Capitalul Uman Determinant al Cresterii Economice

Capitalul uman- determinant al creșterii economice

Capitolul I. Introducere

Capitolul II. Motivația cunoașterii

Răspunsul la întrebarea „De ce această temă?” îl pot oferi foarte ușor. Motivația alegerii temei capitalului uman ca determinant al creșterii economice o reprezintă faptul că, deși suntem într-o eră a tehnologiei, oamenii sunt priviți în continuare ca principale resurse de muncă, care au nevoie să învețe și să se dezvolte. Astfel, pot spune că puterea economică a țărilor nu mai poate fi raportată doar la valorile Produsului Intern Brut (PIB) sau al populației, ci și la forța intelectuală și umană, motor al inovației, creativității, și dezvoltării economice, culturale și sociale.

Importanța conceptului de „capital uman” este subliniată prin vechimea acestui termen, prima referire a acestuia fiind acum aproximativ 200 de ani, însă folosirea termenului în sine atât în mediul academic cât și în cel profesional s-a accentuat doar în ultimii 50 de ani (The New Palgrave Dictionary of Economics, p.681). Mai mult, importanța acestui termen este marcată și de numărul mare de lucrări în domeniu și de creșterea continuă a acestuia.

Dacă în primul deceniu de la lansarea teoriei „capitalului uman” numărul de lucrări științifice a crescut de 25 de ori, în prezent această teorie a ajuns la un număr impresionant de articole, cărți și lucrări, care cu greu pot fi cuantificate (Mursa și Ignat, 2009, p.8). Dacă în 1966 existau 800 de articole despre capitalul uman, în 1970 erau 1350, iar în 1976 numărul acestora a crescut la aproape 2000 de articole (Blaug, 1976, p.827). Astăzi doar o simplă căutare pe internet ne va prezenta un număr impresionant de rezultate legate de teoria capitalului uman și prezentarea acestuia ca un determinant al creșterii economice.

Studiile referitoare la capitalul uman au interesat și interesează atât oameni simpli, cât și mediul privat și cel public, respectiv organizații mondiale. Multe idei fundamentale ale cercetătorilor din domeniu au ajuns să fie predate și studiate la universități: cursuri de economia sănătății, de piața forței de muncă sau a mediului înconjurător. De asemenea, la o consultare a site-urilor unor organizații precum Banca Mondială, Organizația pentru Co-operare și Dezvoltare Economică (OECD), Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) etc. putem observa importanța acordată teoriilor care analizează impactul inovației, cercetării, educației, sănătății sau protejării mediului înconjurător asupra îmbunătățirii calității vieții oamenilor (Mursa și Ignat, 2009, p.8). Studiile din domeniul capitalului uman dovedesc că statele care investesc mai mult în capital uman (educație, cercetare, sănătate) sunt și cele care înregistrează cele mai însemnate performanțe economice (Mursa și Ignat, 2009, p.10).

Așadar, se poate afirma că o dezvoltare economică pe termen lung nu poate fi concepută fără o investiție temeinică în resursele umane, subliniindu-se astfel importanța crucială a capitalului uman.

Capitolul III.Stadiul cunoașterii

Pentru început, este necesar să fie clarificați o serie de termeni în scopul de a înțelege cât mai eficient structurile analizate în prezenta lucrare.

În principal, pentru a ne creiona o idee, lucrarea face trimitere la efectul capitalului uman, cu toate elementele lui, capital educațional (abilități obținute de indivizi în procesul de pregătire școlară, dar și în afara acestuia) și capital biologic (abilități fizice ale indivizilor, sintetizate, cel mai adesea, prin starea de sănătate), asupra creșterii economice, așa cum evidențiază și titlul.

Analizând componentele capitalului uman, se poate spune că acesta „constă în acele abilități ale indivizilor care sunt caracteristice acestora și rămân aceleași în orice mediu social, putând fi valorificate pe piața muncii, în schimbul unor resurse economice de orice tip” (Voicu, 2004). Ca și concept în economie, capitalul uman este privit, în special, ca „estimare a abilității unei persoane de a produce venituri prin muncă” (Di Bartolo, 1999).

Într-o accepțiune mai amplă, capitalul uman reprezintă „stocul de cunoștințe profesionale, deprinderi, abilități și de sănătate, care pot conduce o persoană la sporirea capacităților sale creative și, implicit a veniturilor scontate a se obține în viitor” (Dicționarul Economic).

În consecință, capitalul uman este strâns corelat cu instruirea formală, educativă, dar și cu capacitățile biologice ale unei persoane, elemente care pot fi îmbunătățite și reînnoite.

Activități de capital uman implică nu numai transmiterea de cunoștințe, dar si producția de noi cunoștințe, reprezentând sursa de inovare și de schimbări tehnice care propulsează toți factorii de producție.  El reprezintă valoarea potențialului pe care îl au oamenii de a produce venit, incluzând capacitățile native și talentul, la fel și educația și îndemanarea.

III.1. Istoricul capitalului uman

Conceptul de capital uman are o istorie lungă, cunoscând diferite abordări, după cum a fost respins sau agreat de către lumea academică și de către clasa politică. Obiectivul acestui capitol este de a furniza cititorului o scurtă trecere în revistă a interpretărilor care au fost atașate conceptului de-a lungul anilor. Scopul meu este de a oferi o analiză cronologică a conceptului ca un preludiu la înțelegerea interpretării contemporane a conceptului și accentul pus pe el în literatura teoretică și empirică contemporană.

În discuțiile timpurii ale conceptului de capital uman, accentul a fost aproape în întregime în raport cu standardul de trai al unei persoane (măsurat prin venitul pe persoană) sau contribuția la capitalul uman la venitul agregat sau avere. Numai în perioada de după al doilea război mondial, și mai precis în ultimele două decenii, rolul capitalului uman ca un factor care contribuie la creșterea economică vine în prim-plan.

Astfel, deși a cunoscut afirmarea și structurarea conceptuală abia după deceniul șapte al secolului XX, termenul de capital uman a fost utilizat cu mult înainte în economie.

Prima referire la acesta, apare în lucrarea lui Adam Smith, The Wealth of Nations (1776), în care analizează cauzele și natura prosperității națiunilor. Acesta explică diferențele de salarizare și de productivitate ca fiind un rezultat al educației și experienței acumulate.

Smith a considerat că, în plus față de clădiri, mașini și îmbunătățiri funciare, conceptul de „ capital fix” ar trebui să includă, de asemenea, „abilitățile dobândite și utile ale tuturor locuitorilor sau membrilor societății”. Dobândirea unor astfel de talente, prin întreținerea dobânditorului în timpul educației sale, a reprezentat întotdeauna o cheltuială reală, care este un capital fix. Recompensa pentru această „cheltuială reală” este, în ceea ce privește un profit mai mare, la fel ca în orice formă de capital : „lucrarea pe care el învață să o efectueze , trebuie să presupună că, în plus față de salariile obișnuite ale muncii comune , îi va înlocui întreaga cheltuială cu educația, cu cel puțin profiturile obișnuite ale unui capital la fel de valoros.

Mai precis, fără a oferi o modalitate de estimare a valorii capitalului uman, Adam Smith a definit ca elemente ale capitalului, în general, abilitățile și cunoștințele „folositoare” ale ființei umane, privită ca o mașină având asociate atât costuri, cât și capacitatea de a produce, în schimb, venituri.

Kiker, în adăugarea afirmațiilor lui Smith și altor scriitori, cum ar fi Friedrich List și Johann von Thünen, a recunoscut importanța includerii ființelor umane în conceptul de capital. Motivul includerii sale a fost faptul că creșterea și educarea ființelor umane implică un cost real, ceea ce ridică productivitatea și, astfel, se adaugă la bogăția națională. Așa cum remarcă acesta (1968), „două metode au fost utilizate pentru a estima valoarea [monetară a] ființei umane: procedura costului de producere și cea a câștigurilor capitalizate”.

Prima metodă constă în evaluarea costurilor nete ale „producerii” ființei umane în dezvoltarea ei, excluzând costurile de „întreținere” a acesteia, sir William Petty și Ernst Engel numărându-se printre promotorii acestei metode.

Cea de-a doua metodă constă în evaluarea valorii prezente a câștigurilor trecute și viitoare ale indivizilor, J. Shield Nicholson și Alfred de Foville fiind cei mai cunoscuți economiști ce au utilizat metoda. Léon Walras și Irving Fisher au argumentat, ca și alți economiști de la începutul secolului XX, asupra includerii abilităților ființei umane printre capitalurile disponibile. Kiker (1966) notează șase motivații care au determinat, anterior anilor ’60, tratarea ființei umane ca și capital: 1. Demonstrarea puterii unei națiuni; 2. Determinarea efectelor economice ale educației, investirii în sănătate și migrației; 3. Pentru a propune sisteme de taxare mai echitabile decât cele existente; 4. Pentru a determina costul total al războiului (în evaluarea pierderilor de război, după cele două conflagrații mondiale); 5. Pentru a avertiza populația asupra nevoii de conservare a vieții și sănătății și pentru a sublinia importanța vieții indivizilor pentru economia țării în care locuiesc; 6. Pentru a sprijini stabilirea compensațiilor decise de tribunale, în caz de moarte sau accident.

„Primele semnale prevestitoare ale teoriei capitalului uman pot fi găsite în lucrarea de doctorat al lui Milton Friedman din anul 1946, care tratează veniturile profesiunilor liberale. Mai mult, teoria capitalului uman este rodul cercetărilor efectuate în anii cincizeci de către economiștii de la Universitatea Chicago și Universitatea Columbia asupra cererii educației, funcționarea pieței forței de muncă, problematica diferențelor salariale etc.” (Popescu, 2004).

Astfel, sfârșitul anilor ’50 și întreg deceniul șapte au readus capitalul uman în atenția lumii academice, îndeosebi sub imboldul lucrărilor lui Theodore Schultz, Gary Becker și Jacob Mincer.

Liderul incontestabil al definirii capitalului uman este Gary S. Becker, care a dezvoltat teoria investiției în capital uman, respectiv termenul de rată de recuperare a investiției în capital uman. În Teoria capitalului uman (1964), acesta evidențiază rolul educației, considerând că investițiile indivizilor în educație sunt recuperate prin venituri suplimentare care sunt egale cu costurile de școlarizare.

Pe lângă Gary S. Becker, Theodore Schultz și Jacob Mincer au fost alți precursori ai conceptului de „capital uman”, aceștia recunoscând legătura dintre creșterea economică, creșterea veniturilor și nivelul de pregătire al forței de muncă. Jacob Mincer (1962) asociază „capitalul uman cu educația și instruirea necesară pregătirii viitoarei forțe de muncă” , iar potrivit lui Shultz (1961), „capitalul uman reprezintă cunoștințele și competențele pe care oamenii le dobândesc prin educație și formare, această formă de capital, reprezentând în opinia acestuia rezultatul unei investiții deliberate care produce venituri.”

Teoria creșterii endogene dezvoltată de Paul Romer (1986) arată că autosusținerea creșterii economice este posibilă prin intermediul capitalului uman: Progresul tehnic și inovarea sunt opera cercetătorilor și inginerilor, care sunt ei înșiși rezultatul unor investiții în capitalul uman. Romer (1990) face referire la stocul de capital uman pe care o societate sau o țară îl posedă, economiile cu un stoc mai mare experimentând, în opinia acestuia o creștere mai rapidă.

Psacharopoulos & Woodhall consideră capitalul uman ca o investiție în educație și formare profesională, atât formală și informală, care îmbunătățește productivitatea prin furnizarea de cunoștințe, abilități și atitudini și motivația necesară pentru dezvoltarea economică și socială.

Paprock (2006) se concentrează asupra comportamentului economic al persoanelor, în special asupra modul de acumulare a cunoștințelor și abilităților care le oferă posibilitatea creșterii productivității și castigurilor; rolul resurselor umane este acela de a contribui la creșterea bunăstării societății în care trăiesc.

Joseph Stiglitz (2007) definește capitalul uman ca un set de competențe și experiență acumulată care au efectul de a-i face pe angajați mai productivi.

IV.Analiza statistică

În stabilirea perioadei de timp pentru care sunt analizați principalii indicatori cu privire la capitalul uman și creșterea economică, s-a pornit de la o serie de considerente:

începând cu anul 1990, România a avut un parcurs macroeconomic destul de turbulent, cu episoade de recesiune (1990-1992; 1997-1999; 2009-2012), de revenire (1993-1996) și creștere (2000-2008; 2012-prezent).

reformele cele mai importante au demarat abia în 1997, așa cum se menționează în diferite studii realizate (elaborate de European Training Foundation – ETF);

efectele investirii în capitalul uman sunt vizibile pe termen mediu și lung;

Având în vedere aceste aspecte am considerat că perioada 1996-2015 este reprezentativă pentru un studiu cu privire la capitalul uman, cu rezerva că nu toate statisticile prezentate cuprind în întregime această perioadă.

IV. 1. Creșterea economică

Creșterea economică este un proces complex, care vizează sistemul economic în ansamblul său și în dinamica sa. Aceasta exprimă acele modificări care au loc într-un anumit interval de timp și într-un anumit spațiu în sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice în strânsaă legatură cu factorii lor determinanți.

Prin conținutul său, creșterea economică înseamnă o evoluție pozitivă, ascendentă a economiei naționale, dar care nu exclude oscilații conjuncturale, chiar și regrese economice temporare. Aprecierea ca o economie națională înregistrează o creștere economică se bazează pe existența tendinței creșterii pozitive reale.

Astfel, cel mai elocvent indicator de măsurare a creșterii economice este produsul intern brut (PIB). Pe lângă acesta, am ales să analizez PIB-ul pe locuitor, inflația și deficitul bugetar.

Evoluția pincipalilor indicatori macroeconomici care caracterizează dezvoltarea economico-socială a României în anii 1996-2015:

Acest indicator este măsura cea mai importantă a situației și evoluției unei economii naționale. În perioada 2001-2008, evoluția PIB s-a realizat în salturi, având evoluții pozitive. Începând cu anul 2009, sub efectul crizei economico-financiare, s-a declanșat scăderea creșterii economice, PIB-ul înregistrând cea mai mare scădere din ultimii ani (7.1 %), mai accentuată decât cea din anul 1997 (6.6 %), când România intra în depresiune economică.

După anul 2009, PIB-ul a evoluat în salturi, în 2012 având o scădere de 1% față de anul precedent, în contextul în care pe plan intern și internațional criza a continuat să afecteze creșterea economică.

PIB-ul/ cap de locuitor reflectă acumularea de capital/ cap de locuitor, ceea ce determină direct nivelul de bunăstare dintr-o țară.

Și la situația PIB-ului pe cap de locuitor, evident, este vizibil impactul din anul 1997 și din anul 2009, când România intra în episoade de recesiune. Ceea ce graficul spune este că în România nivelul de bunăstare s-a îmbunătățit de-a lungul timpului, valoarea materială asociată fiecărui locuitor crescând până în anul 2002, apoi având oscilații pănâ la momentul crizei economice. Se observă că în ultimii ani, nivelul de trai nu s-a îmbunătățit față de anul 2004, valoarea din 2015 fiind de 104%, iar ceea din 2004 – 109%.

În 1997 șocul inflației a dat economia peste cap, existând și luni în care inflația a urcat și la o rată anuală de 300%. Creșterea prețurilor s-a temperat în 1998, înregistrându-se o reducere semnificativă a inflației la două cifre, respectiv 40,6%, de la 151,4% în 1997, ceea ce a reprezentat una dintre cele mai importante reușite ale politicii.

Începând cu anul 2005, odată cu lansarea leului nou, BNR a trecut și la un nou regim de politică monetară – țintirea inflației. După 2005 inflația a rămas la o singură cifră, în anul 2015 ajungând chiar la o valoare negativă (-0.6).

Deficitul bugetar a devenit în prezent un fenomen obișnuit, în multe țări, pe fundalul amplificării cheltuielilor publice.

În România, deficitul bugetar a constituit în ultimii ani una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economică. În condițiile actuale de desfășurare a activității economice, în care nevoia de resurse financiare este mai mare decât fondurile existente, elaborarea bugetelor la orice nivel constituie una din problemele primordiale, în special în ceea ce privește respectarea principiului echilibrului bugetar.

Deficitul bugetar este, pe de o parte, un rezultat al scăderii volumului activității economice, care duce la micșorarea veniturilor persoanelor fizice și juridice, ceea ce înseamnă o scădere a bazei de impozitare și deci o scădere a veniturilor bugetare. Pe de altă parte, un deficit bugetar ridicat poate însemna reducerea investițiilor guvernamentale, cu impact asupra locurilor de muncă și asupra politicilor de cheltuieli bugetare în domeniul ocupării.

Astfel, din analiza evoluției deficitului bugetar, se poate spune este evidențiat impactul crizei economice din anul 2009. În 2005, România stătea destul de bine din perspectiva deficitului bugetar, care era de 1,2%. Dar, deficitul a început să se adâncească și a ajuns la un maxim în 2009, înregistrând valoarea de 9 % din PIB, cea mai mare valoare din ultimii ani, simțindu-se descreșterea producției economice.

IV.2 Capitalul educațional

În ceea ce privește capitalul educațional, se poate afirma că acesta condiționează progresul economic dar este deopotrivă determinat de el. Indicatorii care reflectă stocul de educație acumulat sunt dificil de determinat, mai ales dacă avem în vedere aspectul non-formal și informal cât și aspectul calitativ al acestuia.

Prezentăm cei mai importanți indicatori care vizează componenta formală și cantitativă a capitalului educațional. Pornind de la resursele financiare alocate, din contribuții publice și private pentru educația și formarea profesională, facem referire la cheltuielile publice pentru învățământ. Deși legislația prevede ca un procent de minim 6% din PIB să fie alocat pentru învățământ, sistemul de educație a fost o perioadă lungă de timp sub- finanțat, obiectivul fiind atins doar în ultimii ani. Cu toate acestea, putem afirma că investiția în educație rămâne în continuare foarte scăzută în termeni relativi și reali.

Astfel, cheltuielile publice pentru învățământ în perioada 1996-2015 sunt următoarele:

Din analiza cheltuielilor pentru educație, ca procent din PIB, se observă că acestea au avut în ultimii 20 de ani o evoluție constantă, nemarcată de multe oscilații semnificative. Anul 2007 a însemnat o diferență semnificativă, cu un procent de 5,5% din PIB către cheltuielile pentru educație, fiind valoarea maximă din ultimii ani. Deși oamenii politici au introdus în normele legislative un prag de 6% din PIB care să meargă de la bugetul de stat către educație, în ultimii ani sumele investite în învățământul românesc nu au trecut niciodată de 4%.

România se află în topul celor mai slabe investiții din educație, acordând anual bugete de două ori mai mici ca cele din Germania, Spania sau Polonia.

De asemenea, analizând valorile cheltuielilor publice pentru educație ca procent din totalul cheltuielilor publice, se observă că și acest procent a fost destul de constant în ultimii ani, cea mai mare valoarea înregistrată fiind de 12%, în anul 2007.

Un alt aspect al finanțării educației este cel legat de modul de distribuție a cheltuielilor pe niveluri de învățământ, având în vedere importanța diferită pe care finanțarea o prezintă, în funcție de nivelul de instruire, pentru societate sau pentru individ.

Din tabelul de mai sus se observă că cel mai slab finanțat este învățământul primar, urmat de cel superior.

Principalii indicatori privind participarea la educație și formare profesională sunt considerați: populația școlară pe niveluri educaționale și rata de cuprindere școlară pe niveluri educaționale.

Analizând evoluția numărului de elevi care fac parte din învățământul primar și gimnazial, se observă că, de-a lungul timpului, acest număr a scăzut drastic. Astfel, în 1996 exista o valoare de 2,509,527 de elevi, iar în următorii ani acest indicator a avut o evoluție negativă, ajungând în anul 2014 la un număr de 1,714, 648 elevi. Mai mult, din valorile populației școlare în învățământul profesional, se observă o scădere foarte mare, marcată de desființarea acestor tipuri de școli. De asemenea, se observă că, deși în perioada 2004-2007 populația postliceală a fost redusă în număr semnificativ, în următorii ani aceasta a crescut, ca urrmare a faptului că tot mai multe școli profesionale au fost desființate și oamenii au găsit ca o alternativă școlile postliceale. Nici cazul populației din învățământul superior nu este foarte bună întrucât, după o creștere semnificativă în perioada 2007-2008, valoarea acesteia a scăzut în următorii ani, ajungând aproape de valorile înregistrate în anii `90.

Analizând și celelalte niveluri educaționale, se observă că în unele cazuri evoluția este pozitivă, de exemplu pentru învățământul preșcolar, care de-a lungul timpului a fost marcat de creșteri, cu o scădere semnificativă în anii 2012-2013, dar urmată de o revenire în anul 2014. De asemenea, populația liceală a avut o evoluție bună, cu oscilații minore.

Deși unele niveluri educaționale au avut de-a lungul timpului parte de creșteri, iar altele de scăderi, per total populația școlară a avut o evoluție constantă, marcată în ultimii 6 ani de scăderi.

Rata de cuprindere școlară pe niveluri educaționale este următoarea:

După cum se observă din evoluția ratei totale de cuprindere școlară, acest indicator a fost destul de constant în ultimii 20 de ani, cu câteva creșteri în perioada 2007-2009, ajungând la valoarea maximă de 86.5%.

Un alt indicator ce poate fi studiat este reprezentat de rata de participare a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 25 și 34 de ani la educație și training-uri, atât formale cât și non-formale:

Se observă că procentele sunt destul de scăzute, dar acest indicator a avut o evoluție pozitivă, cu oscilații nesemnificative.

Atunci când vorbim despre capitalul uman, ne referim și la forța de muncă a acestuia. Astfel, alți indicatori ce pot fi urmăriți în această analiză sunt cei care se referă la populația activă și ocupată, șomeri BIM și nivelul migrației în ultimii 20 de ani:

De asemenea, migrația este un al indicator important:

România, ca și alte state membre ale UE mai puțin dezvoltate, se confruntă cu fenomenul migrației internaționale spre țările mai dezvoltate ale spațiului european, cauzat de mobilitatea pentru muncă, în cautare de venituri mai mari și condiții de muncă mai bune, dar și în scopul beneficierii de servicii de educație superioare celor naționale.

Perioada de dupa 2008, confruntată cu efectele crizei economice prelungite, a generat un fenomen nou, cel al migrației de revenire, caracterizat printr-o scădere/stagnare a emigrării românești, reducându-se numărul de plecări la lucru în străinătate și sporind numărul de reveniri în țară.

În ultimii 6 ani, România a avut parte de o creștere semnificativă a imigranților. În fiecare an, oameni au venit în România, alungați de războaiele sau sărăcia din țările lor. Dincolo de cifrele oficiale, există câteva sute de mii de imigranți ilegali, așa cum precizează autoritățile. Cei mai mulți vin din Republica Moldova și Orientul Mijlociu.

IV.3.Capitalul biologic

Capitalul biologic constă în abilitățile fizice ale indivizilor, sintetizate cel mai adesea prin starea de sănătate.

La nivel agregat, numeroși indicatori pot fi utilizați pentru a caracteriza starea de sănătate a unui grup, comunități sau societăți, dar cei mai des întâlniți în statisticile internaționale sunt legați de speranța de viață, mortalitatea pe grupe de vârstă precum și incidența unor boli.

În ceea ce privește speranța de viață, acest indicator reflectă destul de fidel efectul îngrijirii medicale acumulate de-a lungul mai multor ani, depinzând de un complex de factori legați de dezvoltarea economică, nivelul de trai, tradițiile culturale în ceea ce privește tratamentul medical etc.

Se observă că speranța de viață a crescut de-a lungul timpului în România, fără fluctuații semnificative.

În perioada 2000-2010, speranța de viață la 65 ani și peste a crescut cu 1,3 ani pentru femei și 0,7 ani pentru bărbați. În perioada 1995-2001 speranța de viață a bărbaților cât și a femeilor a fost sub media țărilor europene UE15, iar până în anul 2010 speranța de viață la 65 ani și peste atât pentru bărbați cât și pentru femei (21,3 ani femei și 17,8 ani bărbați) a înregistrat valori sub media țărilor europene UE25.

Dintre indicatorii care reflectă măsura în care îngrijirea medicală la care majoritatea populației are acces pentru a fi asigurată o stare de sănătate bună, menționez: rata mortalității (calculată ca numărul de decese la 1000 locuitori) și mortalitatea infantilă (reprezentând numărul de decese sub un an la 1000 de născuți vii). Acestor indicatori li se poate asocia rata natalității (la 1000 locuitori), reflectând deopotrivă și efectul educației, progresului medicinii și dezvoltării sistemului sanitar, precum și nivelul calității vieții și al celui de dezvoltare socială.

Natalitatea a avut un nivel foarte scăzut ceea ce face ca descendența finală a generațiilor tinere să se îndepărteze tot mai mult de nivelul necesar înlocuirii simple a generațiilor. Totodată rezultă o rată foarte ridicată a mortalității generale și infantile.

De asemenea, este important de văzut ce valoare a fost dedicată sănătății, atât ca procent din PIB, cât și din din cheltuielile publice totale:

Din analiza cheltuielilor pentru sănătate, ca procent din PIB, se observă că acestea au avut în ultimii 20 de ani o evoluție constantă, nemarcată de multe oscilații semnificative. Anul 2010 a însemnat o diferență semnificativă, cu un procent de 4,7% din PIB către cheltuielile pentru sănătate, fiind valoarea maximă din ultimii ani.

De asemenea, analizând valorile cheltuielilor publice pentru sănătate ca procent din totalul cheltuielilor publice, se observă că acest procent a fost câteva fluctuații semnificative în ultimii ani, cea mai mare valoarea înregistrată fiind de 13,5%, în anul 2003.

V.Metodologie

Studiile lui Paul Romer (1990) în ceea ce privește efectele investirii în capitalului uman asupra creșterii economice au dus la concluzia că stocul de capital uman determină rata de creștere economică, ceea ce înseamnă că o economie cu un stoc de capital uman mai mare va evolua mai repede. Modelul de creștere economică realizat de Romer explică creșterea economică rapidă a țărilor dezvoltate în secolul 20, subliniind faptul că nivelurile scăzute ale capitalului uman explică de ce sunt neobservabile progresele țărilor subdezvoltate. El a ajuns la concluzia că investiția în educație poate explica creșterea economică, utilizând regresiile interstatale.

Nancy Birsdall, Thomas Pinckney și Richard Sabot au studiat creșterea economică și educația în țările cu resurse abundente și au concluzionat că aceste țări cheltuie mai puțin pentru educație, în medie, decât alte țări. Explicația se bazează pe "cercul virtuos de creștere", în care educația, ca investiție în capitalul uman, are efecte directe și indirecte asupra producției economice. În țările bogate creșterea anuală cu 1,4% a ratei de cuprindere în învățământul primar și învățământul secundar a condus, în 25 de ani, la o diferență de 40% în PIB pe cap de locuitor.

Hanushek și Kimko (2000) au concluzionat că rezultatele în matematică și știință în 31 de țări sunt în mod pozitiv și puternic corelate de creșterea economică. Hanushek și Woessman (2009) au conceput o metodologie pentru estimarea calității capitalului uman și efectul său asupra producției macroeconomice.

Barro și Lee au construit seturi de date, de mai multe ori (2000, 2010), pe nivelul de studii în lume, pentru a investiga modul în care producția se leagă de stocurile capitalului uman. Ei au găsit o un efect pozitiv semnificativ al școlarizării asupra producției.

În țările OECD, mai multe studii au evidențiat impactul pozitiv al capitalului uman asupra creșterii PIB-ului pe cap de locuitor. Valoarea absolută a diferențelor dintre stocurile de capital uman în țările bogate și cele sărace este chiar factorul care determină convergența țărilor sărace către cele bogate (Cohen și Soto, 2001).

Acumularea factorilor, inclusiv acumularea de capital uman, poate explica diferențele de venituri între țări. Într-o regresie panel de 83 de țări, Soto (2009) a constatat coeficientul de școlarizare ca fiind foarte semnificativ.

Literatura de specialitate privind modele de analiză a capitalului uman este mai puțin concentrată asupra sănătății și impactului acesteia asupra creșterii economice. Bloom, Sevilla și Canning (2001) au constatat că o stare bună de sănătate are un efect pozitiv, semnificativ statistic asupra creșterii economice. În anul 2004, Bloom, Canning și Sevilla au susținut că efectul speranței de viață în cadrul unor regresii pare a fi un efect de productivitate a muncii.

Pe baza modelelor și studiilor prezentate mai sus, dintre indicatorii analizați, i-am ales pentru crearea modelului pe următorii:

-din punct de vedere al educației, rata de cuprindere în învățământ;

-legat de capitalul biologic, speranța de viață;

-pentru creșterea economică, PIB-ul pe cap de locuitor;

Ipotezele studiului sunt:

producția economică influențează pozitiv acumularea capitalului uman în economie,

capitalul uman are un efect pozitiv asupra producției economice

ca două expresii ale capitalului uman, educația și speranța de viață, sunt puternic interdependente.

În primul rând, am considerat că speranța de viață ca substitut al capitalului de sănătate depinde de creșterea economică și dependența este pătratică. Această afirmație este inspirată de descoperirile Hicks (1987).

În al doilea rând, am folosit același considerent pentru rata de cuprindere în învățământ ca un reprezentant al capitalului educațional.

În al treilea rând, am presupus că producția economică, măsurată în funcție de PIB pe cap de locuitor, este o funcție pătratică a educației, folosind constatări ale aceluiași autor.

În al patrulea rând, am considerat creșterea economică ca fiind dependentă de educație și speranță de viață.

Astfel, am estimat patru regresii:

1.Speranța de viață este obținută prin următoarea ecuație:

SV=a + by + cy2, unde SV=speranța de viață; a=parametrul constant; b,c=parametrii regresiei; y=PIB-ul pe cap de locuitor.

2.Rata de cuprindere școlară are următoarea ecuație:

RS=d + ey + fy2, unde RS=rata de cuprindere școlară; a=parametrul constant; b, c=parametrii regresiei; y=PIB-ul pe cap de locuitor.

3. Apoi, o ecuație de regresie a fost utilizată pentru a verifica modul în care se reflectă efectul educației în creșterea economică:

y=m + nRS + oRS2, unde a=parametrul constant; b, c=parametrii regresiei; y=PIB-ul pe cap de locuitor.

4. În final, putem estima efectul ambelor forme de capital uman (educație și speranță de viață) prin ecuația:

y=k + hRS + gSV, unde RS=rata de cuprindere școlară; SV= speranța de viață; k=parametrul constant; h, g=parametrii regresiei; y=PIB-ul pe cap de locuitor.

Pe lângă ecuațiile de regresie, am calculat coeficienții de corelație între PIB pe cap de locuitor și pe de-o parte rata de cuprindere școlară, pe de altă parte speranța de viață, iar, în final, între cele două elemente ale capitalului uman.