.capitole de Negociere In Vederea Aderarii la Uniunea Europeana

Abrevieri

AUE – Actul Unic European.

BCE – Banca Centralã Europeanã.

CEA – Comunitatea Europeanã de Apãrare.

CEEA – Comunitatea Europeanã a Energiei Atomice.

CEE – Comunitatea Economicã Europeanã.

CECO – Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui și Oțelului.

CEDEFOP – Centrul European pentru Dezvoltarea Formãrii Profesionale.

CFIP – control financiar intern public.

COV – compuși organici volatili.

ECU – European Curency Unit.

EDI – Electonic Data Interchange.

EDIS – Extended Decentralised Implementation System.

EEIG – European Economic Interest Grouping.

FCCO – Fondul de Cercetare pentru Cãrbune și Oțel.

ESS – Sistemul Statistic European.

FDE – Fond de Dezvoltare European.

IMM- intreprinderi mici și mijlocii.

IFOP – Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului.

JAI – Justiție și Afaceri Interne.

NATO – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.

NCTS – Noul Sistem Computerizat de Tranzit.

OECE – Organizația Europeanã de Cooperare Economicã.

OMC – Organizația Mondialã a Comerțului.

PAC – Politica agricolã comunã.

PC 5 – Programul cadru nr 5.

PC 6 – Programul cadru nr 6.

PESC – Politica Exterenã și de Securitate Comunã.

PIB – produs intern brut.

SEBC – Sistemul European al Bãncilor Centrale.

SIS – Sistemul de informații Schengen.

TARIC – Versiunea electronicã a Tarifului Vamal Comun.

TEREFN – Rețeaua Trans-Europeanã de Transport Feroviar de Mãfuri.

UEM – Uniunea Economicã și monetarã.

INTRODUCERE

În prezenta lucrare îmi propun sã analizez tema “Capitole de negociere “ în vederea aderãrii la Uniunea Europeanã, temã cu o importanțã covârșitoare în cadrul procesulul de negociere în vederea aderãrii la Uniunea Europeanã, mai ales în contextul negocierilor de aderare purtate de România.

Integrarea europeanã reprezintã un proces istoric, legic, necesar, care are numeroase implicații legate de prosperitatea tuturor popoarelor continentului, depãșirea oricãror focare de tensiune și conflict, promovarea fãrã bariere a schimburilor economice, științifice și culturale.

.Integrarea europeanã – economicã și politicã – a evoluat în strânsã corelație cu componenta juridicã, materializatã în tratatele constitutive ale Comunitãților și în amendamentele ulterioare, precum și în contribuția valoroasã adusã de jurisprudența Curții de Justiție Europene.Totodatã, dimensiunea juridicã a reprezentat un factor de impuls al construcției comunitare, care a mobilizat, pe parcursul istoriei, energiile statelor europene pentru gãsirea formulelor cele mai adecvate în aprofundarea și extinderea construcției comunitare.

Ideea de unitate europeanã are o lungã și frumoasã tradiție .Dacã ea s-a afirmat cu deosebitã vigoare în zilele noastre, acesta este rezultatul întrunirii, în prezent, a unor condiții dintre cele mai bune pentru depãșirea divizãrii continentului, toate țãrile europene aderând la generoasele ale statului de drept și colaborãrii internaționale.

Ideea unificãrii continentului european în cadrul unei singure entitãți are o îndelungatã și laborioasã tradiție, ea preocupând din timpuri îndepãrtate gânditori și practicieni, promotori ai progresului și vizionari.

Istoric vorbind , sub diverse denumiri , ideile unitãții s-au afirmat încã de timpuriu și au rãspuns într-o mãsurã mai micã sau mai mare intereselor și aspirațiilor tãrilor celor mai importante din Europa, în anumite momente istorice.

De la “Pax romana”, “Pax germanica “ și “Pax eclessiastica” și pânã la proiectele moderne de înfãptuire a unei federații europene s-au afirmat numeroase propuneri ingenioase și originale, bine structurate și minuțios gândite, elaborate de celebrii oameni de stat, de științã și de culturã.

Existã, de asemenea, unele opinii potrivit cãrora ideea de unitate a Europei își gãsește originea în perioada anticã atunci când cuceririle efectuate de armatele romane au fost considerate ca manifestãri ale acestei tendințe.

Trebuie menționat însa cã nu s-a ajuns la o federație și nici la o uniune totalã , astfel încât Uniunea Europeanã este un paradox care permite statelor componente sã-și pãstreze suveranitatea pe planuri esențiale.

“Familia europeanã” a evoluat în strânsã legãturã cu evenimentele politice și economice internaționale din a doua jumãtate a secolului XX. Comunitãțile au apãrut și s-au dezvoltat din necesitatea resimțitã de statele europene de a gãsi o modalitate de evitare a declanșãrii unui nou conflict armat.S-a gândit astfel crearea unei comunitãți de destine între vechii dușmani, comunitate în care pe primul plan se aflã interesele comune ale tuturor statelor.

Uniunea Europeanã reprezintã o construcție unicã în lume, o organizație regionalã deschisã, o realitate divesificatã, bazatã pe instituții specifice- neobișnuite care nu se aseamãnã cu cele tradiționale și care apãrã Comunitatea în sine și nu pe fiecare stat membru în parte- și pe un drept propriu.

Dreptul comunitar, cunoscut și sub sintagma “acquis comunitar”, reprezintã o construcție juridicã ineditã, originalã și necunoscutã anterior în istorie, chematã sã asigure aplicarea în practicã a marilor principii de drept comunitar, fundamentând ideea de aplicare directã în țãrile membre ale Uniunii, care asigurã coeziunea Uniunii Europene.

Acquis-ul comunitar este fundamentul comun alcãtuit din drepturi și obligații ce revin tuturor statelor membre din cadrul Uniunii Europene, și reprezintã mai mult decât totalitatea reglementãrilor adoptate la nivel european.

Din punct de vedere al negocierilor de aderare la Uniunea Europeanã, acquis-ul comunitar este structurat în 31 de capitole de negociere .Un capitol de negociere cuprinde întreaga legislație comunitarã într-un anumit domeniu de drept comunitar.

Legislația comunitarã s-a definit încã de la momentul creãrii sale ca fiind superioarã dreptului național, dreptul comunitar, în cadrul procesului de integrare, își subordoneazã în multe privințe ordinea internã, naționalã, a statelor.

În vederea constituirii unei Comunitãți puternice de state, întemeiate pe principii superioare, se impune cu stringențã ca regulile de drept convenite la nivel comunitar sã nu fie împiedicate de prevederi contradictorii curinse în legislațiile naționale.

Negocierile de aderare la Uniunea Europeanã privesc tocmai transpunerea și implementarea în ordinea juridicã a acquis-ului comunitar structurat în capitolele de negociere, având ca scop ajungerea la un acord asupra aspectelor instituționale ale aderãrii (participarea la instituțiile Uniunii Europene, contribuția la buget), precum și asupra perioadelor de tranziție și a derogãrilor, dar și de a permite Uniunii monitorizarea procesului de implementare a acquis-ului comunitar de cãtre viitoarele state membre

Capitolele de negociere au prin urmare o importanțã deosebitã în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeanã deoarece asigurã respectarea prevederilor comunitare pe teritoriul tuturor statelor membre.Un stat candidat trebuie sã adopte acquis-ul comunitar- structurat în capitolele de negociere- în totalitate încã din faza de preaderare.

Doar în momentul în care au fost închise cele treizeci și unul de capitole de negociere se considerã cã țara candidatã a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar și are instituțiile necesare pentru aplicarea lui și condițiile necesare pentru aderarea la Uniunea Europeanã.Însã, un capitol de negociere poate fi oricând deschis, în condițiile în care statul respectiv nu își îndeplineste obigațiile asumate.

Importanța capitolelor de negociere în care este structurat acquis-ul comunitar în vederea aderãrii este datã și de faptul cã prin încheierea acestora de statele candidate la aderare se asigurã aplicare uniformã a dreptului comunitar la nivelul tuturor statelor membre. Doar prin aplicarea uniformã a regulilor comunitare de cãtre statele membre, Uniunea își poate atinge obiectivele stabilite prin tratatele constitutive.

Capitolele de negociere, odatã închise, asigurã respectarea principiilor statornicite prin tratatele constitutive ale Comunitãților, a acelorași drepturi și posibilitãți, fãrã discriminãri, pe teritoriul oricãrui stat membru.

Dinamismul, profunzimea și amploarea transformãrilor din toate sectoarele vieții sociale, economice, politice și culturale, determinate de implementarea acquisului comunitar- ca trãsãturi ale evoluției contemporane- se reflectã în modificarea structurilor administrative, economice, juridice, în concordanțã cu cerințele dreptului comunitar.

Se creazã astfel un spațiu propice dezvoltãrii generale a societãții prin asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor, prin realizarea uniunii vamale, a uniunii economice și monetare, prin modificãrile aduse în domenii precum : agriculturã, energie, transporturi, industrie, politicã fiscalã, științã și cercetare, educație și formare profesionalã, telecomunicații și tehnologia informãrii, culturã și audiovizual, mediul înconjurãtor, consumatori și protecția sãnãtãții, cooperare în domeniul justiției și afacerilor interne, politica externã și de securitate comunã, etc.

Cadrul legislativ creat prin implementarea dreptului comunitar de toate statele membre ale Uniunii Europene exprimã idealul unei societãți funcționale și civilizate, fiind necesar pentru asigurarea unei Uniunii puternice de state, întemeiatã pe principii superioare, care sã fie un factor de stabilitate și un reper într-o lume nouã, multipolarã în care drepturile cetãțenilor sunt garantate de o Constituție Europeanã.

Europa de astãzi este o putere care vrea sã facã sã evolueze raporturile în lume în așa fel încãt ele sã nu producã avantaje în mod unilateral pentru țãrile bogate, dar și pentru cele sãrace, o putere care vrea sã se încadreze în mondializare, potivit principiilor eticii, adicã sã se ancoreze în solidaritate și dezvoltare durabilã, obiective care nu pot fii atinse fãrã existența unei legislații unitare corespunzãtoare .

CAPITOLUL.I.

ISTORIA ȘI EVOLUȚIA UNIUNII EUROPENE

1.1Planul Schumann și crearea Comunitãții Europene a Cãrbunelui și Oțelului (CECO).

Construcția europeanã constituie, fãrã îndoialã, unul dintre cele mai mari proiecte ale secolulului XX.Bazat pe un anumit numãr de valori cu care civilizația noastrã se identificã-prioritatea dreptului în raport cu forța, respectul fațã de om și fațã de libertãțile fundamentale, apãrarea pãcii, încheierea tratatelor de dezvoltare și stabilitate- acest proces, durând mai bine de 50 de ani a cunoscut, desigur, și momente de crizã, de frãmântare, dar și pași uriași și succese importante.

Ideea unificãrii continentului european în cadrul unei singure entitãți are o îndelungatã și laborioasã tradiție, ea preocupând din timpuri îndepãrtate gânditori și practicieni, promotori ai progresului și vizionari. Continentul european a dat naștere unei bogate civilizații, cu multiple valori în toate domeniile preocupãrilor umane.

Aceastã idee, a unitãții, a dat naștere și celui mai vechi, mai dinamic și mai complex proces de integrare regionalã. Ideea de unitate a Europei își gãsește originea, în unele opinii, încã din perioada anticã atunci când cuceririle efectuate de armatele romane au fost considerate ca manifestãri ale acestei tendințe.

Carol cel Mare a încercat sã reface și granițele fostului imperiu roman pe aceleași idei, fãrã a fi reușit, însã a produs efecte pe planul intelectual, moral și religios în spiritul ideii de unitate europeanã.

Crearea și evoluția celei mai originale dintre structurile regionale- Uniunea Europeanã- sunt strâns legate de contextul politic și economic internațional din a doua jumãtate a secolului XX.Premisele apariției și evoluției comunitãților le gãsim în douã surse: pe de o parte ideea interbelicã a unei Europe federaliste dupã principiul Statelor Unite ale Americii, iar pe de altã parte condițiile existente la sfârșitul celui de-al doilea rãzboi mondial.

Evoluția “familiei europene “ a fost influențatã de la concentrare pânãtuturor statelor membre.Un stat candidat trebuie sã adopte acquis-ul comunitar- structurat în capitolele de negociere- în totalitate încã din faza de preaderare.

Doar în momentul în care au fost închise cele treizeci și unul de capitole de negociere se considerã cã țara candidatã a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar și are instituțiile necesare pentru aplicarea lui și condițiile necesare pentru aderarea la Uniunea Europeanã.Însã, un capitol de negociere poate fi oricând deschis, în condițiile în care statul respectiv nu își îndeplineste obigațiile asumate.

Importanța capitolelor de negociere în care este structurat acquis-ul comunitar în vederea aderãrii este datã și de faptul cã prin încheierea acestora de statele candidate la aderare se asigurã aplicare uniformã a dreptului comunitar la nivelul tuturor statelor membre. Doar prin aplicarea uniformã a regulilor comunitare de cãtre statele membre, Uniunea își poate atinge obiectivele stabilite prin tratatele constitutive.

Capitolele de negociere, odatã închise, asigurã respectarea principiilor statornicite prin tratatele constitutive ale Comunitãților, a acelorași drepturi și posibilitãți, fãrã discriminãri, pe teritoriul oricãrui stat membru.

Dinamismul, profunzimea și amploarea transformãrilor din toate sectoarele vieții sociale, economice, politice și culturale, determinate de implementarea acquisului comunitar- ca trãsãturi ale evoluției contemporane- se reflectã în modificarea structurilor administrative, economice, juridice, în concordanțã cu cerințele dreptului comunitar.

Se creazã astfel un spațiu propice dezvoltãrii generale a societãții prin asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și a capitalurilor, prin realizarea uniunii vamale, a uniunii economice și monetare, prin modificãrile aduse în domenii precum : agriculturã, energie, transporturi, industrie, politicã fiscalã, științã și cercetare, educație și formare profesionalã, telecomunicații și tehnologia informãrii, culturã și audiovizual, mediul înconjurãtor, consumatori și protecția sãnãtãții, cooperare în domeniul justiției și afacerilor interne, politica externã și de securitate comunã, etc.

Cadrul legislativ creat prin implementarea dreptului comunitar de toate statele membre ale Uniunii Europene exprimã idealul unei societãți funcționale și civilizate, fiind necesar pentru asigurarea unei Uniunii puternice de state, întemeiatã pe principii superioare, care sã fie un factor de stabilitate și un reper într-o lume nouã, multipolarã în care drepturile cetãțenilor sunt garantate de o Constituție Europeanã.

Europa de astãzi este o putere care vrea sã facã sã evolueze raporturile în lume în așa fel încãt ele sã nu producã avantaje în mod unilateral pentru țãrile bogate, dar și pentru cele sãrace, o putere care vrea sã se încadreze în mondializare, potivit principiilor eticii, adicã sã se ancoreze în solidaritate și dezvoltare durabilã, obiective care nu pot fii atinse fãrã existența unei legislații unitare corespunzãtoare .

CAPITOLUL.I.

ISTORIA ȘI EVOLUȚIA UNIUNII EUROPENE

1.1Planul Schumann și crearea Comunitãții Europene a Cãrbunelui și Oțelului (CECO).

Construcția europeanã constituie, fãrã îndoialã, unul dintre cele mai mari proiecte ale secolulului XX.Bazat pe un anumit numãr de valori cu care civilizația noastrã se identificã-prioritatea dreptului în raport cu forța, respectul fațã de om și fațã de libertãțile fundamentale, apãrarea pãcii, încheierea tratatelor de dezvoltare și stabilitate- acest proces, durând mai bine de 50 de ani a cunoscut, desigur, și momente de crizã, de frãmântare, dar și pași uriași și succese importante.

Ideea unificãrii continentului european în cadrul unei singure entitãți are o îndelungatã și laborioasã tradiție, ea preocupând din timpuri îndepãrtate gânditori și practicieni, promotori ai progresului și vizionari. Continentul european a dat naștere unei bogate civilizații, cu multiple valori în toate domeniile preocupãrilor umane.

Aceastã idee, a unitãții, a dat naștere și celui mai vechi, mai dinamic și mai complex proces de integrare regionalã. Ideea de unitate a Europei își gãsește originea, în unele opinii, încã din perioada anticã atunci când cuceririle efectuate de armatele romane au fost considerate ca manifestãri ale acestei tendințe.

Carol cel Mare a încercat sã reface și granițele fostului imperiu roman pe aceleași idei, fãrã a fi reușit, însã a produs efecte pe planul intelectual, moral și religios în spiritul ideii de unitate europeanã.

Crearea și evoluția celei mai originale dintre structurile regionale- Uniunea Europeanã- sunt strâns legate de contextul politic și economic internațional din a doua jumãtate a secolului XX.Premisele apariției și evoluției comunitãților le gãsim în douã surse: pe de o parte ideea interbelicã a unei Europe federaliste dupã principiul Statelor Unite ale Americii, iar pe de altã parte condițiile existente la sfârșitul celui de-al doilea rãzboi mondial.

Evoluția “familiei europene “ a fost influențatã de la concentrare pânã la integrare de dispariția “Cortinei de fier” și de transformãrile produse în spațiul geografic ocupat de fostele state membre ale URSS, Iugoslaviei și RDG-ului.

Astfel, la 5 septembrie 1929, în fața Adunãrii Societãții Națiunilor, ministrul de externe al Franței Aristide Briand a prezentat un proiect care privea crearea între statele europene a unei legãturi federaliste, fãrã a aduce atingere suveranitãții de stat. Datoritã situației existente în Europa dupã anii ’30 și dupã izbucnirea celui de-al doilea rãzboi mondial, proiectul lui Briand a rãmas o literã moartã, deși primise rãspunsul favorabil al statelor.

Condițiile existente la sfârșitul celui de al doilea rãzboi mondial, privite în complexitatea lor, au stat, în mod hotãrâtor, la baza apariției Comunitãților Europene.Concepția de bazã care a fost pãstratã pe parcursul evoluției Comunitãții Europene este aceea potrivit cãreia statele europene, obosite de rãzboaie mondiale au încercat sã gãseascã metode pentru a evita producerea unui nou conflict armat și astfel s-a gândit crearea unei comunitãți de destine între vechii dușmani, punându-se pe primul plan interesele comune.

În contextul apariției celor douã mari centre de putere Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovieticã și a zonelor lor de influențã, în primii ani dupã rãzboi s-au creat o serie de organizații, unele cu vocație principal economicã, altele militarã sau politicã, respectiv:

– Uniunea Europeanã constituitã prin Tratatul de la Bruxelles semnat la 17 martie 1948,

– Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, constituitã prin Tratatul de la Washington semnat la 4 aprilie 1949 (NATO),

– Organizația Europeanã de Cooperare Economicã (OECE), creata în 1948,

– Organizația Națiunilor Unite,

– Consiliul Europei, constituit la 5 septembrie 1949.

În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de pact pentruUniunea Statelor Europene, bazat pe un sistem prezidențial și federalist, care sã aibã un arbitru ales pe o perioadã de 5 ani prin vot universal, un Senat format din miniștrii statelor membre, o Adunare Europeanã formatã din delegați naționali aleși în conformitate cu numãrul locuitorilor, comisari stabiliți de cãtre arbitru și o Curte formatã din judecãtori.

Propunerea a fost urmatã în 9 mai 1950 de declarația lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, secondat de Jean Monet. Robert Schuman care susținea cã o comuniune în domeniul cãrbunelui și oțelului va asigura baza dezvoltãrii economice federaliste europene.

Proiectul Schumann se bazeazã pe urmãtoarele principii:

formarea pieței comune pentru statele membre;

punerea în comun a producției cãrbunelui și oțelului;

evitarea izbucnirii unui nou rãzboi;

construirea comunitãții ca o solidaritate de fapt;

prioritatea integrãrii sectoriale în raport cu cea globalã.

Principiile planului Schumann sunt de actualitate pentru cã se observã cã în prezent se încearcã o integrare economicã totalã în toate domeniile prin : crearea unei piețe comune pentru statele membre; adoptarea unei monede unice pentru toate statele membre.

Planul de integrare europeanã propus corespundea celor douã imperative ale momentului, și anume: realizarea integrãrii economice și prevenirea izbucnirii unui nou conflict militar, prin punerea sub control comun a industriilor ce stãteau la baza producerii armamentului.

La 18 aprilie 1951 s-a semnat Tratatul de la Paris, prin care se instituie Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui și Oțelului (CECO). Aceasta reunea șase state europene, întrucât Marea Britanie nu a acceptat principiul renunțãrii la unele prerogative ale suveranitãții, acceptând doar relații de coordonare cu comunitatea.

Crearea acestei organizații europene a însemnat constituirea unor organe supranaționale cu competența de a lua decizii în anumite domenii și de a le impune statelor membre, reprezentând materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la constituirea unei Europe economice.

Deși era vorba de o piațã comunã sectorialã (limitatã la cãrbune și oțel), ea a constituit un precedent instituțional de o deosebitã importațã. Prin acest tratat au fost create patru organe ale comunitãții:

Înalta Autoritate, organ internațional care era însãrcinat sã favorizeze interesele preponderent comunitare;

Consiliul Special de Miniștri, care era un organ cu caracter interguvernamental; Adunarea Comunã, aleasã prin vot universal direct și care sã aibã sarcina controlului democratic;

Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional.

1.2.Crearea Comunitãții Europene a Energiei Atomice (CEEA) și a Comunitãții Economice Europene (CEE).

Viabilitatea construcției europene este pusã sub semnul întrebãrii datoritã crizei înregistrate în perioada 1952-1957. La Paris, la 30 mai 1952, a fost semnat Tratatul de creare a Comunitãții Europene de Apãrare (CEA). Se propunea pentru viitor și crearea unei Comunitãți politice europene.

Rãzboiul din Coreea și conflictele de interese dintre statele europene referitoare la rãzboi și la mișcãrile de eliberare naționalã din fostele colonii europene din Asia și Africa, cât și refuzul Franței de a intra în Comunitatea Europeanã de Apãrare au determinat eșuarea tentativei de creare a Comunitãții Europene de Apãrare, deși tratatul fusese ratificat de cãtre celelalte state.

Cu ocazia reuniunii de experți organizatã la Bruxelles, în perioada iulie1955-aprilie 1956, s-a redactat un „Raport al șefilor delegațiilor miniștrilor afacerilor externe” care a constituit baza conferinței miniștrilor afacerilor externe din mai 1956 de la Veneția.

La reuniunea de la Messina din iunie 1995, când luându-se în discuție un proiect olandez din 1952 pentru o piațã comunitarã generalizatã, a fost desemnat Paul Henri Spaak, ministru de externe Belgian sã elaboreze un proiect privind posibilitãțile de extindere a integrãrii sectoriale în domeniul energiei atomice, cât și de a crea o piațã comunã generalizatã.

Au urmat alte întâlniri la diverse niveluri, care au pregãtit proiectul celor douã tratate sectoriale de la Roma, semnarea lor având loc la 25 martie 1957, respectiv a Tratatului instituind Comunitatea Economicã Europeanã (CEE) și a Tratatului instituind Comunitatea Europeanã a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), membre fiind tot cele șase state care participau la CECO.

Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Ele au fost însoțite de adoptarea unei Convenții privind instituțiile comune pentru Comunitãți și de unele protocoale semnate la Bruxelles, la 17 aprilie 1957, cu privire la imunitãțile și privilegiile Curții de Justiție a CEE și EURATOM.Crearea CEE a vizat în primul rând transformarea condițiilor economice pentru efectuarea schimburilor și realizarea producției pe teritoriul comunitãților.

În art. 2 din Tratatul privind CEE este prevãzut scopul sãu:”Comunitatea are ca misiune, prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivã a politicilor economice ale statelor membre, de a promova o dezvoltare armonioasã a activitãților economice în ansamblul Comunitãții; o expansiune continuã și echilibratã, o stabilitate crescutã, o creștere acceleratã a nivelului de viațã și relații mai strânse între statele pe care la reunește.”

Politicile comune sunt stabilite în art. 3 al aceluiași Tratat, respectiv:

eliminarea drepturilor vamale și a restricțiilor cantitative; stabilirea unui tarif vamal unic și a unei politici comerciale comune fațã de terți;

eliminarea obstacolelor la libera circulație a bunurilor, persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor;

elaborarea unei politici agricole comune;

politici comune în domeniul transporturilor;

politici comune în material concurenței;

elaborarea de politici coordonate în domeniul bancar;

apropierea legislațiilor naționale, ș.a.

Tratatul de creare a EURATOM, avea ca obiectiv, conform art.1 ”sã contribuie la stabilirea condițiilor necesare formãrii și dezvoltãrii rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trai în statele membre și dezvoltãrii schimburilor cu alte țãri”.

Rațiunea pentru care se instituia aceastã comunitate se baza pe deficitul de energie al țãrilor membre, rãmânerea în urmã a acestora în momentul respectiv fațã de alte state și faptul cã trebuiau sã-și dezvolte sectorul energetic nuclear pentru interese naționale și regionale comune.

În ceea ce privește organele celor douã comunitãți observãm cã s-a diminuat sensibil caracterul supranațional.În timp ce Consiliul de Miniștrii, Parlamentul și Curtea de Justiție își mențin în continuare caracterul și atribuțiile, Înalta Autoritate este înlocuitã de o Comisie, care deși reprezintã interesul Comunitãții, și-a pierdut caracterul dominant supranațional.

De asemeni, noile Comunitãți nu mai dispun de aceeași independențã sub aspect bugetar, de care dispunea CECO, deoarece ele depind mult de contribuția statelor membre.

1.3.Transformarea Comunitãților în Uniunea Europeanã.

Consiliul European reunit la Stuttgart în iunie 1983, la inițiativa guvernelor Italiei și Germaniei a adoptat ”Declarația solemnã asupra Uniunii Europene” pe baza cãreia Parlamentul a elaborat și adoptat un proiect de tratat supus examinãrii statelor.La reuniunea de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 Consiliul European a pus bazele unui nou Tratat care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 și prin care s-a realizat Uniunea Europeanã.

Pentru toți cei care au deplâns faptul cã Tratatul de la Roma a nãscut o Europã de tehnocrați în mâinile comercianților, Tratatul de la Maastricht încearcã sã aducã o nouã dimensiune: integrarea pânã la sfârșitul secolului.

Tratatul redefinește structura instituționalã a Comunitãții Europene, extinde competența acesteia în noi domenii de activitate și introduce noi dispoziții care guverneazã cooperarea în domeniul politicilor economice. Din punct de vedere politic, tratatul schițeazã obiectivele ce urmeazã sã fie atinse de comunitate în viitor, deschizãndu-se o nouã etapã în procesul colaborãrii mai strânse între popoarele Europei comunitare.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene s-a fãcut trecerea de la comunitatea economicã la cea politicã, fiind confirmate ideile potrivit cãrora procesul de integrare europeanã este progresiv și ireversibil.

În tratat la Titlul I “Dispoziții comune” se aratã la art.A ”Prin prezentul Tratat, Înaltele pãrți contractante instituie între ele o Uniune Europeanã, de aici înainte denumitã Uniune(alin1).Prezentul Tratat marcheazã o nouã etapã în procesul de creare a unei uniuni mai strânse între popoarele Europei, în care hotãrârile sunt luate cât mai mult posibil de cetãțeni (alin2). Uniunea este fondatã pe Comunitãțile europene, completate prin politicile și formele de cooperare instaurate prin prezentul Tratat. Ea are ca misiune organizarea de o manierã coerentã și solidarã a relațiilor dintre statele membre și dintre popoarele acestora (alin3)”.

Tratatul introduce de asemeni, un concept nou, și anume acela de cetãțenie europeanã și se preconizeazã cã progresul economic și social favorizat prin crearea unui spațiu fãrã frontiere interne sã fie accelerat prin afirmarea unuei uniuni economico-monetare care sã ducã la folosirea monedei unice.

Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluției ideilor de unitate europeanã pe douã planuri:

a) realizarea Uniunii Economice și Monetare;

b) realizarea Uniunii Politice.

Uniunea economicã și monetarã, consideratã a fi scopul creãrii Uniunii Europene, a fost avutã permanent în vedere de cãtre majoritatea statelor comunitare. Primii pași concreți în aceastã direcție au fost fãcuți cu ocazia Summit-ului de la Haga din decembrie 1969, când șefii de state și guverne ai statelor membre ale Comunitãților Europene, au decis sã creeze o uniune economicã și monetarã europeanã.

Consiliul European ținut la Hanovra (27-28 iunie 1988) a hotãrât înființarea unui comitet pentru studierea realizãrii uniunii economice și monetare, președinția acestuia fiind încredințatã lui Jacques Delors. Cu ocazia Consiliului European de la Dublin (aprilie 1990) s-a examinat propunerea Belgiei, Franței și Germaniei de realizare a uniunii politice.

Tratatul de la Maastricht este alcãtuit din șapte titluri, dupã cum urmeazã: Dispozițiile comune (titlul I), Modificarea celor trei tratate prin care a fost instituitã fiecare comunitate (titlurile II-IV), Reglementarea politicii externe și de securitate comunã (titlul V), Reglementarea cooperãrii în domeniile justiției și afacerilor interne (titlul VI) și Dispoziții finale (titlulVII).

Prin Tratatul de la Maastricht se creeazã o Uniune Europeanã fondatã pe Comunitãțile Europene și completatã prin formele de cooperare și politicile prevãzute de tratat. Astfel, în concepția tratatului Uniunea Europeanã este o construcție care se sprijinã pe trei piloni: Comunitatea Europeanã, Politica Externã și de Securitate Comunã (PESC) și Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI).

Uniunea Europeanã are, conform art.3 din Tratatul de la Maastricht, urmãtoarele obiective principale:

promovarea progresului economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu lipsit de frontiere naționale, prin întãrirea coeziunii economice și sociale și prin instituirea unei uniuni economice și monetare bazatã pe o monedã unicã;

afirmarea identitãții acesteia pe plan internațional, în special promovarea unei politici externe și de securitate comunã, inclusiv prin definirea unei politici de apãrare comunã;

întãrirea protecției drepturilor și intereselor cetãțenilor statelor membre prin instituirea unei cetãțenii unionale;

dezvoltarea unei cooperãri strânse în domeniul justiției și afacerilor interne;

menținerea integralã a realizãrilor comunitare și dezvoltarea acestora.

De asemeni, în Tratat se aratã cã Uniunea respectã identitatea naționalã a statelor membre ale cãror sisteme de guvernare sunt bazate pe principii democratice. Uniunea respectã și drepturile fundamenale ale omului așa cum sunt garantate de Convenția Europeanã pentru apãrarea drepturilor omului și a libertãților sale fundamentale.

1.4.Evoluția construcției comunitare

Pânã în anul 1973 cele trei Comunitãți au fost constituite doar din membrii fondatori, respectiv: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Deși în 1961 și în 1967 încercãrile de aderare ale Marii Britanii au eșuat datoritã vetoului exprimat de Franța, negocierile s-au finalizat prin semnarea actului de aderare în 1973 și prin dobândirea calitãții de membru începãnd cu 1 ianuarie 1974..

La 22 ianuarie 1972 se semneazã la Bruxelles acordul de aderare a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii și Norvegiei. În Norvegia însã se obține un rezultat negativ la referendumul de aderare la Comunitãțile Europene, astfel încât aceastã țarã renunțã la aderare.S-a ajuns în acest fel la existența a nouã state membre ale Comunitãților.

Urmãtoarea cerere fost depusã de Grecia, la 12 iunie 1975. Semnarea tratatului are loc la 28 mai 1979, iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981 fiind urmatã de Spania și Portugalia care își depun candidatura în 1977 și devin membre la1 ianuarie 1986.

Având în vedere politica de deschidere a comunitãților fațã de alte state, au fost depuse în continuare noi cereri de aderare, respectiv Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).

În urma procesului de reunificare a Germaniei, fosta Republicã Democratã Germanã a fost inclusã în Comunitãțile Europene la 30 octombrie 1990, fãrã a constitui un nou membru, ci doar ca efect al unificãrii, iar pe teritoriul sãu se aplicã normele dreptului comunitar de la 31 decembrie 1990 , în cele mai importante domenii, întrucât în altele s-a acordat o perioadã de tranziție mai lungã, supravegheatã de cãtre Comisie.

Cererile Austriei, Finlandei, Norvegiei și Suediei au fost negociate în anul 1994, iar la 4 mai 1994 Parlamentul European și-a dat acordul pentru primirea acestora ca membri, urmând a fi îndeplinite pe plan intern procedurile pentru aderare. Cetãțenii Norvegiei au respins pentru a doua oarã aderarea, astfel încât de la 1 ianuarie 1995, Uniunea Europeanã avea cincisprezece membri.

În urma destrãmãrii sistemului socialist din Europa centralã și de est au depus cereri pentru a deveni membre ale Uniunii Europene urmãtoarele state: Ungaria (31 martie 1994), Polonia (5 aprilie 1994), România (22 iunie 1995), Slovacia (27 iunie 1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14 decembrie 1995), Cehia (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996).

În urma Summit-ului de la Atena din anul 2003 s-a hotãrât ca zece noi state sã devinã membre ale Uniunii Europene începând cu 1 mai 2004 respectiv: Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Letonia, Lituania, Estonia, Cipru și Malta. Astfel, s-a ajuns ca Uniunea sã aibã 25 de membri.

În anul 2007 se preconizeazã un nol val al extinderii Uniunii Europene, numãrul membrilor crescând la 27 sau poate chiar 28 prin aderarea României, Bulgariei și, foarte probabil, a Croației .

Prosperitatea statelor membre, succesele obținute de ele oglindite în cererile de aderare ale statelor ce doresc a fi incluse în procesul de integrare europeanã și sã fie membre ale Uniunii, se datoreazã în bunã mãsurã obiectivelor urmãrite și promovate de Uniunea Europeanã.

CAPITOLUL .II.

ADERAREA LA UNIUNEA EUROPEANÃ.

2.1.Procedura de aderare.

Uniunea Europeanã este o realitate complexã politicã, economicã, sociala și juridicã ce se construiește sub ochii noștri.Este o organizație regionalã deschisã, iar acest caracter se analizeazã în raport cu condițiile de aderare, care se referã la douã aspecte distincte: condițiile de formã și procedurã și condițiile de fond, de posibilitațile pierderii calitãții de membru, cât și în raport de relațiile cu terții.

Tratatele de constituire a Comunitãții Europene sunt tratate deschise, membrii fondatori având în vedere posibilitatea extinderii prin primirea de noi membri.În aceste condiții prevederile Tratatului Comunitãții Europene a Cãrbunelui și Oțelului, cât și cele ale Tratatelor Comunitãții Economice Europene și a Comunitãții Europene a Energiei Atomice au fost modificate prin Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht, care prevede o singurã procedurã de aderare.

.Principiile generale ale procesului de aderare sunt precizate de Tratatul CECO art. 98, Tratatul CEE art 237 și Tratatul CEEA art 205.Cele trei tratate prevãd obligativitatea unei cereri de aderare din partea statului solicitant, adresatã Consiliului care decide cu unanimitate de voturi dupã primirea avizului din partea Comisiei.

Actul Unic European a instituit și obligativitatea obținerii avizului Parlamentului European dat cu majoritate de voturi, înainte ca organul decizional sã se pronunțe asupra aderãrii.

Bazele juridice ale negocierilor privind admiterea unui stat ca membru sunt date de art.O, Titlul VII- Dispoziții finale- al Tratatului de la Maastricht, care reia regulile de procedurã și de formã prevãzute în Tratatele de la Roma, cu modificãrile Actului Unic European și adaptate la noul stadiu de dezvoltare a Comunitãților cât și de art F, Titlul I- Dispoziții comune- care prevede normele de fond ale aderãrii.

Evaluarea statelor candidate la Uniunea Europeanã se face în funcție de un set de criterii, numit “Criteriile de la Copenhaga”, care se referã la: standardele politice, sistemul instituțional democrat, statul de drept, drepturile minoritãților, crearea unei economii de piațã funcționale; capacitatea de a face fațã presiunilor competitive și forțelor pieței din interiorul Uniunii precum și capacitatea de a-și asuma obligațiile ce decurg din statutul de stat membru, respectiv preluarea și implementarea dreptului comunitar.Conform dispozițiilor tratatului menționat un stat solicitant trebuie sã îndeplineascã trei condiții fundamentale în vederea aderãrii, și anume:

– sã aibã o entitate europeanã;

– sã fie un stat de drept democratic;

– sã respecte drepturile omului.

Pentru a fi admis statul solicitant trebuie sã aibã o economie de piațã competitivã, realã și solidã, care sã facã fațã în condiții de concurențã pieței unice europene, sã aibã un sector însemnat al economiei private și un cadrul juridic și administrativ adecvat în sectorul public și privat.

Existã trei principii de bazã în procesul de negociere și anume:

– acquis-ul comunitar nu se negociazã. Pentru a obține statutul de membru al Uniunii, un stat trebuie sã adopte în întregime prevederile acquis-ului comunitar. Se negociazã doar perioadele de tranziție sau derogãrile cerute de statul candidat.

– orice punct de vedere exprimat de oricare dintre pãrți asupra unui capitol de negociere, nu va prejudicia în nici un fel poziția care ar putea fi luatã la alte capitole;

– acordurile, chiar și parțiale, obținute pe parcursul negocierilor la capitolele care sunt examinate succesiv, nu pot fi considerate ca definitive, pânã când nu se stabilește un acord general.

Procedura de aderare la Uniunea Europeanã cuprinde urmãtoarele trei faze:

a) faza de preaderare, care se bazeazã pe : acorduri europene, ajutoare de preaderare, parteneriate pentru aderare și programe naționale pentru adoptarea acquis-ului comunitar, ajutoare pentru investiții în domeniul transportului și al mediului, programe ISPA, ajutoare pentru dezvoltarea agricolã și ruralã, participarea la programele Comunitãții Europene.

O altã condiție prealabilã o constituie recunoașterea și punerea în practicã a întregului acquis comunitar, a întregii dobândiri comunitare în timp, respectiv toate drepturile și obligațiile Uniunii și ale cadrului instituțional.

Statul solicitant trebuie sã respecte conținutul, principiile și obiectivele politice ale tratatelor comunitare, sã accepte și sã respecte jurisdicția și jurisprudența Curții de Justiție, sã respecte declarațiile și deciziile Comunitãților, acordurile internaționale și acordurile statelor membre privind Comunitãțile.Statul, candidat trebuie sã recunoascã și sã accepte finalitatea politicã a Uniunii Europene ce decurge din realizarea în timp a obiectivelor comunitare.

b) faza comunitarã se desfãșoarã la nivelul a trei instituții :Consiliu, Comisie și Parlamentul European. Procedura comunitarã este deschisã de adresarea cererii de aderare Consiliului, care hotãrãște asupra deschiderii procedurii și cere Comisiei sã prezinte consecințele politice, economice, juridice și instituționale ale aderãrii statului candidat.Comisia va elabora un aviz provizoriu pe baza cãruia Consiliul va decide cu unanimitate de voturi începerea negocierilor de aderare.

Negocierile se deschid cu ocazia unei conferințe interguvernamentale la care participã membrii Consiliului și statul candidat la nivelul miniștrilor de externe și reprezentanți ai Comisiei.Comisia va verifica împreunã cu statul candidat corespondența legislației comunitare cu cea a statului solicitant.Eventualele divergențe sesizate de Comisie vor fi soluționate la nivelul Consiliului.

Va fi elaborat un proiect de aderare, care împreunã cu anexele parte la tratat va cuprinde toate adaptãrile tehnice pentru perioada de tranziție cât și eventualele derogãri temporare care va fi transmis spre dezbatere Parlamentului European.Ultima etapã a procedurii de aderare o constituie luarea hotãrârii cu unanimitate de voturi de cãtre Consiliu.

c) faza cu caracter internațional în care se încheie acordurile de asociere între statul candidat și celelalte state membre ale Uniunii, moment în care statul candidat devine membru UniuniiEuropene.Procedura între state se referã la faptul cã negocierile, sub aspect politic se desfãșoarã între statele deja reunite în Consilii și statul candidat.Comisia este doar mediator al negocierilor.

Deși se poate spune cã existã douã pãrți care negociazã, statul candidat, pe de o parte și Uniunea Europeanã pe de altã parte, întrucât aceasta nu este subiect de drept internațional, negocierile se desfãșoarã practic cu toate statele membre ale Uniunii Europene.

.2.2Acquis-ul comunitar.

Dreptul comunitar, cunoscut și sub sintagma “acquis comunitar”, reprezintã o construcție juridicã ineditã și originalã, necunoscutã anterior în istorie. Acquis-ul comunitar reprezintã fundamentul comun alcãtuit din drepturi și obligații ce revin tuturor statelor membre din cadrul Uniunii Europene.

Trebuie subliniat cã acquis-ul comunitar reprezintã mai mult decât totalitatea reglementãrilor adoptate la nivel european.Însuși cuvãntul “acquis” este sugestiv în acest sens, el provenind de la verbul francez : “acquerir”, ceea ce înseamnã a dobândi.

Astfel acquis-ul comunitar acoperã tot ceea ce Uniunea Europeanã a realizat pânã în prezent, din punct de vedere politic și legal și se întinde pe aproximativ 80.000 de pagini.

Aqcuis-ul comunitar se aflã într-o permanentã schimbare și cuprinde urmãtoarele:

conținutul, principiile și obiectivele politice cuprinse în Tratatele originare ale Comunitãților Europene (CECO, CEE, CEEA) și în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht și Tratatul de la Amsterdam);

legislația adoptatã de cãtre instituțiile Uniunii pentru punerea în practicã a prevederilor Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii și recomandãri);

 jurisprudența Curții de Justiție a Comunitãții Europene;

declarațiie și rezoluțiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;

acțiuni comune, poziții comune, convenții semnate, rezoluții, declarații și alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comunã (PESC) și a cooperãrii din domeniul Justiției și Afacerilor Interne (JAI);

acordurile internaționale la care Comunitatea Europeanã este parte, precum și cele încheiate între statele membre cu referire la activitatea acesteia.

Acquis-ul comunitar nu cuprinde doar dreptul comunitar în sens restrâns, ci toate actele emise sub egida celui de-al doilea și al treilea pilon al Uniunii Europene, precum și obiectivele comune, stabilite prin tratate.

Acquis-ul comunitar cuprinde, prin urmare, ansamblul legislației comunitare adoptate inițial, precum și cea de revizuire în decursul perioadei de existențã a Comunitãților. Adoptarea acquis-ului comunitar presupune ca țãrile candidate sã-și adapteze în cea mai mare mãsurã posibilã instituțiile și infrastructura, în vederea respectãrii normelor comunitare.

Negocierile de aderare la Uniunea Europeanã privesc tocmai transpunerea și implementarea în ordinea juridicã a acquis-ului comunitar, având ca scop ajungerea la un acord asupra aspectelor instituționale ale aderãrii (participarea la instituțiile Uniunii Europene, contribuția la buget), precum și asupra perioadelor de tranziție și a derogãrilor, dar și de a permite Uniunii monitorizarea procesului de implementare a acquis-ului comunitar de cãtre viitoarele state membre.nu este suficientã armonizarea legislativã formalã cu acquis-ul comunitar, fiind obligatorie implementarea deplinã a acestuia, adicã dezvoltarea capacitãții administrative.

Implementarea acquis-ului este un proces dificil și costisitor, însã pe termen lung constituie premisa legislativã necesarã pentru obținerea și menținerea unei economii de piațã moderne și prosprere, pentru asimilarea valorilor democratice și respectul drepturilor omului.

Trebuie de asemenea sã menționãm cã acquis-ul comunitar nu se negociazã, pentru obținerea statutului de membru , un stat candidat trebuie sã adopte în întregime prevederile acquis-ului comunitar, fiind negociabile, însã, perioadele de tranziție (excepție limitatã în timp de la aplicarea unei anumite prevederi) sau derogãrile(excepții permanente) cerute de statul candidat.

Din punctul de vedere al negocierilor, acquis-ul comunitar este structurat în 31 de capitole și anume:

Capitolul 1:Libera circulație a mãrfurilor.

Capitolul 2: Libera circulație a persoanelor.

Capitolul 3:Libera circulație a serviciilor.

Capitolul 4: Libera circulație a capitalului.

Capitolul 5: Dreptul societãților comerciale.

Capitolul 6: Politica în domeniul concurenței.

Capitolul 7: Agriculturã.

Capitolul 8: Pescuitul

Capitolul 9: Politica în domeniul transportirilor.

Capitolul 10: Impozitare.

Capitolul 11:Uniune economicã și monetarã.

Capitolul 12: Statisticã.

Capitolul 13: Politici sociale și ocuparea forței de muncã.

Capitolul 14: Energie.

Capitolul 15: Politica industrialã.

Capitolul 16: Întreprinderi mici și mijlocii.

Capitolul 17: Științã și cercetare.

Capitolul 18: Educație, formare profesionalã și tineret.

Capitolul 19: Telecomunicații și tehnologia informațiilor.

Capitolul 20: Culturã și politica în domeniul audiovizualului.

Capitolul 21: Politica regionalã și coordonarea instrumentelor.

Capitolul 22: Protecția mediului înconjurãtor.

Capitolul 23: Protecția consumatorilor și a sãnãtãții.

Capitolul 24: Justiție și afaceri interne.

Capitolul 25: Uniune vamalã.

Capitolul 26:Relații externe.

Capitolul 27:Politica externã și de securitate comunã.

Capitolul 28:Control financiar.

Capitolul 29:Dispoziții financiare și bugetare.

Capitolul 30:Instituții.

Capitolul 31: Diverse.

Un capitol este „provizoriu închis” dupã ce se ajunge la un acord comun asupra condițiilor în care țara candidatã o sã adere la Uniunea Europeanã. În momentul în care toate cele 31 de capitole sunt închise, se considerã cã țara candidatã a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar și are instituțiile necesare pentru aplicarea lui și condițiile necesare pentru aderarea la Uniunea Europeanã.

Acquis-ul comunitar este un mod tehnic de a exprima idealul unei societãți funcționale, civilizate.Desigur cã societatea nu va deveni mai bogatã, doar datoritã sistemului legislativ, însã experiența a demonstrat realitatea situației opuse, respectiv fãrã un sistem legislativ adecvat, societatea devine disfuncționalã, predispusã corupției și unui nivel ridicat de infracționalitate.

2.3.Aderarea României la Uniunea Europeanã.

Aderarea României la Uniunea Europeanã constituie pentru societatea româneascã un obiectiv strategic fundamental.Aceastã opțiune are la bazã convergența forțelor politice și sociale care vizeazã ancorarea solidã a țãrii în sistemul de valori european, dezvoltarea societãții românești pe principiile democrației și economiei de piațã, în mãsurã sã asigure stabilitatea socialã și prosperitatea catãțenilor și a națiunii.

Aderarea trebuie sã serveascã promovãrii interesului național și dezvoltãrii potențialului economic și patrimoniului cultural românesc, devenind astfel un punct esențial al solidaritãții naționale.

Aceastã opțiune se aflã în corelare cu procesele de reformã care au loc în România, cu atributele unei societãți democratice –statul de drept, pluralism politic, separarea puterilor, alegeri libere, respectarea drepturilor omului, crearea unui mediu economic viabil, etc.

În aceste condiții este necesarã realizarea unei duble tranziții la economia de piațã și la societatea informaționalã, menitã sã stopeze adâncirea decalajului de productivitate fațã de țãrile avansate și sã marcheze începutul inversãrii acestei tendinețe seculare.

România a fost singura țarã din fostul bloc comunist care a recunoscut Comunitãțile Europene ca o realitate a continentului nostru și a purtat negocieri în vederea încheierii unor tratate tehnice încã din 1969

.De asemeni, România a fost prima țarã din Europa centralã și de est, care a stabilit raporturi de comerț cu Comunitatea Economicã Europeanã.La baza relațiilor comerciale au stat Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferințe din 1974 și Acordul privind produsele industriale din 1980.

Începând cu 1980 au fost stabilite și relații diplomatice între România și Comunitatea Europeanã, în special dupã revenirea la democrație, când în 1991 a fost semnat acordul privind comerțul și cooperarea comercialã care a fost înlocuit ulterior de Acordul European, instituind o asociere între România pe de o parte și Comunitãțile Europene și statele membre ale acestora, pe de altã parte, care a fost semnat la 1 februarie 1993 și a intrat la 1 februarie vigoare în 1995, de asemenea la 22 iunie 1995 România a depus la Paris cererea de aderare.

Acordul a fost ratificat de Parlamentul României prin Legea nr.20/93 care s-a publicat în Monotorul Oficial nr.72/12.04.1993, iar una din urmãrile sale este aceea a liberalizãrii schimbului economic între România și Comunitãțile Europene potrivit principiului asimetriei în concesiile acordate.

Acordul European de asociere marcheazã o etapã deosebit de importantã în procesul de integrare a României în structurile europene, pas decisiv în atingerea obiectivului ca țara noastrã sã devinã membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Prin acord s-a creat un cadru pentru dialogul politic, pentru dezvoltarea schimburilor comerciale și a relațiilor economice dintre pãrți, pentru asistențã tehnicã și financiarã acordatã României în vederea facilitãrii integrãrii treptate a acesteia în Uniune. Acordul European reprezintã o etapã de pregãtire prealabilã, conținând obligații juridice specificeîn sarcina statelor asociate, a cãror realizare sprijinã îndeplinirea criteriilor de aderare.

Între mecanismele constituite în vederea integrãrii României în Uniune se numãrã Consiliul de Asociere – care examineazã stadiul general al relațiilor României cu Uniunea și perspectivele acestora – Comitetul de Asociere – care este constituit la nivel de funcționãri superiori și se preocupã de gãsirea soluțiilor pentru rezolvarea problemelor transpunerii în viațã a Acordului- și Comitetul parlamentar mixt România – Uniunea Europeanã, constituit la 20 aprilie 1995.

De asemeni, a fost creat un Comitet Interministerial, prezidat de primul ministru, care avizeazã chestiunile referitoare la integrarea europeanã.Guvernul României a creat Departamentul pentru Integrare Europeanã, care ulterior a fost transformat în Minister al Integrãrii sub conducerea primului ministru.În paralel cu crearea acestor structuri ale puterii a fost elaboratã Strategia Naționalã de Pregãtire a aderãrii României la Uniunea Europeanã.

Este important sã realizãm și o cronologie a relațiilor dintre România și Uniunea europeanã :

-în iulie 1997 Comisia Europeanã a prezentat “Opinia asupra cererii oficiale de aderare a României”;

-în noiembrie 1998 Comisia Europeanã prezintã primul Raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare;

-în decembrie 1999 Consiliul European de la Helsinki decide deschiderea negocierilor de aderare cu România, alãturi de alte șase state candidate;

-în februarie 2000, în cadrul Conferinței Interguvernamentale România-Uniunea Europeanã se lanseazã oficial procesul de negociere a aderãrii României ;

-în decembrie 2002, Consiliul European de la Copenhaga a exprimat sprijinul pentru obiectivul aderãrii României în 2007;

-în iunie 2003 Consiliul European de la Salonic a manifestat susținerea pentru încheierea negocierilor de aderare ale României în anul 2004;

-în decembrie 2003 – Consiliul European de la Bruxelles a stabilit calendarul de aderare a României la Uniunea Europeana – finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare, cât mai curând posibil în 2005 și aderarea efectivã la Uniunea Europeanã în ianuarie 2007.

În concluziile Consiliului European s-a afirmat cã aderarea României și Bulgariei reprezintã obiectivul comun al Uniunii Europene cu 25 de membri. Pentru prima datã într-un document al Consiliului European este afirmat obiectivul semnãrii Tratatului comun de aderare al României și Bulgariei în 2005, precum si sprijinul Uniunii Europene în acest sens.

-în iunie 2004 – Consiliul European de la Bruxelles reconfirma calendarul de aderare a României, în intervalele temporale 2004-2005-2007 ;

-în octombrie 2004 – La 6 octombrie 2004 Comisia Europeană prezintă Raportul anual 2004 pentru România, precum și Documentul de Strategie privind perspectivele procesului de extindere. Documentele afirmă sprijinul ferm al Comisiei Europene în favoarea încheierii negocierilor de aderare cu România (și Bulgaria) până la sfârșitul anului 2004.

-în decembrie 2004 – Formalizarea din punct de vedere tehnic a negocierilor de aderare în cadrul Conferinței de Aderare la nivel ministerial din 14 decembrie a.c.

-în decembrie 2004 – Consiliul European de la Bruxelles din 16-17 decembrie 2004 a confirmat încheierea negocierilor de aderare cu România, și a reafirmat calendarul de aderare: aprilie 2005 – semnarea Tratatului de Aderare; 1 ianuarie 2007 – aderarea efectivă.

Consiliul European din decembrie 2004 a confirmat încheierea negocierilor de aderare cu România, marcând astfel încheierea primei etape a calendarului de aderare al României, și a reiterat totodată celelalte două repere ale procesului de aderare: semnarea Tratatului de Aderare în aprilie 2005, și aderarea efectivă la 1 ianuarie 2007.

Jaloanele aderării au fost stabilite la Consiliului European de la Bruxelles (decembrie 2003) și sunt comune pentru România și Bulgaria, țări cu a căror aderare la 1 ianuarie 2007 se va definitiva cel de-al cincilea val al extinderii, inițiat de Uniune în 1997 și marcat de aderarea istorică a primelor 10 state, la 1 mai 2004.

Încheierea negocierilor de aderare a fost formalizată, din punct de vedere tehnic, în cadrul Conferinței de Aderare la nivel ministerial din 14 decembrie 2004, cu ocazia închiderii ultimelor două capitole de negociere – Concurența și Justiție și afaceri interne-. Ca urmare, șefii de stat și de guvern, reuniți la summit-ul Uniunii din 16-17 decembrie 2004, au adoptat decizia de încheiere a negocierilor, la cel mai înalt nivel politic.

Perioada rămasă până la aderare, la 1 ianuarie 2007, va fi una de intensă monitorizare din partea Comisiei Europene și a statelor membre, prioritară fiind îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri, în special în domeniul concurenței, justiției și afacerilor interne, mediului. Comisia va elabora rapoarte anuale de monitorizare a progresele României în pregătirea pentru aderare, primul astfel de raport urmând sa fie prezentat în octombrie 2005.

Deciziile adoptate de Consiliul European din decembrie 2004 au avut la baza evaluările și recomandările Comisiei, conținute în Raportul acesteia dat publicității la 6 octombrie 2004 împreună cu Documentul de Strategie.

Comisia a evidențiat atât progresele realizate de România în pregătirea de aderare, cât și domeniile care necesită continuarea pregătirii interne. A reconfirmat faptul că România continuă să îndeplinească criteriul politic, a arătat că România este o economie de piață funcțională și au fost subliniate progresele îndeplinite în adoptarea și implementarea acquis-ului comunitar..

Calendarul de aderare al României este sprijinit și de Parlamentul European, acest sprijin reieșind cu claritate din ultimul raport privind progresele României, adoptat de Parlamentul European la 15 decembrie 2004.

Dupã un deceniu în care România a fost dese ori criticatã , dar și încurajatã, pe data de 25 aprilie 2005, România a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeanã, în cadrul unei ceremonii oficiale desfãșurate la “Centrul cultural Abația Neumunster” din Luxemburg.Ceremonia a avut loc în marja reuniunii Consiliului Afaceri Generale și Relații Externe al Uniunii Europene.

Delegația oficialã a României a fost condusã de Președintele României, Traian Bãsescu, din delegație fãcând parte premierul Cãlin Popescu Tãriceanu, ministrul afacerilor externe, Mihai Rãzvan Ungureanu, alți membrii ai guvernului, negociatorul șef în Uniunea Europeanã și înalți oficiali.

La ceremonie au participat, pe lângă delegațiile României și Bulgariei, reprezentanți ai celor 25 de state membre, precum și numeroase personalități luxemburgheze și comunitare: Altețele Lor Regale, Marele Duce și Marea Ducesă a Luxemburgului, premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker, președintele în exercițiu al Consiliului European, președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, președintele Parlamentului European, Josep Borell.

Tratatul de aderare cuprinde :

Tratatul în sine, între statele membre ale Uniunii Europene și România ( respectiv Bulgaria);

Protocolul în privința condițiilor și aranjamentelor pentru admiterea Bulgariei și României în Uniunea Europeanã.Acest protocol conține, la rândul sãu : principii, ajustãri constituționale, prevederi permanente, prevederi temporare (printre care care mãsurile tranzitorii), prevederi legate de implementarea protocolului;

Anexele, al cãror volum este mai mare decât cel al Tratatului și al Protocolului în sine, sunt în numãr de nouã;

Pachetul de documente este completat de Actul Final, declarații și schimburi între cele douã noi membre și Uniunea Europeanã.

Dintre punctele cele mai importante ale Tratatului enumerãm:

– Europarlamentarii:Tratatul de aderare stabilește numãrul de europarlamentari la 35 pentru România, care vor avea mandat în perioada dintre aderare și anul 2009, anul începerii unui nou mandat al Parlamentului European.Înainte de 31 decembrie 2007, România va trebui sã facã alegeri pentru Parlamentul European, prin vot direct universal.Cei 35 de parlamentari care vor reprezenta România vor fi desemnați din parlamentul național în conformitate cu procedurile fiecãrui stat.

– Contribuții financiare : de la data aderãrii România va plãti suma de 42 300 000 Euro, corespunzãtoare cotei proprii de capital, definitã de Statutul Bãncii Europene de Investiții și de Constituție. România va contribui și la sumele care vor completa rezervele, constând în balanța dintre profit și pierderi, stabilitã la sfârșitul lunii care precede aderarea, prin sume corespunzãtoare cu 0.517 % din reserve și stocuri ; aceasta va fi fãcutã în cash în Euro, cu excepția unei derogãri acceptate în unanimitate de Board-ul Guvernatorilor.De asemenea România va plãti și 29 880 000 Euro cãtre Fondul de Cercetare pentru Cãrbune și Oțel în patru tranșe.

– Asistențã : licitațiile, implementarea contractãrii și plãțile pentru asistența de aderare a programelor Phare și Phare CBC și pentru asistența a Facilitãții de Tranziție vor fi realizate prin implementarea de agenții în România începãnd cu data aderãrii.Controlul ex-ante al Comisiei asupra licitațiilor și contractãrilor va fi cedat printr-o decizie a Comisiei, și avizatã prin Extended Decentralised Implementation System(EDIS). Dacã decizia în acest sens a Comisiei nu va fi luatã înainte de data aderãrii, orice contract semnat între data aderãrii și data luãrii deciziei nu va fi eligibil pentru asistența pre-aderare.Se admit totuși excepții în cazuri extraordinare și justificate.

Aranjamentele financiare luate înaintea aderãrii în cadrul instrumentelor financiare de pre-aderare vor continua sã fie guvernate de regulile instrumentelor de finanțare de pre-aderare.Procedurile de achiziții publice inițiate dupã aderare vor fi realizate în conformitate cu prevederile relevante ale Uniunii.

Ultimul exercițiu de programare pentru asistența de pre-aderare va avea loc în ultimul an dinaintea aderãrii Acțiunile corespunzãtoare acestor programe vor trebui contractate în urmãtorii doi ani, fãrã a se mai acorda prelungiri pentru perioada de contractare, ci doar , în mod excepțional pentru durata de execuție a contractelor.

Semnarea Tratatului de aderare are o importanțã covârșitoare pentru România din acest moment ea dobândind statutul de "țară în curs de aderare" la Uniune.

CAPITOLUL.III.

PIAȚA INTERNÃ ȘI LIBERTÃȚILE FUNDAMENTALE

3.1.Libera circulație a mãrfurilor.

3.1.1 Noțiune și temei legal .

Dintre cele patru libertãți fundamentale se detașeazã ca importanțã libera circulație a mãrfurilor care presupune libera circulație a bunurilor între statele comunitare fãrã impunerea de taxe vamale sau de taxe ce au un efect echivalent cu taxele vamale, cât si neaplicarea de restricții cantitative la import și export..

Libera circulație a mãrfurilor, datoritã efectelor sale, respectiv stimularea producției și a varietãții sortimentale, impunerea pe piața a celor mai competitive produse, având în vedere costul de producție, specializarea, cât și implantarea acestora în zonele cele mai ridicate economic și productiv, reprezintã un element fãrã de care nu ar putea funcționa eficient piața internã .

Libera circulație a mãrfurilor presupune realizarea unei uniunii vamale care sã priveascã toate categoriile de mãrfuri și care permite condiții egale de concurentã intre participanții la circuitul comercial si productiv.

Baza legalã a liberei circulații a mãrfurilor este reprezentatã de dispozițiile Tratatului de la Roma (art. 6-12; art. 30-37; art. 85-86; art. 92-96) al cãrui obiectiv principal a fost reprezentat de constituirea pieței comune prin instituirea celor patru libertãți fundamentale . Piața comunã este definitã de acest tratat drept:"o zona fãrã frontiere interne, în care este asiguratã libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului. Toate controalele și verificãrile sistematice necesare asigurãrii conformitãții cu regulile, au loc pe piața și nu la frontierele naționale."

Articolele 9-12 din Tratat prevãd abolirea taxelor vamale și a impozitelor, articolele 30-36 interzic restricțiile cantitative și mãsurile cu efect similar asupra schimburilor dintre statele membre, în timp ce articolele 93 si 95 stabilesc condiții stricte pentru ajutoarele de stat și obligativitatea statelor de a nu face discriminãrii în probleme fiscale, în scopul protejãrii integritãții Pieței Interne .

Libera circulație a mãrfurilor se aplicã tuturor produselor originale din statele membre și tuturor poduselor din terțe țãri cu drept de liberã circulație în spațiul comunitar.La început, libera circulație a mãrfurilor a fost vãzuta ca parte integrantã a uniunii vamale a statelor membre, ulterior s-a urmarit în special eliminarea obstacolelor existente în calea liberei circulații în scopul creãrii Pieței Interne.

Principiul liberei circulații se aplicã mãrfurilor originare din statele membre.Tratatul CE nu definește mãrfurile comunitare, dar conform art. pct.7 din Codul vamal comunitar, existã trei categorii de mãrfuri comunitare, respectiv :

din prima categorie fac parte mãrfurile obținute în întregime pe teritoriul vamal al Comunitãții, în condițiile art. 23, fãrã sã fie folosite mãrfuri importate din țãri sau teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al Comunitãții;

în a doua categorie intrã mãrfurile importate din țãri sau teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al Comunitãții și care se afla în libera practicã;

cea de-a treia categorie este alcãtuitã din mãrfurile obținute în cadrul teritoriului vamal al Comunitãții prin prelucrarea unor bunuri care sunt în liberã practicã sau din bunuri fabricate în întregime în Comunitate și din produse care se aflã în liberã practicã.

Pentru a putea determina originea mãrfurilor este necesar sã facem distincție între originea nepreferențialã și cea preferențialã a mãrfurilor.Originea nepreferențialã se stabilește conform art. 23-26 din Codul vamal comunitar, acesta fiind regimul juridic de drept comun, în timp ce originea preferențialã a mãrfurilor se stabilește pe baza tratatelor internaționale pe care Comunitatea le-a stabilit cu terțe țãri, grupãri de state, sau în mod unilateral, de Comunitate, în favoarea anumitor state, grupãri de state sau teritorii.

Dacã procesul de fabricație a unor mãrfuri a avut loc în mai multe state se considerã cã marfa este originarã din țara unde a avut loc ultima transformare sau prelucrare substanțialã, realizatã într-o întreprindere echipatã în acest scop și care a condus la obținerea unui produs nou ori care reprezintã un stadiu de fabricație important.

Cu toate acestea, în practicã au apãrut situații pentru a cãror rezolvare a fost nevoie de examinãri tehnice detaliate în vederea determinãrii dacã marfa a fost sau nu supusã unor transformãri sau prelucrã

3.1.2.Eliminarea taxelor vamale și a mãsurilor cu efect echivalent acestor taxe.

Statele membre ale Comunitãții aveau obligația, potrivit dispozițiilor Tratatului de la Roma sã reducã treptat, și ulterior, sã elimine taxele vamale care erau aplicate în relațiile comerciale dintre ele .Eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între statele membre, s-a realizat la 1 iulie 1985, când s-a definitivat unuinea vamalã, problemã pe care o vom dezbate pe larg într-un capitol ulterior.

Deoarece Tratatul de la Roma nu definește conceptul de taxe cu efect echivalent taxelor vamale, Curtea Europeana a stabilit cã "orice taxa oricum este definitã și oricare ar fi modalitatea de aplicare, (…) care, dacã se aplicã in mod specific unui produs importat dintr-un stat membru în defavoarea produselor similare autohtone, prin alterarea prețului, are același efect asupra liberei circulații a mãrfurilor ca și taxele vamale" poate fii consideratã drept taxa cu efect echivalent.

De asemenea, în vederea eliminãrii discriminãrii între mãrfurile importate și cele autohtone, Curtea de Justiție a atestat principiul recunoașterii reciproce de cãtre statele membre, a regulilor proprii în absența armonizãrii care s-a materializat ulterior în Directiva 98/34/CE, care cere statelor membre sã informeze Comisia asupra tuturor proiectelor de reglementãri tehnice.

Nu vor fii considerate taxe având efect echivalent și deci pot vor putea fii aplicate urmãtoarele categorii de taxe:

taxele care fac parte din sistemul general național de taxe ale unui stat membru, dacã acestea sunt aplicate fãrã discriminare tuturor mãrfurilor ;

taxele stabilite în baza unei mãsuri comunitare pentru anumite servicii efectuate dacã nu depãșesc contravaloarea unor servicii efectuate, dacã mãsurile de verificare sunt uniforme și obligatorii pe intreg teritoriul Uniunii Europene și dacã serviciul stimuleazã libera circulație a mãrfurilor, taxele sunt stabilite în interesul Comunitãții;

taxele care sunt contravaloarea unui serviciu efectuat și care sunt direct proporționale cu serviciul respectiv.Conform dispozițiilor Tratatului, în situații justificate de considerații generale și neeconomice, statele membre pot lua mãsuri cu efect echivalent cotelor vamale.

Libera circulație a mãrfurilor ar putea fi afectatã, în regulã genereralã nu numai prin impunerea de taxe vamale sau a taxelor cu efect echivalent, ci și prin restricții cantitative sau alte mãsuri cu efect echivalent ori prin controlul schimburilor comerciale.

Tratamentul aplicat acestor bariere este similar celui din cazul taxelor vamale și a mãsurilor cu efect echivalent :

– prima etapã constã în prevederea de suspendare,

– a doua încearcã eliminarea restricțiilor cantitative ca atare

– a treia etapã abolește mãsurile considerate a avea efecte similare cu cele ale restricțiilor cantitative.

În ceea ce privește eliminarea mãsurilor fiscale discriminatorii, Tratatul de la Roma interzice statelor membre introducerea în mod direct sau indirect de impozite și taxe asupra produselor de import, dacã aceste impozite și taxe sunt mai mari sau mai numeroase decât cele corespunzãtoare produselor indigene identice sau similare.

Diferențele dintre sistemele de taxare aplicabile în statele membre constituie un potențial obstacol în stabilirea unei piețe interne farã bariere.Taxele mari dintr-un stat membru nu opresc bunurile sã treacã frontierele, dar acționeazã ca un factor ce descurajeazã comercianții din alte state membre.

De aceea în vederea obținerii unui tratament fiscal similar în Comunitate se urmãrește armonizarea legislațiilor naționale avãndu-se în vedere eliminarea barierelor în calea liberei circulații a mãrfurilor .Se dinsting trei categorii de bariere :

a)-barierele fiscale în categoria cãrora includem tipurile și cotele de impozite aplicabile în diferite state ale Uniunii;

b)-barierele fizice de tipul sistemelor de oprire și verificare a bunurilor la frontierele naționale ale statelor membre;

c)-barierele tehnice care fac referire la legislațiile naționale referitoare la standardele produselor, la condițiile de comercializare etc.

3.1.3. Eliminarea formalitãților de trecere a frontierelor.

La 1 ianuarie 1993 s-a realizat un deziderat mai vechi în ceea ce privește libera circulatie a mãrfurilor și anume eliminarea formalitãților de trecere a frontierelor care implicã mãsuri legislative în patru domenii interdependente:eliminarea documentelor vamale în comerțul intracomunitar, regulile comunitare care guverneazã libera circulație a mãrfurilor, intãrirea frontierelor și cooperarea între administrații.

Primele inițiative în domeniul eliminãrii documentelor vamale în comerțul intercomunitar au fost realizate în perioada 1985-1992 prin introducerea documentului administrativ unic, a posturilor comune de trecerea frontierei și prin simplificarea procedurilor de tranzit.

Ulterior începand cu anul 1989 a început procesul de eliminare treptatã a utilizãrii documentului administrativ unic și a documentului de tranzit, deși acestea au fost în continuare utilizate pentru aplicarea acordurilor comerciale speciale.

De asemenea, în prezent, se mai efectueazã controale la granițe în legaturã cu sãnãtatea plantelor și a animalelor, așa cum se efectueazã și asupra produselor locale care circulã în interiorul unui stat, fãrã nici o discriminare pe motiv de origine a bunurilor sau de modalitate de transport.

În ceea ce privește regulile care guverneazã libera circulație a mãrfurilor, eliminarea documentului administrativ unic a reprezentat un pas urmat de mai multe mãsuri care aveau rolul de a defini noile reguli de guvernare a liberei circulații a mãrfurilor, fiind necesarã redefinirea modalitãților de controlare a taxelor TVA prin transferul controlului la sediul firmei și la depozitele autorizate pentru accize

.De asemenea au fost adoptate și reguli speciale privind:circulația, controlul, comercializarea produselor agricole, returnarea obiectelor culturale transferate ilegal într-un alt stat membru, comerțul cu droguri și transferul de deșeuri.

Noua Abordare de armonizare și standardizare tehnicã din 1985 a avut ca elemente fundamentale cerințele esențiale pe care trebuie sã le îndeplineascã produsele și procedurile de evaluare a conformitãții și a inclus produsele din sectoarele: jucãrii, produse cosmetice, utilaje, echipamente sub presiune, aparaturã medicalã, echipamente electrice și electrotehnice și instalații pe baza de combustibil.

În acest scop Directiva 83/189/CEE furnizeazã pocedura de informare privind progresele în domeniul standardizãrii și mecanismul prin care Comisia poate împuternici organismele naționale de standardizare sã proiecteze aceste standarde, în timp ce Directiva 93/465/CEE acoperã proiectarea, producția cât și controlul produselor.

Întãrirea frontierelor externe presupune ca angajații responsabili cu controlul la frontierele externe sã acționeze în numele tuturor autoritãților naționale cât și în interesul tuturor firmelor și a consumatorilor din Comunitate.Cadrul legal comun pentru efectuarea controalelor vamale este stabilit prin Codul Vamal Comunitar, dar și prin mãsuri speciale aplicabile în anumite domenii.

În ceea ce privește cooperarea între administrații au fost luate numeroase mãsuri precum :modalitãți de tranzit pentru bunurile supuse controlului vamal, schimb de informații și monitorizarea clasificãrii tarifelor pentru bunuri, schimb de informatii privind bunurile acoperite de reguli speciale, cooperarea dintre funcționarii vamali privind tariful vamal etc.

Au fost create rețele similare pentru sprijinirea luptei împotriva fraudei vamale, dar și programe menite sã promoveze convergența practicilor administrative în domeniul vamal, al pieței interne și al taxãrii indirecte.

În concluzie, libera circulație a mãrfurilor presupune realizarea uniunii vamale care sã priveascã toate categoriile de mãrfuri și sã implice interzicerea între statele membre a taxelor vamale asupra importurilor și expoturilor ori a altor taxe având efect echivalent, adoptarea unui tarif vamal comun în relațiile cu țãrile terțe și eliminarea restricțiilor cantitative sau a mãsurilor cu efect echivalent între statele membre.

3.2. Libera circulație a persoanelor.

3.2.1.Temeiul legal.

Libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertãți fundamentale din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alãturi de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor si libera circulație a capitalurilor.Libera circulație a persoanelor reprezintã unul dintre obiectivele fundamentale prevãzute în dispozițiile Tratatului de la Roma ce trebuie îndeplinit în vederea realizãrii pieței comune.

Esența acestei libertãți constã –din punct de vedere economic –în eliminarea discriminãrilor între cetãțenii statului membru în care se desfãșoarã activitãțile și cetãțenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat .Aceste discriminãrii se referã la condițiile de intrare, deplasare, de muncã sau remunerație.

Prin asigurarea unui regim nediscriminatoriu se realizeazã libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Reglementãrile comunitare cu privire la libera circulație a persoanelor au depãșit contextul lor inițial .În timp ce la început era vãzutã ca un element necesar în stabilirea pieței interne, percepția acestei libertãți fundamentale tinde a fi considerate ca un drept fundamental conferit tuturor cetãțenilor Uniunii Europene.

Cetãțenii europeni beneficiazã de urmãtoarele drepturi fundamentale:

a) acceptarea ofertelor de muncã;

b) deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre, dacã aceasta are ca finalitate cerința unei activitãții economice;

c) șederea într-un stat membru pentru scop de angajare prin eliberarea unei cãrți valabile pe 5 ani cu posibilitate de înnoire. Acest drept fiind condiționat de o garantie socialã și de mijloacele de trai(asigurarea de boalã);

d) rãmânerea pe teritoriul statului dupã angajare.În vederea respectãrii acestor drepturi, fiecare stat membru este obligat sã elimine orice discriminare directã sau indirectã între proprii sãi cetãțeni și cetãțenii celorlalte state membre în ceea ce privește accesul acestora pe piața muncii, remunerația pentru munca prestatã, celelalte condiții de muncã și de securitate socialã, precum și în ceea ce privește orice alte elemente care ar putea constitui obstacole în calea liberei circulații a persoanelor.

Baza legalã a liberei circulații a persoanelor este constituitã de :

a) articolul 14(7A)din Tratatul de la Roma care stabilește piața internã care include libera circulație a persoanelor;

b) articolul 18(8A)din Tratatul de la Roma care stabilește dreptul cetãțenilor de a circula și de a rezida liber pe teritoriul statelor membre ;

c) articolul 61 (731)din Tratatul de la Roma și urmãtoarele cuprinse sub Titlul 4 (3A)"Vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor";

d) articolul 45 din Carta Uniunii Europene privind drepturile fundamentale.

Tratatul de la Roma din 1957 reglementeazã "eliminarea, între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalului" și statueazã faptul ca "în scopul aplicãrii prezentului Tratat, și fãrã a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisã orice discriminare pe motiv de naționalitate".Interzicerea discriminãrii privește orice formã sub care aceasta s-ar prezenta, indiferent de importanțã și de sfera ei incluzând și domeniul educațional.

Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunitãții Europene a fost definitã de Actul Unic European (1987) drept una dintre cele patru libertãți fundamentale ale Pieței Interne.

Aceastã reglementare a permis accelerarea procesului de libera circulație asupra unor noi categorii de persoane :studenții și persoanele care nu depun activitãții economice, dar au resurse suficiente de trai.

Beneficiul dreptului la liberã circulație este subordonat posesiei nationalitãții unuia dintre statele membre, dar în absența definiției comunitare a naționãlitãții, fiecare stat membru determinã suveran condițiile în care acordã naționalitatea, inclusiv dubla naționalitate.

Conceptul de "cetãțenie europeanã ", a fost introdus pentru prima oarã prin Tratatul de la Maastricht din 1993 care a acordat libera circulație și libera rezidențã în interiorul Uniunii tuturor cetãțenilor statelor membre ale Uniunii Europene.

Persoanele care au cetãțenia unui stat membru se pot deplasa, împrunã cu membrii familiei lor, în orice țarã din Comunitate.Cetãțenii statelor membre pot pãrãsi țara de origine și sã intre pe teritoriul oricãrui stat din Comunitate sã exercite o activitate profesionalã.

Din jurisprudența Curții de Justiție reiese cã nu este obligatoriu ca persoana care beneficiazã de dispozițiile Tratatului CE sã își desfașoare activitatea pe teritoriul Comunitãții.De exemplu, o persoanã aparținând unui stat din Comunitate poate fi angajatã de o societate comercialã cu sediul în alt stat membru, iar apoi sã fie trimisã sã lucreze într-o țarã terțã care nu aparține Uniunii.

Tratatul de la Amsterdam a introdus o perioadã de 5 ani pânã în momentul în care se vor aplica procedurile comunitare în urmãtoarele domenii :vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor.De asemenea Tratatul a prevãzut înființarea progresivã a unei zone de libertate, securitate si justiție .

Insã, el nu și-a atins, decãt parțial, obiectivul de abolire a controalelor de la frontiere prin semnarea la 19 iunie 1990, de câteva state membre, a Convenției de Implementare a Acordului Schenghen care a intrat în vigoare la 26 martie 1995.

Conceptul de liberã circulație a persoanelor a evoluat mult de la momentul apariției sale. Astfel, dacã inițial se considera individul doar ca agent economic – ca angajat sau furnizor de servicii-, ulterior acest concept a fost extins pentru a cuprinde și aspectele legate de noțiunea de cetãțean al Uniunii Europene, indiferent de diferențele de naționalitate sau de orice dimensiune economicã, urmând sã fie aplicat și cetãțenilor statelor terțe în situația eliminãrii controalelor la frontierele interne.

Legislația comunitarã trebuie cu necesitate sã respecte drepturile fundamentale ale omului, de aceea, la proiectarea, aplicarea și interpretarea legislației comunitare trebuie sã se asigure protejarea acestor drepturi.

Astfel, în cadrul Consiliului European de la Nisa a fost semnat un document care aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, sociale, economice aparținând tuturor persoanelor care se regãsesc pe teritoriul Uniunii Europene, document reprezentat de Carta Drepturilor Fundamentale.

Potrivit Cartei, toție cetãțenii Uniunii Europene au libertatea sã caute un serviciu, sã lucreze, sã se stabileascã și sã furnizeze servicii în orice stat membru.De asemenea articolul 3 dispune cã "rezidenții țãrilor pãrți sunt autorizati sã munceascã pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiții de muncã echivalente cu cele de care beneficiazã cetãțeni sau cetãțenele Uniunii Europene.”

3.2.2.Politica în domeniul vizelor.

Atâta timp cât contoalele la frontiere rãmân în funcțiune, libera circulație a persoanelor este incompletã oricât de simplificate ar fi procedurile acestor controale.Pânã la mijlocul anilor 80, acest deziderat s-a materializat în numai câteva declarații de intenție și principii cu jumãtãți de mãsurã.

Acquis-ul în domeniul politicii vizelor este reprezentat de articolele9-27din Convenția de Implementare a Acordului Schehghen și de o serie de alte acte normative referitoare la imlpementarea acquis-ului Schengen în țãrile Uniunii, cum ar fi Regulamentul Consiliului 333/2002 referitor la stabilirea unui model uniform de fomular de cerere de vizã precum și Regulamentul 1683/1995 referitor la stabilirea unui model tip de vizã..

Cele douã acorduri Schengen:Acordul Schengen, semnat la 14 iunie 1985 și Convenția de Implementare a Acordului Schengen semnatã la 19 iunie 1990- care a intrat în vigoare la 26 martie 1995 și care în prezent este semnatã de 13 state – reprezintã cea mai importantã etapã în evoluția spre o piațã internã realã în care sã nu mai existe nici un obstacol în calea liberei circulații a persoanelor .

În privința aspectelor juridice, de ordine și de securitate, acordurile încheiate prevedeau o cooperare mai intensã între autoritãțile naționale pentru îmbunãtãțirea eficacitãții controalelor la frontiere . Acordul conținea și mãsuri împotriva terorismului și a crimei organizate, fiind prevãzute creșterea gradului de comunicare și coordonare între autoritãțile judiciare și departamentele guvernamentale ale statelor membre..

Cetãțenii Uniunii.Europene., la frontierele externe ale acestui spațiu, trebuie sã prezinte un document de identificare valid, în timp ce cetãțenii statelor terțe cuprinse în lista comunã a țãrilor ai cãror cetãțeni au nevoie de vizã de intrare, prezintã o vizã unicã valabilã în întregul spațiu Schengen.

Statele terțe menționate anterior, cât și cele exceptate de la aceastã obligație sunt stabilite prin Regulamentul Consiliului 539/2001 .În prezent lista negativã a Uniunii. cuprinde 134 de state ai cãror cetãțeni au nevoie de vizã pentru a intra în spațiul Schengen.

În ceea ce priveste securitatea frontierelor externe, colaborarea statelor membre. a dus la crearea Sistemului de Informații Schengen (SIS), care furnizeazã informații referitoare la intrarea cetãțenilor terțelor țãrii, probleme legate de vize și cooperarea polițieneascã în depistarea și prevenirea criminalitãții .

În scopul prevenirii migrației clandestine au fost elaborate programe privind cooperarea între administrațiile vamale ale statelor membre sau între serviciile de poliție, precum EUROPOL, ori programe de cooperare în domeniul judiciar GROUTIS care duc la realizarea unei solidãritãți între state și la crearea unui spațiu comuitar sigur.

Politica în domeniul azilului a fost stabilitã prin Convenția de la Dublin, potrivit cãreia azilanții și refugiații trebuie sã beneficieze, pe perioada desfãșurãrii procedurii de acordare de azil, de asigurarea unui standard minim de viațã și de respectare a drepturilor lor .Este însã necesarã organizarea unei baze de date comune cât și cooperarea între administrațiile vamale în acest domeniu.

3.2.3.Circulația forței de muncã.

Un apect deosebit de important al liberei circulații a persoanelor este reprezentat de circulația forței de muncã .Armonizarea legislației țãrilor membre în acest domeniu s-a realizat prin Regulamentul 1612 din 15 octombrie 1968 și prin Decizia Comisiei 93/569 CEE referitoare la ridicarea restricțiilor de deplasare și de ședere pentru muncitori și familiile lor în interiorul Uniunii.Regulamentul instituie urmãtoarele drepturi și obligații:

a) orice cetãțean al unui stat membru are dreptul, indiferent de locul de reședința, sã se angajeze pe teritoriul Comunitãților și sã desfașoare activitãți reglementate de legislația fiecãrui stat membru;

b) familiile lucratorilor îi vor putea însoți în statul în care își desfãșoarã activitatea, însã soțul, soția, copii sub 21 de ani și ascendenții lucrãtorilor se vor stabili împreunã cu acesta în statul în care își desfașoarã activitatea.De asemenea, ei au dreptul la egalitate de tratament în ceea ce privește condițiile de ocupare a locuințelor, dar și egalitate de tratament în ceea ce privește educația copiilor. Au fost înființate și programe gratuite prin intermediul cãrora copii sunt învãțați limba statului respectiv .

c) nu se poate aplica legislația nationalã a statelor membre prin care se prevãd discriminãri sau alte posibilitãți de angajare în favoarea propriilor cetãțeni;

d)-tratament egal în ceea ce privește condițiile de muncã, de angajare și remunerație.

La data de 7 mai 2002 a fost înființat un Comitet consultativ pentru libera circulație a persoanelor în scopul uniformizãrii și îmbunãtãțirii legislației în acest domeniu.În ceea ce privește asigurarea asistenței sociale pentru angajați și pentru familiile acestora a fost adoptat Regulamentul 574 din 21 martie 1972 cât și Recomandarea Consiliului 92/442CEE privind introducerea unor criterii comune în materie de resurse și prestații fãcute în cadrul sistemului de protecție socialã.

Articolul 39 al Tratatului conferã autoritãților naționale dreptul de a menține sau introduce anumite limite în libera circulație a muncitorilor, pe “motive ce țin de politicã publicã, siguranțã publicã sau sãnãtate publicã” .

Însã restricțiile prevãzute de art.39 nu se aplicã locurilor de muncã care implicã, în mod direct sau indirect, participarea la exercitarea puterilor conferite de dreptul public și de obligații destinate sã salvgardeze interesele statului ori a altor autoritãți deoarece în aprecierea Curtii de Justiție "astfel de posturi prezumã în fapt din partea celor care le ocupã existența unei legãturi speciale de loialitate fațã de stat și reciprocitatea drepturilor și îndatoririlor care constituie fundamentul obligației de naționalitate".

Restricțiile legate de ordinea publicã și de securitatea publicã sunt întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauzã..Conceptul de "ordine publicã", odatã ce este aplicat în sfera comunitarã ca o justificare pentru derogarea de la principiile fundamentale ale egalitãții de tratament și libertãții de circulație a lucrãtorilor, trebuie sã fie interpretat stict, astfel încât sã nu fie determinat unilateral de cãtre fiecare stat membru fãrã a fi supus unui control din partea instituțiilor comunitare.

În ceea ce privește restricția pe motiv de sãnãtate publicã, în Directiva 64/221 sunt menționate bolile și incapacitãțile care ar putea amenința sãnãtatea publicã .Ele justifica refuzul de a se permite intrarea într-un teritoriu sau refuzul de emitere a primului proces de ședere.

3.2.4.Libera circulație a persoanelor și securitatea socialã.

Libertatea de circulație a persoanelor trebuie sã fie însoțitã de mãsuri de securitate socialã întrucât mijloacele de aplicare a legislațiilor naționale în materie ar putea sã constituie un obstacol la obiectivele pieței comune.

În acest scop Regulamentul 1408/1971 prevede cã lucrãtorilor li se aplicã legislația securitãții sociale a statului membru în care sunt angajați, indiferent de locul de reședințã și de sediul întreprinderii la care sunt angajați, în scopul de a se evita orice pluralitate sau suprapunere a contribuției lor sociale și rãspunderilor care ar putea rezulta din aplicarea simultanã sau alternativã a mai multor sisteme legislative și evitarea situației în care lucrãtorul rãmâne fãrã protecție în materie socialã datoritã "tãcerii legislației’’.

Legea locului nu se aplicã totuși în cazul lucrãtorilor care își exercitã activitatea pe teritoriul mai multor state, al detașãrii lucrãtorilor sau al lucrãtorilor din transporturi care se deplaseazã pe teritoriul mai multor state membre.

De asemenea, s-a avut în vedere de cãtre reprezentanții statelor membre reunite în cadrul Consiliului, creearea unui Cod de conduitã pentru o mai bunã cooperare între autoritãțile statelor membre împotriva fraudei transnaționale la prestațiile și cotizațiile de securitate socialã, a muncii nedeclarate și privind punerea la dispoziție transnaționalã a lucrãtorilor .

Prevederile comunitare referitoare la dreptul de liberã circulație și dreptul de stabilire au o dublã naturã, mai întâi este vorba de un drept fundamental al omului de a putea circula liber, dar acest drept nu este asigurat decât în cadrul teritorial al statului al cãrui resortisant este persoana respectivã, celelalte state nefiind ținute sã primeascã un strãin pe teritoriul lor, putând într-o anumitã mãsurã sã aducã restricții șederii sale, în același timp, acest drept reprezintã o libertate necesarã realizãrii pieței interne, sub forma liberei circulații a muncitorilor.

3.3. Libera circulație a serviciilor.

3.3.1.Libera circulație a serviciilor și libertatea de stabilire.

Libera circulație a serviciilor pe teritoriul Uniunii Europene presupune posibilitatea asigurãrii serviciilor în mod liber de cãtre persoanele fizice sau juridice fãrã existența unor bariere create de legislațiile naționale.

Ea reprezintã o componentã importantã pentru funcționarea Pieței Unice, având ca fundament necesitatea unei repartizãri optime a tuturor factorilor de producție la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora sã permitã exercitarea activitãților productive și comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice și comerciale.

Libera circulație a serviciilor se aflã într-o strânsã legãturã cu libertatea de stabilire în scopul exercitãrii unui comerț sau a unei profesii care poate fii consideratã o componentã a liberei circulații a persoanelor.

Libertatea de stabilire presupune dreptul de a începe și de a continua activitãți ca persoane nesalariate, ceea ce înseamna dreptul de acces la asemenea activitãți și dreptul de a înființa și administra întreprinderii, în special companii și firme-care aduc profit și au sediul pe teritoriul comunitar- în timp ce libera circulație a serviciilor constã în dreptul de a oferi, avându-se ca bazã un sediu oricare ar fii acesta principal sau secundar, implantat pe teritoriul Comunitãții Europene, servicii persoanelor sau firmelor, avându-și reședința pe teritoriul altor state membre.În practicã, cel ce furnzeazã servicii în alt stat membru este înclinat sã cãlãtoreascã în acest scop, având nevoie de libertãțile conferite în acest sens prin dreptul comunitar.

Spre deosebire de libertatea de stabilire, datoritã naturii sale transfrontaliere, libera circulație a serviciilor pune în discuție douã legislații naționale:cea a statului de unde emanã prestația și cea a statului destinatarului prestației.Din acest punct de vedere distingem douã forme ale liberei circulații a serviciilor respectiv libera circulație a serviciilor active și libera circulație a serviciilor pasive.

Dacã libera circulație a serviciilor active presupune un furnizor activ care sã se deplaseze la clientul care locuieste în alt stat membru decât în acela unde este el stabilit, libera circulație a serviciilor pasive presupune un furnizor pasiv și un client activ care sã se deplaseze în statul membru unde este stabilit prestatorul.De asemenea putem întâlni și o formã intermediarã reprezentatã de furnizarea serviciilor prin poșta, telex, fax transmitere prin terminale de computer sau publicitate.

Pentru o mai bunã înțelegere a acestei libertãți considerãm necesarã definirea noțiunii de servicii .Prin servicii considerãm acele” servicii care sunt în mod normal furnizate contra unei remunerãri, în mãsura în care ele nu sunt guvernate de prevederile comunitare privind libertatea de circulație a mãrfurilor, capitalului și persoanelor .

În aceastã categorie a serviciilor includem în special activitãțile cu caracter industrial, comercial, activitãțile artizanale și activitãțile profesiilor.Serviciile prestate în cadrul sistemului de educatie naționalã nu sunt incluse în aceastã noțiune.Prin urmare, noțiunea de servicii are un caracter subsidiar, dar poate fi clarificatã în baza a trei criterii stabilite prin jurisprudența Curții de la Luxembourg:

1. prestatorul de servicii trebuie sã fie stabilit în alt stat membru decât cel al destinatarului prestației astfel încât sã existe o trecere a unei frontiere interioare Uniunii;

2. prestatorul trebuie sã fie stabilit în spațiul Pieței unice europene;

3. prestația trebuie sã fie furnizatã contra unei remunerații.

Aceste servicii pot fii prestate în diferite domenii :publicitate, emisiuni televizate, activitãti financiare din sectorul bancar, al asigurãrilor, transport, turism, sport profesionist, organizarea loteriilor, profesii liberale(avocați, medici, contabili).

3.3.2.Temeiul legal.

Baza legalã a liberei circulații a seviciilor este reprezentatã de articolele 49-55 din Tratatul de la Roma.Astfel, Tratatul prevede eliminarea de cãtre statele membre a barierelor în calea liberei circulații a serviciilor, prin înlãturarea mãsurilor ce împiedicã efectuarea acestor servicii de cãtre persoanele fizice sau juridice din alt stat al Comunitãții decãt statul în care se aflã beneficiarii acestor servicii..

De asemenea nu se admit discriminãri directe, indirecte sau deghizate, întemeiate pe criteriul naționalitãții sau al reședinței, sediului prestatorului cu excepția exercitãrii autoritãții publice.

Totuși, libera circulație a serviciilor poate fi limtatã prin aplicarea unor mãsuri naționale, dar care nu au un caracter discriminatoriu.Astfel, accesul la unele profesii este condiționat de deținerea unor titluri, diplome sau calificãri profesionale sau de deținerea unei autorizații administrative prealabile.

Trebuie sã menționãm și de existența principiului recunoașterii reciproce a diplomelor, certificatelor sau atestatelor profesionale care presupune luarea în considerare a calificãrii obținute de o persoanã într-un alt stat al Uniunii și aprecierea dacã, acesta corespunde exigențelor proprii, cât și organizarea unor examene, probe sau stagii de adaptare .

O altã restricție poate fi constituitã de mãsurile naționale care sunt justificate de rațiuni de interes general care pot fi adoptate numai în urmãtoarele condiții:

a) domeniul în care se ia mãsura sã nu fii fost armonizat;

b) mãsura trebuie sã urmãreascã un interes general;

c) din punct de vedere obiectiv ea trebuie sã fie necesarã;

d) trebuie sã respecte principiul recunoașterii reciproce;

e) mãsura trebuie sã fie proporționalã cu scopul urmãrit;

f) ea nu trebuie sã fie discriminatorie.

În ceea ce privește libera circulație a serviciilor pasive se impune ca destinatarilor serviciilor sã le fie respectatã libertatea de cãtre toate statele membre ale Comunitãții, astfel încât ei sã aibã acces la toate serviciile, fãrã restricții impuse în considerarea nationalitãții sau a rezidenței lor.Prin urmare libertãții de asigurare a serviciului îi corespunde libertatea de a beneficia de aceste servicii pe teritoriul Comunitãții.

În ceea ce privește beneficiarii acestei libertãți, Tratatul de la Roma, garanteazã în mod identic aceastã libertate atât persoanelor fizice cât și persoanelor morale. Dar nu toate persoanele fizice sau morale emigrante, dintr-unul din statele membre ale Comunitãții, sunt beneficiarele libertãții, nu au aceastã calitate decât cele care, prin migrare sau prin activitatea lor, se deplaseazã în situațiile legislative interne. Dreptul de libera circulație a serviciilor nu se aplicã altor subiecte de drept.

3.4.Libera circulație a capitalurilor.

3.4.1.Noțiune și temei legal.

Libera circulație a capitalurilor are drept scop eliminarea tuturor barierelor discriminatorii în calea liberei circulații a capitalurilor între statele membre ale Comunitãților, fiind vizate în special cele care afecteazã mișcãrile de capital, în scopul de a se realiza investiții în domeniul asigurãrii serviciilor pe teritoriul Comunitãțiilor Europene..

Aceasta libertate iși propune sã înlãture restrictiile care existã între statele membre ale Uniunii Europene și sã contribuie la desãvârșirea Pieței unice europene alãturi de celãlalte libertãți fundamentale – libera circulație a persoanelor, libera circulație a mãrfurilor și libera circulație a serviciilor

Libera circulație a banilor este privitã ca o consecințã a liberei circulații a bunurilor, persoanelor și serviciilor.Dacã odatã cu bunurile și serviciile, banii nu ar putea trece granițele intracomunitare, ori dacã muncitorii nu și-ar putea transfera câștigurile dintr-un stat membru în altul, beneficiile acestor libertãți ar fi mult prea mici.

Circulația capitalurilor presupune o mobilizare de valori dintr-un stat membru în altul sau în interiorul aceleiași țãri, cãtre un nerezident, operațiunea respectivã având caracter autonom.

Trebuie de asemenea sã menționãm cã libera circulație a capitalurilor deschide calea unei concurențe directe între fiscalitatea statelor membre ale Comunitãților, deoarece permite crearea unui spațiu financiar de dimensiuni internaționale și contribuie la realizarea obiectivelor politicii economice și monetare promovate de Uniunea Europeanã.

De asemenea, libera circulație a capitalului înlesnește realizarea libertãților amintite mai sus –de exemplu libera circulație a serviciilor și a mãrfurilor care presupun o liberalizare prealabilã a mișcãrilor de capital -și favorizeazã progresul economic prin alocarea optimã a capitalului.

Libera circulație a capitalurilor trebuie sã fie motivatã de necesitatea efectuãrii de investiții pe piața comunitarã, fãrã restricții, care sã contribuie la promovarea dezvoltãrii armonioase și echilibrate a activitãților economice . Respectarea acestei libertãți de cãtre statele membre ale Uniunii Europene, ar trebui sã ducã la o creștere economicã durabilã și neinflaționistã, la un nivel ridicat al forței de muncã și la un grad înalt de convergențã al performanțelor economice.

De aceea pe lângã investițiile direce, neîngrãdite trebuie sã se recurgã și la alte modalitãți precum :favorizarea creditului, eliminarea îngrãdirilor la emiterea de acțiuni, eliminarea sistemului de taxe și impoxite asupra beneficiilor capitalului, tranzacțiilor cu capital, finanțare privatã, regulile de schimb.

Baza juridicã a liberei circulații a capitalurilor este datã de articolele 56-60 ( Ex 73-B -73 G ) din Tratatul de la Roma ( CEE ), prin care se face distincția între ’’plãțile curente ’’ și ’’circulația capitalurilor’’.

Tratatul de la Roma prevedea inițial cã liberalizarea circulației capitalurilor trebuie sã intervinã progresiv’’în mãsura necesarã unei bune funcționãri a Pieței interne ’’, nefiind stabilitã nici o obligatie formalã .Prin aceste prevederi, libera circulație a capitalurilor a fost dezvoltatã la o dimensiune redusã în raport cu celãlalte libertãți fundamentale pe baza cãrora funcționeazã Piața Comunã .

Nici primele directive din 1960 și 1962 nu au reușit decãt o liberalizare incompletã însoțitã de numeroase excepții. Astfel, directiva din 11 martie 1960, clasificã mișcãrile de capitaluri într-o anexã, prevãzând patru grade distincte de liberalizare, de asemenea liberalizarea era necondiționatã pentru investițiile direct legate de libertatea de stabilire.

Ea prevede și categoriile ce pot face obiectul liberei circulații:investiții directe, investiții de proprietãți mobiliare, transferuri de capital de interes personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare, credite comerciale pe termen lung, tranzacțiile privind hârtiile de valoare etc.

În cursul anilor 1970 și la începutul anilor 1980, deoarece statele reacționau diferit la șocul petrolier, masivele mișcãri transfrontaliere au amenințat din ce în ce mai mult echilibrul intern al economiilor . Tentativele de stãpânire a fluxurilor de capital au fost ineficiente și contraproductive.

Dupã ce au fost controlate aceste dezechilibre, liberalizarea tuturor mișcãrilor de capital pe termen lung și mediu în 1986 și liberalizarea întregii circulații a capitalului pe termen scurt s-au soldat cu rezultate bune deoarece în Uniunea Europeanã repartiția capitalurilor a cunoscut o creștere globalã.Directiva din 17 noiembrie 1986, deși a prevãzut o liberalizare completã a circulației capitalurilor direct necesare pentru interconexiunea piețelor financiare, prevede și numeroase operațiuni exceptate de la aceasta liberalizare .

Directiva liberaliza creditele pe termen lung legate de operațiunile cu titluri care nu erau negociate la bursã. Veritabila liberalizare a intervenit însã o datã cu adoptarea directivei din 24iunie1988 de cãtre Consiliul Miniștrilor, referitoare la deplasãrile de capital, care lasã statelor membre posibilitatea de a lua mãsuri de reglementare a lichiditãților bancare, chiar dacã ele puteau avea consecințe asupra operațiunilor de capitaluri efectuate de instituțiile de credit cu nerezidenți..

Directiva prevede o liberalizare completã a capitalurilor începând cu 1 iulie 1990, atât în ceea ce privește țãrile membre ale Uniunii Europene, cât și în ceea ce privește statele terțe . Obiectivele directive implementate în legislatia naționalã a statelor membre vizeazã liberalizarea capitalurilor între statele membre prin eliminarea restricțiilor privitoare la nivelul schimbului valutar și al transferurilor de capital, dar și a restricțiilor existente în ceea ce privește transferurile de capitaluri destinate plãților în tranzacțiile ce au ca obiect mãrfuri și servicii.

Directiva permitea mãsuri de control administrativ, mai ales pentru a împiedica fraudele bancare, sau pentru a face respectate regulile prudențiale în sistemul bancar, sau în scopuri statistice.

Chiar și aceastã directivã permite statelor membre sã menținã anumite restricții, dacã piețele valutare fac obiectul unor mișcãri considerabile de capital pe termen scurt și care pot afecta politicile monetare și de curs de schimb în statele membre, acestea pot fii restricționate la o perioadã de maxim sașe luni.

În fine, directiva mai conținea o clauzã de salvgardare specificã, în cazul circulației în cadru Comunitãților Europene sau în cadrul raporturilor cu statele terțe a capitalurilor pe termen scurt de o amploare foarte mare, implicând puternice tensiuni și pertubãri pe piețele de schimb.

Dacã perturbãrile afecteazã un singur stat mãsurile trebuie sã fie adoptate de cãtre Comisie, în afara cazurilor de urgențã .De asemenea directiva a prevãzut cã statele membre trebuie sã încerce sã atingã, în raporturile cu statele terțe, același grad de liberalizare care existã între ele.

Liberalizarea mișcãrii de capital a fost accentuatã de dispozițiile Tratatului de la Maastricht care sunt de aplicare directã și care sabilesc principiul liberalizãrii totale între statele membre, dar și fațã de statele terțe .Fațã de aceste state, regulile naționale referitoare la investițiile directe, inclusiv investițiile imobiliare, autorizarea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe piețele financiare, în vigoare la 1 ianuarie 1993, puteau sã se aplice în continuare în asteptarea directivelor prevãzute la articolul 57 al Tratatului de la Roma.

La propunerea Comisiei, Consiliul cu majoritate calificatã, poate adopta mãsuri referitoare la mișcãrile de capital amintite anterior, unanimitatea absolutã fiind necesarã doar în ceea ce privește mãsurile de o naturã prea restrictivã.

Dacã deplasãrile de capitaluri provin sau au ca destinție țãrile terțe și dacã în circumstanțe excepționale ele cauzeazã sau amenințã sã cauzeze grave dificultãți, funcționarii Uniunii Economice și Monetare, statuând cu majoritate calificatã, în urma propunerii Comisiei și consultãrii Bãncii Centrale Europene, Consiliul poate sã utilizeze clauza de salvgardare, luând mãsuri pentru o perioadã ce nu poate depãși șase luni, în mãsura în care ea ar fi necesarã.

Considerãm a fi utilã realizarea unei distincții între circulația capitalurilor și plata curentã, deși aceasta este dificil de realizat.Tratatul de la Roma nu definește libera circulație a capitalurilor însã, Curtea de la Luxembourg considerã cã ’’circulația capitalurilor ’’desemneazã acele operațiuni financiare care vizeazã în mod esențial plasarea sau investirea sumelor în cauzã și nu remunerația pentru o prestație .”

Curtea de Justiție a Comunitãților Europene a precizat cã transferul fizic de bancnote nu poate sã fie considerat drept o plasare de capital atunci când el corespunde unei obligații de platã rezultând dintr-o tranzacție implicãnd circulația mãrfurilor și a serviciilor, iar transferurile în legaturã cu turismul ori cu cãlãtoriile în scopuri de comerț, educație sau tratament medical constituie plãți și nu o deplasare de capital, chiar dacã sunt efectuate prin intermediul transferului fizic de bancnote.

În nomenclatorul articolului 67 din Tratat, circulația capitalurilor” reprezintã o deplasare a lor realizatã ca o operațiune financiarã, distinctã și legatã în mod esențial de investirea fondurilor respective, ea nu reprezintã o remunerare pentru un serviciu”.

Plãțile sunt acele transferuri de devize care constituie o contrapartidã în cadrul unei tranzacții adiacente.În categoria “plãți” sunt incluse plãțile aferente schimbului de mãrfuri, de servicii și de capitaluri .Dupã expirarea perioadei de tranziție, prevãzutã de Directivã, plãțile curente au devenit libere.

Plãțile primelor de asigurare pentru pagube materiale sau pentru asigurarea de rãspundere civilã sunt plãți curente, în timp ce plata primelor pentru asigurarea de viațã reprezintã o mișcare de capital .

Libertatea plãților ar putea sã fie consideratã ca fiind cea de a cincea libertate în cadrul comunitar fiind derivatã din celãlalte libertãți, ea neavând o existențã de sine stãtãtoare.Astfel procedura plãților implicã un transfer de valori efectuat ca urmare a unei tranzacții principale în timp ce circulația capitalurilor reprezintã o tranzacție cu caracter autonom și nu o operație ce ar rezulta din alta.

Numai dacã sunt înfãptuite toate cele patru libertãți se poate realiza libera circulație a plãților și nici celãlalte libertãți nu pot fi considerate pe deplin asigurate dacã mãrfurile și serviciile nu pot fi plãtite decât cu restricții sau interdicții ori dacã nu existã posibilitãți de transfer al sumelor dobândite într-o alta țarã print-o activitate desfãșuratã conform legislației comunitare.

De asemenea, trebuie sã menționãm cã, potrivit articolului 12 al Tratatului de la Roma beneficiarii libertãții de circulație a capitalurilor sunt cetãțenii statelor membre ale Uniunii Europene, cât și cetãțenii aparținând unor state terțe care au reședința pe teritoriul unui stat care este membru al Uniunii Europene în conformitate cu prevederile Directivei 361 din 24 iunie 1988.Criteriile prin care se acordã dreptul la reședințã fiind stabilite în legislația fiecãrui stat membru al Uniunii Europene.

3.4.2.Reglementãri comunitare.

În ceea ce privește legãtura dintre libera circulație și fiscalitate, art.58 al Tratatului de la Roma dispune cã statele membre pot sã aplice dispoziții pertinente ale legislației lor fiscale care stabilesc distincția între contribuabilii care nu se gãsesc în aceeași situație în ceea ce priveste reședința lor sau locul unde sunt investite capitalurile lor”mãsurile în cauzã nu trebuie sã constituie nici un mijloc de discriminare arbitrarã, nici o restricție deghizatã la libera circulație a capitalurilor și a plãților”.

Dispozițiile pertinente ale fiscalitãții directe pot lua în considerare, în mod legal rezidența contribuabilului și sã se aplice și asupra veniturilor realizate în strainãtate fãrã a se putea vorbi despre o discriminare arbitralã.

Acestea pot duce la instituirea unei discriminãri la adresa activitãții anumitor prestatori de servicii prezenți în cadrul operațiunilor de capital.De exemplu, în cazul Bachman fiscalitatea directã belgianã permitea deducerea inițialã a primelor de cãtre cel care subscria o asigurare în schimbul capitalurilor vãrsate la finalul contractului.Acest sistem prezintã avantaje doar în ceea ce privește contractele cu societãțile prestabilite în Belgia.

Piețele financiare se confruntã cu restricții care au cauze diverse: reglementãri restrictive sau discriminatorii privind plasamentele, intervențiile publice în locul liber al piețelor, insuficienta difuzare a informațiilor privind sectorul economiilor populației . Liberalizarea acestor piețe ar putea fi împiedicatã prin efectul grav al factorului fiscal, care:

– produce efect în ceea ce privește locul plasamenteului efectuat de investitor;

– influențeazã modul de plasare ;

– dirijeazã investitorul cãtre anumite tipuri de plasament.

Impozitele indirecte au fost armonizate prin mai multe directive care dovedesc dificultãțile acestui domeniu:Directiva din 17 iulie 1969 precum și cele din 1973, 1974 și 1985, în timp ce în domeniul impozitelor directe, reglementarea este mai puțin semnificativã respectiv directivele din 1990 și Convenția întemeiatã pe articolul 239 al Tratatului.

Este de asemenea important sã menționãm și faptul cã, în ceea ce privește spãlarea banilor existã douã directive importante : Directiva din 10 iunie 1990 și Directiva din 4 decembrie 2001. Directiva 301 instituie o obligație la adresa bãncilor care trebuie sã verifice identitatea clienților care efectueazã operatiuni cu sume ce depãșesc anumite plafoane valorice, cât și una la adresa statelor membre care trebuie sã efectueze controale și inspecții pentru a se asigura cã bãncile își dau tot concursul la aplicarea acestor dispoziții, fiind constituit un comitet de contact sub îndrumarea Comisiei.

Directiva din 2001 detaliazã obligația statelor membre care trebuie sã se asigure cã instituțiile și persoanele la care se refera directiva își identificã clienții pentru care presteazã servicii, și stabilește plafonul la sume mai mari de15000de euro.

În concluzie, legislația comunitarã în materia liberei circulații a capitalului se bazeazã pe douã principii generale:

a) efectul instaurãrii acestei libertãți este acela de a elimina orice interdicție generalã, dar și orice procedurã explicitã sau implicitã de autorizare.

b) eliminarea efectivã a controlului circulației capitalurilor și a plãților se referã nu numai la restricțiile în materie de schimb valutar, dar și la reglementãrile administrative, care genereazã o discriminare efectivã.

CAPITOLUL. IV.

POLITICI COMUNITARE.

4.1.Dreptul societãților comerciale.

Piața unicã presupune, între altele, și posibilitatea creãrii de societãți comerciale, care sã poatã acționa la nivel comunitar în același mod ca în propria țarã, cât și asigurarea unui mediu de afaceri concurențial fãrã distorsiuni.

Acest lucru se poate realiza numai prin eliminarea disparitãților naționale ce țin de legislația societãților comerciale și stabilirea unui set de cerințe minime ce trebuie îndeplinite de societãțile comerciale aflate sub jurisdicția statelor membre. În plus, este necesarã asigurarea în toate statele membre a unui anumit nivel de protecție a persoanelor aflate în relații de afaceri cu societãțile comerciale.

Acquis-ul din acest capitol acoperã domenii legislative foarte diferite: dreptul societãților comerciale în sens strict, respectiv directivele privind cunoașterea identitãții celor împuterniciți sã reprezinte o societate, situația financiarã a societãții, creșterea, mentinerea și diminuarea capitalului societãților pe acțiuni, legea contabilitãții, protecția drepturilor de proprietate intelectualã și industrialã, precum și reglementarea care înlocuiește Conventia de la Bruxelles asupra jurisdicției și aplicãrii deciziilor juridice în cazuri de naturã civilã și comercialã și Convenția de la Roma asupra legii aplicabile obligațiilor contractuale.

Politica în domeniul dreptului societãților comerciale privește în special :

– protecția drepturilor de proprietate industrialã pentru produse farmaceutice în cadrul Uniunii extinse;

– aplicarea drepturilor de proprietate intelectualã, cu accent pe lupta împotriva pirateriei și contrafacerii;

– marca comercialã comunitarã – Uniunea a propus extinderea automatã a mãrcilor comunitare existente, la teritoriul țãrilor candidate.

Dreptul societãților comerciale este reglementat de un numãr restrâns de dispoziții reprezentate de art. 43, art 44. alin. 2 lit g, art. 48-care prevãd asigurarea gradului necesar de coordonare a garanțiilor cerute de statele membre societãților comerciale pentru protecția intereselor acționarilor și ale terților și, respectiv, recunoașterea acestor garanții pe tot teritoriul comunitar.- art. 94, 95, 293, 308 ale Tratatului instituind Comunitatea Europeanã.

Abordarea legislativã de bazã menitã sã creeze un mediu adecvat ca societãțile comerciale sã poatã opera în Europa vizeazã armonizarea legislației naționale prin intermediul directivelor.

Aceasta are un scop dublu: mai întãi desființarea barierelor existente în calea exercitãrii dreptului de a crea sedii de activitate, oferind întreprinderilor mijloacele de expansiune și de îmbunãtãțire a competitivitãții pe piațã, iar apoi crearea unui nivel echivalent de protecție prin care Comunitatea garanteazã acționarilor, angajaților, creditorilor și terțelor pãrți care se aflã în raport contractual cu societatea comercialã protecția echivalentã a intereselor lor (baza legalã: articolul 54/3g al Tratatului CE).

Tratatul CE a impus încã de la început armonizarea legislațiilor naționale și a specificat instrumentele care trebuie utilizate în acest sens. Pe lângã facilitarea exercitãrii dreptului de stabilire, aceastã armonizare limiteazã și riscurile ce rezultau din diferențele mari dintre regulile statelor membre cu privire la protecția acționarilor, creditorilor și terților în general.

Directivele adoptate în cadrul acestui proces de armonizare au vizat mai multe aspecte importante:

-.condițiile privind înființarea, organizarea și funcționarea societãților comerciale- Directiva nr. 68/151/CEE care stabilește cerințele de publicitate pentru înființarea unei societãți de capitaluri, în scopul unei informãri complete a terților despre noua societate comercialã, Directiva nr. 77/91/CEE care privește doar societãțile comerciale pe acțiuni, Directiva nr. 89/667/CEE care reglementeazã funcționarea societãților comerciale cu rãspundere limitatã cu asociat unic.

– condițiile privind funcționarea și statutul societãțilir comerciale de dimensiune comunitarã- Regulamentul Consiliului nr. 2157/2001/CEE privind Statutul societãții europene (SE), care stabilește cadrul juridic privind constituirea unor societãți comerciale având o dimensiune europeanã, Directiva Consiliului nr. 2001/86/CEE din 8 octombrie 2001, prin care se amendeazã Statutul societãții europene, Regulamentul nr. 2157/2001/CEE care prevede capital social de minim 120 000 de euro și Regulamentul nr. 2137/85 (CEE) privind crearea grupurilor de interes economic european (European Economic Interest Grouping – EEIG), care faciliteazã cooperarea societãților comerciale dintr-un stat membru cu societãți comerciale sau personae juridice din alte state membre în cadrul unor societati mixte.

-proprietatea intelectualã și industrialã- drepturile de autor reglementate de directivele nr. 87/54/CEE și 91/250/CEE, care prevãd ca topografiile semiconductorilor și programele de calculator sã fie protejate prin drept de autor, brevetele de invenție reglementate de Convenția de la Munchen și de Convenția de la Luxemburg, marca europeanã reglementatã de Directiva nr. 89/104/CEE, prin care s-au armonizat condițiile de înregistrare a mãrcilor naționale și drepturile conferite de astfel de mãrci, desenele și modelele industriale reglementate de Directiva nr. 98/71/CE care prevede armonizarea legislațiilor naționale, invențiile biotehnice reglementate de Directiva nr.98/44/CE cât și protecția împotriva contrafacerilor reglememtatã de Regulamentul nr.3295/94/CE și Regulamentul nr. 1367/95/CE, care interzic punerea în circulație, exportarea, reexportarea și plasarea sub regim suspensiv a mãrfurilor contrafãcute și piratate;

– recunoașterea competenței judiciare și executãrii hotãrârilor judecãtoresti strãine în materie civilã și comercialã reglementatã de Regulamentul nr. 44/2001/CE, Regulamentul nr 1346/2000/CE, referitor la procedurile aplicabile în caz de insolvabilitate, dar și de Regulamentul nr.1206/2001/CE al Consiliului cu privire la cooperarea instanțelor din statele membre în vederea obținerii probelor în materia dreptului civil și comercial .

Abordarea secundarã vizeazã introducerea, prin intermediul regulamentelor, a unei legislații uniforme la nivel Comunitar, care sã înlocuiascã sau sã completeze legislația naționalã. Astfel, se urmãrește crearea instrumentelor legale care sã permitã întreprinderilor crearea sau combinarea de activitãți transfrontaliere mai degrabã în temeiul legislației Europene decãt în al celei naționale.

O asemenea legislație la nivel European, asigurã întreprinderilor posibilitãți suplimentare, care vor co-exista cu cele prevãzute de legislația naționalã. Alegerea legii va fi lãsatã la latitudinea întreprinderii .

Armonizarea legislativã în domeniul societãților comerciale presupune existența urmãtoarelor condiții:

a) existența unui registru al agenților economici și a unei gazete naționale pentru publicarea anumitor informații cum sunt: forma de organizare a societãții comerciale, informațiile financiare și sistemul de publicitate în vederea informãrii terților;

b) desemnarea unei autoritãți administrative sau judiciare care va garanta controlul creãrii și înregistrãrii societãții comerciale sau legalitatea anumitor acte ale acesteia;

c) desemnarea unui expert independent care va evalua situația financiarã a societãții comerciale în diferitele etape ale funcționãrii sale (componența capitalului, fuziunile etc);

d) pregãtirea unor administratori moderni ai afacerilor.

4.2.Politica concurențialã.

Rațiunea creãrii unei piețe interne unice în cadrul Uniunii Europene a constat în necesitatea asigurãrii condițiilor propice unei concurențe nestingherite la nivel comunitar . Politica în domeniul concurenței promovatã de Comunitate are drept scop încurajarea eficienței economice prin crearea unui mediu favorabil inovației și progresului tehnologic, protejarea intereselor consumatorilor prin oferirea de posibilitãți de a cumpãra produse și servicii în condiții optime și nu în ultimul rând prevenirea unor eventuale practici anticoncurențiale ale societãților comerciale și ale autoritãților naționale.

Regulile concurențiale nu reprezintã un scop în sine, ci o premisã a funcționãrii eficiente a pieței unice “ un sistem care sã asigure o concurențã nedistorsionatã pe piața internã “

În prezent, și fãrã îndoialã, pentru încã multã vreme, dreptul comunitar concurențial este relativ autonom și specific.El se orienteazã întotdeauna în jurul a douã axe principale. Situeazã pe primul loc regulile care se adreseazã întreprinderilor și pe loc secundar, cele care vizeazã conduita statelor membre sau a autoritãților publice.

Temeiul juridic al regulilor de concurențã referitoare la acordurile restrictive și practicile concertate este constituit de dispozițiile capitolelor 5 si 6 ale Titlului I al Tratatului Euroatom din 1957 pentru industria energiei nucleare, și articolelor 3 alin1g), 81, 83, 84 și 85 din Tratatul CE din 1957 pentru toate celalãlte industrii.

Articolul 81 par.1 declarã a “fi interzise ca incompatibile cu piața comunã toate acordurile dintre întreprinderi, deciziile asocițiilor de intreprinderi și practicile concertate care pot afecta comerțul între state și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea ori distorsionarea concurenței în cadrul pieței comune și în special, acelea care:

direct sau indirect fixeazã prețurile de vânzare sau de cumpãrare ori alte condiții comerciale;

limiteazã ori controleazã producția, piețele, dezvoltarea tehnicã ori investițiile;

împart piețele ori sursele de aprovizionare;

aplicã unele condiții diferite tranzacțiilor echivalente cu alți parteneri comerciali, situându-i prin aceasta într-un dezavantaj concurențial;

face incheierea de contracte dependentã de acceptarea de cãtre celelalte pãrți a unor obligații suplimentare, care, prin natural lor, sau potrivit uzanțelor comerciale, nu au nici o legãturã cu astfel de contracte.”

Elementul pe care acestea trebuie sã îl aibã în comun este înțelegerea secretã.

Aceastã interdicție se aplicã atât acordurilor orizontale –din cadrul aceleiași faze de producție, prelucrare sau comercializare -, cât și acordurilor verticale –între societãtile care opereaza în cadrul unor faze diferite ale procesului economic și comercial și care nu sunt concurente-.

Prin acord restrictiv înțelegem un acord între douã sau mai multe pãrți care se obligã sã adopte un anumit tip de comportament care sã ocoleascã regulile și efectele unei concurențe libere pe piațã, indiferent dacã îmbracã forma convențiilor, exrese sau tacite, bilaterale sau multilaterale, dar și manifestãrile de voințã care nu au neapãrat o naturã contractualã, dar care constituie acte pregãtitoare ale unui viitor contract.

Noțiunea de ‘’decizii ale asociaților de întreprinderi ‘’, a fost interpretatã ca fiind legatã în principal, dar nu exclusiv, de mãsurile de coordonare decise de asociațiile comercianților, chiar și în cazul în care mãsura în cauzã ia forma unei recomandãri.

Pacticile concertate, asa cum a precizat Comisia, înseamnã o formã de coordonare între întreprinderi, care înlocuiesc cu bunã științã riscurile concurenței cu o cooperare practicã între ele conducând la condiții de concurențã care nu corespund condițiilor normale de piațã.

De asemenea conceptul de practicã concertatã a fost definit de Curtea de Justiție ca”o formã de coordonare între întreprinderi, care fãrã a fii ajuns în stadiul în care un acord propriu zis sã fi fost încheiat, înlocuiesc conștient riscurile concurenței cu o cooperare practicã între ele.”

De asemenea, în aprecierea Curtii de Justiție articolul 81 nu privește acordurile și practicile concertate între întreprinderile aparținând aceluiași concern și având statut de societate- mama și de filiala, dacã întreprinderile formeazã o unitate economicã în cadrul cãreia filiala nu are vreo libertate economicã realã de a determina sensul acțiunii pe piața și dacã acordurile sau practicile au în vedere numai o repartizare internã de sarcini ca între întreprinderi.

Articolul 81 alin 2, considerã ca fiind nule orice astfel de acorduri sau decizii interzise conform alin 1.Deși nu face referire în mod expres la practicile concertate, datoritã caracteristiciilor și efectelor asemãnãtoare, considerãm ca sunt nule și acestea.

Articolul 81 alin3 declarã inaplicabile prevederile alin 1 în cazul oricãrui acord sau categorii de acorduri dintre întreprinderi; oricãrei decizii sau categorii de decizii ale asociaților de întreprinderi; oricãrei practici concertate ori categorii de practici concertate, care contribuie la perfecționarea producției și distribuirii de mãrfuri ori la promovarea progresului tehnic și economic, cât timp urmeazã sã se aloce consumatorilor o parte echitabilã a beneficiilor ce rezultã și care:

– nu impun întreprinderilor în cauzã restricții care nu sunt indispensabile pentru realizarea acestor obiective;

– nu dau unor astfel de întreprinderi posibilitatea de a elimina concurența în ce privește o parte substanțialã a produselor în discuție.

Pãrțile care doresc exceptarea acordului lor trebuie sã mai îndeplineascã anumite condiții prevãzute de Regulamentul 17/62 .Astfel, în majoritatea situațiilor, ele vor trebui sã completeze un formular special prin care sa notifice Comisiei existența acelui acord..

Comisia poate emite o decizie de exceptare cu o duratã limitatã de valabilitate între 5 și 10 ani, o decizie de atestare negativã a faptului cã un anumit acord sau practicã nu încalcã dispozitiile art 81 sau în anumite situații poate emite scrisori administrative informale, prin care declarã cã nu existã nici un motiv pentru a interveni în activitatea notificatã.

Interdicția nu se aplicã:

asupra acordurilor, practicilor concertate sau deciziilor din sectorul asigurãrilor care au ca obiect stabilrea în comun a primelor de risc și a regulilor privind verificarea și acceptarea echipamentelor de securitate, stabilirea tipurilor de asigurãri, acoperirea în comun a anumitor riscuri (potrivit Regulamentului nr3932/92/CEE);

asupra acordurilor pure care au ca obiect licența de brevet și transmiterea de know-how, acordurilor mixte privind licentele de brevet și transmiterea de know-how, clauzelor accesorii cu privire la drepturile de proprietate intelectualã altele decât cele legate de brevete (potrivit Regulamentului nr240/96/CE);

asupra categoriilor de acorduri verticale (potrivit Regulamentului nr2790/199/CE);

anumitor categorii de acorduri de specializare (potrivit Regulamentului nr2658/2000/CE);

anumitor acorduri privind cercetarea și dezvoltarea (Regulamentul 2659/2000/CE) și nu în ultimul rând anumitor categorii de acorduri verticale în sectorul vehiculelor cu motor (Regulamentul 1400/2001/CE).

Acordurile, deciziile sau practicile concertate vor împiedica, restrânge ori distorsiona concurența în cadrul pieței comune, dacã ele vor influența comportamentul liber pe piațã al uneia sau mai multor întreprinderi participante sau dacã au sau pot avea un impact apreciabil asupra condițiilor pieței prin modificarea poziției întreprinderilor terțe ori a beneficiarilor.

În completarea dispozitiilor art.81, prevederile cuprinse în art.82 sancționeazã abuzul de poziție dominantã:”orice abuz de poziție dominantã al uneia sau mai multor întreprinderi în interiorul pieței interne sau într-un segment important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piața internã, atâta timp cât afecteazã comerțul dintre statele membre.”

Curtea de Justiție a definit “poziția dominantã“ca o poziție puternicã de care se bucurã o întreprindere, care îi permite sã previnã concurența pe o piața relevantã, dându-i puterea de a se comporta întro mãsurã apreciabilã independent de competitorii, clienții și în ultimul rând de consumatorii sãi.”

Articolul 82 enumerã câteva exemple de abuz de poziție dominantã:

– impunerea directã sau indirectã a unor prețuri de achiziționare sau vânzare inechitabile, sau impunerea altor condiții comerciale inechitabile;

– limitarea producției, a pieței sau a dezvoltãrii tehnologice, prejudiciind astfel, consumatorii;.

– aplicarea pentru terți a unor condiții diferite la tranzacții asemãnãtoare, plasându-I astfel într-o poziție dezavantajoasã din punctual de vedere al concurenței;

– condiționarea încheierii contractelor de acceptarea unor terțe pãrți a unor obligații suplimentare care, prin natural or sau conform uzanțelor comerciale, nu au nici o legãturã cu obiectul contractelor.

Dispozițiile nu incrimineazã deținerea de poziții dominante pe piața comunitarã, ci doar abuzul de poziție dominantã ce afecteazã concurența comercialã.

Politica împotriva fuziunilor este stabilitã prin articolele 81, 82, 83, 85, si 235 ale Tratatului CE, dar și prin dispozițiile Regulamentului nr 4064/89 privind controlul concentrãrilor dintre întreprinderi, care dispune cã este :”incompatibilã cu piața internã orice concentrare la nivel comunitar ce creeazã sau consolideazã o poziție ca rezultat al cãreia este afectatã concurența efectivã pe piața internã sau pe o porțiune importantã a acesteia.”

Comisia Europeanã este împuternicitã, prin dispozițiile acestui regulament, sã examineze fuziunile înainte ca acestea sã aibã loc, pentru a hotãri dacã aceasta este compatibilã sau nu cu normele de concurențã pe piața internã.

În ceea ce privește ajutoarele de stat art. 87 prevede cã “va fii incompatibil cu piața comunã orice ajutor acordat de un stat membru sau din resursele de stat, sub orice formã, care distorsioneazã sau amenințã sã distorsioneze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producția anumitor bunuri atâta timp cât afecteazã comerțul între statele membre”.

În concluzie, politica în domeniul concurenței trebuie sã garanteze unitatea, omogenitatea și viabilitatea pieței interne prin combaterea monopolizãrii anumitor piețe de cãtre societãțile care încheie între ele acorduri protecționiste –acorduri restrictive și fuziunii;prevenirea exploatãrii puterii economice a unor societãți în defavoarea altora-abuzul de poziție dominantã; prevenirea distorsionãrii regulilor concurențiale de cãtre guvernele statelor membre prin sprijinirea discriminatorie în favoarea anumitor operatori economici publici sau privati-ajutoarele de stat.

4.3.Politica în domeniul transporturilor.

4.3.1Noțiune.

Transporturile comunitare fac obiectul unei politici comunitare sectoriale cãreia în Tratatul de la Roma îi este destinat un capitol special –Titlul V din partea a treia articolele 70-80.-Deși tranporturile au natura prestãrii de servicii, ele nu au fost supuse reglementãrilor specifice privind libera circulație a serviciilor .

Transporturile constituie un sector al economiei cu o incidențã remercabilã asupra celorlalte sectoare economice pe care le poate influența prin politicile tarifare practicate, prin practici discriminatorii sau prin politica intervenționistã a statului, care, toate pot afecta cadrul concurențial.

Acquis-ul în domeniul transporturilor este alcãtuit în principal din legislația secundarã, constituitã din câteva sute de regulamente, directive și decizii, care de-a lungul timpului au suferit numeroase modificãri .

Mãsurile de liberalizare a transporturilor au fost adaptate fiecãrui tip de transport –rutier, feroviar, maritim, aerian și fluvial-, avându-se în vedere particularitãțile furnizãrii serviciilor internaționale –transportul între douã state membre –și cabotajului-transportul în interiorul altui stat membru-.

În vederea atingerii obiectivelor legate de libera circulație a mãrfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, Uniunea a stabilit și dezvoltat rețele trans-europene în domeniul transporturilor ( rutiere, fluviale, feroviare, spațiale), telecomunicațiilor și energiei reglementate în Titlul V articolele 154/156.

Transportul rutier.

Aquis-ul comunitar în domeniul transportului rutier implicã reglementãri de ordin social, tehnic fiscal, de siguranțã și nu în cele din urmã protecția mediului. În ceea ce privește permisele de conducere și regulile de admitere în profesia de transportator de mãrfuri și de pasageri trebuie sã menționãm faptul ca de la 1 ianuarie 1993 orice operator care dorește sã transporte mãrfuri sau pasageri, cel puțin între douã state membre trebuie sã posede un permis de conducere recunoscut de Comunitate emis de statul membru în care iși are reședinta operatorul, în condițiile prevãzute de Directiva 96/26/CE.

Specificațiile tehnice comune referitoate la greutatea și dimensiunile maxim admisibile ale vehiculelor cãt și cele referitoare la sistemul de frânare și iluminare sau la nivelul de poluare au fost stabilite prin Directiva 96/53/CE.Ulterior dupã 1992 s-a realizat liberalizarea deplinã a cabotajului și s-au stabilit condițiile necesare pentru obținerea licenței unice în vederea transportului internațional de pasageri cu autobuzul sau autocarul.

4.3.3Transportul feroviar.

Crearea pieței interne a condus la necesitatea integrãrii sistemului feroviar al statelor membre într-un sistem feroviar european .În vederea atingerii acestui obiectiv au fost emise o serie de regulamente și directive dintre care amintim:

– Directiva Consiliului de Ministrii 91/440/CEE prin care li se cere statelor membre sã reducã, cu operatorii feroviari, datoriile din sector si sã îl facã mai sãnãtos din punct de vedere financiar, operatorilor din transportul feroviar li se garanteazã astfel accesul la serviciile de transport combinat ;

– Directiva 95/18/CE care stabilește criteriile comune pentru licențierea întreprinzãtorilor feroviari stabiliți în Uniunea Europeanã, referitoare la buna reputație, competența profesionalã, situația financiarã și rãspunderea civilã.

În anul 1996 a fost adoptatã Cartea Albã privind Strategia de revitalizare a sistemului feroviar al Comunitãtii Europene care descrie direcțiile politicii în transporturi și anume acordarea unei importanțe crescânde fortelor pieței și încurajarea operatorilor sã ofere produse noi și de bunã calitate, separarea responsabilitãților între stat și companiile feroviare, crearea unor rute alocate numai transportului de mãrfuri care sã ducã la accesul la piețele naționale

.Începând cu anul 1998 s-a început îmbunãtãțirea legislației existente, finalizatã cu “Programul legislativ privind infrastructura feroviarã’adoptat de Consiliu, program pe care statele membre trebuiau sa îl implementeze pânã în martie 2003 și care fãcea referire în special:

la extinderea accesului serviciilor de transport internațional de mãrfuri la secțiunea naționalã a Rețelei Trans-Europene de Transport Feroviar de Mãrfurii(Directiva 2001/12),

condițiile care trebuie sã fie îndeplinite de societãțile de transport pentru obținerea licenței de furnizare de servicii de transport de mãrfuri pe rețeaua TERFN(Directiva 2001/13),

la alocarea rutelor și taxele pentru folosirea infrastructurii feroviare (Directiva2001/14).

Transportul maritime

Politica comunã în domeniul transportului maritim se referã în special la siguranța în domeniu, relațiile externe și promovarea transportului maritim al Comunitãții.Politica maritimã comunitarã presupune libertatea de furnizare a serviciilor, fãrã nici o discriminare pe baza nationalitãții furnizorului de servicii sau a navei, prin care un transportator poate furniza servicii în interiorul unui alt stat.

Siguranța maritimã este reglementatã de numeroase directive și regulamente comunitare care stabilesc cerințele minime care trebuie sã fie indeplinite de cãtre comandantul navei și de echipaj, dacã transportã mãrfuri periculoase-Directiva 93/75-;cerințele minime de instruire a navigatorilor-Directiva 2001/25-;standardele internaționale privind prevenirea poluãrii și condițiile de muncã și de trai la bordul navelor-Directiva 95/21-;operarea feriboturilor în condiții de sigurantã-Regulamentul Consiliului 3051/95-; prevenirea poluãrii marine și întãrirea standardelor de siguranțã -Directiva 96/98- și nu în ultimul rând stabilirea unui set de reguli și standarde de siguranțã pentru navele de pasageri-Directiva 98/18.

În ceea ce priveste infrastructura portuarã, Directiva 96/1692 prevede cã pânã în anul 2010 va fii stabilitã reteaua trans-europeanã de transport ce va integra rețelele rutiere, aeriene și maritime ca și infrastructura aferentã de pe teritoriul Comunitãții.

Transportul aerian.

Datoritã creșterii traficului aerian a fost necesarã adoptarea unei reforme în managementul traficului aerian realizatã prin numeroase directive dintre care amintim:

-Directiva 2407/92 care reglementeazã modul de atribuire și menținere, cât și valabilitatea licentelor de operare aeriene pentru transportatorii stabiliți în Comunitate; -Directiva 93/65 care reglementeazã managementul traficului aerian și conform cãreia echipamentele și sistemele de navigație, de control și de supraveghere trebuie sã corespundã standardelor Eurocontrol;

– Directiva 94/56 care stabilește principiile de bazã pentru investigarea accidentelor și incidentelor din aviația civilã;

-Directiva 2027/97 care stabilește obligațiile transportatorilor aerieni referitoare la despãgubiri în caz de accidente provocatoare de moarte, rãniri sau orice pagube fizice suferite de un pasager, dacã accidentul a avut loc la bordul aeronavei sau în cursul îmbarcarii sau debarcãrii.

Trebuie de asemenea sã menționãm, ca prin Decizia 1692/96/CE s-au stabilit principiile directoare ale programului privind infrastructura, obiectivele rețelei trans-europene find reprezentate de asigurarea mobilitãții persoanelor și a bunurilor, combinarea tipurilor de transport, asigurarea unei infrastructurii de bunã calitate, utilizarea optimã a capacitãților existente, acoperirea întregului spatiu comunitar și extinderea cãtre restul statelor europene.

Stabilirea unei piețe comune a transporturilor este legatã de interzicerea restricțiilor sau a obstacolelor privind circulația mãrfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalului între statele membre, dar și de asigurarea unui regim în care concurența sã nu fie distorsionatã în piața internã a Comunitãții.

4.4.Politici sociale și ocuparea forței de muncã.

4.4.1 Noțiune și temei legal.

Politica socialã și de ocupare a forței de muncã se referã atât la domenii în care existã o legislație secundarã substanțialã la nivelul Uniunii, cum ar fi cel al sãnãtãții și siguranței publice, legislației muncii, egalitãții dintre femei și bãrbați, cât și la domenii în care politici convergente sunt pe punctul de a fi elaborate pe baza prevederilor Tratatului CE, respectiv în domeniul dialogului social, ocupãrii forței de muncã, protecției sociale, etc.

În aceste domenii, nu existã obligații legale având ca obiect punerea în practicã de mãsuri precise, ci doar obligația generalã foarte importantã de a coordona politicile din domeniu în vederea dezvoltãrii unui cadru social omogen, în concordanțã cu principiile și reglementãrile din Tratatul Uniunii Europene.

Politica socialã se numãrã printre competențele partajate între statele membre și Uniune, în unele dintre componentele acesteia, Uniunea fiind chematã sã asigure numai o coordonare a politicilor naționale, în timp ce în altele poate iniția mãsuri ale cãror modalitãți de aplicare concrete sunt lãsate în seama statelor membre.

La nivelul Uniunii, plecând de la necesitatea asigurãrii dezvoltãrii economice, dreptul social comunitar s-a dezvoltat treptat și beneficiazã de o construcție mult mai complexã și în plinã dezvoltare.Conștiente cã nici o dezvoltare economicã nu este posibilã fãrã asigurarea unui regim juridic corespunzãtor, statele comunitare au promovat în cadrul tratatelor elaborate dupã 1990, principii de drept social cel puțin la fel de complexe ca și legislația.

În prezent, baza legalã a politicii sociale europene se regãsește în Tratatul instituind Comunitatea Europeanã, în primul rând sub forma unor dispoziții cu caracter de principiu și„orizontal” – trebuind sã fie respectate de oricare din celelalte politici comunitare și de actele normative care le materializeazã.

Ele sunt completate de dispoziții speciale privind politica socialã, care se regãsesc în Titlul XI, Capitolul 1 (articolele 136-145) ale aceluiași tratat.Aceste reglementãri sunt completate cu acte normative adoptate de instituțiile comunitare, în domenii concrete ale politicii sociale, cum ar fi :

legislația muncii și condițiile de lucru;

ocuparea forței de muncã ;

egalitatea de șanse între bãrbați și femei ;

eliminarea oricaror forme de discriminare;

crearea unui sistem de dialog social la nivel comunitar.

Art. 2 aratã cã între obiectivele Comunitãții, se numãrã „un nivel înalt de ocupare a forței de muncã și de protecție socialã, și asigurarea egalitãții între barbați și femei”, iar art.3 prevede cã – în vederea realizãrii scopurilor arãtate – în toate activitãțile sale Comunitatea va urmãri eliminarea inegalitãților și promovarea egalitãții între bãrbați și femei.

Art. 12 al Tratatului interzice discriminarea pe bazã de cetãțenie, în timp ce art. 141 întãreste principiul nediscriminãrii dintre bãrbați și femei. De asemenea, art. 13 dã posibilitatea instituțiilor Uniunii sã întreprindã acțiuni de sine stãtãtoare pentru combaterea diverselor forme de discriminare.

Articolele 136 si 137 vizeazã promovarea mãsurilor de combatere a excluderii sociale.Se prevede ca în vederea realizãrii obiectivelor menționate la art.136, statele membre susțin și își completeazã acțiunile în urmãtoarele domenii:

– ameliorarea, în special a mediului de muncã pentru protecția sãnãtãții și a securitații lucrãtorilor;

– condițiile de muncã;

– informarea și consultarea lucrãtorilor, integrarea persoanelor excluse de pe piața muncii;

– egalitatea între bãrbați și femei, în ceea ce privește șansele pe piața muncii și de tratament în muncã.(art. 95 și 119.)

Rolul partenerilor sociali este recunoscut în Tratatul de la Amsterdam prin , prin care statele membre trebuie sã asigure un dialog între angajați și angajatori. La nivelul Comunitãții, Comisia Europeanã are sarcina de a promova consultãrile cu patronatele și sindicatele și sã ia mãsurile considerate necesare pentru facilitarea dialogului prin acordarea dialogului prin acordarea unui sprijin echilibrat pãrților .

Punerea în aplicare a acquis-ului cade în sarcina statelor membre și prevede structuri administrative și juridice la nivel național, precum și cooperarea actorilor cheie, țãrile candidate trebuie sã fie capabile sã punã în aplicare acquis-ul prin intermediul unor sisteme juridice și administrative similare cu cele din Statele Membre.

Scopul politicii sociale este definit la art.136 și anume :”Comunitatea și statele membre, conștiente de drepturile sociale fundamentale precum cele enunțate în Carta socialã europeanã semnatã la Torino la 18 octombrie 1961 și Carta comunitarã a drepturilor sociale fundamentale ale lucrãtorilor din 1989, au ca obiectiv promovarea folosirii forței de muncã, condiții îmbunãtãțite de viațã și de muncã, în așa fel încât sã se facã posibilã armonizarea concomitent cu susținerea ameliorãrii lor, o protecție socialã corespunzãtoare, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane care sã permitã un înalt nivel de folosire a forței de muncã și sã combatã excluderea”.

În vederea atingerii acestui scop, Comisia are misiunea de a promova o strânsã cooperare între statele membre în special în materiile relative la:

– folosirea forței de muncã; dreptul muncii și condițiile de muncã;

– pregãtirea profesionalã de bazã și avansatã;

– securitatea socialã;

– prevenirea accidentelor și a bolilor profesionale;

– dreptul de asociere și negocierile collective între patronat și lucrãtori. Implementarea politicilor în fiecare domeniu este însoțitã de programe, specifice, planuri de acțiune și mãsuri ce sunt luate pentru punerea în practicã a acestor politici.

4.4.2.Ocuparea forței de muncã.

Ocuparea forței de muncã este astãzi una dintre cele mai actuale, globale și urgente probleme cu care se confruntã economia mondialã în ansamblu, dar și fiecare economie naționalã în parte.Fiecare țarã se confruntã într-o mãsurã mai mare sau mai micã cu probleme în ceea ce privește ocuparea forței de muncã, formarea dezvoltarea și utilizarea resurselor umane, cu impactul lor asupra dezvoltãrii durabile.

Scopul politicilor de ocupare a forței de muncã urmãrit de Uniune îl constituie realizarea unui nivel înalt de ocupare a forței de muncã .Modalitatea de înfãptuire a acestui deziderat îl constituie încurajarea de cãtre Uniune a cooperãrii între statele membre prin susținerea și, dacã este nevoie, completarea acțiunilor statelor membre, cu respectarea competențelor statelor membre în acest domeniu.

În politicile pe anul 2000 se subliniazã întãrirea rolului serviciilor de ocupare a forței de muncã în domeniul public (PES).Prezentarea obiectivelor strategice pe perioada 2000–2005 a avut loc cu ocazia Consiliului European de primãvarã de la Lisabona (2000).Consiliul a luat în vedere schimbãrile profunde ce au loc în societate:globalizarea și diversificarea tehnologiilor informaționale.

Consiliul a stabilit ca obiectiv strategic fundamental ca, pânã în anul 2010, Uniunea sã devinã cea mai competitivã economie bazatã pe cunoaștere.S-a considerat cã cea mai importantã problemã a majoritãții statelor membre o reprezintã șomajul, de aceea, eradicarea șomajului pânã în anul 2010 a fost definitã ca o altã prioritate.

Eradicarea șomajului poate fi fãcutã dacã vor avea loc reforme consistente în domeniul ocupãrii forței de muncã, vor fi înlãturate obstacolele existente și se vor folosi resursele necesare.Dacã pânã la reuniunea de la Lisabona, strategia europeanã se baza pe mãsuri luate la nivel național și comunitar, odatã cu publicarea liniilor directoare pe anul 2000, ocuparea forței de muncã capãtã o dimensiune localã.

Țãrile candidate vor coopera cu Uniunea în ceea ce privește Analiza Politicii de Ocupare a Forței de Muncã. Ele sunt invitate sã aibã în vedere urmãtoarele probleme:

îmbunãtãțirea funcționãrii pieței muncii, astfel încât sã se asigure cã oferta de forțã de muncã corespunde în mod eficient cererii de pe piața internã, precum și mãsurile introduse pentru susținerea acestui proces;

rapiditatea și consistența reformelor din domeniul politicii de ocupare și a transformãrilor pieței muncii, astfel încât sã permitã participarea la Piața Unicã;

aplicarerea politicilor și mãsurilor necesare pentru pregãtirea populației apte de lucru, nespecializatã sau specializatã în mod necorespunzãtor pentru o economie de piațã;

gradul de pregãtire al structurilor politicii ocupãrii forței de muncã și al sistemelor derivate pentru a asigura aplicarea Strategiei de Ocupare a Forței de Muncã

4.4.3 Legislația muncii și îmbunãtãțirea condițiilor de muncã.

Îmbunãtãțirea condițiilor de lucru și a respectãrii drepturilor muncitorilor sunt unele din cele mai importante obiective ale Uniunii, prin care aceasta urmãrește ca dezvoltarea pieței unice sã nu fie însoțitã de scãderea standardelor de lucru și de distorsiuni.

Prioritãțile Comunitãții în domeniul legislației muncii se îndreaptã spre definirea cerințelor minime de lucru și nu spre armonizarea legislației. În cea mai mare mãsurã, îmbunãtãțirea acestora este de competența statelor membre, prin intermediul legislațiilor nationale.

. 4.4.4.Sãnãtatea și siguranța la locul de muncã.

Actul Unic European a impulsionat politica socialã în special în domeniul sãnãtãții și siguranței la locul de muncã. Acquis-ul în acest domeniu are ca obiectiv armonizarea reglementãrilor relevante la nivelul Uniunii Europene, prin intermediul Directivelor ce stabiliesc standarde minime în domeniul sãnãtãții și siguranței la locul de muncã.

Alinierea la acquis-ul comunitar în domeniul sãnãtãții și siguranței publice este esențialã pentru a avea, spre exemplu, mai puține accidente, boli si traume legate de locul de muncã. Pentru a atinge acest obiectiv, transpunerea și aplicarea în totalitate a legislației europene din domeniul sãnãtãții și siguranței la locul de muncã trebuie sã fie însoțitã de funcționarea eficientã a instituțiilor cu atribuții în domeniul inspecției muncii.

4.4.5. Protecția socialã.

Sistemele de securitate socialã din statele membre nu au la bazã același model, dat fiind tradiția, istoria și cultura specifice fiecarei țãri. Din acest motiv, nu se poate vorbi de armonizarea acestor sisteme, dar trebuie avute în vedere mãsuri și acțiuni care sã nu aducã prejudicii drepturilor fundamentale, în special a liberei circulații a persoanelor, și la agravarea disparitãților regionale.

Realizarea și organizarea sistemelor de securitate socialã cade în sarcina fiecãrui stat membru, Uniunea Europeanã cere ca aceste sisteme sã aibã capacitatea de se dezvolta și funcționa în mod sustenabil și universal aplicabil, în concordanțã cu obiectivele Tratatului. Sistemele țãrilor candidate trebuie, de asemenea, sã fie capabile sã se coordoneze cu sistemele ce funcționeazã în prezent în Uniune, care la rândul lor sunt în plin proces de dezvoltare și reformã.

4.4.6 Dialogul social.

Dialogul cu partenerii sociali reprezintã piatra de temelie a modelului social european. Tratatul prevede cã dialogul social trebuie sã fie promovat, și acordã puteri suplimentare partenerilor sociali. De aceea, țãrile candidate sunt invitate sã confirme cã dialogului social îi este acordatã importanța necesarã și cã partenerii sociali sunt suficient de puternici pentru a-și îndeplini responsabilitãțile la nivelul Uniunii Europene și național, precum și dacã aceștia sunt consultați la elaborarea proiectelor legislative cu privire la preluarea acquis-ului din domeniul politicii sociale și de ocupare a forței de muncã.

4.4.7 Egalitatea de șansã pentru femei și bãrbați.

Tratatul de la Amsterdam a adãugat pe lista obiectivelor Uniunii Europene și egalitatea de șansã pentru femei și bãrbați, accentuând faptul cã în toate activitãțile sale ea trebuie sã urmãreascã eliminarea inegalitãților, și sã promoveze egalitatea între femei și bãrbați.Punerea în practicã a reglementãrilor a fost subliniatã și în Strategia Cadru a Uniunii privitoare la egalitatea între sexe (2001 – 2005), curpinzând analizarea și planificarea politicilor din domeniu, colectarea datelor statistice, precum și programe de pregãtire și de conștientizare a actorilor cheie.

De asemenea, legislația din domeniu este folositã pentru a asigura un tratament egal, în special prin interzicerea discriminãrii sexuale. Mare parte din legislația curentã se referã la urmãtoarele domenii: tratament egal la angajare, securitate socialã, scheme de securitate socialã pe domenii de activitate, concediu parental, protecția femeilor însãrcinate, a celor care tocmai au nãscut și a celor care alãpteazã.

De asemenea acquis-ul comunitar cuprinde numeroase reglementãri care asigurã cadrul legal în urmãtoarele domenii:

sãnãtate publicã,

integrare socialã,

lupta împotriva rasismului și xenofobiei,

antidiscriminare.

4.5.Politica regionalã și coordonarea instrumentelor structurale.

Politica regionalã a Uniunii Europene este necesarã încurajãrii dezvoltãrii armonioase a teritoriului, care sã permintã tuturor regiunilor Uniunii sã beneficieze deplin de oportunitãțile oferite de piața unicã și sã contribuie la succesul uniunii economice și monetare.

Politicile regionale exprimã în primul rând solidaritatea dintre statele membre.Ele sunt concepute spre a ajuta regiunile cele mai dezavantajate .

În cursul exercițiului bugetar 2000-2006, o treime din bugetul Uniunii , provenind din contribuțiile statelor membre, va fii cheltuitã pentru dezvoltatrea regionalã, fiind astfel redistribuitã cãtre regiunile cu cele mai mari nevoi.

Temeiul juridic al politicii regionale este reprezentat de art. 2 și 3 ale Tratatului instituind Comunitatea Europeanã, art. 158 și 162, Titlul XVII, privind “Coeziunea economicã și socialã”.Conform art.158, în scopul promovãrii unei dezvoltãri armonioase a ansamblului Comunitãții, aceasta va continua și dezvolta acțiunile sale care duc la întãrirea coeziunii ei economice și sociale.

În special, Comunitatea va avea în vedere reducerea disparitãților între nivelele de dezvoltare ale diverselor regiuni și rãmânerii în urmã ale regiunilor sau ale insulelor mai puțin favorizate, inclusiv zonele rurale.

Fondurile Structurale sunt în prezent guvernate de o reglementare-cadru care stipuleazã prevederi generale privitoare la Fondurile Structurale (Reglementarea Consiliului (CE) 1260/1999) și o serie de reglementãri și decizii legate de implementare, care nu necesitã transpunere în legislația naționalã.

Aceste fonduri înseamnã:

Fondul European de dezvoltare regionalã, care finanțeazã lucrãri de infrastructurã, investiții productive care creazã locuri de muncã, proiecte de dezvoltare localã și acordã asistențã IMM-urilor;

Fondul Social European, care sprijinã Strategia Europeanã de Ocupare a Forței de Muncã;

Fondul European de Orientare și Garantare a Agriculturii Europene, care finanțeazã mãsuri de dezvoltare ruralã și de asistențã a fermierilor și mãsuri din cadrul politicii agricole comune;

Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului, care finanțeazã reforma structuralã în sectorul pescuitului.

.În afarã de instrumentele structurale proriu-zise, menționate mai sus, a fost instituit și Fondul de Ccoeziune, având ca obiectiv acordarea de asistențã în domeniul mediului și rețele trans-europene de infrastructurã din domeniul transportului, cu scopul promovãrii coeziunii economice și sociale și solidaritãții între statele membre (Regulamentul nr.1164/94/CE, amendat de regulamentele nr.1264/99/CE și 1265/99/CE).

La data aderãrii, țãrile candidate vor trebui sã îndeplineascã urmãtoarele cerințe, abordate de asemenea în contextul negocierilor de aderare:

– organizarea teritorialã: țarile candidate trebuie sã convinã cu Comisia asupra unei clasificãri NUTS pentru implementarea Fondurilor Structurale;

– cadrul legislativ: deși acquis-ul nu necesitã transpunere în legislația naționalã țãrile candidate trebuie sã aibã un cadru legislativ corespunzãtor implementãrii dispozițiilor comunitare;

– capacitatea de programare: țãrile candidate trebuie sã:

a) pregãteascã un plan de dezvoltare, conform cerințelor Reglementãrii 1260/1999 a

Consiliului;

b) dispunã de proceduri adecvate pentru programarea multi-anualã a cheltuielilor bugetare;

c) asigure implementarea principiului parteneriatului în diferitele stadii de programare, finanțare, monitorizare și evaluare a asistenței acordate prin Fondurile Structurale;

d) îndeplineascã cerințele specifice de monitorizare și evaluare, în special în ce privește evaluarea ex-ante a planului de dezvoltare;

– capacitatea administrativã: țãrile candidate trebuie, sã defineascã sarcinile și responsabilitãțile tuturor organismelor și instituțiilor implicate în pregãtirea și implementarea Fondurilor Stucturale și a Fondului de Coeziune și sã asigure o coordonare inter-ministerialã eficientã;

– gestiunea financiarã și bugetarã: țãrile candidate trebuie sã îndeplineascã prevederile referitoare la controlul specific valabile pentru Fondurile Structurale și Fondul de Coeziune. Mai mult, ele trebuie sã furnizeze informații privind capacitatea lor de co-finanțare și nivelul cheltuielilor lor publice sau echivalente aferente acțiunilor structurale.

Obiectivele politicii regionale au fost stabilite în regulamentele fondurilor structurale și sunt:.

promovarea dezvoltãrii și ajustãrii structurale a regiunilor mai puțin dezvoltate;

sprijinirea conversiei economice și sociale a zonelor ce se confruntã cu dificultãți structurale;

sprijinirea modernizãrii și adaptãrii educației, formãrii profesionale și politicilor sistemelor de ocupare a forței de muncã, în regiunile ce nu sunt eligibile în cadrul primului obiectiv.

Liniile directoare ale politicii regionale pentru exercițiul bugetar 2000-20006, au ca scop ajutarea și verificarea autoritãților naționale și regionale în definirea și pregãtirea strategiilor de îndeplinire a obiectivelor din fondurile structurale ca și legãtura dintre acestea cu Fondul de Coeziune.Ele sunt întemeiate pe trei prioritãți majore și anume:

-competitivitate regionalã,

-ocuparea forței de muncã,

-dezvoltarea zonelor urbane și rurale .

Competitivitatea regionalã este o condiție esențialã pentru dezvoltarea și ocuparea forței de muncã și presupune crearea condițiilor de bazã pentru competitivitatea regionalã -prin îmbunãtãțirea rețelelor și sistemelor de transport, rețele, eficiențã și resurse regenerabile în domeniul energiei, un mediu înconjurãtor de calitate- și societãți comerciale competitive care sã stimuleze crearea de noi locuri de muncã.

Ocuparea forței de muncã reprezintã o prioritate cheie a Uniunii Europene și presupune un cadru de referințã pentru dezvoltarea resurselor umane prin politici active pentru promovarea ocupãrii forței de muncã, o societate inclusivã, deschisã tuturor, dezvoltarea capacitãții de schimbare și a spiritului antreprenorial cât și mãsuri specifice.\

Dezvoltarea teritorialã armonioasã poate avea loc numai atunci când are loc integrarea economicã și monetarã, o creștere a piețelor le nivel global și o abordare integrate a asistenței fondurilor structurale.

Același act normativ care stabilește obiectivele politicii regionale, introduce și Inițiativele comunitare pe perioada 2000-2006, acestea fiind:

-“Interreg III”, care are ca scop stimularea cooperãrii transfrontaliere, transnaționale și inter-regionale;

-“Leader +”, ce promoveazã dezvoltarea ruralã;

-“Equal”, ce încurajeazã dezvoltarea unor noi forme de combatere a discriminãrii și inegalitãții în accelerarea la piața muncii;

-“Urban II”, ce încurajeazã regenerarea economicã și socialã a zonelor decãzute din orașe și suburbii.

Pe lângã instrumentele structurale menționate, existã și alte instrumente dintre care amintim:ISPA, instrumentul pentrupoliticile structurale pentru pre-aderare și SAPARD, instrument pentru agriculturã și dezvoltare ruralã.

Comisia și statele trebuie sã se asigure cã operațiunile tuturor fondurilor sunt compatibile cu celelalte politici și operațiuni, în special în domeniul folosirii forței de muncã, politicii sociale, politicii comune a pescuitului, transportului, energiei și rețelelor trans-europene și sã include cerințele de mediu în definirea și punerea în practicã a operațiunilor fondului.

4.6..Impozitare.

Politica în domeniul impozitãrii este esențialã pentru toate statele membre, iar acțiunile unei țãri pot avea impact nu numai în aceea țarã, dar și în țãrile învecinate, de aceea în piața unicã a Uniunii, statele membre trebuie sã coopereze și sã nu întreprindã acțiuni în direcții diferite.

Impozitarea este un instrument important al suveranitãții naționale, deoarece dacã nu ar avea venituri, guvernele nu ar putea sã-și punã în aplicare politicile în anumite domenii.În același timp, ca instrument de reglare economicã, impozitarea poate fii folositã la influențarea consumului, la încurajarea economisirii sau la ajustarea modului de organizare a societãților comerciale.

Acquis-ul corespunzãtor acestui capitol se referã în principal la impozitele indirecte, cu accent pe Taxa pe Valoarea Adaugatã (TVA) și regimurile de accizare. În ce privește impozitele directe, acquis-ul se limiteazã la legislația privind impozitarea companiilor.

Temeiul juridic al politicii în domeniul impozitãrii este reprezentat de art. 93, care se referã exclusiv la impozitele indirecte, art. 94, 96, 97, care se referã la mãsurile de prevenire a distorsiunilor pieței, art. 293 care recomandã semnarea tratatelor de evitare a dublei impuneri și art. 104, referitor la evitarea deficitelor guvernamentale excesive de cãtre statele participante la moneda unicã, cuprinse în Tratatul Comunitãții Europene.

Potrivit art.3 al aceluiași Tratat obiectivul general al politicii în domeniul impozitãrii este acela de a elimina “taxele vamale și orice alte mãsuri cu efect echivalent”între statele membre, de a “asigura nedistorsionarea concurenței pe piața comunã”.

Comunitatea urmãrește o serie de obiective atunci când construiește politica generalã de impozitare:în ceea ce privește taxele și accizele obiectivul este reprezentat de prevenirea diferențelor între cotele impozitelor indirecte și ale sistemelor de impozitare ce pot duce la distorsiuni ale concurenței în interiorul pieței unice, iar în ceea ce privește impozitele directe obietivul a fost de eliminare a ambiguitãților ce conduceau la evaziunea fiscalã și de evitare a dublei impuneri.

Orientãrile mai recente în direcția unei poltici de impozitare generalã, au avut ca obiectiv prevenirea efectelor negative ale concurenței fiscale, în special a migrãrii bazelor de impozitare naționale, ca urmare a firmelor care își mutã sediul în alt stat în cãutarea celui mai favorabil regim fiscal.

Prevederile Tratatului de la Maastricht cu privire la uniunea economicã și monetarã au dat o nouã dimensiune politicii de impozitare generalã, obiectivul general este ca bugetele statelor membre sã se menținã în echilibru de-a lungul ciclului economic, motiv pentru care orice creștere a cheltuielilor publice va fi finanțatã prin creșterea impozitelor.

4.6.1.Impozitarea directã.

Tratatul Comunitãții Europene nu specificã în mod expres alinierea impozitelor directe, astfel încât în virtutea principiului subsidiaritãții, statele membre au libertatea de a face reglementãrile necesare.Acquis-ul privind impozitarea directã se referã, în principal, la anumite aspecte ale impozitãrii companiilor și a impozitului pe capital.

Mãsurile în domeniul impozitãrii companiilor sunt menite sã faciliteze cooperarea administrativã dintre autoritãtile fiscale naționale și sã elimine obstacolele din calea activitãților transfrontaliere ale întreprinderilor

În 1997 a fost adoptat “pachetul de mãsuri privind impozitarea “care are în vedere combaterea concurenței în domeniul impozitãrii, eliminarea distorsiunilor de pe piața unicã, reorientarea tendinței crescânde de impozitare a muncii printr-un sistem de impozitare orientat spre forța de muncã.

S-a adoptat Codul de conduitã pentru impozitarea afacerilor, care reprezintã un angajament politic al Statelor Membre de a aborda mãsurile fiscale cu potențial efect negativ.El reprezintã voința comunã a statelor, chiar dacã nu este un instrument legal. Statele membre sunt hotãrâte sã nu introducã noi mãsuri fiscale cu efect negativ în sensul definit de Cod și sã iși analizeze legislația și practica actualã în baza principiilor Codului, precum și sã îșii adapteze legislația neintârziat atunci când este necesar.Adoptarea și aplicarea acquis-ului privitor la impozitare necesitã o administrație puternicã și dotatã corespunzãtor.

4.6.2.Impozitarea indirectã

Ca urmare a eliminãrii taxelor de frontierã și a formalitãților vamale la granițele dintre state, impozitarea indirectã a suferit schimbãri decisive prin introducerea unor reguli privind accizele și prin reglementãrile intra-comunitare privind taxa pe valoare adãugatã.

TVA a fost introdusã în Comunitatea Economicã Europeanã în 1970 prin prima și a doua directiva privind TVA cu scopul de a înlocui impozitele pe producție și consum aplicate pânã la acea datã de cãtre Statele Membre.

Decizia din 1970 de a aloca un procent din veniturile provenind din TVA, calculat pe o bazã unificatã, pentru finanțarea bugetului Comunitar (parte a “surselor proprii” ale Comunitãții) a deschis calea armonizarii TVA.

Directiva 77/388/CEE a creat certitudinea cã taxa se aplicã acelorași tranzacții în toate Statele Membre, astfel încât s-a format o bazã comunã pentru finanțarea Comunitãții și s-a introdus o bazã comunã de evaluare.

Cea de a șasea directiva, în prezent în vigoare, constituie partea principalã a legislației în domeniul TVA, conținând toate definițiile și principiile Comunitare. Acestea includ aplicarea unui impozit general ne-cumulativ pe consum, perceput în toate stadiile producției și distribuției bunurilor și serviciilor. Aceasta implicã un tratament fiscal egal pentru tranzacțiile interne și externe (importuri).

Directiva s-a aplicat gradual, având etape tranzitorii pentru fiecare stat membru si a condus la simplificarea sistemului de aplicare al TVA, fãcând distincție între vânzãrile între persoane supuse impozitãrii, vânzãri cãtre persoanele fizice sau vânzãri cãtre comercianții scutiți de TVA.

Directivele 92/77/CEE, privind aproximarea cotelor de TVA, și 99/49/CE, stabilesc cã statele vor aplica o cotã standard de TVA de minim 15% și cã au posibilitatea de a aplica douã cote reduse, de minim 5% pentru anumite mãrfuri sau servicii de naturã socialã sau culturalã.Aceeași directivã autorizeazã statele membre sã fixeze, pe timp limitat, cote zero sau sub 5% pentru anumite produse.

În privința accizelor, acquis-ul conține legislatie armonizatã referitoare la uleiurile minerale, țigarete, produsele prelucrate din tutun, altele decât țigaretele, alcool și bãuturile alcoolice. Legislația comunitarã stabilește structura taxei care trebuie perceputã, precum și un sistem de cote minime pentru fiecare grupã de produse.

Conform legislației Comunitare privind accizele, bunurile sunt supuse accizãrii dacã sunt produse în cadrul Comunitãții sau sunt importate dintr-o țarã terțã Acciza se plãtește numai statului membru în care bunurile sunt consumate, la cotele aplicabile în acel stat . Baza sistemului armonizat de accizare a bunurilor traficate între statele membre o reprezintã depozitul de impozitare, unde bunurile supuse accizãrii pot fi produse și depozitate în regim de suspendare a impozitului.

4.6.3.Cooperare administrativã și asistențã reciprocã.

În scopul prevenirii și evitãrii evaziunii fiscale și în vederea facilitãrii schimburilor de informații relevante referitoare la evaluarea corectã a impozitului pe venit și pe capital, autoritãțile din statele membre se ajutã reciproc.Cooperarea permite statelor membre sã culeagã informații privind subiețtii impozabili în alte state membre prin schimb de informații automat și la cerere.

În linii mari, țãrile candidate au un regim al impozitãrii indirecte apropiat de cel al Uniunii, deși alinierea la acquis nu s-a fãcut încã complet pentru o serie de aspecte tehnice specifice (scutirile, nivelul cotelor, regularizarea etc.) Toate țãrile candidate au solicitat mãsuri de tranziție și un numãr limitat de derogãri, majoritatea privind TVA și accizele, nivelul cotelor fiind mai sensibilã problemã a negocierilor. Ratele de TVA pe care țãrile candidate le aplicã pot diferi considerabil de nivelul solicitat prin acquis și, în multe cazuri, ratele de accizare sunt considerabil mai mici decât cele din Uniunea Europeanã.

4.7..Control financiar.

Activitãțile grupate sub denumirea genericã de „control financiar” se referã la examinarea modului în care se realizeazã din punct de vedere financiar obiectivele și programele asumate de diferite entitãți publice, cu scopul de a preîntâmpina sau a descoperi eventualele nereguli, erori, deficiențe, de a le remedia și a le putea evita în viitor. Acest tip de control se poate deci realiza atât concomitent cu programele vizate, cât și posterior finalizãrii activitãților desfãșurate în cadrul acestora.

Acquis-ul comunitar în materie cuprinde foarte puține acte normative cu caracter general obligatoriu, fiind alcãtuit în special din acte juridice neobligatorii, respectiv recomandãri și rapoarte, care au o forțã juridicã redusã.Actele obligatorii reglementeazã în special organismele specializate în efectuarea controlului financiar, organizarea și functionarea acestora, procedura urmatã pentru efectuarea controlului, actele juridice în care se consemneazã rezultatele controlului și efectele juridice ale acestora.

Cele mai importante reglementãri cu caracter obligatoriu în materie sunt cuprinse în: – articolele 246-248 ale Tratatului instituind CE, care fac vorbire despre necesitatea instituirii unui control asupra conturilor CE și menționeazã Curtea de Conturi a CE;

– Regulamentul Comisiei (CE, Euratom) nr.1605/2002 din 25 iunie 2002 privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunitãților Europene, completat de Regulamentul Comisiei (CE, Euratom) nr.2342/2002 din 23 decembrie 2002 stabilind reguli detaliate pentru implementarea Regulamentului nr.1605/2002 al Consiliului (CE, Euratom) privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunitãților Europene și de Regulamentul Comisiei (CE, Euratom) nr.2343/2002 din 23 decembrie 2002 privind cadrul de reglementare financiarã pentru organismele la care se referã art.185 din Regulamentul nr.1605/2002 al Consiliului (CE, Euratom) privind Regulamentul Financiar Cadru aplicabil bugetului general al Comunitãților.

Acquis-ul corespunzator controlului financiar cuprinde doar un numãr restrâns de reglementãri și se referã mai degrabã la principiile generale, acceptate la nivel internațional, ale gestiunii și controlului financiar riguros.

Comisia Europeanã are sarcina de a evalua sistemele de control financiar existente în țãrile candidate în ce privește cinci elemente principale, și anume control financiar intern public, audit extern, mãsurile de control referitoare la sursele proprii aleUniunii, finanțarea pentru preaderare, protejarea intereselor financiare ale Uniunii Europene.

4.7.1Controlul financiar intern public.-CFIP-

Controlul financiar intern public este unul dintre elementele centrale ale sistemului de control financiar și cuprinde activitãțile de control financiar din sectorul public, inclusiv controlul exercitat de agențiile guvernamentale de la nivel central și local, implicând sistemele de aprobare ex-ante și pe cele de audit intern ex-post. CFIP are drept finalitate verificarea îndeplinirii condițiilor formale și legale pentru ca fondurile alocate unei instituții publice sã poatã fi efectiv cheltuite.

Corecta funcționare a acestuia oferã un prim „filtru” în asigurarea unui management financiar solid al oricãrei autoritãți publice.CFIP este asigurat de o structurã internã instituției publice respective, structurã care are competențe de autorizare a angajãrii diferitelor fonduri alocate instituției.Persoana care acționeazã în calitate de responsabil cu autorizarea nu poate fi, în același timp și pentru aceleași operatiuni, persoanã responsabilã de administrarea conturilor aferente acelei activitãți (ofițer de cont).

Noțiunea de audit intern este reglementatã de art.85-87 ale Regulamentului nr.1605 al Consiliului din 25 iunie 2002 cu privire la Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunitãților Europene.Conform dispozițiilor Regulamentului, fiecare insituție își va stabili o structurã de audit intern care va rãspunde în fața acesteia pentru verificarea corespunzãtoare a sistemelor și procedurilor de execuție bugetarã.

4.7.2 Auditul extern.

Auditul extern vizeazã capacitatea țãrilor candidate de a confirma independența corpului lor de control extern în ce privește luarea deciziilor asupra modului de abordare a activitãții de audit și alegerea modului de investigare, precum și raportarea fãrã restricții sau interferente din partea guvernului sau a altor organisme.

Aceastã noțiune este reglementatã de art. 246-248 ale Tratatului CE, cât și de Regulamentul nr. 1605 al Consiliului din 25 iunie 2002 asupra Regulamentului Financiar aplicabil bugetului general al Comunitãțlor Europene, cu modificãrile ulterioare

.Art.246 al Tratatului CE prevede cã organismul responsabil cu controlul conturilor este Curtea de Conturi, iar art.247 prevede cã în alcãtuirea Curții de Conturi intrã câte un reprezentant al fiecãrui stat membru.Rolul Curții de Conturi este acela de a examina conturile de venituri și cheltuieli ale Comunitãților și a instituțiilor înfiintate de aceasta și de a înmâna Parlamentului și Consiliului o declarație de asigurare asupra legalitãții și regularitãții tranzacțiilor.De asemenea, Curtea de conturi va examina dacã toate veniturile și toate cheltuielile au fost efectuate în mod legal și cu respectarea dispozițiilor Tratatelor, a bugetului aprobat pe anul respectiv și a celorlalte acte adoptate în conformitate cu Tratatele fondatoare.

În efectuarea auditului, Curtea va coopera cu instituțiile naționale de audit ale statelor membre. Responsabilii naționali ale cãror operatiuni fac obiectul auditului sunt obligați sã arate toate înregistrãrile plãtilor și ale documentelor justificative ale acestora, precum și registrele și alte documente contabile, sã prezinte orice corespondențã sau orice alt document cerut pentru implementarea auditului.În urma auditului extern, Curtea de Conturi realizeazã rapoarte anuale și rapoarte speciale.

4.7.3 Resursele proprii ale Uniunii Europene.

Potrivit Regulamentului nr.1150/2000 al Consiliului (CE, Euratom) din 22 mai 2000 pentru implementarea Deciziei nr. 94/728/CE Euratom asupra sistemului de resurse proprii ale Comunitãților, resursele proprii ale Comunitãților sunt fonduri puse la dispoziția Uniunii de statele membre, prin intermediul Comisiei și sunt controlate periodic, conform prevederilor din acest act de asemenea regulamentul stabilește și contabilitatea resurselor proprii, colectarea și eliberarea acestor fonduri.

Mãsurile de control referitoare la sursele proprii ale Uniunii implicã faptul cã organismele responsabile pentru colectarea și controlul surselor proprii trebuie sã cunoascã cerințele necesare asigurãrii executãrii corecte a sarcinilor lor.

4.7.4 Finanțãrile acordate de Uniunea Europeanã.

Controlul finanțãrilor acordate de Uniunea Europeanã este reglementat în Titlul VI ”Finanțãri”, capitol referitor la plata și controlul finanțãrilor acordate de Uniune, cuprins în Regulamentul nr..1605/2002 al Comisiei (CE, Euratom) din 25 iunie 2002 privind Regulamentul Financiar aplicabil bugetului general al Comunitãților Europene, completat de Regulamentul Comisiei (CE, Euratom) nr.2342/2002 din 23 decembrie 2002 .

Se stabilește cã responsabilul național cu autorizarea unei plãți va putea cere beneficiarului sã facã o asigurare în avans pentru a limita eventualele riscuri asociate cu plãțile legate de pre-finanțare.

Dupã acordarea finanțãrii, suma atribuitã nu va fi consideratã definitivatã pânã la acceptarea de cãtre instituție a rapoartelor finale, fãrã ca aceasta sã aducã atingere dreptului ulterior de control din partea instituției

Finanțarea va fii suspendatã, anulatã sau redusã dacã beneficiarul nu își îndeplinește obligațiile asumate prin contract..

4.7.5 Protejarea intereselor Uniunii Europene, prevenirea fraudelor.

Articolul 280 al Tratatului instituind CE, cere statelor membre sã ia mãsuri pentru combaterea fraudei care afecteazã interesele financiare aleUniunii Europene similare cu cele luate pentru combaterea fraudei care aduce atingere propriilor resurse financiare.

În acest scop a fost înființat un Comitet Consultativ pentru coordonarea prevenirii fraudei și Oficiul European de luptã Anti-Fraudã (OLAF), ale cãrui obiective sunt:

protejarea intereselor Uniunii Europene,

lupta împotriva fraudei,

corupției sau oricãrei alte activitãți ilegale, inclusiv împotriva celor apãrute în cadrul instituțiilor europene.

. 4.8.Dispoziții financiare și bugetare.

4.8.1 Temei juridic.

Pentru a susține implementarea politicilor europene este nevoie de resurse financiare proprii ale Uniunii Europene, reflectate într-un buget european. Acquis-ul în domeniul dispozițiilor financiare și bugetare cuprinde reguli referitoare la organizarea, stabilirea și aplicarea bugetului Uniunii Europene.El constã în reglementãri și decizii (ca, de exemplu: Reglementarea Financiarã și Decizia privind Resursele Proprii) care vor fi direct aplicabile în țarile candidate dupã aderare și, prin urmare, nu necesitã transpunere în legislațiile naționale.

Aquis-ul comunitar în domeniul prevederilor financiare și bugetare cuprinde totalitatea regulilor care privesc organizarea, stabilirea și execuția bugetarã a Uniunii Europene.Este importantã pregãtirea aplicãrii eficiente a acestor reglementãri încã înainte ca ele sã intre în vigoare.

Acest lucru depinde în mod substanțial de mãsurile ce trebuie luate în legãturã cu alte capitole ale aquis-ului, cum ar fi cel corespunzãtor capitolelor Uniunea Vamalã, Agriculturã, Statisticã, Impozitare sau Control financiar. În egalã mãsurã trebuie asiguratã și capacitatea administrativã de coordonare, calculare, colectare, platã și control a resurselor bugetare comunitare.

De la crearea lui la începutul anilor ’50, sistemul financiar comunitar a suferit numeroase modificãri, mai ales în primii ani de existențã. Tendința manifestatã la acel moment era de unificare a instrumentelor bugetare, de îndreptare cãtre o autonomie financiarã a comunitãților și cãtre un echilibru instituțional din punct de vedere bugetar. Inițial, comunitãțile (CEE, CECO, CEEA) aveau propriile bugete, ulterior însã, Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 a redus numãrul bugetelor la douã: bugetul general și cel operațional al CECO.

Pânã în anul 1970, bugetul european a constat din contribuții ale statelor membre. Decizia Consiliului nr.243 din 21 aprilie 1970 cu privire la înlocuirea contribuțiilor financiare ale statelor membre de resurse proprii ale Comunitãților Europene a introdus sistemul cunoscut astãzi sub denumirea de „resurse proprii”.

Reglementãrile ulterioare referitoare la resursele proprii (din 1988 și 1994) au fost înlocuite cu Regulamentul Consiliului nr.2000/597/CE, Euratom în 29 septembrie 2000 privind sistemul de resurse proprii al Comunitãților.

În prezent temeiul juridic al al acestui capitol este reprezentat de Regulamentul Comnsiliului nr. 1605/2002 din 25 iunie 2002 cu privire la regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunitãților Europene.Potrivit dispozițiilor acestui Regulament, bugetul Uniunii este guvernat de mai multe principii și anume:

-principiul unitãții, care prevede cã toate veniturile și cheltuielile Comunitãții trebuie incluse într-un singur buget;.

-principiul anualitãții care prevede cã operațiunile bugetare se referã la un anumit an bugetar, care se suprapune peste cel calendaristic, adicã începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie;

-principiul echilibrului care presupune cã veniturile estimate pentru un an bugetar trebuie sã fie egale cu alocațiile de platã pentru acel an, balanța pentru fiecare an financiar fiind inclusã în bugetul anului urmãtor în categoria corespunzãtoare veniturilor în cazul unui surplus bugetar sau în categoria corespunzãtoare alocațiilor de platã în cazul unui deficit. Pentru acoperirea deficitului bugetar nu pot fii împrumutate sume de bani, orice cheltuialã neprevãzutã fiind finanțatã prin rectificarea bugetului.

-principiul universalitãții care prevede cã totalul veniturilor bugetare va acoperi totalul alocațiilor de platã, fiind stabilite duoã reguli: regula ne-direcționãrii, care afirmã cã veniturile bugetare nu pot fii alocate unor anumite cheltuieli și regula bugetului brut care prevede cã toate cheltuielile și veniturile trebuie menționate în întregime în cadrul bugetului, fãrã nici o ajustare.

-principiul specificitãții cheltuielilor care prevede cã fiecare alocație bugetarã are un scop précis și este destinatã unui obiectiv specific, în scopul prevenirii confuziilor, aât în faza de autorizare, cât și în cea de execuție;

-principiul calcului în Euro care funcționeazã de la 1 ianuarie 1999, care prevede cã estimãrile veniturilor și cheltuielilor sunt realizate în Euro.

Acquis-ul aferent se referã la regulile privind organizarea, stabilirea și implementarea bugetului Uniunii. Acquis-ul la acest capitol este format din regulamente care sunt direct aplicabile statelor candidate dupã aderarea lor și, în consecințã nu necesitã transpunere în legislația naționalã și constau în procedurile tehnice de calcul ale resurselor bugetare, care se aplicã din prima zi a aderãrii.

În acest sens, existã cerințe explicite care se referã la managementul resurselor proprii ale Uniunii Europene și la disciplina bugetarã, întrucât fondurile comunitare trebuie alocate și utilizate eficient, conform bunei practici din Statele Membre.

Oricum asigurarea aplicãrii acestui acquis trebuie realizatã din timp, mai ales cã depinde și de mãsurile luate la alte capitole de acquis.Este necesarã și asigurarea capacitãții administrative pentru coordonarea, calculul, colectarea, plata și controlul resurselor proprii la bugetul Uniunii.

Aceastã funcție administrativã este desfãșuratã de obicei, de o unitate centralã de coordonare „Unitatea Resurselor Proprii” amplasatã în cadrul Ministerului Finanțelor, aceasta fiind principala cerințã solicitatã statelor candidate la acest capitol. În condițiile în care acquis-ul nu impune un model pentru organizarea bugetelor naționale, fiecare mãsurã luatã trebuie sã garanteze un management financiar sãnãtos a resurselor la bugetul Uniunii.

4.8.2 Veniturile Uniunii.

Bugetul Uniuni Europene este finanțat integral din resurse proprii, fãrã a aduce atingere altor categorii de venituri ale statelor membre.La propunerea Comisiei și dupã cosultarea Parlamentului, Consiliul adoptã cu unanimitate de voturi dispozițiile privind sistemul de resurse proprii al Comunitãții și recomandã statelor membre adoptarea bugetului Uniunii Europene, în conformitate cu normele lor constituționale.

Pe lângã resursele proprii, bugetul mai este finanțat și din alte surse, de mai micã importanțã, cum ar fi diverse taxe și contribuții, venituri provenite din operațiunile administrative ale instituțiilor, dobânzi la plãți întârziate și amenzi precum și surplusurile din anii bugetari anteriori.

Potrivit art.2 al Deciziei Consiliului nr. 597 din 29 septembrie 2000 resursele proprii provin din: taxe vamale, taxe agricole, TVA, PNB. La ora actualã resursele proprii ale bugetului Uniunii sunt:

1. Taxele vamale – provin din aplicarea tarifului vamal comun la valoarea mãrfurilor importate din țãrile terțe (comerțul între țãrile membre fiind scutit de taxe vamale);

2. Taxele agricole – sunt taxe asupra importurilor de produse, introduce ca urmare a politicii agricole comune în 1962 și cele asupra zahãrului și izoglucozei, prevãzute de organizarea comunã a pieței zahãrului;

3. Resursele proprii din TVA – rezultã din cota unicã de 1% TVA pe bunuri și servicii prelevatã asupra încasãrilor din TVA fãcute de fiecare stat membru;

4. Resurse bazate pe PNB. Decizia Consiliului nr 88/376/CEE, Euratom din 24 iunie 1988 privind sistemul de resurse proprii al Comunitãților a stabilit plafonul resurselor proprii ca fiind un procent din PIB, calculat prin aplicarea unui procent fixat în fiecare an în cadrul procedurii bugetare asupra unei baze de calcul reprezentând suma PIB raportat la prețurile pieței. Aceastã resursã se calculeazã în funcție de diferența dintre cheltuieli și estimarea celorlalte resurse proprii.Cea mai mare pondere în categoria veniturilor o reprezintã resursele bazate pe PNB național (aproape jumãtate din totalul veniturilor), urmate de resursele provenite din TVA.

4.8.3 Cheltuielile bugetare.

Cheltuielile bugetare sunt grupate în șase secțiuni: Parlamentul European (Secțiunea I), Consiliul (Secțiunea a II-a), Comisia (Secțiunea a III-a), Curtea de Justiție (Secțiunea a IV-a), Curtea de Conturi (Secțiunea a Va), Consiliul Economic și Social (Secțiunea a VI-a).

Procedura bugetarã este stabilitã de art. 272 al Tratatului CE, ce stipuleazã procedura și termenele ce trebuie respectate de Consiliu și de Parlament pentru adoptarea bugetului anual al Uniunii.

Deși acquis-ul nu impune nici un model prestabilit pentru organizarea și gestionarea finanțelor publice ale unei țãri, fiecare demers în domeniu trebuie întreprins astfel încât sa se garanteze managementul financiar riguros al surselor bugetului Uniunii Europene. Trebuie analizate mãsurile financiare și bugetare specific naționale necesare pentru a garanta punerea în practicã corespunzãtoare a diferitelor programe de cheltuieli, iar aplicarea lor trebuie monitorizatã în contextul negocierilor referitoare la capitolele relevante.

.

CAPITOLUL.V.

AQUIS-UL COMUNITAR ÎN ECONOMIE

5.1.Agricultura.

5.1.1.Aquis-ul comunitar în domeniul agriculturii.

Politica agricolã comunã reprezintã una dintre cele mai importante politici ale Uniunii Europene și este una dintre cele trei politici pe care Tratatul le definește ca fiind comune.

Importanța politicii agricole comune este datã de mai mulți factori, dintre care menționãm legãturile stânse cu douã domenii cheie ale integrãrii europene- respectiv piața unicã și uniunea economicã și monetarã- importanța istoricã, atributele suverane delegate de statele membre cãtre nivelul comunitar de decizie, teritoriul afectat, numãrul de persoane implicate și nu în ultimul rând bugetul acordat de Uniune pentru finanțarea acestui domeniu, care reprezintã aproximativ 50% din bugetul total al Uniunii.

Analiza politicii agricole comune evidențiazã mai multe probleme care au relevanțã în acest domeniu dintre care enumerãm:

elasticitatea redusã a prețurilor la cerere și ofertã, nu numai pe termen scurt, dar și pe termen lung,

veniturile medii ale fermierilor mai scãzute decât cele ale grupurilor profesionale,

faptul cã o întreprindere agricolã este legatã de o proprietate datã, extinderea fiind realizatã exclusiv prin cumpãrare de teren, care este supusã unor restricții.

Politica agricolã comunã este alcãtuitã dintr-o serie de reguli și mecanisme care reglementeazã producția, procesarea și comerțul cu produse agricole în Uniunea Europeanã, accentul punându-se din ce în ce mai mult pe dezvoltarea ruralã.

Încã de la începutul Comunitãților Europene, agricultura a constituit o continuã preocupare pentru statele membre.Astfel, dacã obiectivele generale ale politicii agricole au fost stabilite prin Tratatul de la Roma, principiile acestei politici au fost stabilite la Conferința de la Stresa din 1958, urmând ca mecanismele politicii agricole sã intre în vigoare în 1962.

Temeiul juridic al politicii agricole este reprezentat de Titlul II al Pãrții a treia din Tratatul instituind Comunitatea Europeanã articolele 32-38.Tot în acest Tratat sunt stabilite cele trei principii de bazã ale politicii agricole comune, cât și obiectivele acesteia.Astfel cele trei principii sunt:

– o piațã unicã caracterizatã de libera circulație a produselor agricole în cadrul statelor membre cât și de utilizarea acelorași mecanisme și mijloace în cadrul întregii Comunitãți;.

– preferința comunitarã care presupune ca produsele agricole ale Uniunii sã fie

preferate altor produse, protecția acestor produse în raport cu produsele cu prețuri mai mici importate din țãri terțe cât și protecție împotriva fluctuațiilor considerabile de pe piața mondialã;

– solidaritatea financiarã care presupune cheltuirea din bugetul Comunitãții a sumelor necesare aplicãrii pieței agricole.

Instituirea, funcționarea și dezvoltarea unei piețe comune a produselor agricole, trebuie sã fie însotite de o politicã agricolã comunã între statele membre, care sã fie promovatã printr-o legislație specificã. Tratatul enunțã numai obiectivele generale ale politicii agricole comune în articolul 33 și anume:

-creșterea productivitãții agricole prin promovarea progresului tehnic și asigurarea dezvoltãrii raționale a producției și utilizarea optimã a factorilor de producție și în special, munca,

-asigurarea unui standard echitabil de viațã pentru comunitatea agricolã, în special prin creșterea câstigurilor individuale ale persoanelor angajate în agriculturã,

-stabilizarea piețelor;

-asigurarea disponibilitãților ofertelor ;

-asigurarea ca ofertele sã ajungã la consumatori la prețuri rezonabile.

În vederea atingerii acestor obiective articolul 34 din Tratat prevede o organizare comunã a pietelor agricole care în funcție de produs, va consta în :

-reguli comune privind concurența ;

-o organizare a pieței europene ;

-o coordonare obligatorie a organizãrilor diferitelor piețe naționale.

Instumentele de bazã ale pieței agricole comune, care au rolul de a elimina obstacolele din calea comerțului cu produse agricole în cadrul Uniunii și de a menține taxele vamale specifice pentru produsele provenind din state terțe, sunt reprezentate de organizațiile comune de piațã.

Reglementarea produselor agricole s-a realizat pin mecanismul piețelor care poate fi un mecanism liber în cazul unor produse, operând prin introducerea unui sistem de standarde de calitate sau prin mãsuri de mai bunã organizare a producției și a vânzãrilor, precum și prin mãsuri de observare a tendinței pieții, intervenția în mecanismul prețurilor având loc numai pentru exporturi cãtre terțe țãri, printr-un sistem de piețe minime.

5.1.2 Reforma politicii agricole comune.

Reforma politicii agricole comune a fost necesarã datoritã faptului cã, o datã cu stabilizarea piețelor, cu încurajarea producției și a productivitãții și cu protejarea fermierilor împotriva fluctuațiilor pieței mondiale au apãrut și unele efecte secundare, reprezentate de excesul de produse agricole produse de fermieri care a dus la o creștere exponențialã a cheltuielilor.

Primul pas a fost publicarea, în 1968, de cãtre Comisia Europeanã a ’’Memorandumului pentru reforma politicii agricole comune’’ care avea ca scop reducerea numãrului de persoane angajate în agriculturã, și promovarea formãrii unor suprafețe de producție mai mari și mai eficiente.

Ulterior, în 1972 au fost introduse mãsuri structurale pentru modernizarea agriculturii europene, iar în 1985 a fost publicatã ’’Cartea verde privind perspectivele politicii agricole comune ’’ care urmareã echilibrarea cererii cu oferta și introducerea unor noi moduri de reducere a producției în sectoarele problemã.În anul 1988 a fost adoptat un pachet de mãsuri de reformã care a limitat procentul cheltuielilor pentru aplicarea politicii agricole comune din bugetul total al Comunitatii.

O schimbare majorã în ceea ce privește politica agricolã comunã a avut loc în 1992 și a introdus schimbãri importante în ceea ce privește organizarea comunã a piețelor agricole în domeniul cerealelor și la regimul de susținere a producãtorilor, dar și în alte sectoare, cu excepția acelora privind zahãrul, vinul, fructele, legumele, carnea de porc și de pasãre și ouãle.

S-a urmãrit, în special, reducerea prețurilor la produsele agricole pentru a le spori competitivitatea, compensarea fermierilor pentru pierderile suferite și luarea de mãsuri pentru mecanismele de piața și protecția mediului. Reforma a devenit din ce în ce mai necesarã și presantã în lumina discuțiilor referitoare la viitorul Europei, ca și în noul context, al unei economii globalizate, unde presiunile pentru o piațã deschisã sunt din ce în ce mai mari.

Preconizata extindere a Uniunii reprezintã o provocare majorã pentru orientãrile viitoare ale PAC.Existã o presiune crescutã cu privire la noile prioritãți pe care PAC ar trebui sã le integreze, printre care:

– creșterea siguranței alimentare(food safety) și a standardelor de calitate;

– practicarea unei agriculturi mai prietenoase cu mediul;

– simplificarea legislației agricole a Uniunii.

Extinderea Uniunii spre Centrul și Estul Europei și noile negocieri în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului au determinat reforma reprezentatã de Agenda 2000 adoptatã de Consiliul European de la Berlin din 1999. În mod special reforma a urmãrit:

– întãrirea concurenței produselor agricole pe piața internã și mondialã;

– promovarea unui standard satisfãcãtor de viațã pentru comunitațile rurale;

– crearea de locuri de muncã și de noi surse de venit pentru fermieri din alte sectoare decât cel agricol;

– îmbunãtãtirea calitãții și siguranței produselor alimentare;

– simplificarea legislației din domeniul agriculturii și descentralizarea modului de aplicare a acesteia, pentru a face ca regulamentele sã fie mai clare, accesibile;

– integrarea în politica agriculturii a problemelor structurale și de mediu ;

-dezvoltarea unei noi politici privind dezvoltarea ruralã, ce a devenit al doilea sector ca importanțã a politicii agricole comune.

Aceasta reformã a creat condițiile necesare pentru dezvoltarea și transformarea agriculturii, efectele sale urmând sã fie resimțite de generațiile actuale, dar și de cele care vor urma.

5.2..Pescuitul.

5.2.1 Acquis-ul comunitar în pescuit.

Politica comunitarã în domeniul pescuitului are un temei juridic comun cu cel al politicii agricole comune reprezentat de articolul 3 alin 1 al Tratatului instituind Comunitatea Europeanã care prevede ca activitãțile Comunitãții vor include și “o politicã comunã în domeniul agriculturii și al pescuitului”, cât și de articolele 32-38 din Titlul II, Partea a treia a aceluiași tratat care definește obiectivele, principiile politicii agricole comune, cãt și metodele de realizare a acestora .

În domeniul pescuitului, esența politicii comune constã in eliminarea discriminãrilor pe criterii de nationalitate, astfel încât sa se permitã accesul nediscriminatoriu în apele de pescuit a vaselor tuturor statelor membre ale Comunitãții .

Principiul accesului liber la zonele de pescuit nu s-a impus dintr-o datã ci prin reglementãri succesive.El a fost introdus pentru prima datã de Regulamentul 2141/70 al Consiliului pentru adoptarea politicii structurale în sectorul pescuitului, care a fost abrogat ulterior prin Regulamentul 101/76 și dupã extinderea Uniunii, nici Regulamentul 1275/94 nu a permis omogenizarea regimului de acces .

Bazele noii politici comune privind pescuitul, distinctã de politica agricolã comunã, au fost puse în ianuarie 1983, odatã cu adoptarea de cãtre Consiliu a unui pachet legislativ, în cadrul cãruia se disting ca importanțã Regulamentele 170/83 pentru adoptarea regimului comunitar de conservare și administrare a resurselor de pescuit, nr.171/83 pivind anumite mãsuri tehnice de conservare a resurselor de pescuit și nr.172/83 pentru stabilirea, în cazul anumitor bancuri sau grupuri de bancuri de pești, aflate in zona de pescuit a Comunitãților, a capturilor totale admisibile în anul 1982.

5.2.2 Reforma în domeniul pescuitului.

O prima reformã în domeniul pescuitului s-a realizat în anul 1992 prin stabilirea unui nou regim comunitar al pescuitului și acvaculturii, care acoperã ansamblul activitãților de exploatare a resurselor acvatice, cât și prelucrarea și comercializarea produselor având ca scop fundamental pararea riscului diminuãrii stocurilor, protejarea și conservarea resurselor acvatice exploatate.

Reforma a continuat prin publicarea, de cãtre Comisie a’’Cãrtii verzi privind viitorul politicii comune a pescuitului”, ca document de politicã supus dezbaterii publice, în baza cãruia sã se realizeze noua reformã a politicii pescuitului.Cartea verde a constituit punctul de plecare pentru elaborarea de acte normative noi, cât și pentru modificarea celor existente referitoare la politica comunã a pescuitului, proces care este în plinã desfãșurare în zilele noastre.

Politica privind pescuitul presupune o organizare comunã a pieței produselor piscicole și de acvaculturã, cât și o politicã structuralã.în ceea ce privește organizarea comunã a pieței.Organizarea comunã a piețelor este reglementatã prin Regulamentul 104/2000 și presupune, atât, aplicarea unor norme comune pentru comercializarea acestor produse – stabilite prin Regulamentul 2406/96 -, urmãrindu-se eliminarea produselor nesatisfãcatoare și stimularea concurenței loiale, cãt și stabilirea unui preț de orientare înaintea fiecãrui sezon de pescuit, întemeiat pe media prețurilor de pe piețele de gros și din porturile reprezentative în cursul ultimelor trei sezoane, și orientat în funcție de tendințele producției și ale cererii, precum și de necesitãțile stabilizãrii pieței, susținerii veniturilor producãtorilor și apãrãrii intereselor consumatorilor.

Sectorul pescuitului a cunoscut, la începutul anilor 90, o crizã structuralã gravã care a determinat reforma generalã a instrumentelor structurale în iulie 1993 când a luat ființa Instrumentul Financiar pentru Orientarea Pescuitului -IFOP- reglementat în prezent de dispozițiile Regulamentului 1263/1999.

Misiunile definite de IFOP sunt :

– asigurarea unui echilibru durabil între resursele de pescuit și exploatarea acestora;

– întãrirea competitivitãții operatorilor economici :

– îmbunãtãțirea aprovizionãrii pieței și prelucrãrii produselor:

– revitalizarea zonelor dependente de aceastã activitate economicã.

Sunt prevãzute și mãsurile care urmeazã sã fie finanțate pentru atingerea acestor misiuni, dintre care amintim:

modernizarea navelor,

ajustarea capacitãții de pescuit,

luarea de mãsuri socio-economice,

susținerea acvaculturii,

protecția resurselor marine în apele de coastã, etc.De asemenea, dintre așa zisele inițiative comunitare în sectorul pescuitului, trebuie sã menționãm și inițiativa “PESCA”, utilizatã între 1994-1999, care avea ca obiectiv soluționarea dificultãților specifice zonelor dependente în mod deosebit de pescuit și reducerea acestei dependente.

Reglementãrile comunitare din domeniul pescuitului prezintã o serie de trãsãturi specifice care sunt determinate de o multitudine de factori dintre care amintim: – imposibilitatea controlãrii resurselor acestui sector de cãtre om ;

– periclitarea refacerii resurselor piscicole ale mãrilor și oceanelor prin mãrirea capturilor de pește ;

– punerea în pericol a unor specii de pești, datoratã exploatãrii masive;

– impactul pe care îl au oscilațiile consideabile ale pieței asupra comunitãtilor umane dependente în mod deosebit de pescuit.

5.3.Energia.

Politica europeanã a energiei urmãrește influențarea producției și utilizãrii energiei în scopul creșterii economice și al asigurãrii unui nivel de trai decent pentru cetãțenii Uniunii Europene prin garantarea bunei funcționãri a pieței unice a bunurilor și serviciilor energetice, și aprovizionarea statelor membre cu resurse sigure la prețuri competitive, obținute cu respectarea mediului înconjurãtor.

Regulile comunitare referitoare la energie au fost stabilite încã de la constituirea Comunitãții Europene a Cãrbunelui și Oțelului, prin prevederile articolului 4 al Tratatului institutiv care au creat cadrul juridic al pieței unice a cãrbunelui .Astfel se interzicea aplicarea de taxe vamale sau taxe cu efect echivalent asupra cãrbunelui și a produselor din cãrbune provenite din statele membre, precum și impunerea de restricții cantitative.

Tratatul care instituie Comunitatea Europeanã a Energiei Atomice, care a intrat în vigoare în 1968, a intodus un nou sector energetic important reprezentat de energia atomicã.Sunt definite principiile pieței interne a energiei nucleare și sunt stabilite reguli stricte și competente ale Comisiei Europene în materia siguranței nucleare în ceea ce privește supravegherea și controlul siguranței instalațiilor nucleare, dar și in ceea ce privește protecția sanitarã a lucrãtorilor și a populației impotriva radiiațiilor nucleare.

Tratatul instituind Comunitatea Europeanã din 1958 curinde însã, unele dispoziții orizontale sectorului energetic prin stabilirea regulilor de concurențã și a celor care interzic discriminãrile prin instrumente fiscale.

Aquis-ul comunitar în acest domeniu reflectã trei obiective majore ale politicii comunitare, respectiv:

asigurarea surselor de aprovizionare,

realizarea unei piețe unice concurențiale pentru resursele energetice

protecția mediului înconjurãtor, prin respectarea siguranței nucleare și utilizarea surselor regenerabile de energie.

Asigurarea surselor de aprovizionare și utilizarea raționalã a energiei, reprezintã posibilitatea de a asigura satisfacerea permanentã a nevoilor esențiale de energie prin intermediul resurselor interne suficiente, de exploatare, în condiții economice și ecologice acceptabile, cât și prin intermediul surselor externe stabile și accesibile.

Liberalizarea și integrarea piețelor energiei electrice și a gazului metan presupun aplicarea regulilor concurenței asupra monopolurilor existente în domeniul producerii, transportului și distribuției de elecricitate și gaz metan, dar și suravegherea piețelor și cooperarea între autoritãțile naționale, pentru realizarea interconectãrii sistemelor naționale de transport în acest domeniu.

Regulile de bazã pentru funcționarea pieței cãrbunelui se regãsesc în dispozițiile privind concurența ale Tratatului CE care interzice barierele tarifare, taxele cu efect echivalent, restricțiile cantitative între statele membre în calea liberei circulații a cãrbunelui, înțelegerile între întreprinderi, concentrãrile, abuzurile de poziție dominantã, discriminarea prin intermediul prețurilor și practicile neloiale .

O altã componentã a pieței interne a energiei este reprezentatã de crearea unor rețele energetice trans-europene. În acest sens a fost adoptatã Directiva 96/391/CE prin care au fost stabilite liniile directoare ale dezvoltãrii rețelelor trans-europene în sectorul energiei, racordarea rețelelor izolate la rețelele europene interconectate, dezvoltarea interconectãrilor între statele membre și a celor care le condiționeazã pe primele, și dezvoltarea legãturilor cu statele terțe din Europa și bazinul mediteraneean, iar pentru rețelele de gaze, introducerea gazului natural în noi regiuni, racordarea rețelelor izolate la cele trans-europene și creșterea capacitãților de transport, primire și depozitare, precum și diversificarea surselor și a cãilor de distribuție a gazului natural.

Realizarea acestui obiectiv presupune investiții de aproximativ 18 miliarde euro care urmeazã sã fie suportate în principal de operatori, însã în unele cazuri pot fii mobilizate instrumente financiare ale Uniunii cât și împrumuturi acordate de Banca Europeanã de Investiții.Pânã în prezent s-au înregistrat progrese doar în sectorul gazului natural, deoarece în domeniul energiei electrice existã probleme administrative, financiare și legate de protejarea mediului înconjurãtor.

5.4.Politica industrialã.

Deșãvârșirea pieței unice de la începutul anilor 1990, a dat un impuls puternic restructurãrii industriei europene, înlãturãrii barierelor fizice, tehnice și fiscale din calea schimburilor comerciale intra-comunitare, a suscitat intensificarea acestor schimburi și, implicit, a concurenței în interiorul Uniunii.Alinierea prețurilor furnizorilor naționali la cele ale furnizorilor din alte state membre, determinatã de intensificarea concurenței, a produs un val impresionant de transformãri ale structurii industriale a Uniunii Europene.Pentru a face fațã shimbãrilor pieței internaționale, dar și evoluțiilor tehnologice de pe plan mondial este necesarã armonizarea la nivel comunitar a politicilor industriale generale și sectoriale.

Politica industrialã a Uniunii Europene vizeazã creșterea competitivitãții, ca baza a obținerii unui standard de viațã ridicat și a diminuãrii șomajului. Politica industrialã urmãrește accelerarea acomodãrii la schimbãrile structurale, încurajând crearea unui mediu favorabil inițiativei, dezvoltãrii de întreprinderi și cooperãrii industriale pe tot cuprinsul Uniunii, precum și mai buna exploatare a potențialului industrial al politicilor de inovare, cercetare și dezvoltare tehnologicã.

Dacã Tratatele instituind Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui și Oțelului și Comunitatea Europeanã a Energiei Atomice au pus bazele politicilor comune din domeniile industriale respective, Tratatul instituind Comunitatea Europeanã a reglementat, în principal piața comunã a produselor industriale.

Deși nu cuprinde reglementãri exprese referitoare la politica industrialã, el cuprinde dispoziții privind mai multe elemente importante ale unei asemenea politicii-dispoziții fiscale, armonizarea legislațiilor naționale, reguli privind concurența, reguli referitoare la liberalizarea comerțului, cât și reguli referitoare la deschiderea piețelor.

Ulterior, dupã modificarea Tratatului prin Tratatul de la Maasticht a fost introdus un element cheie pentru politica industrialã, reprezentat de competitivitatea industrialã.În acest scop, art.3 alin.1 dispune cã seturile de acțiuni pe care Comunitatea trebuie sã le întreprindã pentru realizarea scopurilor și a obiectivelor sale trebuie sã vizeze ’’intãrirea competitivitãții industriei Comunitãții.’’în timp ce art. 157 alin1 întãrește obligația Comunitãții și a statelor membre ’’de a asigura condițiile necesare competitivitãții industriei Comunitãții’’ prin acțiunii care au ca obiective:

’’- accelerarea adaptãrii industriei la schimbãrile structurale;

– încurajarea unui mediu prielnic inițiativei și dezvoltãrii întreprinderilor din ansamblul Comunitãții și, în special, ale întreprinderilor mici și mijlocii;

– încurajarea unui mediu favorabil cooperãrii dintre întreprinderi;

– favorizarea unei mai bune exploatãri a potențialului industrial al politicilor de inovație, de cercetare și de dezvoltare tehnologicã.’’

Este prevãzutã o obligație de consultare reciprocã a statelor membre cu Comisia și, în mãsura în care este necesar, ele își vor coordona acțiunile.Comisia poate sã ia orice inițiativã utilã pentru promovarea acestei coordonãri.

Alin 2 al aceluiași articol clarificã statutul și menirea acestei politici comune stabilind cã’’obiectivele definite în alin 1 vor fi realizate prin politicile și activitãțile desfãșurate în conformitate cu alte dispoziții ale tratatului’’.Deși creșterea productivitãți este un obiectiv major al politicii industriale, ea are un caracter orizontal urmând sã fie realizatã prin mãsurile luate în cadrul celorlalte politici comune sectoriale și nu printr-o politicã industrialã cu caracter autonom.

Datã fiind influența altor politici comunitare, se accentueazã asupra contribuției Comunitãții la realizarea obiectivelor avute în vedere prin politicile și acțiunile pe care le întreprinde pe baza altor dispoziții ale Tratatului.

Politica indusrialã, utilizeazã un numãr însemnat de instrumente proprii altor politici, și le include atât pe cele specifice pieței, cât și mãsuri impuse de capacitatea de adaptare a industriei precum :stabilitatea mediului macroeconomic, tehnologie, formare profesionalã, etc.

Realizarea uniunii vamale din iulie 1968 nu a reușit sã rezolve problemele politicii industriale astfel încât a fost necesarã elaborarea ”programului de politicã industrialã și tehnologicã a Comunitãții”în 1972, care prezenta mãsurile necesare pentru eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a produselor industriale, deschiderea progresivã și efectivã a piețelor pentru achizițiile publice, promovarea întreprinderilor în condițiile respectãtrii regulilor concurenței la scarã europeanã și acțiunile în favoarea sectoarelor confruntate cu probleme speciale.

Acest program a fost adoptat de Comisie în 1973, iar obiectivele sale au fost atinse abia peste douã decenii prin deșãvârsirea pieței interne unice.La începutul anilor`90 standardizarea comunitarã a devenit o prioritate pentru Uniune, iar noua abordare în materia armonizãrii, certificãrii calitãții și standardizãrii a limitat legislația comunitarã la definirea cerințelor esențiale cãrora trebuie sã le corespundã produsele în vederea asigurãrii sãnãtãții publice, siguranței consumatorilor și condițiilor de mediu.

Foarte importante pentru competitivitatea industrialã europeanã sunt și achizițiile publice, deschise concurenței între operatotii din toate statele membre ale Uniunii, grație funcționãrii pieței interne unice.

Ne aflãm în fața unei triple importanțe a achizițiilor publice, astfel volumul pieței achizițiilor publice reprezintã peste 16% din PIB al Uniunii, ele pot spori capacitatea tehnologicã, prin creșterea cererii de produse încorporând tehnologii avansate și datoritã grupului restrâns de sectoare în care sunt concentrate, industriile depind de o piațã concurențialã a comenzilor publice pentru a dezvolta produsele și pentru a asimila calificãrile profesionale necesare pentru sporirea competitivitãții între producãtori.

În comunicarea”O politicã industrialã pentru Uniunea Europeanã”COM (94) 319, Comisia a propus câteva linii de acțiune, care au fost adoptate ulterior prin Rezoluția din 21 noiembrie 1994, și anume:

– dezvoltarea cooperãrii industriale;

– asigurarea unei concurențe reale;

– reducerea sarcinii birocratice de cãtre autoritãțile publice;

– promovarea investițiilor intangibile.

Deoarece acțiunile izolate ale guvernelor sau aplicarea de reguli comunitare nu rezolvã problemele cu care se confruntã unele sectoare mai vulnerabile ale industriei, sunt necesare politicii industriale sectoriale.

Industria siderurgicã.

Dupã criza energeticã din 1973 și dupã recesiunea economicã din 1975, în octombrie 1980, Comisia, cu acordul Consiliului, a declarat starea de ”crizã manifestã” în sectorul siderurgic.Au fost impuse restricții obligatorii pentru producția și desfacerea de oțel pe piața internã, prin stabilirea trimestrialã de cote de producție din care numai o parte puteau fi vândute pe piața internã și prin stabilirea de prețuri minime pentru aceste produse.În cursul anilor `90, Comisia a început sã dezvolte prognoze semestriale referitoare la evoluția pieței, industria siderurgcã înregistând creșteri substanțiale, atât în privința preturilor cât și în a consumului.

Industria constructoare de nave.

În perioada anilor 1960-1975, deși piața construcțiilor de nave a cunoscut importante modificãri de structurã, datorate expansiunii spectaculoase a nevoilor de transport de produse petroliere, acest sector era încã în pierdere de vitezã. O reglementare globalã a sectorului la scarã mondialã a rãmas un deziderat pânã la angajarea negocierilor multilaterale din cadrul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economicã, care au dus la un acord în 1994 permițând eliminarea obstacolelor din calea unei concurențe mondiale normale în acest sector și în deosebi în privința ajutoarelor de stat.În prezent, liniile directoare ale acestui sector se regãsesc în Comunicarea Comisiei ”Cãtre o nouã industrie constructoare de nave”[COM(97) 470]

Textilele și îmbrãcãmintea.

Și acest sector a cunoscut unele dificultãți, începând cu anii`70, datorate cererii interne scãzute și dezvoltãrii rapide a exporturilor statelor în curs de dezvoltare.În prezent liniile directoare ale acestui sector sunt stabilite prin planul de acțiune pentru sporirea competitivitãții, aprobat în reuniunea Consiliului de Industrie din 7 mai 1998.

Planul stabilește urmatoarele prioritãți:

dezvoltarea regionalã, armonioasã;

ocuparea forței de muncã, pregãtirea profesionalã și recalificarea forței de muncã;

dezvoltarea și rãspândirea noilor produse, metode și echipamente tehnologice;

asigurarea funcționãrii corespunzãtoare și uniforme a pieței interne;

accesul pe piețele altor state.

Industria aeronauticã.

Industria aeronauticã oferã locuri de muncã pentru peste 500.000 de lucrãtori în Uniune și are impact asupra mai multor ramuri industriale.Urmãrind îmbunãtãțirea pe termen mediu și lung a competitivitãții acestei ramuri, în 1995 Comisia Europeanã a creat un grup de lucru aeronautic, a cãrui misiune era de a asigura convergența diferitelor eforturi de cercetare naționale sau comunitare.

Creșterea cererii mondiale, estimatã a fi de circa 5% pe an pânã în 2010, parțial și temporar afectatã de evenimentele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, reprezintã o oportunitate pentru industria aeronauticã europeanã care poate fii valorificatã numai prin raționalizarea ciclurilor de fabricație, cooperare între statele membre și valorificarea rezultatelor cercetãrii –dezvoltãrii.

Industria constructoare de autoturisme.

Sistemul european al aprobãrilor tip pentru diferitele categorii de vehicule cu motor are dprept scop sprijinirea constructorilor în reducerea costurilor, asigurând în același timp prescripții tehnice identice și un nivel de producție ridicat.Au fost luate diverse mãsuri care urmãresc, intensificarea concurenței în domeniul distribuției de autoturisme, dezvoltarea unor tehnologii auto cu emisii scãzute la gaze, o mai bunã adaptare a lucrãtorilor la transformãrile structurale ale acestei industrii.Politica comunitarã din acest domeniu este reglementatã prin comunicarea Comisiei privind industria europeanã a autoturismelor.

Pentru a putea evolua în condițiile concurențiale ale pieței Uniunii, industria statelor candidate trebuie sã atingã un anumit grad de competitivitate înainte de momentul aderãrii. Aceste state trebuie sã dovedeascã faptul cã aplicã o politicã deschisã, care favorizeazã concurența..

Cooperarea dintre Uniunea Europeanã și țãrile candidate în domeniul cooperãrii industriale, al investițiilor, al standardizãrii industriale și al evaluãrii conformitãții dupa cum se stipuleaza în Acordurile de Asociere, este de asemenea un indicator important al progresului pe calea aderare.

5.5.Întreprinderi mici și mijlocii.

Pentru Uniunea Europeanã, întreprinderile reprezintã un factor important de creștere economicã, de aceea politica referitoare la întreprinderile mici și mijlocii pe care o promoveazã Uniunea are în vedere asigurarea susținerii economice necesare pentru sprijinirea progresului social și protecției mediului prin întãrirea spiritului antreprenorial în Europa și dezvoltarea practicilor inovative care sã ducã la înființarea și dezvoltarea întreprinderilor.

Politica Uniunii Europene referitoare la întreprinderi se adreseazã întregului mediu de afaceri și are ca scop încurajarea și facilitarea înființãrii de noi întreprinderi, stabilirea unui mediu de afaceri dinamic în care fiecare întreprindere sã aibã acces efectiv la piețele de produse și servicii din Europa și din afara Europei.

Aquis-ul comunitar în vigoare, privind politicile antrprenoriale, sectorul distribuției, turismul și economia socialã constã în mare parte în decizii privind înființarea procedurii de consultare și a programelor comunitare, sau din recomandãri. Aceatea nu necesitã rãspundere în legislația naționalã din țarile candidate, nici mãsuri de aplicare și de punere în vigoare.

Temeiul juridic al politicii comunitare în ceea ce privește întreprinderile mici și mijlocii este reprezentat de articolul 157 din Tratatul instituind Comunitatea Europeanã, care ‘prevede încurajarea inițierii și dezvoltãrii întreprinderilor la nivelul Comunitãții, și în mod special a întreprinderilor mici și mijlocii.”Astfel, el conține prevederi referitoare la asigurarea condițiilor necesare pentru competitivitatea industriei Comunitãții, în contextul unui sistem de piețe deschise și concurențiale.Trei domenii au o importanțã deosebitã și anume:

 – accelerarea adaptãrii industriei la schimbãrile structurale;

 – încurajarea creãrii unui mediu favorabil inițiativei și dezvoltãrii întreprinderilor din întreaga Comunitate și, mai ales, a întreprinderilor mici și mijlocii;

 – încurajarea creãrii unui mediu favorabil pentru cooperarea între întreprinderi.

În accepțiunea dreptului comunitar o întreprindere poate fi clasificatã “drept IMM dacã are cel mult 250 angajați și îndeplineste anumite condiții referitoare la cifra de afaceri, profit și independența acesteia”.Întreprinderile micii și mijlocii au o largã rãspândire, deoarece, potrivit acestei definiții o parte covârșitoare a societãților comerciale care funcționeazã în cadrul Uniunii sunt IMM-uri.

De asemenea, în legislația Uniunii se realizeazã o distincție între întrprinderi în funcție de numãrul de angajați, distingem astfel micro-întreprinderi, care au pânã la 9 angajați, micile întreprinderi care au între 10 și 49 de angajați și întreprinderile de mãrime medie care au între 50 și 249 de angajați .

Politica comunitarã în acest domeniu s-a materializat în mai multe programe de-a lungul timpului, respectiv:

programul comunitar de acțiune în domeniul IMM din 1983,

programul comunitar din 1987

programul multi-annual privind IMM-urile din perioada 1997 – 2000,

la sfârsitul anului 2000, Consiliul Uniunii Europene a adoptat un nou “Program multi-anual asupra întreprinderilor și spiritului antreprenorial și în particular asupra întreprinderilor mici și mijlocii “ care se desfãșoarã în perioada 2000-2005 și este mai amplu decât cele anterioare.

În iunie 2000, Comuniãțile au adoptat o strategie menitã sã susținã dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, în contextul globarizãrii, precum și dezvoltarea unei ecomonii bazate pe cunoaștere și inovare, reprezentatã de Carta Europeanã a întreprinderilor mici și mijlocii, care a fost adoptatã de țãrile candidate în aprilie 2002.

Carta reprezintã un instrument important în configurarea politicilor Uniunii cu privire la IMM-uri și are ca scop crearea celui mai bun mediu de afaceri posibil pentru întreprinderile mici și pentru antreprenoriat.Acțiunile pe care le configureazã sa referã la 10 domenii și anume:

1. educatia și instruirea antreprenorialã, prin propunerea unor mãsuri de încurajare a inițiativelor antreprenoriale ale tinerilor și a unor programe de instruire pentru întreprinderile mici;.

2. înființarea mai rapidã și mai ieftinã de noi întreprinderi mai ales prin intermediul înregistrãrii on line;

3. adoptarea de reglementãri mai bune., mai ales în ceea ce privește falimentul ;

4. adoptarea calificãrilor la nevoile întreprinderilor mici;

5. dezvoltarea unor servicii on line de cãtre administrațiile publice în relațiile cu întreprinderile;

6. accesul efectiv la piața internã unicã.pentru întreprinderile mici și asigurarea egalitãții de șanse prin aplicarea tuturor reglementãrilor privind concurența;

7. îmbunãtãțirea accesului întreprinderilor mici la finanțare și recompensarea succesului economic al întreprindrilor mici;.

8. depunerea de eforturi pentru promovarea noilor tehnologii în rândul întreprinderilor mici, pentru implementarea brevetului european de inventii și pentru facilitarea accesului întreprinderilor mici la rezultatele cu caracter comercial ale programelor de cercetare;

9. adoptarea unor practici și modele de afaceri de succes care sã le permitã sã se dezvolte și creare de servicii de asistențã pentru întreprinderile mici ;

10. dezvoltarea unei reprezentãri mai solide și mai eficiente a intereselor întreprinderilor mici la nivel național și la nivelul Uniunii Europene. .

Politica în domeniul întreprinderilor mici și mijlocii, abordeazã trei arii de interes major:

-formularea și implementarea politicii privind întreprinderile și în special întreprinderile mici și mijlocii;

-mediul de afaceri;

-adoptarea și aplicarea definiției întreprinderilor mici și mijlocii.

Politica privind întreprindrile mici și mijlocii este reglementatã prin Decizia nr2000/819/EC care iși propune :

îmbunãtãțirea ritmului de creștere economicã și a competitivitãții întreprinderilor,

promovarea spiritului antreprenorial,

simplificarea și îmbunãtãțirea cadrului administrativ și reglementar, 

îmbunãtãțirea cadrului financiar pentru întreprinderi, în special pentru IMM-uri;,

facilitarea accesului la serviciile de asistențã, programele și rețelele comunitare

îmbunãtãțirea coordonãrii acestor facilitãți.

În recomandarea nr. 94/390/EC, cu privire la fiscalitatea aplicabilã IMMurilor, sunt prevãzute mãsuri care privesc oferirea posibilitãții ca aceste întreprinderi sã poatã opta pentru impozitul pe profit și limitarea impozitului pe profitul reinvestit la o sumã considerabilã cu cea a impozitului pe profit carateristic celorlalte tipuri de întreprinderi.

De asemenea, Decizia 94/1069/EC cu privire la transferul întreprinderilor mici și mijlocii are ca scop facilitarea transferului IMM-urilor în scopul asigurãrii supraviețuirii acestora și a locurilor de muncã ce depind de existența lor.

Mediul de afaceri este reglementat prin Recomandarea nr. 90/246/EEC/28.05.1990 cu privire la implementarea unei politici de simplificare administrativã în favoarea întreprinderilor mici și mijlocii care urmãrește:

implementarea de programe ce vizeazã simplificarea administrative în favoarea întreprinderilor,

oferirea de servicii publice optime pentru întreprinderi,

crearea unui organ consultativ care sã reuneascã reprezentanți ai întreprinderilor, inclusiv ai întreprinderilor mici și mijlocii, și ai statului, cu scopul discutãrii modurilor de simplificare a procedurilor administrative

.De asemenea, Recomandarea nr. 97/344/CE privind îmbunãrãțirea și simplificarea mediului de afaceri pentru înființarea de noi IMM-uri, încurajeazã statele membre sã adopte mãsuri pentru îmbunãtãțirea și simplificarea mediului de afaceri, în special în ceea ce privește înființarea de noi întreprinderi și sprijinirea acestora în primul an de la înființare.

Scopul direct al recomandãrii este stimularea potențialului de inovare și încurajarea creãerii întreprinderilor și, ca urmare, crearea de noi locuri de muncã.

În concluzie, .existența IMM-urilor este necesarã pentru funcționarea armonioasã a economiei moderne, acestea fiind prezente în toate sectoarele industriei și serviciilor și adaptându-se mult mai ușor schimbãrilor survenite în condițiile economice și sociale. Ele opereazã în special la nivel național, însã sunt afectate de legislația comunitarã privind taxele și impozitele, concurența, legislația societãților comerciale, politicile sociale și regionale și cea privind formalitãțile vamale.

Ca urmare, politica Comunitãții în acest domeniu constã în mãsuri menite sã promoveze interesele IMM-urilor și sã elimine barierele care le pot bloca accesul pe piațã.

5.6.Protecția mediului înconjurãtor.

Includerea politicii mediului înconjurãtor în sfera peocupãrilor comunitare este justificatã prin gravitatea și extensiunea fenomenelor de poluare care amenințã însãși existența umanã, resursele ei vitale și de asemenea, în consecințã, prin necesitatea unor acțiuni convergente, coerente, îndreptate spre oprirea, diminuarea și înlãturarea factorilor de risc, cunoscut fiind, cã acești factori și efectele poluante pot sã fie universale, fãrã granițe.Prin urmare, pentru combaterea acestor pericole este necesarã acțiunea comunã a tuturor statelor care fac parte din Uniunea Europeanã.

În aceste condiții, chiar în preambulul Tratatului de la Maastricht (alin 8), este afirmatã hotãrârea statelor membre de a promova progresul economic și social “…în cadrul …intensificãrii protecției mediului înconjurãtor..În aceelași timp, art. 2 din Tratatul CE stabilește printre obiectivele Comunitãții și acela de a “..promova un nivel ridicat al protecției și ameliarãrii mediului …”, iar art.3 menționeazã, între altele, cã acțiunea Comunitãții comportã, de asemenea “o politicã în domeniul mediului înconjurãtor “(lit l).

Rezultã neîndoielnic, cã implicațiile economice și sociale ale protecției mediului sunt obiectivele fundamentale ce au fost urmãrite atunci când s-a procedat la reglementarea materiei.

A fost necesarã armonizarea legislațiilor naționale, dar și efectuarea de cercetãri comune pentru a proteja mediul, deoarece problemele legate de mediu puteau genera obstacole în calea schimburilor intracomunitare sau chiar discriminãri.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în art. 37, sub titlul “Protecția mediului”, prevede cã “Un nivel ridicat de protecție a mediului și ameliorarea calitãții sale trebuie sã fie integrate în politicile Uniunii și asigurate conform principiului dezvoltãrii durabile”

Întrucât documentul va fi cuprins, și prin aceasta va dobândi forțã juridilcã în preconizata Constituție pentru Europa, textul amintit reprezintã și mai ales va reprezenta reglementarea comunitarã de referințã. Un nivel ridicat de protecție a mediului reprezintã un obiectiv comunitar legat de obiectivele fundamentale ale Comunitãții Europene și poate fi interpretat mai puțin ca un drept fundamental.

. Acquis-ul comunitar cuprinde aproximativ 200 de instrumente legislative care acoperã un numãr mare de sectoare, precum :

poluarea apei și a aerului,

gestionarea reziduurilor și produselor chimice,

biotehnologia,

protecția împotriva radiațiilor și conservarea naturii. De asemenea a fost instituitã și obligația statelor membre ca, înainte de a aproba un proiect din sectorul public sau privat sã evalueze impactul pe care îl are asupra mediului înconjurãtor.

Inițial, politica mediului a îmbrãcat forma unor programe generale ale cãror obiective au fost subsumate ideilor ameliorãrii calitãții și cadrului vieții și dezvoltãrii puse în slujba omului.Programele au fost urmate de mãsuri de aplicare sub forma unor mãsuri legislative adoptate de Consiliu, respectiv regulamente, directive, decizii și unele recomandãri.

Actele normative adoptate de Consiliul Miniștrilor în domeniul protecției mediului pot fi grupate, dupã domeniul de reglementare în :

acte normative referitoare la prevenirea și combaterea poluãrii atmosferice,

acte normative referitoare la depozitarea, refolosirea și distrugerea deșeurior

acte normative referitoare la regulile de protecție a sãnãtãții în Comunitate.

Prin aceste acte normative s-au înregistrat progrese mai ales în domeniul reducerii poluãrii aerului și apei potabile, însã aquis-ul trebuie sã se mai dezvolte.

În 1995 a fost elaboratã Cartea Albã destinatã pregãtiri țãrilor associate din estul și centrul Europei în vedera integrãri în Piața Internã a Uniunii, dar aceasta acoperã doar o parte a aquis-ului în domeniul protecției mediului, mai precis partea referitoare la legislația privind produsele care e direct legatã de prevederile referitoare la libera circulație a bunurilor.

La nivelul Consiliului Europei, importanța acordatã acestei materii derivã, în principal, din elaborarea a patru convenții-cadru, care împreunã, stabilesc un regim juridic unitar de protecție aplicat diverselor segmente ce alcãtuiesc mediul natural și naturã și de a diminua efectele negative aduse acesteia de dezvoltarea civilizației.Au fost adoptate:

Convenția privind protecția mediului prin intermediul legii penale(STE172)Strasbourg, 1998;

Convenția privind conservarea vieții sãlbatice și a habitatelor naturale din Europa(STE104), Berna, 1979;

Convenția Europeanã privind protecția animalelor și vertebratelor utilizate în scopuri experimentale și în alte scopuri științifice(STE123), Strasbourg, 1986;

Convenția europeanã asupra peisajului(STE176), Florența, 2000.

Transpunerea aquis-ului referitor la protecția mediului în legislația naționalã și aplicarea sa reprezitã sarcini majore.Lista de prioritãți cuprinde:

– legislația cadru a Uniunii Europene (inclusiv accesul la informație și evaluarea impactului de mediu);

– mãsuri derivând din convențiile la care Uniunea este parte;

– reducerea poluarii globale și trans-frontaliere;

– legislația privind protecția naturii (care urmãrește conservarea biodiversitãții),
– mãsuri care sã asigure funcționarea pieței interne (de exemplu, standardele de produs).

Baza juridicã a politicii referitoare la protecția mediului este reprezentatã de art.174. Asfel alin.1 stabilește obiectivele acestei politicii, respectiv:

-”conservarea, protejarea și ameliorarea calitãiiții mediului înconjurãtor;

-protejarea sãnãtãții personelor;

-utilizarea prudentã și raționalã a resurselor naturale;

-promovarea pe plan internațional a unor mãsuri destinate sã facã fațã problemelor regionale sau planetare ale mediului ”, alin 2 stabilește cã aceastã politicã trebuie sã aibã în vedere un nivel ridicat de protecție a mediului, ținându-se seama de varietatea situațiilor în diferite regiuni ale Comunitãții, iar alin3, stabilește principiile directoare, respectiv:

”-principiul prevenirii și acțiunii preventive, care imlicã mai ales acțiuni concertate ale diverselor state dacã el este privit ca fiind o aplicare (cvasi)universalã, globalã.În cele mai dese situații este mai puțin costisitor sã se previnã cazurile sau evenimentele prejudiciabile pentru mediu decât sã se înlãture consecințele negative deja produse, care, nu de puține ori, pot sã fie iremediabile pentru acesta sau pot sã aibã un caracter de duratã.

-principiul coractãrii, cu pioritate la sursã, a daunelor la mediu, care are în vedere efectuarea remedierilor și înlãturarea vãtãmãrilor in situ și, în mãsurã cât mai mare posibilã, repunerea în starea anterioarã ã mediului.

-principiul poluatorului-plãtitor, care presupune atragerea rãspunderii celui care polueazã, cu obligarea la plata despãgubirilor aferente, inclusiv pentru repunerea în starea anterioarã mediului.”

Punerea în aplicare și respectarea acquis-ului din domeniul protecției mediului necesitã o structurã administrativã puternicã și bine echipatã.În aceste condiții, toate țãrile candidate au solicitat mãsuri de tranziție și adaptãri tehnice

.Comunitatea a acordat perioade limitate de tranziție în ce privește :

tratarea apelor uzate menajere provenind din mediul urban,

deversarea substanțelor periculoase în mediul acvatic,

deșeurile din ambalaje, terenurile de depozitare a deseurilor, transportul deseurilor,

mãsuri integrate de prevenire și control al poluãrii, apa potabilã, agregatele care funcționeaza pe baza de ardere, incinerarea deșeurilor periculoase,

emisiile de compuși organici volatili (COV) din zonele de depozitare și distribuție a carburanților,

emisiile COV datorate utilizãrii solvenților organici, conținutul în sulf al anumitor combustibili lichizi și radiația ionizantã în cazul expunerilor în scopuri medicale.

Nu se acordã mãsuri tranzitorii privind transpunerea legislației, Comunitatea a acordat mãsuri de tranziție numai pe baza unor planuri detaliate de punere în practicã.

Analiza problematicii dreptului la un mediu sãnãtos în cadrul dreptului comunitar aratã faptul cã recunoașterea și garantarea unui asemenea drept comunitar se aflã în plin proces de afirmare.

5.7.Protecția consumatorilor și a sãnãtãții.

Protecția sãnatãții și a consumatorului sunt domenii importante pentru legislația Uniunii Europene, aspect reflectat și în politicile comunitare care le corespund. Aceste domenii fac parte din serviciul public european.Serviciul public european este o noțiune juridicã ce se referã la un ansamblu de atribuții ale funcționarilor publici din țãrile membre ale Uniunii.Conform dispozițiilor comunitare, funcționarul public sa aflã la dispoziția cetãțeanului european pentru a-i asigura servicii de calitate în toate domeniile, obligație pe care trebuie sã o respecte și în domeniul sãnãtãții și al protecției consumatorului.

Protecția consumatorului face obiectul unei acțiuni comunitare specifice având în vedere vulnerabilitatea acestor verigi economice, faptul cã de-a lungul anilor tehnicile de producție și de comerț au ajuns sã dezechilibreze raporturile dintre producãtori și beneficiari în detrimentul acestora din urmã, astfel cã aceastã situație a produs o reacție în defavoarea lor.

În aceste condiții au apãrut diferite forme de organizare a consumatorilor, pentru a-și apãra interesele, care se manifestã și la nivel comunitar, cum este cazul Biroului European al consumatorilor, cu sediul la Bruxelles, care are rolul de a reuni informarea, difuzarea și coordonarea activitãților asociațiilor membre și de a le reprezenta pe lângã Comisia Comunitãții.

În materia protecției sãnãtãții experiența comunitarã a dovedit cã unele idei preconcepute pot fi depãșite; astfel, o privire comparativã – de ansamblu – asupra sistemelor de protecție a sãnãtãții și asigurãrilor de sãnãtate existente în statele membre poate lesne dovedi cã nu existã o relație directã, de cauzalitate, între cuantumul cheltuielilor realizate cu sãnãtatea și acoperirea realã a nevoilor de sãnãtate ale populației.

Statele care au cunoscut evoluții comparabile din punct de vedere ale demografiei, al nivelului de trai și al progresului tehnic și științific au ajuns la stadii destul de diferite în materie de protecție a sãnãtãții populațiilor lor

Acest lucru subliniazã importanța existenței nu doar a instrumentelor tehnice, bugetare sau a resurselor umane înalt calificate, ci și a unor a unor standarde comune în domeniul serviciilor de sãnãtate și, mai ales, a unor instrumente eficiente și mijloace concrete de asigurare a supravegherii și controlului asupra modului în care aceste standarde comune sunt puse în aplicare.

Acquis-ul corespunzãtor capitolului "Protectia consumatorilor și a sanãtãții" cuprinde urmãtoarele domenii:

publicitate înșelãtoare,

responsabilitate pentru produsele cu defecte,

vânzãri directe,

credite pentru consumatori,

produse contrafãcute periculoase,

pachete de servicii turistice,

siguranțã produse,

contracte conținând vicii de terminologie în defavoarea consumatorilor,

utilizare activelor de cãtre mai mulți beneficiari prin partajarea timpului,

vânzare la distanțã,

publicitate comparativã,

prețuri produse alimentare,

garanții pentru vânzãrile de bunuri de larg consum și embargouri.

În cea mai mare parte a sa, acquis-ul comunitar referitor la protecția sãnãtãții vizeazã stabilirea unor standarde comune în domeniul alimentației și al serviciilor(publice, dar și private) de sãnãtate, inclusiv al asigurãrilor de sãnãtate, al luptei împotriva drogurilor, etc., precum și crearea unor instituții și proceduri prin care punerea în aplicare a acestor standarde sã fie efectiv realizatã.

Acquis-ul comunitar în domeniul protecției consumatorului este extrem de vast. El cuprinde nu doar reguli referitoare la etichetarea produselor, comercializate pe ansamblul teritoriului Uniunii Europene, ci și reguli privitoare la instituțiile și procedurile de care consumatorul European dispune pentru a putea beneficia în mod concret și eficient de drepturile sale.

Consumatorul trebuie sã poatã avea acces la toate informațiile care i-ar permite sã ia o decizie conformã cu dorințele sale reale vis-à-vis de un produs sau serviciu existent pe piata europeanã.

Baza legalã pentru protecția sãnãtãții la nivelul Uniunii Europene o constituie art. 152(4) al Tratatului Constitutiv al Uniunii Europene. Mãsurile de protecție a sãnãtãții sunt de competența Consiliului, cu consultarea Comitetului economic și social și a Comitetului regiunilor, în timp ce protecția consumatorului este reglementatã în Tratatul Constitutiv al Uniunii într-un Titlu distinct, al XIV-lea.

Art. 153 (ex-art.129 A) din Tratatul de la Maastricht precizeazã contribuția Comunitãții la protecția sãnãtãții și a intereselor economice ale consumatorilor, la promovarea dreptului lor la informatie, la educație și la apãrarea intereselor proprii.

Se precizeazã cã statele membre vor putea menține sau stabili mãsuri de protecție a consumatorului mai stricte decât acțiunile specifice comunitare, care vor trebui sã fie compatibile cu tratatul și sã fie notificate Comisiei.

În programele preliminare pentru informarea și protejarea drepturilor fundamentale ale consumatorilor adoptate la 14 aprilie 1975 și la 19 mai 1981 și prin rezoluțiile Consiliului, sunt stabilite cinci drepturi fundamentale destinate sã asigure protecția consumatorilor și anume:

– dreptul la protecția sãnãtãții și siguranței;

– dreptul la protejarea intereselor economice;

– dreptul la plata de penalitãti;

– dreptul la informație și educație

– dreptul la reprezentare.

Aceste drepturi sunt reglementate prin diverse dispoziții comunitare-regulamente, directive, decizii sau rezoluții. Aplicarea în practicã a acestor drepturi are în vedere, în principal, douã domenii:

-informarea – printre principiile acestei politici se numara: transparența informației privind produsul, dezvoltarea serviciilor de informare a consumatorului, precum și extinderea testãrii comparative a produselor;

-achiziția – pentru elaborarea acestei politici s-a ținut cont de faptul cã orice consumator trebuie sã fie în mãsura sã:

– evalueze caracteristicile de bazã (calitatea, cantitatea, prețul și felul) ale bunurilor și serviciilor ce i se oferã, pentru a putea face o alegere avizatã dintre produsele și serviciile aflate în competiție;

– foloseascã bunurile și serviciile în siguranțã și în mod satisfãcãtor;

– solicite reparații pentru orice vãtãmare fizicã sau pagubã cauzatã de produsul sau serviciile achiziționate.

. Protecția consumatorilor trebuie privitã ca o politicã orizontalã al cãrei scop este promovarea intereselor consumatorilor atunci când se elaboreazã politica referitoare la piața internã, precum și celelalte politici comunitare.

Înțelegerea și aplicarea politicii de protecție a consumatorilor se dovedesc a fi de o importanțã deosebitã pentru economiile aflate în tranziție așa cum este cazul celor mai multe tãri candidate.

Armonizarea regulilor privind protecția consumatorilor este un element esențial în eliminarea barierelor comerciale și asigurarea unui spațiu economic integrat, unde serviciile și bunurile pot circula la același standard de siguranțã și calitate, și unde consumatorii pot beneficia de un nivel la fel de înalt de protectie a drepturilor lor.

Aquis-ul comunitar referitor la protecția sãnãtãții, în cea mai mare parte a sa vizeazã stabilirea unor standarde comune în domeniul alimentației și al serviciilor publice sau private de sãnãtate, inclusiv al asigurãrilor de sãnãtate, al luptei împotriva drogurilor, etc, precum și crearea unor instituții și proceduri prin care punerea în aplicare a acestor standarde sã fie efectiv realizatã.

Sãnãtatea publicã și protecția consumatorului reprezintã prioritãți pentru Uniunea Europeanã, care se reflectã în mod corespunzãtor în legislația europeanã, fiind încurajatã cooperarea dintre statele membre, dar și cu statele terțe și cu organizațiile internaționale.

CAPITOLUL. VI.

ACQUIS-UL COMUNITAR IN DOMENIUL EDUCAȚIEI

ȘI CULTURII.

6.1.Educație, formare profesionalã și tineret.

6.1.1. Temei juridic.

Deși structura sistemului de educație diferã de la o țarã membrã la alta , educația reprezintã o prioritate de prim ordin a guvernelor din toate țãrile europene.În aceste condiții Uniunea Europeanã nu are o politicã comunã în ce privește educația, rolul sãu fiind de a crea un sistem de cooperare între statele membre, lãsând la latitudinea fiecãrei țãri modul de organizare și conținutul sistemului de educație și de formare profesionalã.

În schimb, Uniunea Europeanã pune la dispoziția statelor membre parteneriate multinaționale pentru educație, formare profesionalã și tineret, scheme de schimburi și oportunitãți de a învãța în alte țãri, proiecte novatoare de predare și învãțare, rețele de expertizã academice și profesionale, un cadru de schimb de informații privind noile tehnologii în domeniul educației și recunoașterea internaționalã a diplomelor, o platformã de dialog și consultare pentru compararea politicilor în domeniul educației și a formãrii profesionale.

. Acquis-ul comunitar constă dintr-o Directivă din 1977, programe de acțiune și Concluzii, Rezoluții și Declarații ale Consiliului sau ale Consiliului și ale adunărilor Miniștrilor Educației din cadrul Consiliului, care abordează diferite aspecte.

Mai mult, au fost înființate două organisme, respectiv Centrul European pentru Dezvoltarea Formării Profesionale (CEDEFOP) și Fundația Europeană pentru Învățământ.

Temeiul juridic al politicii din acest domeniu este reprezentat de art. 149 și 150 din Tratatul instituind Comunitatea Europeanã. Conform Tratatului CE, Uniunea trebuie sã:

– contribuie la dezvoltarea unei educații de calitate, care sã includã și o dimensiune europeanã și sã sprijine și sã completeze acțiunile statelor membre, cu respectarea diversitãții culturale și lingvistice a fiecãruia dintre ele, în ceea ce privește conținutul programelor și organizarea sistemelor educaționale;

– punã în practicã o politicã de formare profesionalã, care sã sprijine și sã completeze acțiunile statelor membre și care sã faciliteze adaptarea la schimbãrile din sectorul industrial și sã ducã la creșterea ratei de ocupare a forței de muncã.

Uniunea nu intenționeazã sã implementeze „o politicã comunã” în domeniul educației, dorind promovarea cooperãrii prin acțiuni la nivel european, cum ar fi:

– programele de acțiune comunitare ca „Socrates” (pentru educație) și „Leonardo da Vinci” (pentru formare profesionalã), programe al cãror cadru multianual necesitã adoptarea prin procedura de co-decizie de cãtre Parlamentul European și Consiliu;

– legislația comunitarã care sã promoveze cooperarea între statele membre privind politicile acestora în domeniul educației și formãrii profesionale, legislație care cuprinde comunitate, recomandãri, documente de lucru sau proiecte pilot.

Cooperarea privind politicile în domeniul educației și formãrii profesionale a început odatã cu adoptarea, în 1996, Cãrții Albe privind educația și formarea profesionalã „A preda și a învãța – cãtre o societate care învațã”(COM (95) 590), prin care Uniunea Europeanã se autodefinește ca îndreptându-se spre o societate care învațã, bazatã pe dobândirea de noi cunoștințe și pe învãțarea pe tot parcursul vieții.

Liniile directoare „Cãtre o Europã a cunoașterii” (COM (97) 563) pentru perioada 2000 – 2006 au drept scop:

– formularea unor politici bazate pe cunoaștere (inovare, cercetare, educație și formare profesionalã) care sã reprezinte unul din cei patru piloni ai politicilor interne a Uniunii Europene;

– sã ridice nivelul cunoștințelor și îndemânãrilor cetãțenilor Europei pentru a promova ocuparea forței de muncã.

6.1.2.Educația.

Anual sute de mii de persoane din Europa au posibilitatea de a studia în strãinãtate sau de a lucra în proiecte europene sprijinite de programul „Socrates”. Programul „Tempus” a fost destinat cooperãrii pentru dezvoltare privind modernizarea învãțãmântului superior, fiind deschis tuturor țãrilor membre și celor candidate la aderare.

Îmbunãtãțirea sistemelor de educație și formare profesionalã este una din componentele centrale ale cooperãrii dintre statele membre, sub forma creãrii unor rețele academice, vizite de studii sau parteneriate.Ea a fãcut obiectul a numeroase comunicãri, rapoarte, decizii, recomandãri și directive.

Câmpul de intervemție al Comunitãții este limitat la încurajarea cooperãrii între statele membre și instituțiile de învãțãmânt, la dimensiunea europeanã în educație, la mobilitatea profesorilor, studenților, la dezvoltarea schimnburilor de informații și experiențe asupra problemelor comune sistemelor de educație ale statelor membre, la dezvoltarea schimburilor de tineri și de amatori socio-educativi și la dezvoltarea învãțãmântului la distanțã.

În ceea ce privește accesul la educație, Directiva nr. 77/486/CEE se ocupã de educația copiilor muncitorilor imigranți, impunând statelor membre promovarea predãrii limbii materne și a culturii țãrii de origine. Aplicarea directivei de cãtre statele membre a fãcut obiectul unui Raport al Comisiei privind educația copiilor imigranților (COM (94) 80). S-a acordat o importanțã deosebitã aceesului la educație a copiilor de origine rromã prin Rezoluția Consiliului din 22 mai 1989 și integrãrii persoanelor cu handicap în sistemul de educație prin Rezoluția Consiliului din 31 mai 1990.

Prevederile comunitare au fost puse în practica prin intermediul unor programe dintre care amintim:”Erasmus”, “Socrate” care a acoperit toate domeniile educației și a fost impementat prin opt mãsuri:

Comenius, adresat învãțãmântului școlar,

Erasmus, adresat învãțãmântului liceal, universitar și post-universitar,

Grundtvig, adresat educãrii adulților,

Lingua: adresat învãțãrii limbilor strãine; Minerva, adresat noilor tehnologii de informații și comunicații în sistemul educației,

Inovarea și observarea sistemelor de educație, destinatã autoritãților locale, asociațiilor, organizațiilor neguvernamentale,

Mãsuri comune: având drept scop creșterea sinergiei politicilor educaționale, a celor de formare profesionalã și de tineret,

Mãsuri însoțitoare: având drept scop creșterea flexibilitãții programului Socrate prin promovarea cooperãrii în domeniul educației și diseminarea rezultatelor proiectelor.

Programul „Tempus” promoveazã dezvoltarea sistemelor de învãțãmânt superior din țãrile eligibile prin cooperarea cu parteneri din statele membre (Decizia nr. 99/311/CE). Programul „Tempus III” se desfãșoarã pe perioada 2000 – 2006 având drept scop:

– dezvoltarea sistemelor de predare;

– reforma structurilor de învãțãmânt superior și îmbunãtãțirea managementului acestora;

– dezvoltarea de programe de formare, în special prin strângerea legãturilor cu sectorul industrial;

La nivelul Comunitãții a fost lansatã o propunere de sprijinire a organizațiilor active la nivel european (COM (2003) 273) prin care sã fie sprijinite o serie de instituții precum: Colegiul Europei, Institutul European de Administraþie Publicã, Institutul Universitar European sau Academia de Drept European. Programul urmeazã sã se desfãșoare pe perioada 2004 – 2008.

6.1.3.Formarea profesionalã.

Importanța asigurãrii calitãții sistemului de învãțãmânt profesional a fost subliniatã prin Concluziile Consiliului din iulie 1995 privind importanța și implicațiile calitãții învãțãmântului profesional. În urma acestora, statele membre și Comisia au promovat o serie de mãsuri care au ajutat la reducerea procentului de populație fãrã calificãri corespunzãtoare.

Comunitatea pune în aplicare o politicã de formare profesionalã și sprijinã și completeazã acțiunile statelor membre, respectând deplin responsabilitatea acestora pentru conținutul și organizarea formãrii profesionale.

Acțiunea Comunitãții urmãrește :

sã faciliteze adaptarea la mutațiile industriale, în special prin formarea și reconversiunea profesionalã,

sã amelioreze formarea profesionalã inițialã și continuã cu scopul de a facilita inserarea și reinserarea profesionalã pe piața muncii ,

sã faciliteze accesul la formarea profesionalã și sã favorizeze mobilitatea formatorilor și a persoanelor în formare și în special a tinerilor,

sã stimuleze cooperarea între instituțiile de învãțãmânt sau de formare profesionalã și întreprinderi.

Cooperarea între statele membre în domeniul învãțãmântului profesional a precedat cooperãrii în domeniul educației. În anii ’80 au fost dezvoltate o serie de inițiative ce au precedat programului „Leonardo da Vinci”, adoptat în 1994.

Dintre inițiativele ce au precedat acestuia pot fi menționate:

„Commet” (1986 – 1994), destinat întãririi cooperãrii dintre universitãți și întreprinderi în probleme privind tehnologia,

„Iris” (1988 – 1998) pentru conștientizarea femeilor cu privire la programele de formare profesionalã,

„Petra” (1988 – 1994) pentru formarea profesionalã a tinerilor și pregãtirea lor pentru ocuparea unui loc de muncã,

„Eurotecnet” (1990 – 1995) pentru valorificarea posibilitãților oferite de noile tehnologii și aplicarea lor în sistemele de formare profesionalã

„Force” (1990 – 1994) pentru sprijinirea politicilor și activitãților desfãșurate de statele membre în domeniul formãrii profesionale continue.

Programul “ Leonardo da Vinci”se desfãºoarã pe perioada 2000 – 2006, având urmãtoarele obiective:

– întãrirea competențelor populației, în special a tinerilor, prin urmarea unor cursuri de calificare fie la locul de muncã, fie prin ucenicie, în vederea creșterii șanselor de angajare pe piața muncii;

– îmbunãtãțirea calitãții și accesului continuu la formarea profesionalã;

– promovarea sistemelor de pregãtire profesionalã pentru a ajuta la dezvoltarea spiritului antreprenorial și creșterea concurenței.

6.1.4. Tineretul

Baza cooperãrii între statele membre în acest domeniu a constituit-o articolul 149 al Tratatului instituind Comunitatea Europeanã, care a permis numeroase acțiuni dedicate tineretului, întreprinse în domenii ca educație, mobilitate, formare profesionalã, schimburi culturale sau accesul la noile tehnologii.

Dintre programele comunitare în domeniu amintim Programul „Tineret” (Decizia nr. 1031/2000/CE) se desfãșoarã în perioada 2000 – 2006, principalele sale obiective fiind:

– sã permitã tinerilor sã dobândeascã noi cunoștințe, îndemânãri și abilitãți care sã ajute la dezvoltarea lor viitoare;

– sã promoveze contribuția activã a tinerilor la construirea Europei, prin participarea lor la schimburile transnaționale;

– sã implice tineretul în viața comunitãții, responsabilizându-l;

– sã încurajeze inițiativele și creativitatea tinerilor pentru ca aceștia sã joace un rol activ în societate;

– sã sprijine lupta pentru respectarea drepturilor omului și sã combatã rasismul și xenofobia;

– sã întãreascã cooperarea în domeniul tineretului.

Acquis-ul comunitar în acest capitol, constã în directive, programe de acțiune și Concluzii, Rezoluții și Declarații ale Consiliului, care abordeazã diferite aspecte (egalitatea șanselor, analfabetismul, siguranța în școli, facilitãți pentru minoritãți, etc.).

Au fost înfiintațe douã organisme specializate, respectiv Centrul European pentru Dezvoltarea Formãrii Profesionale (CEDEFOP) și Fundația Europeanã pentru Formare Profesionalã.De asemenea, Comunitatea și statele membre urmeaza sã favorizeze cooperarea cu terțe țãri și cu organizațiile internaționale competente în domeniul educației și al formãrii profesionale.

6.2. Telecomunicații și tehnologia informațiilor.

Dezvoltarea alertã a sectorului tehnologiei informațiilor și telecomunicațiilor din ultimii ani a demonstrat necesitatea uniformizãrii reglementãrilor la nivel european, care sã permitã trecerea de la monopoluri la piețe concurențiale de servicii, rețele de telecomunicații și echipamente, sã promoveze concurența, sã încurajeze cercetarea și implementarea de noi tehnologii, sã ajute la crearea și dezvoltarea societãții informaționale.

O altã caracteristicã a acestor prevederi este aceea cã stabilesc douã niveluri de responsabilitate pentru implementarea acquis-ului în acest domeniu, la nivel european sunt descrise sarcinile Comisiei, iar la nivel național este trasat cadrul pentru înființarea și funcționarea autoritãților naționale de reglementare.

Temeiul juridic al acestei politici este reprezentat de reglementãrile curinse în Titlul XV”Rețele transeuropene”din Tratatul instituind Comunitatea Europeanã.Art. 154 prevede cã:”Pentru a permite cetãțenilor Uniunii, operatorilor economici, precum și comunitãților regionale și locale sã beneficieze pe deplin de avantajele care decurg din realizarea unui spațiu fãrã frontiere, Comunitatea contribuie la instituirea și dezvoltarea unor rețele transeuropene în infrastructurile din sectoarele transporturilor, telecomunicațiilor și energiei”

. Procesul de deschidere al piețelor de telecomunicații pe teritoriul Uniunii Europene a început în 1988, și, cu excepția câtorva perioade de tranziție, ele au fost complet liberalizate pânã în 1998. Obiectivul principal era promovarea competitivitãții pieței unice a Uniunii și de a stimula investițiile într-un mediu cu o rapidã dezvoltare tehnologicã.

A doua Carte Verde în domeniu a fost publicatã în 1997, conținând previzionãri pentru perioada de dupã 1998, și a inițiat o largã dezbatere publicã privind convergența sectoarelor de telecomunicații, media și de tehnologia informațiilor, precum și privind impactul acestei convergențe asupra cadrului de reglementare.

În 1999 a fost realizatã o reevaluare a acquis-ului din domeniu, iar în februarie 2002 a fost adoptat noul acquis în domeniu, țările candidate trebuind să transpună și să aplice, până la data aderării, legislația astfel modificată. Implementarea noului acquis presupune evitarea oricărui conflict de interese, real sau aparent, prin separarea efectivă a activităților de reglementare în domeniu de interesele operaționale.

Acest lucru presupune înființarea autorității independente de reglementare în domeniul telecomunicațiilor și separarea autorității responsabile de stabilirea politicii și legislației în domeniu de interesele legate calitatea de acționar.

În vederea unificãrii legislative și adaptãrii la noile realitãți tehnice în materie în 2002 a fost adoptat un nou cadru legislativ alcãtuit din cinci directive respectiv:Directiva cadru, Directiva privind autorizarea, Directiva privind accesul, Directiva privind serviciul universal și Directiva privind viața private și comunicațiile electronice.

Directiva 2002/21/CE din 7 martie 2002 asupra unui cadru reglementar comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electonice cuprinde prevederi în sarcina autoritãților naționale și un set de proceduri prin care sã se realizeze aplicarea uniformã a legislației la nivelul Uniunii.

Implementarea directivelor se realizeazã, în statele membre, prin acțiunea Autoritãții Naționale de Reglementare Aceasta trebuie sã fie independentã de operatorii de pe piațã și de orice acțiune în domeniu din partea statului și are urmãtoarele sarcini:

– acordarea de licențe;

– interconectarea ;

– închirierea de linii ;

– asigurarea de servicii universale

– tarifarea ;

– alocarea resurselor de numerotație, frecventelor și drepturilor de acces: asigurarea accesului egal la resurse limitate;

Similar cu sectorul de telecomunicații, Uniunea a definit politica în sectorul poștal ca rezultatul a mai multor factori convergenți:

– cerințele în creștere a utilizatorilor și consumatorilor pentru servicii poștale mai

rapide și mai sigure,

– solicitări pentru noi servicii cu valoare adăugată,

– apariția a noi mijloace și posibilități tehnologice și de transport.

Politica pentru liberalizarea graduală a sectorului poștal a fost adoptată după dezbaterea publică a Cărții Verzi, publicate de Comisia Europeană în iunie 1992.Obiectivul general este implementarea unei piețe unice pentru servicii poștale, prin deschiderea sectorului pentru competiție într-un mod gradual și controlat, într-un cadru de reglementare ce asigură serviciul universal. Îmbunătățirea calității serviciului poștal, în special în ceea ce privește termenele de livrare și tarifele accesibile sunt aspecte fundamentale ale acestei politici.

Serviciile poștale sunt reglementate de Directiva 97/67/CE care, între altele, definește caracteristicile comune minime ale serviciului poștal universal, garantate pe întreg teritoriul Uniunii, și fixeazã limitele maxime pentru serviciile care pot fi rezervate furnizorului de servicii universale, ca mijloc de a asigura continuitatea prestãrii acestor servicii. Autoritãțile Naționale de Reglementare au sarcina de a duce la îndeplinire dispozițiile directivei și de a asigura și respectarea regulilor privind concurența în sectorul serviciilor poștale.

Principalele sarcini ale Autoritãții Naționale de Reglementare se referã la:

– autorizare (în special, acordarea, supravegherea și retragerea licențelor);

– supravegherea modului de furnizare a serviciilor universale (în special, acordarea excepțiilor sau a derogãrilor de la cerintele referitoare la serviciile universale);

– supraveghere și control în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor privind contabilitatea furnizorilor de servicii universale (sisteme de calculație a costurilor și separarea datelor contabile);

– monitorizarea performanțelor furnizorilor de servicii universale (evaluarea calitãții serviciilor pe baza standardelor stabilite pentru poșta internã și externã, asigurarea luãrii de mãsuri corective când este cazul).

Directiva nr. 2002/20/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 asupra autorizãrii rețelelor și a serviciilor de comunicații electronoce reglementeazã regulile și condițiile de acordare a autorizațiilor în materie, în timp ce Directiva nr. 2002/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 asupra accesului și interconectãrii rețelelor de comunicații electronice și a amplasamentelor associate cu acestea stabilește drepturile și obligațiile pentru operatori și furnizori în privința interconectãrii și accesului la rețele și la amplasamentele asociate cu acestea.

Directiva nr. 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 asupra serviciului universal și a drepturilor consumatorilor în legãturã cu rețelele și serviciile de comunicații electronice stabilește drepturile utilizatorilor finali și obligațiile corespondente ale furnizorilor de servicii și rețele publice de comunicații electronice, cât și setul minim de servicii de o anumitã calitate la care trebuie sa aibã acces utilizatorii finali.

Directiva nr. 2002/58/CE Parlamentului European și a Consiliului din 12 iulie 2002 asupra procesãrii datelor personale și a protecției vieții private în sectorul de comunicații electronice are ca scop armonizarea prevederilor din legislația statelor membre referitoare la asigurarea unui nivel egal de protecție a drepturilor și libertãților fundamentale și în special a dreptului la viațã private în ceea ce privește prelucrarea datelor personale în domeniul comunicațiilor electronice.

Țãrile cadidate au facut progrese considerabile în ultimii ani în adoptarea acquis-ului din domeniul telecomunicațiilor (precedent modificãrilor din 2002). Un efort considerabil este, însã, necesar pentru adoptarea, pânã în momentul aderãrii, a noii legislații europene din domeniu. Deși Uniunea Europenã va acorda sprijin în acest sens prin intermediul fondurilor de pre-aderare, investițiile în domeniu sunt prevãzute a veni din surse comerciale aproape exclusiv din sectorul privat. În ceea ce privește procesul de lărgire a Uniunii în general, țările candidate trebuie să:

– adopte o politică națională în scopul dezvoltării sectorului serviciilor poștale în concordanță cu politica la nivel comunitar,

– asigure pregătirea operatorilor de pe piața de telecomunicații pentru a face față presiunii competiționale de la momentul aderării,

– asigure pregătirea pieței de telecomunicații prin transpunerea și implementare legislației comunitare.

6.3.Cultura și politica în domeniul audiovizualului.

6.3.1.Temei juridic.

Apariția și dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masã au determinat schimbãri majore în civilizația ultimelor secole. Radioul și televiziunea, prin capacitatea de pãtrundere, prin impactul asupra societãții, au declanșat o revoluție în comunicare, au transformat circulația informației într-un fenomen exploziv și au inaugurat o nouã erã în istoria umanitãții.

Canalul audiovizual este cel mai popular mijloc de informare și de educare. Radioul și televizorul reprezintã centrul cãminului pentru majoritatea familiilor, tocmai de aceea audiovizualul trebuie sã se bucure de o reglementare eficientã, adaptatã realitãților culturale, sociale și economice, pentru a se asigura libertatea de comunicare, informarea corectã și prin acestea educarea publicului.

Însã canalul audiovizual prezintã și efecte negative reprezentate de efemeritatea mesajului, cronofagia, telerecepția în exces, manipularea.Deși canalul audiovizual are capacitatea de a forma sau deforma opinia publicã, publicul este cel care selecteazã mesajul audiovizual și îl utilizeazã potrivit nevoilor sale.Totodatã, în echilibru cu posibilitatea de influențare a opiniei publice se aflã și capacitatea deosebitã a sistemului mediatic de a transmite și crea valoare culturalã.

Elementul cheie ce poate contracara efectul negativ al canalului audiovizual este reprezentat de pluralism. Acesta dã posibilitatea diferitelor curente de opinie de a se exprima, de a coabita și de a se confrunta în dezbatere publicã, ceea ce va duce la o reprezentare a unei societãți diversificate și în continuu proces de modificare.

Deoarece radioul și televizorul reprezintã cele mai populare mijloace de informare, cât și de educare, este necesarã o reglementare comunitarã eficientã care sã asigure pluralismul, libertatea de comunicare, cât și informarea corectã și educarea prin intermediul canalului audiovizual.

Între politicile și acțiunile comunitare consecrate de Tratatele fundamentale, politica în ceea ce privește cultura constituie, prin dispozițiile Tratatului de la Maastricht, un element de absolutã noutate.Cultura își face intrarea în câmpul competențelor noi ale Comunitãții, dar trebuie remarcatã prudența cu care sunt formulate atât obiectivele, cât și procedurile de urmat în acest domeniu.

Acțiunea Comunitãții apare ca fiind complementarã celei statelor membre și nu poate decât sã contribuie la înflorirea culturii statelor membre cu respectarea diversitãții lor naționale și regionale, punând în evidențã moștenirea culturalã comunã.

Temeiul juridic al politicii comunitare în acest domeniu este reprezentat de mai multe articole ale Tratatului de la Maastricht de la 1 noiembrie 1993, respectiv art.87, 151, 153, dar și articolele referitoare la libera circulație a persoanelor, serviciilor și a bunurilor. Astfel, articolul 151 din Tratat însãrcineazã Uniunea Europeanã sã sprijine inițiativele culturale prin programe precum,, Cultura 2000’’,, Capitala Europeanã a culturii’’ sau ,, Acțiunile lunilor culturale europene’’.

Obiectivul acestor programe este de a contribui la dezvoltarea și îmbogãțirea culturalã a statelor membre, respectând diversitatea lor naționalã și regionalã. Mai mult, articolul 87 (3) din Tratat autorizeazã statele membre sã acorde ajutor celor care promoveazã cultura și contribuie la pãstrarea și îmbogãțirea patrimoniului cultural în acord cu principiile și normele europene în domeniu.

6.3.2.Politica privind cultura.

Limba, literatura, artele vizuale, arhitectura și cinematograful, toate sunt parte a diversitãții culturale a Europei. Toate tin de specificul cultural național sau regional și sunt parte a patrimoniului cultural european.

Temeiul juridic al politicii privind cultura este reprezentat de art. 151, Titlul IX “Cultura”(devenit Titlul XII prin Tratatul de la Amsterdam) care exclude expres orice armonizare sau aliniere a legislației în acest domeniu.Obiectivele stabilite prin art. 151 vizeazã deziderate urmãrite de Consiliul Europei, și anume”difuzarea culturii și istoriei popoarelor Europei, conservarea patrimoniului cultural de importanțã europeanã, creația artisticã și literarã, schimburi culturale necomerciale”

Mijloacele pentru a ajunge la realizarea acestor obiective generale constau în favorizarea cooperãrii între statele membre și Comunitate, pe de o parte, cu state terțe și organizații internaționale competente în domeniul culturii și în special cu Consiliul Europei, pe de altã parte.

Uniunea Europeanã încurajeazã proiectele culturale transnaționale, iar Direcția Generalã pentru Educatie si Culturã a Comisiei Europene, cu sprijinul celorlalte direcții generale, este responsabilã de politicile din domeniul culturii.

Pentru realizarea acestui obiectiv, Comisia Europeanã cofinanțeazã diverse proiecte culturale realizate între statele membre ale Uniunii și state nemembre, în principal, în vederea promovãrii de acțiuni cultural-artistice la nivel european. Din rațiuni de descentralizare, autoritãțile competente din statele membre ale Uniunii Europene pot chiar gestiona fondurile europene.

Programele de asistențã și cooperare în domeniul culturii sunt prioritare și se desfãșoarã în toate ariile și zonele culturale sau care au tangențã cu cultura – Archives, Mosaic, Stage, Eurimages(care constituie și un fond european de sprijin pentru producțiile audiovizuale).

În baza art. 151(5), paragraful 1 al Tratatului U.E., prin Decizia nr.508/2000/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 februarie 2000 s-a înființat Programul,, Cultura 2000’’, care se desfãșoarã pe o perioadã de 5 ani, între 2000 și 2004.

Începând cu licitatia de proiecte 2001/C21/08, publicatã în Monitorul Oficial al Comunitãții Europene la 24 ianuarie 2001, operatorii culturali din 28 de țãri au fost invitați sã participe la program.

Programul Cultura 2000 sprijinã proiectele artistice și culturale care au o dimensiune europeanã, atât în faza conceptualã, cât și în faza de organizare și participare la proiect. Activitãțile sprijinite pânã acum au inclus festivaluri, coproducții, cursuri de masterat, expoziții, creații artistice, turnee și conferințe. Ele au în vedere artiști și operatori în domeniul cultural, precum și publicul larg, imcluzând tineretul și reprezentanți ai unor grupuri defavorizate din punct de vedere economic și social.

6.3.3.Politica privind audiovizualul.

Dezvoltarea politicii audiovizuale a Uniunii Europene se confruntă cu două scopuri sau obiective fundamentale de a stabili și a asigura activitatea spațiului european autentic pentru serviciile audiovizuale de a implementa o strategie a consolidãrii industriei programelor europene.

Aceste douã obiective sunt urmãrite luând în considerare dimensiunea culturalã a sectorului audiovisual.Primul obiectiv a fost dezvoltat mai întâi ca serviciu public, sectorul audiovizualului fiind deschis în mod gradual cãtre concurențã prin decizii naționale, mai ales în anii ‘80. Începând cu 1970, Curtea Europeanã de Justiție a emis deja câteva hotãrâri prin care a arãtat cã serviciile de televiziune constituie servicii în înțelesul Tratatului, motiv pentru care mecanismele pieței unice trebuie sã se aplice și acestora.

Odatã cu apariția difuzãrii prin satelit și a retransmisiei prin rețelele de cablu, difuzarea s-a putut elibera, prin intermediul tehnicii, de constrângerile granițelor naționale. A rãmas sã se transforme aceastã posibilitate tehnicã de difuzare peste hotare într-un drept garantat efectiv în Uniunea Europeanã. Aceasta a presupus stabilirea unui cadru legal de bazã care trebuie, în mod gradual, suplimentat și adaptat dezvoltãrilor sectorului.

La nivelul Consiliului Europei, dezvoltându-se idea realizãrii unei uniuni mai strânse între membri, a fost adoptatã încã din anul 1989 Convenția Europeanã privind televiziunea transfrontalierã (STE 132, al cãrei scop prezãzut în art 1 este :”sã faciliteze între pãrți transmisia transfrontalierã și retransmisia serviciilor de programe de televiziune.”

Convenția este construitã pe aceleași principii fundamentale garantate de Convenția privind apãrarea drepturilor omului și considerã libertatea de expresie și de informare drept condiție de bazã în construirea și menținerea unei societãți democratice.Se afirmã importanța radiodifuziunii pentru dezvoltare și culturã și pentru libera formare a opiniilor și sunt adoptate o serie de reguli care sã asigure un spațiu de transmisie și de recepție liber.

Convenția a stabilit cu claritate ordinea de prioritate pentru punerea în aplicare a acestei reglementãri:”În relațiile lor reciproce, Pãrțile care sunt membre ale Comunitãții Economice Europene vor aplica reglementãrile Comunitãții și nu pe cele care decurg din prezenta Convenție, excepție fãcând cazurile în care nu existã vrreo reglementare a Comunitãții în problema respectivã”.

În același an cu Convenția Consiliului Europei, a fost adoptatã Directiva 89/552/CEE”O televiziune fãrã frontiere”, care coordoneazã prevederile juridice ale statelor membre într-o zonã în care diferențele de reguli juridice sau administrative formau un obstacol în calea liberei circulații a serviciilor de televiziune.

Domeniile care sunt coordonate depãșesc simpla promovare a programelor societãților de radio și televiziune, încluzând probleme de jurisdicție, protecția patrimoniului european, libertatea de exprimare și dreptul la replica, publicitatea televizatã, sponsorizare, protecția minorilor.

Directiva stabilește cadrul legal de referințã pentru libera circulație a serviciilor de transmisie TV în cadrul Uniunii, cu scopul de a promova dezvoltarea unei piețe europene a transmisiunilor audiovizuale și a activitãților conexe, cum ar fi publicitatea TV și producția de programe în domeniu. Ea se aplicã tuturor companiilor de emisie, indiferent de modul de transmisie utilizat (terestru, prin satelit sau cablu) sau de statutul lor (private sau publice) și prevede un set minim de reguli comune în ceea ce privește:

– circulația programelor audiovizuale între statele membre: statele membre nu trebuie sã restricționeze sau sã obstrucționeze în vreun fel distribuirea prin cablu, pe teritoriile lor, a transmsiilor de televiziune din alte state membre (cu excepția celor care nu respectã prevederile Directivei referitoare la protecția minorilor) (Articolul 2)

– publicitatea: se referã la reglementãri privind durata și modul de întrerupere a programelor(Articolul 11); publicitatea pentru alcool, tutun și anumite medicamente sunt interzise (Articolele 14 și 15).

– protecția minorilor: interzicerea programelor care pot sã dãuneze minorilor (Art. 22-transmiterea unor evenimente de o importanțã publicã majorã: trebuie sã fie garantatã și disponibilã pentru toți (sport) (Articolul 3a).

– dreptul la replicã: acesta trebuie garantat în cazul în care drepturile legitime ale individului au fost lezate. Aceasta cerințã trebuie îndeplinitã doar atunci când este posibil (Articolul 23).

– promovarea producțiilor europene: prin stabilirea timpilor minimi de antenã destinați producțiilor europene, mai pentru cele independente (Articolele 4, 5, 6). Tot în acest sector, un rol important il joaca regulile privitoare la drepturile de autor.

Cu scopul de a întãri industria audiovizualã europeanã, Uniunea a lansat programele MEDIA I (1991) si MEDIA II (1996) prin care se oferã un sprijin financiar destinat dezvoltãrii, distribuției și formãrii profesionale. Programele comunitare "MEDIA plus" si "Cultura 2000" continuã sprijinul acordat acestui sector.

Programul MEDIA plus (2001-2005) are ca obiectiv îmbunãtãțirea competitivitãții în industria audiovizualã europeanã printr-o serie de mãsuri care vizeazã pregãtirea profesionalã, dezvoltarea de proiecte de producție, distribuția și promovarea producțiilor cinematografice și a programelor audio-vizuale.Acesta prevede necesitatea alinierii acquis-ului din domeniul audiovizualului.

6.4. Științã și cercetare.

Cercetarea și dezvoltarea tehnologicã pot fi considerate ca factori decisivi în dezvoltarea globalã a Comunitãții;ele depãșesc sfera de preocupare a unui singur stat, mai ales atunci când lipsesc resursele financiare sau acestea sunt insuficiente.De aceea prin propria lor naturã, pot sã devinã cu ușurințã obiective ale unei politici comunitare. Dezvoltarea unei politici europene comune în domeniul cercetãrii și al științei este un obiectiv important al integrãrii europene.

Domeniile prioritare ale acesteia se referã la tehnologia telecomunicațiilor, biotehnologie, tehnicã nuclearã, inginerie geneticã, spațiul cosmic. Principalul motiv pentru care acestea s-au constituit în prioritãți a fost acela de a elimina dublarea nejustificatã a eforturilor întreprinse de statele membre ale Uniunii Europene în materie, prin diseminarea rezultatelor cercetãrii și știinþei în rândurile întreprinderilor mici și mijlocii. Un alt motiv l-a reprezentat consolidarea importanței acestui domeniu în statele candidate la aderare.

Datoritã specificitãții sale, acquis-ul din domeniul științei și cercetãrii nu necesitã transpunere în legislația naționalã. Capacitatea de punere în practicã se referã mai puțin la aplicarea și punerea în vigoare a prevederilor legale, cât la existența condițiilor necesare pentru o participare eficientã la activitãtile din cadrul Programelor Cadru.

Aceste condiții înseamnã, printre altele: existența infrastructurilor necesare, funcționarea eficientã a instituțiilor implicate și a legãturilor dintre ele, pregãtirea profesionalã a cercetãtorilor și capacitatea lor de a colabora, etc. În plus, instituțiile de stat și particulare trebuie sã poatã furniza volumul necesar de fonduri pentru asigurarea participãrii.

Principalul obiectiv al acquis-ului comunitar la acest capitol îl constituie dezvoltarea unei politici comune în domenii importante ale cercetării și dezvoltării (R&D), cum sunt IT, tehnologia telecomunicațiilor și biotehnologie).

Spre deosebire de alte capitole, pentru care acquis-ul comunitar reprezintă reglementări concrete pentru însușirea cărora statele candidate elaborează acte normative în vederea transpunerii efective, acest capitol beneficiază de un acquis diferit care nu necesită măsuri suplimentare de transpunere în legislația națională, fiind necesare doar acțiuni speciale de întărire și punere în aplicare a legislației.

Acquis-ul din domeniu este structurat în douã categorii:

– acquis-ul referitor la Programele Cadru Comunitare (inclusiv pe cele de tip Euratom), a cãror duratã este de patru ani, denumit și „acquis perisabil”; Scopul programelor cadru îl constituie soluționarea anumitor probleme de interes comunitar (combaterea cancerului, poluarea industrială, poluarea râurilor și fluviilor.

– acquis-ul referitor la acordurile de cooperare stiințificã și tehnologicã, încheiate de Uniunea Europenã cu terțe țãri.

Temeiul juridic al politicii comunitare în acest domeniul este reprezentat de art 55 din Tratatul CECO, art 4-11 din Tratatul EUROATOM (referitor la competențele exploatãrii nucleare) și Rezoluția Consiliului din 14 ianuarie 1974 care instituie coordonarea politicilor naționale și definitivarea proiectelor de interes pantru Comunitate în domeniul științei și al tehnologiei. Actul Unic European a creat o bazã nouã și explicitã pentru oliticile privind cercetarea și dezvoltarea (research and development) în Titlul XVIII, articolele 163-173 și Titlul XV, articolele 130f și 130p.

Meritã menționat și articolul 166 (fost 130 i), care prevede competența Comisiei de a adopta un Program – Cadru care sã defineascã toate activitãțile acesteia în domeniul cercetãrii și dezvoltãrii tehnologice. Programul Cadru este principalul instrument al Uniunii pentru fundamentarea ceretarii stiintifice in Europa.

El este propus de cãtre Comisie, adoptat de cãtre Consiliu și Parlament, și este deschis tuturor entitãților private sau publice, mici sau mari. Scopul acestor programe îl constituie soluționarea anumitor probleme de interes public (combaterea cancerului, poluarea industrialã, poluarea apelor, etc.)

Dintre Programele-cadru adoptate la nivel european, importante și relevante pentru România sunt douã, respective Programul Cadru nr.5 (PC 5) și Programul Cadru nr.6 (PC 6). România a aderat la ambele prin Decizia nr.3/1999 a Consiliului de Asociere dintre România și Uniunea Europeanã.

Programul Cadru nr.5 este un program de finanțare a cercetãrii de cãtre Comunitãtile Europene, care își propune ca obiectiv analizarea conexiunilor dintre strategiile individuale și colective într-o comunitate în schimbare, având Europa Centralã și de Est drept principalã ilustrare.

Programul Cadru nr.6 reprezintã principalul instrument al Uniunii pentru finanțarea cercetãrii, fiind propus de Comisie și adoptat de Consiliul de Miniștrii și de Parlamentul European prin procedura de codecizie, pe o perioada de cinci ani 2002-2006. Programul Cadru 6 nu se rezumã la simpla finanțare a proiectelor.

Fiind principalul instrumet pentru dezvoltarea din domeniu, el vizeazã un grad înalt de calitate în domeniul cercetãrii științifice, precum și îmbunãtãțirea competitivitãții și inovãrii prin promovarea unei mai strânse cooperãri, a unei mai bune coordonãri și complementaritãți între principalii actori, la toate nivelurile.

În planul legislației comunitare recente, Comunicarea Comisiei cãtre Consiliul European privitoare la investițiile în cercetare prevede crearea unui plan de actiune pentru Europa. Se urmãrește construirea unei baze publice mai puternice a cercetãrii, care sã asigure apropierea între investițiile europene și cele ale principalilor sãi parteneri comerciali. Acest obiectiv a fost formulat la Consiliul European de la Barcelona din martie 2002 (COM/2002/499 din 11 septembrie 2002).

În martie 2003 Comisia a prezentat un Plan de acțiune în materie, ca bazã pentru consultãri mai largi, în beneficiul țãrilor membre și al țãrilor candidate la aderare.Planul de acțiune al Comisiei se desfãșoarã pe patru direcții:

– coordonarea între statele membre și țãrile candidate la aderare a unei platforme de tehnologie europeanã, care sã reuneascã organisme de cercetare, inclusiv din industrie, în jurul tehnologiilor cheie pentru dezvoltarea unei strategii de dezvoltare;

– asigurarea sprijinului public pentru cercetare și inovații tehnologice, prin finanțarea adecvatã și prin politici fiscale încurajatoare. În anul 2005 autoritãțile publice vor elimina regulile și practicile curente pentru a facilita cooperarea transeuropeanã;

– creșterea finanțãrii publice acordate cercetãrii;

-îmbunãtãțirea mediului de inovații în tehnologie și cercetare: fiecare student în domeniul afacerilor, ingineriei sau științei (în general) va urma și o specializare care sã-i asigure noțiuni de bazã în domeniul proprietãții intelectuale și al transferului de tehnologie.

În reglementarea actualã dispozițiile privind cercetarea și dezvoltarea tehnologicã sunt edictate în scopul realizãrii obiectivului general de a consolida bazele științifice și tehnologice ale industriilor Comunitãții și de a le încuraja sã devinã competitive la nivel internațional.

Acțiunile Comisiei în activitatea de cercetare sunt compementare, responsabilitatea fiind în sarcina statelor membre.Cu toate acestea, Comunitatea și statele membre trebuie sã-și coordoneze acținile în materie de cercetare și dezvoltare tehnologicã în scopul de a asigura coerența reciprocã a politicilor naționale și a politicii comunitare.

6.5. Statisticã.

Statisticile fiabile stau la baza societãților democratice și a economiilor de piațã, fiind indispensabile luãrii deciziilor, indifferent de nivelul acestora, fie cã este vorba de planificare, implementare sau monitorizarea politicilor.Ele furnizeazã mediului de afaceri informații utile despre evoluția pieței în care acestea își desfãșoarã activitatea, iar publicul și mass-media pot afla informații obietive despre modul de evoluție a societãții.

Acquis-ul aferent politicii comunitare în acest domeniu reprezintã ansamblul de reglementãri, norme și practici ale statisticii comunitare, care trebuie adoptate în sistemul statisticii naționale în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul negocierilor la acest capitol.

Temeiul juridic este reprezentat de dispozițiile Tratatului instituind Comunitãțile Europene, modificat prin Tratatul de la Amsterdam, și de Regulamentul nr.322/97, care departajeazã responsabilitãțile autoritãților naționale și ale Comunitãților implicate în statisticã și definește condițiile de bazã, procedurile și prevederile generale care guverneazã statisticile oficiale la nivel european..

Baza constituționalã a realizãrii statisticilor Comunitãții și apropierii acțiunilor statelor membre în acest domeniu este reprezentatã de dispozițiile art. 285:

-“(…)Consiliul (…) va adopta mãsuri de producere a statisticilor în cazurile în care aceasta este necesar pentru îndeplinirea activitãților Comunitãții

– producerea statisticilor Comunitãții se va baza pe imparțialitate, credibilitate, obiectivitate, independențã științificã, rentabilitate și confidențialitate; ea nu va impune sarcini excesive operatorilor economici” .

Politica Uniunii Europene în domeniul statisticii se bazeazã pe:

– Art. 285 al Tratatului de la Amsterdam ;

– Regulamentul Consiliului 322/97;

– principiile de bazã ale statisticii prevãzute în Principiile fundamentale ale statisticii oficiale adoptate de cãtre Comisia pentru Statistica a ONU;

– compendiumul de documente legale editat de cãtre Eurostat și actualizat anual;

– recomandãrile statistice ale Comisiei Europene.

Legislația comunitarã în domeniul statisticii presupune alinierea la standardele europene în urmãtoarele domenii: infrastructura statisticã, statistici demografice și sociale, statistici regionale, statistici macro-economice, statistica întreprinderilor, statistica transporturilor, turismului, serviciilor și comerțului exterior, statistica agriculturii, silviculturii și pisciculturii.

O decizie adoptatã ulterior de Comisia Europeanã clarificã rolul autoritãții în domeniul statisticii la nivelul Comunitãții-Eurostat- și reafirmã nevoia ca cei implicați în statisticã sã urmeze principiile fundamentale ale statisticii și care asigurã autonomia acesteia.

Eurostat colaboreazã cu autoritãțile responsabile cu statistica din statele membre și furnizeazã Uniunii Europene date statistice care permit compararea diferitelor țãri sau regiuni și analiza politicilor Comunitãții, putând fi folosite de guverne, mediul de afaceri, sectorul public și privat sau mass-media, în activitãțile acestora.

În scopul furnizãrii de date statistice comparabile la nivel european a fost construit Sistemul Statistic European(ESS), alcãtuit din Eurostat și oficiile de statisticã, ministere, agenții și bãnci care colecteazã datele statistice oficiale din statele membre ale Uniunii. Datele sunt colectate și prelucrate în scopuri naționale și europene. ESS funcționeazã ca o rețea, în care rolul Eurostat este de armonizare a statisticilor, armonizare fãcutã în strânsa cooperare cu autoritãțile naționale de statisticã.

ESS este coordonat de Comitetul pentru Programele Statistice, care este compus din șefii oficiilor naționale de statisticã din statele membre, condus de Eurostat.Comitetul coordoneazã urmãtoarele activitãți:

-dezvoltarea unor metodologii, definiții și clasificații comune pentru a fi aplicate de statele membre;

-impementarea unui system comun de control bazat pe metode armonizate;

-colectarea, analizarea și disemenarea datelor statistice pentru Uniune, inclusive compararea acestora între statele membre și regiuni;

Eurostat a dezvoltat diferite proiecte dintre care amintim:

Prodcom, sistem de clasificare a statisticilor industriale;

Intrastat, sistem de clasificare a comerțului din Uniunea Europeanã dupã introducerea pieței unice, înlãturarea granițelor și a formalitãților vamale dintre statele membre;

Sistemul European de Contabilitate, care definește regulile generale de contabilitate;

Sistemul armonizat al Indicilor Prețurilor de Consum folosit pentru masurarea inflației;

și un sistem nou de monitorizare a circulației forței de muncã la nivelul Comunitãții.

Sistemul European de Statisticã coopereazã în activitatea pe care o desfãșoarã cu organizații internaționale precum OECD, ONU, FMI și Banca Mondialã, dar și cu statele care nu sunt membre ale Uniunii Europene

CAPITOLUL. VII.

ALTE REGLEMENTÃRI COMUNITARE.

7.1.Uniunea economicã și monetarã.(UEM)

Nașterea monedei unice este în mod cert evenimentul financiar mondial cel mai important de la crearea sistemului financiar internațional (Bretton Woods).Ea este o etapã importantã a construcției europene, care se înscrie într-un proces început în urmã cu 50 de ani, o datã cu crearea Comunitãții Europene a Cãrbunelui și Oțelului(CECO), în 1952 și semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma instituind Comunitatea Economicã Europeanã.

Dupã încheierea Tratatului de la Roma, chiar dacã inițiatorii gândiserã crearea unei monede comune, activitatea omunitãților se desfãșura pe baza aranjamentului de la Bretton Woods și a sistemului de cursuri fixe.

Schematizând puțin, se poate spune cã UEM este vãzuta sub douã unghiuri diferite, care se înscriu deci în cele doua viziuni destul de opuse ale Europei viitoare.Ea este comnsideratã fie ca o evoluție inevitabilã, în care se vor înscrie și celelalte state care nu au aderat încã la Euroland, reprezentând maximul în ceea ce privește ce se poate accepta în materie de cedare a suveranitãții naționale, fie, dimpotrivã, ca punct de plecare al unui proiect mult mai ambițios, o Europã politicã federalistã.

Problema instituirii unei Uniuni economice și monetare a fost în atenția Comunitãții începând cu anul 1962, când Comisia a argumentat cã era obligatoriu ca uniunea vamalã sã conducã la o uniune economicã și monetarã, dacã realizãrile de pânã atunci nu urmau sã fie periclitate

În 1970 a fost publicat Planul Werner, care conținea principalele elemente ale unei Uniunii Monetare și Economice, ce urma a fi realizatã în trei etape, pe o perioadã de 10 ani.Singurul rezultat al planului a fost, crearea în 1972, a sistemului european de flotare controlatã între limite înguste a cursului de schimb al monedelor participante, supranumit “șarpele valutar”.

În anul 1978 s-a încercat depãșirea dificultãților ivite în construirea unei uniunii economice și monetare, în special în domeniul monetar, apreciat a fi un domeniu mai sensibil, ca unul dintre atributele suverane ale unui stat.În 1979 a intrat în vigoare Sistemul Monetar European, bazat pe principiul paritãților fixe, dar ajustabile între monedele naționale, la care participã toate statele membre ale Comunitãților, cu excepția Marii Britanii.

Obiectivul principal al acestui sistem este asigurarea unei zone de stabilitate monetarã în cadrul comunitar prin înlãturarea consecințelor fluctuațiilor monetare dezordonate și contracararea instabilitãții dolarului care s-ar putea repercuta asupra funcționãrii Comunitãții, ar compromite politica agricolã și ar înlocui barierele vamale cu cele monetare.

Se introduce ECU (European Currency Unit), ca unitate de cont și instrument de plãți și de rezervã, la care se raporta fiecare monedã.Sistemul Monetar European s-a constituit pe parcurs într-un instrument pentru lupta împotriva inflației, a redus imprevizibilitatea evoluție cursurilor și variabilitatea ratelor dobânzii.

În iunie 1989 a fost aprobat raportul Delors, care a propus realizarea UEM în trei etape și care a însemnat lansarea procesului de liberalizare completã a mișcãrilor de capital în 8 țari membre.Prima fazã a Uniunii economice și monetare a început încã de la 1 iulie 1990., în baza unei noi orientãri adoptate de Consiliul european de la Madrid din 26 și 27 iunie 1989.

În cursul acestei faze, statele membre au trebuit sã depunã eforturi pentru a întãri convergența politicilor lor economice și pentru a asigura stabilitatea prețurilor cum și o situație bunã a finanțelor lor publice și, de asemenea sã ia toayte mãsurile pentru a garanta desãvârșirea pieței interne.

Convergența economicã a fãcut obiectul deciziei Consiliului nr 90/141 din 12 martie 1990, privind realizarea unei convergențe progresive a politicilor și performanțelor economice, care organiza o procedurã de supraveghere multilateralã, acoperind toate aspectele politicii economice pe termen scurt, ca și o posibilitate de supraveghere specificã evoluției politicilor bugetare.

Cea de-a doua fazã a realizãrii UEM, a început la 1 ianuarie 1994 și a implicat transferal autoritãții monetare cãtre Sistemul European al Bãncilor Centrale(SEBC), precum și crearea Istitutului Monetar European.Obiectivul principal al SEBC este menținerea stabilitãții prețurilor și sprijinirea politicilor economice generale din Comunitate, prin acțiuni conforme cu principiile economiei de piațã.

SEBC este compus din Banca Centralã Europeanã și bãncile centrale naționale și este condus de organele de decizie ale Bãncii Centrale Europene:Consiliul Guvernatorilor și Comitetul Executiv alcãtuit din 6 membri numiți de Cosiliul European.Insitutului Monetar European, ca organism provizoriu, i se încredințeazã sarcina de a întãri coordonarea politicilor monetare, de a pregãti stabilirea SEBC și de a facilita folosirea Ecu-lui supervizând dezvoltarea sa.

Cea de-a treia fazã a început la 1 ianuarie 1999mai întâi cu unsprezece state, cãrora li s-a alãturat, de la 1 ianuarie 2001, în urma îndeplinirii criteriilor de convergențã, și Grecia.Excepție au fãcut statele membre care nu au dorit intrarea în aceastã etapã, ci pãstrarea “suveranitãții monetare”:Danemarca, Marea Britanie și Suedia.

De la 1 ianuarie 1999, noua monedã comunã a înlocuit progresiv monedele naționale, iar de la 10 ianuarie 2002 orice operațiune se desfãșoarã exclusiv în Euro pe teritoriul celor 12 state membre care sunt participante la aceastã “zonã”, valutele acestora fiind treptat retrase din circulație.

Temeiul juridic pentru funcționarea Uiunii Economice și Monetare este reprezentat de Tratatul instituind Comunitatea Europeanã, Partea I, Titlul VI “Politica economicã ș monetarã, precum și de protocoalele la acest tratat privind procedura deficitului bugetar excesiv și privind statutul Sistemului European al Bãncilor Centrale și al Bãncii Centrale Europene

Articolul 4 al Tratatului aratã cã:”Activitãțile statelor membre și ale Comisiei Europene trebuie sã include (…)adoptarea unei politici economice bazate pe o cooperare strânsã a politicilor economice ale statelor membre, pe piața internã și pe stabilirea unor obiective comune, care trebuie realizate în concordanțã cu principiul unei economii de piațã deschise și concurențiale (…)aceste mãsuri vor include fixarea ireversibilã a ratelor de schimb urmãrind introducerea unei monede unice, ECU, și stabilirea și desfãșurarea unor politici monetare de schimb unice, al cãror principal scop va fi sprijinirea stabilitãții prețurilor(…)”

Principiile pe care se bazeazã realizarea UEM sunt:

– stabilitatea monetarã garantatã de o dezvoltare ritmicã a economiei;

– existența unui nivel înalt de ocupare a forței de muncã și a stabilitãții sociale;

– finanțe publice și sãnãtoase în toate statele membre;

– sistemul economiei de piațã sau al concurenței este liber acolo unde piețele sunt deschise;

– libertatea deplinã a mișcãrii capitalurilor și o perfectã integrare a pieței financiare;

– stabilitate irevocabilã în ceea ce privește cursul de schimb, și în final o monedã unicã.

Pentru a introduce moneda unicã fiecare stat membru trebuie sã îndeplineascã câteva criterii de convergențã:

– un criteriu instituțional – Banca centralã a fiecãrui stat trebuie sã fie independentã fațã de orice altã putere din stat și sã nu fie influențatã în deciziile pe care le ia.

-un set de criterii economice- potrivit art. 121. din tratat, rata inflației monedelor nu trebuie sã depãșeascã cu mai mult de 1½ performanțele celor mai bune trei state din anul anterior, deficitul public anual nu trebuie sã depãșeascã 3% din PIB, iar datoria publicã brutã anualã trebuie sã se încadreze în plafonul de maximum 60% din PIB.

Avantajele introducerii monedei unice europene se reflectã în :

– necesitatea evitãrii schimburilor valutare și a costurilor aferente acestora;

– eliminarea variațiilor cursurilor de schimb, a riscului valutar și a pierderilor cauzate de modificarea cursului nominal;

– simplificarea contabilitãților aferente operațiunilor financiare dintre firme;

– instituirea unui factor de stabilitate a prețurilor și de consolidare a cursului valutar real;

– eliminarea diferențelor dintre ratele dobânzilor și mișcãrile de capital;

– dispariția constrângerilor pe care le suportau guvernele în privința balanțelor de plãți.

Uniunea Economicã și Monetarã este consideratã o uniune politico-monetarã .Introducerea monedei unice reprezintã o decizie luatã la nivelul Uniunii și ea este condiționatã de îndeplinirea unor criterii politice și economice.Reușita introducerii euro constituie o reformã majorã care necesitã îndeplinirea unor condiții care sã vizeze atât politica monetarã, cât și reformele structurale.

7.2.Uniunea vamalã.

Crearea unei piețe interne unice, unde bunurile pot circula liber, fãrã a fi supuse controalelor la frontierã, politica externã și de dezvoltare a Uniunii, piața agricolã comunã și coordonarea eficientã a politicilor economice și monetare, pot fi realizate doar în cadrul unei uniuni vamale, cu reguli unice aplicate la frontierã .Comunitatea a adoptat reguli proprii în domeniul vamal, teritoriul vamal comunitar fiind considerat ca ansamblul locurilor unde se aplicã legislația vamalã comunitarã, normele comunitare aplicându-se statelor membre și teritoriilor acestora, inclusive mãrii teritoriale și spațiului aerian.

Uniunea vamalã, ca obietiv major al Tratatului de la Roma, s-a realizat în timp.Astfel în peroioada 1958-1968 taxele vamale pentru importurile din statele membre ale Comunitãții au scãzut treptat, însã aplicarea unui tarif comun nu a însemnat și finalizarea uniunii vamale.

Între 1968-1992 uniunea vamalã s-a extins treptat prin dezvoltarea legislației vamale comune, respectiv introducerea în 1988 a unui formular unic de declarație vamalã-care a înlocuit circa 150 de documente vamale diferite- și adoptarea în 1992 a unui Cod Vamal Comunitar.

Începând cu anul 1993, controalele la frontiere au fost adolite, colectarea TVA și a accizelor pentru comerțul dintre statele membre fiind realizat din acel moment prin sisteme fiscale și statistice ce nu necesitau controlul bunurilor și a documentației aferente în momentul trecerii dintr-un stat în altul.

Acquis-ul corespunzãtor acestui capitol de negociere cuprinde codul vamal comunitar și normele de aplicare ale acestuia, nomenclatura combinatã, tariful vamal comun, incluzând și preferințele comerciale, contingentãrile și suspendãrile tarifare, precum și legislația conexã care depãșește sfera codului vamal, cum ar fi legislația privind bunurile contrafãcute sau piratate, traficul de droguri și exportul de bunuri culturale.

Temeiul juridic al uniunii vamale este reprezentat de art.23-31 ale Tratatului Comunitãții Europene.Astfel Tratatul stipuleazã cã uniunea vamalã va acoperi totalitatea comerțului cu bunuri, interzicând taxele vamale de import și de export între statele membre sau toate taxele având efect echivalent..

Uniunea vamalã mai presupune, într-un al doilea sens, adoptarea unui tarif vamal comun pentru relațiile cu terțele țãri, care este, așadar, impus la granițele comunitare.Orice marfã care urmeazã sã intre pe teritoriul comunitar va fi supusã acestui tarif, indiferent de țara de intrare.

Tariful vamal comun nu se aplicã de o autoritate comunitarã distinctã, de sine stãtãtoare, ci de cãtre autoritãțile naționale ale statelor pe teritoriul cãrora intrã mãrfurile, acționând, deci, în numele Comunitãților atunci când ele fac încadrãrile sau clasificãrile tarifare respective.

Începând cu 1999 Uniunea Europeanã a introdus o versiune electronicã a Tarifului Vamal Comun denumitã TARIC care prezintã avantajul cã, pe lângã nomenclatura bunurilor și a taxelor vamale, conține toate prevederile aplicabile în vãmuirea unui anume bun. De asemenea TARIC-ul este actualizat zilnic și poate fi consultat on-line.

Politica vamalã cade în responsabilitatea Comunitãții și este implementatã de cãtre statele membre.Comisia Europeanã este responsabilã de inițiativele privind dezvoltarea politicii vamale și de propunerile privind legislația în domeniu .

Ea asigurã coordonarea dintre administrațiile statelor membre, adunând informații și opinii din sectorul afacerilor și industrial la nivel european și are competențã exclusivã în a negocia concesiile tarifare în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului.

De asemenea, Comisia propune modificarea taxelor vamale din cadrul Tarifului vamal comun supuse aprobãrii Consiluilu, care aprobã cu majoritate calificatã și derogãrile de la aplicarea acestuia, prin aplicarea de mãsuri tarifare precum contingențele tarifare, plafoanele tarifare, suspendãrile totale sau parțiale de taxe vamale.

Pentru a sigura o funcționare cât mai bunã a Uniunii vamale la nivelul statelor membre, Comisia Europeanã a lansat începând cu anul 1996 o serie de programe( Customs 2000, Customs 2002, Customs 2007) care au ca obiectiv asigurarea aplicãrii uniforme a legislației vamele, prevenirea fraudelor, cooperarea dintre administrațiile vamale și dezvoltarea utilizãrii sistemelor informatice TARIC și NCTS- Noul Sistem Computerizat de Tranzit care permite schimbul electronic de date între administrațiile vamale în paralel cu circulația propriu-zisã a bunurilor aflate în tranzit-.

Programul Customs 2007 se desfãșoarã în perioada 2003-2007 și are în vedere:

– accelerarea computerizãrii punctelor de trecere a frontierei ;

– standardizarea metodelor de lucru și sprijin practice acordat țãrilor aplicante;

– îmbunãtãțirea luptei împotriva fraudei printr-un mai bun management al riscului și o mai bunã cooperare între autoritãțile vamale;

– crearea unui mediu de afaceri competitiv prin reducerea costurilor de conformitate;

– acțiuni de formare care sã rãspundã nevoilor acivitãților implememntate în cadrul programului

De asemenea, în 1995, statele membre au semnat Convenția CIS de folosire a tehnologiei informației în scopuri vamale, care a permis realizarea unei baze de date care conține informații privind persoanele care au încãlcat legile vamale.

Procedurile și sistemele de analizã și de aplicare a legislației trebuie sã fie computerizate.Procesul de computerizare include înființarea urmãtoarelor sisteme:

-sisteme informatice adecvate, care pot accepta mesaje EDI(Electronic Data Interchange);

-sisteme informatice capabile sã realizeze interfața cu sistemele UE(TARIC, NCTS, EU Import Quota și CIS/SCENT, etc)

-sisteme informatice capabile sã utilizeze sistemul de transmisiune CCN/CSI al Uniunii;

-un sistem computerizat de prelucrare a declarațiilor vamale;

– un sistem computerizat de colectare și contabilizare a veniturilor;

-un sistem computerizat de control al tranzitului, integrat cu sistemul de prelucrare a declarațiilor vamale;

-unul sau mai multe sisteme computerizate de informații și informare;

-furnizarea de date statistice privind comerțul exterior în limitele de timp prestabilite.

Politica vamalã comunitarã se bazeazã pe aplicarea uniformã a legislației vamale de cãtre administrațiile vamale ale statelor membre. În majoritatea cazurilor administrația vamalã constã într-o administrație centralã și birouri regionale; rolul, atribuțiile și relațiile dintre birourile centrale și cele regionale trebuie sã fie definite în mod clar.

Țãrile candidate trebuie, în primul rând, sã creeze o bazã legalã solidã pentru administrațiile lor vamale, care vor avea nevoie de suficientã autoritate pentru a gestiona toate sistemele vamale existente.administrațiile vamale trebuie sa garanteze cã dezvoltarea și aplicarea unei strategii de colectare și gestionare a veniturilor va permite strângerea, contabilizarea, utilizarea, raportarea și auditarea veniturilor de naturã vamalã, atât interne, cât și comunitare, în mod corespunzãtor, atât la nivelul național cât și la nivelul Uniunii. Acest lucru impune țãrilor candidate dezvoltarea de politici, sisteme, proceduri, tehnologii și instrumente compatibile cu cerințele și standardele Uniunii Europene.

Instituirea uniunii vamale între statele membre permite condiții egale de concurențã între participanții la circuitul comercial și productiv, fãcând posibilã stimularea producției și a varietãții sortimentale a mãrfurilor, impunerea pe piațã a celor mai competitive produse, ținându-se seama de costul lor de priducție, concentrarea și specializarea producției și a întreprinderilor, ca și implantarea acestora în zonele cele mai indicate economic și productive.

7.3.Justiție și afaceri interne.

Cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne reprezintã cel de-al treile pilon pe care este întemeiatã construcția comunitarã.Scopul politicilor comunitare în domeniul justiției și al afacerilor interne este pãstrarea și extinderea zonei de libertate, securitate și justiție reprezentatã de Uniunea Europeanã. Politicile comunitare legate de justiție și afaceri interne au ca obiect câteva dintre cele mai sensibile aspecte pentru opinia publicã. .

A fost necesarã gãsirea de modalitãți pentru creșterea încrederii statelor membre în capacitatea țãrilor candidate de a pune în practicã acquis-ul relevant. În domenii precum controlul la frontiere, migrația ilegalã, traficul cu droguri și spãlarea banilor, crima organizatã, cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar, protecția datelor și recunoașterea reciprocã a sentințelor judiciare țãrile candidate trebuie sã facã dovada ca au dotarea necesarã îndeplinirii unor standarde adecvate și acceptabile în ceea ce privește punerea în practicã a legislației relevante.

Uniunea Europeanã și-a fixat ca obiectiv, în Tratatul asupra Uniunii Europene, sã ofere cetãțenilor un grad ridicat de protecție într-un spațiu “al libertãții, securitãții și justiției”.

În baza art. 29 din Tratatul de la Amsterdam, printre obiectivele celui de-al treilea pilon comunitar “Justiție și Afaceri Interne” figureazã”…prevenirea criminalitãții organizate ori de alt gen, lupta împotriva acestui fenomen în special terorismul, tratamentul ființelr umane și crimele împortiva copiilor, traficul de droguri, traficul de arme, corupția și frauda.”

Cooperarea în domeniile justiției și afacerilor interne formeazã obiectul dispozițiilor speciale cuprinse în titlul VI ( art.K-K8) din Tratatul de la Maastricht în care sunt enumerate problemele de interes comun pentru care sunt prevãzute proceduri de cooperare interguvernamentalã “întãrite” în raport cu practicile relativ ineficiente de pânã atunci.De asemenea, Tratatul a introdus în Tratatul instituind Comunitatea Europeanã noul art. 100 care reglementeazã, potrivit procedurilor comunitare, problema vizelor la care resortisanții țãrilor terțe pot fii supuși la intrarea în Comunitate.

În scopul realizãrii obiectivelor Uniunii, în special libera circulație a persoanelor și sub rezerva competențelor Comunitãții Europene, statele membre au stabilit o serie de domenii considerate de interes comun.Art. K1 al Tratatului stabilește aceste domenii, și anume:

– politica de azil;

– regulile cârmuind trecerea fromtierelor externe ale statelor membre și exercitarea controlului acestei treceri;

– politica de emigrare și politica privind resortisanții statelor terțe:

a) condițiile de intrare și circulația resortisanților țãrilor terțe pe teritoriul statelor membre;

b) condițiile de ședere a resortisanțlor, inclusive regruparea familialã și accesul la angajarea în muncã;

c) lupta conta emigrãrii, șederii și muncii ilegale .

– lupta împotriva toxicomaniei

– lupta împotriva fraudei de dimensiune internaționalã, dacã nu face obiectul pct.7-9;

– cooperarea judiciarã în materie civilã;

– cooperarea judiciarã în materie penalã;

– cooperarea vamalã;

– cooperarea polițieneascã în vederea prevenirii și luptei împotriva terorismului, traficului ilicit de droguri și alte forme grave de criminalitate internaționalã, inclusiv, dacã este necesar, unele aspecte de cooperare vamalã, în legãturã cu organizarea la scara Uniunii a unui sistem de schimburi de informații în cadrul unui Oficiu European de poliție ( Europol).

În aceste domenii statele membre se vor informa și consulta reciproc, în vederea coordonãrii acțiunii lor și vor institui în acest scop o colaborare între serviciile competente ale administrațiilor lor.

Potrivit art. K2, par.1, problemele avute în vedere la art. K1, urmeazã sã fie tratate cu respectarea Convenției Europene pentru apãrarea drepturilor omului și a libertãților fundamentale, din 4 noiembrie 1950, și a Convenției referitoare la statutul refugiaților, din 18 iulie 1951, ținând totodatã de protecția acordatã de statele membre persoanelor persecutate pentru motive politice.

Datoritã faptului cã statele membre nu au decât obligația de a coopera, ele rãmân investite cu rãspunderea menținerii ordinii publice și a protecției securitãții lor interne.

Mijloacele juridice ale cooperãrii interguvernamentale sunt definite de art. K3, și anume:

– informarea și consultarea reciprocã între statele membre în cadrul Consiliului, în vederea coordonãrii acțiunilor lor, prin intermediul unei colaborãri între serviciile competente ale administrațiilor statelor membre;

– adoptarea și promovarea de cãtre Consiliu, la inițiativa oricãrui stat membru, a unor poziții comune în vederea realizãrii obiectivelor Uniunii;

– adoptarea unor acțiuni comune de cãtre Consiliu, atunci când obiectivele Uniunii pot fi mai bine realizate printr-o acțiune comunã datoritã dimensiunilor sau efectelor acțiunii respective;

– elaborarea de convenții cãtre Consiliu pe care le va recomanda spre aplicare statelor membre.

În afara dispozițiilor contrare prevãzute în aceste convenții, eventualele mãsuri de aplicare a acestora sunt adoptate în cadrul Consiliului cu majoritatea de douã treimi dintre statele contractante.Aceste convenții pot sã prevadã competența Curții de justiție pentru intrepretarea dispozițiilor lor și pentru a statua asupra diferendelor privind aplicarea lor, potrivit modalitãților pe care ea le poate preciza.

Procedura de luare a deciziilor în cadrul Consiliului este reglementatã de art. K4 astfel : Consiliul statueazã în unanimitate, cu excepția problemelor de procedurã și atunci când este prevãzutã în mod expres o altã regulã de vot.Consiliul este asistat de un Comitet de coordonare care este compus din înalți funcționari .Pe lângã rolul sãu de coordonare acesta mai are și urmãtoarea misiune:

-formuleazã avize pentru Consiliu, la cerere sau din propria inițiativã;

-contribuie la pregãtirea lucrãrilor Consiliului .

Cea mai vizibilã componentã a politicilor comunitare din domeniul Justiției și afacerilor interne este probabil acquis-ul Schengen, având ca rezultat eliminarea controalelor la granițele interne din Uniune. Aderarea la Uniunea Europeanã nu va duce însã imediat la eliminarea controalelor la granițele dintre statele membre mai vechi și cele mai noi; ca și în cazul extinderilor precedente, o asemnenea mãsura va face obiectul unei decizii separate a Consiliului, la un anumit timp dupã aderare, și numai dupã o analizã detaliatã a nivelului de pregãtire al noilor state membre, atât din punct de vedere legislativ, cât și practic.

Un instrument de bazã pentru fiecare țarã candidatã, în demonstrarea nivelului sãu de pregãtire pentru includerea în spațiul Schengen, este propriul plan de acțiune pentru punerea în practicã a acquis-ului Schengen. Un astfel de plan trebuie sã demonstreze cã țãrile sunt pe deplin conștiente de complexitatea acquis-ului Schengen și sã prezinte un calendar credibil pentru introducerea prevederilor sale din care majoritatea trebuie sã fie în vigoare, înainte de aderare.

Dispozițiile Tratatului menționat nu se opun instituirii sau dezvoltãrii unei cooperãri mai strânse între douã sau mai multe state, în mãsura în care aceastã cooperare nu contravine și nici nu o împiedicã pe cea prevãzutã de Tratat.

7.4.Relațiile externe.

Acquis-ul corespunzãtor acestui capitol acoperã domeniul relațiilor economice și comerciale ale Uniunii Europene cu țãrile terțe și cu organizațiile internaționale, precum și pe cel al relațiilor de cooperare și asistențã.

Statele membre ale Comunitãții au cedat o mare parte din atributele suveranitãții lor în domeniul relațiilor comerciale cu statele nemembre ale Comunitãții. Ca urmare Comunitatea Europeanã realizeazã, în numele statelor membre, negocierea acordurilor economice cu terțe state și asigurã protecția comerțului și a activitãților industriale comunitare împotriva concurenței neloiale din exterior.

Pentru ca piața unicã și uniunea vamalã sã funcționeze, este necesar ca în Uniunea Europeanã sã existe un set unificat de reguli de import și de export, și ca ea sã aibã o singurã voce în relațiile cu statele ne-membre.

Din acest motiv, statele membre au acordat instituțiilor europene mandatul de a negocia în numele lor, în domeniul relațiilor externe.Comisia Europeanã și Consiliul Miniștrilor sunt instituțiile Comunitãții care sunt abilitate sã stabileascã și sã dezvolte relațiile externe ale Comunitãții pe baza dispozițiilor Tratatului de la Roma ce cuprinde prevederile referitoare la Politica Comercialã Comunã.

Politica comercialã comunã are o semnificație politicã particularã, reprezentând aspectul extern al pieței unice și politica din domeniu a celei mai mari puteri comerciale din lume. Politica comercialã comunitarã derivã în mare mãsura din acordurile încheiate în cadrul Organizației Mondiale a Comertului (OMC).În afara regulilor comune de export și de import, politica comercialã comunã include și regulile cu privire la mãsurile anti-dumping și de salvgardare, mãsurile împotriva subvențiilor la import sau a practicilor ilicite de comerț, precum și restricțiile cantitative și interdicțiile comerciale în probleme de politicã externã (embargouri și sancțiuni).

Cu toate cã nici art. 74, nici art 75 din Tratat nu conferã expres Comunitãții autoritatea de a încheia acorduri internaționale, este posobil ca, prin legislația subsidiarã, Comunitatea sã fie împuternicitã sã încheie acorduri cu țãrile terțe într-un domeniu determinat.Ori de câte ori dreptul comunitar a creat pentru instituțiile Comunitãții, competențe în sistemul ei intern pentru atingerea unui obiectiv, Comunitatea – în opinia Curții – are autoritatea de a intra în aranjamentele internaționale necesare pentru atingerea acelui obiectiv chiar în absența unei prevederi exprese, în acea conexiune.

Art. 228 din Tratat prevede procedura de negociere a acordurilor dintre Comunitate și statele terțe.Distingem urmãtoarele categorii de acorduri:

– acorduri multilaterale de comerț negociate inițial în cadrul GATT;

– acorduri bilaterale de liber schimb între Comunitate și terțe state;

– acorduri de asociere care se încheie de regulã cu viitori membri ai Comunitãții;

– acorduri de dezvoltare și sprijin pentru statele în curs de dezvoltate.

Instituirea Comunitãților Europene și a Uniunii Europene nu a înlãturat și nici nu înlãturã posibilitea pentru statele membre de a încheia independent acorduri internaționale.Ele își pãstreazã suveranitatea în a decide dacã doresc sau nu sã încheie asemenea acte juridice.Singura restricție fiind obligația statelor de a se abține de la orice mãsurã care ar putea sã pericliteze realizarea obiectivelor Tratatului.

Acordurile de asociere sunt încheiate de Comunitãțile Europene în principal cu diverse state europene terțe, deseori ca o modalitate de tranziție, de adaptare sau de așteptare în vederea dobândirii statutului de stat membru al Uniunii Europene.Dacã inițial acestea au fost limitate la țãrile mediteraneene, în ultimii ani au mai fost convenite acorduri de asociere cu :România, Cehia, Slovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia și Lituania.

Acordul European de asociere între România, pe de o parte, și Comunitãțile europene, pe de altã parte, a fost semnat de țara noastrã la 1 februarie 1993, ratificat prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993 și a intrat în vigoare la 1 februarie 1995.Acordul cuprinde nouã titluri care se referã la dialogul politic, principii generale, libera circulație a mãrfurilor, circulația lucrãtorilor, dreptul de stabilire și furnizare de servicii, plãți, capital, concurențã, alte prevederi cu caracter economic și armonizarea legislației, cooperarea economicã în diverse sectoare, cooperare culturalã, cooperare financiarã, prevederi instituționale, generale și finale.

Toate țãrile candidate au acceptat acquis-ul în domeniul relațiilor externe și s-a atins un nivel satisfãcãtor al alinierii politicilor externe din aceste țãri cu politica externã a Uniunii Europene. Ca viitor stat membru , fiecare țarã candidatã va trebui sã renunțe la propriile acorduri economice și comerciale cu terțe țãri, sã adere la acordurile încheiate de cãtre Uniune și statele membre, și sã adere la angajamentele asumate de cãtre Uniune în cadrul forurilor internaționale. De asemenea, dupã aderare, Uniunea va acționa și va negocia în și în numele noilor state membre pe probleme de politicã comercialã, precum și în cadrul organizațiilor internaționale, precum OMC.

7.5.Politica externã și de securitate comunã (PESC).

Politica externã și de securitate comunã este unul din cei trei piloni pe care este constituitã Uniunea Europeanã, alãturi de cele trei Comunitãți Europene și de cooperarea în domeniul Justiției și al afacerilor interne.Politica externã și de securitate comunã la nivel european constituie una din modalitãțile de realizare a relațiilor externe ale Uniunii Europene.Datoritã naturii sale, aceastã politicã a fost reglementatã relativ târziu fațã de restul construcției europene.

P.E.S.C. nu dispune de multe instrumente juridice obligatorii, cu excepția tratatelor originale sau modificatoare ale primelor Instrumentele sale cele mai uzuale sunt acțiunile comune, pozițiile comune, declarațiile și concluziile Consiliului European și ale Consiliului Uniunii Europene.De asemenea, politica externã și de securitate comunã este implementatã prin mãsuri negative de interzicere a unor acțiuni sau de instituire a unor mãsuri prohibitive, care de cele mai multe ori sunt limitate în timp.

Baza juridicã a acestei politici este reprezentatã de dispozițiile care figureazã în Titlul V, art.J la J11, ale Tratatului de la Maastricht, completat prin Tratatul de la Amsterdam cât și de art. 11-28 ale Tratatului de instituire a Uniunii Europene. Aceste texte stabilesc obiectivele PESC, distingând acele domenii care sunt acoperite de “poziții comune” de cele care fac obiectul unor “acțiuni comune “ mai constrângãtoare.

Tratatul de la Maastricht precizeazã cã Uniunea și statele membre definesc și pun în aplicare o politicã externã și de securitate comunã care acoperã toate domeniile acesteia.Obiectivele politicii externe și de securitate comunã sunt stabilite de art. J1, par.2 și anume:

– ocrotirea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii;

– întãrirea securitãții Uniunii și a statelor membre sub toate formele sale;

– menținerea pãcii și întãrirea securitãții internaționale conform principiilor Cartei Națiunilor Unite cât și a principiilor Actului final de la Helsinki și a obiectivelor Cartei de la Paris;

– promovarea cooperãrii internaționale;

– dezvoltarea și întãrirea democrației și a statului de drept cât și respectarea drepturilor omului și a libertãților fundamentale.Paragraful 3 al aceluiași articol stabilește mijloacele pentru realizarea acestor obietive și anume instaurarea unei cooperãri sistematice între statele membre pentru conducerea politicii lor și punerea în mod treptat în aplicare a acțiunilor comune în domenii în care statele membre au interese importante în comun.

Cooperarea sistematicã este reglementatã de dispozițiile art. J2 care evidențiazã faptul cã politica externã rãmâne naționalã.Prevederile art. J2 pot fi sintetizate astfel:

– cooperarea sistematicã constã în principal în informarea reciprocã și în concertarea în cadrul Consiliului, trebuind sã favorizeze “convergența “acțiunilor și sã asigure ”influența combinatã” a statelor membre;

– ea poate merge pânã la definirea unei poziții comune de cãtre Consiliu al cãrei rol este acela de a impune statelor membre sã vegheze la conformitatea politicilor naționale cu poziția comunã;

– ea impune statelor membre sã coordoneze acțiunea lor în conferințele și organizațiile internaționale.

Acțiunile comune angajeazã statele membre în poziția pe care ele o adoptã și conducerea acivitãții lor.Tratatul nu precizeazã domeniile politicii externe și de securitate ce pot face obiectul unor acțiuni comune ci indicã doar cã acestea urmeazã sã fie puse în aplicare în mod progresiv în domeniile în care statele membre au “interese importante în comun”(art. J1, par.3).

Procedura de adoptare a unei acțiuni comune este prevãzutã de art. J3.Conform acestuia Consiliul European are sarcina de a determina pe calea orientãrilor generale problemele care vor forma obiectul unei acțiuni comune.

De asemenea se prevede cã în caz de schimbare a împrejurãrilor, Consiliul are posibilitatea de a revizui principiile și obiectivele acțiunii comune.Potrivit par.6, în caz de necessitate imperioasã legatã de evoluția situației și în lipsa unei decizii a Consiliului, statele membre pot lua de urgențã mãsurile care se impun, tinând seama de obiectivele generale ale acțiunii comune, cu obligația informãrii imediate a Consiliului.Dacã un stat întâmpinã dificultãți în aplicarea unei acțiuni comune, poate sesiza Consiliul care va cãuta soluțiile corespunzãtoare.

Politica externã și de securitate comunã include, pe lângã ansamblul problemelor relative la securitatea Uniunii, și definirea unei politici de apãrare comunã, care ar putea sã ducã, la momentul oportun, la o apãrare comunã.În Titlul V, art. J4, par.1, din Tratatul de la Maastricht se stipuleazã cã:”Uniunea Europeanã cere Uniunii Europene Occidentale, care este parte integrantã a dezvoltãrii Uniunii, sã elaboreze și sã ducã la împlinire deciziile și acțiunile Uniunii cu implicații în domeniul apãrãrii”.

De asemenea se precizeazã cã politica externã și de securitate comunã nu afecteazã caracterul specific al politicii de securitate și de apãrare a anumitor state membre și respectã obligațiile ce decurg pentru anumite state din Tratatul Atlanticului de Nord.

Cooperarea în domeniul apãrãrii comune trebuie sã respecte principiile, orientãrile generale, obiectivele și coerența PESC, precum și deciziile luate în cadrul acestei politici, competențele Comunitãții precum și coerența între politicile Uniunii și activitãțile ei externe.

Conform dispozițiilor art. J5, par.1 și 2, Uniunea este reprezentatã pentru materiile privind politica externã și de securitate comunã de președenția Consiliului, care are responsabilitatea de a pune în aplicare acțiunile comune .De altfel, în exercitarea sarcinilor arãtate președenția poate recurge la o formula denumitã “troika”, respectiv sa fie asistatã, dacã este cazul, de statul membru care a exercitat președenția precedentã și de cel care va exercita președenția urmãtoare.

Art. J5, J7 și J9 ale aceluiași Tratat definesc rolul special ce revine unora dintre institutii în conceperea sau aplicarea PESC. Astfel, președentia Consiliului trebuie sã consulte Parlamentul European asupra principalelor aspecte și opțiuni fundamentale ale PESC și va urmãri ca punctele sale de vedere sã fie luate în considerare.

De asemenea el poate formula întrebãtri și recomandãri cãtre Consiliu și anual poate organiza o dezbatere asupra progreselor realizate în punerea în aplicare a PESC.În ceea ce privește Comisia, potivit art. J9, aceasta este delpin asociatã la lucrãrile PESC.

În decembrie 1999, cu ocazia onsiluului European de la Helsiki, s-au adoptat “Obiectivele prioritare “(Headline Goals) ale politicii de securitate, stabilite pe baza direcțiilor de identificare la Consiliuln European de la Koln și a concluziilor președenției finlandeze a Uniunii Europene.

Dupã acest moment, concluziile presedenției portugheze, în care sunt lansate propuneri de întãrire a aspectelor civile ale gestionãrii crizelor, rezultatele Conferinței privind angajarea Capacitãților, desfãșuratã în noiembrie 2000, ca și concluziile ultimei Conferințe Inter-guvernamentale au determinat, rand pe rand, schimbãri majore ale politicii europene de securitate și de apãrare.

Importanța suportului public începe sa fie accentuate, subliniindu-se faptul cã angajarea opiniei publice n-ar trebui sa fie imposibilã, chiar dacã cerințele securitãții implicã un grad mai mic de transparențã în contextual activitãții cotidiene a politicii europene de securitate și de apãrare.

Actuala politicã de securitate și cooperare comunã la nivel european, se bazeazã pe stabilitatea politicã și militarã, scopul acesteia fiind de a promova cooperarea în vederea prevenirii conflictelor în sfera politicã și a reducerii pericolului confruntãrii armate, promovând în special transparența.

7.6.Instituții.

Ideea unificãrii continentului european în cadrul unei singure entitãți are o îndelungatã și laborioasã tradiție, ea preocupând din timpuri îndepãrtate gânditori și practicieni, promotori ai progresului și vizionari. Continentul european a dat naștere unei bogate civilizații, cu multiple valori în toate domeniile preocupãrilor umane. Aceastã idee, a unitãții, a dat naștere și celui mai vechi, mai dinamic și mai complex proces de integrare regionalã.

Dezbaterile despre construcția europeanã se înscriu într-un cadru mai larg, ce presupune discutarea atât a domeniilor vizate, de la politica socialã pânã la competențele majore rãmase statelor naționale, cât și a modului în care acestea vor fi afectate.

Sporirea permanentã a domeniilor date în competența Comunitãților și, mai apoi, a Uniunii Europene și trecerea de la cooperarea interstatalã la integrare în anumite materii reprezintã astãzi un fenomen obiectiv, ce nu mai poate fi negat. Una din condițiile esențiale pentru succesul construcției europene este și reprezentarea și integrarea eficientã și echilibratã a noilor state membre în arhitectura instituționalã a Uniunii.

Intrebarea fundamentalã privind pregãtirea instituțiilor pentru extindere, astfel încât Uniunea sã poatã funcționa eficient cu 27 de state membre și sã își menținã capacitatea decizionalã, a fost pusã la Conferința Interguvernamentalã de la Nisa, în decembrie 2000, și abordatã în Tratatul de la Nisa, precum și în protocoalele și declarațiile atașate acestuia.
Acest capitol de negociere se referã în principal la structura și funcționarea instituțiilor și a organelor înființate prin Tratatele originare sau prin legislația secundarã. În ceea ce privește conformitatea cu acquis-ul comunitar, spre deosebire de alte capitole, acesta nu impune o anumitã apropriere legislativã și nici mãsuri de implementare luate în țãrile candidate înainte de aderare. Noile state membre își vor exercita drepturile în aceleași condiții, ca și celelalte state membre, prin participarea la instituțiile Uniunii Europene.

Pozițiile comune se bazeazã pe:

– prevederile Tratatului de la Nisa și Protocolul anexat acestuia, referitor la extinderea Uniunii Europene, incluzând prevederi pentru adaptarea instituțiilor în perspectiva extinderii;

– acordurile menționate în Declarațiile de la Nisa: Nr. 20 (privind extinderea) și Nr. 21 (privind limita necesarã luãrii deciziilor în Consiliu cu majoritate calificatã), care definește elementele-cheie ale pozițiilor comune ce vor fi adoptate de cãtre statele membre;

– prevederile relevante ale Tratatelor actuale și ale legislației secundare în domeniu.

Prin ratificarea Tratatului de la Nisa, schimbãrile pe care extinderea Uniunii le va aduce structurii Parlamentului, Consiliului și Comisiei pot fi rezumate astfel:

– începând cu urmãtorul mandat , numãrul locurilor din Parlament va crește la 732 . Republica Cehã și Ungaria vor avea același numãr de locuri ca și statele membre similare din punct de vedere al mãrimii populatiei;

– începând cu data de 1 ianuarie 2005, statele membre vor avea în total 345 de voturi în Consiliul unei Uniuni cu 27 de membri; majoritatea calificatã va necesita 255 de voturi. Totuși, în cazul în care mai puțin de 12 țãri devin membre ale Uniunii în prima rundã a extinderii, limita pentru majoritatea calificatã va necesita ajustare, conform principiilor convenite la Nisa;

– toate noile state membre vor fi reprezentate în Comisie printr-un membru. Același principiu va fi extins la actualele state membre începãnd cu mandatul viitoarei Comisii, din ianuarie 2005.

De asemenea, conform legislației actuale, noile state membre vor avea o reprezentare corespunzãtoare în Curtea de Justiție și în Tribunalul de Primã Instanțã, în Curtea de Conturi, precum și în alte organe și organisme înființate prin Tratate și în comitete, agenții și alte organisme înființate prin legislația secundarã. Mai mult, limbile naționale ale țãrilor care aderã la Uniune vor trebui sã fie recunoscute ca limbi oficiale, utilizate în instituțiile europene.

În ce privește conformitatea cu acquis-ul comunitar, spre deosebire de alte capitole, acesta nu impune o anumitã apropiere legislativã și nici mãsuri de implementare luate în țãrile candidate înainte de aderare. Noile state membre își vor exercita drepturile în aceleași condiții ca și celelalte state membre, prin participare la instituțiile Uniunii.

7.7.Diverse.

Capitolul "Diverse" nu este tratat similar cu celelalte capitole de negociere. El reprezintã, în termeni practici, capitolul de negociere în care se regãsesc aspectele care deși nu sunt controversate, nu pot fi incluse în nici unul din celelalte capitole.

În cadrul capitolului includem urmãtoarele elemente care au fost negociate și agreate de țãrile candidate la Copenhaga:

1.Aderarea țãrilor candidate la Fondul de Dezvoltare European (FDE)

2. Participarea și contribuția la Fondul de Cercetare pentru Cãrbune și Oțel (FCCO)

3.Subscrierea la capitalul și rezervele Bãncii Centrale Europene(BCE)

4. Managementul Fondurilor de Pre-aderare PHARE< ISPA >SAPARD.

5. Crearea unei facilitãți de tranziție pentru dezvoltarea pe mai departe, consolidarea capacitãții administrative și încurajarea schimbului de bune practici între membrii cu drepturi egale, în beneficiul noilor state membre, dupã aderare;

6. Includerea în Tratatul de Aderare a unei clauze generale de salvgardare in domeniul economic, a unei clauze specifice de salvgardare referitoare la piata interna, si a unei clauze specifice de salvgardare referitoare la domeniul justitiei si afacerilor interne, valabila pe o perioada de trei ani;

7. Facilitãțile Schengen și Cash Flow – pentru care România a transmis poziția sa- prin crearea unui fond temporar pentru a ajuta statele membre în vederea aplicãrii acquis-ului Schengen și controlul la granițele externe, fond cu o valuare totalã de 858.3 milioane euro pantru perioada 2004-2006.

8. Amendarea Statutului Bãncii Europeane de Investiții, în vederea aderãrii țãrilor candidate;

9. Eligibilitatea noilor state membre, începând cu 1 ianuarie 2004, pentru finanțãri din Fondurile Structurale, anumite fonduri FEOGA și cele pentru Politici Interne;

10. Aranjamente pentru perioada interimarã, între data de 1 noiembrie 2002 (termen de referințã pentru finalizarea negocierilor) și data aderãrii; acquis-ul comunitar adoptat în aceastã perioadã nu este acoperit de negocierile de aderare, în același timp, țãrile candidate care au semnat tratatul de aderare nu sunt încã state membre propriu-zise;

11. Baza legalã pentru gestionarea fondurilor necesare pentru dezafectarea reactoarelor nucleare de la Ignalina (Lituania) și Bohunice – Unitatea VI (Slovacia);

12. Acordul bilateral între Republica Cehã și Austria în ceea ce privește centrala nuclearã de la Temelin;

13. Declarația Maltei cu privire la Gozo;

14. Declarația Maltei cu privire la neutralitatea ei;

15. Protocolul maltez privind avorturile;

16. Zonele suverane ale Marii Britanii din Cipru;

CONCLUZII

Perioada de la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI s-a caracterizat prin crearea și afirmarea Uniunii Europene, ca realitate diversificatã și complexã cu implicații în toate domeniile vieții politice, sociale, economice și culturale.

S-a creat astfel un spațiu în care sunt respectate principii superioare care asigurã depãșirea stãrilor confictuale între statele membre și care permit înregistarea progresului în toate domenniile vitale, respectiv în domeniul economic, social, cultural și politic.

Astãzi Uniunea Europeanã are trei mari obiective: integrarea economicã, cu tot ansamblul consecințelor sale; colaborarea statelor membre în domeniul problemelor de politicã externã și de securitate comunã și, în sfârșit, colaborarea în problemele justiției și ale afacerilor interne.

Aceste obiective prioritare urmãrite de Uniunea Europeanã, precum și celelalte deziderate înscrise în Tratatele constitutive și în legislația secundarã, nu pot fi înfãptuite în lispsa unei legislații uniforme, aplicate și respectate de cãtre toate statele membre. Prin urmare importanța capitolelor de negociere este majorã, deoarece acestea sintetizeazã întreaga legislație comunitarã într-un anumit domeniu de activitate.

Din punctul de vedere al negocierilor, acquis-ul comunitar este structurat în 31 de capitole de negociere care, deși cunosc o reglementare indididualã, distinctã, se aflã în relație de interdependențã.De exemplu, libera circulație a mãrfurilor care nu este posibilã fãrã realizarea unei uniunii vamale care sã priveascã toate categoriile de mãrfuri și care sã permitã condiții egale de concurențã între participanții la circuitul comercial și productiv.

Este și cazul politicii agricole comune, a cãrei importanțã este datã de mai mulți factori, dintre care menționãm legãturile stânse cu douã domenii cheie ale integrãrii europene- respectiv piața unicã și uniunea economicã și monetarã- importanța istoricã, atributele suverane delegate de statele membre cãtre nivelul comunitar de decizie, teritoriul afectat, numãrul de persoane implicate și nu în ultimul rând bugetul acordat de Uniune pentru finanțarea acestui domeniu, care reprezintã aproximativ 50% din bugetul total al Uniunii.

Crearea unei piețe interne unice, unde bunurile pot circula liber, fãrã a fi supuse controalelor la frontierã, politica externã și de dezvoltare a Uniunii, piața agricolã comunã și coordonarea eficientã a politicilor economice și monetare, pot fi realizate doar în cadrul unei uniuni vamale, cu reguli unice aplicate la frontierã .

Exemplificãm relația existentã între capitolele de negociere și prin definirea scopului politicii din domeniul energiei, respectiv influențarea producției și utilizãrii energiei în scopul creșterii economice și al asigurãrii unui nivel de trai decent pentru cetãțenii Uniunii Europene prin garantarea bunei funcționãri a pieței unice a bunurilor și serviciilor energetice, și aprovizionarea statelor membre cu resurse sigure la prețuri competitive, obținute cu respectarea mediului înconjurãtor.

Politica industrialã, utilizeazã chiar un numãr însemnat de instrumente proprii altor politici și le include atât pe cele specifice pieței (specificații de produs, acces pe piața, politicã comercialã, subvenții stat și concurențã), cât și mãsuri impuse de capacitatea de adaptare a industriei (stabilitatea mediului macroeconomic, tehnologie, formare profesionalã, etc.).

Legislația comunitarã din anumite domenii traseazã obligații precise în sarcina statelor membre cum este cazul legislației din domeniul liberei circulații a persoanelor, a serviciilor, a bunurilor și a capitalurilor, care instuie obligația statelor de a elimina orice obstacol din calea acestor libertãți fundamentale.

În alte domenii, nu existã obligații legale având ca obiect punerea în practicã de mãsuri precise, ci doar obligația generalã, foarte importantã, de a coordona politicile din domeniu în vederea dezvoltãrii unui cadru social omogen, în concordanțã cu principiile și reglementãrile din Tratatele Uniunii Europene.

Este și cazul politicii sociale comunitare care se numãrã printre competențele partajate între statele membre și Uniune, în unele dintre componentele acesteia, Uniunea fiind chematã sã asigure numai o coordonare a politicilor naționale, în timp ce în altele poate iniția mãsuri concrete a cãror modalitãți de aplicare sunt lãsate în seama statelor membre.

Politica comunitarã referitoare la ocuparea forței de muncã, al cãrei obiectiv principal – realizarea unui nivel înalt de ocupare a forței de muncã- nu poate fi realizat decãt prin încurajarea de cãtre Uniune a cooperãrii între statele membre prin susținerea și, dacã este nevoie, completarea acțiunilor statelor membre, cu respectarea competențelor statelor membre în acest domeniu, poate fi și ea integratã în aceastã categorie de capitole de negociere..

.Includem în aceastã categorie și acquis-ul comunitar referitor la politica regionalã a Uniunii Europene, care în scopul încurajãrii dezvoltãrii armonioase a teritoriului, care sã permintã tuturor regiunilor Uniunii sã beneficieze deplin de oportunitãțile oferite de piața unicã și sã contribuie la succesul uniunii economice și monetare și care este întemeiatã în primul rând pe solidaritatea dintre statele membre.

Prin acquis-ul comunitar Uniunea Europeanã nu urmãrește stabilirea unei politici comune, și ci crearea unui sistem de cooperare între statele membre sau între statele membre și organizațiile interneționale.Astfel, în domeniul educației și formãrii profesionale ea are rolul de a crea un sistem de cooperare între statele membre, lãsând la latitudinea fiecãrei țãri modul de organizare și conținutul sistemului de educație și de formare profesionalã.

În schimb, Uniunea Europeanã pune la dispoziția statelor membre parteneriate multinaționale pentru educație, formare profesionalã și tineret, scheme de schimburi și oportunitãți de a învãța în alte țãri, proiecte inovatoare de predare și învãțare, rețele de expertizã academice și profesionale, un cadru de schimb de informații privind noile tehnologii în domeniul educației și recunoașterea internaționalã a diplomelor, o platformã de dialog și consultare pentru compararea politicilor în domeniul educației și a formãrii profesionale.

Cooperarea dintre statele este urmãritã și în domeniul sãnãtãții publice și protecției consumatorului; culturã – element de absolutã noutate-Comisia Europeanã cofinanțând diverse proiecte culturale realizate între statele membre ale Uniunii și state nemembre, în principal, în vederea promovãrii de acțiuni cultural-artistice la nivel european. Din rațiuni de descentralizare, autoritãțile competente din statele membre ale Uniunii Europene pot chiar gestiona fondurile europene.

Un alt domeniu care presupune în primul rând colaborarea dintre statele membre este și cel al Justiției și Afacerilor Interne.În acest sens, în domeniile considerate de interes comun, statele membre se vor informa și consulta reciproc, în vederea coordonãrii acțiunii lor și vor institui în acest scop o colaborare între serviciile competente ale administrațiilor lor.

Nici Politica Externã și de Securitate Comunã nu dispune de multe instrumente juridice obligatorii, cu excepția tratatelor originale sau modificatoare ale primelor Instrumentele sale cele mai uzuale sunt acțiunile comune, pozițiile comune, declarațiile și concluziile Consiliului European și ale Consiliului Uniunii Europene.

De asemenea, politica externã și de securitate comunã este implementatã prin mãsuri negative de interzicere a unor acțiuni sau de instituire a unor mãsuri prohibitive, care de cele mai multe ori sunt limitate în timp.

În anumite domenii legislația comunitarã stabilește obligații în mod subsidiar statului, este și cazul dreptului comunitar concurențial, care se orienteazã în jurul a douã axe principale: situeazã pe primul loc regulile care se adreseazã întreprinderilor și pe loc secundar, cele care vizeazã conduita statelor membre sau a autoritãților publice.

Politica Uniunii Europene referitoare la întreprinderi, se adreseazã întregului mediu de afaceri și are ca scop încurajarea și facilitarea înființãrii de noi întreprinderi, stabilirea unui mediu de afaceri dinamic în care fiecare întreprindere sã aibã acces efectiv la piețele de produse și servicii din Europa și din afara Europei.

Legislația comunitarã poate stabili chiar și obligații în sarcina funcționarilor publici din țãrile membre. Este cazul protecției consumatorului, care face obiectul unei acțiuni comunitare specifice având în vedere vulnerabilitatea acestei verigi economice, faptul cã de-a lungul anilor tehnicile de producție și de comerț au ajuns sã dezechilibreze raporturile dintre producãtori și beneficiari în detrimentul acestora din urmã.

Protecția consumatorilor trebuie privitã ca o politicã orizontalã al cãrei scop este promovarea intereselor consumatorilor atunci când se elaboreazã politica referitoare la piața internã, precum și celelalte politici comunitare.

Acquis-ul comunitar poate fi alcãtuit în principal din legislația secundarã constituitã din sute de regulamente, directive și decizii, care de-a lungul timpului au suferit numeroase modificãri, cum este cazul politicii comunitare din domeniul transportului, a politicii referitoare la dispozițiile financiare și bugetare, a politicii referitoare la controlul financiar, a dispozițiilor comunitare referitoare la întreprinderile mici și mijlocii, sectorul distribuției, turismul și economia socialã, etc..

De exemplu acquis-ul comunitar în materia controlului financiar cuprinde foarte puține acte normative cu caracter general obligatoriu, fiind alcãtuit în special din acte juridice neobligatorii, respectiv recomandãri și rapoarte, care au o forțã juridicã redusã.

Actele obligatorii reglementeazã în special organismele specializate în efectuarea controlului financiar, organizarea și functionarea acestora, procedura urmatã pentru efectuarea controlului, actele juridice în care se consemneazã rezultatele controlului și efectele juridice ale acestora.

Anumite capitole de negociere, datoritã trãsãturilor caracteristice ale domeniilor pe care le reglementeazã, nu urmãresc armonizarea legislației, realizarea și organizarea diferitelor sisteme cade în sarcina fiecãrui stat membru, Uniunea Europeanã cere ca aceste sisteme sã aibã capacitatea de se dezvolta și funcționa în mod sustenabil și universal aplicabil, în concordanțã cu obiectivele Tratatului.

Spre deosebire de alte capitole, pentru care acquis-ul comunitar reprezintă reglementări concrete pentru însușirea cărora statele candidate elaborează acte normative în vederea transpunerii efective, aceste capitole beneficiază de un acquis diferit care nu necesită măsuri suplimentare de transpunere în legislația națională, fiind necesare doar acțiuni speciale de întărire și punere în aplicare a legislației.

Nu necesitã transpunere în legislația naționalã : acquis-ul din domeniul dispozițiilor financiare și bugetare, acquis-ul din domeniul științei și cercetãrii, acquis-ul referitor la intituțiile Uniunii Europene, politicile antreprenoriale, sectorul distribuției, turismul și economia socialã , etc.

Acquis-ul comunitar cunoaște în timp numeroase modificãri care pot duce la apariția unei ramuri de drept distincte, comlexe și în plinã dezvoltare.Este cazul, de exemplu, al politicii comunitare din domeniul pescuitului care inițial, în Tratatele constitutive ale Comunitãților, a cunoscut o reglementare comunã cu politica comunitarã din domeniul agriculturii, pentru ca ulterior sã cunoascã o reglementare proprie.

Și dreptul social comunitar s-a dezvoltat treptat și beneficiazã de o construcție mult mai complexã, deoarece statele comunitare, conștiente cã nici o dezvoltare economicã nu este posibilã fãrã asigurarea unui regim juridic corespunzãtor, au promovat în cadrul tratatelor elaborate dupã 1990, principii de drept social cel puțin la fel de complexe ca și legislația.

În anumite situații, în pofida eforturilor colective ale statelor membre pentru gãsirea unor soluții viabile în scopul soluționãrii diferitelor probleme, dar și a progresului înregistrat în acel domeniu, legislația comunitarã trebuie sã se mai dezvolte.

Este și cazul politicii mediului, care inițial a îmbrãcat forma unor programe generale ale cãror obiective au fost subsumate ideilor ameliorãrii calitãții și cadrului vieții și dezvoltãrii puse în slujba omului.

Programele au fost urmate de mãsuri de aplicare sub forma unor mãsuri legislative adoptate de Consiliu, respectiv regulamente, directive, decizii și unele recomandãri.Prin aceste acte normative s-au înregistrat progrese mai ales în domeniul reducerii poluãrii aerului și apei potabile, însã aquis-ul în acest domeniu nu este suficient de dezvoltat

.Analiza problematicii dreptului la un mediu sãnãtos în cadrul dreptului comunitar aratã faptul cã recunoașterea și garantarea unui asemenea drept comunitar se aflã în plin proces de afirmare.

Punerea în aplicare a acquis-ului comunitar din orice domeniu de reglementare cade în sarcina statelor membre și prevede structuri administrative și juridice la nivel național, precum și cooperarea actorilor cheie, țãrile candidate trebuie sã fie capabile sã punã în aplicare acquis-ul prin intermediul unor sisteme juridice și administrative similare cu cele din statele membre.Implementarea politicilor în fiecare domeniu este însoțitã de programe, specifice, planuri de acțiune și mãsuri ce sunt luate pentru punerea în practicã a acestor politici.

Integrarea europeanã are, mai ales, o însemnãtate deosebitã pentru acele state care dupã 1990 au ales calea democrației și a edificãrii instituțiilor statului de drept.Ea oferã pentru aceste țãri nu numai importante avantaje economice, dar și posibilitatea nelimitatã a racordãrii lor la marile valori teoretice și spirituale, care s-au manifestat și au înflorit atât de puternic pe continentul european.

Aderarea României la Uniunea Europeanã constituie pentru societatea româneascã un obiectiv strategic fundamental.Aceastã opțiune are la bazã convergența forțelor politice și sociale care vizeazã ancorarea solidã a țãrii în sistemul de valori european, dezvoltarea societãții românești pe principiile democrației și economiei de piațã, în mãsurã sã asigure stabilitatea socialã și prosperitatea cetãțenilor și a națiunii.

Aderarea trebuie sã serveascã promovãrii interesului național și dezvoltãrii potențialului economic și patrimoniului cultural românesc, devenind astfel un punct esențial al solidaritãții naționale.Aceastã opțiune se aflã în corelare cu procesele de reformã care au loc în România, cu atributele unei societãți democratice –statul de drept, pluralism politic, separarea puterilor, alegeri libere, respectarea drepturilor omului, crearea unui mediu economic viabil, etc.

În aceste condiții este necesarã realizarea unei duble tranziții la economia de piațã și la societatea informaționalã, menitã sã stopeze adâncirea decalajului de productivitate fațã de țãrile avansate și sã marcheze începutul inversãrii acestei tendinețe seculare.

România a fost singura țarã din fostul bloc comunist care a recunoscut Comunitãțile Europene ca o realitate a continentului nostru și a purtat negocieri în vederea încheierii unor tratate tehnice încã din 1969.

Încheierea negocierilor de aderare a fost formalizată, din punct de vedere tehnic, în cadrul Conferinței de Aderare la nivel ministerial din 14 decembrie 2004, cu ocazia închiderii ultimelor două capitole de negociere – Concurența și Justiție și afaceri interne-.

Punctul crucial în ceea ce privește aderarea României la Uniunea Europeanã la reprezentat votul favorabil al Parlamentului de la Strasbourg privind semnarea Tratatului de aderare.România a îndeplinit criteriile de aderare astfel încât la 25 aprilie 2005 a semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeanã, devenind din « stat candidat », « stat în curs de aderare ».

.

Bibliografie.

A.Cãrți, tratate și monografii:

Cairns Walter – Introducere în legislația Uniunii Europene – Ed. Universal Dalsi, București, 2001;

Chilea Dragoș – Dreptul Uniunii Europene – București, 1998;

Ciobanu-Dordea Aurel și colaboratorii – Politica regionalã și coordonarea instrumentelor structurale – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București 2004;

Ciobanu-Dordea Aurel și colaboratorii – Protecția mediului înconjurãtor – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București , 2004;

Ciobanu-Dordea Aurel și colaboratorii – Protectia consumatorilor și a sãnãtãții – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Ciobanu-Dordea Aurel și colaboratorii – Justiție și afaceri interne – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Ciobanu-Dordea Aurel și colaboratorii – Uniune Vamalã – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Deaconu Ștefan și colaboratorii – Politica în domeniul concurenței – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Deaconu Ștefan și colaboratorii – Agricultura – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Deaconu Ștefan și colaboratorii – Pescuitul – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Deaconu Ștefan și colaboratorii – Politica în domeniul transporturilor – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Deaconu Ștefan și colaboratorii – Impozitare – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Deleanu S. – Dreptul Comunitar al Afacerilor – Ed.Europa Nova, Lugoj, 2002;

Ferrcol Gilles – Dicționarul Uniunii Europene – Ed. Polirom, 2001;

Filipescu Ion, Fuerea Augustin –Drept Instituțional Comunitar European – Ed Actami București, 2000;

Ionițã Mihai, Drept institutional comunitar, Ed Ovidius University Press Constanta , 2006

Leicu Corina – Drept Comunitar – Ed Lumina Lex, București, 1998;

Manolache Octavian – Drept comunitar – Ed. All, București 1995;

Mihãilã Marian, Suciu Carmen, Stan Dan – Drept Instituțional Comunitar – Ed. Lumina Lex, 2002;

Munteanu Roxana – Drept European -, Ed. Oscar Print, București, 1996;

Niculae Fabian și colaboratorii – Intreprinderi mici și mijlocii -Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Niculae Fabian și colaboratorii – Științe și cercetare – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Niculae Fabian și colaboratorii – Educație, formare profesionalã și tineret – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Niculae Fabian și colaboratorii – Telecomunicații și tehnologia informațiilor – Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Niculae Fabian și colaboratorii – Cultura și politica în domeniul audiovizualului- Centrul de resurse juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Pascal Ileana și colaboratorii – Libera circulație a persoanelor – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Pascal Ileana și colaboratorii – Libera circulație a mãrfurilor – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Pascal Ileana și colaboratorii – Libera circulație a serviciilor – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Pascal Ileana și colaboratorii – Libera circulație capitalului – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Pascal Ileana și colaboratorii – Dreptul societãților comerciale – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Pop C. – Piețe Finaciare – Cluj Napoca, 2000;

Predescu Bianca – Drept Instituțional Comunitar – Ed. Universitaria, Craiova, 1999;

Roibu Aristide, B. Predescu, I. Predescu – Principiul subsidiaritãții – Regia Autonomã, Monitorul Oficial, București, 2001.

Tãnãsescu Elena Simina și colaboratorii – Relații externe – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Tãnãsescu Elena Simina și colaboratorii – Politica externã și de securitate comunã – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Tãnãsescu Elena Simina și colaboratorii – Control finaciar – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Tãnãsescu Elena Simina și colaboratorii – Dispoziții finaciare și bugetare – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Tãnãsescu Elena Simina și colaboratorii – Participarea la instituțiile Uniunii Europene – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Tinca Ovidiu – Drept comunitr general – Ed. Didacticã și pedagogicã R.A., București, 2002;

Voican Mãdãlina, Ruxandra Burdescu – Curți internaționale de justiție – Ed. All Beck, București 2000;

Voicu Marin – Drept Comunitar – Teorie și Jurisprudentã – Ed. Ex Ponto, Constanța, 2002;

Vrabie Codru – Uniune Economicã și monetarã – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Vrabie Codru – Statistica -Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Vrabie Codru – Politici sociale și ocuparea forței de muncã – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Vrabie Codru – Energie – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

Vrabie Codru – Politica industrialã – Centrul de Resurse Juridice, Ed. Dacris, București, 2004;

B.Publicații, articole și reviste:

Belteu Rodica – Tatatul de aderare a României ( și Bulgariei) la Uniunea Europeanã – Revista Jurnalul Euroinfo, nr 10, București, aprilie 2005;

Ciobanu-Dordea Aurel – Unele considerații privind libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeanã și implicațiile acesteia pentru România- Revista Institutului European din România, nr. 3, București, 2001;

Diaconu Nicoleta- Reglementarea relațiilor de muncã la nivel comunitar- Revista Românã de dreptul muncii, nr. 11/2004 ;

Duțu Mircea – Reglementãri și mecanisme comunitare prinvind garantarea dreptului la un mediu sãnãtos și echilibrat ecologic- Revista Românã de drept comunitar nr 2/2003;

Gâlcã Costel– Politica socialã în proiectul de Constituție Europeanã- Revista Românã de dreptul muncii, nr 3/20004;

Orban Leonard–Aspecte tehnice ale procesului de negociere- Revista Institutului European din România, nr. 3, București, 2001;

Pușcaș Vasile – Negocierile de aderare și dreptul comunitar- Revista Românã de drept comunitar, nr. 1/2003;

Stan Andreea- Mãsuri de ameliorare a ocupãrii forței de muncã – Revista Raporturi de muncã, nr. 3/2003;

Truicã Gilda, Geanã Elena, Macri Alina – Perspectivele politicii comunitare-Revista Institutului European din România, nr. 3, București, 2001;

Vrânceanu Nicoleta – Dreptul comunitar și reglementãrile Consiuliului Europei- Revista Românã de drept comunitar nr 2/2003;

Zanc Gabriela – Reflecții privind elementele de extranietate în dreptul internațional privat și comunitar-Revista Românã de drept comunitar nr 2/2003.

C. Tratate, acorduri, strategii:

Actul Unic European;

Carta fundamentalã a drepturilor omului;

Convenția Europeanã privind televiziunea transfrontalierã;

Protocolul asupra statutelor Institutului monetar european;

Strategia naționalã de Pregãtire a aderãrii României la Uniunea Europeanã;

Tratatul de la Amsterdam;

Tratatul instituind Comunitatea Europeanã;

Tratatul instituind Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui și Oțelului;

Tratatul instituind Comunitatea Economicã Europeanã;

Tratatul EUROATOM;

Tratatul de la Maastricht;

D.Regulamente, decizii , recomandãri și alte surse:

Codul vamal comunitar;

Decizia Consiliului nr .597/29 septembrie 2000;

Decizia Consiliului nr 88/376/CEE;

Recomandarea nr 97/344/CEE

Regulamentul Consiliului nr. 1150/2000;

Regulamentul Consiliului nr. 1605/2002;

Regulamentul nr 2658/87;

Jurisprudența Curții de Justiție.

E.Site-uri:

http:// www. dadalos_europe.org/rom/materialien/begriffw_a_bhtm#2.

http: // www. crj. Ro/ publicații.

http:// jsp/page jsp ?cid=60&lid=1

http:// europa.eu.int/scadplus.leg.

http://www.mie.ro/negocieri/românã/fișecapitole%20închise202004

pdf.ro/mie.htm