Capitol introductiv [602236]

1
Capitol introductiv

Teza de față reprezintă , în primul rând, expresia unui interes personal și în
categorică ascensiune; i dentificând drept obiect de studiu o parte semnificativă a creației
literare aparținând scriitorului englez Aldous Huxley, am urmărit surprinderea unui flux de
gândire polifonic, a unei percepții definite de un complex și deseori confuz joc perspectival.
După cum mă încred, cu un anume optimism, că se va infera din conținutul lucrării, nu au
fost urmărite strict nici discuția tematică, nici lectura biografică, nici încadrarea concepțiilor
într-o rigidă sistematizare și, în pofida titlului ce poate induce în eroare, nici disocierea ori
polarizarea extremă a viziunilor trecute prin spectrul analizei.
În ceea ce privește delimitarea ariei d e interes și a obiectivelor prezentei lucrări,
aceasta nu putea lua în considerare decât un anumit segment al operei sale (operă de o
varietate și de o complexitate a conținutului ideatic, a subiectelor abordate, a discursurilor și
a dezbaterilor enunțate pe marginea acestora ce depășesc acoperirea unei singure teze).
Astfel, pornind de la o veche simpatie față de mișcările spirituale și filosofice denumite, în
sens larg, „orientale”, am fixat drept obiectiv principal analiza convingerilor de orientare
mistică emergente de-a lungul creației literare aparținând lui A. Huxley.
În cheie foucaultiană, un scop a fost reprezentat de obținerea unei vederi de
ansamblu asupra discontinuităților și a rupturilor de epistemă din interio rul unei gândiri ce
caută să se extindă dincolo de propriile granițe. În acest sens, nu am dorit o expunere
congruentă, unitară și închisă a concepțiilor discutate prin i zolare dar nici analiza lor printr –
un spectru strict comparatist; am căutat, mai degrabă , o privire de mijloc, reconcil iantă, în
speranța de a surprinde o gândire în evoluție, o arhitectură conceptuală în fluiditatea ei (și
mai puțin în imobilitatea ei) , în cadrul căreia punctele de fugă, de convergență și de opoziție
por fi abordat e în autonomia propriului joc.
Astfel, teza de față își propune să discute modul în care scriitorul englez pune în
discurs universul por nind de la perspective și grile cognitive „occidentale”, aducând în scenă
contrapunerea unor viziuni într -o construcție capabilă de un vast perspectivism nietz schean
(Punct contrapunct, Orb prin Gaza ), ajungând la disoluția și reintegrarea ace stora în ceea ce
Huxley va numi ”concepția mistico -științifică asupra lumii”1. Această asumată mișcare
„între două lumi”, pe linia de plutire ce desparte, uneori impercepti bil, viziuni și tendințe

1 Aldou s Huxley, Collected essays , Beliefs , New York: Harper, 1958; versiunea digitală Mar 8, 2008. , pg. 193:
în origin al apare drept ”the scientific -mystical conception of the world”;

2
antipodic e, instigă un continuu dialog tumultuos ce își va afla punctul de maximă
expresivitate în ultimul său roman, Insula . Dat fiind faptul că evoluția înspre aceste viziuni
s-a cristalizat treptat și multiform , pornind din abo rdări ori direcții ontologice plurale (și
deseori simultane), am considerat că subiectul în cauză oferă o varietate de pos ibilităț i de
analiză, prezentând un real interes în cadrul cercetării academice .
Metodologia de lucru a constat în analiza directă a t extelor, pornind astfel de la
surse primare: ro manele și eseistica autorului. Operele incluse în bibliografie au fost
lecturate integral, iar argumentația tezei a pornit de la ideile particulare expuse în cadrul
acestora. Bibliografia secundară , compusă pr eponderent din articole academice, a fost
abordată într -o fază ulte rioară, drept material adiacent, dar absolut necesar unei priviri de
ansamblu asupra subiectelor discutate . Pentru a evita pe cât posibil generalizările nocive,
conceptele operaționale au f ost definite (acolo unde a fost nevoie) pe parcursul lucrării, cu
apel la variațiuni de context și de semnificație. În plus, a m considerat că o demarcație a
capitolelo r în funcție de tematici majore (gândire politică, moralitate, misticism, ș.a.m.d.) ar
fi prezentat, în final, riscul de a încadra varietatea ideativă a operelor unei false sistematizări :
o astfel de izolare ar fi făcut dificilă evidențierea legăturilor și disonanțelor subtile apărute
între discursurile autorului , accentuând în schimb evoluția lor particulară . Din acest motiv,
am optat pentru o deschidere a lucrării ce face trimiteri la o bună parte a subiectelor și
judecăților dezvoltate în capitolele ulterioare.
Având în vedre aspecte le menționate , primul capitol stabilește drept punct focal
două dintre cele mai importante romane ale lui A. Huxley: Punct contrapunct (1928) și Orb
prin Gaza (1936), supuse împreună analizei incipiente datorită varietății conținutului ideatic.
Sunt surprinse în lumina dezbaterii subiectele de mare interes și amp loare ce au marcat
întreaga creație huxleyană , printre acestea amintind: politică și organizare statală, nihilism
interbelic și disiparea valorilor , tensiunea moralitate -vitalitate, mod alități și modele ale
ființării (între care traiul plenitudinar), natur a sinelui și destabilizarea acestuia , demarcarea
planurilor ontologice, ochiul perspectival, analiza stărilor de conștiință în cadrul experienței
religioase mistice, pacifismul, precum și primele considerente critice asupra Indiei. Astfel,
prin introducere a punctelor nodale re-emergente în scriitura lui A. Huxley, este propus un
fundament conceptual necesar deschiderii unei multiple dezbateri teoretice.
Deja, din Punct Contrapunct, abordările aparent disociative ale domen iilor ce țin
de existența umană se îndreaptă spre o tendi nță intelectuală de universalism , sau cel puțin
spre o sistematizare și nive lare generalizantă a existenței dintr -o perspectivă intelectuală.

3
Notabil este faptul că acest universalism ajunge, treptat, la maturitate în opera lui A. Hu xley
pe urma disipării interesului ce ține de raționalizare, și accentuarea celui pentru viziunea și
percepția mistică dincolo de operații mintale . Astfel, cel de -al doilea capitol va discuta, în
mod preponderent , Philosophia Perennis (1945) și Porțile per cepției (1954) , menținând însă
o constantă legătură cu planurile expuse anterior. Stabilind drept nucleu ideea unui
universalism mistic, se va alcătui un nou montaj al aspectelor psihologice, perspectivale,
etice, gnoseologice și ontologice – dorindu -se o expunere a acestora conformă cu re-
configurațiile unui moment cronologic de maturitate al creației huxleyene .
Pacifismului și altor considerente de ordin moral le-a fost rezervată o analiză într –
un capitol separat, ce îș i propune să reliefeze motivația di n spatele insistenței cu care se
revine , din direcții plurale, asupra acestor aspecte. Analiza se va deplasa precumpănitor spre
latura eseistică , în bună măsură datorită transparenței și limpezimii cu care A. Huxley își
argumentează diversele opțiuni. Capi tolul încarcă, de asemenea, surprinderea manierei în
care considerentele etice câștigă un anumit fundament metafizic odată cu deplasarea
concepției de la rațiunea individuală și teoretică la experiența directă a absolutului mistic.
În cadrul acestei trece ri paradigmatice , ambiția în ceea ce constă găsirea unor soluți i
de ordin practic nu este pierdută , fapt demonstrat de construcția societății utopice în Insula
(1962), răspunsul oferit de A. Huxley anti utopiei Minunata lume nouă (1932). Acest ultim
roman huxleyan reprezintă miza celui de -al patrulea capitol, încununând materializarea
viziunii „mistico -științifice ” teoretizată anterio r. Demn de menționat este faptul că d eși
accentul se deplasează spre vectorul mistic, trecerea nu prezintă nicide cum o tendin ță
polarizantă și nu este expresia unei dihotomii între viziuni inconciliab ile. Dimpotrivă, este
vizibilă o surprinzătoare reafirmare a unui raționalism ponderat, care câștigă o motivație
ontologică intrinsec diferită de scepticismul cu care este privit în textele interbelice . În plus,
aspirația spre vitalitate și existență plenară din Punct c ontrapunct nu numai că nu dispare,
dar este compatibilă cu (și îmbunătățită de) ideologia unui budism aplicat, practic, așa cum
emerge acesta în societatea palaneză.
Ultimul capitol de analiză teoretică reia acest ideal plen ar al existenți umane2,
asupra căruia A. Huxley insistă , cu diverse modificări la nivel conceptual, de-a lung ul
întregii sale gândiri, de la Punct contrapunct (1928), până la roman ul-eseu Insula (1962).
Având la bază o rațiune de a fi pe deplin angajată și responsabilizată, modelul unei ființării
presupus e xhaustive, așa cum este propus de Mark Rampion (dorit un exponent al

2 Termenul folosit de A. Huxley este cel de ”wholeness”;

4
convingerilor scriitorului D.H. Law rence) , menține o devoți une deplină față de instinctul
naiv în numele naturaleței vieții, însă această concepție își va pierde treptat încrederea odată
cu amplificarea interesului pentru pacifism etică mistică și pentru regenerarea intelectului
pus în slujba scopurilor practice. Astfel, vom fi confruntați cu un nou ideal al ființei plenare,
a cărei construcție ține seamă de noile principii și modificări de axiomă.
În capitolul concluziv se va încerca o scurtă expunere a rezultatelor obținute și a
dificultăților emergente de -a lun gul redactării lucrării, în speranța că aceasta va reuși să
aducă o modestă contribuție cercetării academ ice în domeniu.

5
CAPITOLUL I. Filosofia neantului

I. Concepte introductive
Pentru a iniția o discuție academică pe marginea c oncepției mistice emergente de –
a lungul operei huxleyene (în sensul unei încadrări fidele a gândirii sale particulare și a
felului în care aceasta se desprinde din cadrul unor grile mai largi), am identificat drept
necesară o contextualizare ce pornește di n direcții plurale de interes. Astfel, urmărind
evoluția concomitentă a unor domenii și problematici în aparență separate și relativ
independente față de tema aleasă, dar cu o puternică influență asupra acesteia , am deschis
analiza folosindu -mă preponderen t de romanele Punct contrapunct și Orb prin Gaza.
În acest moment premergător dezbaterii teoretice , se va oferi o primă încadrare a
experienței mistice , în raport cu care discursurile aferente pot fi expuse cu un anumit grad
de coerență . O explicație a con ținutului pe care A. Huxley îl rezervă conc eptului apare în
eseul Beliefs , unde experiența mistică este definită drept o intuiție directă a realității ultime,
o realitate esențial impersonală ce reprezintă substratul tuturor lucrurilor .3 Posibilitatea de
a interacționa nemijloc it cu acest nivel al realității (și de a accede la tipul de cunoaștere
corespondent manifestărilor sale) este deschisă unui mod el sui-generis al ființării , de a cărui
descriere detaliată ne vom ocupa într -un capitol ulterior.
Este to tuși necesar să recunoaștem , în această primă -fază, imanența legăturii dintre
un angajament existențial și accesul la experiența mistică4: un subiect , în baza voinței sale
conștiente , acționează formativ asupra posibilităților sale perceptive – un act auto-reflexiv
în cadrul căruia , operând în arealul conștiinței (mai precis al mecanismelor de recepție și,
ulterior, de valorizare a informației ), se operează, inerent, asupra cantității și a calității
cunoașterii încadrabile unui sistemul conceptual individua l. În cuvintele lui A. Huxley:
„Cunoaște rea este o funcție a ființării. Când există o schimbare în ființa cunoscătorului, apare
o schimbare corespondentă în natura și aportul cunoașterii. ” (trad. n.)5 Faptul că subiectul ar

3 Aldous Huxley, Collected essays, Beliefs , pg. 191: ”Systematic training in recollection and meditation makes
possible the mystical experience, wh ich is a direct intuition of ultimate reality. At all times and in every part
of the world, mystics of the first order have always agreed that this ultimate reality, apprehended in the process
of meditation, is essentially impersonal. This direct intuition of an impersonal spiritual reality, underlying all
being, is in accord with the findings of the majority of the world's philosophers”;
4 Ibid.: ”training changes the nature of our spiritual experiences”;
5 Aldous Huxley, The Perennial Philosophy, London: Chatto& Windus, 1947, pg. 1 : ”Knowledge is a function
of being. When there is a change in the being of the knower, there is a corresponding change in the nature and
the amount of knowing.” ;

6
fi capabil să inițieze astfel de transfor mări în baza unui antrenament spiritual6 trădează, așa
cum se va observa, note de existențialism , materializat pe urma disipării unui stadiu
tranzitoriu de pesimism și de nihilism pasiv. Tot în eseul Beliefs, A. Huxley afirmă : ”voința
noastră este cea care decide în ce mod și asupra căror subiecte ne exercităm
inteligența ”(trad. n.)7, punând deci accentul pe libertatea volițională de care subiectul dispune
în exercitarea propriilor facultăți perceptive și intelectuale. Pentru scriitorul englez,
exersarea unei astfel de voințe propulsează individul într -un cadru etic responsabilizat (și,
spre deosebire de abordarea sartriană, responsabilitatea este resimțită pozitiv), unde spectrul
alegerilor invită spre descoperire a potenț ialităților necunoscute din om.
Discutând încă în sfera poziționării subiectului în raport cu accesul la experiența
mistică, un alt aspect devine relevant : întrebarea cu privire la posibilitățile de coeziune dintre
o conștiință individuală și o realitate considerată, prin esență și în mod absolut , impersonală8.
Misticul, care ar fi capabil să răzbată dincolo de aspectele deterministe ale propriei
personalități, reușește să fuzioneze cu o conștiință superioară, nediferențiată sub aspect
ontologic9. Realitatea ultimă în care el pătrunde își datorează preeminența t ocmai acestei
naturi omogene , fiind considerată un substrat al tuturor universurilor umane particulare.10
Nu ne sunt însă oferite prea multe detalii referitoare la tipologia ori structura acestei
depersonalizări și, pentru a răspunde probleme i în cauză , va fi necesară o delimitare a ceea
ce A. Huxley înca drează ideilor de ego /sine , de individual și de personalitate . Vom vedea că,
în momentul când scria Beliefs (publicat în 1937 ca pare a colecției de eseuri Ends and
Means ), viziunea sa asupra conceptelor ami ntite era diferită de cele cristalizate în romanele
Punct contrapunct și Orb prin Gaza .
Astfel că, î nainte de a ajunge la ideea mistică a unei realități transcendentale,
accesibile acelora care aleg să își modifice ființa11, viziunea huxleyană asupra lumi i a trăit o

6 Idem, Collected essays, Beliefs , pg. 192: ”Meanwhile the mystics had shown that investigators, trained in the
discipline of recollection and meditation, could obtain direct experience of a spiritual unity underlying the
apparent diversity of independent c onsciousness”.
7 Ibid., pg. 187: ” it is our will that decides how and upon what subjects we shall use our i ntelligence ”;
8 Ibid., pg. 192: ”to realize the fact o their oneness with ultimate reality”;
9 Ibid., ”[the mystics] made it clear that what seemed to be the ultimate fact of personality was in reality not an
ultimate fact and that i t was possible for individuals to transcend the limitations of personality and to merge
their private consciousness into a greater, impersonal consciousness underlying the personal mind”;
10 Ibid.: ”That which he discovers beyond the frontiers of the averag e sensual man's universe is a spiritual
reality underlying and uniting all apparently separate existents.”;
11 Ibid.: ”The ultimate reality discoverable by those who choose to modify their being”;

7
etapă de incertitudine axiologică și de nihilism tranzitoriu ce s -a legitimat prin nevoia de
exercitare a libertăți i politice, economice și morale ”12.

II. Filosofia neantului13: destabilizarea sinelui , modele ale an gajării și grade ale disoluției ;

Gândurile protagonistului Anthony Beavis sunt deseori mai mult decât expresia
unor concluzii personale: ele grăiesc pentru o întreagă generație interbelică, aflată în zona
de paroxism a c rize axiologice . ”O lume fără noimă în care nu se poate face nimic, absolut
nimic .”14 – iată o bună sintetizare a ceea ce Huxley va numi „filosofia lipsei de sens”, sau o
formă a existențialismului nihilist.15 Evident, un astfel de climat produce refracții diferite la
nivelul conștiinței: indivizii reacționează, dese ori, în funcție de particularitățile de caracter
și de proveniența lor socială, confruntându -se cu dileme ce primesc soluții „pe măsura”16
naturii și structurii cu care au fost înzestrați (accepția în cauză este însoțită de un puternic
accent determinist).
Problema sinelui (a naturii propriei identități ), devine centrală , iar atitudinile
personajelor (atitudini ce primesc o însemnată atenție în Punct contrapunct ) se desfășoară
de-a lung ul unei largi game tipologice , trecută nu de puține dăți prin filtrul cri tic al autorului .
Analiza acestora este revelatorie în privința concepției referitoare la individ pe care A.
Huxley a dezvolt at-o în plin impas interbelic, și care se va modifica substanțial în etapa
mistică .
Într-un pasaj introspectiv, vocea naratorului mărturisește că identitatea „devenise
una dintre problemele cronice ale lui Philip ”17, personajul romanului ce transmite concepțiile
autorului cu cea mai evidentă claritate. Dacă, în cazul său, dilema survine ca urmare a
excesului intelectual și este resimț ită drept o formă acută de inconsecvență, dimensiunea
identitară este explorată ș i sub alte aspecte. Pentru Philip , sinele se manifestă cu o fluiditate
ce îl determină, într -un anumit punct, să îi chestioneze însăși existența18, dar apar, la polul

12 Ibid., pg. 188: ”For myself as, no doubt, for mos t of my contemporaries, the philosophy of meaninglessness
was essentially an instrument of liberation […] from a certain political and economic system and […] fr om a
certain system of morality ”;
13 În textele lui A. Huxley sintagma apare drept ”th e philosophy of meaningleness”;
14 Aldous Huxley, Orb prin Gaza, Iași: Polirom, 2015, pg. 144 -145;
15 Nihilismul este definit de Friedrich Nietzsche drept ”o stare patologică intermediară”, în cadrul
căreia ”patologică este generalizarea teribilă, concluzia lipsei oricărui sens”15 (Friedrich Nietzsche, Voința de
putere, Oradea: Aion, 1999, pg. 15);
16 Este subiectul unei lungi dezbateri purtată preponderent între Philip Quarles și Maurice Spandrell în: Huxley,
Aldous, Punct contrapunct, Iași: Polirom, 2014, pg. 357-358;
17 Aldous Huxley, Punct contrapunct, Iași: Polirom, 2014, pg. 247;
18 Ibid., pg. 248;

8
opus, per sonaje ce distorsionează sensul ori natura identității până în pragul unor forme de
idealism: John Bidlake, Marjorie C arling și Denis B urlap. Celebrul pictor John Bidlake,
exponent ai sinelui idealizat, vorbește despre „adevăratul Bidlake”19 din tablou, o ipostază
existențială pe care acesta o recuperează în încercarea de a combate disoluția și incertitudinea
ce însoțesc vârsta bătrâneții . Într-o tratare diferită a problemei , Marjorie amintește de
„adevă ratul Walter” din amintirile sale, opunându -l impostoru lui din momentul prezent:
„Walter, cel atent și gentil, dispăruse și un alt om, nemilos și plin de ură, o făcea intenționat
să sufere.”20 Incapabilă să perceapă inconsecvența ego-ului uman, așteptările lui Marjorie
sunt incompatibile cu fluxul liber al alterității și o supun unei profunde dureri (al cărei
rezultat va fi analizat într-un alt subpunct).
Abordările amintite dezvăluie două unghiuri ale proiecție i idealiste , îndreptate fie
spre propria identitate, fie spre o alteritate cu care aceasta intră în co ntact. În ambele cazuri,
se realizează contrapunerea dintre ego -ul fluctuant (centrul activității psihice) , care este
permanent supus mișcărilor temporale , și falsul său corespondent idealizat, „constant”, de o
calitate aproape transcendentală; cel din urm ă este atribuit , în cazul lui Bidlake, unui plan
ontologic separat (propria artă), iar în cazul lui Marjorie unui moment temporal depășit,
consumat, dar recuperat în amintire.
Celui de-al treile a exponent al idealizării sinelui , editorului Denis Burlap, i se
rezervă în roman o analiză critică de mare finețe. Manifestând un soi de grandomanie
spirituală , acesta „era permanent și exclusiv conștient de sine”21și „se autosugestiona
ajungând într -o stare de convingere falsă, dar îndârjită”22, „încercând să se pătr undă de
spiritul Sfântului Francisc”23, alimentându -și astfel ego-ul cu proiecții ale propriei splendori ,
o splendoare strict teoretică . Disproporționalitate a deranjantă , asupra căreia A. Huxley
insistă în privința sa , apare între principiile morale idealiz ate pe care B urlap consideră că le
onorează în mod dezinteresat și comportamentul său practic, permanent și exclusiv
preocupat de bunăstarea personală. La un moment dat, Burlap este confruntat cu propria sa
dualitate, atribuind -o manifestărilor periodice a le unui Schatten sau Doppelgänger malefic,
un ”diavolul din suflet , sau ”, mai degrabă , așa cum ne este explicat ulterior , „adevărata,

19 Ibid., pg. 61 -62: ”Pânza păstra și imaginea lui John Bidlake, a acelui John Bidlake de acum douăzeci și cinci
de ani. Mai exista așadar încă un John Bidlake car e își contempla propria fantomă” […] ”Adevărata Jenny trăia
printre naiadele cu pielea sidefată, iar adevăratul Bidlake, creatorul lor, exista prin contribuția la zămislirea
lor”;
20 Ibid., pg. 89;
21 Ibid., pg. 82;
22 Ibid., pg. 203;
23 Ibid., pg. 205;

9
fundamentala sa ființă, sătulă de a mai juca un rol străin și de a -și exterioriza emoții pe care
nu le resimțea spontan”24. Critica lui A. Huxley prezintă calitatea unui avertisment față de
pericolele megalomaniei și idolatriei , ale căror rezultate dezastroase nu se opresc la sfera
politicului . „Forța spiritual ă a lui Burlap ”25 (așa cum este numită cu naivitate de către
doamna Betterton) apare oglindită și romanul Insula , unde Rani, adânc pătrunsă de propriul
delir religios , popularizează cu succes ”Cruciadei S piritului” în timp ce se ocupă tacit de
ruinarea societății palaneze.
Dincolo de condamnarea morală a unor astfel de m anifestări psihologice , indiferent
de caracterul lor reprobabil ori demn de milă, răzbat răspunsurile pe care personajele le oferă
destabilizării ontologice și pericolului disoluției permanente în nihilism. Deși fals, Burlap
este într -un permanent angajam ent față de sine (o constantă și vivifiantă motivație pentru
acțiunile sale) , în timp ce Marjorie își găsește inițial rațiunea de a fi reciprocitatea relației cu
alteritatea (aici Walter). John Bidlake își află siguranța nu în căutarea vreunei fundamentări
a sinelui prezent , ci în spațiul idealizat al creației sale artistice . Într-o mai mi că sau mai mare
măsură, în manieră deficitar ă sau inconsecvent ă, aceștia pun în joc poziționări și escapade
posibile în contextul crizei spirituale ce a înghițit societate a occidentală interbelică.
La marginea unor altfel de tratări imperfecte (însă perfect umane) ce adresează
problema fundamentării sensului vieții , aflăm o tipologie marginală, patologică, a
individului ce refuză cu vehemență orice tip de angajament și, implicit, orice efort în sensul
acestuia . Despre Maurice S pandrell, exponentul acestei atitudini , Mark Rampion afirmă că
„juca teatru exagerându -și rolul, pentru a se convinge a stfel de propria lui existență”26, și îi
reproșează constat dezinteresul față de s ine: „Asta-i nenorocirea cu tine” […] „Nu vrei să te
vindeci. Te complaci în boala ta, ești chiar mândru de ea.”27. Pe deplin cufundat în starea de
nihilism pasiv , Spandrell răspunde criticilor cu indiferența sa clasică: „Dar nu țin în mod
special să fiu a lt om”28. Dacă Rampion, ”complet viu” și militând pentru „o revoltă în
favoarea vieții și a ființei întregi”29 este singurul personaj al romanului care duce o existență
mulțumitoare, atunci Spandrell, plasat în unghi diametral opus acestuia , copleșit de o
nefericire istovitoare și în culmile plictisului , își pune capăt vieții la scurt timp după
complicitatea în asasinarea lui Everard Webley. Opțiunea lui A. H uxley este, și aici, evidentă.

24 Ibid., pg. 214 -215;
25 Ibid., pg. 85;
26 Ibid., pg. 124;
27 Ibid. ;
28 Ibid. ;
29 Ibid., pg. 152;

10
Deși existența pasivă prezintă pericolul ei, suntem avertizați cu atât mai mult în
privința comportamentelor profund iraționale, dezumanizate , întâlnite în cazul indivizilor
care transformă angajamentul politic într -o rațiune ultimă. Disoluția în substanța omogenă a
unei cauze supraindividuale rezultă deseori în acte de crimă : o clare anticipare huxleyană a
dezastrelor din timpul celui de -al doilea Război Mondial. Nu este un fapt întâmplător că, în
Punct contrapunct , Illidge (entuziast și îndârjit militant pentru cauza socialismului) va fi
împins cu ușurință spre comportament criminal ; în fapt , Spandrell joacă rolul unui
manipulator ce comite atrocități folosindu -se utilitar de aspirațiile lui Illidge (în fapt de
întregul ansamblu psiho -fizic reprezentat de acesta ). Cel din urmă sfârșește prin a confunda
motivația și idealuril e personale cu dezideratele unei voințe ce îl manevrează dintr -un plan
subsidiar , obscurizat conștiinței sale . Procesul care permite această formă nocivă a
depersonalizării este descris în cazul lui Walter, un alt simpatizant al socialismului:
„Barierele i ndividualității erau pentru o clipă înlăturate, iar complexele personale abolite”;
„stăpânit de plăcer ea luptelor politice”, devenea „mai mare și mai simplu”30.
Până în acest punct, a u fost supuse analizei o parte a concepțiilor cu care personajele
huxleyen e, adesea tipologice, infirmă sau răspund nevoii unui fundament existențial. În afara
exemplelor deja amintite , problemele axiologice cunosc o multitudine de alte tratări , și o
selecție, conformă cu obiectivele teoretice ale tezei, s -a impus cu necesitate. Sistematizând
atitudini le relevante sub criteriul strict al angajamentului existențial ș i desfășurându -le pe o
axă, se poate delimita : un spectrul negativ , reprezentat de nihilism pasiv (Spandrell) ș i de
extremism politic disolutiv (Illidge), urmat de angajamente parțiale, a) în raport cu diverse
idealizări (Burlap, Marjorie, John B idlake), și b) față de o anumită porționare arbitrară a
existenței (Philip Quarles, „condamnat” izolării în activitatea intelectuală ), un stadiu
tranzitoriu , ce depășește trepta t atât neajunsurile nihilismului, cât și pe cele ale
intelectualismului ( Anthony Beavis) și, în final, spectrul pozitiv al angajamentului deplin ,
față de toate valențele conștientizate ale existenței (Mark Rampion).
Vom lăsa în urmă această grupare reduct ivă, însă cu o anumită utilitate sub aspect
teoretic (au fost examinate, până acum, primele sale elemente) , pentru a urmări, după cum
urmează, materializarea unor aspecte revelatorii pentru orientările conceptuale incipiente și,
ulterior, de tranziție cătr e experiența mistică.

30 Ibid., pg. 21 -22;

11

CAPITOLUL II. Depășirea nihilismului –modele ale ființării

Cel de-al treilea capitol propune spre analiză trei modele post-nihiliste ale ființării :
intelectualismul lui Philip Quarles, idealul plenitudinar al lui Mark Rampion și comuniunea
lor în cazul tran zitoriu al lui Anthony Beavis.
Acutizarea senzației de vid acolo unde valor ile ar t rebui să fundamenteze existența
– vicisitudinea crizei nihiliste – este sintetizată pe parcursul romanului Orb prin Gaza în
formu lări simptomatic e pentru neajunsurile spirituale ale unei întregi civilizații occidentale :
„De ce să tot fii silit să a legi când n -ai chef s -o faci; de ce să te angajezi subscriind la o serie
de principii când esențial e să fii liber; de ce să promiți că vei fi alături de ceilalți când, foarte
probabi l, îți vei dori să fii singur” ; constatând acestea, protagonistul inferă, ușurat și
mulțumit, că este un „mare noroc să preferi lectura ”31, care ar eluda necesitatea confruntării
directe cu diversele aspecte neplăcute ale vieții . Totuși , „marele noroc” enunțat de Anthony
Beavis , existența intelectualului , este constant supusă un ui ochi critic în romanele huxleyene,
cel mai concludent exemplu în acest sens fiind personajul Philip Q uarles: eminent model al
cerebralității, acesta face din propriile sensibilități raționale o biectul unor incertitudini
pendulând între remușcare și a utosuficiență.
Viziunea lui A. Huxley asupra intelectualismului se materializeaz ă într-o dialectică
ce ține cont de postularea unui model plenar al ființării . Prin raportare la acesta , exacerbare a
unei singure funcții umane plasează automat individul într-un raport de insuficiență .
Cerebralismul (și, de altfel, oricare alt exces din arealul uman ), ar rezulta în amputarea
întregului nediferențiat al experiențelor survenite în fluxul existenței . Cu toate că nu asistăm
încă la cristalizarea clară a unei viziuni mistice , presupozițiile sale elementare se regăsesc,
înrădăcinate, în această concepție asupra realului .
Într-un pasaj care grăiește pentru o mare parte a evoluției gândirii huxleyene , Philip
mărturisește următoarele : „Problema pentru mine e de a transfo rma scepticismul izolat și
intelectual într -un fel de viață armonioasă și generală.”32 În cazul său, discrepanța apare,
impetuos, între universul mintal căruia își dedică eforturile și planul concret al faptelor vieții,
așa cum emerg acestea în cadrul exper ienței directe . Intelectualul, în baza unui surplus de
specializare , operează prin abstractizare a și simplificare a datelor realului , încadrând

31 Idem, Orb prin Gaza , pg. 100 – 101;
32 Idem, Punct contrapunct, pg. 405;

12
experiența unică și individuală unei sistematizări artificiale .33 În continuarea acestui
raționament, „Adevărul e doar un nume politicos dat preocupării favorite a intelectualilor de
a înlocui cu abstracții simple, și deci false, complexitățile vii ale realității.”34 În cel mai bun
caz, dacă axioma superiorității intrinsece a vieții cerebrale35 este depășită, aceștia aj ung la o
înțelegere pur mentală a faptelor evidente . Ceea ce recuperează însă intelectualul nu este
viața însăși, ci ideea acelei vieți.36 Diferența este cea dintre c unoașterea lucrului evident și
experiența directă a evidenței . Suntem puși în fața unui postulat esențial al gândirii
huxleyene : prin natura sa imanentă, cunoașterea este izolată de experiență37, vidul căpătând
dimensiuni aproape ontologice . În baza acestei demarcații, activitatea intelectualului devine
cu atât mai reprobabilă cu cât este desprin să de concretitudine, lipsită de interacțiunea cu
palpabilul existenței. Rezultatul ei este o „cunoaștere de ordin pur teoretic […] n iciodată
pusă în practică, niciodată trăită.”38
În cele din urmă, o exercitare constantă a rațiun ii silogistice , căreia i s e aduce acuza
de a nu permite trecerea firească a fluxului vieții, izolează individul de vastitatea experienței ;
un neant apare în locul legăturilor vii cu ceilalți oameni , astfel că intelectualul resimte aici
un neajuns , se vede privat de însăși posibilit atea unei comunicări autentice cu alteritatea.
Este cazul evident al lui Philip , descris de către cunoscuți drept parte a unei categorii de
„elemente supranaturale” sau chiar un „supraom” , manifestând o „delicatețe impersonală”.
El însuși recunoaște că „toată viața și -o petrecuse într -o singurătate, într -o lume a lui”39, dar
și faptul că „îi era greu, dacă nu imposibil să comunice cu cineva, afară de cazul când
interlocutorul vorbea aceeași limbă, li mbajul intelectual al ideilor.”40
De o acută introversiune , incapabil să răspundă semenilor altcumva decât prin
„cuvinte impersonale, cuvinte aparte și sensibile pri ntr-o generalizare intelectuală ”41, Philip
nu se arată niciodată dispus ori puternic motivat să părăsească, voluntar, starea de claustrare ;
pe deplin c onștient de condiția sa, pasează înclinația spre intelectualism unui determinism

33 Ibid., pg. 102;
34 Ibid. , pg. 408;
35 Ibid. , pg. 406: ”Ei sunt convinși de pri ncipala axiomă intelectuală, și anume, că există o superioritate
intrinsecă a vieții cerebrale, conștiente și voluntare asupra vieții fizice, intuitive, instinctive și emotive. Întreaga
civilizație modernă se bazează pe ideea că funcția specializată care c ondiționează condiția unui om în societate
e mai importantă decât omul întreg, sau, mai degrabă, că ea constituie omul întreg, tot restul fiind lipsit de
importanță sau chiar (…) nociv și silnic.”
36 Ibid., pg. 405 -406;
37 Idem, Orb prin Gaza , pg. : „Există o enormă diferență între a cunoaște și a experimenta.”;
38 Ibid., pg. 160;
39 Idem, Punct contrapunct, pg. 99;
40 Ibid., pg. 100;
41 Ibid., pg. 101;

13
psiho -fizic (disipând, astfel, o bună parte a responsabilității) : „nu voi descoperi oare că
ereditatea se află la baza lor și că eram congenital incapabil să duc o viață compl etă și
armonioasă?”42. Vom regăsi ulterior, în analiza romanului Insula , diverse soluții oferite spre
corectarea anumitor predispoziții de ordin genetic; p ână ca A. Huxley să ajungă , însă, la un
astfel de exercițiu, faptul este acceptat ca atare: „Din feric ire, oamenii nu lasă urme adânci
asupra mea, ci doar dâre ușoare”43. Sensul acestei afirmații este clarificat de Philip într -un
abil autoportret psihologic ; supunând analizei problema recurentă a substanței propriei
identități, acesta se pronunță cu certitu dine în privința unui singur aspect: lipsa unui „sine
adevărat” și, în locul acestuia, plasează acțiunea unui „ocean din protoplasmă spirituală,
capabil să curgă în toate direcțiile”44. Nestatornicia și inconsecvența apar în lipsa raportării
stărilor psihic e la un model idealizat . Într -o subtilă notă de ironie, sinele identificat de Philip
este consistent doar în inconsis tență, stabil în instabilitate, deci eminamente imperturbabil în
fluiditatea sa45.
Absența unei naturi postulate se justifică prin dezider atul prim al intelectualului,
anume o libertate care să îngăduie autonomia deplină a fluxului rațional, dar care nu permite ,
în schimb, materializarea individ ualităț ii psihice46. Totodată, deși un sine adev ărat nu poate
fi identificat (incursiunile în budis m vor altera această concluzie47,48), Philip neagă
posibilitatea iluziei sale , considerându -l „o experiență la îndemâna oricui”49. Dar, chiar și în
privința acestui aspect, gândirea lui A. Huxley cunoaște o modificare paradigmatică , ce
devine evident ă în Porțile percepției sau în The Perennial P hilosophy . În ambele lucrări
aflăm diferite descrieri ale disoluției identității : „eram acum un non -eu, percepând și fiind
simultan non -eul lucrurilor din jur”50, o stare care dezvăluie „splendoarea, valoarea și
semnific ația infinite ale existenței în nuditatea ei, ale datului neconceptualizat.”51 – iată
aspecte radical opuse filtrului cu care intelectul operează asupra realității. Acesta din urmă

42 Ibid., pg. 408;
43 Ibid. , pg. 95 -96;
44 Ibid. , pg. 247;
45Ibid. , pg. 248: ”Trăsătura esențială a sinelui constă tocmai în ubicuitatea lichidă și nedeformabilă, în
capacitatea de a se mula pe toate formele și de a rămâne totuși nefixat pe nici una dintre ele, acceptând diverse
tipare și renunțând la ele cu aceeași ușurință.”
46 Ibid., pg. 249: ”Deși uneori dorea cu n ostalgie să devină una dintre aceste ființe, sau toate la un loc, în ascuns
era veșnic fericit că nu -i nici una dintre ele, că e liber, chiar dacă libertatea reprezenta, într -un fel ciudat și
paradoxal, un handicap și o pierdere pentru spiritul său.”
47 Aldous Huxley, Insula , pg. 262: ”datorită medicamentului -moksha, veți ști ce anume e să fiți ceea ce sunteți
cu adevărat, ceea ce de fapt ați fost dintotdeauna.”
48 Aldous Huxley, The Perennial Philosophy , pg. 15: ”when he insisted that human beings are by na ture non –
Atman, the Buddha was evidently speaking about the personal self and not the universal self”;
49 Ibid. , pg. 248;
50 Idem, Porțile percepției, pg. 34;
51 Ibid., pg. 24;

14
este capabil să producă doar o depersonalizare detașată , fără vreo legătură evidentă cu
depășirea sinelui din experiența mistică. Discrepanța nu este doar cea dintre teorie și practică,
ci și aceea dintre particular și universal, dintre izolare și simultaneitate , dintre efort conștient
și spontaneitate.
Deși, în gene ral, viziunea huxleyană blamează excesul de cerebralism (uneori
violent, prin personaje precum Mark Rampion) , sunt recuperate și anumite merite ale
perspectivismului său inerent . În baza obiceiului „de a dezbina și de a cuceri în numele
intelectului”52, Philip denunță c u ușurință frenezia politică de orientare fascistă, afirmând că
este „poate mai bine să ai un spirit analitic lipsit de pasiune.”53, în fapt o manieră capabilă
să detecteze și să părăsească din automatism grilajele mentale impuse de angajamentele
periculoas e (spre deosebire de firile naive precum Illidge).
Cu toate că tânărul intelectual se arată deseori resemnat, ușurat, detașat ori mulțumit ,
acesta resimte , în cele din urmă, o acutizare accelerată a neajunsurilor presupuse de condiția
sa; evidența acestor defecte e cu atât mai apăsătoare cu cât Philip se raportează tot mai mult
la modelul oferit de Mark Rampion. Despre acesta, Philip afirmă: „Are o viață plină de
mulțumire pentru că trăiește mai realist decât alții. Mi se pare că Rampion ține seama de
toate faptele (…), apoi încearcă să -și adapteze felul de viață la fapte”54 În ceea ce privește
modalitățile de raționare, adaugă: „Deosebirea capitală dintre noi e din păcate aceea că
părerile lui derivă dintr -o experiență de viață, în timp ce ale mele, în gene ral, sunt
speculații. ”55 Încă odată, se face demarcația dintre teorie și experiență, dintre realitatea ca
întreg și o abstracție arbitrară asupra realului56, care, odată conștientizată, tulbură
obișnuințele intelectuale: „Compania lui Rampion mă cam indispun e, căci mă face să înțeleg
marea prăpastie care desparte conștiința lucrurilor evidente de trăirea lor efectivă.”57
În fapt, p e întregul parcurs al romanului Punct contrapunct, sensul experienței este
larg discutat , de la evidențieri directe (admirația lui Philip pentru caracterul plenitudinar al
lui Mark), la referințe subtile în dialogul personajelor. Un exemplu remarcabil relevă cum
forța raționamentelor expuse de personajul Mark Rampion își găsește legitimarea în
simultaneitatea și adecvarea dintre refl ecție și comportament, dintre idee și existența umană

52 Idem, Punct contrapunct , pg. 445;
53 Idem., Punct contrapunct, pg. 445;
54 Ibid., pg. 405;
55 Ibid.;
56 Idem, Collected essays, Beliefs , pg. 187: ”the process of identifying an arbitrary abstraction from reality
with reality itself”;
57 Idem., Punct contrapunct, pg. 407;

15
analogă acesteia; expunând opiniile acestuia, Mary Rampion este întrer uptă de către soțul
iscoditor: „Taci din gură, pentru numele lui Dumnezeu ”, exclamă ac esta, iar nelămurirea
soției – „Dar nu spuneai tu asta?” – primește un răspuns cinic, însă revelatoriu pentru
opțiunea l ui Huxley în această privință: „Când o spun eu are un sens. Când o spui tu, devine
cu totul altceva.” Aici, sensul judecății nu este intrinsec discursului, ci emerge în
simultaneita tea dintre actantul individual și gândurile ce îi aparțin. Contrapunerea dintre cei
doi este justificată de faptul că Mary, „conștient sau inconștient, îi împrumută părerile” lui
Mark; acest împrumut al raționamentelor este cel care atrage un vid în locul semnificației
atunci când sunt enunțate de către Mary – ele reprezintă rezultatul cogniției lui Mark, iar
acest rezultat este intransigent și netransferabil, aparținând jocului produs de o voință
concretă din nucleul cărora își extrag nu doar for ma, ci și conținutul. R aportul ivit între
raționare și ființare sunt esențiale în detrimentul oricărei obiectivități aparente ce s -ar putea
profila în cadrul discursului.
În toate situațiile de acest fel , A. H uxley demonstrează o admirație clară față de
ideal ului materializat în comportarea personajului Mark Rampion. Deseori, în conversațiile
menite să pună în joc contrapunerea unor viziuni divergente asupra vieții (purtate cu Philip,
Illidge ori Spandrell), Rampion este plasat în ipostaza privilegiată a unei instan țe
moralizatoare. Prin faptul că duce o existență mulțumitoare și fericită, rămânând totodată
autentic sieși, raționamentele acestuia prezintă automat credibilitate: dovedește, în fapt,
capacitatea de a realiza adecvarea dintre judecată și acțiune. Lucidit atea și siguranța cu care
își formulează argumentele îi oferă, deseori, o tonalitate profetică, sau cel p uțin impresia
unui pedagog (obicei față de care își exprimă cu vehemență dezaprobarea58). Cu toate că
Rampion însuși nu dorește acest rol , nefiresc în r aport cu viziunea sa practică , el rămâne,
fundamental, o voce instructivă a romanului: „Vă sfătuiesc să vă purtați ca niște ființe
umane.”59. Prezumția de la baza acestei afirmații (și a multor altora similare în conținut) este
aceea că indivizii sunt capab ili de un comportame nt impropriu structurii lor ; faptul că există
o astfel de natură, un model axiomatic (față de care concretețea unei ființări poate fi judecată
în termeni de adecvare sau de inadecvare), reprezintă un neajuns, un aspect problematic
asupr a căruia se va încerca, ulterior, o deconstrucție.
Într-o energică tonalitate nietzschean ă, Rampion proclamă nevoia unei reînvigorări
generalizate a existenței: „Prefer să fiu viu, complet viu. E timpul să aibă loc o revoltă în

58 Ibid., pg. 516: „Felul cum am vorbit e într -adevăr neuman. Absolut scandalos. Mi -e rușine. Dar n -am
încotro: când te lupți cu lucruri și persoane neumane, devii inevitabil neuman.”
59 Ibid., pg. 511;

16
favoarea vieții și a ființe i întregi.”60 Forța, dinamismul și vigoarea vitală răzbat în cadrul
acestui manifest al idealului plenar. Pentru a dovedi o ființare deplină, individul este chemat
să lupte pentru armonizarea formelor plurale de manifestare ale existenței umane . Într-o
măsură cât se poate de egală, trebuie încurajate mentalul și rațiune a, sentiment ul și latura
emotivă , instinct ul sănătos și, nu în ultimul rând, viață trupească în banalitatea nevoilor și
automatismelor ei funcționale. Simplificând acest raționament, Rampion proclamă: ”Un
atavism – iată ce ar trebui s ă fim. Atavisme – cu toate perfecționările moderne. Primitivi
inteligenți. Fiecare cu suflet. ” 61 O împlinire a acestui ideal atavic, plasat la granița dintre
umanitate și animalic62, este materializat prin instinct ualitatea existenței lui Mary: „felul ei
de viaț ă spontan, firesc și nepăsător”63, „sinceritatea mărturisirii, autenticita tea și simplitatea
trăirilor ei ”64 – acestea sunt calități pe care M ark le invidiază la soția sa pentru faptul că sunt
congenitale (astf el că menținerea lor nu presupune activitatea efortului conștient). Între
dezideratele exemplificate de A. Huxley prin interacțiunile cuplului Mark/Mary amintim
menținerea contactul cu întâmplările mărunte , și faptul de a nu disprețui ori evita părțile
obscure ale conștiinței.
Astfel, a devărul ființei este legat cu necesitate de o integrare proporționată a
multiplicității , singura capabilă să întrunească și să asigure demnitatea umană : „omul trebuie
să trăiască așa cum se cuvine unui om și nu ca un monstru cu conștiința cerebralității și a
existenței sufletului”65. Excesele intelectuale și spirituale sunt deopotrivă blamate: fie că este
vorba de propulsia în abstract, fie că vorbim despre năzuința către transcendental,
plenitudinea est e retezată atunci când i ndividul se dedică căutării detașate a absolutului și
ignoră existența palpabilului . Dacă Philip devine contraexemplul clar pe linia cerebralității,
barbaria săvârșită cu sufletul este ilustrată prin bigotismul mamei lui R ampion: „Prezentul,
trecutul, corpul și intelectul nu contează pentru ea, importante sunt sufletele și viitorul”66.
Rampion insistă că singurul absolut pe care ființa îl poate cunoaște este „ absol utul
echilibrului perfect”, sau „absolutul relativității perfecte”67. Spre deosebire de or ice
abstracțiune postulată drept nivel imuabil (spiritualul) ori inerent dezirabil (ideaticul) –
ambele de factură imaterială – absolutul propus de Rampion este atipic tocmai prin

60 Ibid., pg. 152;
61 Ibid., pg. 133;
62 Ibid., pg. 144: „Să fii un animal perfect și în același timp un om perfect – iată ide alul”;
63 Ibid., pg. 141;
64 Ibid., pg. 137;
65 Ibid., pg. 266;
66 Ibid., pg. 136;
67 Ibid., pg. 512;

17
mobi litatea și concretețea sa: el se aseamănă, mai degrabă, unui proces ce necesită o continuă
reconfirmare din partea actantului uman; acestuia îi revine misiunea de a reconcilia neîncetat
elementele plasate dihotomic care alcătuiesc substanța activă a existenței sale: claritatea
rațiunii, conștiinței și spiritului trebuie adusă în acord cu obscurul inconș tient, pământesc și
misterios . Rampion explică: „Sufletul conștient nu admite activitățile părții inconștiente,
fizice și instinctive ale ființei umane. Existența uneia reprezintă moartea celeilalte, și invers.
Omul cu mintea cla ră încearcă cel puțin să stabilească un echilibru”68.
Conform celor analizate , se poate spune că s ublimul existenței survine în baza
menținerii contactului cu o normă: „E o minciună sfruntată […] să pretinzi tot timpul că ești
mai mult decât uman.”69 Fiind martorul unei societăți regresive, înțesată d e indivizi parțial
umani, Rampion se pronunță din orizontul timpului -cascadă: „odinioară viaț a a fost
frumoasă, cred eu . Acum însă a ajuns o isterie, o moarte violentă galvanizată ”70. Pentru el,
apariția și înt reținerea disproporțiilor nocive de tipul celor exemplificate anterior reprezintă
o formă a perversiunii și a mutilării unei ființări care, de altfel, este capabilă să atingă
desăvârșirea.
Discursul moralizator se clădeșt e, însă, având drept fundament ire vocabil un
raționament axiomatic: traiul plenitudin ar este universal dezirabil. În nici un punct al
romanului arbitraritatea acestei idei nu este discutată. Ne întrebăm, automat, în baza cărui
motiv A. Huxley și -a exprimat preferința clară pentru această v iziune și nu a expus -o, mai
degrabă, într -o manieră perspectivistă. Un prim răspuns a fost, deja, evidențiat: concepția lui
Rampion dovedește o clară utilitate practică, fiind integratoare în mod asumat și recuperând
în acest fel o serie de potențialități, anterior blamate, ale ființei ; rezultatul acestui efort, o
existență echilibrată și fericită, ar garanta validitatea celor expuse. Dar luarea de poziție a lui
A. Huxley poate ține, într -o bună măsură, și de evitarea raționării pur perspectiviste care
poate sfârși în relativism extrem sau în diverse expresii nocive ale nihilismului: era posibil
să fi fost resimțită nevoia unei ancorări în concretitudinea vieții, o reîntoarcere la
manifestările fizice și pozitiv primitive, capabile să ofere un proaspăt imbol d vital. Astfel,
deși întrevedem o migrație a vectorului dinspre intelect spre instinct, de la raț ionalism la
dinamismul forțelor latente din om, această mișcare este cerută cu t itlu de necesitate în
societatea contemporană lui A. H uxley: „Nenorocirea ta, Spandrell, […] e că te urăști cu

68 Ibid., pg. 152;
69 Ibid., pg. 510;
70 Ibid., pg. 402;

18
adevărat. […] Nu numai tu, ci toți ăștia. […] E o boală a omului modern ”71. Doar parțial
simbolic, sunt blamați Iisus, Newton și Henry Ford , cei care, înrădăcinând concepții
maladive, au secătuit viața și i -au sufocat autent icitatea prin excese care țin, deopotrivă, de
religiozitate, de știință și de materialism.
Revendicarea imperativă a unei soluții prezintă, astfel, un fundament limpede, însă
acesta nu este capabil să motiveze radicalitatea cu care Rampion își afirmă vizi unea. Dat
fiind faptul că idealul plenar este tratat drept o soluție universalizabilă, sunt puse în
obscuritate întrebările ce privesc activitatea elementelor congenitale. În nici o etapă a
gândirii huxleyene, nu este contestată funcția deterministă pe car e materialului genetic o
exercită în evoluția caracterului uman. Aspectul este problematizat cu diferite ocazii:
autoanaliza lui Philip, preocupările sociologice ale lui Anthony, temeiurile educației în
societatea palaneză ori prin cazuri particulare de investigație psihologică (prezentând note
de psihanaliză freudiană) , dintre care amintim doar de: Lorzii Edward și Gattenden, Marjorie,
Hugh, Helen, Philip, Brian și R ampion însuși. În cazul lor (dar și al altor personaje huxleyene )
comportamentul și judecat a sunt cel puțin parțial dir ecționate prin activitatea unui substrat
ereditar sau psihologic formativ . Astfel, multe dintre predilecțiile considerate nocive (spre
exemplu puritanismul religios al lui Brian) sunt motivate de stimuli inconștienți, de
impulsu ri și energii interior izate în perioade timpurii de emergență a sinelui . Nici Ra mpion
nu face excepție de la regulă : „Întrucât concepția de viață împotriva căreia se răzvrătise avea
rădăcini adânc înfipte în ființa lui, Mark se afla într-o permanentă luptă cu sine ”72, o luptă
asemănătoare celei care duce la sinuciderea lui Brian (spre deosebire de care iese
învingător)73. În baza experienței personale, Rampion concluzionează că „Rădăcina răului
se află în psihologia individului ”74, iar orice încercare de a sol uționa a dezechilibrelor trebuie
să pornească de la aceasta (raționament este aplicat cu succes în Pala).
Raportând cele constatate la obiectivul unei existențe plenare, se observă că acesta
poate fi atins atât în baza unor predilecții (cazul lui Mary), câ t și în baza efortului individual
de autodepășire (cazul lui Mark). Diferenț a dintre cele două căi este impusă de criteriul
congenital, care fie favorizează evoluția înspre acest ideal, fie o împiedică. Dacă individul
este împins către dezechilibru în baza unor predispoziții, este îndemnat cu tărie să acționeze
spre normalizarea acestora. De ai ci, se poate infera că viziunea lui Rampion nu ține cont de

71 Ibid., pg. 149;
72 Ibid., pg. 144;
73 Ibid., pg. 145: „îi trebui mult timp până să se dezbare de puritan ismul copilăriei. Uneori dragostea pentru
mama lui era gata să se transforme în ură.”;
74 Ibid., pg. 382;

19
adevărurile individuale, ci lucrează spre nivelarea și adecvarea acestora la un ideal dorit
universal . Deși concepția acestuia apreciază, în puncte diferite, atât normalizarea cât și
întâietatea spontaneității, cele două principii sunt inerent incompatibile.
Astfel, având în vedere potențialul combinatoric și esențiala variabilitate a
materialului genetic uma n, precum și determinismele ce țin de cadrul formativ (familie, clasă
socială, educație, ș.a.m.d.), orice tendință de generalizare a unui ideal ține de alegerea
arbitrară a subiectului A. Huxley însuși va afirma, pe linie nietzscheană, faptul că nici o
filozofie nu este complet dezinteresată.75
Mai mult decât atât, concepția lui Rampion pare să opereze în favoarea instinctului
(și în detrimentul celorlalte funcții), susținând că acțiunea greșită es te cea care urmărește
falsificarea acestuia.76 Este elaborată o pledoarie a inocenței, insistându -se că perversiunile
și comportamentul inuma n sunt rezultatul unor mutații operate de educație și de civilizație
asupra firii omului, și nu pornesc din instinctualitatea naturală77, care nu ar cunoaște excese78.
Este blamat , în schimb, orice surplus în rândul intelectului, imaginației, principiilor, tradiție i,
educației, spiritualității ori a bstractizării79, cu mențiunea că funcțiile refulate nu mor, ci se
deteriorează, se cangren ează, se întorc la primitivism. O mul incomplet se va confrunta,
ulterior, cu întoarcerea refulatului; în acest fel, apar indivizi i pe care Rampion îi încadrează
unei categorii de puerili, imbe cili, c riminali țicniți și fiare80.
Imaginația și intelectul sunt încă odată judecate pentru păcatul de a fi o ferit
instinc tului naiv un „imbold nefiresc”, pe seama căruia sunt puse toate extravaganțele și
atrocitățile societății moderne (și „vina” nu ar avea nici un fel de legătură cu potențialitatea
acestui instinct de a fi corupt în cadrul jocul ui firesc al fac ultăților umane). Apare, de altfel ,
o rigidă compartimentare a funcțiilor în cauză, despre care se vorbește reductiv, simplificat
și într-o izolare convențională . Pare într -adevăr imposibil să ne închipuim felul în care s -ar

75Idem, Collected Essays: Beliefs, pg.188: ”No philosophy is completely disinterested. […] The pure love of
truth is always mingled to some extent with the need […] to justify a personal or social behaviour” ; Această
afirmație amintește negreșit de ceea ce Nietzsche afirmă în: Nietzsche, Friedrich, Dincolo de bine și de rău,
Humanitas, 1991, pg. 109: „Am descoperit încetul cu încetul că ori ce filosofi e mare a fost, până în ziua de
azi, o confesiune a autorului și ea reprezintă (cu voia sau fără voia acestuia) memoriile sale.” ;
76 Ibid., pg. 513: „Omul acționează greșit dacă se pervertește pe tine, d acă își falsifică instinctele.”;
77 Ibid., pg. 515: „Ar pu tea rămâne ființe umane absolut decente dacă ar fi încercat să se poar te firesc, conform
instinctelor ”;
78 Ibid., pg. 514: „nu instinctul a creat oameni ca Byron, Casanova și Lady Castlemaine, ci o imaginație
libidinoasă care îți ațâță artificial poftele, l ipsite de altmin teri de o existență firească.”;
79 Ibid., pg. 506: „roadele distracțiilor voastre nu reprezintă, firește, numai angrenajul vieții industriale moderne,
ci și o decădere psihică, un infantilism, o degenerare, tot felul de nebunii și de răstur nări primitive ”;
80 Ibid., pg, 407;

20
putea demarca aria de acțiune a instinctului care a fost „purificat” de influența celorlalte
capacități . Preferința pentru acesta rămâne, în final, neîntemeiată onti c.
Chiar și atunci când se pronunță asupra problemelor de ordin etic, Rampion
angrenează acele scheme raționaliste de rep rezentare pe care le critică la Philip : „Există
circumstanțe când omorul este evident necesar, drept și lăudabil. S ingura acțiune absolută
reprobabilă, pe care un om o poate înfăptui, este după părerea mea o acțiune împotriva vieții,
împotriva propriei sal e integrități.”81 Moralitate este dictată de i mperativul categoric al vieții,
dar viața însăși este tratată drept o abstracțiune aseptică.
Într-un rară străfulgerare , Burlap spune că „Rampion reacționa împotriva unei
exagerări într -o anumită direcție, si tuându -se însă la extrema opusă ”82; cu toate că judecata
sa este în genere discreditat ă de-a lungul romanului , acesta realizează singura punere în
perspectivă a idealul plenar, dovedind faptul că A. Huxley menține , și în cazul viziunilor cu
care simpatizează , un och i critic83 (revenind în nenumărate rânduri asupra acesto ra84).
„Simt că lucrul de care am nevoie acum este un sistem filosofic acceptabil , care să
permite oamenilor obișnuiți să valorizeze atât aspectul realității descris de Lawrence , cât și
celăla lt aspect, a cărui validitate a refuzat să o recunoască – aspectul științific, rațional.”
(trad.n.)85. Una dintre formele incipiente ale acestui demers, concretizat ulterior în concepția
mistico -științifică asupra lumii, poate fi identificată în romanul Orb prin Gaza. Plasând în
poziția protagonistului un individ a cărui conștiință se zbate în miezul coeziv al celor două
viziuni, A. Huxley nu doar că demonstrează o depășire a stării disolutive , ci și schimbă subtil
vectorul spre o altă formă a experienței de cât cea apreciată în Punct contrapunct.
Spre deosebire de Spandrell, Anthony cunoaște o etapă mai ponderată a
nihilismului tranzitoriu86 cu manifestări ce nu depășesc pasivitatea indolenței, indiferenței și

81 Ibid., pg. 513;
82 Ibid., pg. 517;
83 Ibid., pg. 25: esențiale sunt cele gândite de Walter pe marginea ideii că „trebuie să rămâi credincios
instinctelor tale”. Problema pentru Walter este că „gusturile și impulsurile sunt acci dent, și nu principi veșnice”,
remarcând distanța insolubilă dintre premisele personale și principiile axiomatice : Walter nu întrevede
posibilitatea raționalizării unor instinctelor ce sunt, în fap t, acc idente prin naștere , considerând că trebuie opusă
rezistență ”instinctelor rele”. Cu toate ace stea, dilema rămâne indisolubilă : „premisa personală este cea mai
importantă, își spuse el, e ste greu de negat; cum e la fel de greu de crezut într -o premisă importantă care nu e
personală, oricât ar fi ea de remarcabilă.” ;
84 A se vedea introducerea lui Aldous Huxley din: Huxley, Aldous, The Letters of D. H. Lawrence , London:
Heinemann, 1932 ;
85 Aldous Huxley , Letters of Aldous Huxley , New York: Harper & Row, 1969, pg. 365: „What I need now, I
feel, is an acceptable philosophical system which will permit ordinary human beings to give due value both to
Lawrence’s aspect of reality and to that other aspect, which he refused to admit the validity of —the scientific,
rational aspect” ;
86 O detaliere a acestei stări: „fie în sensul că forțele productive nu sunt încă suficient de puternice, sau că o
anumită decadence persistă încă , iar remedii le ei nu au fost inventate încă. Condiția acestei ipoteze: faptul că

21
lipsei de angajament; complăcut într -o stare fant omatică, dislocat din real, se vrea „dincolo
de trecut și de viitor, dincolo de bine și de rău, în prezentul discret care își aj unge sieși,
prezentul atomizat ”87. Experimentând realitatea prin filtrul unei rațiuni impersonale și
suficiente, cufundat în apel e timpului -fluviu, Anthony refuză contactul autentic cu alteritatea
ori preocupările pentru faptul tangibil. Dezinteresul este pus pe seama înclinațiilor sale
intelectuale, așa cum se întâmpla și cu Philip Quarles; dar spre deosebire de cel din urmă,
rațiunea de a fi a lui Anthony nu este nu expresia unei predispoziții, ci o alegere pe deplin
conștientă88. Concepția huxleyană iese, treptat, din zona determinismului pentru a oferi
întâietate facultății volitive.
În fază incipientă, Anthony enunță dezideratel e care îi alimentează idealul: „Vreau
să fiu complet. Și vreau să cunosc.” 89, unificând astfel năzuințele intelectuale ale lui Philip
și elemente ale angajamentului plenar, cu evidente și necesare modificări: din rațiuni de
compatibilizare, concepția lui R ampion este vidată de utilitatea ei practică. Astfel,
sentimentul plenitudinar nu este trăit în baza contactului autentic cu faptele, ci construit în
cadru intelectual: Anthony nu caută să înfăptuiască ceva, ci să fie complet prin cunoaștere.
Brian sinteti zează dualismul și inconsecvența acestuia, acuzându -l că se servește de
scepticism pentru a ataca religia (și oricare altă formă de idealism), utilizând totodată
preocupările și incursiunile în cunoașterea mistică drept armă împ otriva argumentelor
științif ice90. Raportată la impersonalitatea firii intelectuale, atitudinea nu este surprinzătoare.
Însă puțini sunt cei care pot trăi mulțumitor în lipsa oricărui angajament, iar
Anthony va resimți o acutizare treptată, urmată de o izbucnire a neajunsurilor plasat e în
latență. Inițial, este ridicată următoarea dilemă: „cum să îmbini convingerea că lumea este
în mare măsură iluzorie cu credința că este totuși esențial să ameliorăm această iluzie? Cum
să trăiești fără să cazi pradă pasiunilor, fără să devii indiferen t? Senin ca un b ătrân și activ
ca un tânăr.”91; problematizarea ține, aici, de un dezacord, de ciocnirea viziunilor dihotomice,
iar Anthony caută o reconciliere în baza interesului ce transcende curiozitatea intelectuală;
nevoia reperării unor soluții de or din practic care să rezolve antinomiile existenței – iată

nu există un adevăr, o structură absolută a lucrurilor, că nu există un "lucru în sine".” (Friedrich Nietzsche,
Voința de putere, pg. 15);
87 Idem, Punct contrapunct, pg. 27;
88 Idem, Orb prin Gaza, pg.27 : „continua cu încăpățânare să joace rolul pe care de multă vreme și -l alesese, și
anume cel al filozofului detașat, al omului de știință preocupat de problemele lui și care, în consecință, nu vede
lucrurile ce sar în ochii tu turor.”;
89 Ibid., pg. 104;
90 Ibid., pg 103;
91 Ibid., pg. 75;

22
primele umbre ale incertitudinii constructive și, totodată, primul simptom al angajamentului
care dezintegrează nepăsarea. Tranziția se îndreaptă către f ormele active ale nihilismului, iar
spiritul se întărește, pierzând aspectul maladiv și fantomatic92, ancorându -se de o anumită
căutare energică. La finalul acesteia, ceea ce Anthony recuperează, sub îndrumarea
doctorului Miller, este un veritabil umanitarism: omul este apreciat în pluralitatea sa,
potențialului său i se caută modalități favorabile de expresi e, iar existența alături de alteritate
este umplută de conținut moral. În cadrul acestei mutații, valorizarea existenței umane
potențează dimensiunea etică, devenită, spre finalul romanului, o etic ă a pacifismului.
Vom vedea că etica pacifismului este imanent legată de latura practică și angajată
a gândirii mistice. Inițial, interesul lui Anthony pentru experiența mistică93 este integrat
preocupărilor sale intelectuale mai largi, fiind compatibil cu dezideratul unei cunoașterii
complete; astfel, se mulțumește cu simplul fapt de a știi ceva despre spiritualitate94 fără a
căuta experiența directă a acesteia95. Dar există o diferență radicală între a avea noțiuni
privitoare la un fapt și a integra experie nța acestuia conștiinței personale .
În Orb prin Gaza, dihotomia dintre angajament și nepăsare, problematizată anterior,
este expusă și prin contrapunerea faptului de „a profita de toate lumile” (Anthony) și a
manifesta coerență și convergență spirituală96 (Brian); p unctul perspectival și dislocat,
impersonal, intră în raport complementar față de angajamentul statornic și univoc. Soluția
trebuia să pună în acord extremități le și, simultan, să formuleze un permanent temei
axiologic. Practicarea misticismului rezolvă, în bună măsură, ambele probleme: subiectul
este neangajat unei concepții anume (în sensul în care nu există o legătură indisolubilă ori o
adecvare limitativă între individ și un set de axiome superioare); totodată, deși un set clar de
prescripțiile etice lipsesc, apare un profund interes față de alteritate și de univers care oferă
existenței o nouă rațiune.
Treptat, idealul ființării este reconceptualizat: s pontaneitatea nu mai ține de
profilarea instinctului, ci de imersarea subiectulu i în diferit e stări benefice conștiinț ei: „Ceea
ce mă interesează este să pot trăi neamputat. Cred că e de datoria fiecăruia să valorifice tot
ce există în stare virtuală, toate valențele. Să nu te agăți stupid de una singură. Unitate

92 Friedrich Nietzsche, Voința de putere, pg. 45: Nihilismul ca semn al forței sporite a spiritului: nihilismul
activ.
93 Ibid., pg 103: experiența mistică este definită, succint, drept credința că „poți ajunge la adevăr printr -un fel
de contopire directă cu el”;
94 Ibid., pg. 104;
95 Ibid., pg.103: „cred în teoria fundamental metafizică despre misticism”
96 Ibid.;

23
spirituală!”97: când Anthony afirm a acestea, „unitatea spirituală” nu depășea încă o abordar e
intelectualistă; chiar și așa, este evidentă acea grijă pentru potențialul uman care va fi ulterior
încadrată unei responsabilizări etice (individul își va explora potențialitățile conform unui
interes pentru sine și pentru ceilalți). În consens cu această mișcare paradigmatică , Anthony
conceptualizează un ideal al personalității umane : „Personalitatea omului care este efectiv
ceea ce ar putea fi ”98, adică omul care nu a fost trecut prin filtrul vre unui Weltanschauung ,
total, neamputat și plenar. Deși concepția trimite spre Rampion, lipsa preferinței pentru o
anumită funcție face posibilă o mai largă deschidere către experiența mistică.

97 Ibid.;
98 Ibid., pg 123;

24
CAPITOLUL III.
Personalitate, predeterminare și potențialitate : o încad rare perspectivistă.

„Iadul este incapacitatea de a fi altul decât ființa pe care o descoperi acționând zilnic
în numele tău.”99 – iată contrapunctul idealului enunțat de An thony: vitalitatea psihică
anihilată în cercul odios al obișnuinței, o identitate c laustrată între proprii pereți, cu senzația
unui mecanism imperturbabil, inaccesibil voinței, care manevrează existența în baza
acelorași tipare ; înstrăinarea față de un sine supus determinismului interior și conștiința
acestor forțe impalpabile cu acțiune reductivă asupra variabilelor vieții; inerenta blocare a
energiilor potențiale. Starea face referire la personajul Helen, ce se declară „un caz fără
speranță.”100, dar nu în baza unei accident congenital, ci ca urmare a experienței de viață.
Emergența și fu ncționalitatea unei personalități sunt aspecte ale identității care
primesc o bună acoperire în opera lui A. Huxley. Acesta nu se oprește doar la întrebările ce
privesc evoluția unei idei de sine ( incluzând disoluția și idealizarea, discutate anterior) ci
atacă jocul dintre libertate și determinar e într -o perioadă de nebuloasă și obscuritate în care
caracterul nu este materializat. Un exemplu concludent este Phil (fiul lui Philip Quarles), în
cazul căruia Elinor Quarles remarcă o serie de forțe exterioare ce converg în comportarea
băiețelului: „o întreagă armată de străini populau acest trup mic, îl conturaseră, trăiau în
mintea lui, îi inspirau dorințele, îi dictau gândurile și aveau să continue să i le dicteze și să i
le inspire ”101. Fluxul conștiinței lui P hil este compus dintr -un un schimb năvalnic, aleatoriu
și echivoc, lipsit de control vreunei facultăți normative , cu factori și indivizi din mediul său
de viață102.
O problematizare asemănătoare apare într -o discuție pe care Philip și S pandrell o
au pe marginea relației dintr e natura unui eveniment și caracterul individului implicat în
evenimentul respectiv. Spandrell, fidel ideii unei providențe mistice, afirmă următoarele:
„Mă îndoiesc că există lucruri lipsite de importanță. Tot ceea ce se întâmplă este intrinsec,
pe măsur a omului căruia i se întâmplă”103; logica din subsidiarul acestei credințe identifică
o adecvare ( din rațiuni obscure , inexplicabil e – de unde înclinația mistică) dintre o existență

99 Ibid., pg. 197;
100 Ibid., pg. 428;
101 Idem, Punct contrap unct, pg. 310;
102 Ibid.: „Phil, micul Phil, numele era o abstracție, un titlu dat arbitrar, ca Franța sau Anglia, unei colecții
veșnic schimbătoare, formată de mulți indivizi care se nășteau, trăiau și mureau în el, așa cum locuitorii unei
țări apar și disp ar, ținând însă în viață, prin trecerea lor pe pământ, identitatea națiunii căreia îi aparține.”
103 Ibid., pg. 356;

25
umană și natura faptelor care se răs frâng asupra acesteia . Motivația neformulată („un mare
mister și paradox ”104) care angrene ază mecanism ul în cauză poate fi doar transcendentală,
în baza unei g ândiri divine . În ceea ce privește efectul adecvării, ea produce o modificare de
tip calitativ a întâmplării , adaptată astfel fiecărui i ndivid în parte . Opinia divergentă enunțată
de Philip este că , observ ând desfășurare a evenimentelor , individul este cel care le
denaturează în conformitate cu trecutul și cu trăsăturile sale105: unghiul perspect ivei se
schimbă de la o rațiune transcendentă la una inerent ă subiectului , de la un temei de tip
intransigent la cel de tip incidental. Pentru Philip, nu poate exista o justificare extrinsecă,
impusă cu titlu de necesitate (mai ales când aceasta este fondată pe un temei mistic ,
supra natural106), care să moduleze experiența umană dintr -un punct aflat în afara
mecanismelor individuale . În conformitate cu principiile raționale (și într -o clară notă
hegel iană) , individul își poziționează retrospectiv evenimentele, valorizându -le pr in
raportare la caracterul său.
„Dar ce se întâmplă mai înainte de a avea un caracter format care denaturează
evenimentele făcându -le să fie pe măsu ra lui?”107 – noua p roblemă ridicată de Spandrel l
evidențiază faptul că, în perioada de obscuritate, când caracterele sunt „formate inexorabil
de către o serie de evenimente”108 acestea pot avea o natură precumpănitor pozi tivă sau
precumpănitor negativă , înzestrând individul cu „un fond de puritate sufletească sau unul de
murdări e sufletească ”109. Cu toate că aspectul nu este soluționat în roman, el rămâ ne esențial
pentru legitimizarea ce face posibilă emiterea unor raționamente de or din etic; dacă indivizii
acționează în baza unui ansamblu predefinit de tendențiozități ce reduc semnificativ
posibilitatea lib erului arbitru, în ce măsură putem răsfrânge judecăți morale asupra acestora ?
Probabil c ă, în baza evitării unui astfel de prospect sumbru, care supune acțiunea umană unui
joc determinist, lipsit de motivație intrinsecă, A. Huxley va extinde posibilitățile volitive ale
omului, dedicând totodată un mare efort căutării uni fundament axiologic capabil să
valorizeze existență în întregimea ei, indiferent de predeterminările la care individul este
supus.

104 Ibid.;
105 Ibid. pg. 357: „individul cu trecutul și caracterul lui denaturează evenimentele, făcându -le să semene cu el” ;
106 Ibid.: „Vedem indivizi, dar nu vedem Providența ; suntem obligați s -o considerăm un postulat. Nu-i oare
mai bine să ne lipsim de acest postulat, să -l omitem ca fiind su perfluu? ” – faptul interesant este că , spre
deosebire de Philip, Anthony nu se grăbește să infirme argumentele și concepțiile de tip mistic – aspect care
trimite la modificarea direcției în gândirea huxleyană.
107 Ibid., pg. 358;
108 Ibid.;
109 Ibid.;

26
Însă, așa cum observăm în cazul Lordului Gattenden, contingențele spontane nu se
opresc la psihologia individului, ci caracterizează și fiziologia sa: fiind infirm din naștere,
Lordul urmărise singurul vânat posibil: abso lutul110. Conform celor scrise de A. Huxley în
The Perennial Philosophy, „cunoașterea este o funcție a ființării” , iar ființarea este, la râ ndul
ei, o funcție bio -psihică (cel puțin în viziunea din Punct contrapunct ). În cazul lordului,
handicapul fizic este învinuit, cauzal (datorită îngustării experienței) pentru o cunoaștere
limitată. Năzuințele pentru absolut și desprinderea completă de lumea experienței fizice este
o răzbunare răzbunarea „împotriva universului care făcuse din el un infirm ”.111
Așa cum demonstrează conversația dintre Philip și Spandrell, n u doar determinările ,
dar și imposibilitatea de a identifica, univoc, motivații în spatele fenomenelor vieții sunt
aspecte care aduc individul în impas. La un moment dat, decla nșarea fluxului involuntar al
memoriei trezește în Anthony o serie de reflec ții pe marginea activității mnemonice a
psihicului : „Undeva, în cine știe ce unghier al minții lui, un nebun amesteca niște fotografii
și le împărțea ca pe niște cărți de joc, la întâmplare.”112 Mai mult decât atât, în lipsa unei
cronologii care să diferențieze moment ele pe axa unei temporal ități lineare , distanța
adevărată dintre amintiri poate fi descoperită „numai retrospectiv” , prin calcul rațional113.
Pentru Anthony, rezultat ul este faptul că „cei treizeci și cinci de ani de viață conștientă pe
care îi trăise îi percepea acum numai ca pe ceva haotic , un vraf de fotografii mânuite de un
nebun ”114.

* N: de redacta t restul ca pitolului cu explorarea potențialei uman prin analiza ”lecțiilor de
folosire a eului ” propuse de Dr. Miller.; totodată, primele experiențe mistice (o viziune
incipientă: Marjorie – creștinism; Anthony – pacifism);
Capitolul VI va include , în linii mari : prob lemati zarea dimensiunii etice, prin triada
Rampion – Dr. Miller ( Eyeless) – Dr. Andrew ( Island) ; dar și emergența sensului și trecerea
spre o nouă viziune a misticului, cu referințe la eseuri din Ends and Means;
Capitolul V: Nivelele re alității și mișcarea între acestea a ochiului perspectivei ;
Experiența mistică în Doors și în Island – idealul mistico-științific;

110 Ibid., pg. 174;
111 Ibid., pg. 316: „Când nu citea se gândea la cele ce citise; lumea aparențelor, așa cum îi plăcea lui să
numească platonic realitatea vizi bilă și tangibilă, nu -i interesa”;
112 Ibid., pg. 25;
113 Ibid.;
114 Ibid. ;