CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Capitol introductive
Clementa si ideea de justitie
Amnistia din punct de vedere istoric
Amnistia în evul mediu
Amnistia în istoria dreptului românesc
Amnistia în antichitate
Amnistia în epoca feudală
Amnistia în epoca modernă
Amnistia în perioada 1948-1989
Amnistia după revoluția din 1989
Amnistia din punct de vedere social-politic
Temeiurile sociale și politice ale amnistiei
CAPITOLUL 2 DELIMITARE, CLASIFICARE
2.1. Amnistia și celelalte cauze care înlătură răspunderea penală
2.2. Natura juridică. Trăsături fundamentale
2.3. Clasificări, delimitări față de alte instituții juridice
2.4. Deosebiri față de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
2.5. Deosebiri față de condițiile care pot conduce la înlocuirea răspunderii penale
CAPITOLUL 3 ASPECTE SPECIFICE PRIVIND AMNISTIA
3.1. Noțiune
3.2. Natura juridică
3.3. Caracterele amnistiei
3.4. Clasificare
3.5. Obiectul amnistiei
3.6. Modalități de identificare a obiectului amnistiei
CAPITOLUL 4 AMNISTIA ÎN SITUATII PARTICULARE
4.1. Amnistia în cazul participației
4.2. Amnistia în cazul tentativei
4.3. Amnistia în cazul existentei unor cauze generale de agravare ori atenuare a
pedepsei
4.4. Amnistia în cazul infracțiunilor săvârșite de minori
4.5. Amnistia în cazul concursului de infracțiuni
CAPITOLUL 5 EFECTELE AMNISTIEI
5.1. Efectelor amnistiei antecondamnatorii ( proprii )
5.2. Efectelor amnistiei postcondamnatorii ( improprii )
5.2.1. Înlăturarea pedepsei principale în măsura în care nu a fost executată
5.2.2. Înlăturarea celorlalte consecințe ale condamnarii
5.2.3. Existența pluralității intermediare
5.2.4. Exceptarea de la beneficiul suspendării conditionațe a executării pedepsei,
ori de la acela al înlocuirii răspunderii penale
5.3. Efectelor amnistiei în unele situații speciale
5.3.1. Amnistierea infracțiunilor săvârșite după liberare provizorie pe cauțiune,
sau sub control judiciar
5.3.2. Amnistierea în cazul pedepselor a căror executare a fost suspendată
condiționat
5.3.3. Amnistia în cazul pedepselor grațiate condiționat
5.3.4. Amnistia în ipoteza liberării condiționate
5.3.5. Amnistia în cazul condamnaților pensionari
5.3.6. Amnistia în contextul pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă
5.3.7. Amnistia și căile extraordinare de atac
5.3.8. Amnistia în forma agravată a unor infractiuni
CAPITOLUL 6 LIMITELE EFECTELOR AMNISTIEI
6.1. Limitele prevăzute expres de lege
6.1.1. Restrângerea retroactivității amnistiei în cazul pedepsei amenzii
6.1.2. Limitele amnistiei asupra măsurilor de siguranță
6.1.3. Inexistența efectelor asupra măsurilor educative
6.1.4. Lipsa efectelor amnistiei asupra drepturilor persoanelor vătămate
6.1.5. Unele restrângeri ale efectelor amnistiei asupra obligației de plată a
cheltuielilor judiciare
6.2. Limitele implicite ale efectelor amnistiei
6.2.1. Irelevanța amnistiei în privința modalității de recuperare a pagubei cauzate
agentului economic de angajatul sau
6.2.2. Lipsa efectelor amnistiei asupra răspunderii disciplinare
6.2.3. Lipsa efectelor amnistiei privind înlăturarea măsurii încetării contractului
de muncă a celui condamnat la pedeapsa cu închisoare la locul de muncă
6.2.4. Lipsa efectelor amnistiei asupra infracțiunilor care constituie motive de
divorț
6.2.5. Lipsa efectelor amnistiei asupra infracțiunilor care atrag decăderea din
drepturile părintești
6.2.6. Lipsa efectelor amnistiei asupra infracțiunilor care determină nedemnitate
succesorală
CAPITOLUL 7 AMNISTIA ÎN CAZUL UNITĂȚII DE
INFRACȚIUNE
7.1. Infracțiunea continuată
7.2. Infracțiunea complexă
7.3. Infracțiunea continuă
7.4. Unitatea naturală de infracțiuni
7.5. Infracțiunea de obicei
7.6. Infracțiunea progresivă
CAPITOLUL 8 EXCEPTII DE LA AMNISTIE.
8.1. Recidiviștii
8.2. Recidiviștii prin condamnări anterioare
8.3. Condamnatii care nu au început executarea pedepsei prin sustragerea de la
aceasta
8.4. Exceptarea infracțiunilor cauzatoare de pagube superioare plafoanelor stabilite
în actul de amnistie
8.5. Exceptarea condamnaților cu comportare necorespunzătoare pe parcursul
executării pedepsei
8.6. Neaplicarea amnistiei în cazul instigării neurmate de executare, în cazuri
particulare
CAPITOLUL 9 MODALITAȚI DE APLICARE A AMNISTIEI
9.1. Interpretarea actului de clemență
9.2. Aplicarea amnistiei de către instanța judecătorească la care cauza se află
pendinte
9.3. Aplicarea amnistiei în temeiul art. 459, Cod proc. Pen.
9.4. Aplicarea amnistiei pe calea contestației la executare
9.5. Aplicarea amnistiei ca urmare a promovării recursului în anulare
9.6. Aplicarea amnistiei pe calea contestației în anulare
CAPITOLUL 10 JURISPRUDENȚĂ
CAPITOLUL 11 CONCLUZII
Bibliografie
=== AMNISTIA ===
AMNISTIA
PLAN DE LUCRU
CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
Capitol introductive
Clementa si ideea de justitie
Amnistia din punct de vedere istoric
Amnistia în evul mediu
Amnistia în istoria dreptului românesc
Amnistia în antichitate
Amnistia în epoca feudală
Amnistia în epoca modernă
Amnistia în perioada 1948-1989
Amnistia după revoluția din 1989
Amnistia din punct de vedere social-politic
Temeiurile sociale și politice ale amnistiei
CAPITOLUL 2 DELIMITARE, CLASIFICARE
2.1. Amnistia și celelalte cauze care înlătură răspunderea penală
2.2. Natura juridică. Trăsături fundamentale
2.3. Clasificări, delimitări față de alte instituții juridice
2.4. Deosebiri față de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
2.5. Deosebiri față de condițiile care pot conduce la înlocuirea răspunderii penale
CAPITOLUL 3 ASPECTE SPECIFICE PRIVIND AMNISTIA
3.1. Noțiune
3.2. Natura juridică
3.3. Caracterele amnistiei
3.4. Clasificare
3.5. Obiectul amnistiei
3.6. Modalități de identificare a obiectului amnistiei
CAPITOLUL 4 AMNISTIA ÎN SITUATII PARTICULARE
4.1. Amnistia în cazul participației
4.2. Amnistia în cazul tentativei
4.3. Amnistia în cazul existentei unor cauze generale de agravare ori atenuare a
pedepsei
4.4. Amnistia în cazul infracțiunilor săvârșite de minori
4.5. Amnistia în cazul concursului de infracțiuni
CAPITOLUL 5 EFECTELE AMNISTIEI
5.1. Efectelor amnistiei antecondamnatorii ( proprii )
5.2. Efectelor amnistiei postcondamnatorii ( improprii )
5.2.1. Înlăturarea pedepsei principale în măsura în care nu a fost executată
5.2.2. Înlăturarea celorlalte consecințe ale condamnarii
5.2.3. Existența pluralității intermediare
5.2.4. Exceptarea de la beneficiul suspendării conditionațe a executării pedepsei,
ori de la acela al înlocuirii răspunderii penale
5.3. Efectelor amnistiei în unele situații speciale
5.3.1. Amnistierea infracțiunilor săvârșite după liberare provizorie pe cauțiune,
sau sub control judiciar
5.3.2. Amnistierea în cazul pedepselor a căror executare a fost suspendată
condiționat
5.3.3. Amnistia în cazul pedepselor grațiate condiționat
5.3.4. Amnistia în ipoteza liberării condiționate
5.3.5. Amnistia în cazul condamnaților pensionari
5.3.6. Amnistia în contextul pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă
5.3.7. Amnistia și căile extraordinare de atac
5.3.8. Amnistia în forma agravată a unor infractiuni
CAPITOLUL 6 LIMITELE EFECTELOR AMNISTIEI
6.1. Limitele prevăzute expres de lege
6.1.1. Restrângerea retroactivității amnistiei în cazul pedepsei amenzii
6.1.2. Limitele amnistiei asupra măsurilor de siguranță
6.1.3. Inexistența efectelor asupra măsurilor educative
6.1.4. Lipsa efectelor amnistiei asupra drepturilor persoanelor vătămate
6.1.5. Unele restrângeri ale efectelor amnistiei asupra obligației de plată a
cheltuielilor judiciare
6.2. Limitele implicite ale efectelor amnistiei
6.2.1. Irelevanța amnistiei în privința modalității de recuperare a pagubei cauzate
agentului economic de angajatul sau
6.2.2. Lipsa efectelor amnistiei asupra răspunderii disciplinare
6.2.3. Lipsa efectelor amnistiei privind înlăturarea măsurii încetării contractului
de muncă a celui condamnat la pedeapsa cu închisoare la locul de muncă
6.2.4. Lipsa efectelor amnistiei asupra infracțiunilor care constituie motive de
divorț
6.2.5. Lipsa efectelor amnistiei asupra infracțiunilor care atrag decăderea din
drepturile părintești
6.2.6. Lipsa efectelor amnistiei asupra infracțiunilor care determină nedemnitate
succesorală
CAPITOLUL 7 AMNISTIA ÎN CAZUL UNITĂȚII DE
INFRACȚIUNE
7.1. Infracțiunea continuată
7.2. Infracțiunea complexă
7.3. Infracțiunea continuă
7.4. Unitatea naturală de infracțiuni
7.5. Infracțiunea de obicei
7.6. Infracțiunea progresivă
CAPITOLUL 8 EXCEPTII DE LA AMNISTIE.
8.1. Recidiviștii
8.2. Recidiviștii prin condamnări anterioare
8.3. Condamnatii care nu au început executarea pedepsei prin sustragerea de la
aceasta
8.4. Exceptarea infracțiunilor cauzatoare de pagube superioare plafoanelor stabilite
în actul de amnistie
8.5. Exceptarea condamnaților cu comportare necorespunzătoare pe parcursul
executării pedepsei
8.6. Neaplicarea amnistiei în cazul instigării neurmate de executare, în cazuri
particulare
CAPITOLUL 9 MODALITAȚI DE APLICARE A AMNISTIEI
9.1. Interpretarea actului de clemență
9.2. Aplicarea amnistiei de către instanța judecătorească la care cauza se află
pendinte
9.3. Aplicarea amnistiei în temeiul art. 459, Cod proc. Pen.
9.4. Aplicarea amnistiei pe calea contestației la executare
9.5. Aplicarea amnistiei ca urmare a promovării recursului în anulare
9.6. Aplicarea amnistiei pe calea contestației în anulare
CAPITOLUL 10 JURISPRUDENȚĂ
CAPITOLUL 11 CONCLUZII
CAPITOLUL 1
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1.1. Clemența și ideea de justiție.
1.1.1. Generalități.
Justiția constituie starea ideală a societății, realizabilă prin asigurarea, pentru fiecare individ în parte și pentru toți laolaltă, a satisfacerii drepturilor și intereselor legitime. Ideea de justiție sau justiție imanentă este rodul gândirii sociale, fiind preluată și dezvoltată de diferitele concepții filosofice sau juridice. Justiția reprezintă un mijloc de consolidare și armonizare a relațiilor sociale.
Fiecare societate își identifică propriul său ideal de justiție, pe care îl așează apoi deasupra tuturor celorlalte. „Idealul de justiție este superior oricărui altuia, este, în acest sens, un ideal ultim.”
Idealul de justiție apare ca un reflex schimbător după locuri și timpuri. El se adaptează întocmai împrejurărilor sociale și mentalității colectivității la un moment datR. Stammler aprecia că realizarea justiției înseamnă înlăturarea tuturor scopurilor particulare care le contrazic pe cele general acceptate.
Potrivit lui Geny, justiția este expresia ordinii și echilibrului armonic în conținut, dar extern prin manifestările sale, întemeiat pe condițiile efective ale vieții omului în societate. Legile vin și pleacă, justiția rămâne.
Del Vecchio a susținut că prescripțiile dreptului pozitiv sunt supuse controlului justiției. Justiția se reflectă în mod variabil în toate legile, dar ea nu se confundă cu nici una dintre ele, fiind superioară lor. Prin urmare, raționalitatea ideii de justiție va ajunge să domine prescripțiile pozitive.
Elementele, componentele sau valorile fundamentale ale noțiunii de justiție sunt dreptatea, utilitatea socială și securitatea juridică, la care vom încerca, în continuare, să raportăm conceptul de clemență.
1.1.2. Clemența și dreptatea.
Dreptul, prin chiar denumirea, funcțiile și scopul său, trebuie să se întemeieze pe ideea de dreptate. Cel puțin în aspirațiile sale, dreptul trebuie să se raporteze la valoarea fundamentală a dreptății.
Pentru a nu deveni străină dreptului, clemența trebuie să se bazeze pe aceeași valoare.
Dreptatea este un principiu care pătrunde în drept, în conștiința juridică, precum și în morală. Ea constă într-o anumită stare de raporturi sociale precum și, în același timp, într-o reflectare a acestei stări în conștiința socială, raporturile fiind evaluate în funcție de justețea lor.
Ideea de drept o include pe aceea de dreptate, cele două concepte identificându-se nu arareori.
Esența ideii de dreptate o constituie tratarea cazurilor similare în mod egal și a celor deosebite în moduri diferite. Indiferent că provine din filosofia antică, din doctrină creștină, din sentimentul de dreptate sau din dreptul natural, egalitatea se dovedește a fi miezul însuși al dreptului.
Aristotel a susținut că principiul justiției este egalitatea. Acesta ar fi înfrânt în funcția sa specifică dacă s-ar acorda tratament egal la merite inegaleLa romani, justiția se întemeia pe principiul moral al dreptății -honeste vivere. Dreptul însuși era denumit ars aequi et boni. Aequitas înseamnă, propriu-zis, o egalizare, adică un tratament egal al lucrurilor și raporturilor egale. El reprezintă un criteriu care obligă la recunoașterea a ceea ce este identic în substratul lucrurilor, trecând peste ceea ce este divers și întâmplător.
Potrivit lui Hugo Grotius, unul dintre preceptele jus naturaliste fundamentale îl constituie pedeapsa echitabilă – poena inter hominis meritum.
Egalitatea privește atât activitatea legiuitorului, cât și pe aceea de interpretare și aplicare a dreptului.
Dată fiind însă inexistența unor indivizi egali, regula echității își restrânge semnificația numai la stabilirea modului în care trebuie tratate persoanele care nu sunt identice.
Egalitatea este un factor de progres al dreptului și un factor de echilibru al vieții.
Echitatea reprezintă tocmai baza și scopul legilor.
Legislația ne pune la dispoziție formule generale de justiție, pe când echitatea se înțelege pentru fiecare apreciere juridică în parte.
În fiecare caz există ceva ce nu poate fi definit, ce nu se poate exprima și care constituie însăși individualitatea acestuia.
Justiția și echitatea trebuie supuse unei continue influențe reciproce, în așa fel încât să dispară inechitatea și să rămână justiția, în înțelesul cât mai apropiat de ideal.
Exercițiul clemenței este legat nemijlocit de principiul dreptății.
Încă Aristotel s-a preocupat de dificultatea aplicării legilor generale și schematice la cazurile concrete, propunând organizarea unei justiții corective, rectificative, egalizatoare sau sinalagmatice, atât pentru pricinile civile, cât și pentru cele penale. Corectivul indicat pentru moderarea rigidității legilor l-a constituit echitatea.
Nu este însă mai puțin adevărat că și în timpurile moderne redactarea abstractă a legilor poate conduce, în cazuri concrete, la pedepse excesive. într-o astfel de reglementare prea generală, situații de fapt diverse pot fi subordonate unui tratament identic.
Procesul judiciar poate fi văzut în ansamblul său ca o comparație.
În procesul civil este deschisă calea negocierii și a tranzacției.
În procesul penal, executarea efectivă a unei pedepse aplicate după o normă rigidă poate conduce la transformarea unei dreptăți formale într-o nedreptate materială (summum jus, summa injuria). Uneori, sepedepsește după lege în cazuri în care conștiința și opinia publică achită. în aceste cazuri, legea și dreptatea ajung în conflict.
Detensionarea raportului dintre ele, armonizarea între exigențele nobilei idei a dreptății și a comandamentelor interesului public, pe de o parte, și legea penală, pe de alta, se pot obține, printre altele, și pe calea grațierii individuale.
În multe situații, efectul aflictiv al pedepsei se răsfrânge diferit asupra unor condamnați cu personalități similare, cărora li s-au aplicat pedepse identice pentru infracțiuni asemănătoare.
În cazul unor pedepse pecuniare consistente de exemplu, deprecierea situației financiare a unuia dintre condamnați poate atrage consecințe diferite, în pofida unei vinovății identice sau similare, și a unor pedepse egale.
În principiu, toate motivele surveniente hotărârii de condamnare, și care deci nu au putut fi avute în vedere la individualizarea judiciară a pedepsei, sunt considerate cauze potențiale de grațiere. Ele sunt numite grațieri de egalizare, pentru a le deosebi de cele condiționate de conduita ulterioară a fostului condamnat. în cazul grațierilor de egalizare, egalitatea formală este corectată în favoarea celei materiale și a cazului concret.
Rezultă, așadar, că grațierea oferă posibilitatea unei treceri armonioase de la „jus strictum” la „jus aequum”. Ea reprezintă consecința recunoașterii că pedeapsa nu îndeplinește, în anumite cazuri, scopul său și, pentru acest motiv, trebuie înlăturată sau diminuată.
Filosoful austriac Caneri scria: „De ce clemență înaintea dreptului și nu clemență înaintea dreptății? Legea trebuie aplicată corect, ea trebuie să fie egală față de toți și să fie unanim acceptată. Acuzatul a cărui situație este dintre cele mai grele, dar care se știe nevinovat, va cere un judecător drept și nu unul clement. Numai acolo unde legea și speța nu se acoperă deplin își găsește loc clemența, pentru că clemență autentică înseamnă dreptate”.
1.2. Amnistia din punct de vedere istoric.
1.2.1. Amnistia în evul mediu.
O dată cu apariția creștinismului, se naște un paralelism polemic între cultul împăratului și cel al mântuitorului.
El a condus, alături de alți factori, la un antagonism ireductibil între Stat și Biserică, în perioada patristică Statul fiind considerat chiar efectul unui păcat.
Chiar atunci când școala tomistă a reușit să reabiliteze Statul, ea l-a văzut, în continuare, subordonat Bisericii.
S-a considerat că lumea era guvernată de trei categorii de legi:
– lex aeterna (legea divină);
– lex naturalis (cognoscibilă prin rațiune);
– lex humana (invenție a omului).
Firește, aceste concepții despre stat și drept au influențat profund instituțiile amnistiei și grațierii.
Aceste instituții juridice au pătruns în vechile legiuiri europene o dată cu întregul drept roman, suportând puternica înrâurire a doctrinei creștine.
Chiar mai mult, potrivit unor autori, numai în aceste condiții s-a format și consolidat o concepție autentică despre dreptul de clemență.
Într-adevăr, în timp ce în Vechiul Testament dominantă este dreptatea, în Noul Testament prevalentă este clemența.
Recunoașterea clemenței ca valoare supremă a atras, evident, consecințe majore în legătură cu legiferarea dreptului de clemență.
Filantropia, de care – după cum am văzut – era legată în mod intrinsec clemența, a fost, treptat, retrasă dintre prerogativele suveranului și atribuită mântuitorului.
Suveranul devenea astfel un împuternicit al divinității, nemaifiind considerat însuși Dumnezeu. Din epoca lui Carol cel Mare datează celebra formulă „gratia Dei”, care subliniază titlul puterii și independența mandatului față de popor.
Asemenea lui Dumnezeu, reprezentantul său va acorda clemența, grația divină contopindu-se astfel cu cea a suveranului.
Deși în actele de clemență se utilizau încă unele formule antice consacrate – îndeosebi „Clementia” suveranului -, ele erau fundamental diferite față de cele din antichitate. Componenta umană lipsește cu desăvârșire, clemența nu își mai are izvorul în substanța divină a suveranului, ci este derivată nemijlocit din milostivenia cerească, auctor gratiae fiind Dumnezeu însuși.
Exista, la acea vreme, reprezentarea că, prin încălcarea legilor, regele însuși era lezat, iar dreptul său arbitrar de a pedepsi cuprindea, în mod firesc, și prerogativa de a ierta. Această concepție nu a dispărut cu totul nici astăzi. În Anglia, de pildă, Regina, ca „Fountain of Justice”, are dreptul de a ierta unele fapte „because they are done against the peace of the Crown”.
În legătură cu raporturile dintre noțiunea de favoare (grație) regală și dreptul regal de clemență s-au exprimat puncte de vedere opuse.
Astfel, Schroder-Kunssberg a considerat noțiunile cu totul independente, în schimb, Grewe – a cărui opinie a fost larg consacrată – a considerat favoarea (grația) suveranului intrinsec legată de dreptul său de clemență, reprezentând un element de semnificație crucială pentru apariția și dezvoltarea dreptului de grațiere.
Pe drept cuvânt, unii cercetători au remarcat că nu numai doctrina creștină a înrâurit dreptul de acordare a clemenței ci și invers, dreptul de clemență, îndeosebi în forma în care a fost exercitat în Roma antică, a influențat dogma religoasă.
Un prim argument a fost de ordin terminologic, constatându-se că noțiunea de „indulgentia” a fost împrumutată de lexicul teologic sub forma „indulgentia peccatorum”.
Un alt argument s-a bazat pe numeroasele asemănări între instituțiile juridice ale amnistiei și grațierii și cele ale indulgenței și satisfacției, prin care se asigura răscumpărarea păcatelor.
În sfârșit, un principe care acorda clemența sa fără o justă causa aggratiandi săvârșea unul dintre cele mai grele păcate.
În dreptul canonic, s-a făcut distincția între absolutio și dispensatio.
Primul constituia un drept judiciar și, ex justiția, era mărginit la poena medicinales.
Cel de al doilea reprezenta un drept pontifical și, ex aequitate, se întindea la iertarea pedepsei.
Astfel, în istoria evoluției amnistiei și grațierii, valorile spirituale ale antichității se adaugă celor ale creștinismului într-o interacțiune armonică.
În receptarea de către Evul Mediu a instituțiilor juridice ale antichității, un rol primordial i-a revenit Imperiului bizantin.
Carol cel Mare și succesorii săi au acordat cu generozitate grațierea.
Totuși, în ansamblu, amnistia și grațierea au fost întâlnite relativ izolat până în secolul XII, datorită împrejurării că ele presupun o legislație penală coerentă care, la acea vreme, constituia, încă, o excepție.
În Evul Mediu, instituțiile juridice ale amnistiei și grațierii au traversat o criză profundă, pe de o parte, datorită influenței Bisericii, iar pe de altă parte, ca urmare a fărâmițării statale.
Biserica a militat neîncetat nu numai pentru grațiere, ci și pentru aducerea ei, din planul executării pedepsei, în cel al judecății. Rezultatul acestei stăruințe l-a constituit apariția doctrinei „Judecată cu clemență”. Potrivit acesteia, dacă judecătorul se decidea pentru clemență, atunci el nu judeca după lege, ci potrivit regulilor acordării clemenței.
Cu consimțământul celui vătămat prin infracțiune, judecătorul acelui timp avea dreptul de a înlocui pedepsele corporale sau privative de libertate cu amenzi, care îi reveneau lui însuși.
Firește, „judecata cu clemență” a atras după sine abuzuri dintre cele mai grosolane și o puternică tendință de corupție. Pentru curmarea acestei stări de lucruri, prin Legea „Bambergensis” din anul 1507, s-a interzis această procedură judecătorească.
Ea s-a aplicat însă în continuare, fiind definitiv abolită abia prin „Constituția Criminalis Carolina”, apărută în 1532.
Interesul deosebit manifestat de Biserică față de dreptul de clemență și tenacitatea cu care a fost susținut, au determinat recunoașterea sa, în Franța, chiar unor episcopi, în temeiul unor străvechi uzanțe.
Fărâmițarea feudală a determinat, la rândul ei, dispersia dreptului de a acorda clemența. Fiecare senior pe teritoriul căruia fusese săvârșită infracțiunea își revendica dreptul de a amnistia sau grația.
Este larg răspândită practica amnistierii infracțiunilor săvârșite de școlari, precum și aceea a amânării urmăririi penale – de regulă pe timp de 3 ani – cu privire la tinerii între 12-18 ani. La expirarea acestui termen de încercare, răspunderea penală era înlăturată printr-o decizie a suveranului.
Amnistiile generale, spre deosebire de cele individuale, se întâlneau mai rar.
Această pulverizare a dreptului de clemență a avut, pe lângă efectele sale nefaste asupra dreptului penal, și un rezultat benefic, constând într-o importantă modificare a bazelor doctrinare ale acestei prerogative. Astfel, suportul religios al dreptului de clemență este substituit de competența de legiferare a suveranului. În aceeași măsură în care suveranul își manifesta voința în legile pe care le edicta, tot astfel el putea hotărî când să facă excepții de la ele.
În Evul Mediu au existat, ca și în epocile anterioare din istoria civilizației, numeroase manifestări similare grațierii și amnistiei din punctul de vedere al efectelor, dar fundamental deosebite din perspectiva naturii lor juridice.
A fost, astfel, larg răspândit dreptul de azil al bisericilor și al mănăstirilor. Dreptul de azil își găsea izvorul în împotrivirea Bisericii față de pedepsele cu moartea și datează din epoca merovingienilor. Prin exercitarea acestui drept, Biserica a lipsit de conținut o bună parte a pedepselor capitale.
În decursul timpului, dreptul de azil a fost dobândit de unele orașe și sate, de așezăminte spitalicești, chiar de hanuri, mori ori reședințe ale magistraților.
Este de amintit apoi dreptul de renunțare la al zecelea bărbat în cazul execuțiilor în masă.
Atingerea caleștii sau a scării șeii suveranului de către un exilat au condus, în Anglia, la apariția faimosului dicton „kings face makes grace”.
Evadarea sub mantia reginei sau a unei prințese atrăgea, în Franța, absolvirea de pedeapsă. Marele poet Francois Villon a scăpat de două ori de pedeapsa cu moartea prin spânzurătoare, în anul 1460, cu prilejul vizitei prințesei Mărie la Orleans, și apoi în anul următor, în Meung-sur Loire, cu ocazia trecerii prin oraș a lui Louis al Xl-lea.
În aceste absolviri de pedeapsă, lăsate în seama hazardului, se căuta, de fapt, sprijin împotriva unei legi excesive, ori a modului barbar de executare a pedepselor.
Avantajele bănești ale exercițiului dreptului de clemență au condus implacabil la numeroase conflicte între suverani.
De asemenea, au existat profunde diferende între titularii prerogativelor de clemență, pe de o parte, și purtătorii dreptului sui generis de absolvire de pedeapsă, pe de alta.
Abia în secolul XVIII, dezideratul exercițiului unitar al dreptului de clemență a redevenit realitate.
În statele absolutiste, acest drept a revenit exclusiv suveranului, care îl putea exercita liber, fără nici un fel de piedici sau îngrădiri, deoarece el reprezenta autoritatea, era conducătorul, comandantul militar, legiuitorul. El reprezenta voința de stat în viață. Actele sale, atât cele generale, cât și cele individuale – de exemplu, faimoasele „lettres de cachet”, -erau lege.
Încercările, din perioada absolutismului târziu, de a disciplina puterea discreționară, de a o supune dreptului, au fost încununate de succes, constituind o punte spre statul de drept. Numai asupra dreptului nelimitat de a acorda clemența, aceste eforturi nu au produs, la acea vreme, nici un efect. Atunci s-a născut sintagma „drept suveran de clemență”.
Temeiurile sociale și politice ale actelor de clemență din Evul Mediu au fost dintre cele mai felurite, multe dintre ele constituind astăzi criterii de individualizare judiciară a pedepsei, ori circumstanțe atenuante.
1.2.2. Amnistia în istoria dreptului românesc.
1.2.2.1. Amnistia în epoca feudală. Nu avem nici un fel de date privitoare la acordarea unor acte de clemență în această epocă.
Concluziile cu privire la exercițiul acestui drept au fost diferite, în funcție de stadiul evoluției orânduirii sclavagiste.
Față de larga răspândire a pedepsei capitale la începuturile acesteia, s-a apreciat că instituțiile amnistiei și grațierii au fost străine dreptului dac.
După ocuparea Daciei însă, treptat, a fost introdus dreptul roman clasic, căruia, chiar în această formă, îi erau cunoscute actele de clemență.
În raport cu această situație, precum și cu durata ocupației romane, s-a conchis că este posibil să se fi acordat clemența pe teritoriul Daciei de către guvernator, în numele împăratului.
1.2.2.2. Amnistia în epoca modernă. În Transilvania, dreptul de grațiere a fost exercitat și de către palatin „per mandatum domini regis”.
Proiectul maghiar din 1792 a cunoscut doar grațierea (agmdatio), nu și amnistia (abolitio).
Proiectul din anul 1843 a admis în mod excepțional și abolitio, pentru înaltă trădare și ultraj contra regelui.
Regulamentele organice, aplicate în perioada 1832-1865, au consacrat dreptul domnitorului de a grația. Astfel, art. 298 din Regulamentul organic al Munteniei prevedea expres: „Domnul va putea să micșoreze pedeapsa vinovaților și încă a-i ierta la unele întâmplări”.
În art. 14 alin. 2 al Convenției de la Paris din 7/19 august 1858, prin care s-a stabilit statutul Principatelor Unite, s-a consfințit dreptul domnitorului de a grația și comuta pedepsele în materie criminală, stabilindu-se, în același timp, interdicția de a „interveni altfel în administrarea justiției”. Documentul a însemnat un evident progres în eforturile de delimitare a funcțiilor puterii, înlăturându-se avatarurile rezultate din cumulul acestora.
Constituția de la 1866 a prevăzut expres dreptul de amnistiere. Chiar înainte de apariția ei însă, domnitorul Al. I. Cuza (1859-1866) a acordat amnistii, începând cu cea din 19 iulie 1864, având ca obiect toate infracțiunile politice. Era vorba despre complotul organizat, printre alții, de Constantin Gr. Șuțu și Panait Balș, prin care se urmărea desfacerea Unirii.
Într-o circulară adresată prefecților, ministrul de interne, Mihail Kogălniceanu, arăta că amnistia acordată se aplică pământenilor ca și străinilor, siliți însă să părăsească, de îndată, teritoriul țării.
A doua amnistie a fost acordată la 30 august 1865, ca urmare a răscoalei din 3 august 1865, când fuseseră arestați, alături de alte personalități, I. C. Brătianu, C. A. Rosetti și Al. Golescu.
Animat de sentimente generoase și, probabil, de dorința de a dovedi puterilor străine încrederea în sine, domnitorul Cuza a decis amnistierea tuturor participanților la acest eveniment.
Într-o proclamație către țară, adresată o dată cu emiterea actului de clemență, domnitorul arăta că „demna și liniștita atitudine a țării întregi și în această împrejurare este cea mai vie reprobare a celor petrecute”.
Considerând clemența o prerogativă a șefului statului, Cuza o desemna, în preambulul decretului său din 30 august 1865, ca fiind „dritul cel mai frumos dat puterii suverane”.
După abdicarea lui Al. I. Cuza, la 11 februarie 1866, unii dintre foștii săi miniștri au fost arestați sub învinuirea de a fi încălcat legile țării și de a fi risipit banii publici.
În aceeași perioadă, la Iași, a izbucnit o mișcare separatistă care a avut drept scop restabilirea drepturilor Moldovei, pretins sacrificate prin actul Unirii.
Întrucât primejdia tensiunilor sociale, pe care procesele începute pe acest fond la București și Iași o puteau întreține, regele Carol 1 (1866-1914), abia sosit în capitală în ziua de 10 mai 1866, a decretat amnistierea tuturor infracțiunilor politice. Gestul său a fost controversat, însă dezbaterile din Adunarea Constituantă din perioada mai-iunie 1866 au relevat dreptul suveranului de a acorda amnistii în materie politică, drept consacrat apoi de art. 93 alin. 4 din Constituție.
Dreptul de grațiere a fost prevăzut de art. 93 alin. 5, potrivit căruia regele „are dreptul de a evita sau micșora pedepsele în materii criminale, afară de ceea ce se statornicește în privirea miniștrilor”.
În raport cu aceste prevederi, s-a pus întrebarea dacă infracțiunile de drept comun ar putea fi amnistiate și, în caz afirmativ, cărui organ al statului i-ar reveni competența de a o acorda?
Potrivit unei opinii, susținute de G. Dissescu, Gh. Vrăbiescu și Gr. Țăranu, amnistia în materia infracțiunilor de drept comun a fost considerată inadmisibilă. Prof. Tr. Pop consemna: „Parlamentul nu va putea acorda amnistie nici în materie politică, nici în materie de drept comun”.
Primul argument invocat a fost acela al separației puterilor în stat, principiu expres prevăzut de Constituțiile de la 1866 și 1923 și care s-ar fi opus desființării efectelor unei hotărâri judecătorești printr-un act al puterii executive sau al celei legiuitoare. Numai legea fundamentală putea să prevadă o excepție, pe care ea o limita însă numai la infracțiunile politice.
Al doilea argument adus împotriva posibilității amnistierii infracțiunilor de drept comun era legat de „caracterul lor odios”.
Asupra infracțiunilor politice neinspirate, în general, din motive josnice, se putea întinde vălul uitării. A trata, însă, la fel pe infractorii de drept comun, ar constitui o încurajare a lor să săvârșească infracțiuni.
Această teză a fost adoptată și de Consiliul Legislativ, care a exprimat-o în diverse avize.
Așadar, potrivit regulii generale, amnistia se acorda prin lege, iar conform excepției, în cazul infracțiunilor politice, prin decret regal.
Această a doua opinie a fost consacrată în practică.
Prin numeroase legi și decrete-legi s-au acordat amnistii cu privire la infracțiuni de drept comun, urmându-se astfel pilda legislațiilor străine -franceză și belgiană, îndeosebi -, precum și a doctrinei din alte țări, potrivit căreia amnistia poate interveni în orice materie, atât de drept comun, cât și politică.
În primii 40 de ani de domnie, Carol I nu a acordat decât 15 amnistii, în mod predilect pentru infracțiuni de presă, ofense aduse regelui și rebeliuni. În perioada 1866-1910 au fost grațiați, în medie, 248 de condamnați anual.
În literatura juridică a vremii s-au remarcat unele abateri de la lege în practica acordării amnistiei. Astfel, de exemplu, în anii 1902 și 1906, prin decret regal, au fost amnistiați dezertorii și nesupușii militari. Nefiind vorba despre infracțiuni politice, amnistia se putea acorda numai prin lege.
A fost considerat neconstituțional atât decretul regal de la 1916, prin care fuseseră amnistiate toate infracțiunile, pe motiv că regele își depășise prerogativele, restrânse prin Constituție doar la infracțiunile politice, cât și decretele-lege de amnistie din anul 1920, pe considerentul că acordau amnistia în materia infracțiunilor de drept comun, ceea ce era considerat imposibil în raport cu prevederile art. 93 alin. 3 din Constituție, potrivit cărora amnistia putea avea ca obiect doar infracțiuni politice.
Profesorul V. Dongoroz a găsit soluții remarcabile pentru a evita neconstituționalitatea decretului regal și a celor două acte normative.
Astfel, decretul regelui Ferdinand 1 a fost considerat ca act de grațiere, noțiunea de amnistie apreciindu-se ca improprie.
Cu privire la cele două decrete-legi, s-a socotit că ele nu acordă, propriu-zis, amnistia, ci suspendă doar temporar, parțial și condiționat aplicarea legii penale asupra unor infracțiuni săvârșite până la o anumită dală. Acest drept stă în puterea legiuitorului, deoarece legea penală nu este decât o lege ordinară, pe care legiuitorul ordinar o poate suspenda.
Apoi, unele dintre amnistii nu au avut caracter general, ci doar personal. Bunăoară, prin decretul din 10 aprilie 1902, au fost amnistiați 39 de indivizi, participanți la o manifestație politică, iar prin decretul din 30 decembrie 1902, au fost amnistiate 26 de persoane trimise în judecată pentru rebeliune.
Aceste acte de clemență nu respectau una din cerințele fundamentale ale amnistiei care, în sistemul nostru modern de drept, a fost întotdeauna o măsură generală, colectivă și anonimă.
În schimb, sub domniile regilor Ferdinand I (1914-1927) și Carol al II-lea (1930-1940), amnistiile au fost frecvente, sporind mai ales cele în materia infracțiunilor de drept comun.
Astfel, din anul 1920 și până la 10 februarie 1938, când a fost suspendată Constituția din 1923, au apărut 8 legi și două decrete-lege, toate având ca obiect infracțiuni nepolitice.
Proiectele de lege au fost mult mai numeroase, însă multe dintre ele nu au obținut avizul favorabil al Consiliului Legislativ.
Legiuitorul român interbelic s-a abătut de la tendința generală a nereglementării amnistiei și grațierii în legislația penală și a cuprins aceste instituții în dispozițiile art. 172 și 173 din Codul penal intrat în vigoare în anul 1937. Au fost prevăzute efectele actelor de clemență, precum și limitele acestora.
Considerăm de două ori salutară preocuparea legislatorului din acea vreme pentru instituțiile amnistiei și grațierii.
În primul rând, pe această cale, s-a realizat normativizarea lor deplină. Nu era suficientă doar atribuirea competențelor prin Constituție, ci era necesară stabilirea efectelor de principiu ale actelor emise în temeiul acestor competențe.
În al doilea rând, textele de lege au avut în vedere particularitățile naționale și tradițiile în domeniu.
Alcătuitorii codului au voit să fixeze prin text caracterul doctrinar al amnistiei și să soluționeze unele probleme proprii sistemului nostru legislativ.
Privitor la grațiere, grija redactorilor a fost îndreptată asupra deosebirii ei de reabilitare și a limitării efectelor asupra pedepselor complimentare.
1.2.2.4. Amnistia în perioada 1948-1989. Potrivit art. 39 pct. 8 din Constituția apărută în 1948, competența de acordare a amnistiei a revenit Marii Adunări Naționale a Republicii, iar în temeiul art. 44 pct. 4, prerogativa grațierii a fost atribuită Prezidiului Marii Adunări Naționale.
Acest organ a îndeplinit funcția de șef al statului.
Aceste dispoziții au fost preluate de art. 24 lit. i și art. 37 lit. 1 din Constituția intrată în vigoare în anul 1952. Constituția din 1965 a prevăzut în art. 43 pct. 9 că Marea Adunare Națională, organul suprem al puterii de stat și unic organ legiuitor, acordă amnistia.
Potrivit art. 64 alin. 1 pct. 5, în intervalul dintre sesiunile acesteia amnistia se acordă de către Consiliul de Stat, organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă.
În baza art. 75 alin. 1 pct. 8, Președintele României avea competența de grațiere individuală și colectivă care, până în anul 1974 aparținuse Consiliului de Stat.
1.2.2.5. Amnistia după revoluția din 1989. Se disting mai multe etape:
A. Acordarea amnistiei și grațierii colective ori individuale de către Consiliul Frontului Salvării Naționale, constituit prin Decretul-lege nr. 2/1989 în organ al puterii supreme de stat.
Din cele 33.970 persoane aflate în penitenciare și în școli speciale de muncă și reeducare la 22 decembrie 1989, după aplicarea celor două decrete-lege au mai rămas doar 12.292.
Separat, prin Decretul-lege din 26 decembrie 1989, prin care au fost abrogate Decretele nr. 306/1981, 96/1983, art. 37 din Decretul nr. 210/1960, art. 185-188, 237 și 245 C. pen, au fost puse în libertate persoanele arestate preventiv sau condamnate pentru infracțiuni contra securității statului, acestea din urmă în număr de 19.
B. Acordarea grațierii colective prin lege organică, potrivit art. 72 (3) lit. g. din Constituție.
Grațierile, toate condiționale, au fost totale sau parțiale și au avut ca obiect pedepse de la 1 la 25 ani închisoare, aplicate, de regulă, pentru infracțiuni foarte grave (omor, loviri cauzatoare de moarte, tâlhărie, luare de mită, trafic de influență, etc).
Toate grațierile s-au făcut la propunerile comisiilor de specialiști înființate în temeiul Decretului-lege nr. 3/1990.
C. Acordarea clemenței de către Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, instituit prin Decretul-lege nr. 81/1990.
Acest organ a adoptat, la propunerea comisiei menționate, un singur act de clemență, respectiv Decretul de grațiere individuală nr. 197/1990, de care au beneficiat 276 persoane.
Grațierea a fost condiționată și a privit, în principal, pedeapsa între unu și 10 ani închisoare.
1.3. Amnistia din punct de vedere social-politic.
Scopul oricărei societăți este acela de a-și conserva echilibrul, ordinea socială și normativă, inclusiv prin mijloace de drept penal.
Tragerea la răspundere penală, aplicarea și executarea pedepselor se fac în scopul prevenirii săvârșirii unor alte infracțiuni de către persoana condamnată (prevenția specială) și de către cei predispuși la ilicitul penal (prevenția generală), precum și în finalitatea reinstalării liniștii sociale și a reinstaurării ordinii de drept.
Pot exista însă multiple și diverse situații sociale, economice și politice, în care tragerea la răspundere penală ori executarea pedepsei să nu mai fie oportună sau necesară. Se poate, bunăoară, întâmpla ca o faptă sau anumite fapte penale să nu mai prezinte, în diferite circumstanțe, un pericol social deosebit. Este apoi posibil ca persoanele care au săvârșit atare fapte să nu mai fie periculoase pentru societate.
Aceste stări și situații se evaluează în funcție de anumite evenimente sociale și politice, precum și de schimbările intervenite în societate, care fac necesară reaprecierea unor fapte. Ele nu justifică dezincriminarea infracțiunilor respective, care rămân fapte vătămătoare pentru întreaga colectivitate și trebuie astfel prevăzute în continuare de legea penală. Pentru acest motiv, este unanim admis că amnistia și grațierea nu semnifică o schimbare în politica penală.
Din cele de mai sus rezultă configurarea a două categorii de factori:
a) Pe de o parte, o gamă de stări, situații și împrejurări de fapt, obiectiv determinate. Ele alcătuiesc eșafodajul social și politic al actelor de clemență.
b) Pe de altă parte, un sistem de repere valorice în raport cu care are loc reflectarea subiectivă a acestor realități. El este oferit de doctrina politică penală. În raport cu exigențele acesteia se apreciază dacă una sau alta dintre acele stări, împrejurări sau situații este, prin conținutul său intrinsec și contextul general în care se manifestă, de natură a atrage renunțarea statului la obligația sa de tragere la răspundere penală, ori de a cere executarea pedepsei.
Sorgintea actelor de clemență se situează, în consecință, undeva la confluența factorilor social și politic. De remarcat că elementul politic apare de două ori în geneza actului de clemență – o dată ca factor de determinare a deciziei și, a doua oară, ca și criteriu de evaluare și control a unei anumite realități.
Astfel, o anumită conjunctură politică poate constitui impulsul în adoptarea unui act de clemență, conjunctură care se evaluează și asupra căreia se acționează din rațiuni primordial politice.
Conchidem astfel că actele de amnistie și grațiere sunt motivate, deopotrivă, de considerații social-politice și de politica penală.
1.4. Temeiurile sociale și politice ale amnistiei.
Este de semnalat că aceste temeiuri sunt inepuizabile.
Varietatea relațiilor sociale făcând dificilă exprimarea generală și abstractă a temeiurilor amnistiei și grațierii, sa propus chiar inversarea datelor problemei, prin stabilirea impedimentelor, respectiv a cazurilor în care clemența nu intră în discuție. Nici o legislație nu a îngrădit vreodată exercițiul dreptului de clemență prin prevederea limitativă a unor anumite considerații pe baza cărora puteau fi acordate grațierea și amnistia. Dat fiind caracterul lor nelimitat, nu vom reuși în cele ce urmează decât să surprindem câteva dintre cele care, datorită frecvenței cu care apar, ori a amplitudinii efectelor produse, merită a fi reținute:
a) Existența unor motivații politice, economice ori sociale pentru săvârșirea unor infracțiuni.
În aceste cazuri, în general, amnistia și grațierea sunt precedate de importante seisme sociale și politice. Noua ordine instaurată recunoaște răspicat că vinovat nu este singur făptuitorul, ci și societatea însăși care, prin anacronismele ei, a conturat premisele săvârșirii faptei.
De regulă, acordarea clemenței pe acest temei nu afectează viitorul reglementării juridice a faptelor, ele rămânând pe mai departe încriminate de legea penală. Chiar mai mult, nimic nu împiedică înăsprirea, în perspectivă, a regimului sancționator.
Un exemplu imediat ni-l oferă chiar legislația noastră penală: cele două cuprinzătoare acte de clemență din anul 1990, Decretul-lege nr. 3 și Decretul-lege nr. 23, au fost urmate, într-un răstimp istoricește scurt, de Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, prin care au fost majorate limitele speciale ale pedepselor pentru un larg evantai de infracțiuni.
b) Sentimentul general de încredere față de rezultatele dobândite în consolidarea ordinii de stat și de drept. El creează convingerea că funcția reeducativă a pedepsei poate fi preluată de către societate, astfel încât executarea ei nu mai este necesară.
c) Amnisti abilant, sau „linie de adunare” urmărește înlăturarea răspunderii penale, ori îndepărtarea consecințelor condamnării, în cazul eliberării unor mari colectivități ori a poporului, în întregul său, de sub dominația unor vremuri vitrege și care au înrâurit conduita lor într-atât încât, fără ele, nu ar fi săvârșit faptele pe care le-au comis. Este cazul „Amnistiei Schleicher” din Germania de după primul război mondial, care a avut ca obiect infracțiunile săvârșite datorită dificultăților materiale ale făptuitorului sau ale rudelor, în special ca urmare a șomajului.
Infracțiunile care fac obiectul acestor amnistii sunt produse într-o epocă de criză socială, politică sau economică, sub influența situației dificile, iar nu sub imboldul unei perversități criminale primejdioase.
d) Amnistia pacifistă, sau „pentru pacea socială”, are drept țel menținerea sau reinstaurarea păcii sociale, amenințată sau zguduită de contradicții politice, precum și de modalitatea lor periculoasă de manifestare. Astfel de amnistii a acordat regele Mihai I pentru infracțiuni săvârșite înaintea celui de-al doilea război mondial de anumite grupuri etnice: bulgari, turci, germani, unguri. Acest gen de acte de clemență atrage calmarea pasiunilor populare și restabilirea liniștii prin uitarea trecutului.
Exemple mai recente constau în faimoasele „amnistii algeriene”, acordate de președintele de Gaulle în perioada 1962-1968. Apoi, este de remarcat că tulburările din Corsica, Noua Caledonie, Guadelupe și Martinica au fost asanate – printre altele – și prin amnistiile din anii 1982, 1988 și 1989.
e) Sărbătorile naționale și celelalte sărbători legale, alegerile prezidențiale, desemnarea unui nou cabinet constituie prilejuri tradiționale ale așa-ziselor „amnistii jubiliare”.
Astfel, prin Legea federală din data de 1 iunie 1995, cu ocazia aniversării semicentenarului redobândirii independenței de către Republica Austria și a integrării sale în Uniunea Europeană, au fost amnistiate numeroase infracțiuni.
La 15 august 1995, în Coreea de Sud, s-a acordat, de asemenea, o cuprinzătoare amnistie ocazionată de celebrarea unei jumătăți de veac de la încetarea celui de al doilea război mondial.
Franța este cunoscută prin amnistiile septenale, prilejuite de începerea exercițiului mandatului de către noul Președinte al Republicii.
f) Grațierea de Crăciun, devenită tradiție în unele state occidentale.
În fapt, nu este vorba despre o grațiere colectivă în sensul legislației noastre, ci despre o multitudine de grațieri individuale.
Uzanța s-a dovedit în timp necorespunzătoare, deoarece s-a constatat preocuparea condamnaților de a amâna cât mai mult posibil data începerii executării pedepsei, tocmai pentru a beneficia de înlăturarea unei părți cât mai consistente a acesteia.
Grațierile de Crăciun sunt considerate a reprezenta ultimele relicve ale practicii acordării clemenței din mărinimie.
CAPITOLUL 2
DELIMITARE, CLASIFICARE
2.1. Amnistia și celelalte cauze care înlătură răspunderea penală.
Săvârșirea unei infracțiuni determină nașterea raportului penal.
Răspunderea penală există din chiar momentul săvârșirii infracțiunii și constă în obligația infractorului de a suporta consecințele ei.
Fără inevitabilitatea răspunderii și a constrângerii penale, întregul mecanism al reglementării juridice a relațiilor de apărare socială ar deveni inoperant, autoritatea legii ar fi grav compromisă, iar ordinea de drept nu ar putea fi restabilită.
Obligativitatea tragerii la răspundere penală și, prin urmare, obligativitatea aplicării pedepsei derivă, pe de o parte, din însuși caracterul lor de măsuri prevăzute de lege, obligatorii prin ele însele, iar pe de altă parte, din scopul lor de prevenire a săvârșirii unor noi infracțiuni.
Ineluctabilitatea pedepsei a fost considerată a fi unul dintre cele mai eficiente mijloace de preîntâmpinare a infracțiunilor”.
Raportul penal este adus în fața organelor de justiție, care decid asupra existenței sau inexistenței sale.
După cercetarea și rezolvarea raportului substanțial de conflict, în cazul aplicării unei pedepse, hotărârea de condamnare trebuie dusă la îndeplinire prin executare. Se disting, așadar, din acest unghi de vedere, două etape în realizarea justiției penale: aplicarea sancțiunii penale și executarea acesteia.
Aceasta reprezintă evoluția obișnuită a raporturilor penale.
Pot interveni însă anumite situații, stări sau împrejurări posterioare săvârșirii infracțiunii sau aplicării pedepsei care, în interesul societății, determină inutilitatea sau inoportunitatea tragerii la răspundere penală, a executării pedepsei ori a menținerii unor consecințe ale condamnării.
Condițiile cu caracter general care împiedică realizarea sau desăvârșirea reacției represive a societății împotriva faptelor penale sunt reglementate împreună în Titlul VII al Părții generale a Codului penal sub denumirea „Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării”. Sunt reunite, în cele patru capitole, următoarele instituții: amnistia și grațierea (art. 119-120), prescripția (art. 121-130), lipsa plângerii prealabile și împăcarea părților (art. 131-132) și, în sfârșit, reabilitarea (art. 133-139).
Reglementarea lor comună este determinată de fundamentul lor comun, reprezentat de o seamă de realități, care se pot manifesta cu privire la aplicarea și executarea sancțiunilor penale și care, din considerente social-umane și de politică penală, trebuie avute în vedere la realizarea unei represiuni juste și utile. Ele constau, în principiu, în diminuarea reverberației sociale a infracțiunilor, intervenirea unor mutații în viața social-politică, reechilibrarea relațiilor dintre părți, ori dintre acestea și societate.
Dispozițiile art. 119-139 C. pen. constituie o autentică unitate în diversitate. Surmontând multiplele și variatele distincții între instituțiile menționate, legiuitorul a dat prevalentă aspectelor comune, privitoare la natura juridică, trăsături și efecte, reunindu-le și armonizându-le într-o arhitectură amplă, solidă și coerentă.
Reglementarea împreună s-a efectuat, pentru întâia oară, prin Titlul X (art. 163-180), denumit „Stingerea incriminării, executării pedepsei și a incapacităților ce decurg din condamnare”, din Codul penal publicat la 18 martie 1936 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. În literatura de specialitate a vremii s-a remarcat însă, cu just temei, că denumirea nu corespunde realității de fapt și de drept, motiv pentru care s-a propus o alta, mult mai riguroasă din punct de vedere științific, deoarece surprinde întreaga gamă de efecte juridice. – Cauzele care înlătură aplicarea, executarea sau consecințele sancțiunilor de drept penal.
Reunirea de către legislator în cadrul unei unice, mari instituții a amnistiei, grațierii, prescripției, împăcării și reabilitării a răspuns orientării dominante din doctrină, potrivit căreia ele trebuie examinate, pe cât posibil, laolaltă ca și „cauze care previn sau fac să înceteze pedepsele”.
Fiecare dintre cauzele reglementate de art. 119-139 C. pen. constituie instituții de drept unitare. Această caracteristică nu este știrbită nici de împrejurarea că unele dintre ele au mai multe modalități (prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei, grațierea necondiționată și grațierea condiționată), prezintă unele elemente de diversificare (termenele de reabilitare sau de prescripție), ori că, datorită diversității efectelor, sunt uneori tratate separat în doctrină. Astfel, cauzele de înlăturare a răspunderii penale sunt analizate distinct de cele care înlătură executarea pedepsei, primele în cadrul instituției răspunderii penale, iar celelalte în contextul instituțiilor sancțiunilor de drept penal.
Caracterul unitar al instituțiilor este relevat și de modalitatea de reglementare adoptată de legiuitor, amnistia și grațierea fiind cuprinse împreună în capitolul I din Titlul VII, prescripția în capitolul 11, lipsa plângerii prealabile, retragerea acesteia și împăcarea părților în capitolul III, iar reabilitarea în capitolul IV.
a) Amnistia este determinată de rațiuni de politică penală și este legată de anumite temeiuri social-politice.
b) Prescripția răspunderii penale este impusă de trecerea timpului. O perioadă îndelungată scursă de la data săvârșirii infracțiunii, pe de o parte, diminuează substanțial rezonanța socială a faptei, iar pe de altă parte, însăși perspectiva tragerii la răspundere penală în sine ar fi putut asigura recuperarea socială a făptuitorului, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. În sfârșit, starea de nesiguranță generală rezultată din săvârșirea infracțiunii va fi dispărut ea însăși.
c) Lipsa plângerii prealabile, retragerea ei și împăcarea părților, au un temei comun, constând în condiționarea răspunderii penale de voința persoanei vătămate.
Considerente de politică penală au impus, în anumite împrejurări, abdicarea de la principiul oficialității procesului penal și pornirea acestuia numai la manifestarea de voință a persoanei vătămate.
Plângerea prealabilă a acesteia a devenit astfel o dublă condiție – de procedibilitate și de pedepsibilitate. Se urmăresc și se judecă astfel infracțiuni cu pericol social scăzut, care s-au săvârșit într-un grup social restrâns și consolidat (furtul între soți și rude apropiate), sau care, dacă ar declanșa mecanismul procesual, ar leza și mai grav interesele persoanei vătămate (violul).
Toate cele trei cauze implică exprimarea voinței celui împotriva căruia a fost îndreptată infracțiunea, delimitarea lor făcându-se, pe de o parte, în funcție de momentul în care intervin, iar pe de altă parte, în raport cu numărul de voințe care concură la stingerea procesului.
d) Grațierea este, la rândul ei, expresia unor relații de politică penală și a unor circumstanțe de fapt de natură social-politică.
e) Prescripția executării pedepsei se întemeiază pe aceleași considerente care justifică prescripția răspunderii penale, respectiv pe trecerea unei lungi perioade de timp de la data rămânerii definitive a hotărârii condamnatorii. Executarea pedepsei după epuizarea termenelor prevăzute de lege nu ar mai realiza funcțiile și scopul pedepsei. Chiar mai mult, prin trecerea timpului și nesăvârșirea unei alte infracțiuni, condamnatul a demonstrat reintegrarea sa în universul social, fără a mai fi necesară supunerea sa obligației de a executa pedeapsa.
f) Reabilitarea nu se răsfrânge nici asupra răspunderii penale și nici asupra executării pedepsei, ci înlătură toate consecințele penale și extrapenale ale condamnării. Ea presupune ca pedeapsa să fie executată efectiv sau considerată ca executată și are ca efect deplina reinserție socială a fostului condamnat.
În afara acestor cauze expres reglementate de lege, mai există altele două care produc efecte identice cu privire la răspunderea penală și executarea pedepsei moartea făptuitorului și dezincriminarea infracțiunii.
g) Decesul făptuitorului înlătură răspunderea penală și executarea pedepsei, date fiind caracterul lor eminamente personal și imposibilitatea realizării scopului preventiv special al pedepsei.
h) Dezincriminarea produce aceleași consecințe juridice. Fapta nu mai prezintă pericol social și pierde astfel una dintre trăsăturile esențiale ale infracțiunii, prevăzute de art. 17 alin. 1 C. pen., lipsind astfel răspunderea penală de unicul ei temei.
Potrivit art. 12 alin. 1 C. pen., norma dezincriminatoare se răsfrânge asupra tuturor faptelor, pedepselor și consecințelor acestora, înlăturându-le toate efectele.
2.2. Natura juridică. Trăsături fundamentale.
Cauzele de înlăturare a răspunderii penale și a executării pedepsei au o natură proprie, desprinsă nemijlocit din aceea a efectelor pe care le produc.
Aceste consecințe se răsfrâng asupra dreptului statului de a trage la răspundere penală și de a cere executarea sancțiunii penale, respectiv asupra obligației corelative a făptuitorului.
Altfel spus, efectele se regăsesc în însuși conținutul raportului penal.
Cauzele menționate sunt instituții de drept penal menite să asigure constrângerii juridice o incidență și o funcționare care să corespundă scopurilor legii penale și pedepsei.
Ele constituie fapte în sens material, sunt reglementate de lege și produc efecte juridice constând în excluderea răspunderii penale și a executării pedepsei. Prin urmare, toate cauzele prevăzute de art. 119-139 C. pen. constituie fapte juridice. Majoritatea lor sunt fapte juridice ex-tinctive, deoarece sting raportul penal. Excepție de la această regulă fac grațierea parțială și comutarea pedepsei, care au efecte mai puțin radicale, modificând doar raportul juridic de conflict sub aspectul conținutului ori duratei sale.
De asemenea, efecte specifice produce reabilitarea, care intervine întotdeauna după stingerea raportului penal.
Principalele trăsături ale cauzelor exclusive de responsabilitate penală și consecințe ale condamnării sunt următoarele:
a) Constituie instituții de drept penal, prin reglementarea lor de către această ramură de drept.
Aspecte particulare prezintă amnistia și grațierea care sunt prevăzute de însăși Constituția țării și care dobândesc astfel o dublă natură, devenind instituții ale dreptului constituțional și dreptului penal deopotrivă.
b) Sunt determinate. În principiu, de interese generale ale societății. Interesul personal devine precumpănitor în cazul grațierilor individuale și al constatării reabilitării de drept.
c) Au caracter general, deoarece privesc toate infracțiunile sau un număr nedefinit de fapte penale.
În afara lor, mai există și alte astfel de cauze care interesează un număr mai restrâns sau chiar numai anumite infracțiuni, motiv pentru care ele împrumută un caracter special. Unele dintre ele sunt prevăzute în partea generală a Codului penal, cum sunt desistarea și împiedicarea rezultatului (art. 22 alin. 1) ori împiedicarea săvârșirii faptei de către participant (art. 30).
Altele sunt reglementate în partea specială a Codului penal, ori în legi speciale extrapenale, constituind temeiuri de imunitate. De pildă, art. 260 alin. 2 C. pen. prevede că mărturia mincinoasă nu se pedepsește dacă, în cauzele penale, mai înainte de a se fi pronunțat o hotărâre sau de a se fi dat o soluție ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul își retrage mărturia.
d) Au caracter obligatoriu.
Această trăsătură derivă tocmai din interesul social care stă la baza instituției.
Împrejurarea că, potrivit art. 13 alin. 1 C. proc. pen., în caz de amnistie, prescripție a răspunderii penale sau de retragere a plângerii prealabile, făptuitorul are dreptul de a cere continuarea procesului penal, nu este de natură a infirma această susținere deoarece, în cazul în care se constată pe această cale existența infracțiunii, răspunderea penală va fi înlăturată.
e) Câteva dintre cauze nu operează doar în baza dispozițiilor Codului penal, ci presupun unele manifestări de voință.
Astfel, amnistia și grațierea colectivă presupun un act normativ, deci un act juridic al legiuitorului.
Împăcarea rezidă în consimțământul bilateral de a curma procesul în faza în care se găsește.
f) Majoritatea lor constituie impedimente la punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale (art. 10 lit. f, g și h C. proc. pen).
g) De regulă, aceste cauze pot fi invocate de făptuitor, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a procesului penal, ori pe calea contestației la executare;
h) Nu se răsfrâng asupra existenței infracțiunii. Fapta penală reprezintă o realitate pe care nimeni și nimic nu o poate îndepărta. Cauzele prevăzute în Titlul VII din Partea generală a Codului penal înlătură, mai mult sau mai puțin, efectele juridice ale faptei și nicidecum fapta în sine, care este și rămâne ireversibilă.
i) Nu produc efecte asupra drepturilor la despăgubire ale persoanelor vătămate. Excepție fac împăcarea părților, potrivit art. 132 alin. 1 C. pen. și retragerea prealabile, care trebuie să fie totale, privind atât acțiunea penală, cât și cea civilă.
j) Nu înlătură măsurile de siguranță.
Astfel, art. 119 alin. final C. pen. prevede că amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță, iar art. 126 alin. ultim C. pen. stabilește că măsurile de siguranță nu se prescriu.
2.3. Clasificări, delimitări față de alte instituții juridice.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării sunt susceptibile de clasificare în raport de următoarele criterii:
1) Amplitudinea efectelor. Se disting astfel:
a) Cauzele care înlătură atât răspunderea penală, cât și executarea pedepsei și celelalte consecințe ale condamnării. Astfel, de exemplu, potrivit art. 119 alin. 1 C. pen., amnistia înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită, iar dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării.
b) Cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia antecondarnnatorie, prescripția răspunderii penale).
c) Cauze care exclud numai executarea pedepsei (grațierea, prescripția executării pedepsei).
2) Rațiunea existenței.
a) Cauzele expres prevăzute de lege sunt determinate de considerente de politică penală și de anumite temeiuri social-politice.
b) Abrogarea normei incriminatorii și moartea făptuitorului derivă din însăși natura lucrurilor.
3) Momentul intervenirii
a) Există cauze care pot apărea oricând, înaintea pornirii procesului penal, pe parcursul acestuia sau în timpul executării pedepsei (de pildă, dezincriminarea ori amnistia).
b) Altele, dimpotrivă, pot interveni numai până la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (retragerea plângerii prealabile, împăcarea).
c) Reabilitarea are loc numai după trecerea unui termen prevăzut de lege de la data executării pedepsei, ori considerarea ei ca executată.
Întinderea efectelor juridice ale unor cauze – de pildă, amnistia – este condiționată de momentul în care intervin.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării se delimitează strict de:
– cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51 C. pen.);
– condițiile ce atrag înlocuirea răspunderii penale (art. 90 C. pen.);
– împrejurările care determină ca fapta să nu prezinte pericolul social al unei infracțiuni (art. 18 C. pen.).
2.4. Deosebiri față de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.
Este incontestabil că ambele instituții presupun săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beția, minoritatea făptuitorului și eroarea esențială de fapt implică existența unor împrejurări care înlătură de la bun început caracterul penal al faptei. De altfel, normele juridice care reglementează instituțiile menționate, încep invariabil cu formularea „nu constituie infracțiune…”.
Pentru o și mai elocventă exprimare a acestei realități în doctrină, în locul denumirii atribuite de legiuitor instituției, se utilizează conceptul de „cauze care fac ca fapta să nu aibă caracter penal”. Într-adevăr, actuala noțiune utilizată în lege nu este exactă, nerelevând pe deplin esența instituției; a înlătura ceva, înseamnă a îi recunoaște existența, chiar și pentru un moment. În toate situațiile prevăzute de art. 44-51 C. pen., fapta există în materialitatea ei, este prevăzută de legea penală și prezintă pericol social, însă îi lipsește o a treia dimensiune – trăsătura esențială a vinovăției.
Spre deosebire de aceste împrejurări, când fapta nu constituie infracțiune și deci nu există nici răspundere penală, în ipoteza cauzelor reglementate de art. 119-139 C. pen., fapta întrunește trăsăturile prevăzute de art. 17 alin. 1 C. pen., constituie, așadar, infracțiune și atrage răspunderea penală. Ilicitul penal există, însă intervine o împrejurare, stare sau situație posterioară care îi înlătură consecințele. Putem astfel conchide că instituțiile reglementate de art. 44-51 C. pen. sunt exclusive de infracțiune, în timp ce acelea prevăzute de art. 119-139 C. pen. sunt doar exclusive de răspundere penală, pedeapsă și alte consecințe ale condamnării, ele neînlăturând natura juridică a faptei, care este și rămâne infracțiune.
Natura juridică distinctă a celor două instituții este reflectată de dispozițiile art. 10 C. proc. pen., privitoare la temeiurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale ori exercitarea acesteia.
Cauzele care fac ca fapta să nu aibă caracter penal lipsesc acțiunea penală de temeiul său – infracțiunea.
În schimb, decesul făptuitorului, amnistia și prescripția răspunderii penale înlătură obiectul acțiunii penale – tragerea la răspundere penală.
2.5. Deosebiri față de condițiile care pot conduce la înlocuirea răspunderii penale.
Potrivit art. 90-91 C. pen., în cazul unor circumstanțe reale și personale de natură a diminua pericolul social al infracțiunii săvârșite, instanța are posibilitatea de a înlocui răspunderea penală cu o sancțiune cu caracter administrativ: mustrare, mustrare cu avertisment și amendă de la 100.000 lei la 1.000.000 lei.
Fapta constituie infracțiune și rămâne ca atare și după înlocuirea răspunderii penale.
Instituția prevăzută de art. 90-91 C. pen. se deosebește de majoritatea cauzelor prevăzute în Titlul VII din partea generală a Codului penal prin aceea că răspunderea penală nu este înlăturată, ci doar substituită printr-o altă formă de răspundere juridică, mai puțin gravă, iar sancțiunea este executabilă.
Înlocuirea răspunderii penale are, însă, unele contingențe cu comutarea pedepsei, deoarece și în cazul acesteia se înlocuiește, în principiu, o sancțiune cu o alta, mai ușoară.
CAPITOLUL 3
ASPECTE SPECIFICE PRIVIND AMNISTIA
3.1. Noțiune.
Amnistia (legea uitării) este un act al puterii sociale care are ca obiect și ca rezultat să facă a fi uitate anumite infracțiuni și, în consecință, să abolească urmările produse sau care se vor produce, ori condamnările pronunțate ca urmare a acestor infracțiuni.
Amnistia este o instituție penală, bazată pe o ficțiune, care are ca scop înlăturarea pentru viitor a caracterului delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în ceea ce le privește sau ștergând condamnările care le-au atins.
Amnistia constituie o instituție care permite societății să treacă în uitare măsurile cu caracter penal de care nu mai vrea să-și amintească.
Amnistia este actul prin care puterea legislativă interzice să se pună în mișcare sau să se continue urmările legate de anumite categorii de infracțiuni și, eventual, decide ștergerea condamnărilor deja pronunțate.
Amnistia reprezintă acea formă, radicală și completă a clemenței, prin care se stinge caractetul delictual al faptei.
Iertarea, atunci când purcede de la putere, care, pentru considerațiuni de ordin politic și social, renunță la aplicarea sancțiunilor de drept penal, se numește amnistie. Ea reprezintă, așadar, un act de clemență, de bunăvoință, dictat de interese care primează asupra interesului pe care l-ar fi servit o reacție în contra celor vinovați.
Amnistia este un act de clemență prin care – pentru considerente de ordin politic și social – se renunță la aplicarea sancțiunilor de drept penal.
Ea reprezintă un act de clemență al Parlamentului României, luat pe cale de lege, determinat de anumite condiții social-politice, prin care se înlătură răspunderea penală pentru anumite infracțiuni săvârșite.
Amnistia este un act luat pe cale de lege prin care se înlătură răspunderea penală sau executarea sancțiunii pronunțate.
Ea constituie un act al autorității legiuitoare prin care este înlăturată răspunderea penală pentru infracțiuni săvârșite până la data apariției actului de amnistie.
Amnistia reprezintă un act de clemență ce se acordă, prin lege, de către Parlament, prin care se înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării pentru infracțiunile ce se încadrează în dispozițiile sale, săvârșite înainte de apariția sa.
3.2. Natura juridică.
Din perspectiva dreptului penal material, substanțial, amnistia se înfățișează ca o cauză legală de înlăturare a răspunderii penale și a unor consecințe ale condamnării.
Ea constituie atât un act politic, cât și unul juridic.
Din punctul de vedere al dreptului procesual penal, ea reprezintă, totodată, unul din cazurile prevăzute de lege care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
În limbaj criminologie, amnistia înainte de condamnare desemnează o cauză de diminuare a infracționalității judecate.
Concepțiile privitoare la natura juridică a amnistiei au cunoscut în acest secol evoluții rapide, în acord cu dezvoltarea instituției înseși. Astăzi, amnistia nu mai este percepută, așa cum era în opiniile unor autori din perioada interbelică, drept:
– abrogare a legii;
– suspendare, pe o perioadă determinată din trecut, a legii care a creat infracțiunea amnistiată.
Acest punct de vedere a fost de altminteri, respins, de o parte a literaturii juridice a vremii.
– cauză de stingere a infracțiunii, aceasta considerându-se inexistentă, în literatura străină se subliniase însă deja, iar în doctrina noastră avea să se remarce în scurt timp că amnistia nu șterge infracțiunea, neavând aptitudinea, cum de altfel nici o manifestare de voință a omului nu poate avea, de a face neîntâmplată o faptă petrecută.
– temei al înlăturării caracterului penal al faptei.
Acestui punct de vedere, împărtășit încă de unii autori, i s-a opus obiecțiunea, justă, că nu ia în seamă împrejurarea conservării în sine, de către fapta amnistiată, a tuturor caracterelor unei infracțiuni.
Caracterul penal pe care îl poartă și îl exprimă fapta amnistiată, nu poate fi înlăturat pe calea unei ficțiuni.
Din considerentele de mai sus, rezultă că amnistia nu suprimă infracțiunea în sine, ci doar abolește, anihilează, consecințele penale ale acesteia, prin înlăturarea pentru totdeauna a răspunderii penale. Statul renunță la acest drept al său, realizându-se, prin urmare, doar o restrângere a sferei de aplicare a legii penale.
Amnistia nu are ca efect repunerea în situația anterioară săvârșirii infracțiunii, nefiind astfel o restitutio în integrum. Pentru aceste considerente, preexistenta unei infracțiuni amnistiate va fi relevantă la individualizarea judiciară a pedepsei pentru o nouă faptă penală, instanța având obligația de a investiga comportarea anterioară a inculpatului.
În fapt, însă, posibilitatea de cunoaștere a antecedentelor penale este limitată de dispozițiile legale privitoare la ștergerea din cazier a mențiunilor legate de infracțiunile amnistiate. Astfel, potrivit art. 12 alin. 1 lit. c din Legea nr. 7/1972 privind cazierul judiciar, persoanele înscrise în cazierul judiciar se scot din evidență dacă au trecut 2 ani de la data interveniții amnistiei.
În rațiunea bunei administrări a justiției și a respectării principiului individualizării răspunderii penale, este însă necesară informarea deplină a judecătorului asupra personalității celui pe care îl judecă.
Prin urmare, sunt de maximă utilitate orice referiri asupra infracțiunilor amnistiate, fie că sunt preluate din evidențele organelor judiciare, fie că sunt cuprinse în caracterizări, anchetele sociale ori rapoarte ale medicilor legiști.
3.3. Caracterele amnistiei.
Amnistia este, în esența sa, obiectivă, reală, impersonală, întrucât privește unele categorii de infracțiuni, și nu persoana celor care le-au săvârșit.
În măsura în care acordarea ei este legală de anumite circumstanțe de ordin personal, amnistia dobândește un caracter mixt, ea operând nu numai în rem (cu privire la anumite infracțiuni), dar și în personam (relativ doar Ia persoanele care întrunesc condiția legii).
Circumstanțele personale pot privi, printre altele:
a) Vârsta făptuitorului. Astfel, în temeiul Decretului nr. 147/1977, au fost amnistiate infracțiunile săvârșite de minori, precum și de tinerii în vârstă de 18-21 ani, cu excepția celor intenționate care au avut ca urmare moartea unei persoane.
b) Cetățenia. Art. 1 din Decretul nr. 253/1955 a amnistiat infracțiunile săvârșite de cetățenii români sau foștii cetățeni români aflați în străinătate, cu excepția celor de omor, sub condiția obținerii autorizației de întoarcere în țară și de întoarcerea efectivă până la o anumită dată.
c) Antecedența penală. De Decretul nr. 185/1986, prin care au fost amnistiate infracțiunile pedepsite de lege cu închisoare până la 3 ani sau amendă, nu au beneficiat persoanele condamnate în stare de recidivă și recidiviștii prin condamnări anterioare.
d) Calitatea făptuitorului. Mai multe acte de clemență din perioada interbelică au exceptat de la amnistie infracțiunile săvârșite de către funcționarii publici, în această calitate.
Ultimele legi de amnistie au prevăzut că determinarea persoanelor care se vor bucura de favoarea lor se va face prin decret, nemaifiind cerută condiția unui decret de grațiere. Dispozițiile sunt importante pentru că, printre altele, subliniază demarcația dintre amnistie și grațiere, diminuând riscurile confuziei între natura și efectele lor juridice. Însuși conceptul de grațiere amnistiantă este evitat în formulările legilor, fiind preferate referirile generale la acordarea prin decrete a beneficiului amnistiei.
În temeiul principiului suveranității, legislatorul poate acorda amnistia fie unei anumite persoane determinate, fie unui grup sau unei categorii de infractori, în baza unor condiții realizate în persoana lor, fără a ține seama de natura infracțiunilor comise. În acest caz, amnistia pierde în întregime caracterul său real și obiectiv, devenind eminamente personală și subiectivă, iar actul normativ prin care se acordă va constitui lege doar în sens formal.
Astfel de amnistii, in personam, se pot acorda din rațiuni de stat, precum și din considerente privitoare la vârsta ori situația familială a infractorilor. De exemplu, prin art. 5 din Legea nr. 4/1954, au fost amnistiate infracțiunile săvârșite de către femeile gravide sau cu copii până la 10 ani, minorii până la 16 ani și de către cel în vârstă de peste 60 ani, indiferent de pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanță.
3.4. Clasificare.
3.4.1. Clasificare în funcție de întinderea efectelor.
a) Amnistia este generală atunci când este acordată pentru orice în fracțiune, indiferent de gravitatea ei și de sediul materiei (cod penal, lege penală specială, lege extrapenală).
Amnistia generală presupune, de regulă, răsturnarea sistemului social-politic, o schimbare radicală sau evenimente cu totul deosebite, ea prefigurând reforma sistemului de drept penal.
Amnistiile generale sunt relativ rare și se întâlnesc în țările lumii a treia, mai ales în statele bananiere, caracterizate printr-o puternică instabilitate și o înaltă frecvență a loviturilor de stat.
b) Amnistia este specială când privește doar anumite infracțiuni (de regulă, cele pedepsite cu amendă sau cu închisoare până la 3 ani inclusiv) ori o categorie de infracțiuni (de pildă cele împotriva integrității corporale).
Toate amnistiile acordate la noi de-a lungul timpului au fost speciale.
3.4.2. Clasificare în funcție de condițiile de acordare.
a) Amnistia este necondiționată (pură și simplă) atunci când actul normativ nu prevede nici un fel de condiții în afara celor intrinseci privitoare la obiectul său și la data săvârșirii infracțiunilor.
O astfel de amnistie s-a acordat prin Decretul nr. 11/1988.
b) Amnistia este condiționată1 atunci când sunt stabilite anumite condiții privitoare la:
persoana infractorului (vârsta, cetățenia, situația familială);
timpul săvârșirii infracțiunii (război, calamități, conflicte interne);
urmarea infracțiunii, datorită cuantumului sau gravității ei (de exemplu, paguba produsă prin anumite infracțiuni să nu depășească limita valorică stabilită);
antecedența penală (de pildă, infractorul să nu fie recidivist ori să nu fi beneficiat anterior de grațiere);
conduita după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în cazul amnistiei improprii (să nu fi survenit, bunăoară, sustragerea de la executarea pedepsei).
Se disting, pe de o parte, condițiile pur personale, constând în cele legate de persoana infractorului și, pe de altă parte, condițiile mixte, rezidând în cele care nu sunt legate nemijlocit de persoana infractorului, însă presupun intervenția acestuia, cum este repararea pagubei.
Amnistia este restrictivă dacă exclude recidiviștii și comună când este acordată, fără deosebire, tuturor infractorilor care au săvârșit aceeași faptă.
Majoritatea actelor normative adoptate în perioada postbelică au acordat amnistii speciale și condiționate.
3.4.3. Clasificare în funcție de momentul intervenirii.
a) Amnistia antecondamnatorie (proprie) poate interveni oricând în timpul:
efectuării actelor premergătoare;
urmăririi penale;
judecății, în primă instanță, în apel sau recurs.
b) Amnistia postcondamnatorie (improprie) poate apare oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a hotărârii și aceea a împlinirii termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitării judecătorești.
Rațiunile pentru care s-a acordat amnistia și infracțiunile pe care le privește fiind identice, tot astfel vor trebui să fie, în măsura posibilului, și efectele sale.
Exceptarea condamnaților definitiv ar fi inadmisibilă, pe motiv că ar atrage o gravă inechitate între aceștia, printre care s-ar putea afla chiar autodenunțători, și infractorii nejudecați încă definitiv, incluzându-i și pe cei care s-au sustras urmăririi penale sau judecății.
De asemenea, ea ar lăsa efecte juridice dintre cele mai semnificative în seama hazardului, înlăturarea răspunderii penale operând după cum hotărârea condamnatorie a rămas sau nu definitivă.
3.5. Obiectul amnistiei.
Obiectul amnistiei îl constituie infracțiunile săvârșite până la o anumită dată, expres determinată prin actul de clemență.
Împrejurarea că existența infracțiunii se constată doar prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă nu înseamnă că obiect al amnistiei proprii este fapta prevăzută de legea penală și nu infracțiunea însăși.
Amnistia antecondamnatorie poate interveni în orice moment cuprins între data săvârșirii infracțiunii și aceea a rămânerii definitive a hotărârii de condamnare – înaintea sesizării organelor de cercetare penală sau a procurorului, în timpul efectuării actelor premergătoare, pe parcursul urmăririi penale sau a judecății în toate treptele de jurisdicție, în nici unul dintre acestea, existența infracțiunii și a raportului penal ne-fiind însă stabilite cu certitudine.
Aplicarea actului de clemență, în toate aceste etape, se întemeiază pe prezumția existenței infracțiunii. Prezumția constituțională de nevinovăție, potrivit căreia, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată, se transformă într-o autentică prezumție de vinovăție.
Încălcarea dispozițiilor art. 23 (8) din Constituție și ale art. 66 alin. 1 C. proc. pen. este însă numai aparentă.
Prezumția de nevinovăție reprezintă una din garanțiile procesuale fundamentale, prin aceea că beneficiarul ei nu trebuie să facă dovada nevinovăției sale, sarcina probei contrare revenind organelor judiciare, și prin faptul că se consideră răsturnată numai prin hotărâre definitivă. Scopul prezumției îl reprezintă ocrotirea persoanei împotriva căreia se desfășoară procesul penal. Această protecție se justifică însă numai în măsura în care răsturnarea treptată, prin probe, a prezumției de nevinovăție, ar duce la atragerea răspunderii penale prin aplicarea de pedepse ori măsuri educative.
3.6. Modalități de identificare a obiectului amnistiei.
Determinarea obiectului amnistiei și, prin aceasta, a întinderii actului de amnistie înseși, constă în identificarea infracțiunilor sau a categoriilor de infracțiuni cu privire la care intervine înlăturarea răspunderii penale, și se efectuează în modalități diverse:
a) Indicarea maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile amnistiate.
De pildă, art. 2 din Decretul-lege nr. 3/1990 prevede că se amnistiază infracțiunile pentru care Codul penal sau legile speciale prevăd o pedeapsă privativă de libertate până la 3 ani inclusiv, sau amendă.
În cazul infracțiunilor sancționate cu pedepse alternative – închisoarea sau amenda -, se ia în considerare maximul special al pedepsei cu închisoarea.
Amnistia, prevăzută de actele care au acordat-o, se aplică fără distincție tuturor infracțiunilor care nu sunt exceptate, fie că ele sunt prevăzute în legea comună, fie că sunt create prin legi speciale.
Limita maximă a pedepsei desemnează pragul până la care amnistia produce efecte și peste care aceste efecte nu se produc.
b) Precizarea expresă a infracțiunilor amnistiate.
O astfel de metodă s-a aplicat în cazul Decretului nr. 421/1955, art. 6, enumerând articolele în care erau încriminate infracțiunile.
Procedeul legislativ este cunoscut în doctrină sub denumirea de „catalog pozitiv”.
c) Relevarea infracțiunilor exceptate de la amnistie, care alcătuiesc „catalogul negativ”.
d) Arătarea obiectului juridic de grupă al infracțiunilor.
Prin Decretul nr. 331/1977 au fost amnistiate infracțiunile prin care s-au produs avutului obștesc prejudicii în valoare de până la 50. 000 lei.
e) Indicarea legii speciale extrapenale care încriminează infracțiunile amnistiate.
Art. 1 din Decretul nr. 5/1963, de exemplu, a prevăzut că se amnis-tiază infracțiunile prevăzute și sancționate de Codul silvic.
f) Evidențiarea elementului subiectiv al infracțiunii.
În temeiul Decretului nr. 110/1974 s-au amnistiat infracțiunile intenționate prin care s-au adus avutului obștesc pagube în valoare de până la 5.000 lei, precum și cele neintenționate cauzatoare de astfel de prejudicii până la 30.000 lei.
Potrivit art. 6 din Decretul nr. 315/1959 au fost amnistiate infracțiunile neintenționate.
g) Delimitarea infracțiunilor pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost executate sau grațiate până la data adoptării actului de clemență.
Decretul nr. 331/1977 a prevăzut o astfel de amnistie, de care au beneficiat și condamnații grațiați condiționat.
h) Referirea la pedeapsa concretă aplicată sau pronunțată de instanța de judecată.
Prin Decretul nr. 11/1988 s-au amnistiat infracțiunile pentru care s-au aplicat pedepse cu închisoare până la 10 ani inclusiv.
Modalitatea de identificare a obiectului amnistiei constituie, în esență, o problemă de ordin pur tehnic, al cărei scop îl constituie prezentarea fără echivoc a infracțiunilor. Alegerea unuia sau altuia dintre procedee este influențată de amploarea efectelor amnistiei, în cazul uneia cuprinzătoare recurgându-se la sistemul indicării maximului special al pedepsei prevăzute de lege, iar în situația alteia, mai restrânse, la alcătuirea „catalogului pozitiv”.
Metoda utilizată în concret nu schimbă obiectul amnistiei, care este și rămâne infracțiunea, în conținutul său legal.
CAPITOLUL 4
AMNISTIA ÎN SITUATII PARTICULARE
4.1. Amnistia în cazul participației.
Soluțiile în această materie sunt determinate de natura juridică și trăsăturile fundamentale ale participației.
Există o singură infracțiune și un unic raport penal cu mai mulți subiecți. În consecință, în cazul amnistierii unei infracțiuni săvârșite în participație, se dă o singură soluție de încetare a procesului penal și nu mai multe, în funcție de numărul participanților.
Obiectul amnistiei constituindu-l infracțiunea, rezultă că de ea vor beneficia toți participanții, indiferent că sunt instigatori, complici sau coautori3 . Unele acte de clemență – de pildă, art. 5 alin. ultim din Decretul nr. 211/1960 – au prevăzut expres că ele se aplică și participanților, însă, în raport cu considerentul menționat, precizarea se dovedește superfluă.
Amnistia operează în raport cu data consumării infracțiunii sau cu rămânerea sa în formă de tentativă,și nu în funcție de cea anterioară, în care participantul și-a adus efectiv contribuția la săvârșirea ei. Prin urmare, dacă actele de instigare sau complicitate au avut loc înaintea apariției actului de amnistie, însă executarea acțiunii a avut loc ulterior, participanții nu vor beneficia de amnistie.
Caracterul unitar al faptei, indivizibilitatea ei reală și obiectivă împiedică împărțirea pagubei între participanți în vederea aplicării actului de amnistie, atunci când aceasta este condiționată de valoarea prejudiciului.
În ipoteza în care actul de amnistie stabilește unele condiții în perso-nam, pe care unul dintre participanți nu le întrunește, acesta nu va beneficia de amnistie. Excluderea sa nu se datorează însă calității sale de participant, ci unei circumstanțe personale.
Tăinuitorii și favorizatorii, care nu sunt participanți, ci autori ai unei infracțiuni corelative, nu se vor bucura de amnistia de care beneficiază cei pe care i-au favorizat sau ale căror bunuri le-au tăinuit, decât în măsura în care actul normativ se referă expres la ei, ca în cazul art. 8 din Decretul nr. 155/1953.
Alte acte de clemență – ca, de exemplu, Decretul nr. 421/1955 – au lărgit aria beneficiarilor amnistiei, incluzând, pe lângă participanți, tăinuitorii, favorizatorii și pe cei care au omis a denunța infracțiunea.
În sfârșit, unele acte de clemență cum a fost, de pildă, Decretul-lege nr. 1547/1920, au amnistiat infracțiunile celor chemați sub arme sau care au îndeplinit un serviciu în armată în timpul războiului mondial, precum și instigarea, complicitatea ori tăinuirea unor asemenea fapte. Pe baza regulii poenalia sunt restringenda, s-a apreciat că efectele amnistiei nu pot fi extinse și asupra coautorului, soluție care are meritul de a remarca diferențele de nuanță dintre instituțiile autoratului și coautoratului.
4.2. Amnistia în cazul tentativei.
Amnistia se aplică nu numai infracțiunilor consumate, ci și celor rămase în formă de tentativă.
Unele acte normative, ca de pildă Legea nr. 4/1954 și Decretele nr. 315/1959, au cuprins dispoziții exprese în acest sens, prevăzând că se amnistiază toate infracțiunile încercate sau săvârșite pentru care se prevede o pedeapsă de cel mult 5 ani închisoare.
Un prim argument pentru aplicarea amnistiei și infracțiunilor realizate doar în forma tentativei constă în pericolul lor social mai redus, comparativ cu cel al infracțiunilor consumate, nefiind de conceput să fie iertată infracțiunea consumată, fără a se acorda aceeași favoare formei mai puțin periculoase.
Un al doilea argument, mai convingător, poate, decât cel anterior, este legat de textul art. 144 C. pen. Potrivit acestuia, prin „săvârșirea unei infracțiuni” se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice. Referindu-se, invariabil, la „infracțiunile săvâșite” până la o anumită dată, rezultă limpede că actele de amnistie au atras sub incidența lor și tentativa.
Spre deosebire de problema admisibilității amnistiei și în materia tentativei, care a fost soluționată unitar, în legătură cu limitele de pedeapsă care trebuie avute în vedere – cele prevăzute pentru infracțiunea consumată ori cele înjumătățite, privitoare la tentativă – s-au exprimat opinii diferite.
Conform unui punct de vedere, aplicarea amnistiei se face în raport cu limitele pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată. Stabilind o limită a pedepsei până la care înțelege să fie clement, legiuitorul se orientează după criteriul stabil și univoc al pedeselor prevăzute de lege, și nu în funcție de cele variabile sau interpretabile pe care le presupun situațiile de fapt sau de drept care pot influența limitele pedepsei.
Dispozițiile privitoare la amnistie sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse în afara limitelor în care au fost concepute.
Atât în cazul infracțiunii consumate, cât și în acela al tentativei, există același grad de criminalitate și perversitate, numai întâmplarea făcând ca, la infracțiunea neizbutită, executarea totală a faptei să rămână fără efect5.
În acest sens s-a pronunțat și o parte a jurisprudenței6.
Potrivit altei opinii1, trebuie avute în vedere limitele de pedeapsă reduse la jumătate în temeiul art. 21 alin. 2 C. pen.
Argumentele aduse în sprijinul acestei păreri sunt atât de ordin literal, cât și de natură logico-juridică.
Actele de clemență utilizează în mod obișnuit formularea „se amnistiază infracțiunile pentru care Codul penal sau legile speciale prevăd o pedeapsă privativă de libertate până la …. sau amendă”. Pentru tentativă, în baza principiului diversificării pedepsei, art. 21 alin. 2 C. pen. prevede o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată. Acestea sunt prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată. Acestea sunt limitele speciale ale pedepsei pentru tentativă, fiind irelevant că ele sunt stabilite în partea generală a Codului penal.
Actul de amnistie, identificându-și obiectul prin raportarea la maximul special al pedepsei prevăzute de lege, este firesc ca infracțiunile rămase în formă de tentativă, ale căror pedepse se încadrează în această limită, să fie amnistiate, cu toate că infracțiunile consumate sunt exceptate, în caz contrar, persoana care a săvârșit doar o tentativă, și prezintă un pericol social mai redus decât participantul la o infracțiune consumată, va fi supusă, în mod inechitabil, aceluiași regim juridic.
O altă parte a jurisprudenței a urmat această orientare.
În sprijinul primei păreri ar putea fi adăugate și alte considerente.
Când legislatorul a ținut să extindă clemența sa și asupra infracțiunilor rămase în formă de tentativă, deși pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată depășește limita prevăzută de actul de amnistie, a prevăzut aceasta expres, ca în cazul Legii nr. 4/1954 sau a Decretului nr. 315/1959.
Apoi, nu numai în cazul tentativei se modifică limitele speciale ale pedepsei ca urmare a diminuării pericolului social, ci și în ipoteza reținerii circumstanțelor atentuante, când maximul devine inferior minimului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, iar minimul special devine limita până la care poate fi redusă pedeapsa în condițiile art. 76 C. pen.
Cu toate acestea, la aplicarea actului de amnistie se are în vedere maximul special al pedepsei prevăzut de lege, incidența circumstanțelor atenuante și, prin aceasta, reducerea obligatorie a limitelor pedepsei fiind lipsite de relevanță.
În favoarea celei de a doua opinii s-ar putea susține că, la adoptarea unui act de clemență, determinante sunt – printre altele – pericolul social abstract al infracțiunilor săvârșite, precum și posibilitățile de reso-cializare a infractorilor fără executarea pedepsei. Aceste două împrejurări, esențial diferite în cazul tentativei în raport cu infracțiunea consumată, ar trebui să se reflecte în mod corespunzător în tratamentul infractorilor.
În altă ordine de idei, dacă legiuitorul ar fi urmărit să excepteze tentativa în cazul infracțiunilor pedepsite de lege cu închisoare peste limita stabilită în actul de clemență, ar fi utilizat formularea „amnistiază infracțiunile pedepsite cu închisoare până la…, consumate ori rămase în formă de tentativă”, sau alta similară, aptă de a reda aceeași idee.
Având în vedere forța argumentelor invocate în susținerea celor două puncte de vedere și echilibrul în care ele se află, considerăm că, în viitoarele acte de amnistie, legiuitorul va trebui să își facă mai deslușit cunoscute intențiile sale sub acest aspect.
4.3. Amnistia în cazul existentei unor cauze generale de agravare ori atenuare a pedepsei.
Cauzele generale de agravare, prevăzute de art. 75 C. pen., cele obligatorii de atenuare, reglementate de art. 73 lit. a și b C. pen., sau cele facultative, la care se referă art. 74 C. pen., nu modifică natura ori tipul particular al infracțiunii1. Dat fiind că obiect al amnistiei îl reprezintă întotdeauna un astfel de tip particular de infracțiune, rezultă că existența unor cauze de agravare sau atenuare a pedepsei pentru acea faptă penală nu se răsfrânge, în nici un mod, asupra aplicării actului legislativ de amnistie.
În consecință, dacă sunt amnistiate infracțiunile pedepsite cu închisoare până la 3 ani inclusiv, existența unei circumstanțe agravante care, potrivit art. 78 C. pen., poate atrage posibilitatea adăugării unui spor până la 5 ani, în măsura în care pedeapsa aplicată la nivelul maximului special este neîndestulătoare, fără a depăși o treime din acest maxim, nu înlătură beneficiul amnistiei.
Invers, existenta unei circumstanțe atenuante care atrage scăderea obligatorie a pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, în temeiul art. 76 alin. 1 sau 2 C. pen., nu poate determina aplicarea actului de amnistie dacă pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită este superioară limitei stabilite de acesta.
4.4. Amnistia în cazul infracțiunilor săvârșite de minori.
Minoritatea nu constituie, propriu-zis, o cauză de atenuare a pedepsei, ci o cauză de diferențiere a răspunderii penale și, în consecință, a tratamentului sancționator.
Potrivit unei opinii, rămasă izolată, la examinarea aplicabilității unui act de amnistie cu privire la o infracțiune săvârșită de un minor nu se vor avea în vedere limitele speciale reduse ale pedepsei.
Legiuitorul a avut în vedere pericolul social abstract al anumitor infracțiuni, reflectat în limitele legale ale pedepsei. A accepta că fapta penală este amnistiată în raport cu limitele diminuate ale pedepsei, înseamnă extinderea, în mod inadmisibil, a acestei soluții și la alte situații, în care, ca urmare a unor circumstanțe personale -cum ar fi, de pildă, dolul repentin -, se reduc limitele speciale ale pedepsei.
In părerea contrară, larg îmbrățișată, s-a susținut că incidența actului de amnistie se evaluează în raport cu limitele reduse, deoarece aceasta constituie pedeapsa legală pentru minor.
Dacă infracțiunea comisă de un minor a rămas în faza tentativei, se ține seama de maximul prevăzut de lege pentru infracțiunea consumată, fără a se mai înjumătăți încă o dată limitele pedepsei.
4.5. Amnistia în cazul concursului de infracțiuni.
Dat fiind că obiectul amnistiei îl constituie infracțiunea, în cazul în care pedepsele prevăzute de lege pentru infracțiunile concurente se încadrează în limita stabilită de legiuitor, vor fi amnistiate toate. În cazul concursului, beneficiul amnistiei se urmărește în raport cu fiecare faptă penală în parte, întrucât în sistemul de sancționare a acestei forme de pluralitate infracțiunile rămân în individualitatea lor bine determinată.
Împrejurarea că, prin adăugarea unui spor la pedeapsa aplicată s-a depășit plafonul pedepsei prevăzut în actul de clemență, este lipsită de semnificație, deoarece acesta se înlătură ca urmare a amnistiei.
Instanța sesizată cu o cerere de contopire de pedepse, în temeiul art. 449 alin. 1 lit. a C. proc. pen., va examina din oficiu eventuala incidență a actului de clemență.
Deducerea reținerii și arestării preventive este obligatorie și atunci când infracțiunea care a determinat luarea acestor măsuri procesuale, concurentă cu altele, a fost amnistiată.
În căile ordinare de atac pot interveni următoarele situații:
a) Toate infracțiunile aflate în concurs sunt amnistiate.
Se încetează procesul penal, fără a mai fi necesară descontopirea pedepselor, deoarece obiect al amnistiei îl constituie infracțiunile în sine, și nu pedepsele efective stabilite.
b) Numai unele dintre infracțiunile concurente au fost amnistiate. Inculpatul G. F. a fost condamnat Ia câte 2 ani și 6 luni închisoare pentru două infracțiuni de furt calificat, prev. de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 lit. a C. pen., și la 2 ani închisoare pentru infracțiunea de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. I C. pen., cu reținerea stării de recidivă postexecutorie, prev. de art. 37 lit. b C. pen., privitor la toate cele trei infracțiuni.
S-a aplicat pedeapsa de 2.ani și 6 luni închisoare, sporită cu un an.
Admițând recursul inculpatului, prin decizia penală nr. 100/1984, Tribunalul județean Brașov a descontopit cele trei pedepse și a încetat procesul penal pentru infracțiunea de înșelăciune, constatând că aceasta este amnistiată în temeiul art. 1 și 4 lit. a din Decretul nr. 290/1984. A recontopit cele două pedepse de câte 2 ani și 6 luni închisoare, aplicând un spor redus la 6 luni.
Considerăm că pedeapsa aplicată pentru infracțiunea amnistiată nu putea fi cuprinsă în operația de descontopire.
De la data adoptării actului de clemență, răspunderea penală cu privire la aceasta fusese înlăturată, dispărând astfel temeiul pedepsei și pedeapsa însăși, astfel că, la data pronunțării hotărârii, ea nu mai putea constitui obiect al descontopirii.
În aceste condiții, după părerea noastră, instanța ar fi trebuit să înceteze mai întâi procesul penal cu privire la infracțiunea de înșelăciune ca urmare a amnistierii acesteia, și apoi abia să descontopească pedepsele stabilite pentru infracțiunile exceptate de la clemență, în vederea reducerii sporului.
c) Unele infracțiuni au fost amnistiate, iar pedepsele aplicate pentru celelalte au fost grațiate condiționat.
Prin decizia penală nr. 1199/1984 a aceleași instanțe, s-a admis recursul inculpatului K. 1., descontopindu-se pedepsele și înlăturându-se sporul de 6 luni închisoare. Potrivit art. 2 din Decretul nr. 290/1984, s-a constatat grațiată pedeapsa de 3 ani și 6 luni stabilită pentru infracțiunea de ucidere din culpă prev. de art. 178 alin. 1 C.pen., iar în legătură cu infracțiunile de neglijență în serviciu, prev. de art. 249 alin. 1 C. pen. și vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. 2 și 4 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a amnistierii lor, prin același act normativ.
La reconsiderarea sporului consecutiv amnistierii unora dintre infracțiunile aflate în concurs se impune observarea unor elemente și criterii de natura celor următoare:
– evaluarea importanței și gravității infracțiunilor amnistiate în cadrul pluralității;
– respectarea unei relative corelații între reducerea pedepsei și cea a sporului, departe însă de orice tendință de proporționalizare;
– excluderea oricăror date și elemente, în afara celor subiective ori obiective privitoare la natura sau gravitatea infracțiunilor amnistiate și neamnistiate, cum sunt cele legate de conduita condamnatului ori timpul executat din pedeapsă, relevante doar sub aspectul liberării condiționate;
– inexistența unei obligații, și existența doar a unei facultăți a instanței de a diminua sporul.
După părerea noastră, la aprecierea asupra reducerii în sine a sporului și apoi cu privire la cuantumul reducerii, trebuie avută în vedere și rațiunea aplicării sale, intrinsec legată de numărul infracțiunilor săvârșite și de conexiunea dintre ele.
Bineînțeles, în măsura în care amnistia intervine în timpul executării pedepsei, soluțiile de mai sus vor fi adoptate, în mod corespunzător, de către instanța sesizată cu contestația la executare, aceasta urmând așadar să constate înlăturarea pedepselor pentru infracțiunile amnistiate anterior descontopirii.
CAPITOLUL 5
EFECTELE AMNISTIEI
5.1. Efectelor amnistiei antecondamnatorii ( proprii ).
În afara înlăturării răspunderii penale – efect comun cu amnistia după condamnare (improprie) -, amnistia antecondamnatorie produce și o gamă de consecințe juridice specifice, pe care le vom examina în funcție de diferitele momente, cuprinse între data săvârșirii infracțiunii și aceea a rămânerii definitive a hotărârii definitive.
I) Amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare. Potrivit unei opinii, amnistia stinge însuși dreptul persoanei vătămate de a introduce plângerea prealabilă. Astfel, ea trebuie considerată ca fiind lovită de nulitate absolută sau chiar inexistentă, iar procesul penal încetat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C. proc. pen., și nu în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. g C. proc. pen., deci ca urmare a lipsei plângerii prealabile, și nu a amnistiei.
Considerăm discutabil acest punct de vedere.
Dreptul subiectiv semnifică puterea garantată de lege titularului său de a desfășura o anumită conduită sau de a pretinde cuiva o comportare determinată care, dacă este necesar, poate fi impusă cu sprijinul forței coercitive a statului. Acest drept se stinge, în principiu, numai prin prescripție sau decădere.
A susține că amnistia înlătură însăși posibilitatea persoanei vătămate de a formula plângerea prealabilă, echivalează cu dezavuarea categoriei juridice de „drept subiectiv” și înseamnă transferul obligației de încadrare juridică a faptei, de la organele judiciare, asupra persoanei vătămate.
II) Actul de amnistie a fost adoptat în timpul efectuării actelor premergătoare.
Soluția este diferită, în raport cu stadiul acestora:
a) Dacă, din cuprinsul actelor premergătoare, rezultă fapta penală săvârșită și nu este necesară identificarea infractorului ori acesta este cunoscut, organele de cercetare penală înaintează dosarul procurorului, cu propuneri de neîncepere a procesului penal, iar acesta o va confirma în temeiul art. 228 alin. 6 rap. la art. 10 lit. g. C. proc. pen.
În ipoteza efectuării actelor premergătoare direct de către procuror, în cauze de competența sa, acesta va dispune neînceperea urmăririi penale, potrivit art. 228 alin. 4 raportat la art. 10 lit. g C. proc. pen.
În măsura în care, însă, actul de clemență exceptează anumite categorii de persoane, cum sunt recidiviștii sau recidiviștii prin condamnări anterioare, nu este suficientă doar stabilirea infracțiunii, ci mai este necesară și cunoașterea infractorului, în funcție de circumstanțele personale ale acestuia evaluându-se aplicabilitatea amnistiei.
Același demers este necesar și atunci când, deși sunt amnistiate și infracțiunile săvârșite de recidiviști, regimul aplicabil acestora este mai restrictiv, cum a fost cel prevăzut de Decretul nr. 290/1984, potrivit căruia au fost amnistiate infracțiunile pedepsite cu închisoare până la 3 ani și cele săvârșite de recidiviști pentru care legea prevede o pedeapsă de până la 2 ani închisoare.
b) Dacă, din conținutul actelor premergătoare, nu reies suficiente date și elemente pentru încadrarea juridică a faptei sau pentru stabilirea zilei în care aceasta a fost săvârșită ori, pentru considerente de natura celor de mai sus, este necesară identificarea infractorului, efectuarea acestora va continua.
III) Amnistia s-a acordat în timpul urmăririi penale.
Determinant, în alegerea soluției, este stadiul atins în această fază a procesului.
a) Dacă, până la data apariției actului de clemență s-a constatat că există vreunul din cazurile care înlătură temeiul acțiunii penale prevăzute de art. 10 lit. a-e C. proc. pen., sau cazul de înlăturare a obiectului acțiunii penale reglementat de art. 10 lit. f C. proc. pen., se va dispune scoaterea de sub urmărire penală, respectiv, în ultimul caz, încetarea acesteia, respectându-se astfel ordinea de preferință impusă de textul legii.
Dacă se constată că există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a-e C. proc. pen., actul de amnistie este lipsit de obiect, impunându-se soluții de fond ale cauzei.
Dacă motivul scoaterii de sub urmărire penală îl constituie art. 10 lit. c C. proc. pen. – fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat -, prin același act procesual se va dispune încetarea urmăririi penale în temeiul art. 10 lit. g C. proc. pen. dacă, pe baza probelor existente, se poate constata că infracțiunea a fost amnistiată.
În schimb, dacă mai sunt necesare probe privitoare la fapta penală și persoana celui care a săvârșit-o pentru a putea stabili dacă infracțiunea intră sau nu sub incidența actului de clemență, cauza se va restitui organelor de cercetare penală.
b) Dacă nu există nici unul din cazurile menționate, se dispune încetarea urmăririi penale, potrivit art. 10 lit. g C. proc. pen., în baza actului de amnistie.
Statul dispune asupra procesului penal prin amnistie, aceasta dobândind, în aceste condiții, semnificația unui fapt juridic procesual extinctiv.
Având caracter de ordine publică, actul de amnistie este obligatoriu, organele judiciare având îndatorirea de a-l aplica necondiționat. Orice act procesual sau procedural efectuat după adoptarea actului de clemență va fi, credem, lovit de nulitate relativă în condițiile art. 197 alin. ultim C. proc. pen.
Amnistia nu constituie, în principiu, doar un caz de împiedicare a începerii urmăririi penale, ci și o cauză care împiedică reluarea acesteia.
Prin urmare, dacă infracțiunea a fost amnistiată, urmărirea nu se va relua în caz de:
– însănătoșire a învinuitului sau inculpatului (art. 271 C. proc. pen.);
– restituire a cauzei de către instanță pentru completarea ori refacerea urmăririi penale (art. 272 C. proc. pen.).
În cazul în care restituirea s-a dispus datorită efectuării cercetării penale de către un organ necompetent, potrivit art. 332 C. proc. pen., procurorul nu va da el însuși soluție ca urmare a amnistiei, ci, în temeiul art. 268 alin. 1 C. proc. pen., va trimite cauza organului competent.
În schimb, dacă restituirea a fost determinată de caracterul incomplet al urmăririi penale, procurorul va soluționa cauza, dispunând încetarea urmăririi datorită intervenirii amnistiei.
Constatarea greșitei aplicări a amnistiei și a încetării nejustificate a urmăririi penale într-o cauză în care nu intervenise, în mod real, amnistia, duce, în principiu, la redeschiderea urmăririi penale. Astfel, urmărirea penală s-a reluat prin redeschidere, constatându-se că, în mod eronat, fapta a fost încadrată în infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. 1 C. pen., în locul celei de tentativă de omor, prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., făcându-se aplicarea actului de amnistie.
IV) Amstia a intervenit în timpul judecății.
Apariția actului legislativ de amnistie în timp ce cauza se află pendinte la instanța de fond, în apel sau în recurs, determină încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b rap. la art. 10 lit. g C. proc. pen.
Nu se va putea dispune, în schimb, încetarea procesului penal în cazul în care urmează a se lua o măsură educativă sau una de siguranță cu privire la care, în temeiul art. 119 alin. final C. pen., amnistia nu produce efecte.
Potrivit art. 9 alin. 1 C. proc. pen., obiectul acțiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală, iar realizarea obiectului se concretizează în aplicarea de pedepse și în luarea măsurilor educative și de siguranță.
În cazul în care a intervenit amnistia, dar este necesară luarea unei măsuri de siguranță, ea nu va produce efect extinctiv asupra raporturilor penal și procesual-penal și nici asupra acțiunii penale. Consecințele amnistiei cu privire la acțiunea penală constau doar în restrângerea obiectului său, prin aceea că tragerea la răspundere penală nu se va mai putea face pe calea aplicării unei pedepse, ci numai pe aceea a luării unor măsuri de siguranță.
În cazurile prevăzute de art. 315 C. proc. pen., procurorul va participa în mod obligatoriu la ședințele de judecată, chiar dacă infracțiunea este amnistiată.
Această soluție are o veche tradiție în jurisprudența și doctrina românească.
Dacă procurorul nu a participat la judecată, deși avea această obligație, potrivit unui punct de vedere, instanța va casa hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, prilej cu care se va examina și aplicabilitatea actului de amnistie.
Potrivit altei păreri, căreia ne asociem, instanța de control judiciar nu va putea proceda în modul arătat, deoarece acțiunea penală este stinsă ca efect al amnistiei, constatarea acestei împrejurări impunându-se cu prioritate față de aceea a constatării nulității absolute.
Considerăm că, numai în măsura în care inculpatul va cere continuarea procesului penal, soluția desființării sau casării, după caz, cu trimitere, este posibilă.
Pentru identitate de rațiune, în același mod se va proceda și în toate celelalte cazuri de nulitate absolută, prevăzute de art. 197 alin. 2 C. proc. pen.
Cererea de continuare a procesului penal poate fi făcută în orice stadiu al procesului, inclusiv în căile extraordinare de atac.
Inculpatul care a vrut continuarea procesului penal poate reveni în orice fază a acestuia asupra cererii sale, solicitând aplicarea actului de amnistie.
Dreptul prevăzut de art. 13 alin. 1 C. proc. pen., este recunoscut numai inculpatului, nu și părții vătămate.
5.2. Efectelor amnistiei postcondamnatorii ( improprii ).
5.2.1. Înlăturarea pedepsei principale în măsura în care nu a fost executată.
Unul dintre efectele specifice ale amnistiei intervenite după condamnare este înlăturarea executării pedepsei. Aceasta nu înseamnă însă că nu are loc chiar înlăturarea răspunderii penale înseși. Utilizarea conjuncției „și” în formularea textului art. 119 alin. 1 C. pen. – „dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate” -pune în evidență împrejurarea că, anterior, a avut loc excluderea răspunderii penale, înlăturarea executării pedepsei apărând ca un corolar al acesteia.
În cazul pedepselor grațiate condiționat în parte, amnistia produce un dublu efect, constând, mai întâi, în înlăturarea executării restului de pedeapsă negrațiat și apoi, în excluderea posibilității revocării grațierii condiționate, ea răsfrângându-se astfel asupra ambelor fracțiuni ale pedepsei.
Dacă actul de amnistie este adoptat în timpul judecării cererii sau propunerii de liberare condiționată, aceasta se respinge ca rămasă fără obiect.
În cazul în care instanța de recurs constată că infracțiunile pentru care s-a aplicat pedeapsa de 4 luni închisoare cu suspendare condiționată a executării sunt amnistiate, ea trebuie să înceteze procesul penal, fără a mai dispune înlăturarea dispozițiilor art. 81 C.pen., deoarece a fost înlăturată răspunderea penală.
Privitor la posibilitatea inculpatului care a solicitat aplicarea actului de amnistie, de a declara recurs și a cere achitarea, s-au exprimat două puncte de vedere deosebite.
Potrivit unuia, facultatea de a stărui în continuarea procesului nu este în nici un fel îngrădită, ea fiind recunoscută și inculpatului care a cerut în prima instanță stingerea procesului penal prin amnistie.
Soluția are în vedere, pe de o parte, necesitatea realizării scopului procesului penal, constând în stabilirea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale, și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar pe de altă parte, însăși aplicarea amnistiei presupune existența unei infracțiuni, împrejurare care trebuie constatată în procesul penal, inclusiv pe calea recursului, chiar din oficiu.
Într-o altă părere, s-a apreciat că dreptul de opțiune al inculpatului între încetarea procesului penal prin amnistie și continuarea sa în vederea stabilirii nevinovăției se epuizează prin declarația expresă, prin care instanța de fond solicită aplicarea actului de clemență. Asemenea declarațiilor de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare, o atare manifestare de voință este irevocabilă, ea semnificând o renunțare la dreptul acordat de lege.
Considerăm întemeiată această opinie, în măsura în care declarația de aplicare a amnistiei a fost făcută în deplină cunoștință de cauză. Numai în situația excepțională în care consimțământul inculpatului ar fi fost viciat, în sensul că acesta nu a cunoscut semnificația și efectele juridice ale manifestării sale de voință, hotărârea instanței ar putea fi atacată, cerându-se continuarea procesului penal.
Prin intervenirea amnistiei, ca de altminteri a oricărei alte cauze de înlăturare a răspunderii penale, principiul aflării adevărului se relativizează, rămânând neelucidată problema dacă tragerea la răspundere înlăturată era sau nu temeinică, dacă exista sau nu fapta și dacă inculpatul sau învinuitul era ori nu vinovat.
Aflarea adevărului este cu putință numai în măsura în care inculpatul însuși se prevalează de prerogativa pusă la îndemâna sa de art. 13 alin. 1 C proc. pen., care nu poate fi extinsă și asupra procurorului, chiar dacă acesta ar avea date certe din care să rezulte că inculpatul ar putea beneficia de achitare.
Adăugăm acestor considerente și un altul, legat de posibilitatea relevării, cu prilejul probatoriului administrat în continuare, la cererea procurorului, a formei agravate a infracțiunii sau a unei alte fapte penale concurente, ambele exceptate de la clemență. În aceste împrejurări, o dispoziție legală menită să protejeze pe inculpat, de care el însuși nu a înțeles să se folosească, se îndreaptă împotriva sa.
În schimb, procurorul va putea ataca hotărârea de achitare a inculpatului, fără ca acesta să îi poată opune amnistia.
5.2.2. Înlăturarea celorlalte consecințe ale condamnarii.
În afara efectului asupra pedepsei principale, amnistia improprie atrage, în temeiul art. 119 alin. 1 C. pen., înlăturarea celorlalte consecințe ale condamnării. Conceptul de „celelalte consecințe ale condamnării” nu este definit nici în dreptul nostru penal și nici în alte legislații. Ele constau, de regulă, în:
1. Executarea pedepselor complimentare, dacă nu au fost executate.
Prin urmare, executarea pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi, prevăzută de art. 64 alin. 1 C. pen., care începe după executarea pedepsei principale a închisorii, va fi înlăturată în întregime dacă amnistia a intervenit în cursul executării pedepsei închisorii și, respectiv numai în parte, dacă a intervenit după începerea executării lor. Nici executarea acestor pedepse nu dă dreptul la o acțiune în dezdăunare.
Dacă intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, amnistia nu mai produce efecte asupra pedepsei complimentare a degradării militare, care se consideră executată din momentul rămânerii definitive a hotărârii.
2. Executarea pedepsei accesorii.
Potrivit unui punct de vedere, pedeapsa accesorie, producându-și efectele numai în cursul executării pedepsei principale, încetează o dată cu încetarea executării pedepsei principale, dacă amnistia a intervenit înainte de executarea totală a acesteia.
Conform altei păreri, pedepsele accesorii se execută de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, și nu doar pe timpul executării pedepsei principale.
Într-adevăr, în temeiul art. 71 alin. 2 C. pen., condamnarea la pedeapsa închisorii atrage, de drept, interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen, din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei.
Prin urmare, executarea pedepsei accesorii începe, de regulă, înainte de executarea pedepsei principale, fiind mai întinsă decât aceasta. Amnistia intervenită în intervalul dintre data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești și aceea a începerii executării pedepsei va înlătura deci în parte executarea pedepsei accesorii și în totalitate executarea celei principale.
3. Existența stării de recidivă
Potrivit art. 38 alin. 1 lit. b. C. pen., la stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare privitoare la infracțiunile amnistiate.
Amnistia constituie o cauză de împiedicare sau de înlăturare a recidivei și în dreptul francez.
În schimb, în legislația penală italiană, infracțiunea amnistiată va subzista ca și cauză de agravare a răspunderii penale pentru noua faptă penală săvârșită.
Nu se poate reține recidiva internațională, prevăzută de art. 37 alin. ultim C. pen., dacă infracțiunea care a atras condamnarea în străinătate a fost amnistiată de legea acelei țări.
Amnistia împiedică nașterea stării de recidivă atunci când infracțiunea intenționată, pentru care inculpatul major a fost condamnat la o pedeapsă mai mare de 6 luni închisoare, a fost amnistiată înainte de săvârșirea noii infracțiuni intenționate pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de un an.
Amnistia înlătură starea de recidivă în situația în care infracțiunea intenționată, pentru care inculpatului major i s-a aplicat o pedeapsă cu închisoare mai mare de 6 luni, a fost amnistaită după săvârșirea celei de a doua infracțiuni intenționate, pentru care pedeapsa legală este închisoarea mai mare de un an. Același efect îl produce și amnistierea infracțiunii care constituie al doilea termen al recidivei.
Împiedicarea nașterii stării de recidivă sau înlăturarea ei are loc indiferent de forma recidivei – postcondamnatorie sau postexecutorie, mare ori mică.
De subliniat că aceste consecințe se produc numai în măsura în care recidiviștii nu sunt exceptați de la actul de clemență.
Amnistia operează, producând efectul menționat asupra recidivei, chiar dacă a intervenit ulterior executării pedepsei, deoarece textul legii nu conține nici o limitare sub acest aspect.
Amnistia nu înlătură doar recidiva, ci poate produce efecte concrete asupra pedepsei pe care condamnatul o are de executat.
Distingem următoarele ipoteze:
A. În cazul recidivei postcondamnatorii.
a) Pedeapsa aplicată pentru pluralitatea de infracțiuni este cea stabilită pentru infracțiunea anterioară.
Urmare a amnistierii acestei infracțiuni, executarea pedepsei stabilite pentru ea este înlăturată, -inculpatul urmând a executa pedeapsa stabilită pentru infracțiunea exceptată de la clemență.
b) Pedeapsa aplicată este pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune, nesporită.
Amnistierea infracțiunii anterioare va produce efecte numai asupra stării de recidivă, fiind lipsită de relevanță cu privire la pedeapsa de executat.
c) Pedeapsa aplicată este aceea stabilită pentru infracțiunea anterioară, sporită.
Actul de amnistie incident cu privire la primul termen al recidivei va avea ca efect executarea pedepsei stabilite pentru cea de a doua infracțiune și înlăturarea sporului.
d) Pedeapsa aplicată este aceea stabilită pentru cel de al doilea termen al recidivei.
Amnistierea primului termen al recidivei va atrage înlăturarea sporului.
B. în cazul recidivei postexecutorii, spre deosebire de cea postcondamnatorie, reindividualizarea pedepsei ca urmare a înlăturării stării de recidivă datorită amnistierii infracțiunii ce constituie primul termen, nu este cu putință.
În cazul acestei forme a recidivei, individualizarea pedepsei nu parcurge doi timpi – mai întâi stabilirea pedepsei de bază și apoi adăugarea sporului -, ci se epuizează într-o singură operațiune, în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, care însă pot fi majorate în condițiile și măsura arătate în art. 39 alin. 4 C. pen.
Inexistența unei etape distincte de sporire în cadrul procedurii de aplicare a pedepsei va atrage imposibilitatea operației, simetric inverse, de înlăturare a sporului.
5.2.3. Existența pluralității intermediare.
Amnistierea infracțiunii, fie a celei pentru care a intervenit prima condamnare, fie a celei de a doua, împiedică și, respectiv, înlătură această formă a pluralității, situată între concurs și recidivă.
5.2.4. Exceptarea de la beneficiul suspendării conditionațe a executării pedepsei, ori de la acela al înlocuirii răspunderii penale.
Potrivit art. 81 alin. 1 lit. b, 861 alin. 1 lit. b și art. 90 alin. final C. pen., pot beneficia de suspendarea condiționată a executării pedepsei și de înlocuirea răspunderii penale și persoanele anterior condamnate, dacă în cauză este incidență una din dispozițiile art. 38 C. pen.
În dreptul italian însă, preexistenta unei condamnări pentru o infracțiune amnistiată va putea constitui un obstacol în calea acordării beneficiului suspendării condiționate, deoarece dispozițiile art. 164 din Codul penal, mai restrictive decât cele din legislația noastră, impun nu doar condiția inexistenței condamnării, ci și pe aceea a lipsei antecedenței penale.
5.3. Efectelor amnistiei în unele situații speciale.
5.3.1. Amnistierea infracțiunilor săvârșite după liberare provizorie pe cauțiune, sau sub control judiciar.
Potrivit art. 1601 alin. 1 lit. b C. proc. pen., liberarea provizorie poate fi revocată, printre altele, în situația în care inculpatul săvârșește din nou, cu intenție, o infracțiune pentru care este urmărit sau judecat.
Chiar și în situația în care această infracțiune ar fi amnistiată, liberarea provizorie este revocabilă, deoarece condiția rezolutorie sub care a fost acordată s-a îndeplinit, numai că s-a înlăturat răspunderea penală.
Considerăm întemeiată această părere. Ambele modalități ale liberării provizorii pot fi acordate numai în măsura în care nu există date ce justifică temerea săvârșirii altei infracțiuni.
De asemenea, în cazul liberării provizorii sub control judiciar, inculpatul este obligat să urmeze o anumită conduită.
Săvârșirea unei noi infracțiuni atestă că măsura preventivă este insuficientă, impunându-se revocarea ei, arestarea inculpatului și emiterea unui nou mandat de arestare.
5.3.2. Amnistierea în cazul pedepselor a căror executare a fost suspendată
condiționat.
a) Amnistia intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare cu suspendarea condiționată a executării.
Ea va produce efecte asupra infracțiunii pentru care s-a aplicat această pedeapsă, înlăturând răspunderea penală și, în consecință, termenele de încercare prevăzute de art. 82, 862 sau art. 110 C.pen., astfel că noua infracțiune, săvârșită după adoptarea actului de clemență, va fi lipsită de relevanță cu privire la aceasta.
b) Amnistia se acordă după săvârșirea infracțiunii înăuntrul termenului de încercare.
a1) Dacă privește numai prima infracțiune, exclude posibilitatea revocării suspendării condiționate.
b1) Dacă este incidență doar cu privire la cea de a doua infracțiune, ea va împiedica sau înlătura, după caz, revocarea beneficiului suspendării. Amnistia stinge toate consecințele penale ale infracțiunii -cu excepțiile prevăzute de lege -, printre care se numără și revocarea suspendării condiționate.
c) Amnistierea infracțiunii săvârșite anterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus suspendarea exclude posibilitatea anulării ei în temeiul art. 85 sau al art. 865 C. pen.
5.3.3. Amnistia în cazul pedepselor grațiate condiționat.
a) Dacă amnistia privește infracțiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa grațiată condiționat, se înlătură termenul de încercare și posibilitatea revocării grațierii în ipoteza săvârșirii unei infracțiuni intenționate înăuntrul termenului prevăzut de actul de clemență.
Potrivit unei alte opinii, rămasă singulară, dispozițiilor anterioare privind grațierea condiționată li se suprapun cele ale actului de amnistie, iar în cazul în care, înăuntrul termenului de încercare, menținut astfel chiar după aplicarea amnistiei, se săvârșește o infracțiune intenționată, va fi revocată atât amnistia, cât și grațierea condiționată.
În consecință, amnistia nu înlătură termenul de încercare ci, mai mult, împrumută caracterul grațierii, aplicându-se, la rândul său, doar condiționat.
În combaterea acestui punct de vedere s-a arătat, în mod just, că amnistia are efecte mai radicale decât grațierea, înlăturând, spre deosebire de aceasta, nu doar executarea pedepsei, ci și răspunderea penală însăși, aplicându-se în condițiile prevăzute de actul de clemență, fără a li se putea adăuga, prin interpretare, altele.
Acestor argumente le alăturăm și un altul, care constă în caracterul esențialmente definitiv al amnistiei. Aceasta, spre deosebire de alte cauze care înlătură răspunderea penală, cum este, de pildă, lipsa plângerii prealabile, produce efecte juridice pentru totdeauna.
b) Dacă se amnistiază infracțiunea săvârșită înăuntrul termenului de încercare al grațierii condiționate, revocarea grațierii nu va mai avea loc, sau, după caz, se va înlătura, pedeapsa rămânând în continuare, grațiată.
Astfel, constatând că infracțiunea prevăzută de art. 16 lit. a din Decretul nr. 504/1957, săvârșită înăuntrul termenului de încercare al grațierii condiționate a pedepsei de 6 luni închisoare, a fost amnistiată, instanța de control judiciar a admis recursul inculpatului, a încetat procesul penal ca urmare a amnistiei, și a înlăturat dispozițiile sentinței privitoare la revocarea grațierii.
5.3.4. Amnistia în ipoteza liberării condiționate.
a) A fost amnistiată infracțiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa privitor la care s-a dispus liberarea condiționată.
Este înlăturat termenul de încercare al liberării condiționate și este exclusă posibilitatea revocării sale în măsura săvârșirii unei infracțiuni înăuntrul acestuia.
b) S-a amnistiat infracțiunea săvârșită în cadrul teirnenului de încercare al liberării condiționate.
Revocarea liberării condiționate în temeiul art. 61 C. pen. nu mai este cu putință, iar dacă a intervenit deja, se va înlătura pe căile ordinare de I atac, ori pe calea contestației la executare, dacă amnistia a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii.
5.3.5. Amnistia în cazul condamnaților pensionari.
Plata pensiei se suspendă în cazul în care beneficiarul ei execută o pedeapsă privativă de libertate.
Potrivit art. 61 alin. 2 din Legea nr. 3/1977, privind pensiile de asigurări sociale de stat, în caz de amnistie, plata pensiei se reia începând cu luna următoare aceleia în care pensionarul a fost eliberat.
5.3.6. Amnistia în contextul pedepsei închisorii cu executare la locul de muncă.
a) În măsura în care infracțiunea săvârșită înainte de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia a fost amnistiată, revocarea executării pedepsei la locul de muncă, în temeiul art. 869 alin. 1 C. pen., nu mai este cu putință.
b) Amnistierea infracțiunii săvârșite anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare înlătură posibilitatea anulării executării pedepsei la locul de muncă, reglementată de art. 8610 C. pen.
c) Dacă infracțiunea pentru care nu se putea stabili o pedeapsă cu executare la locul de muncă a fost amnistiată, se va putea aplica o astfel de pedeapsă pentru infracțiunea concurentă.
5.3.7. Amnistia și căile extraordinare de atac.
5.3.7.1. Contestația în anulare Amnistierea infracțiunii, după pronunțarea hotărârii de către instanța de recurs, nu înlătură posibilitatea utilizării acestei căi de atac.
Dacă se constată întemeiată contestația în anulare introdusă potrivit art. 386 lit. a sau b C. proc. pen., reținându-se fie neregulata citare a inculpatului în recurs, fie imposibilitatea acestuia de a se prezenta la instanța de recurs și de a o încunoștința despre aceasta, contestația se va admite, desființându-se decizia atacată, iar cu ocazia rejudecării recursului se va aplica amnistia.
De asemenea, amnistia va opera și în cazul contestației în anulare formulate în baza art. 386 lit. c C. proc. pen., dacă se invocă cu temei existența condițiilor de înlocuire a răspunderii penale prevăzute de art. 90 C. pen.
În schimb, dacă se constată că la data judecării cauzei în recurs lipsea plângerea prealabilă ori intervenise prescripția ori decesul inculpatului, înlăturarea răspunderii penale va avea loc potrivit acestor cauze prioritare, și nu ca urmare a amnistierii.
5.3.7.2. Revizuirea a) Revizuirea în defavoarea condamnatului, a celui achitat, ori a celui față de care s-a încetat procesul penal, este inadmisibilă, potrivit art. 398 alin. final C. proc. pen., dacă a intervenit amnistia.
Aceasta împiedică reluarea acțiunii penale pe care o implică revizuirea, asemenea tuturor căilor ordinare și extraordinare de atac.
b) Amnistierea, fie a infracțiunii care a atras condamnarea, fie a celor care constituie cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 alin. 1 lit. b-c C. proc. pen., nu înlătură posibilitatea revizuirii în favoarea condamnatului, deoarece finalitatea acestei căi extraordinare de atac constă în înlăturarea erorilor de fond esențiale.
Potrivit art. 395 alin. 1 C. proc. pen., infracțiunile de mărturie mincinoasă, de fals, precum și cele săvârșite de către organele judiciare, se dovedesc prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanța procurorului, în măsura în care dispun asupra fondului cauzei.
Dacă prin actele procesuale menționate nu s-a examinat fondul, datorită intervenirii amnistiei, existența infracțiunilor se stabilește în cadrul procedurii de revizuire.
Ordonanța procurorului, prin care s-a dispus încetarea urmăririi penale în baza actului de amnistie, nu poate fi folosită în dovedirea cazurilor menționate de revizuire.
Dacă, urmare aplicării amnistiei, constatarea falsului, invocat ca temei de revizuire, potrivit art. 322 pct. 4 C. proc. civ., nu mai poate fi efectuată pe calea procesului penal, verificarea dacă fapta reprezintă ori nu infracțiune va fi făcută de către instanța civilă.
5.3.7.3. Recursul în anulare Adoptarea unui act de amnistie, după rămânerea definitivă a hotărârii de achitare, încetare sau condamnare, nu împiedică exercitarea acestei căi de atac.
5.3.8. Amnistia în forma agravată a unor infractiuni.
a) Omorul deosebit de grav, prevăzut de art. 176 alin. 1 lit. c C. pen. (de către o persoană care a mai săvârșit un omor).
Potrivit unei interpretări, amnistierea primei infracțiuni, atrăgând lipsirea ei de consecințe juridice penale, face inaplicabile dispozițiile art. 176 alin. 1 lit. c C. pen. Legiuitorul va avea în vedere nu doar o simplă faptă materială, ci o faptă penală susceptibilă de a produce efecte ca antecedent penal.
Conform unei alte păreri, amnistia înlătură doar răspunderea penală și consecințele condamnării, fără a avea efecte asupra faptei în materialitatea ei, astfel încât, persoana care a săvârșit un al doilea omor va răspunde pentru infracțiunea prevăzută de art. 176 alin. 1 lit. c C. pen.
În susținerea acestui din urmă punct de vedere s-a arătat, pe de o parte, că textul art. 176 alin. 2 lit. c C. pen. se referă pur și simplu la anterioritatea unui omor, fără a reglementa vreo excepție de la incidența acestei circumstanțe agravante, iar pe de altă parte, că pericolul social al celui care a mai comis un omor rămâne același, chiar dacă a intervenit amnistia sau altă cauză de înlăturare a răspunderii penale.
Subscriem acestei opinii, mai convingătoare prin forța ultimului argument, considerând, în același timp, întemeiată propunerea de lămurire a controversei printr-o precizare legislativă în sensul acesteia.
b) Înșelăciunea săvârșită prin folosire de mijloace frauduloase, prevăzută de art. 215 alin. 2 C. pen.
În ipoteza în care mijlocul fraudulos l-a constituit o infracțiune – de pildă aceea de fals – care a fost ulterior amnistiată, înșelăciunea va rămâne în forma agravată.
Utilizarea mijlocului fraudulos reprezintă o activitate materială, fiind lipsit de semnificație faptul dacă, privit de sine stătător, el constituie sau nu, în același timp, infracțiune. Această concluzie se desprinde din interpretarea dispozițiilor art. 215 alin. 2 C. pen., potrivit cărora, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.
În consecință, dacă mijlocul fraudulos a reprezentat o infracțiune, amnistia înlătură doar răspunderea penală, nu și mijlocul fraudulos în sine care, ca stare de fapt, rămâne o circumstanță agravantă.
c) Furtul săvârșit de două sau mai multe persoane împreună, prevăzut de art. 208 alin. 1, 209 alin. 1 Ut. a C. pen.
Faptul că unul dintre infractori nu a fost trimis în judecată, beneficiind de amnistie, nu înlătură răspunderea inculpatului pentru forma agravată a infracțiunii.
Soluția este identică și în cazul existenței circumstanțelor agravante, prevăzute de art. 75 lit. a C. pen. (săvârșirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună) și art. 75 lit. c C. pen. (săvârșirea infracțiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor).
CAPITOLUL 6
LIMITELE EFECTELOR AMNISTIEI
6.1. Limitele prevăzute expres de lege.
6.1.1. Restrângerea retroactivității amnistiei în cazul pedepsei amenzii.
În acord cu majoritatea reglementărilor din alte sisteme de drept penal, art. 119 alin. 1 C. pen. prevede că amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.
Suportul acestor dispoziții îl reprezintă principiul potrivit căruia amnistia nu constituie o repunere în situația anterioară săvârșirii infracțiunii, nefiind necesar a se recurge la argumentul auxiliar al imposibilității restituirii sumelor bănești legal percepute, împrumutat din dreptul financiar.
Unii autori au susținut însă că aceste sume trebuie restituite pentru a se evita inechitatea dintre infractorul care, prin conduita sa, a contribuit la epuizarea procesului penal în condițiile unei depline celerități, și acela care a prelungit vexatoriu durata acestuia. Legea este datoare, atunci când are posibilitatea, să fie logică cu ea însăși, fiindcă numai astfel va avea prestigiu și va fi respectată. Amenzile au intrat în patrimoniul statului în baza reacției represive a acestuia care, înlăturată fiind prin efectul amnistiei, face inadmisibilă reținerea, fără just titlu, a sumei încasate. Acestea trebuie restituite, în măsura în care actul de clemență nu conține dispoziții contrare.
6.1.2. Limitele amnistiei asupra măsurilor de siguranță.
Potrivit art. 119 alin. 2 C. pen., amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță.
Rațiunea acestei reglementări este legată de scopul măsurilor de siguranță, constând, în temeiul art. 111 alin. 1 C. pen., din înlăturarea unei stări de pericol și preîntâmpinarea săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. Starea de pericol rezultată din săvârșirea infracțiunilor și imperativul prevenirii comiterii altora subzistă după aplicarea amnistiei, impunând, în interesul apărării sociale și, uneori, al infractorului însuși, luarea măsurilor de siguranță. Amnistia înlătură doar răspunderea penală, fără a influența existența infracțiunii.
Amnistia nu are nici un fel de efecte asupra confiscării speciale.
De la regula menționată s-a derogat, prin Decretul nr. 973/1967, prevăzându-se că autoturismele cumpărate de la persoane domiciliate în străinătate și care au constituit obiectul infracțiunilor prevăzute de art. 26828 și art. 26931 din Codul penal anterior, indisponibilizate în vederea confiscării sau confiscate, se vor restitui persoanelor care au beneficiat de amnistie, iar dacă au fost deja valorificate, li se va plăti prețul încasat.
Prin excepție, amnistia intervenită în timpul procesului penal va produce efecte asupra măsurii de siguranță a interzicerii de aflare în anumite localități, prevăzută de art. 116 C. pen., deoarece, potrivit art. 111 alin. final C. pen., această măsură poate fi luată numai dacă făptuitorului i se aplică o pedeapsă.
Dispozițiile art. 119 alin. 2 C. pen. nu pot fi detașate de cele ale art. 111 alin. 3 C. pen., cele două norme juridice trebuind să fie privite și interpretate în justa lor corelație, primele reprezentând regula, iar ultimele constituind excepția.
În consecință, hotărârile prin care s-a încetat procesul penal ca urmare a amnistiei, dar s-a menținut măsura de siguranță prevăzută de art. 116 C. pen., ori s-a luat în recursul procurorului, sunt nelegale.
În ipoteza în care amnistia intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ea nu va atrage consecințe asupra măsurii de siguranță prevăzute de art. 116 C. pen., aplicându-se dispozițiile art. 119 alin. 2 C. pen., astfel încât aceasta va subzista până la împlinirea termenului stabilit, ori până la revocarea ei la cerere sau din oficiu, în condițiile art. 116 alin. ultim C. pen.
Actul de clemență va putea produce însă efecte asupra termenului de la care începe executarea măsurii de siguranță. Astfel, dacă, în principiu, interzicerea de aflare în anumite localități operează de la data executării pedepsei principale, în cazul amnistiei, măsura de siguranță va începe să se execute de la data punerii în libertate a condamnatului.
6.1.3. Inexistența efectelor asupra măsurilor educative.
Alin. 119 alin. 2 C. pen. prevede că amnistia nu produce efecte asupra măsurilor educative.
Rațiunea reglementării este legată de finalitățile acestor măsuri, prin care se urmărește socializarea sau resocializarea infractorilor minori, proces îndelungat, complex și anevoios, care ar putea fi compromis prin aplicarea amnistiei.
În mod excepțional, minorii care, deși aveau nevoie în continuare de supravegherea și ocrotirea pe calea măsurilor educative, au beneficiat de grațieri amnistiante, acordate la cerere, în baza unor anchete sociale și numai după constatarea că înlăturarea executării măsurii educative este în interesul minorului.
6.1.4. Lipsa efectelor amnistiei asupra drepturilor persoanelor vătămate.
Potrivit unei decizii de la 1659 a Parlamentului de Paris, amnistia înlătură obligația infractorului de a plăti despăgubirile civile, soluție împărtășită și de unul dintre comentatorii Codului penal francez din anul 1810.
Doctrina și jurisprudența au urmat însă o altă evoluție, statuând că amnistia rămâne irelevantă cu privire la îndatorirea infractorului de a repara paguba cauzată prin infracțiune, potrivit străvechii reguli nori potest gradam facere cum injuria et damno aliorum.
Acest principiu a fost consfințit în legislațiile noastre penală și procesual-penală, art. 119 alin. 2 C. pen. prevăzând că amnistia nu are efecte asupra drepturilor persoanei vătămate, iar art. 346 alin. 1 C. proc. pen. dispunând că instanța se pronunță asupra acțiunii civile și în caz de încetare a procesului penal.
Potrivit art. 21 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, fără ca vreo lege să poată îngrădi exercitarea acestui drept.
În consecință, puterea publică poate dispune, prin amnistie, numai asupra dreptului ei de tragere la răspundere penală, nu și cu privire la acela recunoscut de lege persoanei vătămate prin fapta penală.
Deși lasă neatins dreptul subiectiv în conținutul său, amnistia devine relevantă privitor la modalitățile de exercitare a acțiunii în justiție, în baza și pentru valorificarea acestuia.
În principiu, potrivit art. 14 alin. 1 C. proc. pen., persoana vătămată are un drept de opțiune între a-și alătura acțiunea civilă celei penale, ori de a o exercita separat de aceasta, constituindu-se ca parte civilă, în condițiile art. 15 alin. 2 C. proc. pen., fie în cursul urmăririi penale, fie în fața instanței de judecată, până la citirea actului de sesizare.
Intervenirea amnistiei anterior acestui moment va înlătura însă posibilitatea de alegere a persoanei vătămate.
Astfel, dacă actul de amnistie a fost adoptat în timpul urmăririi penale, persoana vătămată nu va putea cere valorificarea dreptului încălcat prin infracțiune în instanța penală, deoarece nu există acțiune penală căreia să i se juxtapună acțiunea civilă.
Acțiunea civilă fiind un accesoriu al celei penale, ea nu va putea fi exercitată împotriva participantului la infracțiune netrimis în judecată deoarece a beneficiat de amnistie, încetându-se urmărirea penală.
De lege ferenda, s-a considerat utilă o reglementare care să reunească în fața instanței pe toți participanții la cauzarea pagubei, preîntâmpinându-se astfel hotărârile contradictorii.
Potrivit art. 317 alin. 1 C. proc. pen., judecata se mărginește la fapta și persoana arătate în actul de sesizare a instanței. Dacă s-a dispus încetarea urmăririi penale cu privire la unele dintre infracțiunile concurente, inculpatul nu va putea fi obligat, în procesul penal, la repararea pagubelor cauzate prin acestea, întrucât în cauză, privitor la aceste fapte, nu există acțiune penală căreia să îi poată fi alăturată acțiunea civilă.
6.1.5. Unele restrângeri ale efectelor amnistiei asupra obligației de plată a
cheltuielilor judiciare.
6.1.5.1. Cheltuielile judiciare avansate de stat. Din reglementările art. 192 C. proc. pen. se desprinde regula că, în caz de amnistie, cheltuielile de procedură rămân în sarcina statului, precum și excepția că, în cazul în care amnistia se aplică în procesul continuat la cererea inculpatului, ele vor fi suportate de către acesta.
Excepția, ilustrând culpa procesuală ca temei al obligației, este prevăzută și în legislațiile altor state.
Inculpatul care a declarat recurs, susținând că este nevinovat, va fi obligat să plătească statului cheltuielile avansate de acesta, cu toate că a beneficiat de amnistie, deoarece se află în culpă, cerând continuarea procesului.
Admițând recursul declarat împotriva hotărârii de condamnare și încetând procesul penal ca urmare a amnistiei intervenite între timp, instanța înlătură obligația inculpatului la plata cheltuielilor de procedură.
Inculpatul care se bucură de amnistie nu va fi ținut nici să plătească onorariul avocatului desemnat din oficiu, sumele cuvenite acestuia fiind achitate din fondul Ministerului de Justiție.
Hotărârile prin care, deși amnistiat, inculpatul a fost obligat la plata onorariului de avocat sunt, în consecință, nelegale.
Soluțiile adoptate de către legiuitor în materia cheltuielilor de procedură pornesc de la abordarea diferită a acelorași împrejurări. Astfel, în vreme ce regula are în vedere că, la data aplicării amnistiei, existența infracțiunii, vinovăția infractorului, și, prin urmare, culpa procesuală nu fuseseră încă stabilite, excepția, dimpotrivă, presupune lămurirea tuturor acestor aspecte.
Reținerea culpei procesuale prin hotărâre intrată în puterea lucrului judecat reprezintă, alături de considerentele relevate privitoare la amenda penală, un argument specific pentru care, sumele plătite cu acest titlu, nu sunt supuse restituirii.
În doctrina începutului de secol și în cea interbelică s-a susținut, de către unii autori, admisibilitatea restituirii cheltuielilor de procedură.
6.1.5.2. Cheltuielile judiciare făcute de părți. Din economia art. 193 C. proc. pen. rezultă că amnistia nu produce nici un fel de efecte asupra cheltuielilor de judecată.
Dacă inculpatul amnistiat a fost obligat la plata despăgubirilor civile, integral sau doar în parte, el va fi ținut, în mod proporțional, și la achitarea cheltuielilor făcute de partea civilă, inclusiv a costului expertizelor efectuate în scopul stabilirii prejudiciului.
În situația în care acțiunii penale nu i-a fost alăturată acțiunea civilă, în caz de amnistie, dacă partea vătămată solicită cheltuieli de judecată, este necesară continuarea procesului penal în vederea determinării părții din culpa căreia acesta a fost pornit și purtat.
În acest caz, dat fiind că acțiunea penală este stinsă, dinamizarea procesului este realizată de acțiunea civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, cheltuielile de judecată reprezentând o pagubă cauzată de inculpat.
6.2. Limitele implicite ale efectelor amnistiei.
6.2.1. Irelevanța amnistiei în privința modalității de recuperare a pagubei cauzate agentului economic de angajatul sau.
Prin excepție de la regula prevăzută de art. 102 (1) din Codul muncii, potrivit căreia prejudiciul cauzat de angajat unității în cursul executării contractului de muncă, printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție și în legătură cu munca sa, se recuperează pe calea răspunderii materiale, art. 103 (2) prevede că, dacă fapta păgubitoare constituie infracțiune, răspunderea se stabilește potrivit legii penale.
În consecință, răspunderea patrimonială nu va fi materială, ci civilă delictuală, obligația devenind astfel solidară, extinzându-se și asupra beneficiului nerealizat și constă, în primul rând, în restituirea bunului.
Dispozițiile speciale, privitoare la natura juridică a răspunderii pentru paguba produsă, își vor găsi aplicarea, chiar dacă infracțiunea a fost amnistiată.
a) Dacă actul de clemență a fost adoptat înainte de sesizarea instanței de judecată, primind comunicarea procurorului privitoare la soluția de neîncepere sau încetare a urmăririi penale, consecutiv aplicării amnistiei, unitatea păgubită va introduce acțiunea civilă în dezdăunare, deoarece paguba constituie mai departe consecința unei infracțiuni, chiar dacă s-a înlăturat răspunderea penală. Unitatea urmează a dovedi, iar instanța a constata, că fapta cauzatoare de prejudiciu constituie infracțiune, pe calea procesului civil. Instanța nu se substituie competenței procurorului, verificând soluția sa, ci examinează, în locul său, fondul cauzei, deoarece el însuși a fost împiedicat, prin actul de amnistie, să o facă.
Faptul că, în plângerea penală nu au fost indicate toate persoanele împotriva cărora s-a introdus acțiunea civilă, este lipsit de semnificație deoarece, în ipoteza infracțiunilor amnistiate, instanța civilă este îndreptățită să soluționeze acțiunea în temeiul art. 998-999 C. civ., indiferent dacă au fost ori nu sesizate organele de urmărire penală.
Fapta generatoare de prejudiciu are și după amnistie caracter penal, răspunderea la care este ținut făptuitorul este o răspundere civilă delictuală, iar instanța care soluționează cauza nu este un organ de jurisdicție a muncii.
Instanța are obligația și, în același timp, dreptul de a administra orice probă pentru a stabili dacă fapta constituie sau nu infracțiune, nefiind limitată de ordonanța procurorului prin care a dispus încetarea urmăririi penale, consecutiv amnistiei, deoarece acest act procesual nu are autoritate de lucru judecat.
Intervenirea amnistiei rămâne lipsită de relevanță cu privire la mijloacele unității de a obține repararea pagubei, aceasta având la îndemână numai acțiunea civilă, posibilitatea unei opțiuni între aceasta și angajarea răspunderii materiale fiind, în continuare, exclusă. Este, de asemenea, cu neputință divizarea procedurii de recuperare a pagubei prin emiterea deciziei de imputare sau luarea angajamentului de plată cu privire la paguba efectivă (damnum emegens) și promovarea acțiunii civile referitor la beneficiul nerealizat (lucurm cessans).
b) Dacă amnistia a intervenit în timpul judecății, instanța are obligația, în temeiul art. 346 alin. 1 C. proc. pen., să soluționeze acțiunea civilă.
În măsura în are se constată că fapta nu constituie infracțiune, acțiunea se respinge, iar agentul economic prejudiciat procedează la recuperarea pagubei pe calea răspunderii materiale, în baza titlului executoriu pe care este obligat a și-l constitui înăuntrul termenului prevăzut de art. 108(2) din Codul muncii, socotit de la data comunicării soluției de către procuror.
6.2.2. Lipsa efectelor amnistiei asupra răspunderii disciplinare.
Prin una și aceeași faptă pot fi încălcate norme juridice aparținătoare unor ramuri de drept distincte. Consacrând principiul cumulului răspunderilor juridice, sistemul nostru legislativ îngăduie tragerea la răspundere pentru încălcarea fiecărei norme de drept în parte, potrivit regulilor proprii fiecărei ramuri.
Dacă infracțiunea săvârșită reprezintă, în același timp, și abatere disciplinară, se va putea aplica și una dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Codul muncii, amnistia intervenită lăsând neatinsă răspunderea disciplinară.
6.2.3. Lipsa efectelor amnistiei privind înlăturarea măsurii încetării contractului de muncă a celui condamnat la pedeapsa cu închisoare la locul de muncă.
Potrivit art. 868 alin. 6 C. pen., în cazul executării pedepsei într-o altă unitate decât cea în care își desfășoară activitatea condamnatul la data aplicării pedepsei, contractul de muncă încheiat încetează.
Amnistia intervenită ulterior nu are ca efect înlăturarea măsurii luate, deoarece:
– producând, în principiu, aceleași efecte ca și reabilitarea, nu va atrage, asemenea acesteia, reintegrarea în postul deținut anterior, așa cum prevede art. 133 alin. 2 C. pen.;
– unele dintre actele de clemență, ca de exemplu, Decretul nr. 290/1984, au prevăzut obligația unor organe de a asigura locuri de muncă foștilor condamnați, dispoziții care nu își mai găseau rațiunea dacă legiuitorul ar fi voit ca cei amnistiați să reocupe, ca simplu efect al amnistiei, posturile deținute anterior condamnării;
– Codul muncii nu conține nici o dispoziție care să poată deveni suportul legal al soluției contrare.
Considerăm întemeiat acest punct de vedere.
De principiu, amnistia, nereprezentând o restituito în integrum, nu atrage redarea postului ocupat anterior condamnării.
Temeiul încetării contractului individual de muncă îl reprezintă condamnarea, iar fundamentul acesteia îl constituie infracțiunea, care subzistă și după intervenirea amnistiei.
Măsura ar putea fi înlăturată numai dacă persoana condamnată ar fi achitată ca urmare a promovării unei căi extraordinare de atac.
Concluzia de mai sus devine și mai evidentă atunci când angajatul este condamnat definitiv pentru o infracțiune în legătură cu munca sa, care îl face necorespunzător postului deținut, unitatea fiind obligată să îi desfacă disciplinar contractul de muncă, în baza art. 103 (1) lit. k din Codul muncii.
Amnistia intervenită nu va avea nici un efect asupra deciziei de desfacere a contractului de muncă.
Numai dacă se va face dovada netemeiniciei condamnării, aceasta va putea fi anulată în condițiile art. 135 din Codul muncii, iar unitatea va putea fi obligată să reîncadreze, în funcția anterior deținută pe cel căruia i-a desfăcut, fără reală justificare, contractul de muncă, plătindu-i, eventual, despăgubirile cuvenite.
6.2.4. Lipsa efectelor amnistiei asupra infracțiunilor care constituie motive de
divorț.
Regula, potrivită căreia amnistia nu este opozabilă terților, nu se rezumă doar la despăgubirile civile, ci se extinde și asupra altor drepturi și interese ale acestora, cum sunt cele legate de desfacerea căsătoriei. Prin urmare, amnistia nu are efect asupra divorțului obținut în baza condamnării Ia una dintre pedepsele prevăzute de lege.
În redactarea sa inițială, art. 613' alin. 2 C. proc. civ. prevedea că termenul de gândire se suprimă, fixându-se termen de judecată dacă soții nu se împacă sau pârâtul nu se înfățișează la data sorocită, în cazurile în care divorțul este cerut pentru că soțul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor împotriva soțului reclamant, instigare la omor împotriva acestuia, vătămare corporală gravă a soțului reclamant, nedenunțarea acestor fapte ori favorizarea acelora care le-au săvârșit, sau a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni privitoare la viața sexuală;
– a fost condamnat pentru una sau mai multe infracțiuni săvârșite cu intenție, altele decât cele amintite, să execute pedeapsa închisorii de cel puțin 3 ani, dacă cererea de divorț s-a introdus în timpul executării pedepsei, și dacă soțul reclamant nu a fost condamnat, la rândul său, ca participant la comiterea vreunuia dintre aceste infracțiuni, ori obligat să răspundă pentru foloase de pe urma acestora.
Independent de relevanța lor procesuală, aceste situații au fost considerate și ca motive de divorț determinate expres.
Urmare a modificării intervenite prin Legea nr. 59/1993, procedura specială a despărțeniei a dobândit un caracter unitar, ea urmând aceleași reguli, indiferent de motivele de divorț invocate.
Considerăm însă că împrejurările la care făcea trimitere art. 6131 alin. 2 C. proc. civ., în vechea sa formulare, continuă să reprezinte motive temeinice pentru desfacerea căsătoriei în înțelesul art. 38 alin. 1 din Codul familiei, la rândul său modificat prin legea menționată.
Sunt posibile două situații, ambele neinfluențate de adoptarea actului de clemență.
În primul rând, amnistia intervenită după divorțul pronunțat pentru săvârșirea uneia din infracțiunile menționate, nu va produce efecte asupra raporturilor dintre foștii soți, căsătoria dintre ei fiind, irevocabil, desfăcută.
În al doilea rând, amnistierea infracțiunilor amintite, săvârșite împotriva soțului reclamant, nu îl va putea împiedica să ceară divorțul, deoarece fapta subzistă în substanța ei, chiar și după înlăturarea răspunderii penale, atrăgând, în mod obliectiv, vătămarea gravă a raporturilor dintre soți și imposibilitatea continuării căsătoriei.
Pentru aceleași considerente, nici amnistierea altor infracțiuni de violență sau a oricăror fapte penale îndreptate împotriva soțului nu va produce efecte asupra dreptului său de a solicita desfacerea căsătoriei.
În schimb, intervenirea amnistiei privitor la infracțiunea intenționată pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii mai mare de 3 ani, va putea duce la respingerea acțiunii ca nefondată, mai ales atunci când actul de clemență a fost adoptat la scurt timp după începerea executării pedepsei.
6.2.5. Lipsa efectelor amnistiei asupra infracțiunilor care atrag decăderea din
drepturile părintești.
Potrivit art. 109 alin. 1 C.fam., decăderea din ocrotirea părintească poate avea Ioc, printre altele, dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte.
Dacă aceste manifestări constituie infracțiuni, amnistierea lor nu va împiedica pronunțarea sancțiunii de dreptul familiei de către instanța de judecată, sesizată de autoritatea tutelară.
Starea de primejdie față de copil subzistă și după înlăturarea răspunderii penale, ea putând fi exclusă numai în modalitatea arătată.
6.2.6. Lipsa efectelor amnistiei asupra infracțiunilor care determină nedemnitate succesorală.
Potrivit art. 655 C. civ., sunt nedemni de a succede și, prin urmare, excluși de la succesiune:
– condamnatul, pentru că a omorât sau a încercat să omoare pe defunct;
– moștenitorul major, care, având cunoștință de omorul defunctului, nu a denunțat aceasta justiției.
Al treilea caz – acuzația capitală calomnioasă la adresa defunctului -a devenit inactual, ca urmare a abrogării pedepsei cu moartea prin Decretul-lege nr. 6/1990.
Nedemnitatea (nevrednicia) reprezintă o sancțiune și constă în decăderea de drept a succesorului legal din dreptul de a moșteni, deoarece se face vinovat față de defunct, ori față de memoria sa, de săvârșirea unei fapte grave.
Dată fiind natura juridică a instituției, amnistia nu va produce nici un efect asupra ei.
CAPITOLUL 7
AMNISTIA ÎN CAZUL UNITĂȚII DE
INFRACȚIUNE
7.1. Infracțiunea continuată.
Potrivit opiniei majoritare și a întregii jurisprudențe din țara noastră, amnistia nu se aplică infracțiunilor continuate neepuizate până la data apariției legii de clemență deoarece:
a) Infracțiunea continuată este unică și indivizibilă.
b) Actele materiale nu au existență proprie, autonomă,în înțelesul că nu pot fi sancționate aparte, ca infracțiuni distincte'.
Considerăm justă această părere și tendința practicii judiciare, adăugând celor două argumente esențiale, alte câteva:
a) Actele materiale sunt subordonate unei rezoluții infracționale unice. Unitatea de hotărâre este un aspect al fazei interne a infracțiunii, care nu poate fi influențată de factori externi.
b) Recunoașterea posibilității amnistierii unor acte materiale înseamnă, în fond, negarea unității de infracțiune, o activitate considerată de legiuitor unică și indestructibilă, fiind desfăcută prin voința interpetului.
c) Fragmentarea unității infracționale ar avea totuși loc, contrar celor susținute în cealaltă opinie.
Nu interesează dacă aceasta intervine după epuizarea infracțiunii, privită ca întreg, sau anterior acestui moment, când constituirea ei ca entitate nu s-a produs încă. Determinant este efectul, care este același în ambele ipoteze, și rezidă în înlăturarea unei părți din actele materiale săvârșite.
d) Actele de amnistie se referă expresis verbis la "infracțiunile săvârșite" până la data adoptării lor, ori infracțiunea continuată neepuizată până atunci nu poate fi considerată săvârșită, în înțelesul actului de clemență.
Instituția infracțiunii continuate nu se restrânge la componenta cantitativă, presupunând doar un ansamblu de acte materiale, ci implică și dimensiunea calitativă, constând în reunirea lor într-un tot de sine stătător.
Mutația calitativă se produce în momentul săvârșirii celei din urmă acțiuni sau inacțiuni, când infracțiunea continuată dobândește fizionomie proprie. Până atunci, ea nu există ca atare, ci se află doar în devenire, prin acumularea actelor materiale. Cuprinderea într-un edificiu juridic independent și consolidat a acțiunilor sau inacțiunilor care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleași infracțiuni, se săvârșește numai prin epuizarea activității infracționale.
e) Raportarea la doctrina italiană în argumentarea opiniei contrare este lipsită de temei.
Într-adevăr, potrivit majorității autorilor italieni, amnistia este aplicabilă actelor materiale săvârșite până la data intervenirii sale
7.2. Infracțiunea complexă.
Infracțiunea absorbită într-o infracțiune complexă nu poate fi amnistiată separat, deoarece, prin efectul includerii sale, potrivit voinței legislatorului, în cadrul infracțiunii complexe (absorbante), și-a pierdut individualitatea.
7.3. Infracțiunea continuă.
Prin însăși esența sa, această infracțiune presupune o desfășurare în timp, ea existând până la curmarea ei prin intervenția făptuitorului sau a autorității. în consecință, pentru ca actul de amnistie sau grațiere să fie aplicabil, activitatea trebuie să fi luat sfârșit, într-unui dintre modurile arătate, până la data apariției sale.
Dacă inculpatul trimis în judecată pentru infracțiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 305 alin. 1 lit. c. C. pen., a reluat plata pensiei înainte de apariția actului de amnistie, va beneficia de acesta.
De asemenea, dacă inculpatul a fost condamnat în primă instanță pentru aceeași infracțiune anterior apariției legii de amnistie, aceasta i se va aplica, deoarece prin hotărârea, chiar nedefinitivă, s-a încheiat ciclul infracțional și s-a autonomizat infracțiunea consumată până în acest moment.
Pentru același motiv, grațierea intervenită după rămânerea definitivă a hotărârii condamnatorii este aplicabilă pedepsei pronunțate, chiar dacă, în intervalul dintre data condamnării și aceea a actului de grațiere, condamnatul a continuat, cu rea credință, să nu plătească pensia de întreținere.
În ambele situații amintite, neplata pensiei de întreținere după pronunțarea hotărârii de condamnare constituie o nouă infracțiune de abandon de familie.
Infracțiunea de abandon de familie săvârșită până în momentul ivirii unei împrejurări mai presus de voința făptuitorului, care îl pune în imposibilitatea de a relua îndeplinirea obligației de întreținere, cum este, de pildă, executarea unei pedepse privative de libertate, dobândește un caracter de sine stătător. Dacă, după încetarea acestei situații, se omite în continuare, cu rea credință, plata pensiei de întreținere, va exista o nouă infracțiune.
7.4. Unitatea naturală de infracțiuni.
Această instituție a ridicat mai puține probleme în materia amnistiei și grațierii, dat fiind faptul că desfășurarea în timp a activității infracționale, în acest caz, este substanțial redusă față de infracțiunea continuată sau cea continuă.
În practica judiciară și în doctrină s-a apreciat că, între acțiunea de pretindere și aceea de primire a foloaselor materiale de către autorul infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 alin. 1 c. pen., există o unitate naturală.
S-a stabilit că între conținuturile alternative ale infracțiunii menționate există o corelație naturală – pretinderea de bani sau alte foloase și acceptarea de promisiuni, de daruri, reprezentând doar acțiuni intermediare – care își găsește împlinirea și rațiunea de a fi doar în acțiunea finală de primire a foloaselor. Prin urmare, deși odată cu pretinderea foloaselor ori acceptarea promisiunilor, infracțiunea poate fi considerată consumată, acțiunea survenientă de primire nu poate fi decontextualizată, ci ea alcătuiește, cu cele precedente, o unitate naturală de infracțiune. Prin urmare, dacă foloasele materiale au fost pretinse anterior actului de clemență, dar primite ulterior acestuia, făptuitorul nu va beneficia de el.
Soluția a fost considerată, pe drept cuvânt, discutabilă, pe motiv că infracțiunea s-a consumat în momentul pretinderii sumei bănești.
Hotărârea instanței supreme la care ne-am referit este criticabilă, în primul rând pentru că nu face deosebirile de principiu între conceptele de "conținuturi alternative", "conținut alternativ" și "unitate naturală", atribuindu-le, în mod nejustificat, semnificație echivalentă.
7.5. Infracțiunea de obicei.
Aplicarea actelor de amnistie și grațiere în această materie nu a întâmpinat, de regulă, dificultăți, deoarece acțiunile care compun infracțiunile de obicei, privite izolat, sunt lipsite de semnificație penală.
Momentul consumării acestor infracțiuni, în funcție de care se evaluează incidența actului de clemență, este acela în care se relevă obișnuința, deprinderea, îndeletnicirea. Pentru ca actul de clemență să fie aplicabil, aceste infracțiuni trebuie să fie epuizate până în momentul adoptării sale.
Arestarea preventivă a inculpatei, la 8 mai 1984, pentru infracțiunile de vagabondaj și cerșetorie, a dus la epuizarea lor, astfel că ea a putut beneficia de Decretul nr. 290 din 9 august 1984.
7.6. Infracțiunea progresivă.
În cazul acestor infracțiuni, rezultatul cunoaște o agravare treptată, care se răsfrânge asupra încadrării juridice a faptei.
Ele parcurg un prim moment, când se desăvârșesc ca fapte penale cu o anumită încadrare juridică, și apoi un al doilea moment, în care, prin agravarea rezultatului, sunt reîncadrate juridic într-o infracțiune mai gravă.
Potrivit unui punct de vedere, dacă amnistia a intervenit după producerea primului rezultat, caracteristic infracțiunii de bază, neexceptată de la clemența legiuitorului și înaintea agravării rezultatului, care ar atrage încadrarea juridică a faptei într-o infracțiune exceptată de la amnistie, făptuitorul va beneficia, totuși, de clemență.
La data apariției actului de amnistie, acțiunea era terminată și se produsese și un rezultat, configurându-se astfel conținutul unei anumite infracțiuni. Ulterior, a avut loc doar agravarea rezultatului, prin depășirea intenției, și astfel, o modificare a conținutului infracțiunii, care a devenit complex, cunoscând două forme de vinovăție – intenția privitor la primul rezultat și culpa, relativ la cel de al doilea.
Deoarece la data apariției actului de clemență, fapta săvârșită era susceptibilă de încadrare juridică potrivit rezultatului ei inițial, ea putea, și trebuia să constituie obiect al amnistiei. Actul legislativ îi va fi deci incident, înlăturând răspunderea penală, iar agravarea ulterioară a rezultatului faptei rămâne fără relevanță.
CAPITOLUL 8
EXCEPȚII DE LA AMNISTIE
8.1. Recidiviștii.
În doctrină și în practică s-au manifestat două tendințe: a) Nu sunt exceptate decât infracțiunile săvârșite în stare de recidivă, respectiv pedepsele aplicate pentru astfel de infracțiuni.
A. Primului termen al recidivei îi sunt aplicabile dispozițiile din actul de clemență.
Considerentele principale ale acestui punct de vedere sunt următoarele.
Nu este posibilă extinderea efectelor recidivei asupra primului termen, deoarece s-ar ajunge în situația, inadmisibilă, a fragmentării pedepsei inițiale, în sensul că fracțiunea deja executată ar apărea ca aplicată unui infractor primar, iar partea neexecutată, contopită cu noua pedeapsă, ar privi un recidivist.
Extinderea menționată nu este cu putință nici atunci când întreaga pedeapsă anterioară, datorită neînceperii executării ei, se contopește cu pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită în stare de recidivă.
Operația de contopire nu poate modifica situația pe care inculpatul a avut-o în momentele în care i s-au aplicat pedepsele – infractor primar atunci când i s-a aplicat prima pedeapsă și, respectiv, recidivist când s-a pronunțat cea de a doua.
La data săvârșirii primei infracțiuni, făptuitorul nu prezenta pericolul social deosebit care rezultă îndeobște din perseverența infracțională.
Împrejurarea că, ulterior, inculpatul a mai comis o infracțiune, nu poate modifica retroactiv condițiile obiective și subiective în care el a săvârșit cea dintâi infracțiune și, prin urmare, nici situația sa în raport cu prima faptă penală.
Astfel, calitatea de recidivist produce efecte juridice, inclusiv exceptarea de la grațiere, numai în legătură cu ultima infracțiune, iar nu și pentru trecut, când ea nu a existat.
Extinderea efectelor momentului constituirii recidivei, în mod retroactiv, asupra pedepsei care formează primul său termen, este potrivnică principiilor dreptului nostru penal”.
Săvârșirea unei infracțiuni în stare de recidivă nu este de natură a atribui făptuitorului un statut de recidivist, care să se răsfrângă și asupra infracțiunilor anterioare. Instituția „recidivei în general” este străină Codului penal și actelor legislative de clemență și conduce în final, contrar voinței legiuitorului, la restrângerea ariei de aplicare a clemenței numai cu privire la infracțiuni săvârșite ori pedepse aplicate pentru prima dată.
Neretroactivitatea recidivei spre primul termen rezultă neîndoielnic din redactarea art. 37 C. pen, care utilizează următoarele formulări: după rămânerea definitivă…”, „după executarea… „, „după condamnarea …”. Din aceasta, rezultă că pluralitatea infracțională a recidivei afectează situația infractorului pentru viitor, nu și pentru trecut, când acesta nu era recidivist, ci infractor primar.
Se încalcă principiul neagravării situației condamnatului pe calea actului de clemență, prin aceea că el va fi considerat recidivist cu privire la ambii termeni ai recidive.
În cazul în care starea de recidivă nu s-a reținut decât în raport cu una dintre infracțiunile concurente, cealaltă neîntrunind condițiile celui de al doilea termen, fie că a fost săvârșită din culpă, fie că, deși intenționată, pedeapsa prevăzută de lege este până la un an închisoare, potrivit acestei orientări, infractorul va beneficia, în aceste limite, de clemență.
B. Actul de clemență nu se aplică nici unuia dintre cei doi termeni ai recidivei, deoarece:
Recidivistul, prezentând un pericol social sporit, nu poate fi tratat asemenea celui care nu a dobândit o astfel de calitate, ci trebuie supus unui regim mai sever și mai restrictiv, inclusiv în privința actelor de clemență.
Această concepție l-a călăuzit pe legiuitor care, nu numai că a exclus recidiviștii de la clemență ci, mai mult, le-a adăugat și categoria recidiviștilor prin condamnări anterioare.
Odată dobândită această calitate, ea devine expresia stării de pericol a infractorului, prin prisma căreia se evaluează vocația sa la clemență cu privire la toate infracțiunile săvârșite.
Infracțiunea comisă când inculpatul nu era încă recidivist nu se raportează la data săvârșirii, ci la condiția inculpatului de la data apariției actului de clemență, la evoluția sa ulterioară și la pericolul social pe care l-a dobândit persoana sa prin stăruință infracțională.
În consecință, actul de clemență se aplică în raport cu ceea ce este făptuitorul la acea dată, și nu în funcție de ceea ce a fost anterior.
8.2. Recidiviștii prin condamnări anterioare.
Cu privire la semnificația acestui concept, s-au exprimat două puncte de vedere:
A. Exceptarea de la actele de clemență a acestei categorii de infractori nu se evaluează în raport cu data săvârșirii infracțiunii, ci în funcție de situația condamnatului din momentul apariției actului legislativ de amnistie sau grațiere.
Dacă, în acest moment, condamnatul, cel puțin privitor la o condamnare, îndeplinea condițiile legale ale stării de recidivă, aceasta va radia asupra tuturor infracțiunilor săvârșite.
Prin urmare, vor fi exceptate de la clemența toate infracțiunile, în cazul amnistiei, respectiv pedepsele, în cazul grațierii, inclusiv cele anterioare nașterii stării de recidivă și primul termen al recidivei.
Argumentele care se situează la baza acestei opinii sunt următoarele:
a) Legiuitorul a înțeles să excepteze de la amnistie ori grațiere pe toți aceia care au „statut” de recidivist.
Ei au primit din partea societății un avertisment concret și definitiv, pe care l-au ignorat.
Înlăturarea recidiviștilor și a altor infractori periculoși de la clemență este prevăzută, cu semnificație de principiu, chiar în unele Coduri penale. De pildă, art. 151 alin. ultim din Codul penal italian dispune că, în măsura în care nu se dispune altfel prin decret, amnistia nu se aplică în cazurile de recidivă, prevăzute de art. 999, delincvenților obișnuiți, de profesie, sau prin tendință.
b) Conceptul menționat se raportează la calitatea de recidivist a infractorului, chiar dacă aceasta se mărginește doar la una dintre infracțiuni.
c) instituția „recidivistului prin condamnări anterioare” a dezvoltat-o pe aceea a recidivei, apărând în final o nouă categorie juridică, raportată nu numai la faptă, ci și la persoana făptuitorului, dar limitată doar la aplicarea actelor de clemență.
d) Ca urmarea a acestei interpelări, nu se ajunge la atribuirea fictivă a calității de recidivist unui condamnat cu privire la infracțiuni care nu întrunesc condițiile prevăzute de art. 37 C. pen. Odată dobândită această calitate, toate infracțiunile apar ca emanând de la un recidivist și sunt, pentru acest considerent, exceptate de la clemență, nicidecum pe motiv că ar fi fost săvârșite în stare de recidivă.
e) Acest punct de vedere se dovedește a fi mai realist și consecvent, deoarece evită situația aplicării amnistiei ori grațierii unui recidivist, în condițiile în care actul de clemență este rezervat numai nerecidiviștilor.
f) Exceptarea de la clemență are un caracter unitar, vizând persoana celui condamnat, care este recidivist, și nu pedepsele pe care urmează a le executa.
g) Legalitatea practicii judiciare a fost confirmată chiar de legiuitor, care a menținut sintagma „recidiviști prin condamnări anterioare”, în numeroase acte de clemență ulterioare, ceea ce, desigur, nu s-ar fi întâmplat dacă jurisprudența nu ar fi fost concordantă cu voința sa.
B. Exceptarea de la clemență a recidiviștilor prin condamnări anterioare trebuie interpretată în contextul noțiunii de „recidivă”.
Numai condamnările ulterioare dobândirii calității de recidivist, cu privire la care nu sunt îndeplinite condițiile celui de al doilea termen al recidivei, vor fi exceptate de la clemență. Toate celelalte condamnări, anterioare nașterii acestei calități, beneficiază de clemență. S-au invocat următoarele considerente:
Noțiunea de infractor recidivist nu poate fi interpretată decât în contextul reglementărilor Codului penal privind instituția recidivei. Actele de clemență nu au modificat cu nimic conceptele de „recidivă” și „recidivist”. Un infractor nu poate deveni recidivist în general, cu privire la toate infracțiunile săvârșite, ci numai în legătură cu cele care întrunesc condițiile art. 37 C. pen.
Actul de clemență care exceptează aceste persoane se referă, în fapt, la persoane chiar condamnate cu reținerea stării de recidivă, ori liberate din executarea unor pedepse pronunțate cu reținerea acestei stări, care au săvârșit ulterior infracțiuni de o gravitate mai redusă.
Excluderea, în general, de la beneficiul clemenței a acestei categorii de infractori, fără nici un fel de distincție privind data săvârșirii infracțiunilor în raport cu aceea a nașterii stării de recidivă, ar excede voinței legiuitorului.
Noi ne atașăm primei opinii, care stabilește excepției o semnificație extensivă, aducând în sprijinul ei și alte câteva argumente.
a) Exceptarea doar a recidiviștilor de la actele de clemență nu s-a dovedit eficientă, deoarece aceștia nu au fost singurii care au manifestat perseverență infracțională.
b) Pluralitatea de infracțiuni, în aceste cazuri, există în două sensuri:
– ascendent, privind infracțiunile săvârșite sau pedepsele aplicate anterior nașterii stării de recidivă;
– descendent, referitor la infracțiunile ulterioare constituirii stării de recidivă.
În fapt, prin conceptele de „recidivist”, „cei aflați în stare de recidivă”, „cei condamnați în stare de recidivă” și „recidiviști prin condamnări anterioare”, legiuitorul a desemnat pe toți aceia care au fost condamnați vreodată ca recidiviști, fără a se fi împlinit termenul de reabilitare sau să fi intervenit reabilitarea judecătorească, ori urmează a fi condamnați ca recidiviști.
C. Interpelarea restrictivă poate conduce la unele situații neechitabile. De exemplu, o persoană care a fost condamnată cu reținerea stării de recidivă postcondamnatorie este pedepsită ulterior pentru o infracțiune din culpă.
Potrivit fiecăreia din cele două opinii, ea nu va beneficia de clemență, fiind recidivistă prin condamnări anterioare.
Dacă însă ea săvârșise infracțiunea din culpă anterior condamnării cu reținerea stării de recidivă, potrivit celei de a doua interpretări va beneficia de clemență privitor la aceasta.
Prin urmare, se va bucura de clemență o persoană mai periculoasă, care a săvârșit infracțiuni intenționate după o infracțiune din culpă, și va fi exceptat un infractor mai puțin periculos, care a săvârșit din culpă o infracțiune după ce fusese condamnat pentru infracțiuni intenționate.
D. Prin actele de clemență care au exceptat recidiviștii prin condamnări anterioare nu s-a modificat instituția recidivei. Decretele prezidențiale care au prevăzut această excepție – de pildă, nr. 222/1976 și nr. 189/1981 -, având forță juridică inferioară legii, nici nu puteau avea aptitudinea modificării Codului penal.
Toate actele de clemență au avut în vedere persoana infractorului, fără a opera vreo extindere a recidivei în afara limitelor stabilite de art. 37 C. pen.
8.3. Condamnatii care nu au început executarea pedepsei prin sustragerea de la aceasta.
În legătură cu această excepție, în practica judiciară s-au configurat câteva principii:
a) Exceptarea se referă nu numai la condamnații care nu au început executarea pedepsei datorită sustragerii de la această obligație, ci și la aceia care s-au sustras de la executarea restului de pedeapsă. Unele acte de clemență, ca de pildă Decretele nr. 290/1984 și 185/1986, au conținut dispoziții exprese în acest sens.
De asemenea, art. 9 din Legea nr. 137/1997, prevede că grațierea nu se aplică celor care au început executarea, dar ulterior s-au sustras.
Excepția operează asupra ambelor situații, pentru identitate de rațiune.
b) Excluderea de la beneficiul clemenței privește atât condamnații la pedepsei privative de libertate, cât și pe ei care execută pedeapsa la locul de muncă.
Executarea la locul de muncă nu reprezintă o categorie nouă de pedeapsă, ci doar un mijloc de individualizare și un mod de executare a pedepsei închisorii.
Aspectele particulare ale punerii în executare a acestei pedepse nu se repercutează în nici un mod asupra excepției prevăzute de actul de clemență. Tot irelevantă este și posibilitatea revocării executării pedepsei închisorii la locul de muncă; ea reprezintă o sancțiune, spre deosebire de reglementarea din actul de amnistie sau grațiere, care nu are un astfel de caracter.
c) Neprezentarea la locul de executare a pedepsei închisorii prin muncă trebuie să se datoreze relei credințe a condamnatului.
Simpla comunicare a organelor de poliție privind dispariția condamnatului, în lipsa oricăror acte doveditoare că are loc o sustragere de la executarea pedepsei, nu constituie motiv de exceptare de la grațiere.
Revocarea executării pedepsei la locul de muncă, ca urmare a sustragerii de la executare, înlătură beneficiul clemenței.
Existența, pe rolul instanței, a unei cereri de revocare a executării pedepsei la locul de muncă atrage exceptarea de la clemență, în urma constatării că aceasta a fost fondată.
Neprezentarea, fără temei, a condamnatului la locul de executare a pedepsei după expirarea termenului de amânare sau întrerupere a executării pedepsei, înseamnă sustragere de la executare și, prin urmare, excludere de la clemență.
Dispozițiile privitoare la exceptarea condamnaților care s-au sustras de Ia executarea pedepsei nu pot fi extinse și asupra celor care s-au sustras de la urmărirea penală.
Nu există sustragere de la executarea pedepsei la locul de muncă, dacă:
– se face dovada că persoana condamnată nu a avut cunoștință despre mandatul de executare a pedepsei;
– cel condamnat a fost încorporat imediat după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești;
– unitatea la care a fost repartizat condamnatul nu a putut să îi asigure cazarea, exprimându-și acordul ca acesta să execute pedeapsa la altă întreprindere. Condamnatul s-a prezentat la această nouă unitate, a început executarea pedepsei, însă nici una dintre cele două organizații economice nu a încunoștințat instanța de executare;
– neprezentarea la locul de executare se datorează împrejurării că cel condamnat a fost arestat într-o altă cauză;
– persoana condamnată a absentat din cauza copiilor bolnavi, situație dovedită în instanța de recurs prin depunerea mai multor rețete medicale;
Excepția nu privește pe cel care s-a sustras de la executarea unui mandat de arestare preventivă.
Sustragerea de la executarea pedepsei reprezentând o situație de fapt, verificarea acestei împrejurări este de atributul instanței de judecată.
Dacă instanța de executare, sau aceea în a cărei rază teritorială se află locul de executare a pedepsei, a fost sesizată cu o cerere de revocare a obligării la muncă, actul de clemență nu se va putea aplica, în principiu, decât după rămânerea definitivă a hotărârii de respingere a cererii.
Dacă instanței i s-a solicitat revocarea executării pedepsei la locul de muncă drept urmare a sustragerii de la executare, după ce s-a făcut aplicarea actului de clemență, potrivit art. 459 C. proc. pen. prin hotărârea de admitere a sesizării, se va dispune, pe lângă revocarea și executarea pedepsei ori, după caz, a restului rămas neexecutat, într-un loc de deținere, și înlăturarea actului de clemență. Această din urmă dispoziție are ca efect revocarea actului administrativ al judecătorului prin care s-au aplicat dispozițiile privitoare la amnistie sau grațiere.
8.4. Exceptarea infracțiunilor cauzatoare de pagube superioare plafoanelor stabilite în actul de amnistie.
Relativ numeroase acte de clemență – dintre care amintim doar Decretele nr. 521/1972, 9/1974, 110/1974 – au prevăzut că nu se aplică infracțiunilor prin care s-a produs avutului obștesc o pagubă ce întrece o anumită valoare, fixată de legiuitor, de regulă în raport cu formele vinovăției.
Astfel, de exemplu, Decretele nr. 9/1974 și nr. 110/1974 au exceptat infracțiunile intenționate prin care s-a cauzat avutului obștesc o pagubă mai mare de 3.000 lei, respectiv infracțiunile neintenționate producătoare de prejudicii mai mari de 30.000 lei.
În raport cu ocrotirea, în aceeași măsură, a avutului public și a celui privat prin Constituție și prin Codul penal, consecutiv modificării sale prin Legea nr. 140/1996, în viitor, legiuitorul nu va mai acorda clemența în mod diferențiat privitor la infracțiunile contra patrimoniului.
Valoarea pagubei reprezentând însă una dintre coordonatele majore ale pericolului social, iar acesta din urmă unul dintre criteriile fundamentale în configurarea obiectului amnistiei și grațierii, apreciem că, oricând, legislatorul poate recurge la el.
Pentru acest motiv, enunțăm câteva dintre soluțiile de principiu ale doctrinei și practicii judiciare în această materie.
a) În cazul concursului dintre infracțiuni intenționate și din culpă, paguba cauzată prin infracțiunile intenționate nu poate depăși valoarea prevăzută de lege pentru acestea, iar totalul pagubei produse prin toate infracțiunile aflate în concurs, indiferent de forma vinovăției, nu poate fi superior nivelului maxim admis de actul normativ pentru infracțiunile neintenționate.
b) În cazul furtului de folosință, paguba este reprezentată de contra valoarea carburantului, lubrifianților și uzurii autovehiculului.
Actul de clemență se raportează la această pagubă, și nu la aceea, mult mai consistentă, rezultată din avarierea autovehiculului.
c) Privitor la împrejurarea dacă infracțiunile contra regimului vânătorii și a regimului pisciculturii sunt exceptate sau nu de la clemență, în măsura în care prejudiciul cauzat depășește limita prevăzută în actul legislativ de grațiere, s-au exprimat puncte de vedere deosebite.
Conform practicii instanței supreme, aceste infracțiuni sunt, în principiu, exceptate, deoarece sunt producătoare de pagube.
Potrivit unei alte opinii, aceste infracțiuni nu sunt exceptate, printre alte motive, pentru că:
– nu paguba constituie trăsătura caracteristică a laturii lor obiective, ci încălcarea normelor de exercitare a vânătorii și pescuitului, legea nefăcând nici un fel de deosebire după cum paguba s-a produs sau nu;
– nu orice atingere adusă avutului public constituie, în același timp, o infracțiune contra acestui avut, pentru că, astfel, însăși reglementarea acestor infracțiuni prin unele legi speciale extrapenale ar fi lipsită de utilitate.
8.5. Exceptarea condamnaților cu comportare necorespunzătoare pe parcursul executării pedepsei.
Mai multe acte de clemență – dintre care menționăm doar Decretul nr. 521/1972 – au exceptat de la beneficiul lor această categorie de condamnați.
Dovada conduitei necorespunzătoare s-a făcut cu procesul-verbal al comisiei de propuneri pentru liberarea condiționată, existentă, în temeiul art. 27 din Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, pe lângă fiecare penitenciar, mijloc de probă ce nu a putut fi suplinit prin nici un altul, sau cenzurat de instanța de judecată.
Constatarea săvârșirii unei infracțiuni se poate face numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Dacă procesul penal se află în curs de desfășurare, condamnatul va beneficia, prin urmare, de clemență. În situația în care se reține, ulterior, săvârșirea infracțiunii în timpul executării pedepsei, beneficiul amnistiei sau grațierii va fi înlăturat. Se va proceda distinct, după cum aplicarea actului de clemență s-a făcut, în temeiul art. 459 C. proc. pen., de către judecător, sau în baza art. 461 alin. 1 lit. d C. proc. pen., de către instanța de judecată, ca urmare a admiterii contestației la executare a condamnatului.
În primul caz, înlăturarea va avea loc chiar prin hotărârea de condamnare pentru a doua infracțiune.
În cel de al doilea însă, este necesară desființarea hotărârii date în contestația la executare pe calea recursului în anulare.
8.6. Neaplicarea amnistiei în cazul instigării neurmate de executare, în cazuri particulare.
Suportul discuțiilor asupra acestei chestiuni l-a constituit natura juridică a instituției instigării neurmate de executare.
a) Potrivit unui punct de vedere, indiferent de caracterizarea juridică a instituției – infracțiune autonomă, tentativă la instigare sau formă a instigării -, trebuie avută în vedere corelația dintre acțiunea instigatorului și infracțiunea la care a instigat. În materia amnistiei și grațierii, această conexiune capătă o conotație aparte, în sensul asimilării depline a instigatorului la săvârșirea unei infracțiuni care nu a fost comisă, cu instigatorul care a reușit să îl determine pe autor să săvârșească fapta penală. Din acest unghi de vedere, statutul său juridic este acela al unui participant la infracțiune, împrejurare care trebuie să se reflecte și asupra aplicabilității sau neaplicabilității actului de clemență intervenit.
Prin urmare, în măsura în care anumite infracțiuni, datorită gravității lor, au fost exceptate, dispozițiile se răsfrâng și asupra instigatorului la săvârșirea unei infracțiuni care nu a fost comisă.
b) într-o altă opinie se apreciază, cu deplin temei, considerăm noi, că problema este solubilă îh mod diferit, în funcție de cele două situații pe care le reglementează art. 29 alin. 1 C. pen.
În cazul instigării neurmate de executarea faptei, nesăvârșindu-se vreo faptă penală, datorită abandonării hotărârii infracționale a celui instigat sau a eșuării acțiunii în forma unei tentative nepedepsibile, nu există nici participație, și nici instigare cu valențe de act de participație, ci o infracțiune autonomă. Aceasta prezintă particularitatea că este incriminată în partea generală a Codului penal și este sancționată cu o pedeapsă derivată, cuprinsă între minimul general și minimul special al pedepsei prevăzut de lege pentru infracțiunea la care s-a instigat.
Dat fiind caracterul de sine stătător al acestei infracțiuni, ea se va situa în mod autonom sub incidența actului de clemență, fiind irelevantă împrejurarea că infracțiunea la care s-a instigat este exceptată.
În situația instigării urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către aceasta a producerii rezultatului, săvârșindu-se o faptă penală privitor la care operează o cauză specială de înlăturare a răspunderii, va exista însă participare.
Cel care a determinat săvârșirea infracțiunii, urmată de desistare ori de împiedicarea producerii rezultatului de către autor, este instigator la tentativa acelei infracțiuni.
În această ipoteză, instigatorul va fi înlăturat de la clemență dacă legea prevede că infracțiunea la săvârșirea căreia a instigat este exceptată de la amnistie, ori pedeapsa aplicată pentru aceasta nu este grațiată.
Corelația dintre activitatea instigatorului și infracțiunea la care a instigat este evidentă, însă ea nu are ca efect extinderea dispozițiilor privitoare la excepții ale actului de clemență de la cea de a doua, asupra celei dintâi. Astfel de legături există între infracțiunile corelative de tăinuire ori favorizare, pe de o parte, și infracțiunea principală, pe de altă parte, însă regimul lor în materia amnistiei și grațierii a fost distinct, în măsura în care nu s-a prevăzut altfel de către legiuitor.
Poziția instigatorului, fără îndoială aceeași în cazul instigării neurmate de executare și a celei urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, nu poate fi desprinsă de reacția instigatorului, după ce a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea, în funcție de aceasta, instigatorul va fi autor al unei infracțiuni autonome sau participant la săvârșirea infracțiunii la care a instigat și, prin urmare, beneficiar sau nu al actului de clemență.
Subliniem că cele două forme ale instigării, prevăzute de art. 29 alin. 1 C. pen., se deosebesc și sub aspectul datei consumării infracțiunii.
În cazul instigării neurmate de executare, infracțiunea se consideră săvârșită în data la care instigatul a luat rezoluția infracțională, în vreme ce, în situația instigării urmate de desistare sau de împiedicarea producerii rezultatului de către autor, infracțiunea se consumă la data săvârșirii ei.
Prin urmare, dacă instigarea a avut loc înaintea apariției actului de clemență, dar infracțiunea a fost comisă de autorul care s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului abia ulterior, instigatorul nu va beneficia de acesta.
În ipoteza în care s-a încetat procesul penal pentru infracțiunea de instigare neurmată de executare, consecutiv unei legi de amnistie, fără a se cunoaște că, între timp, instigatorul a săvârșit infracțiunea, vor fi aplicabile dispozițiile art. 394 alin. 1 lit. a C. proc. pen., privind revizuirea hotărârii judecătorești datorită descoperirii unor împrejurări noi, ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.
CAPITOLUL 9
MODALITAȚI DE APLICARE A AMNISTIEI
9.1. Interpretarea actului de clemență.
În aplicarea actelor de amnistie și grațiere, activitatea de interpretare dobândește semnificații majore, concluzie care se desprinde lesne, de pildă, din considerentele de mai sus privitoare la unele excepții de la clemență.
Reperarea unor principii, în acest domeniu, este dificilă, dată fiind varietatea reglementărilor, determinată, la rândul său, de diversitatea și complexitatea temeiurilor social-politice și considerațiilor de politică penală care justifică, la un moment dat, adoptarea unui act legislativ de clemență.
Cu toate acestea, s-au cristalizat câteva reguli de bază, care pot călăuzi pe interpret în aplicarea acestor acte normative.
Interpretarea se face potrivit principiilor generale ale dreptului, preceptelor jusnaturaliste fundamentale inclusiv. În caz de îndoială asupra semnificațiilor unor expresii uzuale, ele se vor interpreta astfel încât să prevadă efectul cel mai larg.
Potrivit lui Blackstone, amnistia și grațierea trebuiau să fie cât mai avantajoase pentru beneficiar și cât mai restrictive pentru rege.
Concepția modernă, potrivit căreia actele de clemență sunt de strictă aplicare, fără ca pe cale de interpretare să se poată adăuga condiții noi, care să restrângă sfera destinatarilor săi, reflectă oarecum acest principiu arhaic.
9.2. Aplicarea amnistiei de către instanța judecătorească la care cauza se află pendinte.
a) În ipoteza în care actul de clemență apare în timpul judecății la prima instanță, aplicarea sa se face de către aceasta.
Dacă instanța nu îl aplică, inculpatul sau procurorul pot declara apel, respectiv recurs în cauzele prevăzute de art. 279 alin. 1 lit. a C. proc. pen.
b) În situația în care instanța sesizată cu apel nu face aplicarea actului de clemență, ori acesta apare în timpul în care cauza se afla pe rolul instanței de apel, aceasta omițând însă a-l aplica, inculpatul ori procurorul pot declara recurs în temeiul art. 3859 alin. 1 pct. 15 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârea este supusă casării – printre altele – când există o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori pedeapsa a fost amnistiată.
Dacă actul de clemență este adoptat după soluționarea cauzei de către prima instanță și nu s-a declarat apel sau recurs, incidența sa se va stabili, în temeiul art. 459 C. proc. pen., de către judecătorul de la instanța de executare.
În situația în care împotriva sentinței sa declarat apel în temeiul art. 361 alin. 1 C. proc. pen., sau recurs, potrivit art. 385 alin. 1 lit. a C. proc. pen., actul de clemență apărut după pronunțarea hotărârii va fi aplicat de către instanța de control judiciar.
Unele instanțe au pronunțat soluții criticabile în această materie, respingând recursurile și constatând, în subsidiar, că pedepsele sunt grațiate.
Altele au respins recursurile procurorului sau inculpatului, sub cuvânt că judecătoriile nu puteau aplica un act de clemență neapărut încă la data pronunțării sentinței. Aplicarea acestuia nu poate fi făcută nici de către instanța de control judiciar, ci doar de către biroul de executări penale, fără a fi necesară casarea hotărârii pe acest temei, atâta vreme cât nu există și un alt motiv care să atragă nulitatea hotărârii.
Intervenirea amnistiei poate fi constatată și în recursul părții vătămate, prin care, în cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, se solicită majorarea pedepsei inculpatului.
Într-o astfel de cale de atac este posibilă orice soluție, inclusiv aceea de încetare a procesului penal, deoarece aflarea adevărului și aplicarea corectă a legii nu pot aduce o vătămare principiului non reformatio în pejus.
Obligativitatea aplicării actului de clemență, indiferent de stadiul procesului, rezultă și din dispozițiile art. 410 alin. 1 pct. 1/5 C. proc. pen., potrivit cărora se poate promova recurs în anulare dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale sau pedeapsa a fost amnistiată.
Aplicarea greșită a dispozițiilor privitoare la amnistie și grațiere constituie cazul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. 1 pct. 16 C. proc. pen.
9.3. Aplicarea amnistiei în temeiul art. 459, Cod proc. Pen.
Potrivit acestui text de lege, aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, precum și aplicarea grațierii, se fac de către un judecător de la instanța de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judecător de la instanța corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deținere sau unitatea unde se execută pedeapsa închisorii la locul de muncă.
Amnistia și grațierea intervenite după condamnare operează ope legis, nefiind necesară aplicarea lor pe calea unei hotărâri judecătorești, indiferent dacă pedeapsa a fost sau nu suspendată condiționat, s-a dispus ori nu executarea pedepsei închisorii la locul de muncă, ori pentru restul de pedeapsă rămas neexecutat a intervenit liberarea condiționată.
Judecătorul delegat cu executarea verifică fiecare situație în parte, face mențiunea în registrul de executări penale și comunică despre aplicarea amnistiei sau grațierii locului de executare a pedepsei.
Actul de aplicare a amnistiei și grațierii reprezintă un act administrativ individual.
În cazul condamnaților la pedeapsa cu suspendarea condiționată a executării și al liberărilor condiționate, mențiunea despre intervenirea amnistiei și grațierii în registrul de executări penale nu se efectuează decât la cererea lor expresă. În aceste ipoteze, constatarea că infracțiunea a fost amnistiată sau că pedeapsa a fost grațiată o va face instanța de judecată, ca urmare a revocării beneficiului suspendării sau liberării condiționate.
Aplicarea amnistiei și grațierii pe calea acestei proceduri administrative va putea avea loc numai în măsura în care nu se pune problema reindividualizării pedepsei aplicate. Atunci când sunt amnistiate numai unele dintre infracțiuni sau grațiate numai unele dintre pedepsele stabilite pentru infracțiunile concurente, este necesară înlăturarea sau reducerea sporului. În această ipoteză, are loc, în fapt, o reindividualizare a pedepsei aplicate, operațiune care presupune un proces desfășurat cu respectarea tuturor regulilor și garanțiilor. În temeiul art. 419 alin. 2 C. proc. pen., judecătorul va sesiza instanța de executare, în situația în care nu s-a început executarea pedepsei, ori instanța locului de executare a pedepsei, dacă cel condamnat se găsește în executarea pedepsei.
9.4. Aplicarea amnistiei pe calea contestației la executare.
Dacă nu s-a aplicat din oficiu actul de clemență, cu toate că acesta era incident cauzei, condamnatul sau procurorul pot introduce contestație la executare, în temeiul art. 461 alin. 1 lit. d C. proc. pen.
De asemenea, condamnatul este îndreptățit să sesizeze, printr-o cerere, pe judecătorul delegat cu executarea sau pe procurorul care, potrivit art. 31 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, supraveghează legalitatea la locurile de executare a pedepselor.
În temeiul acestei cereri, judecătorul va putea sesiza instanța în condițiile art. 419 alin. 2 C. proc. pen., iar procurorul poate formula contestație la executare.
Există însă și posibilitatea ca cererea să fie interpretată ca o contestație la executare greșit îndreptată, iar judecătorul sau procurorul să o transmită doar instanței competente în vederea soluționării.
Problema admisibilității contestației la executare, în cazul în care amnistia sau grațierea s-ar aplicat din eroare a fost soluționată în mod diferit.
Potrivit unui punct de vedere, contestația la executare nu este posibilă pentru a înlătura greșita aplicare a grațierii, deoarece atrage înrăutățirea, îngreunarea situației condamnatului.
Într-o altă opinie, s-a apreciat că, dimpotrivă, este admisibiliă contestația la executare pentru ridicarea beneficiului amnistiei sau grațierii, fără a se putea opune principiul neagravării situației. Contestația la executare nu mai constituie, în sistemul actualului Cod de procedură penală, o cale de atac extraordinară și, prin urmare, regula non reformatio în prejus nu va putea funcționa. Ea reprezintă un procedeu jurisdicțional de rezolvare a plângerilor îndreptate împotriva actelor de executare, respectiv o activitate contencioasă privitoare la incidențele de executare care presupun intervenția instanței de judecată. Contestația la executare are ca obiect împrejurări adiacente, intervenite în timpul executării, și nu interesează în nici un mod legalitatea și temeinicia hotărârii intrate în puterea lucrului judecat.
Prima parte a textului art. 461 alin. 1 lit. d. C. proc. pen., reglementează dreptul de a invoca amnistia și grațierea, în vreme ce partea sa finală, constând în formularea exhaustivă „orice alt incident ivit în cursul executării”, privește ipoteza inversă, când se invocă aplicarea eronată a amnistiei și grațierii.
Temeiul juridic al contestației la executare, prin care s-a aplicat eronat amnistia sau grațierea, îl constituie art. 461 alin. 1 lit. d. C. proc. pen., și nu art. 461 alin. 1 lit. c C. proc. pen. Punerea în libertate a condamnatului sau a celui aflat în executarea măsurii educative, ca urmare a greșitei aplicări a decretului de grațiere în procedura extrajudiciară reglementată de art. 459 C. proc. pen., nu reprezintă o „nelămurire” în sensul art. 461 alin. 1 lit. c. C. proc. pen., ci un „incident” în înțelesul art. 461 alin. 1 lit. d C. proc. pen.
Dacă prin hotărâre se constată inaplicabilitatea actului de clemență, condamnatul se consideră că nu a fost niciodată amnistiat sau grațiat, toate constatările contrare ale organelor administrative fiind revocate în mod implicit. Aplicarea greșită a decretului de amnistie sau grațiere nu atribuie condamnatului nici un drept și deci nu poate fi producătoare de efecte juridice.
9.5. Aplicarea amnistiei ca urmare a promovării recursului în anulare.
Dacă actul de clemență a apărut în timpul judecății, iar instanța a omis a-l aplica sau l-a aplicat în mod greșit, hotărârea va fi casată pe calea recursului în anulare, în baza art. 410 alin. 1 pct. I 5 și 6 C. proc. pen.
Potrivit art. 61 alin. 1 lit. d C. proc. pen., amnistia și grațierea pot constitui temeiul contestației la executare numai dacă au intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, iar judecătorul delegat cu executarea nu a făcut aplicarea lor în baza art. 459 C. proc. pen.
Aplicarea greșită a amnistiei și grațierii de către instanța de judecată se mai poate constata și remedia și în procedura prevăzută de art. 449 alin. 1 lit. b C. proc. pen. rap. la art. 39 alin. 6 C. pen., privitoare la modificarea pedepsei definitive ca urmare a constatării recidivei.
În legătură cu ipotezele admisibilității acestei soluții s-au exprimat două puncte de vedere distincte.
Potrivit unuia, dacă în momentul judecății existau la dosar dovezi privind starea de recidivă (fișa de cazier judiciar sau hotărârea de condamnare), însă instanța a omis să o rețină, nu există decât posibilitatea introducerii recursului în anulare.
Conform altei păreri, indiferent de existența unor dovezi privitoare la starea de recidivă, sunt aplicabile dispozițiile art. 449 alin. 1 lit. b C. proc. pen. S-a apreciat că textul menționat permite modificarea pedepsei pronunțate în cazul recidivei, fără deosebire dacă aceasta putea ori nu fi constatată cu ocazia judecării cauzei.
Reținându-se recidiva, în temeiul textului de lege menționat, se va putea stabili că, în mod eronat, s-a constatat grațierea sau amnistia, dispunându-se înlăturarea ei.
Noi considerăm că dispozițiile art. 449 alin. 1 lit. b C. proc. pen. nu pot fi aplicate în toate situațiile, ci numai atunci când instanța nu a cunoscut hotărârea anterioară. Dacă au existat date Ia dosarul cauzei cu privire la starea de recidivă la data judecății, hotărârea nu va putea fi modificată, după părerea noastră, în modul arătat, ci numai pe calea recursului în anulare. Textul de lege se referă expres la două situații, respectiv dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată existența stării de recidivă, formulare care exclude ipoteza care ne interesează – constatarea existenței recidivei în timpul judecății.
În situația în care nu există recidivă, posibilitatea recurgerii la procedura de mai sus este, ab initio, exclusă, singura cale aflată la îndemână fiind recursul în anulare.
9.6. Aplicarea amnistiei pe calea contestației în anulare.
În ipoteza în care actul de amnistie a apărut până la data judecării cauzei de către instanța de recurs, însă aceasta a omis să îi constate incidența, decizia pronunțată este susceptibilă de a fi atacată cu contestație în anulare, în temeiul art. 386 lit. c C. proc. pen., pe motiv că instanța nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal, din cele prevăzute în art. 10 lit. f-i, cu privire la care existau probe la dosar. Amnistia constituie unul din temeiurile de încetare a procesului prevăzut de art. 10 lit. g C. proc. pen.
Privitor la intervenirea amnistiei, nu trebuie să se administreze probe deoarece instanța are îndatorirea de a cunoaște legea și de a se pronunța din oficiu.
Inculpatul nu poate introduce contestația în acest caz decât cel mai târziu în 10 zile de la începerea executării pedepsei, așa cum prevede art. 388 alin. 1 C. proc. pen.
Procurorul are la îndemână această cale extraordinară de atac înăuntrul termenului de 30 zile de la pronunțarea deciziei.
Dacă s-au depășit aceste termene, desființarea hotărârii și aplicarea amnistiei nu se mai pot obține decât pe calea recursului în anulare.
În ipoteza în care instanța de recurs a aplicat actul de amnistie, însă procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu privire la inculpat, ori aceasta a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare, el are la îndemână contestația în anulare, în temeiul art. 386 lit. a sau b C. proc. pen., pentru a determina reluarea judecății cauzei în recurs și pentru a-și dovedi vinovăția.
Este inadmisibilă revizuirea pentru a se corecta eventuala aplicare greșită a prevederilor legale referitoare !a grațiere.
CAPITOLUL 10
JURISPRUDENȚĂ
TRIBUNALULUI SUPREM SECȚIA CIVILĂ
Decizie nr. 1021 din 25.04.1989
Amnistie
Publicată în „Dreptul” nr. 1-2/1990, p. 123.
Prin acțiuni conexe, o persoană fizică și o unitate au chemat în judecată o persoană fizică și o altă unitate pentru plata unor daune cauzate ca urmare a unui accident de circulație.
Procuratura a stabilit o culpă exclusivă în sarcina pârâtului pentru producerea accidentului cauzator de prejudicii și a dispus începerea urmăririi penale conform art. 10 lit. g Codul de procedură penală și art. 1 din Decretul nr. 255/1987 pentru infracțiunile prevăzute de art. 249 alin. 2 și 4 Cod penal.
Acțiunea civilă derivând dintr-un raport de drept penal – ca mijloc de drept procesual prin care se urmărește repararea pagubei în caz de săvârșire a unei infracțiuni – are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții civilmente responsabilă, în vederea obligării lor la repararea justă și integrală a pagubei, interesând atât pierderea suferită (damnum emergens), cât și folosul de care partea civilă a fost lipsită (lucrum cessans). Date fiind caracterele juridice ale unei asemenea acțiuni, competența de soluționare aparține exclusiv instanțelor judecătorești.
Nefiind în discuție un contract de transport sau un alt raport de drept economic, litigiul de față nu intră în categoria pricinilor guvernate de Legea nr. 3/1988, neînscriindu-se în cadrul juridic de încheiere și executare a contractelor economice, de asigurare a ordinii și disciplinii, în desfășurarea relațiilor contractuale dintre unitățile socialiste.
Chiar și în perioada când au fost în vigoare Decretul nr. 5/1954 și, apoi, Legea nr. 5/1954, acțiunea prin care o unitate cerea despăgubiri pentru prejudiciile aduse printr-un fapt penal de la o altă a unitate și de la persoane fizice – răspunzătoare alături de unitate – a fost de competența instanțelor obișnuite, iar nu de competența fostelor organe arbitrale.
Actul de clemență intervenit pe calea amnistiei nu schimbă caracterele juridice și normele de competență. Numai instanțele judecătorești sunt competente a constata săvârșirea unei infracțiuni, atribut lăsat pe seama instanței civile – în caz de amnistie – cu îndatorirea de a cerceta și demonstra faptul penal, numai în acest mod putându-se promova o asemenea acțiune în daune.
Așa fiind, investirea instanțelor de drept comun cu soluționarea unei acțiuni prin care o unitate socialistă cere despăgubiri pentru prejudiciile aduse printr-un fapt penal de la o altă unitate și de la persoane fizice răspunzătoare alături de unitate este corectă.
TRIBUNALULUI SUPREM SECȚIA PENALĂ
Decizia nr. 1267 din 20.06.1980
Amnistie
Prin sentința penală nr. 578 din 29 mai 1979 a Judecătoriei Târgu Jiu, rămasă definitivă, a fost admisă contestația introdusă de C.I. împotriva certificatului de cazier judiciar eliberat de Inspectoratul județean Gorj, și, în baza art. 1 din Decretul nr. 331/1977, s-a constatat că sunt amnistiate infracțiunile de delapidare, înșelăciune în paguba avutului obștesc și fals intelectual pentru care, prin sentința penală nr. 1247 din 30 noiembrie 1977 a Judecătoriei Târgu Jiu, fusese condamnat la 3 ani, 1 an și 6 luni și, respectiv, 1 an închisoare.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reținut că infracțiunile menționate sunt amnistiate, potrivit dispozițiilor art. 1 din decretul nr. 331/1977, întrucât contestatorul nu este recidivist, iar pedeapsa a fost executată anterior datei când a apărut decretul sus-arătat, astfel încât condamnările menționate nu pot fi înscrise în cazierul judiciar.
Procurorul general a declarat recurs extraordinar împotriva acestei hotărâri care este criticată ca nelegală, susținându-se, în esență, că în mod greșit s-a constatat că petiționarului îi sunt aplicabile prevederile decretului nr. 331/1977.
Critica este fondată.
Petiționarul fusese condamnat, prin sentința penală nr. 643 din 21 aprilie 1975 a Judecătoriei Târgu Jiu la diferite pedepse pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune în paguba avutului obștesc și de fals intelectual, dispunându-se, în baza art. 33 lit. a și art. 34 lit. a Cod penal, să execute pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare.
Pedeapsa a fost executată până la 14 iunie 1976, când condamnatul a fost liberat condiționat în baza art. 59 Cod penal.
Ulterior însă au fost descoperite alte acte materiale care intrau în conținutul infracțiunilor reținute prin această hotărâre, astfel că instanța de judecată sesizată, procedând potrivit dispozițiilor art. 335 alin. 2 Cod de procedură penală, a reunit cauzele, a desființat prima hotărâre, rămasă definitivă și, prin sentința penală nr. 1247 din 30 noiembrie 1977, rămasă definitivă prin respingerea recursului inculpatului, l-a condamnat pe acesta la pedepsele menționate mai sus care au fost înscrise în cazierul judiciar contestat.
Condamnările în discuție au fost înscrise în mod legal în cazierul judiciar privind persoana petiționarului.
În adevăr, prin art. 1 din decretul nr. 331 din 19 septembrie 1977 privind amnistierea unor infracțiuni se prevede că aceasta se aplică numai persoanelor condamnate până la intrarea în vigoare a decretului. Or, din moment ce petiționarul a fost condamnat ulterior datei de 19 septembrie 1977, el nu putea beneficia de dispozițiile acestuia, împrejurarea că prin hotărârea de condamnare s-a constatat că pedeapsa a fost executată într-o perioadă anterioară intrării în vigoare a decretului nr. 331/1977 neavând, evident, nici o relevanță sub aspectul examinat.
TRIBUNALULUI SUPREM SECȚIA PENALĂ
Decizia penală nr. 1224 din 10.06.1980
Recidivă postexecutorie. Amnistie.
Prin sentința penală nr. 1121 din 4 iulie 1979 a Judecătoriei sectorului 4 București, inculpatul Al.Gh. a fost condamnat la 3 luni închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 90, raportat la art. 94 din Legea nr. 3/1974, cu aplicarea art. 41 alin. 2 și 37 lit. b Cod penal.
În fapt, s-a reținut că în perioada 1977-1978 inculpatul a achiziționat material cu caracter mistico-religios adventist care nu era tipărit cu respectarea prevederilor legale și apoi, fără să posede autorizație legală, a difuzat aceste lucrări la mai multe persoane din Ploiești și București.
De asemenea, inculpatul a deținut la domiciliul său o parte din lucrările achiziționate în cantități mari (20 titluri în mai multe exemplare, de la 3 la 39), care au fost găsite cu ocazia percheziției.
Prin decizia penală nr. 1332 din 12 octombrie 1979 a Tribunalului municipiului București, secția I penală, s-a admis recursul declarat de Procuratura locală a sectorului 4 București, s-a casat sentința atacată numai cu privire la pedeapsă, care a fost majorată de la 3 luni închisoare la 1 an și 6 luni închisoare, iar recursul inculpatului a fost respins.
Prin recursul extraordinar declarat, procurorul general critică sus-arătatele hotărâri ca fiind esențial nelegale cu privire la reținerea stării de recidivă prevăzută de art. 37 lit. b Cod penal.
Recursul extraordinar este întemeiat.
Starea de fapt reținută, precum și încadrarea juridică nu sunt contestate.
Inculpatul a fost condamnat anterior la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a din vechiul cod penal prin sentința nr. 164/1962 a Tribunalului militar București și a executat această pedeapsă.
De asemenea, a fost condamnat la 6 ani închisoare prin sentința nr. 267 din 22 octombrie 1966 a Tribunalului militar București, tot pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a din codul penal, eliberându-se din detenție la data de 15 august 1972.
Potrivit prevederilor art. 2 din Decretul nr. 331/1977, beneficiază de amnistie și recidiviștii care, până la intrarea în vigoare a acestui act normativ, au executat pedeapsa sau au fost grațiați, dacă în ultimii 5 ani nu au mai fost condamnați și nu s-au aflat în executarea unei pedepse privative de libertate, pronunțate anterior acestei perioade.
Inculpatul Al. Gh., după ce la data de 15 august 1972 s-a eliberat din închisoare, executând integral ultima pedeapsă, nu a mai fost condamnat pentru nici o altă faptă penală și nu s-a aflat în executarea, în ultimii 5 ani, a vreunei pedepse pronunțate anterior.
De asemenea, se impune a fi subliniat și faptul că infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. a pentru care a fost condamnat, nu este exceptată de la beneficiul amnistiei prevăzute de decretul nr. 331/1977.
În contextul celor de mai sus, inculpatul nu este recidivist, instanțele aplicându-i greșit prevederile art. 37 lit. b Cod penal.
În această situație starea de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b, reținută de instanțe, trebuia să fie înlăturată, pentru că la stabilirea acesteia, conform prevederilor art. 38 lit. b Cod penal, infracțiunile amnistiate nu se iau în considerare.
CAPITOLUL 11
CONCLUZII
În epoca liberului arbitru, când faptele nu erau încriminate și nici pedepsele prevăzute de lege, amnistia și grațierea au constituit remedii împotriva abuzurilor și exceselor judecătorilor.
Exercițiul discreționar al dreptului de acordare a clemenței – printre altele prin faimoasele lettres de grace, de remission, d'abolition, de pardon, de commutation des peines – a atras însă, la rândul său, alte grave nedreptăți.
De altminteri, abuzul în practica acestui drept și nu fondul dreptului în sine, a atras dezaprobarea din partea atâtor gânditori ai vremii.
Literatura filosofiei dreptului a încercat, în principiu, nu să înlăture amnistia și grațierea ci, dimpotrivă, să sustragă aceste instituții arbitrariu-lui, real sau potențial, și să le subordoneze rigorilor legii.
Concepțiile prezentate nu mai corespund, în mare parte, realităților din actualele state de drept.
Trebuie să remarcăm că, în secolul nostru, instituțiile clemenței nu au mai exercitat aceeași irezistibilă atracție asupra filosofiei.
De altfel, cu excepția ultimei perioade, dreptul în ansamblul său a preocupat mai puțin filosofia acestui veac.
În statul de drept, idealul subordonării amnistiei și grațierii, și din punctul de vedere al esenței lor, numai legii, a fost atins. Statul de dreptmodern se întemeiază pe suveranitatea poporului. întreaga putere de stat radiază de Ia popor. Conceptul de suveranitate populară nu este opus ideii că deasupra tuturor se află Dumnezeu. Doctrina creștină nu mai influențează însă atât de mult statul și dreptul până la a le atribui sorginte divină, ca în vechime, ci se reflectă în aceste instituții doar sub aspectul umanismului ei.
Inițial, întregul sistem de drept era întemeiat pe porunca divină, esența sa constituind-o revelația și nu rațiunea. Abia în Evul Mediu dreptul începe a-și pierde aura sa demiurgică, devenind, progresiv, o manifestare rațională. Prin urmare, desacralizarea amnistiei și grațierii nu a constituit un proces particular, ci s-a integrat fenomenului general de laicizare a dreptului.
O dată cu progresul dreptului, libertatea suveranului de a acorda clemența a fost treptat îngrădită, exercițiul acestui drept devenind din ce în ce mai rațional.
Instituționalizarea juridică a clemenței a reprezentat un proces istoric, demarat relativ târziu și aflat într-o intercondiționare cu evoluția statului de drept.
În concepțiile modeme, dreptul a devenit mobil și maleabil, aidoma ideii de justiție și vieții însăși. Izvoarele formale de drept sunt mijloace tehnice destinate atingerii scopului lor social – securitatea juridică. Atunci când interese superioare se arată în fapt, legea devine flexibilă, iar pierderea de rigiditate duce uneori la aplicații cu totul neașteptate.
Amnistia și grațierea trebuie privite așadar prin prisma elasticității legilor, relativității ideii de justiție în ansamblu și a fiecărui element al său – dreptatea, utilitatea socială și securitatea juridică – în parte, precum și a mobilității vieții și individului, în general.
Bibliografie
A. Cocaină, „Recidiva în dreptul penal român'', Editura „Lumina Lex”, București, 1992;
A. Filipaș, „Natura juridică și caracteristicile grațierii condiționate”, în „RRD”, nr. 4/1988;
A. Filipaș, în „Practica judiciară penală”, vol. II, Editura Academiei Române, București, 1990;
A. Munteanu, „Exceptarea de la grațiere a pedepselor aplicate pentru infracțiuni prin care s-au produs pagube avutului obștesc” II, în „RRD” nr. 471973
A. Ungureanu, „Drept penal român”, Partea generală, Editura „Lumina Lex”, București, 1995;
Cicero, „Epistularum ad Atticum”, IX, VII. I, Partis III, vol. II;
C. C. Angelescu, „Amnistia în dreptul constituțional român”, Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași, 1940;
C. Bejenariu, „Modificarea pedepsei în cazul descoperirii stării de recidivă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare”, în „LP” nr. 2/1961;
C. Civoli, „Traltato di diritto penale”, vol. prime, Parte generale, Milano, 1923;
C. Beccaria, „Despre infracțiuni și pedepse”, Editura științifică, Bucuroșii, 1965;
C. Bulai, „Drept penal”, Partea generală, Tipografia Universității București, 1987;
C. Bulai, „Drept penal român”, Partea generală, Vol. II, Casa de editură și presă „Șansa” SRL București, 1992;
C. Hennau, J. Verhaegen, „Droit penal general” Bruylant, Bruxelles, 1991;
C. Mitrache, „Drept penal român”, Partea generală, Casa de editură și presă „Șansa” SRL București, 1994;
C. Turianu, „Reeducarea prin muncă”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1984;
D. V. Firoiu, „Dreptul muncii și securității sociale”, vol. I, Universitatea independentă „Dimitrie Cantemir”, București, Facultatea de Drept Cluj-Napoca, 1994;
E. Knaipp, „Das Niederschlagungsrechts în rechtsstaatlicher Sicht”, în „J. Bl.”, Heft 23/24/1965;
G. Antoniu, „Pedepsele principale – închisoarea”, în „B. I.”, nr. 1/1987;
Gh. Dărîngă, „Privire generală asupra măsurilor de siguranță”, în „RRD” nr. 1/1967;
Gh. Gheorghe, „Separația puterilor în stat – Teorie și realitate”, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976;
G. Kovacs, I, „Exceptarea de Ia grațiere a pedepselor aplicate pentru infracțiuni prin care s-au produs pagube avutului obștesc”, în „RRD” nr. 4/1973;
Gh. Mateuț, „Considerații teoretice si practice privind instituția liberării provizorii”, în „Revista de drept penal”, Anul 1 nr. 2;
Gh. Nedelcu, „Dreptul Capului Statului de amnistie și de a evita sau micșora pedepsele”, București, 1906;
Gr. Theodoru, L. Moldovan, „Drept procesual penal”, Editura didactică și pedagogică, București;
G. Vidai, „Cours de droit criminel et de science penitentiaire”, Librairie A. Rousseau, Paris, 1921;
G. Waitz, „Deutsche Verfassungsgeschichte”, Bd. IV., 2. Aufl., 1885;
H. Diaconescu, I, „Despre incidența dispozițiilor de amnistie și grațiere cu privire la instigarea neurmată de executare”, în „RRD” nr. 7/1986;
H. Klecatsky, „Die staatrechtlichen Wurzeln des Gnadenrechtes”, în „J. Bl.”, Heft 17/18/1967;
H. Ent, „Ein Beitrag zum osterreichischen Gnadenrecht”, în „OJZ”, 1956;
I. Albu, „Dreptul familiei”, Editura didactică și pedagogică, București, 1975;
I. Barthelemy, „L'amnistie”, Paris, 1920;
I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Științifică, București;
I. C. Filitti, I. Suchianu, Contribuții la istoria justiției penale în Principatele Române, Tipografia și Legătoria Închisorii Centrale „Văcărești”, București 1928;
I. Dobrinescu, „Infracțiuni contra vieții”, Editura Academiei R. S. România;
I. Gheorghiu-Brădet, „Criminologia generală românească”, Brașov, 1993;
I. Ionescu-Dolj, Notă în „Codul penal adnotat”, vol. I, parte generală, Editura Librăriei „Socec & CO” SA, București, 1937;
I. Muraru, „Drept constituțional și instituții politice”, Vol. I., Ed. a VI-a, revăzută și adăugită, Editura „Actami”, București, 1995;
I. Neagu, L. Moldovan „Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară”, Editura didactică și pedagogică, București;
I. Neagu, „Drept procesual penal, Tratat, Ed. Global Lex, București, 2004;
I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea geerală, Ed. All, București, 1994;
I. Poenaru, „Despre aplicarea actelor de clementă succesive”, în „RRD” nr. 5/1979;
I. Poenaru, „Soluții ale practicii judiciare în materia amnistiei și grațierii”, în „RRD” nr. 12/1986;
I. Poenaru, „În legătură cu conceptul de recidivist prin condamnări anterioare”, în „RRD” nr. 12/1982;
I. P. Filipescu, „Tratat de dreptul familiei”, Editura „AH”, București, 1993;
I. Rădulescu, Curs de drept penal, vol. II, Ed. „Cultura Poporului” București, 1939;
I. Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. II, Atelierele Grafice „Socec & CO SA, București 1912;
J. Grigoraș, „Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem în materia unor infracțiuni care determină formele calificate sau deosebit de grave ale infracțiunii de omor”, în „RRD” nr. 2/1977;
J. Grigoraș, „Unele considerații asupra aplicării dispozițiilor de grațiere ale Decretului prezidențial nr. 222/1976”, în „RRD” rtr. 1/1977;
J. Schatzler, „Handbuch des Gnadenrechts”, C. H. Becksche Verlagsbuchhandlung, Munchen, 1992;
L. Biro, „Considerații asupra tratamentului sancționator al concursului de infracțiuni”, în „RRD” nr. 9/1973;
L. Fabian, „Efectele stării de recidivă în cazul săvârșirii unor infracțiuni în timpul suspendării condiționate a executării pedepsei”, în „RRD” nr. 4/1974;
L. Fătu, „Probleme de drept penal din practica Tribunalului județean Suceava”, în „RRD” nr. 6/1970;
Le Graverand, „Traite de la legislation criminelle en France”, 3e ed. paris, 1830, T. II;
L. Margocsy, „Probleme ivite în practica judiciară în legătură cu aplicarea Decretului nr. 290/1984”, în „RRD” nr. 9/1985;
M. Basarab, „Faptele juridice care modifică și sting raportul penal”, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai”, Series Jurisprudentia, 1966;
M. Basarab, „Drept penal”, Partea generală, Editura didactică și pedagogică, București, 1983;
M. Basarab, L. Moldovan, V. Suian, „Drept penal”, Partea specială, vol. I, Cluj-Napoca, 1987;
Mândru Iancu, Amnistia și Grațierea, Ed. All Educational, București 1998;
M. Popa, „Drept civil-Succesiuni”, Editura „Oscar Print”, 1995;
M. Zolyneak, „Drept penal”, Partea generală, Vol. III, Editura Fundației „Chemarea” Iași, 1993;
N. Volonciu, „Practica judiciară penală”, Vol. IV, Editura Academiei Române, București, 1993;
O. Loghin, „Drept penal român”, Partea specială, Vol. I, Casa de editură și presă „Șansa” SRL București, 1994;
O. Seitter, „Die Rechtsnatur des Gnadenakts”, Disertație, Univ. „Eberhard-Karls”, Tubingen, 1962;
P. Bouzat, J. Pinate, „Traite de droit penal et de criminologie”, Tome 1, Dr. penal general, Paris, Librairie Dalloz, 1963;
R. Garraud, „Traite theorique et pratique du droit penal francais”, 3e ed. Librairie de la Societe de Recueil Sirey, Paris, 1914;
R. Garraud, „Precis de droit criminel”, 3 ed., Librairie de laSociete du Recueil Sirey, 1921;
R. Merle, A. Vitu, „Traite de droit criminel”, Ed. Cujas, Paris, 1967;
R. M. Stănoiu, în „Practica judiciară penală”, Partea specială, vol. III, Editura Academiei Române;
S. Feller, „Efectele amnistiei și grațierii asupra pedepselor condiționate”, în „LP” nr. 5/1960;
St. Daneș, „Înlocuirea răspunderii penale”, Editura științifică, București, 1970;
S. Ghimpu și colectiv, „Dreptul muncii”, Tratat, vol. II, Editura științifică și enciclopedică, București, 1979;
S. Ghimpu, Al. Țiclea, „Dreptul muncii”, Ed. revăzută și adăugită, Casa de editură și presă „Șansa” SRL, București, 1995;
S. Moisescu, „în legătură cu exceptarea de la grațiere a celor care au săvârșit infracțiuni intenționate prin care s-au produs pagube avutului obștesc”, în „RRD” nr. 6/1972;
S. Turtureanu, „Aspecte în legătură cu aplicarea Decretului prezidențial nr. 189/1981 privind aplicarea unor pedepse”, în „B.I.”nr. 1/1982;
T. Jude, „Cu privire la exceptarea de la grațiere în cazul condamnaților care nu au avut o comportare corespunzătoare”, în „RRD” nr. 10/1975;
Tr. Pop, Drept penal comparat. Penologie și Știință penitenciară, vol. III, institutul de Arte grafice „Ardealul” Cluj, 1924;
Tr. Pop. Comentare în „Codul penal adnotat”, Vol. I., Partea generală, Editura Librăriei „Socec and Co.”, S. A. București, 1937;
V. Dongoroz, „Drept penal”, București, 1939;
V. Dongoroz, I. Oancea, în „Explicații teoretice ale Codului penal român”, Partea generală, Vol. I., Editura Academiei R. S. România;
V. Papadopol, în „Practica judiciară penală”, vol. I, Editura Academiei R. S. România, București, 1988;
V. Papadopol, „Unele aspecte ale executării pedepsei închisorii prin muncă, fără privare de libertate, în lumina practicii judiciare”, în „RRD” nr. 1/1981;
V.V. Pella, „Les principes generaux de l'amnistie”, Paris;
V. Stoica, în „Practica judiciară penală”, vol. IV, Editura Academiei Române, București, 1993.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE (ID: 125704)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.