Capitalul Întreprinderii ȘI Structura Financiară A Întreprinderii

TEMA: CAPITALUL ÎNTREPRINDERII ȘI STRUCTURA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

CUPRINS

1. Conceptul de capital al întreprinderii

1.1. Unele precizări privind capitalul întreprinderii

La nivelul intreprinderilor capitalul constituie o condiție esențială pentru desfășurarea activităților. Acest rol presupune abordarea capitalului sub două aspecte:

ca resurse / fonduri / bănești;

ca mijloc sau factor de producție.

Capitalurile, ca resurse bănești, reprezintă un element principal al unei datorii în opoziție cu venitul (dobânda) sperat. În acest context, capitalurile întreprinderii sunt exprimate prin componente ale pasivului bilanțului, destinate a finanța pe o perioadă durabilă activul patrimonial.

Capitalurile, ca mijloc sau factor de producție exprimă totalitatea resurselor materiale care prin asociere cu ceilalți factori de producție (natură și muncă), participă la realizarea de bunuri și servicii cu scopul de a obține profit. Prin extensie, capitalurile reflectă patrimoniul deținut de întreprindere la care se poate raporta un venit.

1.2. Conținutul și structura capitalului

Capitalurile se formează la înființarea întreprinderii, se modifică prin creșterea sau diminuarea lor pe parcursul desfășurării de activități și se lichidează la încetarea existenței întreprinderii.

În funcție de proveniență și apartenență capitalurile întreprinderii pot fi:

1. capitaluri proprii;

2. capitaluri împrumutate.

1. Capitalurile proprii se formează din contribuții externe și contribuții interne. Contribuțiile externe cuprind aportul proprietarilor și, eventual, unele aporturi ale statului, ale altor colectivități și organisme specializate. Contribuțiile interne sunt resurse care se degajă, de regulă, din capacitatea de autofinanțare a întreprinderii.

Potrivit legislației actuale, în sfera capitalurilor proprii intră:

– capitalul social;

– rezervele asimilate capitalurilor;

– fonduri, provizioane și rezultate asimilate capitalurilor.

2. Capitalurile împrumutate se formează când întreprinderea își epuizează resursele proprii și recurg la îndatorare. Îndatorarea întreprinderilor se poate realiza pe termen mediu și lung, precum și pe termen scurt.

Finanțarea prin îndatorarea pe termen mediu și lung se face prin:

– creditul bancar pe termen mediu și lung;

– creditul obligatar.

Creditul bancar pe termen mediu și lung se solicită de întreprindere și se acordă de către băncile comerciale pe bază de programe bine definite, pe termene variabile.

Creditul obligatar reprezintă un împrumut pe termen lung prin emisiunea de titluri de credit. Instrumentul principal de realizare a creditului obligatar îl constituie obligațiunile.

Însumând capitalul propriu cu împrumuturile /datoriile/ pe termen mediu și lung se obține capitalul permanent.

Orice întreprindere, în afara nevoilor suplimentare pe termen mediu și lung de capitaluri, are nevoie și de resurse temporare pentru finanțare pe durate mai mici de un an. Nevoile temporare de capitaluri sunt generate, nu atât de procesul de producție cât, mai ales, de plasamentele în credit comercial oferit clienților sau de modul de gestionare a trezoreriei.

Împrumuturile pe termen scurt iau forma fie a creditului de furnizor, fie a creditului bancar pe termen scurt.

Creditul – furnizor ia naștere în momentul în care o întreprindere primește valorile materiale de la furnizor fără ca acesta să pretindă plata imediat.

Creditele bancare pe termen scurt sunt împrumuturi bazate pe creanțe comerciale sau credite de trezorerie acordate pentru nevoi vremelnice.

Însumând capitalul permanent cu datoriile pe termen scurt se obține capitalul total al întreprinderii.

1.3. Forme de materializare a capitalului intreprinderii

Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de proveniență, este reflectat în pasivul bilanțului. Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung și scurt în așa numitele active.

Plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active imobilizate, iar plasamentele pe termen scurt în active circulante.

Elementele structurale ale activelor imobilizate, având o durată îndelungată de imobilizare a capitalului, își recuperează valoarea de intrare în mod diferit, după cum este vorba de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate neamortizabile.

Activele imobilizate amortizabile – corporale și necorporale – cuprind: construcțiile, amenajarea de terenuri, alte active imobilizate, precum și cheltuielile de constituire, de cercetare și dezvoltare, fondul comercial etc.

Activele circulante cuprind plasamentele de capital făcute pe durate de timp, de regulă mai mici de un an. Ele sunt ușor transformabile în disponibilități bănești care se pot folosi fie pentru onorarea obligațiilor scadente, fie pentru efectuarea de noi plasamente în stocuri materiale sau chiar în active imobilizate.

Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura și permanența lor în circuit cât și după rapiditatea transformării lor în lichidități. În funcție de aceste caracteristici, activele circulante se pot structura în:

– valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora intră stocurile de materiale pentru producție; stocurile de producție în curs de fabricație; și stocurile de produse finite. Aceste tipuri de stocuri reprezintă partea relativ constantă, stabilă, a activelor circulante;

– valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidități în termen scurt. Se includ aici, creanțele rezultate din creditul comercial și portofoliul de titluri de valoare achiziționate pentru speculații la bursă;

– disponibilități bănești (lichidități), reflectate în: soldurile conturilor deschise la bancă; sumele existente în casierie; precum și în alte valori.

1.4. Capitalul propriu.

1.4.1. Capitalul social

1.4.1.1. Crearea capitalului social

Capitalul social constituie un element al patrimoniului întreprinderii și este dat de totalitatea sumelor puse la dispoziție în mod permanent, de către proprietari sau asociați, sub formă de aport. Aportul asociaților în bani constituie modalitatea cea mai răspândită de creare a capitalului social. În mod practic, capitalul social exprimă sumele afectate definitiv funcționării societăților comerciale.

Capitalul social al societăților comerciale este reprezentat de acțiuni. Acțiunile sunt titluri de participare, sau înscrisuri tipărite de valoare egală, prin care se atestă dreptul de proprietate al posesorilor din capitalul social, în limita sumei înscrisă pe titlu, conferindu-i deținătorului dreptul de asociat. Deoarece capitalul social trebuie să fie subscris de către mai multe persoane, el este divizat în fracțiuni egale, pentru a permite fiecăruia să subscrie potrivit mijloacelor de care dispune sau potrivit dorințelor sale. Acțiunile pot face obiectul operațiunilor de bursă, fiind cotate în funcție de cerere și ofertă.

Acțiunea dă dreptul posesorului să primească la sfârșitul anului (după depunerea bilanțului), o cotă parte din profitul net al întreprinderii, numită dividend. Nivelul dividendelor depinde atât de mărimea profitului net al întreprinderii cât și de hotărârea adunării generale a acționarilor în ceea ce privește politica dividendelor. Pe considerentul că dividendul nu este o mărime fixă, acțiunile mai poartă și denumirea de titluri cu venit variabil.

Capitalul social al unei societăți comerciale este stabilit în mod obligatoriu prin contractul de societate și/sau statutul societății, iar orice modificare produsă în mărimea lui implică o schimbare corespunzătoare a acestor acte. Detalii privind statutul societăților comerciale, contractul de societate precum și alte aspecte legate de capitalul social sunt reglementate prin acte legislative.

La constituire, capitalul social este diferit ca mărime în funcție de tipul de societate comercială și anume: societate în nume colectiv; societate în comandită simplă; societate în comandită pe acțiuni; societate pe acțiuni; societate cu răspundere limitată.

În timp, capitalul social poate suferi modificări prin majorare sau diminuare cu influențe corespunzătoare asupra patrimoniului întreprinderii.

1.4.1.2. Modificarea capitalului social

Dezvoltarea întreprinderilor prin expansiune sau modernizare, precum și acoperirea unor pierderi rezultate din activități de exploatare sau operațiuni financiare, necesită capitaluri suplimentare. Aceste nevoi suplimentare se pot acoperi prin majorarea capitalului social, operațiune realizată prin:

▪ aporturi noi în numerar și/sau în natură;

▪ încorporarea de rezerve sau altor resurse proprii;

▪ conversiunea obligațiunilor, inclusiv a unor datorii ale întreprinderii;

▪ plata dividendelor în acțiuni sau conversiunea părților de fondator în acțiuni;

▪ fuziunea.

Creșterile de capital prin aporturi noi în numerar se pot realiza prin două modalități, și anume:

– subscrierea de acțiuni suplimentare numai de către acționarii vechi, caz în care se procedează la o creștere a valorii nominale a acțiunilor deja existente. Această variantă se înfăptuiește, de regulă, cu greutate întrucât nu toți acționarii consimt să-și aducă aportul lor la majorarea de capital.

– emisiunea de noi acțiuni la care să poată subscrie atât vechii acționari cât și alții noi. Modalitatea în cauză este mai des practicată deoarece elimină neajunsurile variantei precedente și ocrotește, în același timp, acționarii vechi.

▪ Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor constituie o operațiune fără fluxuri monetare, în sensul că nu aduce disponibilități bănești suplimentare. Încorporarea rezervelor în capitalul social se face, fie prin emisiunea de acțiuni suplimentare care se repartizează gratuit acționarilor existenți în proporția participării lor la constituirea capitalului social, fie prin creșterea valorii nominale a acțiunilor existente. Acest procedeu nu conduce la modificarea structurii capitalului întreprinderii și nici la schimbarea echilibrului financiar.

Majorarea capitalului social, ca urmare a încorporării rezervelor prin mărirea valorii nominale a acțiunilor existente nu schimbă numărul acțiunilor și, în consecință, dreptul fiecărui acționar asupra capitalului social rămâne același. Totodată, prețul (cursul) acțiunilor la bursă nu ar trebui să se modifice deoarece dividendul pe o acțiune, indiferent de valoarea ei, rămâne același. Creșterea capitalului social ca urmare a încorporării rezervelor prin emisiunea de acțiuni suplimentare și distribuirea lor gratuită are drept consecință diminuarea părții pe care fiecare acțiune o deține în fondurile proprii ale întreprinderii. În acest caz, creșterea numărului acțiunilor conduce la o scădere a cursului acestora la bursă.

▪ Sporirea capitalului prin conversiunea obligațiunilor inclusiv a unor datorii ale întreprinderii, presupune convertirea titlurilor de credit în cauză sau a datoriilor ajunse la scadență, în acțiuni. Operațiunea se realizează de regulă, prin emisiunea de noi acțiuni. Convertirea titlurilor de credit și a unor datorii în acțiuni nu este o operațiune directă de finanțare deoarece se realizează transformarea unei datorii în capital neexigibil fără să aducă lichidități suplimentare. Produce în schimb, modificări în structura financiară a întreprinderii.

▪ Majorarea capitalului social prin plata dividendelor în acțiuni sau conversiunea părților de fondator în acțiuni, se face cu aprobarea adunării generale a acționarilor prin creșterea valorii nominale a acțiunilor, de regulă, și mai rar prin emisiunea de noi acțiuni.

▪ Fuziunea conduce la majorarea capitalului social prin absorbirea unei societăți comerciale de către altă societate care subzistă singură.

Capitalul social al întreprinderii poate să fie și micșorat. Asemenea operațiune are loc atunci când aportul acționarilor se diminuează prin răscumpărarea acțiunilor sau prin scăderea pierderilor din capital.

1.4.2. Rezervele de capital și destinația lor

Rezervele constituie o componentă a capitalurilor proprii ale înea părților de fondator în acțiuni, se face cu aprobarea adunării generale a acționarilor prin creșterea valorii nominale a acțiunilor, de regulă, și mai rar prin emisiunea de noi acțiuni.

▪ Fuziunea conduce la majorarea capitalului social prin absorbirea unei societăți comerciale de către altă societate care subzistă singură.

Capitalul social al întreprinderii poate să fie și micșorat. Asemenea operațiune are loc atunci când aportul acționarilor se diminuează prin răscumpărarea acțiunilor sau prin scăderea pierderilor din capital.

1.4.2. Rezervele de capital și destinația lor

Rezervele constituie o componentă a capitalurilor proprii ale întreprinderii. Spre deosebire de capitalul social, rezervele nu sunt generatoare de dividende.

Rezervele de capital, după modul de constituire pot fi:

– rezerve legale;

– rezerve statutare;

– alte rezerve .

Rezervele legale sunt reglementate prin legi specifice. Așa de exemplu, Fondul de rezervă constituit la nivelul fiecărei întreprinderi este reglementat prin Legea 31/1990 și legea bugetară anuală. Cu alte cuvinte, legislația nu numai că nu interzice, dar obligă întreprinderile să-și constituie astfel de rezerve.

Fondul de rezervă, prevăzut de lege, se constituie în procent de până la 5% din profitul brut, dar nu mai mult de 20% din capitalul social al societăților comerciale și regiilor autonome, respectiv 25% din capitalul social al societăților comerciale cu capital integral sau parțial străin. Fondul de rezervă legal mai este alimentat și din excedentul obținut din vânzarea acțiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent nu este întrebuințat la plata cheltuielilor de emisiune, precum și din excedentul rezultat din reevaluarea stocurilor.

Rezervele statutare se formează în măsura în care sunt prevăzute în statutul societăților comerciale și sunt în concordanță cu permisibilitatea legislației în materie. În general, aceste rezerve se constituie din profitul net sau pe seama costurilor și privesc rezervele pentru: reparații, indemnizații de concediu, finanțarea operațiilor în perioada de garanție, reduceri de prețuri, urmărirea debitorilor pentru cumpărări de mărfuri cu plata în rate etc. Unele din rezerve le întâlnim sub titulatura de fonduri.

Rezervele din reevaluare se formează în urma reevaluării activelor întreprinderii. Alte rezerve se constituie din reevaluări și, în mod facultativ, fie din profitul net al întreprinderii, fie din alte resurse.

Rezervele de capital sunt rezultatul exercițiului de exploatare al întreprinderii, al operațiilor ce se derulează în întreprindere și în afara ei.

Rezervele se folosesc pentru acoperirea pierderilor înregistrate în unele exerciții financiare, precum și pentru integrare în capitalul social. În cazul în care timp îndelungat rezerva legală nu se consumă, ea poate fi încorporată în capitalul social, situație în care se vor emite acțiuni suplimentare ce vor fi repartizate gratuit acționarilor existenți. Pe măsura consumării rezervelor, reîncep prelevările pentru refacerea lor.

1.5. Tipuri de fonduri, provizioane și rezultate –

modalități de constituire și folosire

Alături de capitalul social și rezerve, întreprinderile dispun de anumite fonduri și provizioane care se folosesc la finanțarea permanentă. Mărimea lor, în constituire și dimensionare, este prevăzută fie de legea anuală a bugetului de stat, fie prin legi specifice, fie prin statutul societății sau bugetul propriu de venituri și cheltuieli.

Sursa de constituire a fondurilor este diferită după cum și destinația lor. În sfera fondurilor precizate prin legislație, intră: fondul de participare la profit; fondul de cercetare-dezvoltare; fondul de premiere; fondul pentru acțiuni social-culturale; fondul creșterii surselor proprii de finanțare; fondul de investiții; alte fonduri.

Provizioanele sunt elemente ale capitalurilor proprii constituite în baza unor prevederi legale pentru acoperirea unor pierderi probabile. În mod practic, provizioanele reglementate reprezintă rezerve pentru activitatea viitoare și au un pronunțat caracter fiscal.

La nivelul întreprinderii se pot constitui următoarele tipuri de provizioane:

provizioane pentru riscuri și cheltuieli; provizioane pentru deprecierea stocurilor și producției în curs; provizioane pentru deprecierea creanțelor; alte provizioane.

Rezultatele activităților privesc rezultatul reportat și rezultatul exercițiului

Toate fondurile, provizioanele și rezultatele exercițiului constituite în calitatea lor de resurse, reprezintă, incontestabil, capitaluri la dispoziția întreprinderii. Acestea, indiferent de destinația specială a lor, atâta timp cât nu a apărut nevoia pentru care s-au constituit, se folosesc împreună cu capitalul social la finanțarea activelor întreprinderii. Pe aceste considerente, adăugând capitalului social: rezervele, fondurile, provizioanele și rezultatele exercițiului se formează capitalul propriu.

2. Capitalul împrumutat

2.1. Capitalul împrumutat pe termen mediu și lung

Pe parcursul activității, iar în unele situații chiar din primul moment, întreprinderile își completează capitalul propriu cu împrumuturi pe termen mediu și lung. Solicitarea și folosirea unor asemenea împrumuturi sunt determinate de nevoi suplimentare permanente ce depășesc limitele capitalului propriu.

Datorită faptului că asemenea capitaluri împrumutate se află timp foarte îndelungat în circuitul întreprinderii, ele constituie împreună cu capitalurile proprii, așa numitele capitaluri permanente.

Această formă de îndatorare se realizează prin:

1. creditul bancar pe termen mediu și lung;

2. creditul obligatar.

2.1.1. Creditul bancar pe termen mediu și lung

Creditul bancar pe termen mediu și lung ,reprezintă un împrumut care se obține de la o bancă comercială și care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an. În mod obișnuit, asemenea credite sunt negociate direct între cei care le solicită și bancă sau, în unele situații, o altă instituție financiară.

Perioada pentru care se acordă aceste împrumuturi variază în cazul creditului pe termen mediu între 1 și 5 ani iar a creditului pe termen lung peste 5 ani.

Creditul pe termen mediu și lung prezintă unele avantaje față de creditul obligatar și anume:

– rapiditate în acordare. Deoarece solicitantul negociază limita creditului direct cu cei care îl acordă, documentele legate de obținerea împrumutului sunt minime, ca atare, decizia de acordare se ia în termenul cel mai scurt.

– flexibilitate viitoare. În cazul schimbării condițiilor economice avute în vedere la data acordării creditului bancar, întreprinderea poate solicita modificarea condițiilor contractuale iar banca, în mod tacit, poate conveni asupra schimbărilor cerute.

– costuri reduse. Costurile creditului fiind date, de regulă de dobândă, pe perioada acordării creditului, rata dobânzii poate să fie variabilă sau fixă. Indiferent de formă, nivelul dobânzii pentru creditul bancar pe termen mediu și lung este mai mic decât în cazul creditului obligatar, acesta din urmă fiind mai costisitor.

În prezent unele bănci comerciale acordă credite pe termen mediu și lung în cadrul unor programe de finanțare aflate sub supravegherea diferitelor ministere. Așa de exemplu există programe de finanțare pe termen mediu și lung derulate prin Ministerul Muncii și Protecției Sociale în vederea finanțării firmelor mici și mijlocii din domeniul producției cu condiția angajării de șomeri (la fiecare șomer angajat se acordă 10 milioane lei împrumut). Pentru asemenea credite rata dobânzii se stabilește la jumătate din rata de refinanțare a Băncii Naționale.

De asemenea, unele credite pe termen mediu și lung s-au acordat, în special, pentru întreprinderile agricole, cu dobândă subvenționată. Aceste împrumuturi au fost restrictive și contractul de credite a avut clauze ferme și penalizatoare.

2.1.2. Creditul obligatar

Creditul obligatar se obține prin emisiunea de titluri de credit, în principal de obligațiuni. Obligațiunea este un înscris care exprimă împrumutul contractat de o persoană juridică pentru o sumă și durată determinate, cu persoana care l-a subscris.

Împrumuturile pe bază de obligațiuni sunt o formă deosebită a creditului pe termen mediu și lung, caracterizându-se prin emisiunea publică de titluri negociabile. În acest caz, fiecare obligațiune reprezintă o fracțiune a datoriei contractate de către întreprindere.

Odată cu lansarea împrumutului prin subscripție întreprinderea este obligată să publice un prospect de emisiune care să cuprindă informații capabile să asigure pe viitorii creditori că întreprinderea este solvabilă. Prospectul conține informații cu privire la mărimea capitalului social și a rezervelor, situația patrimoniului social potrivit bilanțului aprobat, suma împrumutului obligatar, numărul obligațiunilor care urmează să fie emise precum și acelor care au mai fost emise, valoarea nominală a obligațiunilor, durata împrumutului, rata dobânzii precum și sarcinile care grevează imobilele societății.

Orice tip de obligațiune se caracterizează prin:

– valoarea nominală, care servește drept bază de calcul a dobânzii;

– rata dobânzii care, de regulă, este fixă, motiv pentru care înscrisurile se mai numesc și valori cu venit fix;

– prețul de emisiune care reprezintă suma plătită de investitor pentru a cumpăra o obligațiune și care poate să fie mai mare (cu primă de emisiune), egal sau mai mic decât valoarea nominală;

– prețul de rambursare este prețul pe care întreprinderea îl plătește la scadența deținătorului de obligațiune și care poate să fie egal sau mai mare (cu primă de rambursare) decât valoarea nominală a obligațiunii;

– modalitatea de rambursare a împrumutului care se referă la: rambursarea prin amortismente constante; rambursare prin anuități constante; rambursare la scadență.

În ceea ce privește procedeul de rambursare, acesta poate fi prin răscumpărare la bursă (când cursul este avantajos pentru întreprindere) și prin tragere la sorți.

Întreprinderea emitentă poate să-și reducă datoria, răscumpărând la bursă, în anumite situații, obligațiuni la un preț ce poate fi inferior valorii de rambursare.

Persoanele care acordă împrumuturi sub formă de obligațiuni, spre deosebire de acționarii care sunt coproprietari, nu posedă decât un drept de creanță asupra întreprinderii. Drepturile juridice legate de obligațiuni sunt identice.

Potrivit legislației (Legea 31/1990), o societate pe acțiuni poate emite obligațiuni la purtător sau nominative, pentru o sumă globală care să nu depășească ¾ din capitalul social existent. În același timp, se prevede și un prag de valori a obligațiunii individuale.

Deținătorul obligațiunii poate păstra înscrisul până la scadență și să încaseze anual dobânda. În cazul în care are nevoie de capital lichid pentru a-l reinvesti în afaceri, deținătorul poate vinde obligațiunile la bursă la un preț (curs) mai mare sau mai mic decât valoarea nominală, în funcție de perspectivele întreprinderii. Vânzarea obligațiunilor la bursă și schimbarea prin acest transfer a proprietarilor nu afectează cu nimic activitatea întreprinderii emitente care achită dobânda la sfârșitul anului celor ce prezintă înscrisurile.

În practica economiei de piață se pot utiliza mai multe tipuri de obligațiuni și anume: obligațiuni simple sau clasice, obligațiuni cu dobânzi variabile, obligațiunile convertibile în acțiuni, obligațiuni cu bonuri de subscripție la acțiuni, obligațiuni cu cupon zero, obligațiuni riscante, obligațiuni perpetue;

În situația unor împrumuturi internaționale se emit așa numitele euro-obligațiuni. La asemenea titluri apelează societățile comerciale multinaționale. Euro-obligațiunile nu sunt legate de o anumită piață, particularitate ce le conferă un circuit internațional.

2.2. Capitalul împrumutat pe termen scurt

Ca urmare a insuficienței capitalului permanent, pe parcursul ciclului de exploatare întreprinderea își completează nevoia de capitaluri cu împrumuturi pe termen scurt. Capitalul împrumutat pe termen scurt poate să provină din:

– creditul comercial acordat de furnizori;

– creditul bancar pe termen scurt.

Creditul comercial acordat de furnizori, numit și credit de furnizori, apare ca urmare a existenței între partenerii de afaceri a unor înțelegeri sau contracte referitoare la condițiile de livrare, termenele și modalitățile de plată. Existența unei distanțe în timp între momentul livrării produselor și momentul plății, generează la cumpărător existența unor capitaluri care îmbracă formă materială sau bănească și pe care acesta le folosește fără costuri.

Creditul bancar pe termen scurt este destinat acoperirii nevoilor temporare de funcționare ale întreprinderii. El se poate acorda sub formă de:

– creanțe comerciale;

– credite de trezorerie.

Creanțele comerciale se acordă sub formă de titluri de credit prin instrumente specifice, cum ar fi: biletul de ordin, cambia și cecul. Aceste înscrisuri sunt cunoscute și sub denumirea de efecte de comerț. Cu ajutorul lor, întreprinderea primește credit dar poate și acorda, la rândul ei, astfel de credit.

Creditele de trezorerie sunt acordate întreprinderii pe termen de până la un an de zile, iar rata dobânzii este variabilă pe durata de angajare a creditului.

După negocierea creditului de trezorerie, înțelegerea dintre client și bancă se concretizează prin semnarea unui contract de credit. Acesta cuprinde: suma împrumutată; rata dobânzii; scadențarul cu sumele aferente; garanțiile aduse pentru obținerea creditului; alte condiții.

Față de creditarea pe termen mediu și lung, creditarea bancară pe termen scurt prezintă unele avantaje legate de costurile mai reduse și flexibilitate în acordare și garantare. Problematica creditului pe termen scurt fiind legată de gestiunea activelor circulante, urmează să fie aprofundată în capitolul privind finanțarea acestora.

Bibliografie

Nistor I., Finanțele întreprinderii, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag. 33-34;

M. Toma, P. Brezeanu, Finanțe și gestiune financiară, Ed. Economică, București, 1996, pag. 35-68;

Nistor I., Lăcătuș V., Finanțele întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag. 7-28

Nistor I., Finanțele întreprinderii, Ed. Presa Univ.Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag. 44-45,

Toma M., Brezeanu P., Finanțe și gestiune financiară, Ed. Economică, București, 1996, pag.240-279;.

Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag.42-48

Bibliografie

Nistor I., Finanțele întreprinderii, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag. 33-34;

M. Toma, P. Brezeanu, Finanțe și gestiune financiară, Ed. Economică, București, 1996, pag. 35-68;

Nistor I., Lăcătuș V., Finanțele întreprinderii, Studii aplicative, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, pag. 7-28

Nistor I., Finanțele întreprinderii, Ed. Presa Univ.Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, pag. 44-45,

Toma M., Brezeanu P., Finanțe și gestiune financiară, Ed. Economică, București, 1996, pag.240-279;.

Giurgiu A., Mecanismul financiar al întreprinzătorului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag.42-48