Capitolul 1 ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI GENITAL MASCULIN 1.1 Organele genitale masculine 1.2 Glandele anex ate organelor genitale Capitolul 2… [632248]

Capitolul 1 ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI GENITAL MASCULIN
1.1 Organele genitale masculine
1.2 Glandele anex ate organelor genitale
Capitolul 2 ADENOCARCINOMUL DE PROSTATĂ

Capitolul 1 ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI GENITAL MASCULIN
1.1 Organele genitale masculine
Sunt reprezentate de conducte seminale, testicule, scrot și penis.
Testiculul este glanda genitală masculină și îndepline ște urmatoarele func ții:
-Spermatogeneza. Se desfă șoară la nivelul tubilor seminiferi contor ți și constă în formarea
celulelor sexuale.
-Func ția endocrină. La nivelul celulelor intersti țiale ale parenchimului testicular sunt produ și
hormonii ce i mprimă caracterele sexuale secundare masculine.

Epididimul este anexat de fiecare testicul, av ând rela ții topografice foarte str ânse cu
acesta, și reprezintă primul segment extratesticular al conductelor seminale.
Căile spermatice sunt conducte de eliminar e a lichidului seminal. Ele sunt :
-Intratesticulare – reprezentate de tubii seminiferi drep ți și rețeaua testiculară
-Extratesticulare – canalele eferente, canalul epididimar, canalul deferent,
ductul ejaculator și uretra.
Testiculele sunt con ținute într-un sac median numit scrot, situat sub penis, format din mai multe
tunici concentrice, care se continuă cu planurile peretelui anterior al abdomenului și cu
înveli șurile penisului.

1.2 Glandele anex ate organelor genitale
VEZICULA SEMINALĂ
Este un organ pereche, situat deasupra prostatei, cu rol secretor, produsul adăug ându-se
lichidului seminal.
Vine în raport anterior cu fundul vezicii urinare, posterior cu rectul și lateral cu pleul venos
prostatic și vezical.
În interior, cavitatea vezic ulei seminale este neregulată, cu lumenul compratimentat în mai multe
diverticule, formate de plici ale mucoasei și care comunică între ele.
Pereții veziculelor seminale sunt alcătui ți din trei tunici:
-tunica conjunctivă externă,
-tunica musculară – strat circular la interior si longitudinal la exterior,
-tunica mucoasă – conține celulele secretorii.
Vasculariza ția este asigurată de artera deferen țială, artera vezicală inferioară și artera rectală
mijlocie.

Venele formează plexul seminal ce se deschide în plexul vezico -prostatic.
Limfa este drenată spre ganglionii iliaci.
Inerva ția este dată de ramuri ale plexului hipogastric.

PROSTATA

1. Generalit ăți

Prostata este o gland ă situat ă în spațiul pelvisubperitoneal, dedesubtul vezicii urinar e, dezvoltat ă în
jurul porțiunii inițiale a uretrei.
Culoarea prostatei este ro șiatică-cenu șie.
Are o consisten ță elastică, dar fermă, ușor de perceput prin tactul rectal. In stare normala, suprafața ei
este netedă, în unele împrejură ri patologice poate prezenta neregularit ăți.
Dimensiuni . Prostata este puțin dezvoltat ă la naștere. Cre ște exploziv la pubertate și continuă să
crească la adulți. La bătr âni prostata se poate atrofia, dar de cele mai multe ori se hipertrofiază si co mprimă
uretra. Măsoară 3 cm in sens vertical, 4 cm in sens transversal si 2,5 cm in sens sagital. La adult are o greutate
de 20 -25 g.
Conformație exterioara. La nou născut are forma sferică. La adult se compară de obicei cu o castan ă
ușor turtită antero -posterior, sau cu un con ușor recurbat înainte.
Prostatei i se descriu :
-fața anterioară;
-fața posterioară;
-două fețe inferolaterale;
-o bază proiectat ă în sus;
-un vârf care privește în jos;
-uneori pr ezintă o proeminen ță transversal ă, ce o împarte in doua zone.
Forma clinica pe care medicul o găse ște prin t ușeu rectal, este cea a unui as de pică ale cărui
extremit ăți superioare – coarnele – continu ă cu vezic ulele seminale, iar v ârful cu uretra. Cei doi lobi laterali
ai prostatei sunt delimita ți de șanțul median.

2. Loja prostatic ă

Prostata este situat ă sub vezica urinar ă, înapoia simfizei pubiene, înaintea ampulei rectale, deasupra
diafragmei urogeni tale și a mușchilor ridicători anali. Cum acești mușchi separă pelvisul de perineu, rezultă
că prostata se gă șește profund, în spa țiul pelvisubperitoneal.
Axul prostatei este oblic, orientat de sus în jos și dinapoi înainte, formând cu verticala un unghi de 20 –
25 grade.
Prostata este conținută într-o lojă, limitată de șase pereți :
• peretele anterior – format din oasele pelviene;
• peretele posterior – format din septul rectore si coprostatic Denovilliers;
• doi pereți laterali – constituiți din mușchii ridicători anali tapetați de fascia pelviana parietală;
• peretele inferior – constituit de diafragma urogenitala;
• peretele superior – format din liga mentele puboprostatice și fundul vezicii urinare.
Loja comunic ă în sus și înainte prin fisurile dintre ligamentele puboprostatice, cu spațiul prevezical,
iar in sus si înapoi cu spațiul retrovezical.
Între pereții lojei și glanda se delimitea ză spațiul periprostatic. Îngust, înapoia si pe pârtile laterale ale
prostatei, acest spațiu este destul de larg înaintea glandei. El este umplut cu țesut conjunctiv lax, dependent
de țesutul pelvisului peritoneal. In vecinătatea prostatei, țesutul conjunc tiv se condensează in lame dispuse
concentric in jurul ei formând capsula periprostatica. Aceasta se ingroasa mai mult pe pârtile laterale si
fuzionează cu lamele sacrorectogenitopubiene.
În țesutul conjunctiv periprostatic se găsesc numeroase vase sanguine – mai ales vene. Pe p ățile
laterale, aceste vene sunt largi, bogat anastomozate și se împletesc intim cu lamele fasciei prostatice, din care
este imposibil s ă fie separate. Ele formează cele doua plexuri venoase vezicoprostatice. Din cauza abunden tei
acestor vene, enudarea glandei din capsula periprostatica este extrem de hemoragică.
• anevoioasa. Zona posterioar ă este de fapt o depresiune transversal ă, prin care pătrund in glanda
ductele ejaculatoare, fascia prostatei sau capsula periprostatică, nu trebuie confundata cu capsula proprie
a glandei , care face parte din stoma conjunctivo -musculara.
In spațiul periprostatic se pot dezvolta abcesele periprostatice.Cum loja prostatei comunic ș cu spa țiile
pre- și retrovezical, flegmoanele pot difu za în aceste spa ții.

Mijloace de fixare . Prostata este solid fixat ă prin perineu, care îi formează un important mijloc de

susținere. Acestuia i se adaugă aderen țele la organele învecinate – vezica si uretra – precum si la formațiunile
fibroa se înconjurătoare (in primul rând ligamentele puboprostatice).
Cu toată fixitatea ei, prostata poate fi ridicată împreuna cu vezica prin introducerea în rect a balonului
Petersen sau a degetului înmanu șat, procedeu folosit curent în prostatectomia t ransvezicală.

3. Raporturile prostatei

Raporturile prostatei sunt următoarele :
• fața anterioar ă – este verticala, convexa si privește spre simfiza pubiana, de care este distanț ata
cu aproximativ 2cm. Spațiul dintre simfiza si prostata – limitat in sus de ligamentele si mușchii
puboprostatici, iar in jos de ligamentul transvers al perineului – este ocupat de țesut conjunctiv
in care se gaseste plexul venos prostatic. Reamintim ca pe aceasta fata este acoperita de sfincterul
uretrei (striat sau extern);
• fața posterioar ă – este înalta, orientat ă oblic dinapoi înainte. Am văzut că prezintă un șanț
median, vertical, care o împarte in doi lobi laterali. Fa ța posterioar ă este mai lar gă în partea
superioar ă, iar marginile laterale se rotunjesc pe măsura ce urcă. În partea superioară, pe linia
mediană, prezintă o incizura, iar vârful este ascuțit. Aceste caracteristici au făcut ca fa ța
posterioară să fie asemănată cu un „as de pic ă”. Ar e următoarele raporturi importante : este
acoperita parțial de sfincterul striat al uretrei; răspunde ampulei rectale; intre ampula rectala
si prostata se gasesta o formațiune conjunctiva fibroasa, septul rectovezicoprostatic
Denonviliers care permite cu u surinta separarea chirurgicala a celor doua organe. Raporturile
posterioare ale prostatei cu rectul sunt importante pentru aplicațiile practice : dau
posibilitatea explorării digitale (tușeu rectal), si al abordării chirurgicale a glandei; explica
fenomene le rectale in prostatite si cele vezicoprostatice in rectite, hemoroizi; explica
emisiunile de lichid la unii indivizi la trecerea bolului fecal.
• Fețele inferolaterale – sunt convexe și răspund mușchilor ridicători anali, acoperiți de fascia
lor. Intre ridicători si prostata se gaseste porțiunea corespunzătoare a lamei
sacrorectogenitopubiene. Lateral de ridicători se afla prelungirile anterioare ale foselor
ischioanale. Acest raport explica posibilitatea deschiderii unui abces prostatic sau periprostati c
in fosa ischioanala, după ce perforează mușchiul ridicător. Tot așa se explica fenomenele

vezicale in cazul flegmoanelor ischioanale. La unirea fetelor inferolaterale cu baza se gasesta
hilul glandei, adică locul pe unde pătrund sau ies vasele ei.
• Baza – a fost comparata cu un acoperiș cu doi versanti, separați printr -o ușoara creasta
transversală. Versantul anterior răspunde colului vezicii urinare, versantul posterior veziculelor
seminale si ductelor deferente. Creasta transversala răspunde porțiunii fundului vezicii situate
imediat înapoia colului. Creasta este ridicata de lobul mijlociu al prostatei care e cel mai frecvent
interesat in hipertrofia glandei. Separând prin disecție prostata de organele suprajacente, cele
trei zone apar foarte deslușit. In zona anterioara se distinge orificiul intern al uretrei înconjurat
de fibrele sfincterului vezicii. Zona mijlocie variază ca aspect. La copii si tineri e foarte redusa,
la bătrâni ea se poate dezvolta foarte mult datorita hipertrofiei lobului mijlociu, care ridica
trigonul vertical si mai ales buza posterioara a orificiului intern al uretrei. Uretra se deformează,
orificiul e îngustat, iar micțiunea devine atoare. Vârful sau „ciocul prostatei” se sprijină pe
diafragma urogenitala, de care adera prin sfi ncterul uretrei. El se gaseste sub linia ce trece prin
marginea inferioara a simfizei pubiene, la 2 cm de aceasta si la 3 cm de anus.

4. Structura prostatei

Reamintim ca prostata este învelita la exterior de sfincterul uretrei , iar in interiorul ei uretra este
înconjurata de sfincterul vezicii . In afara sfincterului extern se gaseste fascia prostatei sau capsula
periprostatica, provenita din fascia pelviana viscerala. Toate aceste formațiuni nu fac parte din prostata.
Structura prostatei este predominent glandulara.
Glandele prostatice formează parenchimul si sunt dispuse in mai multe grupe, separate in lobi.
Pe lângă glande , mai găsim o stroma musculo -conjunctivo -elastica, in care predo mina fibrele
musculare netede, particularitate care constituie o caracteristica a organului.
Prostata este o glanda de depozit, iar musculatura ei abundenta indeplineste rolul biologic de a evacua
extrem de rapid secreția in timpul ejaculării.
Ontogenetic, funcțional si arhitectonic – glandele prostatice se grupează in patru lobi : doi lobi laterali ,
legați printr -un istm, lobul mijlociu si lobul posterior.

Lobii laterali – drept si st âng – formează cea mai mare parte a glandei. Ei se găsesc pe laturile si

înapoia uretrei, dedesubtul unui plan oblic care trece prin ductele ejaculatoare. Pe linia mediana posterioara
ei determina santul deschis la fata respectiva.

Istmul prostatei – este o punte glandulara subțire, situata înainte a uretrei, care leagă cei doi lobi
laterali. Poate conține țesut glandular, dar cel mai deseori este format numai din stroma conjunctivo –
musculara. Sunt cazuri rare când istmul lipsește. In aceste cazuri, uretra învelita in sfincterul vezicii se
situează i ntr-un jgheab de pe fata anterioara a prostatei.

Lobul mijlociu – formează partea postero -superioara a glandei. El ocupa partea de baza situata înapoia
colului vezicii si se întinde in jos pana la planul ce trece prin ductele ejaculatoare. Acest pl an e oblic
descendent de sus in jos si dinapoi înainte. De remarcat ca ductele ejaculatoare nu străbat de fapt substanța
glandulara, ci se insinuează intre grupul de glande laterale si cel mijlociu. Sunt autori care inteleg prin „istm”
lobul mijlociu.

Lobul posterior – nu este omologat in nomenclatura anatomica, dar este recunoscut de clinicieni
datorita marii importante pe care o are in patologie. Ocupa partea periferica postero -inferioara, depărtata de
uretra, dar învecinata cu rectul.

Parenchimul – este format din doua tipuri de glande, care după mărimea si situația lor topografica
sunt :
• glandele periuretrale – mici, mucoase, lipsite de canalicul sau cu un canalicul foarte scurt, sunt
situate in țesutul din jurul uretrei. Se deschid pr in mici orificii dispuse circular pe pereții uretrei,
deasupra colicului seminal. Aceste glande sunt subjacente sfincterului vezicii, care la separa de
glandele propriu -zise.
• Glandele prostatice – sunt de tip tubulo -alveolar, lungi si puternic ramificate. Sunt in număr de 30 –
50, dar canalele lor excretoare se pot uni, astfel ca pana la urma rezulta 15 -20-30 canalicule
prostatice. Acestea se deschid prin niște orificii punctifirme, situate – cele ma i multe – in sinusurile
prostatice, care flanchează coliculul seminal. Glandele propriu -zise sunt situate in afara sfincterului
vezicii. Sunt formate dintr -un canal excretor si dintr -un segment secretor. Acesta din urma are forma
alveolara cu un epiteliu u ni- sau bistratificat, in raport cu starea funcționala. Aceste glande sunt at ât
formațiuni secretorii, cat si depozit al lichidului prostatic.

Stroma fibro -musculara – caracteristic pentru structura prostatei, este prezenta unei importante componente
de mu sculatura neteda – atât in structura capsulei si a septelor dependente de ea, cat si in cea a stromei
interglandulare. Substanța musculara constituie circa 1/3 din masa totala a glandei.
La suprafață, prostata posedă un strat e țesut conjunctiv dens , care conține numeroase fibre elastice si
un mare număr de celule musculare netede. Este capsula proprie, capsula de organ, care nu trebuie confundata
cu capsula periprostatica (aceasta din urma provine din țesutul conjunctiv pelvisubperitoneal). De pe fa ta
profunda a capsulei proprii se desprind septe sau travee despartitoare conjunctivo -musculo -elastice, care
împart parenchimul glandular in lobuli.
Un lobul corespunde unei glande prostatice propriu -zise. Septele se întâlnesc intr -un nucleu central ,
care este străbătut de ductele ejaculatoare si utriculul prostatic; uretra se gaseste înaintea lui.
Stroma interglandulara e formata din puternice fascicule de celule musculare netede, intretesute cu
fibre colagene si elastice.

• Fiziologia prostatei sau funcțiile prostatei

Glandele prostaticeproduc un lichid lă ptos, fluid si tulbure care constituie cea mai mare parte a
spermei. Au un miros care da mirosul specific ejaculatului. Reacția slab alcalina a secreției prostatice,
favorizează motilitatea spermatozoizilor. Este bogata in fosfataza acida, acid citric, zin c. Enzimele
(fibrinogenaza, fibrinoliza, veziculaza), au un rol important pentru fluidificarea ejaculatului si prin aceasta
permit spermatozoizilor sa -si desfasoare motilitatea. Lichidul prostatic poate fi obținut prin exprimarea
glandei prin masaj rectal.
Lichidul prostatic este depozitat in glandele propriu -zise, mai ales in segmentul lor alveolar, si de aici
este expulzat in timpul ejaculării printr -o contracție puternica a substanței musculare, căreia i se adaugă si
acțiunea mușchilor perineali.
Prostata ar avea rol genital. Extirparea ei, (cel puțin la animale), le reduce capacitatea reproducătoare.

După v ârsta de 20 -25 de ani in alveolele prostatice se constituie concrețiuni formate din straturi
concentrice, uneori calcifiate num ite simpexioni sau corpi amilacei, care constituie așa – numitul „nisip
prostatic”. Sunt formați din proteine (cristale de sparmina) si numărul lor creste odată cu înaintarea in vârsta.
Prostata este o glanda hormonodependenta fiind puternic influen țata de hormonii sexuali. Prezenta la

naștere, ea se dezvolta „exploziv” la pubertate. In decursul v ârstei adulte, lobii laterali sunt stimulați de
producția de testosteron, pe când lobul mijlociu si glandele periuretrale stau sub influenta estrogenilor. O dată
cu înaintarea in vârsta, in condiții obișnuite, scade producerea de testosteron si prostata se atrofiază. Aceasta
atrofie senila interesează întreg organul, atât componenta glandulara cat si cea musulo -conjunctiva.
Daca odată cu diminuarea secr eției de testosteron se instalează o creștere a nivelului estrogenilor, se
va produce „hipertrofia de prostata”. Aceasta intereseaza in special glandele periuretrale si lobul mijlociu. In
schimb o creștere a concentrației de testosteron produce cancerul de prostata, care cuprinde mai ales lobul
posterior.
De aici se desprinde aplicația practica a hormono -influentarii tumorilor prostatei: adenomul se trateaza
cu testosteron, iar cancerul cu estrogeni si castrare

• Vascularizația si inervația prostatei

Arterele provin din vezicalele inferioare si rectalele mijlocii. Din acestea se desprind ramuri capsulare
si trabeculare, ambele emit arteriole care se capilarizeaza in jurul glandelor.
Venele provenite din aceasta rețea capilara urmează un traiect para -lel, insa invers arterelor. Ele se
deschid in largul plex venos prostatic, care înconjoară glanda si se varsă înapoi in vena rușinoasa interna.
Limfaticele se formează din plexuri perialv eolare, ajung la un plex periprostatic si de aici la nodurile
iliace externe, interne si sacrale.
Nervii provin din plexul nervos prostatic, situat pe fetele posterioara si laterala ale glandei. Plexul
nervos prostatic provine din plexul hipo -gastr ic inferior (plex mixt: simpatic si parasimpatic). Nervii merg
de-a lungul vaselor si se termina prin fibre senzitive, secretorii si motoare.

GLANDA BULBOURETRAL Ă

Glandele bulbouretrale sunt cunoscute și sub numele de glandele Cowper. Ele sunt în număr de doua

: dreapta și stânga.

Volumul lor este variabil putând ajunge uneori pana la diametrul de 1 cm. Au culoare albicioasă –
albuie și o consistentă elastică.
Glandele bulbouretrale sunt situate în unghiul dintre bulbul penisul ui și segmentul membranos al
uretrei și sunt conținute în diafragma urogenitală.

Raporturile glandelor bulbouretrale sunt următoarele :
• in jos, cu fascia inferioara a diafragmei urogenitale si cu bulbul penian;
• in sus cu fasciasuperioara a diafragmei urogenitale;
• înainte si medial cu segmentul membranos al uretrei.
Glandele bulbouretrale sunt î nglobate intre fibrele mușchiului transvers profund al perineului, care
la comprima in timpul ejaculării, determin ând expulzia conținutului.
Ductul exterior al glandei are lungimea de 3 -4 cm. El se îndreaptă oblic înainte si înăuntru; străbate
fasci a inferioara a diafragmei urogenitale, apoi bulbul penian si se deschide in porțiunea incipienta a uretrei
spongioase.

Structura. Glandele bulbouretrale sunt de tip acinos. Ele secreta un lichid clar, vâscos, asemănător
cu cel prostatic, care ajung e in uretra in timpul ejaculării, unde se adaugă lichidului spermatic.

Vase si nervi . Arterele sunt ramuri ale arterei rușinoase interne. Venele străbat mușchiul transvers
profund, se str âng in plexul venos prostatic. Limfa ajunge la nodurile iliac e interne.