Capitalul Intreprinderii Structurat In Functie de Gradul de Lichiditate a Activului Si Gradul de Exigibilitate a Pasivului

Economie

Capitalul Intreprinderii Structurat In Functie de Gradul de Lichiditate a Activului Si Gradul de Exigibilitate a Pasivului

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITALUL ÎNTREPRINDERII STRUCTURAT ÎN FUNCȚIE DE GRADUL DE LICHIDITATE A ACTIVULUI ȘI GRADUL DE EXIGIBILITATE A PASIVULUI

CAPITALUL DEFINIT PE MODALITĂȚI DE PROVENIENȚĂ

Întreprinderea, pentru a-și desfășura activitatea, are nevoie, în primul rând, de capital bine determinat. Întreprinderea își procură capitalurile din diferite surse, prin diferite modalități și le utilizează potrivit unei raționalități proprii în diferite feluri. Fiecare întreprindere trebuie să asigure volumul și felul capitalului de care are nevoie, să-și stabilească structura financiară și să prevadă politica de dezvoltare.

Ca factor de producție, capitalul cuprinde totalitatea resurselor materiale acumulate și reproductibile care prin asociere cu alți factori de producție participă la crearea bunurilor materiale în scopul obținerii de profi și se poate clasifica după:

a) Perioada pentru care sunt folosite, respectiv termen lung, mediu și scurt. Clasificarea arată diferitele necesități de finanțare a activității economice, sursele și metodele de finanțare.

Ansamblul surselor de finanțare stabile de care dispune o întreprindere, pe o perioadă de cel puțin un an, constituie capitalul permanent, care trebuie să finanțeze valorile imobilizate, precum și active circulante nete.

b) Din punct de vedere al dreptului de proprietate. se disting capitalul propriu și capita1u1 împrumutat. Între capitalul propriu și cel împrumutat trebuie să existe o proporție care să asigure independența financiară, respectiv:

Capitalul propriu ≥ Capitalul străin (împrumutat).

c) Din punct de vedere al componenței materiale, capitalul firmei se structurează în capital fix (active imobilizate) și capital circulant (active circulante).

Totalitatea capitalurilor care se constituie prin aportul proprietarilor, prin autofinanțare și din alte surse fmanciare proprii reprezintă capitalul propriu. Capitalul propriu este definit ca reprezentând dreptul acționarilor (interesul rezidual) în activele întreprinderii după deducerea tuturor datoriilor acestuia.

Elementele componente ale capitalului propriu sunt:

 capitalul individual sau social;

 primele legate de capital;

 diferențele din reevaluare;

 rezervele întreprinderii;

 rezultatul reportat din exercițiile financiare precedente;

 rezultatul exercițiului curent;

 subvenții pentru investiții;

 fondurile proprii;

Capitalul social este egal cu valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale, respectiv cu va1oarea aportului în natură și/sau numerar, a rezervelor încorporate și profitului repartizat pentru majorarea capitalului sau altor operațiuni care conduc la modificarea acestuia.

La societățile comerciale pe acțiuni, capitalul este reprezentat de acțiuni purtătoare de dividende. Acțiunea este definită ca fiind titlu de valoare care atestă participarea la capitalul unei societăți și care dă dreptul deținătorului să primească un dividend; exprimă dreptul de proprietate al celui ce o deține asupra unei părți din valoarea societății emitente.

Primele legate de capital reprezintă fonduri proprii create cu ocazia emisiunii, fuziunii sau aportului la capital. Acestea constituie, de fapt, excedentul dintre valoarea de emisiune nominală sau valoarea bunurilor primite ca aport în natură și valoarea nominală a acțiunilor sau a părților sociale.

Diferențele din reevaluare reprezintă soldul diferențelor între valoarea actuală (mai mare) și valoarea înregistrată în contabilitate a elementelor de activ (mai mică) supuse reevaluării în condițiile legii. Diferențele din reevaluare reprezintă plusuri create prin reevaluarea imobilizărilor materiale și a celor financiare.

Rezervele întreprinderii reprezintă surse constituite din profitul unității patrimoniale și din alte surse prevăzute de lege, în funcție de categoria din care fac parte (rezerve legale, statutare, alte rezerve) și păstrate de societate o perioadă mai îndelungată, folosirea lor fiind de competența adunării generale a asociaților.

Rezervele legale se constituie, conform Legii nr. 31/1990, anual, în proporție de maxim 5% din profitul anual, până la limita când fondul de rezervă atinge 20% din capitalul social . Aceste rezerve se constituie în scopul protejării capitalului social în situația în care exercțiul financiar s-ar încheia cu pierdere.

Rezervele statutare se constituie în baza clauzelor existente în statutul societății sau în contractul de societate pe seama profitului net obținut anual. Utilizarea acestor rezerve are ca scop fie acoperirea pierderilor din anul sau anii precedenți, fie creșterea capitalului social, deci capitalizarea lor.

Alte rezerve, prevăzute de lege sau statut, pot fi constituite facultativ pe seama beneficiilor nete și din alte surse, ca de exemplu din primele legate de capital. Sunt utilizate pentru acoperirea pierderilor din răscumpărarea propriilor acțiuni, finanțarea unor investiții relansate, acordarea de dividende în exercițiile încheiate cu pierderi.

Rezultatul reportat din exercițiile fmanciare precedente sau curente a căror repartizare a fost amânată de adunarea generală a asociaților, precum și beneficiile nete din exercițiul financiar încheiat sunt incluse în categoria capitalurilor proprii până în momentul repartizării pe destinațiile legale sau prin statutul societății.

Subvențiile pentru investiții sunt sume nerambursabile primite de la buget sau de la alte întreprinderi interesate în finanțarea unor investiții. În această categorie de resurse se cuprinde și valoarea bunurilor de natura imobilizărilor primite cu titlu gratuit sau constatate în plus cu ocazia inventarierii.

Fondurile proprii a1e firmei. În categoria capitalurilor proprii se cuprind și fondurile care satisfac necesitățile de finanțare a investițiilor, de creștere a surselor proprii de finanțare, de stimulare a personalului, ori a celor cu caracter special.

Societățile comerciale pot beneficia de împrumuturi acordate de bănci, de alte unități patrimoniale sau de persoane fizice. De regulă, pentru cazul când împrumutul este acordat de bancă, în contabilitate se folosește noțiunea de credit.

Creditul și împrumutul sunt purtătoare de dobânzi, ce reprezintă costul împrumutului, fiind înregistrate drept cheltuieli financiare pentru unittatea ce le angajează.

Împrumuturile și datoriile asimilate ce reprezintă surse de finanțare străină, în cadrul unităților economice intră în concurență cu capitalurile proprii. Din această grupă a capitalului străin fac parte următoarele categorii:

a) împrumuturile din emisiuni de obligațiuni;

b) creditele bancare pe termen lung și mediu;

c)datorii legate de participații

d) alte împrumuturi și datorii asimilate, precum și dobânzile aferente acestora.

Capitalurile împrumutate se află timp foarte îndelungat în circuitul întreprinderii, motiv pentru care ele consitituie împreună cu capitalurile proprii, suma CAPITALURI PERMANENTE ale societății.

Pentru desfășurarea activității în condiții normale, orice firmă trebuie să aibă relații de decontare cu furnizorii, creditorii, bugetul statului, personalul, alte organe, etc. Datorită acestor relații se formează așa-numitele surse atrase care vin în completarea celor împrumutate.

Capitalul atras, ca expresie a relațiilor unui agent economic cu terții, poate fi utilizat pentru finanțarea activității de exploatare, ca urmare a decalajului în timp între momentul constituirii obligațtiei de plată și momentul achitării efective a datoriilor. El îmbracă forma "decontărilor în curs", mărimea sa fiind determinată ca diferență între totalul pasivelor stabile (datorii neexigibile) și soldul mediu al activelor stabile (creanțe neexigibile).

În cadrul firmelor, la finele exercițiului fmanciar, pot să apară elemente patrimoniale a căror realizare sau plată este incertă și totodată cheltuieli ce devin exigibile în perioadele următoare. Pentru acestea se constituie provizioanele pentru riscuri și cheltuieli.

Suma capitalurilor permanente cu datoriile pe termen scurt formează CAPITALURILE TOTALE ale întreprinderii.

CAPITALUL DEFINIT PE MODALITĂȚI DE FOLOSINȚĂ

Partea stângă a activului bilanțier, exprimă modul de folosință a capitalurilor procurate, mai exact durata de plasare a lor, adică intervalul pentru care sunt imobilizate în elemente ale procesului economic (teren, infrastructură industrială, participațiuni, stocuri, creanțe etc.).

Prima grupă a plasamentelor o prezintă ACTIVELE IMOBILIZATE, adică plasamente pe termen lung. Toate elementele ce se cuprind în această grupă au în comun doar durata îndelungată de imobilizare. Grupa activelor imobilizate poate fi împărțită în două subdiviziuni:

-ACTIVE IMOBILIZATE AMORTIZABILE

-ACTIVE IMOBILIZATE NEAMORTIZABILE

A doua mare grupă a activelor o reprezintă ACTIVELE CIRCULANTE, adică plasamentele pe durate de timp mai mici de un an. Asemenea active sunt deci rapid lichidabile, transformabile în disponibilități bănești apte de a fi folosite fie pentru onorarea obligațiilor scadente, fie pentru efectuarea de palasamente fie în stocuri materiale, fie chiar în active imobilizate.

Deși toate palasamentele ce se cuprind în această grupă sunt durate mici, totuși ele se deosebesc între ele atât după natura și permanența lor în circuit, cât și după rapiditatea lichidării. În funcție de cele precizate, elementele cuprinse în activele circualnte se împart în:

-VALORI DE EXPLOATARE

-VALORI REALIZABILE ÎN TERMEN SCURT

-DISPONIBILITĂȚI BĂNEȘTI

Valorile de exploatare constau din trei tipuri de valori materiale determinate nemijlocit de procesle de valorificare și anume:

-STOCURI DE MATERII ȘI MATERIALE PENTRU PRODUCȚIE

-STOCURI DE PRODUCȚIE ÎN CURS DE FABRICAȚIE

-STOCURI DE PRODUSE FINITE.

Toate cele trei tipuri de stocuri, ca valori de exploatare, reprezintă partea stabilă, relativ constantă, a activelor circulante.

În grupa valorilor realizabile în termen scurt se cuprind două tipuri de imobilizări: pe de o parte se cuprind creanțele rezultate din creditul comercial acordat clienților, iar pe de altă parte se cuprind portofoliul de titluri de valoare. Portofoliul de titluri de valoare constă din acțiunile și obligațiunile emise de alte societăți și cumpărate din disponibilități bănești temporare pe care le are întreprinderea. Asemenea titluri se achiziționează nu pentru a fi păstrate timp îndelungat în scopul obținerii la fiecare sfârșit de an dividendului sau dobânzii, ci petnru a fi păstrate timp scurt, în scopuri de speculație de bursă; se mizează pe variația de curs și deci pe obținerea diferențelor.

A treia grupă cuprinde disponibilitățile bănești. Practica financiară recomandă ca o parte a capitalurilor peramanente să nu fie plasate în active materiale sau creanțe ci să fie păstrate ca disponibil în cont. Acest minim de disponibil are trei motivații:

pentru asigurarea tranzacțiilor curente;

asigurarea efectuării plăților în eventualitatea scurt-circuitării încasării debitelor scadente;

asigurarea intervențiilor rapide la bursele de mărfuri în cazul în care se preconizează o creștere de preț la unele materiale.

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR. MODALIATE DE CALCUL ȘI INTERPRETARE A SITUAȚIEI NETE, A FONDULUI DE RULMENT, A TREZORERIEI NETE, A CASH-FLOW-ULUI PE BAZA DATELOR DIN BILANȚUL CONTABIL

Analiza echilibrului financiar

Analiza financiară evidențiază modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt și treptele de acumulare bănească, de rentabilitate ale activității întreprinderii. Bilanțul sintetizează starea patrimonială a întreprinderii la un moment dat, în timp ce contul de rezultate sintetizează rezultatul fluxurilor economice și financiare de intrare, de prelucrare și de ieșire, pe perioada considerată.

Situația netă

Ca reflectare a stării patrimoniale, bilanțul, descrie elementele de activ și de pasiv ale întreprinderii.

Activul se compune din (1) bunuri deținute de întreprindere (drepturi de proprietate exercitată asupra lucrurilor) și (2) creanțe (drepturi asupra terților).

Pasivul se compune din capitaluri proprii și, într-o măsură considerabilă, din datorii contractate de întreprindere și nerambursate încă.

Diferența dintre activul total și datoriile totale contractate dă o primă și principală evaluare (contabilă) a întreprinderii, la data închiderii exercițiului. Această ecuație fundamentală a bilanțului redă situația netă a întreprinderii, respectiv averea netă a acționarilor (activul neangajat în datorii):

SITUAȚIA NETA = ACTIV – DATORII

Situația netă este cel mai adesea pozitivă și crescătoare, ca efect al unei gestiuni economice sănătoase și marchează atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, maximizarea valorii capitalurilor proprii. Creșterea situației nete este consecința reinvestirii unei părți din profitul net și a altor elemente de acumulări: provizioane, reporturi din exercițiul precedent, subvenții etc.

Situația netă poate avea, în cazuri prefalimentare, valoare negativă. Aceasta semnifică o depășire a activului real, de către datoriile totale contractate de întreprindere, fiind consecința încheierii cu pierderi a exercițiilor anterioare.

Situația netă poate indica, deci, o îmbogățire (o creștere a capitalurilor proprii), în cazul realizării și reinvestirii de beneficii sau, dimpotrivă, o sărăcire (o micșorare a capitalurilor proprii), în cazul închiderii exercițiului cu pierderi.

Fondul de rulment

Bilanțul este instrumentul de reflectare a echilibrului financiar al întreprinderii, la încheierea exercițiului, de reflectare materială (prin active) a modului de utilizare a capitalurilor proprii și împrumutate. Elementele de activ sunt structurate, după gradul lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformate în bani), în intenția de a obține cea mai operativă recuperare a capitalurilor investite și o rentabilitate ridicată. În bilanț se înscriu, mai întîi, activele cele mai puțin lichide (cu perioada cea mai mare de recuperare): imobilizările necorporale (brevete, licențe, mărci de fabrică și comerciale, studii etc), corporale (terenuri, clădiri, mașini, utilaje, instalații etc.) și financiare (participații, titluri cumpărate etc). Datorită rotației lente a capitalurilor investite în aceste active, ele se mai numesc și alocări permanente (stabile).

Activele circulante (stocuri, creanțe, lichidități), mult mai lichide decât imobilizările, din care cauză ele sunt numite și alocări ciclice (temporare), recuperarea capitalurilor investite făcându-se după încheierea unui ciclu de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere). În activul bilanțului se înscriu eventualele pierderi, care se asimilează cu o diminuare (o distrugere) de capitaluri proprii.

Pasivul bilanțului reflectă, din punct de vedere financiar, sursele de proveniență a capitalurilor proprii și împrumutate. Pasivele sunt structurate după gradul (ordinea) de exigibilitate (însușirea lor de a deveni scadente la un anumit termen). Mai întâi, se înscriu capitalurile proprii provenite de la asociați, apoi cele din reinvestiri ale acumulărilor anterioare (rezerve) și din surse publice (subvenții, provizioane reglementate). În mod practic, aceste surse nu au o scadență (decât în situații limită, de faliment), nu sunt, deci, exigibile, și de aceea, se mai numesc surse permanente (stabile). Tot în categoria surselor permanente se înscriu și datoriile financiare, respectiv împrumuturile contractate pe termen lung, cu scadență mai îndepărtată.

Datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, decontări) sunt cele mai exigibile, și de aceea sunt numite surse ciclice (temporare). În cea mai mare parte, ele sunt contractate pentru necesități de producție și le întâlnim, adesea, sub denumirea de datorii (ale ciclului) de exploatare.

Alocările permanente (în imobilizări) sunt, în principiu, acoperite din surse permanente (capitaluri proprii și datorii financiare). Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, cu atât întreprinderea dispune de o marjă de securitate, care o pune la adăpost de evenimente neprevăzute.

Acest surplus de surse permanente, angajat de ciclul de finanțare al investițiilor, poate fi "rulat" pentru reînnoirea stocurilor și creanțelor. Această utilizare potențială a marcat denumirea de fond de rulment. El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului finanțării pe termen scurt.

FOND DE RULMENT = SURSE PERMANENTE – ALOCĂRI PERMANENT

=CAPITAL PR.+DATORII TER. LUNG-ACTIVE IMOBILIZATE NETE

Determinarea, prin calcul, a fondului de rulment și neînscrierea lui distinctă într-un post de pasiv al bilanțului este o consecință a gestiunii globale și unitare a fondurilor întreprinderii, fără a separa distinct fondurile pentru investiții de cele pentru producție.

Mărimea negativă a fondului de rulment reflectă absorbirea unei parți din sursele temporare pentru finanțarea unor necesități permanente, contrar principiului de gestiune financiară: la necesități permanente se alocă surse permanente.

Nevoia de fond de rulment

Necesitățile de finanțare ale productiei, respectiv ale ciclului de exploatare sunt acoperite, în cea mai mare parte, din surse temporare corespunzătoare (datorii de exploatare: furnizori, creditori etc). Diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriile de exploatare este numită nevoia de fond de rulment.

NEVOIA DE FD. RULMENT = ALOCĂRI CICLICE – SURSE CICLICE= (STOCURI + CREANȚE) – DATORII DE EXPLOATARE

Dacă această diferență este pozitivă, atunci ea semnifică un surplus de nevoi temporare (ciclice), în raport cu sursele temporare (ciclice) posibile de mobilizat. O atare situație poate fi judecată ca fiind normală, dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. Altfel, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și a creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare (s-au încetinit încasările și s-au urgentat plățile).

Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, atunci ea semnifică un surplus de surse temporare (ciclice), în raport cu nevoile corespunzătoare de capitaluri circulante. Ea poate fi apreciată pozitiv, dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai relaxate. În caz contrar, aceasta nu poate fi decât consecința unor întreruperi temporare în aprovizionarea și reînnoirea stocurilor.

Trezoreria netă. Cash-flow-ul

Dacă fondul de rulment, la un moment dat (al încheierii exercițiului contabil), este superior nevoii de fond de rulment, atunci excedentul de finanțare se regăsește sub forma unei trezorerii nete, concretizată în disponibilități bănești în conturi bancare și în casă.

TREZORERIA NETĂ=FOND DE RULMENT –NEVOIA DE FOND DE RULMENT

Trezoreria netă este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente.

Înregistrarea unei trezorerii nete pozitive, în cadrul mai multor exerciții succesive, demonstrează succesul întreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției ei pe piață, expresie concretă a profitului net din pasivul bilanțului. Acest excedent de trezorerie urmează să fie plasat eficient și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară.

Trezoreria netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar, la încheierea exercițiului. Deficitul monetar, astfel constatat, a fost acoperit prin angajarea de noi credite (de trezorerie sau de scont). În această situație se urmărește obținerea celui mai mic cost al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital.

În condițiile constanței nevoii de fond de rulment, cash-flow-ul ar fi egal cu profiturile nete și amortizările acumulate și ar exprima disponibilitatea monetară efectivă pentru dezvoltarea și prosperitatea întreprinderii. Un cash-flow pozitiv se interpretează ca o creștere a capacității reale de finanțare a investițiilor. Acesta reprezintă o îmbogățire a activului real, o confirmare a majorării averii proprietarilor. Un cash-flow negativ sugerează o diminuare a capacității reale de finanțare a investițiilor. În consecință, acesta semnifică o sărăcire a activului net real, o reducere a valorii proprietății.

Se remarcă dependența trezoreriei și față de variația nevoii de fond de rulment, respectiv a decalajelor între încasările creanțelor și plățile datoriilor scadente.

O întreprindere rentabilă nu are, în mod automat, și o trezorerie netă pozitivă, aceasta depinzând de variațiile necesităților de finanțare și de variațiile termenelor de scadență a încasărilor și a plăților.

Indicatori ai echilibrului financiar

Ca regulă generală a echilibrului financiar, o parte din capitalurile permanente este destinată acoperirii nevoilor ciclice (temporare), reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii. Stocurile și creanțele, care se reconstituie permanent, pot fi considerate nevoi stabile (permanente ca și activele fixe) și care, prin urmare, necesită surse stabile (permanente) de finanțare.

Această regulă specifică de finanțare a activelor circulante este realizată prin existența fondului de rulment, parte din capitalurile permanente degajate de finanțările pe termen lung, pentru a acoperi nevoi de finanțare temporare. Această pozitie strategică a fondului de rulment, îi conferă o valoare informativă deosebită, fondul de rulment reprezentând indicator al echilibrului.

În realitate, nevoia de fond de rulment este indicatorul cel mai relevant al echilibrului financiar, întrucât evidențiază nevoile temporare reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii. Partea rămasă neacoperită financiar trebuie să fie egală sau inferioară fondului de rulment, altfel calitatea necorespunzătoare a activității de exploatare conduce la un dezechilibru financiar care va afecta exercițiile financiare viitoare sau care pune în pericol integritatea capitalurilor proprii.

În starea de echilibru financiar, fondul de rulment ar trebui să fie egal cu nevoia de fond de rulment și să degaje o trezorerie netă pozitivă:

FR = (ACR + DPB) – ( DEX + CRT)

Din relația de mai sus, rezultă, prin comutativitate, că fondul de rulment este egal cu nevoia de fond de rulment plus trezoreria netă, oricare ar fi situația acesteia (pozitivă sau negativă):

FR = (ACR – DEX) + (DPB – CRT)

de unde ecuația de echilibru financiar care urmează:

FR =NFR+TN

Din relație se desprinde ideea că principala componentă a echilibrului financiar este nevoia de fond de rulment, indicator a cărei mărime este dependentă, în mod direct proporțional, de cifra de afaceri și poate fi previzionată în funcție de politica viitoare a conducerii întreprinderii, privind vânzările.

Fondul de rulment poate fi analizat, în funcție de structura capitalurilor permanente, respectiv : capitaluri proprii (CPR) și datorii financiare (DFN).

Analiza pune în evidență măsura în care echilibrul financiar se asigură prin capitalurile proprii, respectiv gradul de autonomie a întreprinderii. Indicatorul care relevă gradul de autonomie, este fondul de rulment propriu (FRP), adică excedentul de capitaluri proprii față de imobilizările nete, excedent determinat după repartiția profitului și se determină după relația:

FOND RULMENT PROPRIU= CAPITAL PROPRIU-IMOBILIZĂRI NETE

Se înțelege că rezultatul acestei relații de calcul poate lua și valori negative și, în acest caz, se evidențiază măsura îndatorării pe termen lung, pentru nevoi de finanțare pe termen scurt, gradul de dependență al activității de exploatare față de piața de capitaluri.

Fondul de rulment minim necesar

Fondul de rulment, ca excedent al capitalurilor permanente în raport cu imobilizările nete are, pe termen scurt, un caracter relativ stabil. Dacă nu au loc investiții importante și nici operațiuni financiare pe termen lung, putem asista la o creștere progresivă a fondului de rulment, ca urmare a autofinanțării, respectiv a acumulărilor succesive de amortizări, provizioane și profituri nete nerepartizate.

În condițiile în care nevoia de fond de rulment nu înregistrează aceeași evolutie progresivă, putem asista la o creștere, de asemenea progresivă a trezoreriei nete care, în lipsa unui plasament rentabil, se poate regăsi sub forma unor disponibilități leneșe. Deși este o situație de echilibru financiar, cu suficientă marjă de securitate față de riscurile activității economice, totuși fondul de rulment excedentar are un cost de oportunitate ridicat, respectiv o diferență semnificativă între rentabilitatea activității economice a întreprinderii și rentabilitatea plasamentului, pe termen scurt, a trezoreriei nete pozitive. Această situație este rezultatul unei politici generale de prudență și de întărire a autonomiei. Dimpotrivă, în cazul unei politici ofensive de creștere a capacităților de producție sau de diversificare a activității, prin cumpărarea de participații la alte societăți, capitalurile permanente absorbite în aceste active fizice sau financiare, degajă un fond de rulment inferior nevoii de fond de rulment. Acoperirea deficitului de fond de rulment necesită apelarea la credite pe termen scurt, al căror cost este ridicat atât în ceea ce privește rata mai ridicată a dobânzii, cât și exigibilitatea ridicată a acestora. Aceste credite pun permanent problema renegocierii condițiilor de creditare. O asemenea situație de deficit a fondului de rulment apare și în cazurile unor activități economice cu rentabilitate insuficientă, pentru acoperirea costurilor capitalurilor proprii (dividendele) și ale celor împrumutate (dobânzi, comisioane etc.). De aceea, este recomandată acea politică generală de echilibru care să mențină fondul de rulment la nivelul mediei fluctuațiilor nevoii de fond de rulment, aceasta fiind mărimea minim necesară a fondului de rulment. Fondul de rulment optimal este cel care menține echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării capitalurilor.

Această politică de echilibru, între fondul de rulment și nevoia de fond de rulment, este și cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate și lichiditate: diminuarea disponibilităților "leneșe" va determina creșterea rentabilității, iar reducerea solicitării la creditele pe termen scurt va determina creșterea capacității de plată, respectiv creșterea autonomiei financiare a întreprinderii.

ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII

Bilanțul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, atunci contul de rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri și de cheltuieli care au marcat traiectoria evoluției întreprinderii, de la începutul până la sfârșitul exercițiului .

Contul de rezultate sintetizează, deci, fluxurile economice, respectiv cheltuielile și veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiară și excepțională.

Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri, suportate de întreprindere în cursul exercițiului: consumuri de materii prime (cumpărări + stoc inițial – stoc final), cheltuieli de personal (salarii + cheltuieli sociale), amortizări și provizioane calculate în cursul exercițiului, valoarea contabilă a elementelor de activ cedate, distruse sau dispărute etc.

Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogățire (legală) a întreprinderii, legate sau nu de activitatea sa normală și curentă. Partea preponderentă a veniturilor o constituie cifra de afaceri realizată de întreprindere cu terții, în cursul exercițiului activității sale normale și curente . Drept urmare, la venituri se cuprind: vânzările (facturate clienților), creșterea stocurilor de producție în curs (neterminată) și a stocurilor de produse finite, reluări asupra amortizărilor și provizioanelor, dobânzile (asupra plasamentelor), subvenții repartizate etc. Diferența între venituri și cheltuieli constituie rezultatul (profitul sau pierderea) exercițiului.

Pe baza contului de rezultate se poate determina o serie de indicatori valorici, privind volumul și rentabilitatea activității întreprinderii.

Construcția în trepte a indicatorilor, pornind de la cel mai cuprinzător (producția

exercițiului + adaosul comercial) și încheind cu cel mai sintetic (profitul net al exercițiului), a sugerat denumirea seriei lor de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare .

CONTUL DE REZULTATE

Cheltuieli Venituri

(-) Consumuri externe ( de la terți) (+) Vânzări (cifra de afaceri), la preț

(-) Variația stocurilor materiale de facturare, fără TVA

1. ( = ) VALOAREA ADĂUGATĂ + Producția stocată (variația stocurilor)la cost complet

(-) Salarii și alte cheltuieli sociale

(-) Impozite, taxe, vărsăminte (+) Producția imobilizată, la cost de

asimilate producție

2. (=) E.B.E.

(-) Amortizări și provizioane (+) Subvenții de exploatare

calculate (+) Reluări asupra provizioanelor

(-) Alte cheltuieli de exploatare (+) Alte venituri din exploatare

3. (=) PROFITUL DIN EXPLOATARE

(-) Cheltuieli financiare (+) Venituri financiare

4.(=) PROFITUL CURENT

(-) Cheltuieli excepționale (+) Venituri excepționale

(-) Participarea salariaților la profit

(-) Impozit pe profit

5.(=) PROFIT NET

Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare, rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a factorilor muncă și capital, peste valoarea materialelor, sub ansamblelor, energiei, serviciilor cumpărate de întreprindere de la terți. Această valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești, din care se face remunerarea participanților directi și indirecți la activitatea economică a întreprinderii:

– personalul, prin salarii, indemnizații, premii și cheltuieli sociale:

– statul, prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate (minus subvenții

– creditorii, prin dobânzi, dividende și comisioane plătite:

– actionarii, prin dividende plătite

– întreprinderea, prin capacitatea de autofinanțare

Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o evaluare a distribuției veniturilor globale către partenerii întreprinderii:

Excedentul brut al exploatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, admițând că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate, nu și plătite. De aceea, până la solicitarea lor (pentru investiții, riscuri sau cheltuieli), se regăsesc în acumulările bănești ale întreprinderii. Excedentul brut de exploatare exprimă capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor (din amortizări, provizioane și profit).

excedentul brut de exploatare exprimă fluxul real de trezorerie al exploatării (ETE), rezultat după acoperirea variației nevoii de fond de rulment:

EBE = ETE + NFR, de unde

ETE=EBE-ΔNFR

În continuare, execedentul de trezorerie al exploatării este destinat acoperirii cheltuielilor financiare, rambursării împrumuturilor financiare, plății impozitului pe profit și a dividendelor. Fluxul de trezorerie, rămas disponibil după aceste prelevări obligatorii, va reprezenta sursa de autofinanțare a investițiilor.

Dacă excedentul de trezorerie al exploatării este mai mare decât cheltuielile financiare, reprezentând costul capitalurilor împrumutate, atunci el indică o situație de echilibru fianciar, în sensul că întreprinderea face față îndatorării sale actuale. Invers, când ETE este mai mic decât cheltuielile financiare, întreprinderea este nevoită să se împrumute, pentru a plăti costul capitalurilor împrumutate. Acest dezechilibru financiar indică începutul unei stări falimentare.

Dacă ETE este acoperitor pentru toate datoriile financiare scadente ale exercițiului (cheltuileli financiare, rambursări, împrumuturi financiare, impozit pe profit, dividende), atunci el indică aptitudinea întreprinderii de autofinanțare a investițiilor interne (în active corporale și încorporale) și/sau a investițiilor externe (în active financiare).

Profitul din exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile și a celor calculate) din veniturile exploatării (încasabile și a celor calculate).

Profitul curent este determinat atât de rezultatul exploatării, cât și de cel al activității financiare, este, deci, rezultatul activității curente.

Profitul net exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare, cu care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acesta urmează să se distribuie sub formă de dividende, în raport cu numărul de acțiuni vândute sau să se reinvestească în întreprindere.

Capacitatea de autofinanțare

Pe baza bilanțului, se poate determina un indicator care să evidențieze, sintetic, potențialul de dezvoltare și de perenitate a întreprinderii, respectiv cash-flow-ul, în mod similar, și cu semnificație apropiată se poate determina, pe baza contului de rezultate, capacitatea de autofinanțare (CAF). Aceasta reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară, generată de activitatea industrială și comercială a firmei, după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.

Capacitatea de autofinanțare se poate determina, prin două metode: deductivă și adițională .

Prin procedeul deductiv se pornește de la excedentul brut de exploatare (EBE, care semnifică rezultatul brut al activității industriale și comerciale), din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale întreprinderii (financiare, excepționale etc.) :

CAF = Venituri încasabile – Cheltuieli plătibile =

= EBE + Alte venituri (din exploatare) încasabile

– Alte cheltuieli (din exploatare) plătibile

+ Venituri financiare și excepționale încasabile

– Cheltuieli financiare și excepționale plătibile

– Participarea salariaților la profit */

– Impozitul pe profit.

În procedeul adițional se pornește de la rezultatul (net )al exercițiului la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări, provizioane etc.), neplătibile la o anumită scadență după ce s-au scăzut, din acestea, veniturile calculate (reluările asupra provizioanelor)

CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate = Rezultatul net al exercițiului + Amortizări și provizioane calculate – Reluări asupra provizioanelor – Cota parte a subvențiilor virate în contul de rezultate + (Valoarea netă contabilă a activelor cedate – Venituri din cedarea activelor).

DIAGNOSTICUL FINANCIAR AL RENTABILITĂȚII ȘI AL LICHIDITĂȚII

Diagnosticul financiar are ca obiective: măsurarea rentabilității capitalurilor întreprinderii și aprecierea condițiilor de echilibru economic și financiar, pentru a evalua gradul de risc (economic, financiar și de faliment) al întreprinderii.

Diagnosticul rentabilității se realizează prin intermediul a două categorii de rate de eficiență:

– rate de rentabilitate economică;

– rate de rentabilitate financiară.

Măsura rentabilității întreprinderii este dată de un sistem de rate explicative de eficiență, determinate ca raport între efectele economice și financiare obținute (acumularea brută, profituri, dividende etc.) și eforturile depuse pentru obținerea lor (activul economic, capitalurile investite, capitalurile proprii etc.)

Ratele de rentabilitate economică măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii. Se poate face o anumită distincție între ratele de rentabilitate (raport între rezultate și capitaluri alocate) și ratele de marjă (raport între rezultate și cifra de afaceri.Capitalurile, asupra cărora se analizează profitabilitatea, sunt cele angajate de întreprindere în cadrul exercițiului, respectiv capitalurile proprii și capitalurile împrumutate.

Rentabilitatea economică a acestor capitaluri investite ne apare ca o rentabilitate intrinsecă, ce nu ține seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii) sau împrumutate, independentă de politica de finanțare promovată de întreprindere.

Rezultă, deci, două rate de rentabilitate (netă și brută):

Ren = Profit exploatare și Reb = EBE

Capitaluri investite Capitaluri investite

Are avantajul că EBE nu este afectat de politica de amortizare și de provizioane a întreprinderii.

Rata rentabilități economice (re) se determină, deci, ca raport între excedentul

(profitul) brut de exploatare (EBE) și totalalitatea capitalurilor investite:

re = EBE = EBE ______

Capitaluri Active + Nevoia de + Disponi-

investite fixe brute fond de rulm. bilități

Analiza ratei de rentabilitate economică nu se poate face decât prin studierea evoluției în timp a indicatorilor și a componentelor acestora (rezultate, capitaluri), care trebuie să fie superioară ratei de inflație, pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică. În termeni reali, rata rentabilității economice trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii) și al riscului economic și financiar pe care și l-au asumat "furnizorii" de capitaluri (acționarii și creditorii întreprinderii). Dacă rata inflației nu depășește 10%, atunci rata nominală (rn) este, după formula lui Fisher, suma dintre rata reală (rr) și rata inflației (ri) :

rn = rr + ri, de unde rr = rn – ri

Dacă rata inflației înregistrează valori semnificative (de 2 sau 3 cifre), atunci rata nominală se determină după relația inițială a lui Fisher :

Rr = rn – ri

1 + ri

Rata rentabilității economice trebuie să permită întreprinderii reînnoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă cât mai scurtă. De aceea, se consideră corespunzătoare o rată EBE/Active fixe brute, mai mare de 25%.

Ratele de rentabilitate financiară (rf) măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar, pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor întreprinderii, remunerează proprietarii prin acordarea de dividende către aceștia și prin creșterea rezervelor, care, reprezintă o creștere a averii proprietarilor.Este egală cu raportul:

rf = Profit net

Capilaluri proprii

Rentabilitatea financiară este, deci, influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și de aceea este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării întreprinderii.

Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii de piață, pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.

Pentru întreprinderile care cotează la bursă se poate calcula un randament bursier, determinat de câștigul de capital prin creșterea cursului acțiunilor și de dividendele ce revin per acțiune. Pentru a măsura reacția bursieră a pieței financiare, în funcție de rentabilitatea financiară, se poate calcula un indicator reprezentativ, numit coeficientul de capitalizare bursieră (PER = price earning ratio):

PER = Cursul bursier al acțiunii

Profitul per acțiune

PER măsoară de câte ori investitorii sunt dispuși să cumpere profitul per acțiune, permițând o bună comparație a întreprinderilor din aceeași ramură economică. Variația PER dă o bună evaluare asupra riscurilor întreprinderii în funcțiune, determinate de riscul economic al ramurii, de îndatorare și de variabilitatea profiturilor viitoare.

În timp ce cursul bursier este o măsură externă a performanței întreprinderii, profitul per acțiune este expresia directă a profitabilității întreprinderii. De aceea, vom întâlni adesea, ca indicator de analiză financiară profitul per acțiune / (Earnings per Share (EPS)):

EPS = Profitul net

Numărul de acțiuni

Alături de acești indicatori consacrați (PER, EPS), în literatura anglo-saxonă se folosesc ratele de rentabilitate (ROA și ROE).

Return on Assets (ROA) = Profitul net

Activul total

Return on Equity (ROE) = Profitul net = rf

Capitaluri proprii

Lichiditatea reprezintă capacitatea unității patrimoniale de a face față obligațiilor scadente care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operații curente, fie din prelevări obligatorii.

Ratele de lichiditate, folosite în analiza financiară, sunt semnificative în cazul unei comparații între întreprinderile din același sector sau între ratele cronologice realizate de aceeași întreprindere. Ratele cele mai des uzitate sunt:

a) RATA LICHIDITĂȚII GENERALE – compară ansamblul lichidităților potențiale asociate activelor circulante cu ansamblul datoriilor scadente sub 1 an.

Rlg = ACR/DEX

În mod normal, această rată trebuie să fie mai mare decât unu (Rlg > 1), ceea ce semnifică că existența unui fond de rulment Rlg este echivalentă cu "rata fondului de rulment" (Rfr)

Rfr = CPM/IMO

b) RATA LICHIDITĂȚII PARȚIALE (Rlp) exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriìle, pe termen scurt, din creanțe și disponibilități.

Rli = (ACR – Stocuri) / DEX

Băncile impun, adesea, o limită minimă a acestei rate de 80% (Rlp 0,8)

c) RATA LICHIDITĂȚII IMEDIATE (Rli) asigură interfața elementelor cele mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt.

POLITICI DE GESTIUNE A CICLULUI DE EXPLOATARE

Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importantă secțiune a gestiunii financiare a intreprinderii. Relevanța gestiunii ciclului de exploatare este dată, în primul rând, de ponderea ridicată (de peste 50%) activelor (si a pasivelor) circulante în totalul bilanțului intreprinderii. În al doilea rând, operațiile ciclului de exploatare sunt cotidiene, cu un mare grad de repetabilitate și cu o reflectare imediată asupra situației financiare, asupra rentabilității intreprinderii.

Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare este cel al oricărei investiții de capital: cea mai eficientă alocare a capitalului în condiții de diminuare a riscului.

Armonizarea relației rentabilitate-risc se realizează în cea mai mare parte în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante și sursele mobilizabile pentru finanțarea acesteia.

Pentru a răspunde nevoii de rentabilitate, gestiunea activelor circulante urmărește realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante, iar gestiunea pasivelor circulante urmărește cel mai redus cost al procurării capitalurilor necesare.

Ciclul de exploatare desemnează prin ansamblul de operații succesive care merg de la achiziția de elemente de pornire (materii prime, mărfuri, etc) și ajung până la încasarea prețului de vânzare al produselor (sau serviciilor) vândute.

Nevoia de finanțare depinde atunci:

de lungimea ciclului de exploatare, care depinde la rândul său de durata de rotire a stocurilor, de durata procesului de producție, de durata creditului acordat clienților;

de durata creditelor obținute de la furnizori;

de evoluția altor elemente relative la exploatare: TVA, salarii, cheltuieli sociale.

Pentru a răspunde nevoii de diminuare a riscului, gestiunea activelor circulante urmărește eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidități, preocupare însoțită de creșterea costurilor de exploatare și de diminuare a rentabilității.

În privința pasivelor circulante se urmărește permanenta surselor de finanțare, autonomia financiară a ciclului de exploatare, preocupări însoțite de creșteri ale costului procurării capitalurilor necesare. Având în vedere aceste cerințe ale optimizării relației rentabilitate-risc, în mod concret gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două domenii complementare de activitate:

1. determinarea necesarului de active circulante;

2. determinarea modalităților de finanțare a ncesarului de active circulante .

Principala caracteristică a activelor circulante este lichiditatea ridicată a acestora și deci posibilitatea acoperirii operative din încasări a datoriilor, a efectuării unor plasamente de trezorerie și a păstrării unei rezerve lichide în cont și în casă. Există un raport specific fiecărei intreprinderi între vânzări (cifra de afaceri) și nivelul activelor circulante necesare pentru realizarea acestora.

Pornind de la acest raport, se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de exploatare cu efecte diferite ale rentabilității și riscului:

1. o politică agresivă care își propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime. Rentabilitatea ridicată intenționată prin acțiune politică este însoțită de riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidități și de insolvabilitatea intreprinderii.

2. o politică defensivă, care își propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri și lichidități ridicate. Rentabilitatea va fi, în acest caz, afectată de costurile suplimentare ale prudenței în asigurarea cu stocuri a continuității activității de exploatare;

3. o politică echilibrată (intermediară) este acea care armonizează relația contradictorie dintre rentabilitate și risc;

În ceea ce privește finanțarea activelor circulante, într-o politică agresivă .(1)

Accentul cade în principal pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare, credite bancare, etc.) care au cele mai mici costuri de procurare a lor, dar care determină și o preocupare stresantă de a reânnoi creditele pe termen scurt la dobânzi mai mari sau chiar riscul unei lipse de capital.

Politica defensivă (2) are în vedere finanțarea activelor circulante în principal, din sume permanente (fondul de rulment) care au costuri de procurare mult mai mari, dar și o acoperire împotriva riscului de reînnoire a creditelor și a creșterii ratei dobânzilor.

O politică neutră (3) constă în sincronizarea perfectă între scadențele activelor și pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea și riscul ce ar însoți formarea activelor și pasivelor circulante au sensuri contare și se neutralizează într-o oarecare măsură. Fondul de rulment reprezintă marja de siguranță pentru finanțarea activelor circulante și pentru autonomia financiară a intreprinderii.

Metoda sintetică globală de dimensionare a stocurilor

Metoda sintetică se caracterizează prin stabilirea stocului pe total active circulante, eventual cu defalcarea acestuia pe elemente. În stabilirea stocului prin această metodă se pot utiliza următoarele procedee (mai importante) :

procedeul bazat pe viteza de rotație;

procedeul bazat pe corelația dintre soldul total al activelor circulante și volumul producției ;

procedeul bazat pe ponderea activelor circulante la 100 sau 1000 lei producție marfa.

Scopul aplicării acestei metode constă în simplificarea și ușurarea muncii de previziune. Potrivit procedeului bazat pe viteza de rotație, soldul total (St) al activelor circulante se poate stabili astfel :

în care :

P1= producția din anul de previziune ;

Kro = coeficientul (numărul) de rotații din anul precedent ;

Zo = numărul de zile și durata unui circuit din anul precedent. Coeficientul de rotație (Kro) și numărul de zile sau durata unui circuit (Zo) din anul precedent și obțin pe baza relațiilor :

în care :

Po = producția din anul precedent ;

Saco = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent.

Viteza de rotație din anul precedent nu este luată automat în calcul, ci trebuie corectată în funcție de o serie de factori care vor influența în anul de previziune asupra accelerării și chiar încetinirii acesteia, ca efect al schimburilor în aprovizionare, tehnologie, desfacere etc.

Potrivit procedeului bazat pe corelația dintre soldul activelor circulante și volumul producției, se poate determina în anul de previziune necesarul total de active circulante astfel:

St = Sto x K

în care :

St = necesarul (soldul) total al activelor circulante în anul de previziune ;

K = coeficientul de creștere și descreștere a producției din anul de previziune față de anul precedent

Pe baza ponderii activelor circulante la 100 și la 1000 de lei producție marfa, soldul activelor circulante (St) în anul de previziune se poate calcula astfel :

în care :

– po – ponderea activelor circulante la 100 și 1000 de lei producție în anul precedent.

Stocurile sau soldurile totale (St) obținute prin cele trei procedee pot fi defalcate pe elemente de active circulante (Se) pe baza ponderii (Peo) care au avut-o stocurile pe elemente din anul precedent în stocul total din același an, după formula :

Ponderea soldurilor de active circulante pe elemente (Peo) în totalul soldului din anul precedent (Sto) se stabilește astfel :

în care :

– Seo = soldul activelor circulante pe elemente în anul precedent. Considerăm că metoda cea mai bună pentru stabilirea stocurilor și a necesarului de active circulante este cea analitică, deoarece aceasta creează un cadru favorabil pentru o analiză amănunțită și un control riguros cu privire la modul în care se gospodăresc resursele materiale și financiare ale întreprinderii.

FINANȚAREA ACTIVITĂȚII DE EXPLOATARE

Finanțarea pe termen scurt se referă la finanțarea activelor circulanate necesare firmei și are un orizont de timp sub an. Pentru desfășurarea în bune condțiii a activității firmei, pe lângă stabilirea necesarului de active circulante, o importanță majoră o are și decizia privind stabilirea modului de finanțare a acestora.Obiectivul acestei decizii îl reprezintă selecția și mobilizarea operative a capitalurilor circulante, în funcție de condițiile pieței, cu cel mai redus cost și urmărind reducerea riscurilor implicate.

Sursele de procurare a capitalurilor necesare finanțării pe termen scurt sunt:capitalurille proprii, capitalurile atrase și capitalurile împrumutate.In cazul utilizării capitalurilor proprii este vorba de o finanțare internă și se poate spune ca se folosește cea mai sigură sursă de finanțare, determinănd autonomia financiară și eliminarea riscului retragerii fortuite a capitalurilor.

Sursele proprii

Reînnoirea permanentă a stocurilor și creanțelor pentru asigurarea continuității producției și ritmicității vânzărilor determină o nevoie de capital permanentă.

Aceasta sursă este fondul de rulment (FR) ce reprezintă surplusul de resurse permanente degajat din finanțarea pe termen lung a nevoilor permanente, utilizat pentru realizarea echilibrului financiar al ciclului de exploatare și al trezoreriei și reprezintă o marjă de siguranță pentru activitatea de exploatare o sursă de capital mobilizat pe termen lung.

FR=CAP.PROPRII+DAT.FIN. TR. LUNG-IMOB.NETE

In gestiunea activelor circulante trebuie să existe preocuparea de a fundamenta o marime optimă a FR, adică o mărime strict necesară care să angajeze costuri de capital minime (dividende pentru FRP si dobanzi pentru FRI) și să ofere siguranța echilibrului financiar.

Caracterul reînnoibil al stocurilor și creanțelor, pe de o parte, și al datoriilor de exploatare, pe de alta parte, face ca nevoia netă de capitaluri pentru finanțarea ciclului de exploatare să se manifeste la nivelul diferenței dintre NFCE și datoriile de exploatare, deci la nivelul nevoii de fond de rulment (NFR):

NFR=NFCE-DATORII EXPLOATARE

Pentru aceasta nevoie suplimentară, cvasipermanentă ar trebui să existe un fond de rulment acoperitor (care permite și degajarea unei trezorerii nete pozitive la sfârșitul exercițiului viitor).Mărimea fondului de rulment se poate aprecia în functție de previziunile bugetului investițiilor și ale bugetului producției.

Sursele de finanțare externa pe termen scurt sunt furnizate de :

Pasivele stabile

Creditele de la băncile comerciale

Efectele de comerț

Decizia de finanțare a ciclului de exploatare finalizează echilibrul financiar dintre nevoia de finanțare a activelor circulante și sursele mobilizate pentru finanțarea acesteia.

Sursele atrase și pasivele stabile

Sursele atrase se creează în cadrul unei firme prin decalajul de timp între momentul în care apare o obligație de plată și momentul în care plata devine scadentă.Sursele atrase sunt împrumuturi pe termen, făra cost, de care o firmă beneficiază în urma relațiilor sale cu terții, inclusiv salariații săi.

In cadrul surselor atrase se disting doua tipuri de astfel de surse:

Surse atrase reprezentând o datorie minimă permanentă și cu termene fixe de plată a firmei către terți, cunoscute sub denumirea de pasive stabile și

Surse atrase care au un sold variabil pe parcursul unei luni de zile și fără termene fixe de plată (in special furnizori)

Deoarece au un caracter permanent, pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite pentru finanțarea activelor circulante.

Elementele generatoare de pasive stabile sunt: salariille, impozitul pe salarii, contribuțiile obligatorii, îndeosebi contribuția la asigurările sociale (CAS), energie, gaze naturale, dobânzi bancare, avansuri primite etc.

Pentru planificarea surselor atrase, în vederea determinării necesarului planificat de surse de finanțare pe termen scurt împrumutate, se folosesc doua metode: metoda analitica și metoda sintetică (globală).

A.Metoda analitica se folosește la estimarea pasivelor stabile, adică a surselor atrase din datorii cu termene fixe de plată (energie, salarii, CAS, impozite etc) și solduri crescătoare până la momentul plații acestora.

B.Metoda globală (sintetică) este utilizată pentru estimarea surselor atrase provenite din celelalte decalaje de plată și care au sold variabil pe parcursul unei luni de zile.Sursele atrase estimate pentru o anumită obligație de plată se stabilesc prin înmulțirea datoriei medii zilnice (determinată în cazul aprovizionărilor de material prin impartirea valorii aprovizionarilor dintr-un trimestru la numărul de zile din trimestru) cu durata medie a decalajelor de plăți obținută static pe baza observațiilor din perioadele anterioare.

xdp Unde:

Sa=surse atrase pentru obligații de platĂ care nu au date fixe

Dmz=datoria medie zilnica

Dp=durata medie a decalajelor de plăți

Imprumuturi bancare pe termen scurt

Când nevoile de finanțare ale firmei cresc, aceasta solicită băncii sale sa-i furnizeze fonduri suplimentare în concordanță cu aceste nevoi.Termenul de acordare a creditelor bancare pentru finanțarea pe termen scurt este de până la un an. După ce creditul este aprobat, întelegerea dintre firma și banca se concretizează prin semnarea unui contract de credit. Acesta cuprinde:

Suma împrumutată

Rata procentuală a dobânzii

Schema rambursării creditului (care cuprinde datele pentru scadente și sumele aferente)

Garanțiile aduse pentru obinerea creditului

Alți termini și condiții stabilite între banca și cel împrumutat

Tipuri de credite bancare

Creditele de trezorerie sunt credite pe termen scurt având ca scop asigurarea echilibrului trezoreriei curente a firmei.La acordarea acestor credite preocupările majore ale băncii sunt cunoașterea bonității clientului și asigurarea ca acesta dispune de solvabilitatea pe termen scurt.

Una din formele de acordare a creditelor de trezorerie este facilitate de cont sau descoperirea de cont (overdraft), care, în limtele sumei și a duratei fixate de bancă, oferă firmelor posibilitatea să aibă la conturile curente de la bancă solduri debitoare pe anumite perioade.

Linia de credit este o înțelegere între banca și firma prin care aceasta poate să împrumute până la o limită maximă stabilită pentru o perioada de timp determinată.Firma împrumutată poate face plăți pe baza sistemului revolving, adică efectuând trageri (angajand creditul) și rambursări pe perioada creditarii (creditul se reînnoiește) cu condiția ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depășească plafonul aprobat.

Alte credite bancare puse la dispoziția firmelor necesită din partea acestora motivarea solicitării, garantarea și condiționarea utilizării lor, fiind considerate credite stocuri sau credite obiect.

Firmele care au nevoie de stocuri mari de material pot obține un credit sau un overdraft garantat prin gajarea stocurilor, stocurile fiind păstrate în gaj și orice ieșire sau intrare de stocuri este raportată băncii.

Creditele de mobilizare sau de scont presupun mobilizarea de către bănci a creanțelor comerciale, concretizate în efecte de comerț, pe care firmele le dețin asupra clienților.In fapt, are loc transformarea creanțelor la termen în lichidități la vedere.Aceste credite sunt garantate de firme cu active financiare: trate și bilete la ordin și se obțin prin intermediul operațiunii de scontare.

Costul creditului bancar depinde de condițiile care au fost impuse la acordarea creditului.

Ratele dobânzii bancare variază, în funcție de condițiile economice generale și de politica băncii centrale.

Costul creditului cu dobânda simplă este solicitată pentru multe credite bancare și furnizează, baza de comparație pentru alte tipuri de rate ale creditului și se calculeaza în doua etape:

-se determină mai întâi dobânda plătită, cu formula:

Dobânda=suma împrumutului x rata anuală a dobânzii x perioada împrumutului

-se calculează costul creditului cu ajutorul formulei:

Unde:

m-este numărul de perioade de compunere dintr-un an

Pentru exemplificare, presupunem ca firma contractează un credit bancar de 100 mil.lei pe termen de 120 de zile pentru care banca percepe o rata anuală a dobânzii de 15%.Suma absolută a dobânzii se determină cu formula arătată, astfel:

D=100.000.000 lei x 0,15×120/360=5.000.000 lei

Costul procentual cu dobânda pentru împrumut

K=(1+)360/120-1=15,76%

Costul creditului cu dobânda antecalculată:dobânda se determină și se reține imediat ce creditul este angajat

c)Costul creditului cu rambursarea în sume lunare egale:cuprind atât parte din credit, cât și parte din dobânda

Rata anuală efectivă a dobânzii se poate determina cu ajutorul formulei:

Rata efectivă aproximativă=

d)Costul creditului cu rata variabilă a dobânzii-trebuie să se calculeze dobânda totală plătită în funcție de diferitele perioade și ratele dobânzii corespunzatoare acestora.

e) Costul liniei de credit –trebuie adăugat la costul cu dobânda și comisionul determinat de neutilizarea liniei de credit în întregime.

f)Costul creditului de scont: depinde de rata dobânzii la care se scontează efectul de comerț

FUNDAMENTAREA ȘI FINANȚAREA INVESTIȚIILOR

Noțiunea de investiție definește o categorie financiară complexă și controversată și reprezintă ansamblul de decizii de opțiuni fundamentate pentru cea mai eficientă alocare a capitalurilor.

În sens financiar, reprezintă schimbarea unei sume de bani prezentă și certă pe speranța obținerii unor venituri superioare, dar probabile: achiziționarea unei mașini pentru creșterea productivității muncii, construcția unei uzine pentru creșterea producției, asimilarea unui brevet pentru fabricația de produse noi etc.

În sens contabil, investiția desemnează alocarea unei trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxuri financiare de venituri și cheltuieli de exploatare.

Din punctul de vedere al politicii întreprinderii distingem două categorii de investiții:

Investițiile interne constau în alocarea capitalurilor pentru achiziția de active materiale și nemateriale (echipamente, construcții, licențe, stocuri suplimentare, etc.), pentru dezvoltarea și perfecționarea aparatului productiv și de distributie a bunurilor și serviciilor întreprinderii.

Investițiie externe constau în plasamente de capital pentru creșterea participării financiare la formarea capitalurilor (proprii sau împrumutate) ale altor societăți comerciale. Strategia, care animă promovarea unor investiții de creștere externă, este diversificarea activității.

Investiția reprezintă o alocare permanentă (pe o durată adesea nedeterminată) de capitaluri, în achiziția de active fizice și/sau financiare, care să permită desfașurarea unor activități rentabile, superioare ratei actuale de rentabilitate a întreprinderii și acoperitoare pentru riscurile asumate.

Constituirea patrimoniului întreprinderii ca un portofoliu de proiecte de investiții

In funcție de riscul pe care îl implică pentru perspectiva întreprinderii, investițiile sunt:

– de înlocuire a echipamentului complet uzat, cu un risc foarte scazut, întrucât nu presupune modificări ale tehnologiei de fabricație;

– de modernizare a echipamentului existent în funcțiune și care implică un risc redus, ca urmare a unor corecții neesențiale în tehnologia de fabricație;

-de dezvoltare (de extindere) a unor secții, uzine, fabrici noi, investiții care presupun un risc mai mare, antrenat de nevoia de lărgire a piețelor de aprovizionare, a forței de muncă, de capital și de desfacere;

– strategice, privind crearea unei filiale în străinătate, fuzionarea cu altă societate comercială, robotizarea întregului proces de fabricație. Aceste investiții presupun un risc considerabil, ca urmare a extinderii activității în zone geografice noi și/sau în medii tehnologice, comerciale etc., complet restructurate.

Această ultimă clasificare prezintă o semnificație aparte din punctul de vedere al surselor de finanțare a investițiilor. Pentru cele de înlocuire și de modernizare se pot obține mai ușor credite bancare, în condiții relaxate de dobândă, de rambursare și de garantare, întrucât rentabilitatea este certă și riscul este redus. Dimpotrivă, investițiile de dezvoltare și cele strategice vor trebui să se finanțeze, îndeosebi,din surse proprii de capital (autofinanțare, creșteri de capital), sursele exterioare fiind mai reticente din cauza riscului ridicat și a unei rentabilități mai puțin probabile ale acestor investiții.

ELEMENTELE FINANCIARE ALE UNEI INVESTIȚII

În evaluarea investițiilor trebuie să se țină cont de caracteristicile financiare ale eforturilor și efectelor acestora. Efortul de investiții este întotdeauna măsurabil, efectul este greu de evaluat sau este chiar nemăsurabil.

Cheltuiala inițialăI0, reprezintă mărimea netă a capitalului necesar pentru punerea în exploatare a investiției și este formată din:

– costul achiziției activelor fixe fizice sau financiare (mașini, instalații, construcții)

– cheltuielile de instalații și montaj a echipamentelor și instalațiilor noi și cheltuielile de specializare a personalului în exploatarea noii tehnologii;

-creșterea nevoii de fond de rulment, respectiv creșterea stocurilor și a creanțelor clienți minus creșterea datoriilor de exploatare, determinate de noua capacitate de producție;

-prețul de revânzare, eventual al activelor fixe dezinvestite (înlocuite) prin noua investiție, inclusiv plus sau minus- valoarea rezultată din această cesiune.

Durata de viață (n) a investiției este o noțiune cu semnificații diverse:

durata fiscală, contabilă, adică durata normată de serviciu a mijloacelor fixe.

durata tehnică de funcționare a mijloacelor fixe rezultate prin investiții, durata determinată de caracteristicile tehnice funcționale, specifice fiecărui mijloc fix. Sunt situatii în care durata contabilă este mai mare decât cea tehnică, în condiții de utilizare intensivă (în două schimburi, cu viteze sporite etc.) sau în condiții deosebite de exploatare (mediu umed, temperaturi ridicate etc.). Sunt, însă, și situații în care, dimpotrivă, durata tehnică este mai mare decât cea contabilă, ca urmare a unei exploatări și întrețineri atente a mijlocului fix respectiv.

durata comercială ,determinată de durata de viață a produselor fabricate cu respectiva investițiie.

durata juridică a investiției, respectiv durata protecției juridice asupra dreptului de concesiune a unei exploatări asupra unui brevet, licență, mărci de fabrică etc.

Evaluarea eficienței investiției va ține cont de durata de viață care interesează cel mai mult gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată, obiectivul de investiții va genera cheltuieli și deprecieri mai mari decât veniturile realizate (rentabilitatea marginală, în raport cu timpul, devine negativă).

Fluxurile nete (viitoare) de trezorerie (CFt) reprezintă, în fapt, excedentele de trezorerie de exploatare (ETE) ale noii investiții.

Calculul CFt pornește de la un cont de rezultate (de profit și pierderi) previzionat al noii investiții, în care vor fi estimate vânzările dar și cheltuielile suplimentare, ocazionate de darea în exploatare a investiției. Trecerea de la această estimare contabilă a veniturilor și cheltuielilor (ca potențialități de încasări și plăți) la o estimare, în termeni de trezorerie netă (încasări și plăți efective), se face prin estimarea variației fondului de rulment (NFR). Aceasta este, în principal, determinată de decalajul între durata încasării clienților și durata plății furnizorilor, ceea ce este de natură să corecteze înregistrarea contabilă a vânzărilor încasabile (CA) și a cheltuielilor plătibile (variabile și fixe), pentru a determina fluxuri nete de trezorerie (CF):

EBE = CA – Consumuri de la terți

în care: EBE = excedentul brut de exploatare.

ETE = EBE – NFR

în care: ETE = excedentul de trezorerie al exploatării

NFR = nevoia de fond de rulment

CF = ETE – Impozitul pe profit =(EBE – Amortizări și provizioane) x Cota de impozit pe profit

Valoarea reziduală (VR) exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de viață a investiției (prin vânzare, prin valorificarea pieselor, subansamblelor rezultate la casare etc.). De obicei, după îndeplinirea duratei tehnice, valoarea reziduală ajunge aproape la zero sau la mărimi nesemnificative pentru gestiunea financiară.

Pentru durate de viață mai mici decât cea tehnică, valoarea reziduală poate fi mai mare decât valoarea rămasă neamortizată și determină un câștig de capital, un surplus de încasări peste valoarea rămasă a mijlocului fix respectiv. Câștigul de capital mărește profitul impozabil. De asemenea, pierderile de capital, ca urmare a unei valori reziduale mai mici decât valoarea rămasă, sunt admise la recuperarea lor din alte câștiguri și venituri de plasament din anul curent, din anii precedenți sau din următorii 5 ani.

Problema valorii reziduale se pune, mai ales, pentru operațiile de leasing (închiriere și cumpărare ulterioară a unui bun fix). Vânzătorul este interesat de o valoare reziduală care să recompenseze cheltuielile, rămase neacoperite, cu fabricarea și menținerea funcționării bunului fix respectiv. Pe de altă parte, cumpărătorul este interesat de o valoare reziduală cât mai mică, pentru a reduce efortul său de investiții privind procurarea acelui bun fix.

Calculul ratei de actualizare (k)

Ca și-n cazul calculului CFt, este vorba de o estimare a ratei de actualizare, ca un cost de oportunitate al capitalului investit. Acest cost de oportunitate este, deci, costul de finanțare al investiției din capitaluri proprii și va fi apreciat ca o rată de rentabilitate cerută (normată) de investitori asupra acestui proiect. Se presupune, în mod implicit, că fluxurile de trezorerie sunt reinvestite la această rată de rentabilitate și că piața financiară dispune de oportunități de plasament nelimitate (ceea ce este, evident, puțin probabil).

În mediu economic cert, investiția este fără risc, iar rata de rentabilitate cerută de investitorii de capital, este rata de dobândă fără risc. Este vorba de rata nominală de dobândă care integrează și o rată constantă de inflație (ri.). Rata de actualizare (k) care trebuie utilizată se calculează deci pornind de la rata reală de dobândă (r) și de la rata de inflație (anticipată a fi constantă).

FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE INVESTIȚII

Alegerea vatiantelor de investiții se poate face pe baza unui criteriu obiectiv, respectiv maximizarea valorii actuale nete.

În ipoteza existenței unei piețe monetare nesaturate, rata medie a dobânzii pe această piață este aceea la care se vor actualiza veniturile viitoare din investiția de capital, în oricare din oportunitățile de investiții, cu randamente superioare sau egale ratei dobânzii. În aceste condiții, orice reinvestire, ulterioară de capital se poate face cel puțin prin plasamente pe piața monetară (nesaturată) și nu în oportunități de investiții, cu randamente inferioare ratei de dobândă.

Rata dobânzii de piață (k) dobândește astfel rolul de criteriu obiectiv de evaluare a proiecțiilor de investiție și de selecție a celor mai eficiente. Fiind un factor exogen în modelul de evaluare, rata dobânzii, ca indicator macroeconomic, are o neutralitate în procesul de evaluare a investițiilor care îi confera fiabilitate și pertinență în calculele de eficiență.

Plusul de rentabilitate, ce va rezulta din selecția și promovarea proiectelor de investiții superioare investiției pe piața financiară, vor contribui la creșterea valorii întreprinderii. Contribuția fiecărui proiect de investiții, la acest supliment de valoare a întreprinderii, este ceea ce se cheamă valoarea actuală netă (VAN).

Măsurarea VAN se face, deci, în puterea de cumpărare din prezent a monedei în care, de altfel, este măsurat și efortul de investiții. Pentru comparabilitatea fluxurilor viitoare de trezorerie (cash-flow-urile CFl, CF2, CF3), cu cheltuielile prezente de investiții (I1, I2, I3) este uzual să se facă actualizarea celor dintâi, la rata dobânzii fără risc, respectiv exprimarea lor în lei, la puterea de cumparare de azi:

Valoarea actualizată netă (VAN) se determină ca diferență între fluxurile de trezorerie viitoare și actualizate la rata dobânzii de piață, respectiv valoarea lor actuală, pe de o parte și capitalul investiției pe de altă parte. Regula VAN pornește de la ipoteza de piață monetară nesaturată. Capitalurile (I) pot fi oricând reinvestite pe piața monetară, la rata dobânzii de piață (i), pentru a obține fluxuri de trezorerie viitoare (CF):

de unde :

, pentru o perioadă , sau :

, pentru n perioade

Cu cât veniturile actualizate vor fi mai mari decât capitalurile investite, cu atât proiectul de investiții va fi mai eficient. Teoria financiară nu a găsit un criteriu mai fiabil, pentru selecția proiecțiilor de investiții, decât maximizarea VAN.

Regula RIR (a ratei interne de rentabilitate)

Considerând, în contintare, rata medie a dobânzii ca un randament de referință în materie de investiții, regula VAN, de evaluare a proiectelor de investiții, poate fi transpusă în termeni de rate de rentabilitate a acestora. Este vorba de ratele de rentabilitate specifice fiecărui proiect de investiții, motiv pentru care ele se mai numesc și rate interne de rentabilitate.

În determinarea lor se pornește de la ipoteza că veniturile viitoare (CFt) pot fi reinvestite constant la această RIR, care urmează să se determine din relația inițială a investiției pe piața monetară:

– pentru o perioadă:

-pentru n perioade :

, de unde RIR ar urma să se calculeze ca singura necunoscută din această ecuație de ordin superior = n

Calculul RIR, în acest din urmă caz, se face normal, prin tatonări repetate ale unor rate de rentabilitate care apropie tot mai mult cei doi termeni de egalitate.

Proiectele de investiții, care vor avea RIR mai mare decât rata medie de dobândă, vor fi preferabile celor care au RIR =k

Inconvenientul acestui criteriu de selecție a investițiilor este ipoteza puțin realistă a reinvestirii constante în aceeași întreprindere și la aceeași RIR a veniturilor viitoare.

Termenul de recuperare (TR) a sumei alocate pentru investiții exprimă numărul de ani de recuperare, prin cash-flow-urile medii anuale actualizate (CF act/an) a capitalului investit(I) și se determină conform relației:

Termenul de recuperare reprezintă, deci, numărul de ani după care suma fluxurilor marginale de trezorerie (actualizate) devine egală (și acoperitoare) cu suma investiției.

Acest indicator asigură o alegere a variantelor de investiții, în funcție de rapiditatea recuperării capitalului investit. Este o metodă simplă de luare a deciziei de investiție care evaluează riscurile. Prin această modalitate de calcul se penalizează investițiile care recuperează capitalul investit într-o perioadă mai mare de timp, pentru că riscul de nerecuperare crește proporțional cu această perioadă. Se urmărește ca termenul de recuperare să fie mai mic decât durata de viață a investiției, îndeosebi mai mic decât durata sa comercială. Prezintă, însă, un inconvenient: elimină de la selecție proiectele de investiții cu o bună rentabilitate pe termen lung.

Indicele de profitabilitate (IP) exprimă rentabilitatea relativă a investiției pe întreaga durată de viață a acesteia, respectiv, valoarea actualizată netă scontată pentru o cheltuială inițială de investiții egală cu 1.

Se calculează conform cu ecuația:

, (pentru n ani)

Indicele de probabilitate anual al investiției se determină pe baza formulei dobânzii compuse, prin extragerea rădăcinii de ordin "n" din ambele părți ale respectivei relații de calcul.

adică , în termenii indicelui de profitabilitate acesta devine :

După acest criteriu vor fi selectate proiectele de investiții care au cel mai mare indice de profitabilitate (evident pozitiv). Raportând VAN la cheltuiala inițială de investiții (lo), indicele de profitabilitate avantajează proiectele cu cheltuieli inițiale mici, chiar dacă celelalte (cu cheltuieli inițiale superioare) au VAN mai mare. Este, deci, oportun să reținem tot criteriul VAN pentru selecția celor mai bune proiecte de investiții, întrucât max VAN conduce la maximizarea valorii întreprinderii.

DECIZII DE FINANȚARE PE TERMEN LUNG

În realizarea echilibrului financiar, calitatea a două decizii este esențială : decizia de investiții și decizia de finanțare. În decizia de finanțare, principala alegere se face între sursele proprii și cele împrumutate. Criteriul de selecție îl reprezintă costul procurării capitalului, urmărindu-se reducerea costului mediu ponderat al capitalului.

În cadrul surselor proprii, gestiunea financiară are de ales între autofinanțare (capital intern) și aporturi noi la capital (surse proprii externe). Capacitatea de autofinanțare este determinată, în principal, de mărimea amortizărilor și provizioanelor, calculate și neconsumate încă, și de mărimea profiturilor nerepartizate încă. În cea mai mare parte, capitalul intern din autofinanțare nu este oneros. Amortizarea și provizioanele sunt cheltuieli calculate care se exonerează de la plata impozitului pe venit.

Profitul net, după deducerea impozitului pe profit, rămâne o sursă gratuită de finanțare până la încorporarea, în capitalul social, a rezervelor astfel constituite. Numai după distribuirea de acțiuni gratuite, autofinanțarea devine generatoare de costuri pentru remunerarea, prin dividende, a capitalului intern, convertit în capital social. Dezinvestiția oferă și ea o sursă internă de capital neimpozitată, cu excepția plusvalorii obținute din cesiunea activelor fixe dezinvestite. Autofinanțarea este cea mai eficientă soluție de acoperire a nevoilor permanente de capitaluri, dar capacitatea de autofinanțare este adesea insuficientă, de aceea se apelează la surse externe de capital:

– proprii, prin noi aporturi de capital (în numerar și/sau în natură) sau prin subvenții de la bugetul statului;

-împrumutate, prin emisiunea și vânzarea de obligațiuni și/sau prin contractarea de credite bancare pe termen mediu și lung;

-închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare, la un preț prestabilit, a mijloacelor fixe (leasing)

Selecția și combinarea acestor surse formează conținutul deciziei de finanțare pe termen lung, iar criteriul de optimizare îl constituie valoarea actualizată netă ce rezultă din fiecare variantă de finanțare.

B I B L I O G R A F I E

1. Aurel – Ioan Giurgiu, Finanțele firmei, Presa universitară clujeană, 2000;

2. Georgeta Vintila, Gestiunea financiara a întreprinderii, Ed. Didactica si Pedagogica, R.A. Bucuresti, 1997;

3. Horia Cristea, Ioan Talpoș, Gestiunea financiară a întreprinderilor, Ed. Mirton, Timișoara, 1998;

4. Ioan I. Trenca, Managementul financiar al întreprinderii, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca, 1997;

5. Emil Chirilă, Finanțele întreprinderilor, Editura Universității din Oradea, 2001

6. Ion Stancu, FINANȚE – Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiza și gestiunea financiară, Ed. Economică, 1997;

7. M. Toma, Felicia Alexandru, Finanțe si gestiune financiară de întreprindere, Ed. Economică, 1998;

8. Nicolae Sichigea, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Universitaria, Craiova, 2000;

9. N. Hoantă, Finanțele firmei, Editura Continent, 1996;

10. Paul Halpern, J. Fred Weston, Eugene F. Brighham, Finanțe manageriale – Modelul canadian, Ed. Economică, 1998;