Capitolul 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ 1.1. PROCESUL DE COMUNICARE. ELEMENTE LE PROCES ULUI DE COMUNICARE Termenul de… [620374]

1
Capitolul 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND COMUNICAREA
ORGANIZAȚIONALĂ
1.1. PROCESUL DE COMUNICARE. ELEMENTE LE PROCES ULUI DE
COMUNICARE
Termenul de comunicare a fost folosit începând cu secolul al XIV-lea, având drept
sens de ,,a pune în comun ”, a împărtăși , a fi în rela ție, având la origine cuvântul de origine latină
„communis ”.
Ulterior, sintagma ,, a comunica ”, a devenit sinonim ă cu ‚,a transmite ”, pentru ca abia
în a doua jum ătate a secolului XX , să se asocieze termenul de comunicare, principiului media
(presă, cinema, radio, televiziune ).
Definirea procesului comunic ării, a reprezentat o preocupare pentru teoreticieni,
chiar de la începuturile vremurilor Greciei antice; totuși , trebuie să evidențiem că, până în
vremurile moderne, acest proces a fost considerat drept un proces natural inerent fiec ăreia dintre
acestea.
Prin urmare , studiul științei comunic ării, s-a transformat din ce în ce mai mult într-o
disciplin ă bine definită , unii cercet ători atribuindu -i chiar denumiri specifice.
Interesul studier ii comunic ării, a fost stimulat de progresele tehnologice care, prin
însăși natura lor, au atras aten ția asupra omului ca fiin ță comunicatoare.
Dezvoltarea tehnologiilor comunica ționale , a permis speciali știlor ca în fi ecare
domeniu specific, ei să încerce să adapteze definirea procesului de comunicare , în funcție de
domeniul lor de preocupare științific ă.
Astfel, psihologii au elaborat concepte utile investiga țiilor lor, precum și anumitor
forme de terapie. Cercetătorii din domeniul științelor socio -umane , au identificat diferite forme
de comunicare prin care miturile, stilurile de via ță, obiceiurile și tradi țiile sunt transmise de la o
genera ție la alta sau de la un segment al societ ății la altul.
Politologii și economi știi, au constatat c ă multiplele aspecte ale comunic ării sunt la
baza ordinii sociale.
Pentru un biolog, comunicarea este o ac țiune a unui organism sau a unei celule care
alternează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, într -o
manieră adaptivă pentru unul sau pentru ambii participanți .
Acest tip de specialiști, ar fi probabil înclinați să accepte, mai degrabă , următorul tip
de definiție: ,,comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul), transmite stimuli
(de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul) ”.
Sfera noțiunii de comunicare este definite și ca „punerea în comun, împărtășirea ,
transmiterea unor proprietăți unui număr de lucruri ”, se extinde până la a cuprin de tipuri de
interacțiuni ce nu mai au nimic de a face cu informația .
Filosoful american Warren Weaver (17 iulie 1894 – 24 noiembrie 1978) , își ilustrează
el însuși definiția cu exemplul surprinzător al unui radiator care își „comunică ” căldura , către
obiectel e din mediul apropiat; orice mediu care servește acestui proces de punere în comun , e un
mijloc de comunicare : aerul, drumul, telefonul, limbajul.
Janet Beavin Bavelas (profesoară emerită de psihologie la University of Victoria –
Canada) și Don D. Jackson (psihoterapeut , fondatorul Mental Research Institute ), coautori ai
lucrării ,,Comunicarea umană. Pragmatică, paradox si patologie ”, afirmă fără echivoc faptul că

2
„non -comunicarea este imposibilă ”, atâta vreme cât înfățișarea, vestimentația, mimica, privirea,
mersul, gesturile și chiar tăcerile noastre le dezvăluie celorlalți condiția socială, temperamentul,
obiceiurile, dispoziția, atitudinile sau emoțiile pe care le resimțim.
Obiectivele comunicării :
– Să fim recepționați
– Să fim înțeleși
– Să fim acceptați
– Să provocăm o reacție
Bariere in calea comunicării :
– Diferențe de percepție
– Concluzii greșite
– Stereotipii
– Emoții
– Caracterele
În general, procesele de comunicare sunt formate dintr -un ansamblu de forme de
transmitere și primire a simbolurilor și mesajelor anexate acestora .
Elementele esen țiale caracteristice procesului de comunicare :
– cel puțin doi parteneri (emițător și receptor) , între care se stabilesc anumite
relații;
– capacitatea partenerilor de a emite și de a recepționa semnale într -un anumit
cod, cunoscut de ambii parteneri, fiecare fiind, pe rând, emițător și receptor;
– existența unui mesaj;
– existența unui mijloc de transmitere a mesajului;
– mesajul specific prin care emițătorul prime ște de la receptor un anume
răspuns cu privire la mesajul comunicat inițial (feed -back);
– existența unor canale de comunicare, sau a unor ,,drumuri ” urmate de mesaje
(canale formale sau informale);
– prezența unor bariere de comunicare, pertu rbări, ce pot interveni în procesul
de comunicare (zgomote, filtre).

Emițătorul , este ini țiatorul comunic ării, cel care elaboreaz ă mesajul. El alege
metoda, modul de comunicare și limbajul , astfel încât receptorul s ă–i înțeleag ă masajul formulat.
Emiță torul are dreptul de a -și alege receptorul cu care dorește să comunice.
Receptorul , este persoan a care prime ște mesajul, însă la acesta, ascultarea mesajului
este tot la fel de important ă ca și transmiterea lui.
Mesajul , este forma fizic ă în care emi țătorul codific ă informa ția, care poate fi un
ordin, o idee, un g ând. Mesajul are ca obiectiv informarea, convingerea, impresionarea, amuzarea
și obținerea unui ac țiuni. Mesajul este unitatea de baz ă a comunic ării ce transmite o informa ție, o
idee care a fos t codificat ă într-un simbol.
Mijlocul de comunicare , sau canalul de comunicare , este drumu l parcurs de mesaj
dinspre emiță tor spre receptor.
Limbajul de comunicare , poate fi:
– verbal, prin cuvinte,
– non-verbal, prin limbajul corpului, timpului, spațiului , lucrurilor,
vestimentației,
– paraverbal – prin folosirea tonalității, accentuă rii ritmului de vorbire.

3
Contextul , este foarte important pentru ca acelea și cuvinte vor suna altfel într-un
birou dec ât pe strad ă. Orice comunicare are contextul ei, cu alte cuvinte , fiecare proces de
comunicare , are o structur ă specific, c onform prezentării din figur a nr. 1 , schema Shannon –
Weaver .
Acesta este unul dintre cele mai influente modele , precum cel conceput de Claude
Shannon, inginer și matematician, și Warren Weave r, teoretician al comunicării, care le și poartă
numele ( “Shannon și Weaver ”).
Shannon a elaborat “Teoria matematică a comunicării ”, studiind fidelitatea
transmiterii diferitelor tipuri de semnale de la emițător la receptor. În modelul “Shannon –
Weaver ”, comunicarea informației este descompusă în următoarele elemente: sursă de la care
pleacă mesajul către transmițător , unde este codificat într -un semnal transmis printr -un canal ce
poate fi distorsionat de zgomot , trecând prin acel canal în drumul către receptor , unde este
decodificat și transmis destinatarului .

Fig. 1. Schema Shannon -Weaver
[Claude Shannon, Warren Weaver, The Mathematical Theory of Communication University
of Illinois Press, 1949. Daniela Cotoară, Elena Tîrziman, Aspecte ale comunicării în domeniul socio -uman,
Ed. Universității București, 2004.]
Aceasta schema, ne ajut ă să înțelegem mai bine esen ța oricărei comunic ări de la
transmiterea ereditar ă a caracterelor biologice, pan ă la discursul poetic, muzical sau
cinematografic.
Sursa produce mesajul, dar, în general ea nu dispune și de mijloacele necesare pentru
a-l face s ă ajung ă la destina ție.
Termenul mesaj acoper ă o mare varietate de realit ăți, pe care le desenam în limbaj
curent prin cuvinte ca : gânduri, sentimente, tr ăiri, idei, emo ții, toate av ând numitor comun
caracterul inexplicabil .
Mai bine spus , este c ă: emiță torul transfor mă mesajul în semnale , cu obiectivul de
a-l face transmisibil; canalul -este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor
(canal =suportul mesajului prin care urmeaz ă să fie difuzat . Acest vehicul al comunic ării face
legătura dintre emi țător și receptor și este denumit generic MEDIA) ; receptorul – reconstruie ște
mesajul pornind de la semnale , iar destinația – persoana sau lucr ul căruia i se transmite mesajul.
Codificarea se dovedește o activitate absolut necesară , iar transmiță torul care o
îndeplinește, este un participant de ne înlăturat la procesul comunic ării. Transmi țătorul , la rândul
acestuia, poate fi și el multiplu.
Bruiajul și problematica ascult ării
În drumul parcurs de-a lungul canalului care face conexiunea dintre emi țător și
receptor, semnalele pot și afectate în orice moment, de ac țiunile perturbatoare a le zgomotului.

4
Uneori , zgomotul are chiar aspectul unei perturba ții son ore (gălăgia din clas ă,
zgomotul de fond al unei piețe, tumultul mul țimii de pe un stadion, vacarmul din halele unui
șantier naval, vuietul furtuni i, bubuitul tunetului).
Tot l a fel de bine însă, el se poate prezenta, și dimpotriv ă, ca o atenuare a undei
acustice purtătoare a mesajului, care diminuează șansele acestuia de a fi corect recepționat . În
acest sens, vata purtat ă în ureche din motive medicale, pere ții izolați fonic, o căciul ă trasă adânc
peste urechi sau chiar vorbirea în șoaptă, constitu ie surse de bruiaj.
În comunicarea interpersonal ă, dat ă fiind importan ța binecunoscut ă a privirii în
reglarea interac țiunii dintre interlocutori , ochelarii de soare pot constitui o serioas ă sursă de
bruiaj . Prin b locarea, fie ea și parțial ă, a accesului către ochi – ,,ferestrele sufletului ”, se tulbur ă
considerabil comunicarea și acest fapt, face sensibil mai dificil ă decalarea st ărilor psihice ale
persoanelor ce recurg la acest procedeu.
O altă form ă mai aparte de zgomot, aproape omnipreze ntă în interac țiunea noastr ă
comunicativ ă cu semenii, este autobruiajul psihologic. Acesta reprezint ă o barier ă perceptiv ă cu
caracter paradoxal, întruc ât își datoreaz ă existen ța nu unor limite organice sau func ționale ale
dispozitivelor noastre de recep ție și prelucrare a informa țiilor primate din mediul înconjurător , ci
tocmai, dimpotrivă unei capacit ăți superioare de procesare a acestora.
Cercet ările au demonstrat că, scoar ța cerebral ă uman ă dispune de capacitatea de a
prelucra și interpreta un flux son or de cel puțin 800 de cuvinte/minut, în timp ce debitul verbal al
unui individ de nivel mediu, atinge abia un sfert din aceasta valoare. Diferen ța a trei p ătrimi
reprezint ă o rezerv ă de procesare a informa ției pe care receptorul mesajului verbal e liber s ă o
utilizeze dup ă cum crede de cuviin ță.
Știm, într-adevăr , fiecare din proprie experien ță, că faptul de a asculta pe cineva
vorbind , nu ne împiedic ă să ne mai g ândim mai mult și la alte lucruri, mai puțin legate de
discursul interlocutorului nostru. Nu e greu de observat ca lucrul se întâmpl ă cu at âta mai lesne ,
cu cât ritmul vorbirii emi țătorului e mai lent, ceea ce favorizeaz ă autobruiaju l psihologic al
ascultătorului .
Dacă până în momentul actul , știința a neglijat într-o oarec are măsură analiza
mecanismelor disip ării și concentr ării aten ției, aceasta a constituit, în schimb, un permanent
obiect de preocupare pentru practican ții rug ăciunii sistematice , din ma i toate marile religii ale
lumii.
Luându-se în considerare cele patru categorii p rincipale de activit ăți cu profil de
comunicare pe care le desf ășoară o persoană intelectual ă pe parcursul unei zile, a fost determinat ă
următoarea repartizare a timpului acordat fiecăreia dintre îndeletnicirile respective: pentru scris –
11%, pentru citit – 15%, vorbi t – 32%, ascultat – 42%. Vorbitul , cititul și scrisul , au la baz ă
procese de învățare, desf ășurate de -a lungul unor perioade îndelungate, de multe ori sub
îndrumarea unor persoane special izate pentru acest scop.
Este cunoscut modul în care ascult ătorii reacționeaz ă la auzul unei informa ții
interesante: trunchiul se îndreapt ă și se încordeaz ă ușor, capul avanseaz ă cu gatul întins, urechi le
se “ciulesc ”. S-a demonstrat prin experiment e, că persoanele care ascult ă cu brațele încruci șate la
piept (poziție “de protec ție”), denot ând o atitudine pu țin binevoitoare fa ță de vorbitor, re țin cu
circa 38% mai pu țin din ceea ce spune acesta , decât cele neprotejate de o atare barier ă.
Spre deosebire de calitatea de emi țător, în care se deține controlul total asupra datelor
ce vor fi comunicate, postura de receptor presup une efortul continuu de a urmăr i un gând str ăin.
Un cod este și el prin defini ție, o func ție biunivoc ă stabilit ă între o mulțime ,,M” de
mesaje și o mulțime ,,S” de semnale. Condi ția de biunivocitate , este obligatorie pentru asigurarea
unei reversibilit ăți perfecte între codificare și decodificare.

5
Codificarea , este procesul de convertire a ideii într-o form ă simbolic ă. Forma
simbol , se poate exprima prin cuvinte rostite, imagini sau gesturi care pot fi înțelese atât de c ătre
receptor c ât și de emi țător.
Codurile , sunt elemente importante pentru studiul comunicării , deoarece ele
reprezint ă rezervorul de informa ție, unde se inspir ă de la surs ă emițătorul și receptorul.
O defini ție mai precis ă a codific ării, face necesar ă introducerea unei no țiuni noi, și
anume , cea de limbaj pe un alfabet dat.
Pe parcursul evoluției acestuia, s tudiul comunic ării și, în principal, al formelor de
comunicare uman ă, a început s ă prind ă contur în deceniile V si VI ale secolului trecut .
În func ție de autori, comunicarea se mai poate clasifica, în comunicare verbală și
comunicare non -verbală .

Fig. nr. 2 Comunicarea verbal și comunicarea non -verbală.
-Tăcerea , departe de a fi lipsită de comunicare, este înc ărcată profund de semnificații
comunicative. Când suntem stingheriți, neștiind răspunsul la o anume întrebare, noi comunicăm
implicit ceva. Aceasta tăcere e difer ită de tăcerea omului meditativ , a om ului plictisit sau de
tăcerea impusă prin ,,reducerea la tăcere ”. Tăcerea corelează [ cu nevoia corespunzătoare de
ascultare și de recepționarea corectă a mesajelor. Folosind -o cu pricepere, putem stimula
comunicarea creând interlocutorului posibilitatea de a-și exprima ideile sau sentimentele care
astfel ar fi rămas ascunse.
-Limbajul spațiului . Ideea de la care se porne ște, este c ă orice individ are tendin ța
de a-și revendica un spa țiu al său, spa țiu care se regăsește î n jurul corpului său, pe care -l
marcheaz ă imaginar, îl consider ă un drept personal, ca o prelungire a propriului sau corp.
Încălcarea acestui spa țiu, lezează profund individu l, cre ând disconfort , stânjeneal ă și uneori chiar
stări conflictuale. Fiecare individ tinde s ă mențină o distan ță între acesta si celelalte persoane sau
lucruri din jur . În limbaj ul curent , expresia utilizată este: ,,îl ține la distan ță” sau ,,prieten
apropiat ”, ilustr ând faptul c ă relațiile interumane pot fi exprimate spa țial.
În plan mai general, modul în care folos spațiul de comunicare , are conot ații culturale
și sociale specifice. Spre exemplu, î n lumea afacerilor, spa țiul este în rela ție direct ă cu poziția
socială a individului , rangul acestuia ; pe măsur ă ce individul avanseaz ă în func ție, cresc
dimensiunile biro ului s ău.
În privin ța spa țiului familial (cel al casei unde locuiește ), accesul persoanelor str ăine
este extrem de selectiv , în func ție de rela țiile pe care acestea le au cu gazda . Unele persoane sunt
prim ite doar în holul casei , altele până î n buc ătărie, altele în sufragerie sau chiar în dormitor.

6
-Limbajul trupului , are și el o semnifica ție aparte. Prin intermediul acestuia , putem
când o persoan ă prezintă un fapt ca fiind adevărat sau este o minciun ă. Ca și exemplu, dac ă în
timpul conversa ției, persoana respectivă nu ne privește timp îndelungat în ochi, sau dacă are alte
preocupări: îș i frăm ântă mâinile în mod constant , aplică o frecare asupra ochilor, dac ă își mișcă
colțurile gurii, este clar c ă acea persoana nu este o persoan ă sincer ă în ceea ce ne comunic ă.
Tot prin limbajul trupului, putem descoperi și modul de via ță unei persoane , dar
putem deduce și ocupa ția acesteia . O persoan ă îmbrăcat ă decent, elegant, care este mereu îngrijit ă
și care acord ă o aten ție sporită modului în care se prezint ă în fața tuturor, este fără îndoială o
persoan ă care tr ăiește într-un ambient intelectual , ocup ând chiar o func ție important ă.
-Gesturile, cum ar fi mi șcarea m âinilor și a corpului, pozi ția corpului (modul în care
suntem a șezați), orientarea (dacă stăm cu fa ța sau cu spatele c ătre interlocutor) , contactul vizual
(dacă privim spre destinatarul mesajului sau nu) c ât și intervalul de timp pentru care îl privim,
paralimbajul (vibra ții ale vocii, varia ții ale înălțimii sunetelor, t ăria lor și capacitate a vorbirii,
calitatea și tonul vocii).

Exist ă patru modele de comunicare:
– comunicare direct ă;
– comunicare indirect ă;
– comunicare multipl ă;
– comunicare colectiv ă.
Comunicarea directă , presupune o form ă complet ă de comunicare, actul comunic ării
realiz ându-se prin mijloace de transmitere a informa țiilor astfel:
– de la o persoana către altă persoan ă;
– de la o persoan ă către mai multe persoane;
– de la mai multe persoane , de către o persoan ă;
– de la mai multe persoane , către mai multe persoane.
Cu alte cuvinte, comunicarea directă , se definește ca atunci când mesajul este
transmis utilizându -se mijloace primare: cuvânt, gest, mimică .
Comunicarea indirectă o reprezint ă trecerea de la faza culturii orale la faza culturii
vizuale, provoc ând o ,,ruptura ” între lumea magic ă a auzului și lumea indiferent ă a văzului.
Caracterul acestui tip de comunicare const ă în lipsa aprecierii fizice, care nu mai este
obligatorie, ca în cazul comunic ării directe, transmiterea informațiilor poate fi in lan ț cu
posibilitatea declan șării de ecouri asupra indivizilor sau grupurilor, răspunsul (feed -back -ul) este
mai lent dec ât în comunicarea direct ă.
Comunicarea indirectă se mai definește ca atunci când se folosesc tehnici secundare , precum ar
fi: scriere, tipăritură, semnale transmise prin unde radio, cabluri, sisteme grafice , etc. La rândul
ei, comunicarea indirect ă poate fi:
– comunicare imprimată (cărți, reviste, afișe etc.);
– comunicare înregistrată (pe film, disc, bandă magnetică, CD, CVD, alte
medii de stocare a informațiil or, etc.);
– comunicare prin fir (telefon, telegraf, prin fibre optice etc.);
– comunicare radiofonic ă (radio, TV, având ca suport undele radio).

Comunicare a multiplă , se poate vorbi de ea, odată cu apari ția tiparului, care a
revolu ționat ierarhia comunic ării. Caracteristicile sunt cele ale comunic ării indirecte, cu
deosebirea c ă, la aceasta , num ărul mesajelor este mai mare și ele sunt transmise, prin propagare.
Inventarea tiparului , a adus procesul ui de comunicare posibilitatea multiplic ării mesajelor într-un

7
anumit num ăr, implicit fidelitatea transmiterii informației , propagarea ei în lan ț și caracterul
multidirec țional al difuz ării.
Comunicarea colectivă , realizată prin mijlocirea diferitelor tehnologii ce folosesc
semnale sonore, vizuale, simboluri, scri eri. Aceasta comunicare se car acterizează prin faptul că
emiță torul si receptorul sunt grupuri, că mesajul este mediat de „un organ de informare ” și că el
se poate multiplica. Mesajele sunt multiple și numeroase, ele trebuind să treacă, în mod
obligatoriu, printr -un organ de informare, care este mass -media. Din aceste motive, atât mesajul
cât și comunicarea se socializează, devin colective.
Mijloace de comunicare
În opozi ție cu alte p ăreri conform c ărora dezvoltarea comunic ării s -a realizat
concomitent cu e voluția societ ății umane , istoria omenirii se împarte în patru mari etape , în
funcție de evolu ția tehnologică mijloacelor de comunicare. Aceast ă etapizare nu ține cont de
impactul pe care l -au avut factorii sociali și economici din societate.
Aceste e tapele , pot fi prezentate cronologic, după cum urmează :
– era tribalismului prealfabetic (cultura oral ă);
– era scrisului (Grecia Antic ă după Homer);
– era tiparului ( 1500 -1900);
– era electronic ă (epoca modern ă).

Dincolo de încerc ările de clasificare , se afl ă mijloacele de comunicare propriu -zise,
care se caracterizeaz ă prin capacitatea de a transmite simultan un pachet de informații ,
comunicarea rapid ă la distan ță, diversitatea mare de servicii, asigurarea unui feed -back,
comunicarea operativ ă, comoditatea în exploatare, înregistrarea mesajelor, costuri diferite, mai
mult sau mai pu țin scăzute în func ție de mijloace , etc.

Mijloacele de comunicare , sunt extrem de variate: dialogul sau comunicarea
interpersonal ă, memoriile, documentele, po șta clasic ă, poșta vo ce și poșta electronic ă, telefonul,
faxul, teletextul, telefaxul, calculatorul, internetul, mass -media.

O scurta cronologie a apari ției mijlo acelor tehnologice de comunicare, poate fi
următoar ea:
– telegraful optic: compus din turnuri așezate la o distanta de 6 -8 km, existau
binoclul și luneta care apropiau imaginea;
– telegraful electric: prima schiță a apărut în ,,Scots Magazine ”, în anul
1753, iar in 1774 a fost pusă în aplicare de Georges Louis Lesage;
– telegrama electrică: 1884, Morse ;
– în Ro mania, a apărut în 1853, între Iași -Cernăuți -Viena;
– telefonul: 1876 – Graham Bell ; în Romania, primul telefon a fost deținut de
Ministerul de Interne, în anul 1883;
– telegraful fără fir: 1896, cr eat de Guglielmo;
– radioul: 1920 – G. Marconi;
– în România, primul post de radio a apărut în 1930, intitulat ,,Radio
Băneasa ”;
– în 1927 a apărut primul televizor;
– în 1948 a apărut primul televizor în culori;

8
– în 1962 au apărut sateliții de telecomunicații cu ajutorul căro ra s-au
transmis jocurile olimp ice de la Tokio, atât în Japonia, cât și în S.U.A. și Ciudad de
Mexico, din anul 1964;
– televizorul cu teletext;
– videotextul.
Progresul tehnologic , a permis dezvoltarea și îmbunăt ățirea continu ă a mijloacelor de
comunicare , atât de indispensabil e pentru societatea actual ă. Nu trebuie neglijat faptul că totul a
pornit de la zgomot, gest, cuv ânt, care treptat a u contribuit la apari ția scrisului – modalitate de
comunicare care a constituit adevărat a pornire a ceea ce se poate numi în această zi ,,sistemul
mijloacelor de comunicare de mas ă”.

Func țiile comunică rii
Func ția emotiv ă: evidențierea stărilor interne ale emiță torului. Îmbiate de valori
emotive sunt interjecțiile de tipul ,,of ”, ,,sâc”, ,,brr ” , unele forme verbale (modul optativ),
expresiile de genul : ,,Doamne p ăzește!”, ,,Fir-ar sa fie! ” .
Func ția conativă/persuasivă/retorică , este îndreptat ă către destinatarul comunic ării,
de la care se intenționeaz ă să se ob țină un anumit tip de r ăspuns. Forma verbal ă conativ ă, prin
excelen ță este modul imperativ. În calitatea sa de art ă a construirii discursurilor persuasive,
retorica avea în vedere tocmai valorificarea poten țelor conative ale comunic ării umane.
Funcția poetică , e centrat ă pe mesaj. Trebuie însă observat c ă ea nu are în vedere
referin ța, adic ă situa ția sau fenomenul real pe care le vizeaz ă comunicarea. Se știe că, spre
deosebire de limbajul științific, pentru care ceea ce conteaz ă cu prec ădere este despre ce se
vorbește , limbajul pune accentul pe cum se spune. Cel dint âi, privilegiaz ă semnificatul, cel de -al
doilea se mnificantul. Îndără tul cuvintelor unui text științific, se văd înțelesurile pe care ele ni le
dezv ăluie, pe c ând cuvintele unui poem sunt, în mare m ăsură, opace, ele re ținând aten ția
cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice încercare de a le înlocui cu
sinonime s ă distrug ă poeticitatea textului.
Func ția referen țială, se axeaz ă atât pe subiectul comunic ării, însa are și o orientare
către cadrul în care se desfășoară procesul de comunicare, c ăpătând o valoare situa țional ă/
contextual ă.
Func ția metalingvistic ă, se manifest ă ori de cate ori în cadrul comunic ării apare
necesitatea de a se atrage aten ția asupra codului utilizat. Perifrazele explicative care precizeaz ă
accep țiunea în care trebuie înțeles un termen, gesturile (făc utul cu ochiul), sau tonul ( de pilda,
ironic), ce indic ă receptorului cheia în care trebuie decodificat mesajul, apar ținând sferei
metalingvisticului.
Funcția fatică, are în vedere caracteristicile canalului de comunicare și controlul
bunei func ționări a acestuia. ,,Alo -ul’’ cu care începem o convorbire telefonic ă nu exprim ă nimic
cu privire la noi, la interlocutorul nostru, la mesajul pe care dorim sa -l transmitem și nici m ăcar la
cod, căci, dat fiind caracterul internațional al acestui cuv ânt, cel c are îl recep ționeaz ă, nu se poate
baza pe el pentru a deduce în ce limb ă dorim s ă-i vorbim. În schimb, marcheaz ă deschiderea
canalului . O func ție asem ănătoare o au gesturile sau formulele de salut.
Deși distingem șase aspecte fundamentale ale limbii , am putea totu și cu greu s ă găsim
mesaje verbale care s ă îndeplineasc ă numai o func ție.

Bariere de comunicare

9
Nicky Stanton susținea în lucrarea ,, Mastering Communication ” (), că:
,,Individualitatea noastră este principala barieră în calea unei bune comunicări’’.
(NICKY STANTON este “Management Consultant ” și “Trainer ” în dezvoltare managerială și
comunicare. Ea a lucrat în industrie ca un ofițer de formare și în educație ca lector de comunicare și șef al
Departamentului de studii pentru afaceri, UK )
În cadrul procesului de comunicare, pe lângă elementele constitutive, f ără de care nu
poate exista propriu -zis comunicarea -emiță tor, receptor, mesaj, cod, canal – apar o serie de
obstacole sau bariere.

Asemeni canalului de comunicare , care prin natura sa păstreaz ă intact sau deformează
conținutul , respectiv sensul mesajului, obstacolele reduc fidelitatea și eficien ța transferului de
mesaj.
Exist ă patru tipuri de bariere de comunicare:
– bariere de limbaj (dificult ăți de exprimare, expre sii și cuvinte cu sensuri
diferite);
– bariere de mediu (suporturi informaționale necorespunz ătoare, diferențe între
pregătirea emi țătorului și a receptorului, climat de munc ă necorespunzător );
– bariere datorate pozi ției emitentului sau receptorului (imaginea dinspre
celălalt însoțită uneori de idei preconcepute, sentimentele comunicatorilor);
– bariere de concep ție (presupuneri, lipsa de aten ție și de interes la receptare,
exprimarea gre șită a mesajului, concluzii gr ăbite); .

Soluțiile pentru înlăturarea acestor bariere consta u în: planificarea comunic ării,
alegerea momentului oportun, determinarea scopului acesteia, clarificarea ideilor înainte
de punerea în practic ă, folosirea unui limbaj adecvat.
O alt ă clasificare împarte obstacolele în:
·bariere fizice (distan ță, spațiu );
·bariere social ă (concep ții diferite dinspre via ță);
·bariere gnoseologice (lipsa experien ței, a cuno ștințelor);
·bariere sociopsihologice (obiceiuri, tradiții , prejudecați );
·bariere geografice (distanta in spațiu );
·bariere istorice (distanta in timp);
·bariere statalo -politice ( regimuri politice diferite);
·bariere economice (lipsa mijloacelor financiare);
·bariere tehnice (lipsa tehnicii);
·bariere lingvistice ( necunoașterea sau slaba cunoaștere a limbilor străine );
·bariere psihologice ( percepție ,memorie, convingere);
·bariere de rezonanta (mesajul nu răspunde nevoilor individului).

10

Comunicarea este eficient ă și productiv ă numai atunci c ând exist ă un limbaj și un
vocabular comun. Ideal ar fi s ă existe un limbaj u niversal neutru, însă din păcate nu se
poate vorbi încă de așa ceva.
Cu toate acestea, situa ții de comunicare relativ ideale , se întâlnesc în comunit ățile
închise, în laboratoarele științifice, unde s -au format în timp , tehnici comune de problematizare și
organizare mental ă.

[http://www.qreferat.com/referate/comunicare/Procesul -de-comunicare –
Element529.php]

11
1.2. TEORII ALE COMUNIC ĂRII

Noțiunea de comunicare
Toate definițiile date comunicării, indiferent de școlile de gândire cărora le aparțin
sau de orientările în care se înscriu, au cel puțin următoarele elemente comune: comunicarea este
procesul de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un
grup la altul; comunicarea este un atribut al speciei umane; nici un fel de activitate, de la banalele
activități ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic și până la activitățile
complexe desfășurate la nivelul organizațiilor, nu pot fi concepute în afara procesului de
comunicare.
Evoluția ș i semnificația termenului comunicare
Comunicarea, afirmă Ioan Drăgan, ,,a devenit un concept universal și atotcuprinzător
pentru că totul comunică ”.
Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenței umane încă din
antichitate. În fapt, însă și etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul ,,comunicare ”
provine din limba latină ,,communis ” care înseamnă ,,a pune de acord ”, ,,a fi in legătură cu” sau
,,a fi în relație ”, deși termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de “a transmite și
celorlalți ”, ,,a împărtăși ceva celorlalți ”.
Comunicarea reprezint ă un instrument esen țial în practica profesio niștilor d in
domeniul relațiilor publice și este una dintre activi tățile umane fundamentale .
Dintre toate formele diferite de definire care au fost date comunic ării, poate că, cea
mai potrivit ă este cea a lui Don Fabun (autorul lucrării ,, Communications: The Transfer of
Meaning ”) pentru practica în relațiile publice , definiție conform c ăreia ,,comunicarea înseamn ă
transfer de semnifica ție”.
Comunicarea este cea care a dat speciei umane posibilitatea de a -și dezvolta g ândirea,
de a progresa prin cunoa ștere, de a crea civiliza ția și cultura. Oamenii, sunt comunicatori f ără
excep ție, ei în permanen ță transmi țând și recepționând mesaje, astfel c ă este imposibil de
imaginat un vid de comunicare , acesta fiind echivalent cu dispariția social ă.
Formul a prin care Marshall McLuhan (filosof Canadian , 21 iulie 1911 – 31 decembrie
1980 ) a cara cterizat societatea uman ă contemporan ă – cea a ,,satului global ”, ascunde în spatele
acestor dou ă cuvinte (relații publice ), un gigantic proces de transferuri de informa ție, prin :
televiziune, radio, baze de date și de informa ții, mijloace scrise, telefonie fix ă și mobil ă, sateli ți
pentru comunica ții, re țele computerizate , care funcționează de la nivelul celor locale , până la
uriașul păienjeni ș al internetului.
Deși termenul este de origine latină, primele preocupări pentru comunicare le -au avut
grecii. Pentru aceștia, arta cuvântului, măiestria de a -ți construi discursul și de a -l exprima în
agora era o condiție indispensabilă statutului de cetățean (trebuie însă să avem în vedere faptul ca
accesul la funcțiile publice ale cetății era accesibil oricărui cetățean grec doar pr in tragere la
sorți). Mai mult, legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetățenilor de a se reprezenta pe ei
înșiși în fața instanțelor de judecată, textul lui Platon ,,Apărarea lui Socrate ” fiind un exemplu în
acest sens.
Elemente concrete de teorie a le comunicării , apar însă prima dată în lucrarea lui
Corax din Siracuza, ,,Arta retoricii ”, în secolul VI ante. Hr. Platon și Aristotel vor continua aceste
preocupări, instituționalizând comunicarea ca disciplină de studiu, alături de filosofie sau
matemati că, în Lyceeum și în Academia Greacă.

12
Romanii au prelua t de la greci aceste preocupări (ca de fapt în toate domeniile de
activitate), le-au dezvolt at și elabor at în jurul anului 100 Î.e.n., apărând atunci primul model al
sistemului de comunicare.
În Evul Mediu, odată cu dezvoltarea bisericii și a creșterii rolului acesteia în viața
social a oamenilor, odată cu dezvoltarea drumurilor comerciale a cristaliz ării primelor form e
statale, au fost conferi te noi dimensiuni științelor comunicării. Apare chiar o formă de
instituționalizare a acest ora, în sensul că , în toate statele pe lângă liderul autohton , erau indivizi
instruiți , care aveau tocmai pregătirea de a redacta actel e oficiale, consemnare a faptelor, de
elaborare a legilor. Mai mult, putem ch iar vorbi de existența unui sistem comun de semne și
simboluri pentru anumite zone ale lumii.
Pentru Europa de exemplu , în zona răsăriteană , se folosea cu preponderență limba
slavă ca limbă de circulație, ca sistem comun de semne și simboluri, iar pentru zona de apus, a
limbii latine .
Un rol important în extinderea comunicării l -a avut și dezvoltarea drumurilor
comerciale; acestea au facilitat crearea poștei ca principal sistem de comunicare, începând cu
secolul XIV.
Epoca modernă a reprezentat boom -ul de zvoltării comu nicării sub toate aspectele ei.
Progresul tehnico -științific a favorizat apariția telefonului, a trenului, a automobilului,
intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai cu seamă între comunități; de asemenea,
a determinat crearea de noi sisteme și modalități de comunicare.

13
1. Schema lui Harold L. Laswell (1948)
Intr-un articol din 1948, cercetătorul american Harold L. Laswell a elaborat prima
ăi poate cea mai cunoscut ă formul ă a comunic ării, conform c ăreia orice proces de
comunicare poate fi descris prin r ăspunsurile la următoarele întreb ări: Cine? Ce spune?
Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?
Aceasta teorie asupra comunic ării apar ține paradigmei behavioriste, care
consider ă comportamentul uman un set de reac ții la stimulii externi. Behaviori știi sunt
preocupa ți de rela țiile dintre categoriile de stimuli și anumite tipuri de r ăspunsuri, în
sensul de comportamente observabile ți de identificarea unor pattern -uri de tip
recompens ă și pedeaps ă care sus țin aceste reac ții. (M. DeFleur, 2004, p. 49)
Modelul comunic ării propus de Harold L. Laswell , a fost dezvoltat mai t ârziu de
către al ți cercet ători, care au adaugat noi fa țete procesului de comunicare. Richard
Braddock (1959) considera c ă, pe l ângă cele cinci elemente ilus trate de Harold L.
Laswell, comunicarea mai este influen țată și de contextul în care se produce și scopul cu
care este transmis mesajul. Schema lui Laswell , este reprezentativ ă pentru primele teorii
ale comunic ării, care presupun c ă emițatorul are anumite inten ții de a influen ța
receptorul. De asemenea, primele modele au tendin ța de a exagera efectele, mai ales pe
cele ale comunic ării de mas ă.
Richard Braddock observ ă că schema lui Harold L. Laswell orienteaz ă
cercet ătorul spre studierea unor c âmpuri distincte. Aceasta abordare este gre șită,
deoarece, în realitate, elementele comunic ării sunt în mare m ăsură interrela ționate
(R.Braddock, 1958 , apud D. McQuail si S. Windahl, 2004, p. 20).
Modelul a mai fost criticat și pentru c ă omite feedback -ul, lucru oarecum justificat
de perioada în care a fost elaborat. Includerea feedback -ului în stadiul comunic ării a
apărut mai t ârziu, odat ă cu dezvoltarea sistemelor de telecomunica ții.
În ciuda acestor neajunsuri, schema lui Harold L. Laswell reprezint ă totuși un
punct de plecare în studiul comunic ării, care a permis dezvoltarea ulterioara a unor
modele mai complexe.

2. Modelul lui Claude Shannon si Warren Weaver (1949)
Claude Shanon și Warren Weaver au lucrat în laboratoarele firmei Bell Telephone,
iar teoriile și modelele lor se adreseaz ă în primul r ând formelor de comunicare
specifice acestei companii. Ele implic ă intreb ări cum ar fi: Care canal de comunicare
poate transmite cel mai mare volum de semnale? C âte din semnalele transmise de c ătre
emițător spre receptor sunt anulate de bruiaj? Cu toate c ă aceste întreb ări sunt specifice
teoriei informa ției, modelul a fost utilizat cu succes și in lingvistica și cercetarea
comportamentului. El poate fi descompus în cinci elemente func ționale și un factor
disfunc țional. Primul element este sursa de informa ții, care produce un mesaj sau pachete
de mesaje spre a fi transmise. Aceste pachete sunt transformate în semnale de c ătre
emițător. La celalalt cap ăt se afl ă mijlocul de receptare a mesajului, care preia semnalele,
pentru ca acestea sa fie retraduse de c ătre receptor. Semnalul este foarte vulnerabil la
sursele de bruiaj care se interpun intre emi țător și mijlocul de receptare, astfel ca el nu
este întotdeauna acela și la origine și la destina ție.
În incapacitatea emi țătorilor de a -și da seama c ă un mesaj transmis nu este
intotdeauna identic cu cel primit rezid ă, în opinia celor doi autori, sursa celor mai
frecvente probleme de comunicare (McQuail si W indahl, 2004, pp. 21 -22). Potrivit
acestui model, comunicarea se produce atunci c ând exist ă o coresponden ță între

14
,,semnifica țiile” de la cele dou ă capete, al emi țătorului și al receptorului. Dar, a șa cum
susține Melvin L. DeFleur, aceasta coresponden ță este rareori perfect ă. El introduce noi
componente în modelul ini țial, criticat pentru linearitatea sa, pentru a ar ăta că sursa
înregistreaz ă feedback și are posibilitatea de a -și regla modalitatea de transmitere în
funcție de caracteristicile destinatarului.

3. Modelul circular al lui Charles E. Osgood si Wilbur Schramm (1954)
Modelul elaborat de Wilbur Schramm în 1954 își are originile in lucrările lui
Charles E. Osgood. El marchează o ruptura clara intre modelele liniare, care tratează
comunicarea ca pe un proces unidirecțional si modelele circulare. Spre deosebire de
Claude Shannon, care era preocupat in special de canalele care asigura comunicarea,
Wilbur Schramm își centrează analiza pe comportamentul principalilor actori. Totuși ,
intre cele doua modele exista si numeroase asemănări . Funcțiilor de transmitere si
receptare din modelul lui Claude Shannon si Warren Weaver le corespund aici
codificarea si decodificarea. Teoria lui Wilb ur Schramm nu operează nicio distincție
intre emi țător și receptor, cele doua funcții fiind îndeplinite pe rând de către actorii
implicați ( D. McQuail si Windahl, 2004, p. 25). Modelul lui Wilbur Schramm a fost
criticat pentru ca este mai puțin potrivit in studiul formelor de comunicare cu feedback
redus, cum ar fi comunicarea de masa. In plus, el lasă impresia ca procesul comunicării
este simetric. Comunicarea este adesea asimetrica in ceea ce privește poziția
participanților si accesul la informații si canale de comunicare.

4. Modelul elicoidal al lui Frank E. X. Dance (1967)
Intr-o dezbatere asupra modelelor lineare versus modelele circulare, Frank E. X.
Dance a observat ca acestea din urma au si puncte vulnerabile. 'Abordarea circulara
sugerează ca fluxul comunicării se întoarce , descriind un cerc perfect, exact in punctul de
unde a plecat. Analogia cu un cerc este in mod evident eronata' ( Frank E. X. Dance,
1967, apud D.McQuail si S. Windahl, 2004, p. 25). Prin modelul elicoidal, Frank E. X.
Dance subliniază natura dinamica a comunicării , care implica elemente, relații si
contexte aflate intr -o continua schimbare. Spirala poate lua forme diferite in funcție de
participanți si context. Pe masura ce participanții dobândesc mai multe informații si
cunoștințe , spirala se lărgește . Deși modelul sau nu poate fi folosit pentru o analiza
detaliata, este mai optimist decât celelalte modele, subliniind natura activa si creativitatea
participanților la comunicare, precum si capacitatea lor de a stoca informația (D.McQuail
si S. Windahl, 2004, p. 26).
5. Interacțio nismul simbolic
George Herbert Mead, unul dintre fondatorii interacționismului simbolic
contemporan, a elaborat o analiza a rolului simbolurilor lingvistice in viața individuala si
colectiva. Aceasta paradigma continua sa fie dezvoltata si rafin ata astăzi de către autori
ca Jerome G. Manis si Bernard N. Meltzer. Concepția reprezentanților interac ționismului
simbolic contemporan asupra comunicării se bazează pe următoarele asumpții :
1) Societatea este un sistem de simboluri, iar activitatea individuala reprezintă
participarea la semnificațiile comune legate de simbolurile unei limbi. De aici rezulta
expectațiile stabile, împărtășite, și pattern -uri de comportament previzibile;
2) Realitățile politice și sociale sunt construc ții ale semnifica țiilor comune. Ca
rezultat al particip ării la interac țiunea simbolic ă, interpretarea realit ății sociale este
convenționalizata social si interiorizata de fiecare indiv id;

15
3) Percepția sinelui și a celorlal ți reprezint ă tot o consecin ță a simbolurilor
comune; pe aceste interpr etări subiective se bazează viațaa socială ;
4) In comunicarea dintre indivizi, comportamentul fiecăruia este influențat de
simbolurile si etichetele pe care le aplica situației . Oamenii nu reacționează automat la
stimuli externi, ci in funcție de interpretarea subiectiva a situației . ( M. DeFleur, 2004,
pp. 47 -48).
Abordarea interacționismului simbolic este una de natura social -psihologica,
accentuând rolul limbajului în men ținerea semnificațiilor comune asupra realității
sociale. Ea se distinge de alte teorii ale comunicării prin importanta acordata activităților
mentale ale indivizilor si a f elului in care acestea sunt modelate de convenții culturale.
6. Modelul ABX elaborat de Theodore Newcomb (1953)
Modelul lui Theodore Newcomb pornește de la lucrările de început ale
psihologului Fritz Heider (1946), care a fost preocup at de gradul de concordanta sau
discordanta dintre doua persoane cu privire la o a treia sau la un obiect. Fritz Heider
susține ca daca doua persoane au același tip de atitudine una fata de cealaltă și fata de un
obiect exterior, exista o stare de echilibr u (ca atunci c ând ele se accepta reciproc si
accepta obiectul). Daca, in schimb, persoanele se accepta reciproc, dar una accepta
obiectul, iar cealaltă nu, exista o stare de dezechilibru si ele vor face eforturi de a
restabili echilibrul cognitiv. Theodore Newcomb pornește de la premisa ca procesul
comunicării permite participanților sa își mențină orientarea at ât una fa ță de cealalt ă cât
și spre obiect ele din mediul exterior. De asemenea, autorul considera ca 'un efort încordat
de a atinge simetria” (T. Newcomb, 1953, apud D. McQuail și S. Windahl, 2004, p.32),
ceea ce face ca sfera de concordanta s ă se lărgeasc ă pe parcursul comunicării . Modelul
lui Th eodore Newcomb are forma unui triunghi la capetele căruia se afla cele doua
persoane, A si B, respectiv obiectul X din mediul lor comun de existenta. Persoanele sunt
orientate una către alta si către X. Principala ipoteza a modelului este ca atunci când
contextul o permite, efortul pentru stabilirea simetriei intre A, B si X va intensifica la
maxim comunicarea.
Ulterior, Theodore Newcomb a adus câteva completări modelului, afirmând ca
procesul comunicării are loc doar in anumite condiții : a) când exista o relație de atracție
puternica intre A si B; b) când obiectul X este important pentru cel puțin unul dintre
participanți ; c) când X prezintă o importanta comuna pentru ambele persoane. El si -a
verificat empiric teoria printr -o cercetare asupra dezvoltării consensului în rândul unor
studenți care nu se cunoșteau si care au petrecut o perioada de timp împreuna , în același
cămin . Totuși , trebuie avut in vedere faptul ca realizarea consensului nu este singura
cauza sau singurul efect al comunicării . Incertitudinea sau disconfortul cauzate de
disonanta cognitiva pot fi reduse si altfel, de exemplu, prin formarea de noi relații sau
cunoașterea dovezilor care susțin punctul de vedere disonant (D.McQuail și S. Windahl,
2004, p.330).

16
1.3. COMUNICAREA ORGANIZAȚIONALĂ. CARACTERISTICI, ELEMENTE.
Procesul de comunicare în organiza ția militar ă, are acelea și componente ca procesul
de comunicare din orice organiza ție. Cu toate acestea , pentru fiecare tip de comunicare , exist ă
caracteristici specific e domeniului militar.
Comunicarea vertical ă se realizeaz ă între diferite niveluri de conducere și între
comandan ți și subordona ții lor. Acest tip de comunicare , este deosebit de intens ă. Ea trebuie s ă se
concentreze asupra motiva ției primitorului de mesaje (a subordonatului), av ând în vedere de la
început valorile, convingerile și aspira țiile acestuia; în acest caz , subordonatul are acces la
experien ță, care îi dă posibilitatea s ă înțeleag ă ce are de f ăcut cu privire la priorit ăți, opțiuni,
selectarea între ceea ce vrea s ă întreprind ă și cerin țele situa ției. Este posibil ca el s ă aibă altă
viziune dec ât șeful lui, însă va dobândi înțelegerea faptului c ă aceast ă situa ție nu este crea ția
superiorului s ău, ci a realit ății mediului militar. Se întâlne ște în special în rețeaua de comunicare
în stea.
Comunicarea orizontal ă, are loc între comandan ți și executan ții afla ți pe acela și nivel
ierarhic (comandan ți de companii , comandanți de plutoane, etc.). Este specific ă rețelei de tip
cerc, care asigur ă interdependen ța de ac țiune a membrilor organiza ției militare, precum și
stabilirea unor rela ții de bun ă colaborare și a unui climat socio -afectiv pl ăcut.
Comunicarea obli că, se realizeaz ă între cadre care se situeaz ă pe niveluri diferite și
opereaz ă cu diferite activit ăți (biroul preg ătirii pentru lupt ă cu biroul logistic etc.). Este specific ă
rețelei de comunicare în ,,Y”.
În activitatea practic ă a organiza țiilor militare , rețelele prezentate mai sus nu se
întâlnesc ca atare, dar servesc analizei re țelelor de comunicare complexe, f ăcute în următoarele
scopuri:
– eviden țierea atmosferei existente în diferite structuri militare,
concretizat ă în modul în care membrii acestora comunic ă între ei;
– eviden țierea modului de organizare și func ționare a grupurilor militare
din diverse structuri ale organiza ției militare;
– stabilirea coresponden ței logice dintre tipurile de re țele și natura
activit ății desf ășurate în organiza ția militar ă;
– pentru activit ățile de r ezolvare a situa țiilor tactice de ordin strategic,
operativ si tactic , sunt indicate rețelele de tip cerc;
– pentru activitățile operative in care trebuie sa se desfășoare acțiuni
energice sunt adecvate rețelele tip stea sau în ,,Y”.
Rețeaua de comunicare , are caracter formal în organiza ția militar ă și este pus ă la
dispozi ție de c ătre e șaloanele superioare, cunosc ând o mare varietate de modele. În activitatea
curent ă, mai intr ă în acțiune o structur ă de comunicare, care cuprinde ansamblul comunic ărilor
efectiv schimbate în organiza ția militar ă, bazate pe alte canale dec ât cele din dotare, aceasta fiind
formal -informal ă.
Rețelele și structurile de comunicare , presupun func ționarea unui sistem de statute și
roluri comunica ționale pe care militarii aj ung s ă și le însușească treptat. Fiecare militar de ține
condi ția dubl ă de emi țător și receptor. C ând toate canalele dintr -o organiza ție sunt reciproce, se
poate vorbi de prezen ța unei re țele simetrice sau omogene.
Apar totu și diferen țe între interlocutori: comunicarea mai grea sau mai ușoar ă,
informa ții mai semnificative sau mai pu țin semnificative etc. Apar astfel , și alte tipuri de re țele
cum ar fi: re țea circular ă, rețea diagonal ă, rețea centralizat ă.

17
În rețeaua circular ă, fiecare militar are valoarea de releu. Re țeaua diagonal ă, adaug ă
la cea circular ă o legătur ă diagonal ă, astfel ca unii militari rămân cu rol de releu , iar ceilal ți își
disput ă rolul centralizatorului. În rețeaua centralizat ă, toți militarii comunic ă informa ții unuia
singur, care le controleaz ă, ia decizia și o comunic ă celorlal tor militari . O asemenea re țea de
comunicare este întâlnită cu prec ădere în subunitățile militare, ceea ce nu exclude prezen ța
celorlalte tipuri mai ales în plan informal (unde poate exista o re țea dublu sau triplu centralizat ă).
În microgrupurile formate din trei militari, re țelele de tip omogen, în diagonal ă și cea
circular ă, se confund ă.
Structurile func ționale de tip comunica țional, ajungând să fie formal -informale,
presupun traiectorii de comunicare complexe, cu o mare varietate de forme, frecven țe și
amplitudini. Sunt necesare studii special e, care s ă stabileasc ă structura optim ă de comunicare în
diferite tipuri de microgrupuri militare și în diferite situa ții ale c âmpului de lupt ă. Apar probleme
legate de viteza si păstrarea integrit ății mesajului transmis (operativitatea mesajului) , securizarea
informa țiilor, tipurile și propor țiile interven țiilor (ordin, informare, utilizarea informa țiilor,
întrebare, r ăspuns, apreciere), dinamica desfă șurării comunica țiilor etc.
Având în vedere numeroasele specificit ăți ale procesului de comunicare
interpersonal ă și de grup din organiza ția militar ă mă voi opri la o prezentare succint ă pe această
temă .

18
1.4. COMUNICAREA INTERNĂ A ORGANIZAȚIEI
Este fă ră echivoc, faptul că în organiza ția militar ă comunicarea influen țează într-un
înalt grad organizarea, func ționarea și reformarea acesteia. Pentru organizația militar ă,
comunicarea este o form ă esențială de adaptare a structurilor militare la schimb ările rapide din și
cu mediul extern. Procesul de modernizare a armatei a determinat nevoia îmbun ătățirii procesului
de comunicare, at ât în interiorul structurilor militare , cât și între acestea și componentele
societ ății civile.
Comunic area și tehnicile de comunicare , sunt de extrem ă utilitate în chiar interiorul
organiza ției militare. Comunicarea intern ă este domeniul cel mai complex și mai dificil dec ât
orice strategie de comunicare. Oamenii simt nevoia s ă știe, din surse sigure și nu din zvonuri,
care sunt problemele cele mai importante ale organiza ției din care fac parte, care sunt proiectele
de schimbare și perspectivele de evolu ție ale acesteia.
Științele și procedeele comunic ării, au o evolu ție impetuoas ă în armat ă și în întreaga
societate. Într-o lume dominat ă de interese divergente, c ând dialogul, interviul, comunicatul sau
conferin ța de pres ă, dreptul la replic ă, articolul, știrea, imaginea etc. , întind tot felul de capcane,
trebuie st ăpânită foarte bine ,,arta comunic ării”, pentru a le putea descifra sensul și a contracara
efectele negative .
Din studiile f ăcute, personalul de conducere , utilizeaz ă în organiza ția militar ă circa
60-80% din timpul de munc ă pentru diverse forme ale comunic ării; de aceea în institu țiile de
învățământ militar din toata lumea , comunicarea constituie o disciplin ă independent ă, având și o
teorie proprie: teoria general ă a comunic ării.
Rolul comunic ării în organiza ția militar ă
Importan ța comunic ării organiza ționale , deriv ă din faptul c ă organiza ția militar ă,
asemenea unui sistem cibernetic, trebuie s ă aibă capacitatea de autoreglare. Institu ția armatei , nu
exist ă într-un habitat artificial și izolat, ci este parte integrant ă a societ ății care a creat -o și pe care
o serve ște. În acest context , se impun precizate dou ă aspecte deosebit de importante. În primul
rând, teoria și practica managerial ă, eviden țiază două tipuri ideale de structuri organizatorice,
constituind extremele unei axe, de -a lungul c ărora pot fi plasate majoritatea organiza țiilor: tipul
mecanicist, adaptat la condiții relativ instabile și tipul organic sau organicist , adaptat la condi ții
relativ stabile, atunci c ând nu apar continuu probleme noi.
In cazul tipului mecanicist, problemele si sarcinile conducerii sunt descompuse în
componente specializate pentru compartimente, în cadrul c ărora fiec ărui individ i se atribuie o
sarcin ă bine definit ă. Exist ă o ierarhie clar ă de control, iar responsabilitatea pentru competen ța
general ă și coordonare revine managementului de nivel superior . Comunicarea verbal ă și
interac țiunea dintre superiori și subordona ți este accentuat ă, insist ându-se pe loialitatea fa ță de
organiza ție și pe ascultarea superiorilor.
În cazul tipului organic, problemele noi, neput ând fi descompuse și nici distribuite
spre rezolvare speciali știlor, impun o continu ă ajustare și nedefinire a sarcinilor individuale, iar
latura contributiv ă a cuno ștințelor specialistului , este l ărgită în detrimentul laturii restrictive.
Informa țiile și recom andările , înlocuiesc sarcinile și ordinele primite. În acest tip de
organiza ție, nu se întâlnesc organigrame.
Fie și succinta caracterizare a celor dou ă tipuri de structuri organiza ționale , oferă
suficiente argumente pentru a incl ude structura organiza ției militare în primul tip prezentat. Ca
organizație mecanicist ă, institu ția militar ă se confrunt ă în prezent cu un mediu extrem de
dinamic, întruc ât societatea civil ă cunoaște o perpetu ă schimbare, mult accelerat ă la acest început
de mileniu.

19
Comunicarea interpersona lă în organiza ția militar ă
Comunicarea interpersona lă reprezint ă un proces care se desfă șoară între dou ă
persoane, prezent ând următoarele etape distincte: stimulul, aten ția, filtrarea și completarea
interac țiunii. Pentru organiza ția militar ă, eficientizarea comunic ării interpersonale , presupune
existen ța feed -back -ului. Pornind de la premisa c ă nu întotdeauna dorim s ă spunem ceea ce
cuvintele noastre exprim ă sau nu înțelegem ceea ce auzim sau citim, feed -back -ul este o
component ă vitală a efortului nostru com unica țional. Feed -back -ul reprezint ă informa ția care
semnalizeaz ă dacă ne-am făcut înțele și. El ne informeaz ă ce a recep ționat, interpretat și înțeles
cealalt ă persoan ă din mesajul nostru și cât de eficien ți am fost în rolul de emi țători/codificatori.
Din nefericire, multor conduc ători militari le este fric ă de feed -back, iar al ții cred c ă
nu au nevoie de el. Or , atunci c ând nu se acord ă nici o aten ție feed -back -ului, nu este generat ă
nici o reac ție și, în consecin ță, nu se impune nici o îmbunătă țire în com portamentul emi țătorului
sau în calitatea rela țiilor dintre el și receptor.
Un subordonat supus unui climat de munc ă generator de anxietate , își va dezvolta un
comportament defensiv, spre deosebire de persoana care, av ând la îndem ână resursele necesare și
sprijinul corespunz ător din partea conducerii, va utiliza feed -back -ul pentru îmbunăt ățirea
procesului de comunicare interpersonal ă.
Comunicarea de grup în organiza ția militar ă
Comunicarea de grup , are rol determinant în elaborarea, transmiterea și
opera ționalizarea deciziilor manageriale din organiza ția militar ă. Pentru a avea o comunicare de
grup eficient ă, trebuie s ă ținem seama de natura grupului.
În organiza ția militar ă, colectivit ățile umane se împart în dou ă categorii: agregatele și
grupurile func ționale.
Un agregat , reprezint ă un num ăr de indivizi care, din întâmplare se afl ă în același loc,
în acela și moment, probabil desf ășurând aceea și activitate, dar nu neap ărat în acela și scop și,
sigur, nu în mod colectiv.
Un grup funcțional , reprezint ă doi s au mai mul ți indivizi , care se afl ă în interac țiune
în mod inten ționat , în încercarea de a îndeplini o misiune comună .
În cadrul organizației militare, grupurile acționeaz ă ca intermediari între individ și
societate și influențeaz ă individul prin valorile acceptate și prin standardul comportamental al
grupului căruia îi apar ține.
În procesul comunica țional, conduc ătorul militar va trebui s ă țină cont de
caracteristicile grupului, respectiv structur ă, coeziune, compunere, dimensiune, rol.
Și în cazul comunic ării interpersonale , și în cel al comunicării de grup, conduc ătorul
militar poate influen ța calitatea comunic ării, at ât în calitatea sa de ini țiator și coordonator al
comunic ării (emi țător), c ât și în cea de receptor. La emi țător e xisten ța unor dificult ăți în
capacitatea sa de transmitere a informa țiilor, poate influen ța negativ procesul comunica țional
datorit ă următoarelor cauze:
– insuficienta documentare;
– tendința de a transforma dialogul în monolog;
– stereotipiile în modalitățile de transmitere si prezentare a
informațiilor ;
– utilizarea unui limbaj neadecvat persoanei care negociază mesajul;
– utilizarea tonului ridicat;
– iritabilitate;
– lipsa de atenție sau de abilitate in dirijarea si controlul dialogului.

20
Ca receptor, conduc ătorul m ilitar poate influen ța negativ procesul comunica țional
datorit ă unor deficien țe în capacitatea sa de ascultare, cum ar fi:
– lipsa de respect fata de personalitatea interlocutorilor;
– capacitatea redusa de concentrare asupra fondului problemei;
– persistenta ideii ca cei din subordine nu pot avea sugestii bune pentru
rezolvarea unei probleme;
– tendința de a interveni in timpul expunerii si de a prezenta exact
varianta contrara;
– rezistenta fata de introducerea unor idei noi.
La rândul lor , executan ții pot influe nța comunicarea at ât în postura de emi țători, c ât și
în postura de receptori, fie din cauza unor deficien țe care au ca surs ă dorin ța de securitate sau
lipsa implic ării în via ța organiza ției, fie din cauza lipsei capacit ății de ascultare.
Dificult ățile de s tudiere și de st ăpânire a proceselor de comunicare, potrivit nevoilor
concrete ale îndeplinirii funcției de coordonare , sunt determinate în special de imperfec țiunile
existente în ceea ce prive ște semantica mesajelor și tendin ța oamenilor de a percepe și interpreta
comunicarea în mod subiectiv, prin prisma nevoilor și motiva țiilor, sub influen ța stărilor
emoționale și a sentimentelor proprii.
Comunicare și percepție în organizația militară
Procesele de comunicare sunt indispensabile pentru influențarea educativă a
militarilor, pentru realizarea coeziunii subunităților, unităților și marilor unități, precum și a
cooperării dintre acestea. Acestea demonstrează că liderul militar trebuie să stăpânească
informația la un nivel adecvat și să o folosească ca orice altă resursă pe care o are la dispoziție. El
trebuie sa fie un manager eficient al informației, pentru a putea optimiza procesul comunicării în
organizația pe care o comandă.
Din practica cotidian ă cunoa ștem c ă liderii militari, împreun ă cu organiza țiile lor, se
angajeaz ă într-o varietate mare de activit ăți de comunicare prin vehicularea continu ă a
informa ției atât pe vertical ă, cât și pe orizontala acestora. În acest fel , informa ția se instituie ca un
liant între conducerea ra țional ă eficient ă și atingerea scopului ac țiunii, fie ca o misiune de lupt ă,
fie finalizarea unui obiectiv educa țional. Numai un lider bine informat poate evalua realist
evolu ția subunit ății sau unit ății pe ca re o comand ă în efortul ei pentru îndeplinirea misiunii
primite. Calitatea comunic ării la nivelul organiza ției militare îi permite liderului acesteia s ă
reduc ă incertitudinea ce planeaz ă asupra deciziilor sale, s ă ia hotărâri adecvate situa ției concrete
și să optimizeze cooperarea interuman ă și organiza țional ă.
De asemenea , liderul militar trebuie s ă știe să foloseasc ă comunicarea, cu seva ei –
informa ția, ca pe un puternic factor motiva țional, pentru to ți membrii organiza ției militare, pentru
ca militarul bine informat, indiferent de locul și rolul s ău în structura organiza ției, devenind astfel
extrem de eficient în îndeplinirea misiunii sale. Comunicarea îi permite liderului militar
realizarea oportun ă a feed -back -ului, prin care el evalueaz ă înțelegerea corect ă a mesajelor
transmise sub form ă de ordine, dispozi ții sau hot ărâri.
Figura central ă în circula ția informa țiilor în cadrul organiza ției militare , este
comandantul. De aceea , el trebuie s ă înțeleag ă și să foloseasc ă bine limbajul, at ât cel verbal c ât și
cel nonverbal, pentru conducerea eficient ă a organiza ției sale. F ără a înțelege puterea și efectele
limbajului, liderul militar nu poate opera în mod optim pentru a regla și sincroniza eforturile
individuale ale militarilor din subordine. În acest sens , el trebuie s ă fie un vorbitor conving ător,
un ascultător eficient și un conduc ător capabil de a rezolva un conflict prin dialog. Pentru aceasta ,
el trebuie s ă fie pregătit și să-și formeze deprinderile necesare comunic ării eficiente.

21
Procesual, activitatea de comunicare în organiza ția militar ă const ă în transmisia și
schimbul de mesaje (informa ții) între militari, în circula ția de ordine și comenzi, în împărt ășirea
de stări afective ți judec ăți de valoare, cu finalitate expres ă de a ob ține efecte în procesul de
instrucție , educa ție și acțiune militar ă, în reprezent ările și opiniile membrilor organiza țiilor
militare.
Pe circuitul informației în organiza ție sau pe traseul comunic ării interpersonale, pot
surveni o serie de perturb ări. Comunicarea organizațional ă și interpersonal ă ascendent ă,
orizontal ă si descendent ă din organiza ția militar ă, întâmpin ă dificult ăți datorit ă anumitor bariere
ce produc filtraje, blocaje, distorsiuni și bruiaje at ât în transmiterea, c ât și în recep ționarea
informa ției.
Gradul militar . Pentru raportul comunica țional specific organiza ției militare, gradul
se afl ă în fruntea listei obstacolelor. Pe de o parte ne simțim bloca ți, nu g ăsim argumentele
necesare atunci c ând discutam cu superiorii în grad, ia r pe de alt ă parte suntem ner ăbdători și
pripiți în dialog cu cei mici in grad. De fapt gradul militar si exercitarea unei func ții de comand ă
(și nu trebuie s ă fie neapărat ierarhic superioar ă), se afl ă mai mult sau mai puțin sub influen ța a
ceea ce psihologii numesc ,,sindromul puterii ”.
Posibilitatea de a comanda un grup de oameni, indiferent de m ărimea lui, poate na ște,
uneori, tendințe autoritare, mentalit ăți ,,superioare ” și comportamente cu accente de duritate.
În ultim ă instan ță, controlul și frânarea acestor atitudini sunt asigurate de standardul
cultural al celui în cauz ă, care îi poate oferi premisele unui dialog neîngr ădit de orgolii sau
dorin ța de a p ărea superior.
Logica incert ă. Un document scris clar și cu punctua ție corect ă, sau un discurs
realizat intr -un limbaj elevat devin, atunci când rigoarea lor logic ă este incert ă, un lucru nepl ăcut
de receptat. Datorit ă acestui fapt, este necesar s ă structur ez logic informa țiile pe care dor esc să le
transmit și să respect regulile com unicării scrise sau vorbite. Spre exemplu: cuvânt ări, inform ări
sau rapoarte dezl ânate, f ără scopuri bine precizate, fac comunicarea lipsit ă de eficien ță.
Greșelile gramaticale . Orice îndoial ă asupra corectitudinii gramaticale sau lexicale
trebuie soluționat ă personal, prin apelul la manualul de gramatic ă sau la dic ționare. În acest mod
se înlătur ă un posibil factor de neînțelegere , de fractur ă logic ă a ceea ce se comunic ă.
Stilul defensiv versus stilul suportiv. Sunt câteva atitudini din partea unor șefi care
determin ă la subordona ții cu care intr ă în comunicare un comportament defensiv. Principalele
atitudini de acest gen sunt: evaluare, control, strategie, superioritate și certitudine. În declan șarea
unui comportament supo rtiv, principalele atitudini ale stilului de conducere sunt: descriere,
orientare, spontaneitate, simpatie, înțelegere , egalitate, flexibilitate. Pentru discernerea diferen ței
între cele dou ă stiluri, vo i analiza primele trei perechi de atitudini ce caract erizeaz ă fiecare stil în
parte.
Astfel, perechea evaluare -descriere , are în vedere atitudinea șefului care transmite
informa ția de a evalua apriori fie o anumita situa ție, un eveniment etc., fie capacitatea
subordonatului care recep ționeaz ă, fapt ce îl va determina pe acesta din urm ă sa adopte un
comportament defensiv, în timp ce prezentarea obiectiv ă a situa ției, analiza cauzal ă a
evenimentului vor stimula procesul de comunicare și vor incita receptorul s ă sprijine eforturile de
rezolvare a problemei.
Pere chea control -orientare , diferen țiază între atitudinile unor șefi care, în procesul de
comunicare, își manifest ă tendin ță de a controla activitatea partenerilor de dialog subordona ți,
determin ând astfel, din partea acestora din urm ă o rezisten ță mai mult sa u mai pu țin manifestat ă,
dar cu certe efecte negative asupra comunic ării; atitudinea care sugereaz ă necesitatea cooper ării

22
tuturor , atât șefi cât și subordona ți implica ți în stabilirea problemelor și în rezolvarea acestora va
stimula eforturile și va stimula comunicarea.
Perechea strategie -spontaneitate se refer ă la modalitatea în care se face prezentarea
unei probleme, ca și cum pentru șef este clar ă strategia rezolv ării ei, fapt ce creea ză, de
asemenea, rezisten ța din partea celor ce recep ționeaz ă și îi oblig ă să se comporte defensiv, în
timp ce c ăutarea în comun, spontan ă a solu țiilor va c âștiga sprijinul deplin al acestora.
Circula ția informa ției între transmi țător și receptor în organiza ția militar ă, înțelegerea
corect ă a mesajelor , nu sunt st ânjenite numai de barierele comunica ționale prezentate ci și de a șa
numitele ,,distorsiuni perceptive ”.
Efectul halo . Prima impresie asupra unei persoane duce la evaluări pozitive și
negative , care influen țează percep ția și spusele acesteia și în situa țiile următoare, afect ând, astfel
intercomunicarea prin prezen ța unor judec ăți de valoare care, de fapt, nu mai corespund cu
atitudinea și comportamentul actual al acelei persoane. Avem de -a face cu așa-numitul ,,efect
halo”, ce înconjoar ă ca un ,,nimb ” o perso ană, lucru ce ne face ca, uneori, sa refuz ăm să accept ăm
că ea poate gre și când primele impresii au fost pozitive , sau să stăruim în a o men ține sub judec ăți
negative, chiar dac ă aceasta a avut realiz ări remarcabile. Spre exemplu la unele controale și
verific ări ce se fac la orele de instruc ție sau asupra activit ății unui ofi țer, de multe ori planeaz ă
asupra aprecierii impresiile anterioare, sau recep ționăm mereu discursul unui șef sub semnul
imaginii formate cu ocazia primului contact cu acesta, lucru ce poate altera înțelegerea corect ă a
mesajului transmis de șeful în cauz ă.
Percep ția defensiv ă este o alt ă față a distorsiunii. Daca unui șef i se raportează ceva
despre o subunitate ce clatin ă percep ția sa anterioar ă despre aceasta, este posibil ca dialogul sa fie
refuzat în virtutea impresiilor sale anterioare sau sa încerce s ă raționalizeze fenomenul prin
explica ții cauzale ce plaseaz ă cele întâmplate în alt ă parte ți nu în activitatea desf ășurată în
subunitatea respectiv ă. Avem de -a face cu tendin ța de a auzi numai ce vrem sau ne -am obi șnuit
să auzim, s ă ignor ăm, pur și simplu, informa țiile ce vin în dezacord cu ceea ce cunoa ștem.
Percep ția defensiv ă se manifest ă ca un factor de rezistență la schimbare, ea fiind prezent ă în
modul de a recepta ideile noi, modific ările de orice natur ă în desf ășurarea activit ăților, fiind un
semn ce pune în eviden ță existen ța la persoana în cauz ă a unor mecanisme conservatoare,
inerțiale.
Polarizarea percep ției reprezint ă tendin ța obișnuit ă de a identifica calit ățile
persoanelor și mesajelor acestora în cuvinte ce denot ă extreme (bun -rău, interesant -plictisitor,
instruit -neinstruit , etc.). Cu alte cuvinte , avem de -a face cu înțelegeri luminoase sau întunecate,
ce ignor ă paleta larg ă a griului, care este at ât de bogat ă în informa ții. Este un fel de a judeca
comod, facil, care nu presupune efort intelectual și care nu este productiv pentru comunicarea
interuman ă, fiind restrictiv în realizarea consensului ideatic ce asigur ă un dialog e ficient.
Succesul comunic ării în organiza ția militar ă depinde astfel, în mod decisiv, de
comandantul acesteia, care trebuie sa fie un adevărat manager al sistemului comunicațional al
organizației sale, iar acest lucru presupune un efort continuu din partea lui pentru acumularea de
cuno ștințe și formarea de deprinderi în comunicarea organiza ționala și interpersonal ă.

23
1.5. COMUNICAREA EXTERNĂ A ORGANIZAȚIEI
Evoluția societății , are repercusiuni imediate și directe asupra armatei, obligând -o să
se adapteze.
Legătura organiza ția militar ă-societatea civil ă, implic ă cu siguran ță comunicarea.
În al doilea r ând, trebuie eviden țiate modalit ățile prin care organiza ția militar ă, ca
organiza ție de tip mecanicist, va reu și să facă față noilor probleme ale schimb ării, inova ției și
incertitudinii, în condi țiile sprijinirii în continuare , pe o structura birocratic ă formal ă.
În mod concret, organiza ția militar ă, poate opta pentru una din următoarele reacții,
care s ă-i permit ă eficientizarea demersului comunica țional cu societatea:
– să dezvolte sistemul figurii ambigue al unei ierarhii oficiale și un
sistem, nerecunoscut formal, de relații între comandatul organizației militare și
alte câteva persoane aflate în diferite poziții ale structurii manageriale ale
societății;
– să facă față problemelor de comunicare prin diversificarea structurii
ierarhice birocratice, creând o nouă funcție sau un nou compartiment;
– să folosească sistemul superpersonal sau de comitet (com itetul este
metoda tradițională de rezolvare a problemelor temporale, care nu pot fi
rezolvate individual fără a fi afectat echilibrul puterii).
În plan practic, adoptarea acestei modalit ăți, presupune includerea în structura
organizatoric ă a organiza ției militare – la nivel strategic și tactic (Statul Major al Apărării , Statele
Majore ale categoriilor de forte ale armate i, corpuri de armat ă, brig ăzi și institu ții de învățământ
militar) – a unor func ții sau compartimente destinate comunicării mediului extern .
Fără aceste elemente structurale, organismul militar va r ămâne ,,înghețat , închistat ” în
forme dep ășite și ineficiente. Activitatea componentelor sale , va fi afectat ă de influen ța negativ ă
a factorilor ca: persisten ța unei structuri organ izaționale adecvate unei faze vechi de dezvoltare;
natura devotamentului membrilor organiza ției fa ță de carierele lor, fa ță de subunit ățile lor
specializate, devotament adesea mai puternic decât obliga țiile fa ță de organiza ția militar ă ca
întreg.
În cea de-a doua ipostaz ă, importan ța comunic ării intrapersonale, interpersonale și de
grup, deriv ă din faptul c ă organismul militar este un organism viu, dinamic, format din indivizi
care cunosc transform ări continue. Funcționarea organiza ției militare este rezu ltanta ac țiunii
simultane a cel puțin trei tipuri de sisteme sociale: sistemul autorit ății func ționale, sisteme
cooperative de persoane și sistemul politic al organizației militare .
Impactul deciziilor adoptate într-o organiza ție militar ă, va depinde de coordonarea
celor trei sisteme, coordonare ce are ca fundament practic comunicarea. În acest context ,
comunicarea apare ca o confruntare a opiniilor , în scopul transmiterii informa țiilor, instaur ării
încrederii, evit ării inducerii în eroare sau omisiunii în comportament. Aceast ă defini ție,
eviden țiază faptul că o comunicare eficient ă reprezint ă atât un proces , cât și o interac țiune
comportamental ă.

Negocierea in organizația militara
Comunicarea uman ă este de tip tranzac țional, prin care oamenii transfer ă energii,
emoții, sentimente și schimb ă semnifica ții. Ea are întotdeaun a un scop, acela de a -l face pe
interlocutor s ă simtă, să gândeasc ă sau s ă se comporte într-un anumit fel.
În sens larg negocierea apare ca o form ă concentrat ă și interactiv ă de comunicare
interuman ă în care dou ă sau mai multe p ărți aflate în dezacord , urmăresc s ă ajung ă la o înțelegere

24
care rezolv ă o problem ă comun ă. Înțelegerea p ărților poate fi un simplu acord verbal, consolidat
printr -o str ângere de m ână, poate fi un consens tacit, o minut ă, o scrisoare de inten ție sau un
protocol, redactate în grab ă, poate fi o conven ție sau un contract , redactate cu respectarea unor
proceduri și uzan țe comune , dar mai poate însemna un armisti țiu, un pact sau un tratat
internațional , redacta te cu respectarea unor proceduri speciale.
Prin negociere înțelegem orice form ă de confruntare nearmat ă prin care dou ă sau mai
multe p ărți cu interese și pozi ții contradictorii, dar complementare, urm ăresc s ă ajung ă la un
angajament reciproc avantajos ai c ărui termeni nu sunt cunoscu ți de la început.
În aceasta confruntare , în mod principial și loial sunt aduse argumente și probe, sunt
formulate preten ții și obiec ții, sunt făcute concesii și compromisuri pentru a evita at ât ruperea
relațiilor ca și conflictul armat. Negocierea permite crearea, men ținerea sau dezvoltarea unei
relații interumane sau sociale, în general, ca și a unei rela ții de afaceri, de munc ă sau diplomatice
în particular. Negocierile nu urmăresc totdeauna, cu necesitate, rezultate manifestate în direc ția
unei înțelegeri. Adesea ele sunt purtate pentru efectele lor colaterale cum ar fi: men ținerea
contactului, c âștigarea de timp, împiedicarea deterior ării situa ției în conflict. În afar ă de acestea ,
întâlnirile negociatorilor pot fi privite ca un canal poten țial de comunic ări urgente în situa ții de
criză.
Se consider ă că toate formele de negocieri, indiferent de gradul lor de explicitate, au
ca not ă comun ă – comunicarea.
Absen ța comunic ării poate fi considerat ă ca un semn alarmant al imposibilit ății de
desfășurare a negocierii, dup ă cum prezen ța sa este un indiciu al șanselor ca negocierea s ă se
produc ă. În acela și timp , trebuie s ă se acord e suficient ă grijă climatului de discre ție și de
construc ție gradual -temeinic ă.
În procesul negocierilor, pozi ția negociatorului reprezint ă o valoare subiectiv ă, în
chip substan țial important ă. În domeniul militar, valoarea subiectiv ă a negociatorului joac ă un rol
capital.
Dacă despre negocieri diverse s -a scris în nenumărate rânduri, în domeniul militar nu
s-au abordat negocierile , poate și pentru faptul c ă multe au un caracter ,,confidențial ”, fiind
informații clasificate . Un negociator militar, mai mult dec ât alți negociatori , trebuie s ă
dovedeasc ă corectitudine și sinceritate. O alt ă trăsătur ă este exactitatea, nu at ât în sensul ei
intelectual, c ât mai ales în cel moral. Aproape în toate situa țiile, consider c ă trebuie s ă se
întruneasc ă o calitate compus ă din trei elemente care se împletesc: calmul, r ăbdarea și
perseveren ța.
În domeniul militar , exist ă un ritm propriu al negocierilor. Tratatele, înțelegerile,
alian țele, stabilirea condi țiilor de participare la activit ăți militare multina ționale nu se desf ășoară
la voia întâmplării. De aceea , o calitate specific ă a negociatorului militar, este sim țul oportunit ății
sau al momentului. Neconcordan ța dintre ritmul negocierilor și acela al evenimentelor , poate
duce la e șec. Unele negocieri sunt lente , fiindc ă așa cere procesul de maturizare a condi țiilor de
reușită. Nu numai momentul deschiderii negocierilor și al începerii fiec ărei fraze reclam ă o
pricepere și o experien ță deosebit ă din partea negociatorului militar, dar și ritmul în care ei
introduc și gradeaz ă pană la faza final ă argumentele sau construiesc treptat schema evolu ției.
În negociere , pentru a u șura drumul spre solu ție și acord , trebuie s ă dovede ști spirit de
cooperare. Pentru aceasta , este nevoie de încredere, constructivitate, spirit de echip ă și
elasticitate. În pra ctică este dificil, chiar foarte dificil, pentru c ă negociatorul militar urmărește
întotdeauna atingerea scopurilor institu ției pe care o reprezint ă, interesele armatei, care se
confund ă cu interesele statului rom ân.

25
Negociatorul militar, este pus în situa ția de a face rapid însum ări de fapte, argumente
și elemente fundamentale și de a fi obligat s ă integreze cu aceea și rapiditate, în cursul discuțiilor ,
pârti fragmentare de date și informa ții. El trebuie s ă cunoasc ă problema asupra c ăreia se poart ă
discu ția și pentru aceasta , este nevoie de ani mul ți de preg ătire pentru cunoa șterea profund ă a
fenomenului militar în general și a problemelor de alian țe, tratate, tehnic ă militar ă, etc.
În concluzie, însum ând aceste calit ăți, negociatorul militar poate s ă ajung ă la ceea ce
este esen țial în tehnica negocierilor, la capacitatea de a m ânui și valorifica strategiile p ărții sale,
astfel încât să obțin ă maximum de beneficiu.

[Sursa: Biblioteca Institutului National de Informații , Col. Gh. DIMA
http://www.referatele.co m/referate/diverse/online1/ORGANIZATIA -MILITARA –ASPECTE –
ALE -COMUNICARII -IN-ORGANIZATIA -MILITARA -referatele -com.php]