Cod procedură
civilă0, la cel întemeiat pe culpa soțului pârât, când acesta recunoaște faptele
(art. 613 Cod provedură civilă), precum și în cazul divorțului întemeiat pe
separația în fapt timp de cel puțin 2 ani a soților (art. 617 Cod procedură
civilă), în absența posibilității utilizării apelului pentru s oluția în cererea de
divorț (hotărârea fiind def initivă și irevocabilă), considerăm că, în privința
cererilor accesorii, se aplică termenul de drept comun de 15 zile;
– apelul în această mater ie are cara cter pers onal; pe cale de consecință, dacă
unul dintre soți este pus sub interdicție, poate fi declarat numai de acesta (nu
și de reprezentantul său legal), în momente de luciditate;
– dacă unul dintre soți care au declarat apel decedează, moșt enitorii nu pot
continua procesul, iar instanța va închide dosarul ca urmare a încetării
căsătoriei prin deces. Încetarea căsătoriei se produce și în cazul în care
decedează unul dintre soți în termenul de apel;
– procurorul poate declara apel împotriva sentinței de divorț – chiar daca nu a
participat la judecata în primă instanță – doar în împrejurări în care se
constată nesocotirea normelor de ordine publică. Prin urmare, dreptul său nu
este nelimitat, ci trebuie circumscris dispozițiilor art. 45 Cod procedură civilă;
– autoritatea tutelară, deși este citată și ascultată în legătură cu încredințarea
minorilor, n u poate declara apel, deoarece nu este parte în proces;

29 I. Leș, op. cit., p. 635.
30 D. Lupașcu, op. cit., 2009, pp. 156 -158.

33
– termenul de apel nu se întrerupe prin moartea părții care are interes să facă
apel, deoarece în această situație căsătoria încetează;
– competența de soluționare a apelului revine tribunalului specializ at în
judecarea cauzelor cu minori și de familie sau, după caz, tribunalului (care va
judeca apelul cu respectarea principiului specializării);
– este obligatorie întâmpinarea în apel, întrucât dispozițiile art. 612 alin. (5)
Cod procedură civilă (care îl scutesc pe pârât de obligația depunerii
întâmpinării) se referă doar la judecata în primă instanță;
– nu este posibil ca instanța de apel să constate propria competență și să judece
cauza în primă instanță;
– instanța de apel va putea lua act de renunțarea la judecată a reclamantului,
chiar dacă pârâtul se opune;
– instanța de apel va putea stinge acțiunea de divorț prin împăcarea părților,
chiar dacă apelul nu a fost timbrat (ori a fost insuficient timbrat);
– apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s -a respins cererea va fi
respins ca nesusținut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.
Secțiunea 2. Recursul
În literatura d e specialit ate, recursul este definit drept calea de atact prin
intermediul căreia părțile sau Ministerul Public solicită, în con dițiile legii și
pentru mot ive limitativ determinate de lege, desființarea unei hotărâri
judecătorești pronunțate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate
jurisdicțională.
Hotărârea de divorț poate fi ata cată cu recurs în termen de 30 de zile, chiar
dacă obiectul recursului nu privește divorțul. Instanța de recurs este investită
numai cu soluționarea elementelor de drept ale judecății, nu și cu a celor de fapt.
Competența aparține curții de apel (secției sau completului specializat pentru
cauze cu minori și de familie) .
Particularitățile semnalate în cazul apelului se aplică, muta tis mutandis și
în cazul recursului.
Secțiunea 3. Contestația în anulare
Contesația în anulare este o cale de atac extraordinară de retr actare,
comună și suspensivă de executare.

34
Ea se poate exercita împotriva hotărârilor irevocabile, în cazurile și
condițiile expres prevăzute de lege31.
Hotărârea irevocabilă de divorț poate fi atacată pe calea contestației în
anulare pentru motivele prevăzute la art. 317 -318 Cod procedură civilă. Judecata
contestației în anulare se va face potrivit regulilor procedurale stabilite de art.
319-321 Cod procedură civilă, divorțul neprezentând apecte dosebite în această
materie.

31 V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., pp. 365 -384.

35

CAPITOLUL 5. EFECTELE DIVORȚULUI
Actul juridic al desfacerii căsătoriei producând efecte de ordin patrimonial
și personal -nepatrimonial între soți, pe de o parte, între aceștia și copii, pe de altă
parte, evident că desfacerea căsătoriei generează o serie de efecte contrare.
Deși, astfel cum vom arăta în cele ce urmăează, în general depturile și
obligațiile născute din căsătorie între soți dispar odată cu desfacerea acesteia,
între părți și copii se mențin, primind o altă înfățișare32.
Secțiunea 1. Data desfacerii căsătoriei
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin car e s-a pronunțat
divorțul a rămas definitivă. Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată
de moștenitorii soțului reclamant, potrivit art. 380 noul Cod Civil, căsătoria se
socotește des făcută la data decesului. În cazul prevăzut de art. 375 noul Cod
Civil, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorț. Căsătoria
este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s -a pronunțat divorțul a rămas
irevocabilă.
Întrucât privește statutul civil al persoanei, hotărârea are efect constitutiv
erga omnes.
Efectele patrimoniale al căsătoriei încetează față de terți la data când s -a
făcut mențiune despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie sau de
la dat a când ei au cunoscut divorțul pe altă cale.Potrivit art. 377 alin. (2) Cod
procedură civilă, sunt hotărâri irevocabile, dacă ne referim la cele de divorț,
următoarele:
a) cele date în primă instanță care nu au fost atacate cu apel;
b) cele date în apel nerecurate;
c) cele date în recurs, chiar dacă prin aceasta s -a soluționat fondul cauzei.
Hotărârea pronunțată în cazul divorțului prin acord (art. 613 Cod
procedură civilă), precum și în cazul divorțului întemeiat pe separația în fapt timp
de cel puțin 2 ani a soților (art. 617 Cod procedură civilă) este definitivă și
irevocabilă în ce privește divorțul. Prin urmare, data când hotărârea rămâne
irevocabilă este considerată data desfacerii căsătoriei respective.

32Al. Bacaci, V.c: Dumitrache, C.C. Hageanu, op. cit., 2009, p. 155.

36
Hotărârea irevocabilă de divorț se comunică din o ficiu serviciului de stare
civilă competent, pentru a se face mențiunea corespunzătoare pe marginea actului
de căsătorie33, Registrului național notarial al regimurilor matrimoniale și, după
caz, Oficiului național al registrului comerțului.
Secțiunea 2. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale
între soți
1. Calitatea de soț
Din momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de divorț,
calitatea de soț încetează. Din acel moment, fiecare dintre soți se poate recăsători
cu o altă persoană, după cum fosții soți se pot recăsători între ei.
2. Numele de familie după desfacerea căsătoriei
Potrivit art. 383 din noul Cod Civil , la desfacerea căsătoriei prin divorț,
soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța i a act de
această înțelegere prin hotărârea de divorț.
Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de
interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze
numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.
Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea,
fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei.
În hotărârea de divorț, instanța va menționa, după distincțiile de mai sus,
numele pe care urmează să îl poarte foștii soți.
Numele se poate schimba pe cale administrativă, pentru motive temeinice.
Se consideră că este întemeiată o cerere de schimbare a numelui, printr e altele,
dacă persoana în cauză a folosit în exercitarea profesiei n umele pe care dorește să
îl obțină, făcând dovada cu privire la aceasta, precum și asupra faptului că este
cunoscută în societate cu acest nume .
De asemenea, ca efect al divorțului putem menționa faptul că obligația de
sprijin moral, obligația de fidelitat e, obligația de coabitare și obligația conjugală
a soților încetează la desfacerea căsătoriei prin divorț.

33 I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., 2006, pp. 252 -256.

37
3. Cetățenia soțului divorțat
Divorțul nu are nici o influ ență în ceea ce privește cetățenia soților.
Cetățenia dobândită în urma căsătoriei nu suferă nici o modificare, deoarece
Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române34 nu reglementează, printre cazurile de
pierdere a cetățeniei, și divorțul.
4. Drepturile soțului divorțat
Divorțul este considerat pronunțat îm potriva soțului din a cărui culpă
exclusivă s -a desfăcut căsătoria.
Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care
legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia. Aceste
drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul
părților.
5. Capacitatea civilă deplină de exercițiu a soțului minor
Capacitatea civilă deplină de exercițiu dobândită de soțul minor ca urmare
a încheierii căsătoriei nu este afectată datorită desfacerii căsătoriei prin divorț,
deoarece art. 39 din noul Cod Civil nu are în vedere și pierderea acesteia. De
fapt, dacă s -ar admite soluția contrară, sub aces t aspect, divorțul ar acționa ca o
veritabilă sancțiune civilă pentru soțul minor, indiferent că este sa u nu vinovat de
desfacerea căsătoriei.
Secțiunea 3. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale
dintre soți
1. Efecte cu privire la regimul matrimonial
În cazul divorțului, conform art. 385 din noul Cod Civil cu privire la
încetarea regimului matrimonial, acesta încetează între soți la data introducerii
cererii de divorț.
Cu toate acestea, oricare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul
divorțului prin acordul lor, pot cere instanței de divorț să constate că regimul
matrimonial a încetat de la data separației în fapt.
Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul divorțului prin
acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială.

34 Legea nr. 21/1991 a fost publicată în M. Of. Nr. 44 din 6 martie 1991 și republicată în M. Of.
Nr. 98 din 6 martie 2000.

38
De asemenea, conform art. 386 din noul Cod Civil cu privire la actele
încheiate î n frauda celuilalt soț, actele menționate la art. 346 alin. (2), precum și
actele din care se nasc obligații în sarcina comunității, încheiate de unul dintre
soți după data introducerii cererii de divorț sunt anulabile, dacă au fost făcute în
frauda celuil alt soț.
Conform art. 387 din noul Cod Civil, hotărârea judecătorească prin care s –
a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț, sunt opozabile față de
terți, în condițiile legii.
2. Dreptul la despăgubiri
Distinct de dreptul la prestația compens atorie, soțul nevinovat, care suferă
un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl
despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț.
3. Obligația la întreținere între foștii soți
Prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează.
Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina
unei incapacități de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei.
El are drept la întreținere și atu nci când incapacitatea se ivește în decurs de un an
de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea este cauzată de o
împre jurare în legătură cu căsătoria (cum ar fi, in cazul fostei soții, o incapacitate
cauzată de naștere).
Întreținerea datora tă se stabilește până la o pătrime din venitul net al celui
obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a
creditorului. Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va
putea depăși jumătate din venitul ne t al celui obligat la plată.
Când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta
nu beneficiază de aceste prevederi stipulate în noul Cod Civil, decât timp de un
an de la desfacerea căsătoriei. În afara altor cazuri prevăzute de le ge, obligația de
întreținere încetează prin recăsătorirea celui înd reptățit.
Dreptul la întreținere al fostu i soț recăsătorit se stinge, deoarece obligația
de întreținere există, în primul rând, între soți, deci soțul din căsătoria actuală a
beneficiarul ui preia, odată cu încheierea căsătoriei, obligația de a da întreținere.
Legiuitorul, referindu -se la soțul recăsătorit, are în vedere încheierea unei

39
căsătorii subsecvente, valabilă din punct de vedere juridic. De asemenea, se
înțelege că, obligația de a da întreținere subzistă, chiar dacă debitorul se
recăsătorește. Nu este exclus ca acesta să fie concomitent ținut la întreținere atât
față de fostul soț, cât și față de soțul din căsătoria actuală.
Obligația legală de întrținere dintre foștii soți divorțați este, așadar, o
obligație distinctă față de cea fondată pe îndatorirea de sprijin material reciproc
din timpul căsătoriei, după cum diferite sunt și condițiile celor două feluri de
obligații. Fund amentul obligației legale de întreținere dintre foștii soți se află în
acele reguli morale, umanitare, care impun asistența materială între persoanele
legate în trecut prin căsătorie.
Dreptul la întreținere presupune, înainte de toate, întrunirea condiții lor de
drept comun în materie, adică starea de nevoie a celui care pretinde întreținere,
detreminată de incapacitatea sa de a munci și, de partea celui ținut să acorde
întreținerea, de existența mijloacelor necesare.
4. Prestația compensatorie
În cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârârt,
soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este
posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l -ar determina în condițiile
de viață ale celui care o s olicită.
Prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a
durat cel puțin 20 de ani. Soțul care solicită prestația compensatorie nu poate cere
de la fostul său soț și pensie de întreținere.
Prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea
căsătoriei. La stabilirea prestației compensatorii se tine seama de resursele soțului
care o solicită, cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de
efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regim ului matrimonial, precum și
de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, c um ar fi vârsta și
starea de sănă tate a soților, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfășura o
activitate produătoare de venituri și altele asemenea.
Prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume
globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra
unori bunuri mobile sau imobile care aparțin debitorului. De asemenea, renta

40
poate fi stabilită într -o cotă procentuală din venitul debitorului sau într -o sumă de
bani determinată.
Renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită
prestația compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabilește prin
hotărârea de divorț. De asemenea, instanța, la cererea soțului creditor, îl poate
obliga pe soțul debitor să constituie o garanție reală sau să dea cauțiune pentru a
asigura eexecutarea rentei.
Instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie, dacă se modifică,
în mod s emnificativ, mijloacele debitorului și resursele creditorului. În cazul în
care prestația compensatorie constă într -o sumă de bani, aceasta se indexează de
drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.
Prestația compensatorie încetează prin dcesul unui a dintre soți, prin
recăsătorirea soțului creditor, precum și atunci când acesta obține resurs de natură
să îi asigure condiții de viață asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
Secțiunea 4. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și
copii lor minori
Conform art. 396 din noul Cod Civil, instanța de tutelă hotărăște, odată cu
pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre părinții divorțați și copii lor
minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de
anchet ă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi
ascultă.
După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară
de cazul în care instanța decide altfel. Dacă există motive întemeiate, având în
vedere interersul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea
părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți. Celălalt părinte
păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului,
precum ș i dreptul de a consimți la adopția acestuia.
În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărâ plasamentul copilului
la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într -o
instituție de ocrotire . Acestea exercită drepturile și îndatoririle care revin
părinților cu privire la persoana copil ului. Instanța stabilește dacă d repturile cu

41
privire la bunurile copilului se exercită de către părinți în comun sau de către
unul dintre ei.
De asemenea, instanța de tutelă, în lipsa înțele gerii dintre părinți sau dacă
aceasta este contrară interesului superior al copilului, stabilește, odată cu
pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în
mod statornic.
Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii păr inți, instanța îi stabilește
locuința la unul dintre ei, ținând seama de interesul său superior. În mod
excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate
stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul
acestora, ori la o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului
și îndeplinesc toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.
În cazul dispozițiilor privitoare la locuința familiei, părintele sau, d upă
caz, părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu
acesta. În caz de neînțelegere între părinți, instanșa de tutelă decide cu privire la
modalitățile de exercitare a acestui drept.
Ascultarea copilului este obligatorie da ca a împlinit vârsta de 10 ani. Ca
forme concrete de înfăptuir e, părintele poate vizita copilul la domiciliul părintelui
în a cărui grijă se află, poate găzdui copilul la domiciliul său, inclusiv în perioada
vacanțelor școlare.
În principiu, faptul că părinții domiciliază în localități diferite nu are o
semnificație deosebită, putându -se permite părintelui căruia nu i s -a încredințat
copilul să îl ia cu sine pentru scurte perioade de timp, totuși, o atare măsură nu
poate fi dispu să dacă, indiferent din ce împrejurări (vârsta fragedă a copilului,
starea precară a sănătății sale etc.), ar contraveni interesului superior al copilului
(art 16 din Legea nr. 272/2004).
De asemenea, părintele poate coresponda cu copilul sau poate stabil i orice
altă formă de comunicare, poate transmite informații copilului și este îndreptățit
să primească informații privitoare la acesta (inclusiv fotografii recente, evaluări
medicale sau școlare).
În orice caz, stabilirea practică a planului de legături personale dintre
părinte și copil nu trebuie să lipsească demersul de orice finalitate. De pildă,

42
încuviințarea dată părintelui de a avea legături personale cu copilul numai trei ore
într-o singură zi pe an și, chiar și aceasta, la sediul autorității admin istrației
publice locale, în prezența unui membru al autorității tutelare, exclude dintr -un
început orice exercițiu al ac estui drept.
Exercitarea abuzivă de către părinte a drepturilor ce i -au fost conferite
față de persoana copilului încredințat celuilal t soț, de natură a stânjeni sau
periclita procesul de creștere, educare, instruire și formare a acestuia,
îndreptățește instanța sesizată prin cererea celuilalt părinte să dipună limitarea,
suspendarea sau chiar suprimarea acestui drept al părintelui, în f uncție de natura
și gravitatea abaterilor constatate.
Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui
părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătur ă și pregătire profesională a
copiilor.
În cazul schimbării împrejurărilor cu privire la măsurile luate la adresa
copilului minor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la drepturile
și îndatoririle părinților divoțați față de copii lor minori, la cererea oricăruia
dintre părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de
ocrotire, a instituției publice specializate pentru protecț ia copilului sau a
procurorului.

43

CONCLUZII

După părerea mea, procedura divorțului s -a simplificat cu mult, legiuitorul
dorind acest lucru, să creeze o lege simplă, curată și care le prevede și include pe
toate, astfel încât să nu mai existe discuții în contradictoriu. Dar, totuși, legea este
interpretabilă, astfel discuții vor mai exista, dar față de vechea, no ua
reglementare este mult mai explicită.
Personal sunt mulțumită de acest progres, deoarece cred cu tărie că, dacă
este atât de simplu să te căsătorești, la fel de simplu ar trebui să fie și când
divorțezi. Nu încurajez și nu sunt de acord cu divorțul, dar acesta din urmă a
ajuns să fie un necesar într -o societate în dezvoltare, pentru ca oamenii să trăiască
în armonie, trebuie să mai existe și despărțiri.
Singurul aspect care mă îngrijorează într -un proces de divorț sunt copii (în
cazul în care există). Po ate dura ani de zile până când se vă hotărâ definitiv soarta
copiilor, iar până atunci ei fie stau la unul dintre părinți, fie la terțe persoane ori
în plasamente. Nu sunt de acord cu durata unui astfel de proces, astfel copiilor li
se știrbește, până la u rmă, copilăria. Tocmai de aceea susțin ideea de simplificare,
așa cum în noua reglementare se poate divorța, având copii, și la notarul public
din circumscripția ultimei locuințe comune a soților. Doresc ca astfel de dosare,
în care sunt implicați copii, a șa cum spune legea, în care primează interesul
superior al acestora, să nu mai dureze atât de mult. Deoarece această lungă durată
a unui caz, în care sunt implicați copii, nu este benefică pentru aceștia, iar atunci
vin cu o întrebare: unde este interesul superior al copiilor?
Un alt aspect cu care sunt de acord este acela că se poate divorța în orice
moment după căsătorie, anume, nu mai este obligatoriu așa cum prevedea Codul
familiei să curgă un an de la data căsătoriei. Îmi susțin ideea prin același
argument, și anume, faptul că trebuie să ne comportăm precum niște oameni
civilizați, într -o societate civilizată, iar dacă două persoane s -au căsătorit, iar
după scurt timp nu se mai înțeleg, dacă sunt amândouă de acord să poată cere
desfacerea căsătoriei și fără ca instanța sau ofițerul de stare civilă ori notarul
public să se intereseze de motivele care au adus la această situație. Dacă doar

44
unul dintre soți dorește să divorțeze atunci va trebui să invoce câteva motive
temeinice pentru că instanța de judecat ă să ia act.
De asemenea un alt caz, zic eu, interpretabil, este acela al soțului bolnav.
Balanța mea se înclină în felul următor: pe de o parte avem soțul bolnav căruia i
s-a promis și garantat (prin căsătorie), de către celălalt soț sănătos, sprijin mora l
și material. Pe de altă parte este și soțul sănătos, care are dreptul, până la urmă, la
o viață fericită și totodată poate să și -o refacă alături de altcineva. În astfel de
cazuri contează foarte mult circumstanțele, lăsându -se la aprecierea instanțelor
judecătorești. Dar nu sunt de acord cu faptul că doar soțul bolnav are dreptul să
introducă o cerere de divorț, iar celălalt dacă nu mai dorește să continue, să
găsească alte modalități prin care să introducă o cerere de divorț.
În concluzie, divorțul este o traumă atât pentru soți, precum și pentru
terțele persoane implicate în procesul de divorț, dar consider că nici o conviețuire
intre doi oameni civilizați nu poate exista fără înțelegere , fără dragoste sau
obligație înțeleasă (uneori dusă până la extre m – în cazul soțului bolnav) nu este
firesc, deoarece omul este investit cu o singură viață și aceea uneori mult prea
scurtă.

45

BIBLIOGRAFIE

1) Nadia Cerasel a Aniței, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, 2012.
2) Teodor Bosașca, Aurelia Drăghici, Ioan Puie, Dreptul familiei, Ed itura
Universul Juridic, București, 2012.
3) Dan Lupașcu, Dreptul familiei, ed. a IV -a, Editura Universul Juridic,
București, 2009.
4) Critian Mareș, Dreptul Familiei, ediția a II -a, Editura C.H.Beck, București,
5) Codul civil și Cod ul de procedură civilă, cu ultimele modificări aduse prin
Legea nr. 60/2012, publicată în Monitorul Oficial al româniei nr. 255 din
17.04.2012.
6) Legea nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii (republicată în 2009,
M.of. nr. 300 din 7 mai 2009);
7) Legea nr. 105/1992 din 22 septembrie 1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internațional privat;
8) Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil. Legea de punere in aplicare a noului Cod Civil
9) Legea nr.59 din 23 iulie 1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă,
a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 și a Legii
nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi;
10) Legea 65 din 5 octombrie 1993 (Legea 65/199 3) privind completarea Legii
nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului
familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr.
94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi;
11) OUG 138/2000 privind modificarea și completarea Codului de procedură
civilă;
12) Legea 134/2010 privind Codul de procedură civilă (M.of. nr. 485/15 iulie
2010);
13) Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii 134/2010 privind Codul de
procedură civilă (M.of. 365/30 mai 2012);
14) Legea 287/2009 privind Codul civil (M.of. 511/24 iulie 2009);

46
15) Decizia nr. 960 din 30 octombrie 2007, publicată in M.of . nr. 816 din 29
noiembrie
16) http://www.mmun cii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/LEGIL105 –
1992.pdf
17) http://ro.scribd.com/doc/50191949/Curs -Drept -procesual -civil-Ciobanu -Boroi
18) www.jurisprudenta.ro
19) www.jurisprudentacedo.ro
20) www.just.ro
21) www.wikipedia.ro