CAPI TOLUL I: CAUZELE ȘI PREMISELE RESTAURAȚIE I CARLISTE [623424]

4
CAPI TOLUL I: CAUZELE ȘI PREMISELE „RESTAURAȚIE I” CARLISTE

1.1. Regența în vârtejul confruntărilor politice
Între 1881 -1947, România a avut la cârma ei patru regi, cel de al treilea, fiind regele
Carol al II -lea. În istoria regalității europene, Carol al II -lea a fost o personalitate destul de
pitorească. Iubea uniformele și paradele. Arareori a putut fi văzut purtând altceva decât uniforma
militară. Carol s -a născut la 3/15 octombrie 1892 la Castelul Peleș, fiind primul copil al regelui
Ferdinand și al regine i Maria. Perechea regală și -a pus mari speranțe în prințul moștenitor. Carol
era un copil inteligent, iubea cartea, vorbea limbi străine (între care engleza, franceza și
germana) și era carismatic. Spre marea durere a regelui Ferdinand și a reginei Maria, tinerețea
prințului Carol a fost un lung șir de scandaluri amoroase.
Domnia lui Carol al II -lea a durat câteva luni peste un deceniu, de la 8 iulie 1930 până la
6 septembrie 1940. Acești zece ani au fost și cei în care România interbelică, „întregită în
hotarele ei naționale, și -a dovedit viabilitatea și s -a afirmat ca o putere europeană de dimensiuni
mijlocii. Ultimile luni ale domniei sale au fost cele ale destrămării României Mari ”1. Fuga lui
Carol la Odesa cu Zizi Lambrino, în vreme de grea încercare p entru țară, a demonstrat această
lipsă fundamentală a viitorului monarh și i -a pus pe părinții săi, dar și întrega Românie, în fața
unei situații dintre cele mai grave. Deși aceasta a putut să fie redresată, ajungându -se chiar la
căsătoria prințului cu pri nțesa Elena, în mo d evident tânărul nu a făcut o „deosebire calitativă ”
între această căsătorie și pasiunile sale. A urmat legătura cu Mirella Marcovici și apoi, în
februarie 1925, cea cu Elena Lupescu.
Renunțarea la succesiune, oficializarea înlăturării sale, ca și viața de exil au caracterizat
existența principelui în anii 1925 -1930. „Procesul -răzbunare ” pe care i l -a intentat Ioana (Zizi)
Lambrino, moartea regelui Ferdinand și preluarea domniei sale de către fiul său Mihai sub o
Regență, încercarea de revenire din mai 1928 au precedat momen tul decisiv din iunie 1930, al
„Restaurației ”.
Un lanț de complicități, de la prințul regent Nicolae, fratele său, la prim -ministrul Iuliu
Maniu, dar mai ales evidentul eșec al Regenței, ca și farmecul care -l exerci ta prințul asupra
multora, i -au redeschis nu numai porțile patriei, dar și calea liberă spre Tron. Chiar mama sa,

1 Lilly Marcou, Carol al II -lea. Regele trădat , Prefață de Academician Dan Berindei, Traducere și note de Elena
Zamfirescu, București, Editura Corint, 2002, p. 5.

5
regina Maria, nota: „Carol este odios, dar este bărbat ”2. De fapt, noul re ge avea însușirile unui
monarh, după cum avea și suficiente defecte. Era dornic de a conduce singur, dar a avut
abilitatea, pentru început, de a nu forța cursul lucrurilor.
Carol al II -lea nu s -a înțeles cu propria mama, regina Maria, și nici cu soția sa, regina
Elena și nici cu fratele său, prințul Nicolae. Cu timpul simp atia mulțimii pentru Carol al II -lea a
început să scadă. Carol al II -lea era gelos pe fiul său pentru afecțiunea pe care poporul o arăta
micuțului rege detronat3.
Ca urmare a morții regelui Ferdinand, în după -amiaza zilei de 20 iulie 1927 a avut loc
ședinț a comună a Adunării Deputaților și Senatului în cadrul căreia cei trei – principele Nicolae,
patriarhul Miron Cristea și juristul Gh. Buzdugan – au depus următorul jurământ „Jur credință
Majestății Sale Regelui Mihai I. Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține
drepturile lor naționale și integritatea teritoriului ”4.
Pentru a oferi noului suveran – de fapt Regenței – posibilitatea de a -și exercita prerogativa
constituțională de a numi miniștri, Ion I.C. Brătianu și -a depus demisia, dar mandatul i -a fost
reconfirmat imediat. Guvernul Ion I. C. Brătianu a luat măsuri de siguranță, pentru a împiedica
orice manifestație ostilă a Actului de la 4 ianuarie 1925, sau o eventuală încercare a principelui
Carol de a veni în țară, „starea de asediu a fost extinsă la nivelul întregii țări, iar presa a fost
supusă unei severe cenzuri. Mai mulți ofițeri și oameni politici, între care și Nicolae Iorga, au
fost atenționați să nu facă propagandă în favoarea fostului principe ”5.
Din ordinul Guvernului, sup ravegherea lui Carol a devenit foarte strictă, agenții
Siguranței trimiși din România informând Bucureștiul asupra oricărei deplasări a fostului
principe.
În ziua de 25 iulie 1927 a fost dată publicității Proclamația Înaltei Regențe , în care
aceasta se ang aja să asi gure regelui Mihai I „putința să domnească peste o țară care prin

2 Ibidem , p. 7.
3 C. Rădulescu Motru, P.P. Panaitescu, Tudor Vianu, Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade,
Constanti n Moisil, Mircea Ionnițiu, Teșu Solomovici, Monarhia românească, Carol I -Ferdinand I -Carol II -Mihai I ,
Editura Teșu, București, 2008, p. 149.
4 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866 -1947) , volumul III, Carol al II -lea, Editura
Enciclopedică, București, 2001, p. 7.
5 Nicolae Iorga, România contemporană de la 1904 la 1930. Supt trei regi , Ediție de Valeriu Râpeanu și Sanda
Râpeanu, Editura PRO, București, 1999, p. 358.

6
dezvoltarea ei firească și neîntreruptă să răspundă așteptărilor puse de marii lui înaintași în
viitorul României ”6.
La 2 august 1927 a fost adoptat proiectul de lege pentru fixare a listei civile a Casei
Regale, potrivit căreia „regele Mihai dispunea de 22 milioane lei (dintre care 6 milioane pentru
regenții Miron Cristea și Gh. Buzdugan), principele Nicolae de 7 milioane, regina Maria de 20
milioane, iar principesa Elena (mama lui Mihai) de 7 milioane lei. Erau sume considerabile,
menite să asigure familiei domnitoare – în rândul căreia intrau doi regenți – un trai îmbelșugat,
lipsit de griji materiale ”7.
A doua zi, 3 august, s -au operat modificări în Statutul Casei Regale, care pre cizau că
„Regența exercita unele prerogative ale șefului acestei Case ”8. Dar I.C. Brătianu nu a socotit că
ar trebui elaborat un Statut al Regenței, care să reglementeze statutul și modul de funcționare a
acesteia sau să aibă în vedere unele situații limit ă, precum cazurile de boală, nedemnitate sau
moartea unui regent. Acest fapt va declanșa serioase complicații, ce aveau să fie rezolvate într -un
mod cu totul subiectiv. În ședinta Consiliului de Miniștri din 25 iulie 1927, prezidată de
principele Nicolae, s-a stabilit că, de regulă, „la rezolvarea problemelor de stat vor participa toți
regenții, dar că se putea lucra și în doi. În cazul unui dezacord între cei trei, hotărârea se lua cu
majoritate de voturi ”9.
O dată cu intrarea în funcțiune a Regenței încep ea o nouă etapă în istoria vieții politice
din România. În acel moment, pentru toată lumea, era limpede că instituția moharhiei devenise
un decor, și că întrega putere se afla, de fapt, în mâinile lui I.C. Brătianu, președintele Partidului
Național -Libera l10.
Patriarhul Miron Cristea și Gh. Buzdugan , care -și datorau înalta demnitate de regenți lui
I.C. Brătianu – erau covârșiți de personalitatea acestuia. Princi pele Nicolae, care nu avea nicio
vocație politică și accepta sarcina de regent ca pe o povară d e care s -ar fi debarasat cu bucurie,

6 „Monitorul Oficial ”, nr. 162 din 25 iulie 1927.
7 Arhivele Naț ionale Isto rice Centrale (în continuare A. N.I.C.) fond Casa Regală, Regență -Mihai , dos. 10/1927, f.
14; apud Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866 -1947 ), p. 7.
8 Ioan Scurtu, op. cit. , p. 8.; Cf. și A.N.I.C ., fond Preș. Cons . de M in., dos. 17.1927, f. 308, apud Ioan Scurtu, op.
cit., p. 7.
9 „Aurora ” din 27 iulie 1927.
10 Marcel Știrban, Din istoria României. 1918 -1921. Probleme ale vieții politice, economice și sociale , Editura
Dacia, Cluj Napoca, 1987, pp. 117 -119.

7
recunoștea și el, autoritatea deplină a lui I.C. Brătianu. Într -un anumit sens, acesta este momentul
când dominația președintelui Partidului Național -Liberal a ajuns la zenit.
La 12 august 1927 au fost ridicate starea d e asediu și cenzura respectivă, în schimbul
angajamentului luat de ziariști că nu vor publica articolele privitoare la “chestia închisă ”11.
Ion I. C. Brătianu manifesta o anumită aroganță față de Regență și de membrii familiei
regale. Astfel, la 31 iulie 1 927, când Gheorghe Buzdugan i -a cerut explicații în legătură cu
desființarea Subsecretariatului de Stat de la Ministerul de Finanțe și trecerea lui la Președinția
Consiliului de Miniștri, I .C. Brătianu a replicat sec că „ n-are de dat explicații ”.
De aseme nea, la 2 august 1927, când principele Nicolae s -a pronunțat pentru colaborarea
tuturor partidelor pentru a învinge greutățile care stăteau în fața Țării, șeful Guvernului a
declarat, pe un ton categoric, că „nu simțea nevoia ” unei asemenea colaborări. Dup ă ce ani în șir
cultivase speranțele reginei Maria că în timpul Regenței va juca un rol politic de marcă, acum
I.C. Brătianu nu era dispus să tolereze veleitățile acesteia. Când regina -văduvă l -a informat că
dorea să plece la Paris pentru a discuta cu Caro l anumite probleme de familie, șeful Partidului
Național -Liberal s -a opus cu cuvintele: „ Dacă mă mai plictisiți cu afacerile dvs. familiale, voi
proclama republica ”12.
Existența Regenței a fost privită cu neîncredere de o mare parte a opiniei publice și era
contestată de principalul partid de opoziție. Astfel, în ședința Adunării Deputaților din 25 iulie
1927, Iuliu Maniu a declar at că Regența a fost alcătuită fără libera exprimare a poporului, adică
al național -țărăniștilor. Totodată, el a afirmat că Regenț a, care exista în fapt, avea obligația să
asigure respectarea strictă a legalității și drepturile cetățenești și, în primul rând, să dizolve
Parlamentul pentru a se organiza alegeri libere. Declarația președintelui Partidului Național –
Țărănesc a fost imedi at respi nsă de I.C. Brătianu, ca fiind „ în contrazicere cu elementarul simț
politic reclamat de la cei care năzuiesc a reprezenta interesele obștești ”13.
Încă din momentul morții lui Ferdinand se conturau două grupări, cu vederi substanțial
diferite, privi nd instituția Regenței: o grupare – în frunte cu Partidul Național -Liberal – care
acționa pentru menținerea Actului de la 4 ianuarie pe baza căruia ființa Regența; în timp ce o altă
grupare – reprezentată de Partidul Național -Țărănesc – recunoștea Regența doar ca un fapt

11 „Aurora ” din 14 august 1927.
12 A.N.I.C ., fond Casa Regală. Car ol Caraiman, dos. 3/1927, f. 1, apud Ioan Scurtu, op.cit., p. 9.
13 Ibidem .

8
împlinit, supunând -o unor critici virulente, amenințând cu anularea Actului de la 4 ianuarie și
aducerea lui Carol în Țară.
Fostul principe devenea „ un steag ” al adversarilor guvernării liberale. Avea dreptate
Simona Lahovary când aprecia c ă, sub amenințarea unei Regențe care să dureze 15 ani, „ opoziția
se transformă în carlism, fără entuziasm pentru persoana principelui, ci în convingerea,
omenească, de altfel, că cui pe cui se scoate14.
La 31 iulie 1927, principele Carol a făcut o declarați e ziarului parizian „ Le Matin ”, în
care ținea să precizeze că, „pentru un motiv de demnitate ”, a fost „ silit de împrejurări grave de
către persoane și prin mijloace asupra cărora cred de cuviință să mă abțin de a da astăzi
lămuriri ”, să renunțe la prerogat ivele sale de moștenitor al Coroanei. Carol susținea că
„legendele de ordin sentimental ” ce au fost răspândite “nu au nici o legătură cu hotărârea mea ”.
Exprimându -și deschis veleitățile de preten dent la Tron, Carol conchidea: „ Aceasta situație îmi
dă drep tul să intervin personal […] niciodată n -aș putea pregeta de a mă supune poporului meu și
de a răspunde chemării sale, când ea s -ar îndrepta către mine ”15.
Era prima declarație publică în care fostul principe își exprima dorința de a reveni în Țară
pentru a ocupa Tronul. Dar Guvernul se menținea ferm pe poziția sa, I.C. Brătianu afirma, în
ședința Adunării Deputaților din 27 octombrie 1927, că oricine se împotrivește ordinii
constituționale stabilite „este inamic al statului ” și „ se va izbi de neclintita noa stră hotărâre ”.
Totodată, făcând aluzie la fostul principe, șeful Guvernului declara că es te inamic al statului cel
care „ năzuiește, prin oricare mijloace, să ia Coroana de pe capul suveranului legitim, căruia,
potrivit Constituțiunii, îi revine, prin graț ia lui Dumnezeu și voință națională, din clipa când,
după hotărârea regelui Ferdinand, s -a luat act, cu îndeplinirea tuturor formelor legale, de
renunțare la tron, după singura voință și complet conștient de fapta sa, așa cum însuși a declarat
acela care p ână atunci fusese principe moștenitor ”16.
Deoarece presa internațională găsise un nou prilej de a face speculații în legătură cu
situația din România, I .C. Brătianu a trimis ziarului „ Daily Mail ” o telegramă, la cererea direcției
acestuia, care s -a și publi cat în numărul din 27 octombrie. Șeful Guvernului român d eclara că în
România exista un „ calm complet ”, doar fostul subsecretar de stat de la Ministerul de Finanțe,

14 „Magazin istoric ”, nr. 4/1974, p. 92.
15 A.N.I.C ., fond Casa Regală. Car ol Caraiman, dos. 2/1927, f. 11, apud Ioan Scurtu, op. cit ., p. 11.
16 Ibidem .

9
M. Manoilescu și „ un grup neînsemnat ”, au încercat o acțiune în favoarea ex -prințului Carol .
Având în vedere acțiunea lui Manoilescu și documentele ce s -au găsit, „ Guvernul a crezut că nu
trebuie să se rețină de la a întreprinde o acțiune împotriva lui, conform cu cerințele legii ”17.
Președintele Consiliului de Miniștri ținea să se știe și în afa ra hotarelor Țării că „succesiunea la
Tron era o chestiune hotărâtă, asupra căreia nu se mai putea discuta ”, și încheia cu afirmația că
„opinia publică din România privește afacerea Manoilescu ca un simplu incident „18.
Fostul principe a replicat imediat, în tr-un interviu ziarului „ L’Intransigeant ”: „am spus și
repet că nu mă voi amesteca niciodată în politica țării mele pentru a aduce tulburări și pentru a
exercita violențe. Dar am adăugat că dacă opinia publică ar îndrepta către mine un apel, aș
considera o lașitate să mă sustrag acestui apel ”. El a dezvăluit că de trei luni „ unii șefi de partid,
și în special ai Partidului Național -Țărănesc ”, i-au cerut să facă o nouă declarație în legătură cu
succesiunea la Tron, dar el a refuzat, considerând că gestul era prematur. Până la urmă a cedat,
trimițând răspunsul prin M. Manoilescu, dar acesta a fost arestat, acuzat de înaltă trădare, depus
la o închisoare militară și apoi adus la judecată în față unei Curți Marțiale. De fapt, Carol viza
direct șeful Guvernului: „Ori situația este pașnică, liniștea domnește în România și astfel de
măsuri dictatoriale sunt uimitoare. Ori opinia este în adevăr mișcată, este dispusă să -și primească
prințul și toate măsurile de constrângere, de teroare sunt mijloace menite să înăbușe expresiunea
voinței populare ”. În încheierea interviului său, Carol făcea o mă rturisire plină de înțelesuri:
„Aștept să -mi sune ora, dacă această oră trebuie să sune într -o zi”19.
Surpriza s -a produs la 14 noiembrie ora 2 noaptea, când Consiliul de judecată a hotărât,
cu 3 voturi pentru și 3 contra, achitarea lui M. Manoilescu.
Partidul Național -Țărănesc cultiva cu grijă echivocul, cerând puterea din mâinile
Regenței, dar vehiculând și numele fostului principe. Liderii național -țărăniști și -au dat seama că
cea mai eficientă metodă de a impresiona Regența și de a lovi în Vintilă Brătianu era „ șantajul cu
prințul Carol ”.
În acest sens, era semnificativ intervi ul dat de Iuliu Maniu ziarului „ Petit Parisien ”,
apărut în presa românească la 29 decembrie 1927: “Ce ea ce ne desparte de liberali nu este chestia

17 Ioan Scurtu , op. cit., p. 21.
18 „Adevĕrul ” din 5 noiembrie 1927.
19 Ibidem .

10
dinastică, divergența este mult mai însemnată. Ne deosebim asupra însăși principiilor de
guvernământ, de deosebim asupra felului de a administra și guverna România ”.
Declarația că Partidul Național -Țărănesc re specta ordinea constituțională era estompată
de elo giile aduse fostului principe: „ Prințul Cartol este un om inteligent, bine înzestrat, simpatic
și bine pregătit pentru a fi rege. Cred că ar fi fost un rege foarte bun pentru noi ”. Totodată, el
acuza Regen ța că îi „ favorizează pe liberali ” și declara că partidul să u nu putea tolera acest fapt.
În cazul în care regenții continuau pe această lin ie, național -țărăniștii se vor „ considera absolut
liberi, dacă vom socoti în acel moment, fie să facem un apel la pr inț, fie să instituim republica ”20.
Până în anul 1927, regele Ferdinand, Ionel Brătianu, Barbu Știrbey erau bariere foarte
dure pentru „Restaurație ”, pentru că încă nu apăruseră circumstanțe în acest sens. Totuși aceste
circumstanțe, își fac apariția în anu l 1930, moment la care criza economică și politică declanșată
solicită o schimbare. Asfel că populația, își pune speranțe mari în revenirea în Țară a principelui
Carol.
Regența era prea slabă și divizată, iar forțele politice la fel, chiar și intrigile de la Paris,
din preajma lui Carol, comportau dimensiuni mari, de aceea, mulți dintre politicieni influenți și
înalți comandanți militari, au ajuns la un acord comun cu privire la întoarcerea lui Carol pe
Tronul Țării.
Clipa întoarcerii lui Carol apare pe la începutul verii anului 1930, cu toate că acesta nu a
avut un plan bine determinat și concret, neștiind dacă va fi rege sau va primi un loc în Regență.
Prințul Carol simte că îi priește un curent favorabil pentru el în România și dorește să -l
exploateze, c hiar cu riscul de a fi expluzat.

1.2. Exilul prințului Carol și viitoarea Camarilă
Prințul Carol era primul născut, la 15 octombrie 1893, în familia moștenitoare a Tronului
României, Ferdinand și Maria21. Venirea sa pe lume a trezit un adevărat entuziasm din pa rtea
sobrului rege Carol I, convins că, astfel, Dinastia de Hohelzolern va avea un „viitor consolidat în

20 „Adevĕrul ” din 29 decembrie 1927.
21 „Carol I, Ferdinand și Carol al II -lea”, vezi Anexa 1, foto 1, cf. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki
(consultat la 15.0 1.2017).

11
România. În realitate, noul născut va fi fundamental deosebit de Carol I, contribuind major la
decăderea Dinastiei și a României ”22.
Principele Carol nu avea sentimentul datoriei față de Țară, așa cum îl întâlnim la Carol I
și Ferdinand. Satisfacerea plăcerilor personale a fost totdeauna pusă, în cazul său, pe primul plan.
„Era inteligent, dar fără o cultură profundă. Nu urmase cursurile unei școli sau universități, ci
fusese pregătit de profesori particulari. Aceștia acordau, smeriți, bacalaureatul, în urma unui
examen însolit la Castelul Peleș, în iunie 1912, cu participarea copleșitoare pentru examinatori a
întregii Familii Regale, în frunte chiar cu regele Carol ”23.
În primii 32 de ani de viață, Carol a renunțat de trei ori la calitatea de principe moștenitor
al Coroanei României, dovedind, astfel, o deplină lipsă de considerație și față de Coroană și față
de România.
La 27 august/9 septembrie 1918, Carol părăsea unitatea militară pe care o comanda,
Regimentul 8 Vânători, și, deghizat, a ajuns de la Târgul Neamț la Odesa; era o adevărată
dezertare pe timp de război, ceea ce pentru un militar de rând, se pedepsea cu condamnarea la
moarte. La Odesa s -a căsătorit cu Ioana Maria Valentina Lambrino (Zizi)24, încălcând Statutul
Familiei Regale și anunțând că este gata să renunțe la calitatea de principe moștenitor.
Va fi convins să revină în Țară, iar căsătoria va fi anulată la 8 ianuarie 1919. La 1 august
1919, va înainta regelui o scrisoare cu a doua renunțare la calitatea de principe moștenitor. Pe 3
februarie 1920 se va naște Mircea Grigore Lambrino, pe care Carol îl recunoscuse ca fiul său,
printr -o scrisoare către Zizi Lambrino abia la 2 iunie 1920, în urma înțelegerii cu Casa Regală,
prin c are primea o rentă substanțială, din acel moment, va trăi în străinătate.
Ajuns liber, Carol se va căsători, din voința mamei sale, cu principesa Elena a Greciei, la
10 martie 1921; iar pe 25 octombrie același an se va naște copilul celor doi, Mihai25. Din 1922,
prințul moștenitor își arată tot mai des dorința de a se amestec a în viața politică, dorind să
„elibereze Coroana ” de sub tutela lui I.C. Brătianu26.

22 Petre Țurlea, Carol al II -lea și Camarila Regală , Editura Semne, București, 2010, p. 9.
23 Idem , Bacalaureat la castel , în „ Historia ”, VI, 59, noiembrie 2016, pp. 12 -13.
24 „Carol II și Zizi Lambrino ”, vezi Anexa 1, fo to 2, cf. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki (consultat la
15.01.2017).
25 Ioan Scurtu, Criza dinastică din România , Editura Enciclopedică, București, 1996, pp. 7 -8.
26 Ioan Scurtu , Istoria româ nilor în timpul celor patru regi (1866 -1947), Volumul II, Ferdinand , Editura
Enciclopedică, București, 2003, pp. 248 -249.

12
Pe acest fundal, va interveni noua aventură a lui Carol, cu Elena Lupescu. Amândouă
planurile, cel al relației amoroase cu Elena Lupescu, vor conduce spre a treia renunțare la
calitatea de principe moștenitor, în decembrie 1925. Au urmat încercările, mai mult de formă, de
a-l determina pe prinț să renunțe la hotăr ârea anunțată. Refuzul lui Carol, care se simțea mai bine
lângă Elena Lupescu în Italia, decât lângă un prim ministru dominator și o soție la care nu ținuse,
în mod real, niciodată, în România, a dus la Actul din 4 ianuarie 1926, de acceptare a renunțării
la calitatea de principe moștenitor. Carol va acuza drept cauză determinantă a acestui gest al său
manevrele lui I.C. Brătianu, „iar acesta va accentua pe firea instabilă a prințului și pe legătura sa
extraconjugală ”27.
Credibil este, însă, pe această temă, un raport al Siguranței alcătuit în preajma morții lui
Ferdinand, iulie 1927, comandat evident de cei ce se pregăteau să înfrunte o eventuală tentativă a
lui Carol de reîntoarcere și strângeau dovezi că prințul nu a fost alungat pe teme politice, ci a
plecat de bună voie, datorită caracterului său ușuratic, a lipsei responsabilitații față de Țară; se
demonstra, printr -un asemenea material, nocivitatea, pentru România, a reîntoarcerii.
Totuși Carol s -a folosit de participarea la funeraliile reginei Marii Br itanii, la sfârșitul lui
1925, și a rămas în străinătate, unde o trimisese din timp pe Elena Lupescu. Neîndoielnic
puternic, regele s -a dovedit slab și neputincios în fața acestei femei atractive și inteligente, care a
știut să -l stăpânească, astfel că per sonalitatea lui Carol al II -lea, a fost „sentimentală și
răzbunătoare, fidelă sieși și necruțătoare cu ceilalți ”28.
A urmat scrisoarea de renunțare la calitatea de principe moștenitor al Tronului și Actul
din 4 ianuarie 1926, de acceptare a acestei renunță ri, pe locul vacant ajungând minorul principe
Mihai29.
Nemaifiind principe, Ca rol a trebuit să -și ia un nume „ civil”, pe care și l -a ales singur. În
telegrama cifrată trimisă de generalul Condeescu de la Milano, lui Constantin Hiott, se menționa:
„În amint irea locului unde s -a născut, singurul nume ce -i convine este Carol Caraiman ”.
Obținând asentimentul regelui Ferdinand, Hiott nota pe formularul telegramei: „ 9 februarie 1926.
Din înalt ordin, se aprobă ”. În aceeași zi era trimisă o adresă către ministrul secretar de Stat la
Justiție, în calitatea sa de „ ofițer al Stării Civile pentru actele civile ale Familiei Domnitoare ”.

27 Petre Țurlea, Carol al II lea …, p. 11.
28 Vartan Arachelian, Cartea regelui romantic și a fiilor fără de țară , Editura Rao, București, 2015, p. 7.
29 Ioan Scurtu , Istoria românilor …, pp. 132 -134.

13
Acesta va semna, împreună cu Constantin Rătescu, secretar general al Ministrul de Justiție, pe 26
februarie 1926, procesul -verbal de ap robare a schimbării numelui. Se va opera “adopția de
nume ”, conform indicației Ministerului, “pe marginea actului de naștere al A.S.R. principele
Carol ”30. Astfel, Carol a devenit civil.
În pofida sfaturilor insistente de la București, unde Brătianu dorea ca fostul prinț să nu -și
stabilească reședința într -un loc prea vizibil pentru presa occidentală, pentru ca evenimentele din
România să nu devină subiectul acesteia, Carol va opta pentru Paris.
Aici va renunța la soluția comodă a hotelului, unde nu -și put ea asigura intimitatea, dorită
în primul rând pentru a împiedica supravegherea pe care o bănuia din partea Guvernului de la
București, și, a închiriat, iar apoi a cumpărat o „vilă în apropiere, la Neuilly, apoi un castel mic la
Coësme din Normandia (pe num ele Elenei Lupescu) și altul în Belgia, la Ardenne ”31.
Pretextul mutării la Paris: dorința de a urma cursuri universitare de Istorie și Filosofie32.
În Franța va avea reședința permanentă până la momentul „Restaurației ”, 1930. Din momentul
stabilirii la Pari s, între Carol și autoritățile române – Familia Regală, Guvernul, Legația de la
Paris – au fost permanent relații ambigue. Prințul dorea să fie perceput ca având un
comportament corect, păstrând angajamentele ce și le luase. În practică, prințul nu a consi derat
ca definitiv Actul din 4 ianuarie 1926, și -și caută pașii pentru o revenire, dar în condiții care nu l –
ar face subordonat Guvernu lui: I.C. Brătianu nu avea încredere în cuvântul prințului și, ca
urmare, a organizat o supraveghere strictă a acestuia. În schimb noul prim ministru, generalul
Alexandru Averescu, a oscilat în atitudinea sa față de Carol, adoptând o poziție mai fermă doar
sub presiunea lui Brătianu. Ambele părți urmăreau să -și atragă opinia publică. De aceea, au
popularizat versiunea lor as upra renunțării la Tron. Guvernul a publicat atât scrisoarea de
renunțare din decembrie 1925, cât și Actul de fixare a noii succesiuni în Familia Regală, din
ianuarie 1926. În același timp, în România a început să circule o foaie volantă (tipărită doar pe o
față) cu titlul „Adevărul în chestiunea abdicării principelui Carol ”33.

30 A.N.I.C ., fond Casa Regală, Carol C araiman, dosar 5/1927, f. 51 -52, apud Ioan Scurtu , Istoria rom ânilor …, p.
133.
31 Ioan Scurtu, Criza dinastică …, p.64 .
32 A.N.I.C ., fond Casa Regală, Carol Caraiman, dosar 5/1927, f. 279, apud Ioan Scurtu , Istoria româ nilor …, p. 134.
33 Ioan Scurtu, Criza dinastică …, p.66.

14
Foaia cuprindea i nterviul dat de Carol ziarului „ Le Matin ”, care apăruse în numărul din 7
ianuarie 1926, dar fusese luat de ziaristul danez D. Bogholm în decembrie 1925. Chiar din tit lu
se indicau drep t cauze ale renunțării la Tron „ motivele politice ”.
Comentariile ziaristului danez par a fi fost scrise chiar de Carol. Se neagă ferm existența
motivelor se ntimentale, cauza reală a fost „ înverșunata luptă pe care el a purtat -o împotriv a
Ministerului celor doi frați Brătianu, adevărații stăpâni ai României de foarte mulți ani, care erau
sprijiniți de regina Maria ”34.
Carol se îndrept a împotriva primului ministru:„ Nu se mulțumește de a disprețui personal
pe domnul Brătianu, el îl socotește vătămător României. El însuși [Carol] socotindu -se
reprezentantul unei Românii noi, cu totul deosebită, condusă în viitor de un Guvern de
colaborare națională, capabil de a pune în valoare bogățiile Țării ”35.
Prințul dorise să organizeze o mare mișcare as emănătoare fascismului, sprijinindu -se pe
masele țarănești, întreținea relații călduroase cu partidele de opoziție și ar fi putut atrage părți din
Partidul Național Liberal, provocând o ruptură în rândurile acestuia. Ziaristul prezenta o situație
reală. În epocă, se contura tot mai bine ideea că soluția pentru înlăturarea liberalilor de la Putere
era înființarea, din rândurile Opoziției, al unui al doilea partid puternic, capabil să facă față
Brătienilor, un catalizator, din rândul Familiei Regale, al forțe lor antiliberale, putea să
impulsioneze atingerea țelului, pentru că mulți oameni politici gândeau în acest fel.
Tot corect ă era și cealaltă afirmație în „ Le Matin ”; Carol într -adevăr era un admirator al
soluției dictatoriale pe care mergea Italia. Întrebă rii ziaristului dacă este fascist, nu-i răspundea,
dar, comenta: „e ste un lucru surprizător și minunat deosebirea între Italia de astăzi și Italia
dinaintea marșului cămășilor negre asupra Romei. E o adevărată minune ceea ce a săvârșit în
Italia fascismul sub autoritatea Ducelui său ”36. Se desprindeau astfel ușor concluziile interviului,
în complexitatea de motive care duseseră la renunțarea la Tron, trebuie introdusă și lupta între
sistemul democrației parlamentare, reprezentat de Brătianu și aspirația cătr e un regim dictatorial,
reprezentată de Carol. Prințul se plângea ziaristul ui că Guvernul îi este dușman: „ Mi s-a refuzat
încredințarea Regenței acum câteva luni, când regele și regina au plecat în Franța. Au preferat să
constituie un Consiliu de Regență î n care eu, prinț moștenitor, nici măcar nu am fost admis ”.

34 Petre Țurlea, Carol al II -lea…, p. 15.
35 Ibidem .
36 Ibidem .

15
Își anunța intențiile războinice; renunțarea la Tron „ este departe de a fi o capitulare ”, este
doar „ semnalul unei lupte între două concepții politice ”. Credea, spre deosebire de 1918, că
monarhia în Ro mânia avea viitor, pentru că „ e bună pentru țările care nu sunt înaintate ”. Dar,
„trebuie o însănătoșire politică ”, pentru reali zarea căreia se baza îndeosebi „ pe elementul
țărănesc al neamului nostru, cel mai sănătos și cel mai puțin demoralizat ”. Carol a considerat că
„A dezbrăca pe unii ca să ușurezi numai pe alții însemna faptă nedreaptă ”, în aceste condiții au
luat ființă ulterior legile promulgate de el însuși, pentru ușurarea datoriilor țăranilor37.
Duplicitar, prințul trimitea, în același începu t de an 1926, o scrisoare patriarhului Miron
Cristea, negând existența unui complot împotriva sa, menit să -l determine să plece, a acționat
doar după voința proprie.
Publicarea în România a interviului lui Carol, chiar dacă s -a făcut clandestin, însemna
deschiderea luptei dintre el și Brătianu, după renunțarea la Tron; era contestarea Actului din 4
ianuarie 1926. Dar, indica, pentru prima dată, și existența în Țară a unor forțe care -l susțineau pe
cel exilat: foaia volantă fusese imprimată, evident, în tip ografia unui ziar, slujind celor care
doreau să se constituie drept moștenitori ai Guvernului liberal. Nu se știe dacă a apărut la
impulsul lui Carol, dar se înscrie în maniera de acțiune a acestuia în toată perioada 1925 -1930,
tot ceea ce declara presei o ccidentale era destinat auzului românilor din Țară, singurii cu
adevărat interesați de acțiunile sale viitoare.
Permanent, prințul a lăsat să se planeze asupra intențiilor sale incertitudinea, fapt care i -a
ținut pe liberali într -o constantă alertă. Rapoar tele ce se primeau de la Paris, de la diplomați sau
de la agenții Siguranței, nu erau niciodată pe deplin liniștitoare pentru Guvern. Chiar din
momentul stabilirii lui Carol la Paris, Guvernul de la București a organizat o supraveghere atentă
și permanentă a acestuia, intensificată în timp. Erau antrenați mai mulți agenți ai Siguranței, cu
costuri foarte mari.
Rapoartele trimise la București, numeroase, erau foarte detaliate, uneori și „câte două în
aceeași zi. Notele de plată ale tuturor agenților erau fo arte ridicate, doar într -o singură zi – 5
octombrie 1926, cheltuielile se ridicaseră la 10.782 franci ”38.

37 Cezar Petrescu, Cei trei regi , capitolul Carol al II -lea – Făuritorul României veșnice , Ediție îngrijit ă de Olga
Silvia Turbatu, Fundația Culturală Regală “Principele Carol ”, București, 1935, strada Latină, 8, pp. 151 -152
38 A.N.I.C ., fond Casa Regală, Carol Caraiman, dosar 5/1927, f. 178, apud Ioan Scurtu , Istoria rom ânilor…, p. 135.

16
Într-o largă prezentare a problemei Carol, elaborată de Siguranță în preajma morții lui
Ferdinand, 1927, găsim informații detaliate privind organizarea supravegherii prințului la Paris.
Cauza supravegherii: în România începuse să se creeze o atmosferă favorabilă reîntoarcerii lui
Carol, generate de o serie de nemulțumiri în toate clasele sociale; în primul rând erau ofițerii
tineri – din aviație, marină, Corpul de Vânători de Munte. Întreaga această urmărire, cu atâția
agenți ș i cheltuieli așa de mari, indica o teamă reală a lui I.C. Brătianu față de posibilitatea
reîntoarcerii lui Carol. Teama era alimentată și de unele articole din ziarele europene, car e
anunț au din când în când, „ din surse sigure ”, iminența reîntoarcerii, aceleași zvonuri
răspândindu -le și carliștii din Țară. Uneori, ziarele străine îi desem nau pe adepții lui Carol drept
„complotiști ”, între aceștia, în noiembrie 1926 fiind considerată și regina Maria.
Paralel cu problema Zizi Lambrino, agenții Siguranței erau puși să urmărească și tema
posibilei despărțiri a lui Carol de Elena Lupescu39, tema va deveni subiect permanent al notelor
trimise la București. Formula dezinteresului autorităților de la București pentru separarea lui
Carol de Elena Lupescu exprima o realitate, liberalii, adevărații conducători ai României, chiar
dacă în acel moment era la Guvern Alexandru Averescu, nu aveau nici un interes să vadă
înlăturată piedica ce se motiva de a fi în calea revenirii în Țară a lui Carol, ci preferau ca prințul
să rămână în exil. În același moment, autoritățile române se arătaseră alarmate și de zvonul că
Elena Lupescu ar fi însărcinată, ceea ce ar complica lucrurile. Zvonul fusese lansat chiar de
Carol, în presa franceză, într -un interviu la sfârșitul lui 1926, declarase: „ Nu voi părăsi niciodată
pe doamna Lupescu, care mi -a rămas fidelă în mizerie și aștept nașterea fiului nostru ”40.
Amintind de acțiunile șantajiste ale lui Zizi Lambrino, procesul intentat lui Carol,
scandalul în pre să, aceasta și -a anunțat cartea de memorii, care a constituit în 1926, unul dintre
subiectele des abordate de presa occidentală, chiar și din țările nordice41.
Ziarele vieneze „ Neue Freie Presse ” din 15 februarie 1927 și „ Neues Viener Taglatt ”
din 16 februarie 1927, știau și titlul cărții de memorii: Viața unei femei nenorocite .
Cu o anumită sat isfacție relata presa bulgară: „ Această știre a produs multă indignare la
Curtea Regală Română, întrucât cartea în chestiune va conține în faximile multe scrisori

39 „Carol al II -lea, între dragostea pentru Elene Lupescu și dictatura regală ”, vezi Anexa 1, foto 3, cf.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/carol -al-ii-lea-ntre-dragostea -elena -lupescu -i-dictatura -regal
(consultat la 15.01.2017).
40 Ioan Scurtu , Istoria român ilor…, p. 135.
41 Petre Țurlea, Carol al II -lea…, p. 26.

17
amoroase ale prințului Carol, iar unele chiar violente la adresa reginei Maria ”, în ziarul „ Utro ”,
Sofia din 20 februarie 192742.
Începutul lui 1926 era momentul cân d, după Elena Lupescu și familia sa, Siguranța își
arăta interesul și pentru alți membri din anturajul lui Carol. Între ei Melic S. Mendel, zis Mendel
Mihail sau Mircea Mihail. Aceste este primul din anturajul lui Carol din exil căruia Siguranța îi
întocme ște o fișă completă și chiar îl atrage.
Era ziarist evreu din București, fiu al samsarului Saul Mendel. Scrisese la zi arele din
România, mai ales la „ Chemarea ” și „Facla ”. Fusese corespondent al ziarelor „ Adevărul ” și
„Dimineața ” în Polonia, Italia și Fran ța.
„Este cunoscut de Direcțiune ca unul ce împreună cu N. D. Cocea au dus campania
violentă contra instituțiunilor Statului, cu ocazia mișcării comuniste subversive care se făcea în
cursul anilor 1919 -1920 ”. În octombrie 1921 fusese reclamat autoritățilo r judiciare italiene,
pentru că a încercat să escrocheze în afacerea ștampilării acțiunilor petrolifere române aflate în
mâinile foștilor inamici, la Legația din Roma, fusese condamn at la zece luni de închisoare. La
Paris reprezenta mai multe ziare din Rom ânia. Asista foarte des la dezbaterile Ligii Națiunilor.
Avea capacitate mare de influență, cu multiple cunoștințe printre ziariștii occidentali. Mircea
Mihail era cunoscut în mediile ziariștilor europeni, după cum „ Daily Express „ din 29 ianuarie
1927 îl n umea „ emisarul misterios al prințului Carol ”43. Așadar, un om periculos, în cazul când
Carol s -ar fi hotărât să -l folosească împotriva Guvernului român.
Dacă principalii susținători ai lui Carol erau de o calitate morală joasă, între „ carliștii ”
mai puțin a propiați prințului erau și oameni de valoare. O listă a prin cipalilor „ carliști ” o prezintă
istoricul Ioan Scurtu, care -i împarte pe domenii de activitate. Dintre diplomați: Petru Ciolan,
Alexandru Cretzianu, Nicolae Tătăranu, aflați în diferite posturi la Legații din Occident. Urmau
militari, care erau și cei mai mulți: generalul Condeescu, Anton Holban, Enest Baliff, Nicoale
Racoviță, Teodor Tăutu; coloneii Paul Teodorescu, Gabriel Marinescu, Andrei Popovici, Ștefan
Zăvoianu, ș.a.

42 Ibidem .
43 A.N.I.C ., fond Casa Regală, Carol Caraiman, dosar 5/1927, f. 32, apud Ioan Scurtu , Istoria românilor …, p. 136.

18
O susținere financiară majoră a primit Carol de la bancherul Aristide Blank. Se adăugau
profesorii universitari și ziariști de prestigiu în epocă, precum Nae Ionescu, Mihail Manoilescu
sau Nechifor Crainic44.
Un întins interviu, luat de Lady Drummond Hay Elenei Lupescu, apărea î n „Daily
Express ”, era datat Paris 6 martie 1927. „ Prințul Carol nu a renunțat la Tron pentru mine, așa
cum a făcut să creadă lumea – declara Elena Lupescu. Nu sunt nici o sirenă, nici o Circee, nici un
vampir. Sunt doar o prietenă loială, iar nu un obstac ol la îndatoririle prințului Carol. Eu n -am
smuls pe Carol de pe Tron, nici nu -l rețin de a deveni rege; sunt prietena, tovarășa și camarada sa
în exil ”45.
În aceeași ofensivă se înscrie și materialul, pretențios numit Memorii , semnat de Elena
Lupescu la j umătatea lui 1927, pentru presa americană, dar destinat, în mod vădit, cititorului din
România.
Amintea iar de “intrigile dușmanilor ” lui Carol, permanenta urmărire a „ spionilor ”,
pentru prima dată nega ideea că ar fi evreică, dar afirma că s -ar fi simțit mândră să fie, declara
melodramatic că a fost pregătită de sacrificiu pentru Carol.
În toamna lui 1927, mai multe publicații europene vor relua interviul din 20 ma rtie 1927.
La Berlin apărea în „ National Zeitung ” pe 22 octombrie; la Praga, în „Abenblatt der National
Zeitung ” din 5 noiembrie, sub titlul incitant Cum ne -am iubit, prințul Carol și eu. O descriere a
Elenei Lupescu, iubita fiului rege de român . De asemenea s -a mai consemnat interviul , la Sofia,
în ziarul „ Democraticiski Zigovar ” la 10 octombri e46.
Circulația mărturiilor Elenei Lupescu, sub titlul Memorii , destinate inițial presei
americane, a f ost largă. La Londra aparea în „ The Sunday News ”, octombrie 1927; la Budapesta
în „Pesti Napló ”, octombrie 1927, iar apoi în S .U.A. prima apariție a fost în „Washin gton
Herald ”, apoi în „ Chicago Herald Examiner ” din septembrie 1927.
Boala regelui Ferdinand a fost un bun pretext pentru a fi împânzită, în prima jumătate a
lui 1927, ideea întregirii Familiei Regale. Revenirea lui Carol era des menționată, c a o
certitudine, de presa elvețiană în ianuarie 1927 – conform rapoartelor diplomatului roman N.
Petrescu -Comnen, de la Legația din Berna.

44 Ioan Scurtu, Criza dinastică …, pp. 119 -121.
45 A.N.I.C ., fond Casa Regală, Ca rol Caraiman, dosar 5/1927, f. 1 -6, apud Ioan Scurtu, Criza dinastică …, pp. 110.
46 Petre Țurlea, Carol al II -lea…, p. 35, n. 54.

19
Ziarele elvețiene se bazau și pe știrile în acest sens ap ărute în ziare din România, ca
„Adevĕrul ”, „Lupta ”, „Dimine ața”. De la București se transmisese ordinul că asemenea știri să
fie dezmințite, fapt care -l contrar ia pe reprezentantul României: „ Acțiunea noastră, destul de
energică, de a lămuri opinia publică, devine imposibilă când trebuie să dezmințim chiar pe
comp atrioții noștri și presa noastră proprie ”. Și la Paris, ministrul României, Constantin
Diamandy, transmitea la Ministerul de Exte rne același tip de informații: „ Le Journal ” , citând
din „ Dimineața ”, răspândea știrea că prințul Carol ar fi plecat la Rappalo că să -și vadă fiul, de
unde va merge la București, pentru reconcilierea cu Familia Regală.
Mergând mai departe, Radio Berlin a transmis, pe 31 martie 1927, știrea că însuși
Guvernul român l -ar fi invitat pe Carol în Țară, „ întrucât regele Ferdinand este grav bolnav ”.
Invitația, însă, nu a existat. Întreagă această agitație în presa occidentală lăsa impresia unei abile
coordonări: anturajul lui Carol la Paris și carliștii din Țară lucrau intens.
Iar după moartea lui Ferdinand, autoritățile se vedeau tot ma i vulnerabile în fața
carlismului. De aceea, pe aceasta linie, Ministerul de Interne, la 20 august 1927, transmitea
organismelor în subordine un set de “instrucțiuni permanente ”, „în vederea eventualității
reîntoarcerii clandestine a fostului prinț Carol ”47.
Prima măsură, ce trebuia aplicată la frontieră, era interzicerea intrării prințului în Țară;
interdicția se referea și la anturajul său. Așadar, Guvernul liberal admitea să se meargă până la
împușcarea lui Carol, iar pentru momentul morții lui Ferdinan d, autoritățile liberale aveau un
plan minuțios ca să facă față unei eventuale tentative de revenire în Țară a prințului Carol. În
schimb, celelalte rude ale defunctului urmau să beneficieze de toate înlesnirile pentru a junge la
București48.
Interzicerea p articipării lui Carol la înmormântarea tatălui său a trezit o vie emoție în
rândul opiniei publice românești, cu toate că pe 21 iulie Nicolae Titulescu a expediat o telegramă
la Paris, prin care îi comunica prințului Carol că “este firesc să asiste la serv iciul religios care se
va face la Paris pentru odihna augustului său Părinte și că nimeni nu ar face obiecție în această
privință ”49.

47 Ibidem , p. 41.
48 Ibidem .
49 Nicolae Titulescu, Opera politico -diplomatică. Iulie 1928 , partea I, Ediție de G.G. Potra, Costică Prod an, Editura
Fundației Europene „ Nicolae Titulescu ”, București, 2003, p. 61.

20
În „Le Matin ” apărea o declarație a lui Carol, „ îndurerat de moartea tatălui iubit ”,
anunțase familia Regală că dorește să participe la înmormântare, dar nu a primit răspuns.
Ziaristul a adăugat un comentariu al său: „ Carol, mai mult ca oricând, este convins de drepturile
sale și n u a pierdut nădejdea de a se urca pe Tron ”. Carol anunța că își indreaptă gândurile spre
Țară, un de este omagiat Marele Suveran „care a făcut unitatea națională ”. Totodată, acesta
menționează că nu se gândește să facă „în circumstanțele prezente, vreo manifestație care ar
putea tulbura reculegerea necesară funerariilor regale ”. Iar zi aristul își arăta credința că însuși
primul ministru I. C. Brătianu va veni la Neuilly pentru a -l lua pe Carol în România.
Asfel s -a ajuns la apariția în „ Le Matin ” a celei mai importante declarații a prințului
Carol din momentul morții regelui Ferdinand, negația României la Paris o considera o
proclamație. “Durerea pricinuită de pierderea mult iubitului meu părinte – scria Carol – mi-a fost
mărită de faptul că n -am putut fi lângă dânsul în ceasul lui din urmă ”. Ceruse să meargă la
București, însă i s-a răspuns că prezența lui „indispune ”. Prin asta , Guvernul a făcut „ un act lipsit
de omenie ”, cu atât mai mult cu cât Carol nu avea intenția de a stârni vreo tulburare în Țară.
Ca și presa franceză, cea britanică a fost interesată de poziția lui Carol privind rolul său
viitor în România. Atașatul de presă al Legației României la Londra, Laptew, pe 3 august 1927
informa către București că mai multe ziare abordase ră problema succesiunii la Tron; între
acestea „Daily Express ”, aprecia că prințul, avea în Țară “un însemnat număr de partizani, care
fără a recurge la mijloace extreme, vor lucra pentru înapoierea prințului și venirea lui la Tron ”.
Ziarul dădea și un termen: cel mult un an. Considera că numărul mare al simpatizanților și
susținătorilor lui Carol putea fi indicat și de c ele 85.000 de telegrame d e condoleanțe adresate
lui, care fuseseră oprite de Cenzură. Oprirea corespondenței a fost considerată drept instaurarea
dictaturii de către I.C. Brătianu.
Era evident că agitația deosebită a presei occidentale pe tema succesiunii la Tron în
România nu avea la bază numai interesul jurnalistic, ci era impulsionată și de apropiații lui
Carol. Guvernul de la București a răspuns prin confiscarea publicațiilor occidentale care se
aplecau asupra subiectului respectiv, cenzura prealabilă a publicațiilor românești, care ar fi putut
prelua materiale din ziarele străine.

21
„Agenția Havas ” transmitea că un grup de politicieni români plecaseră la Paris, pentru a
trata cu Carol „ a cărui întoarcere în România a ajuns în ultima fază de actualitate ”. Delegația ar fi
fost trimisă de P.N.Ț., iar „revenirea urma să ai bă loc în primăvara anului 1928 ”50.
Demersul unei „ delegații ” din România, era pe larg consemnat în presa germană în
octombrie 1927, în „ Deutsche Allgemeine Zeitung ”, „Germania ”, „Deutsche T ageszeitung ”,
„Vossische Zeitung ”, „Berliner Tagblatt ”, „Agenția Wolf ”, iar în „ Lokal -Anzeiger ” apărea un
articol cu titlu semnificativ: ”Carol ante portas ”.
Largi comentarii în presa britanică au fost în „ Morning Post ” din 22 octombrie 1027 și în
„Daily Express ” din 27 octombrie 192751.

1.3. Carlismul în context istoric și politic
Regența avea misiunea să conducă Țara după moartea regelui Ferdinand și până la
majoratul lui Mihai. Membrii ei, principele Nicolae, neinteresat deloc de politică și nedoritor să
domnească, și doi bătrâni, neîndoielnic onorabili, dar ineficienți, patriarhul Miron Cristea și
președintele Înaltei Curți de Casație, Gheorghe Buzdugan, erau atât de „șterși și lipsiți de
influență ” încât, prin chiar aceasta, ieșea în relief voința Partidulu i Liberal de a fi singurul
„stăpân pe puntea de comandă ”52.
Nicolae revenit în România în 1922, după încheierea studiilor la Colegiul Eton din
Anglia, deținea rangul de căpitan de navă în Marina Regală și nu se ferea să ascundă că noile
sale sarcini de reg ent îl oboseau peste măsură. Monden, pasionat de cursele de automobile, el
prefera viața amoroasă oricărei activități politice, acțiuni protocolare sau sarcini administrative.
Regina Maria, căreia i se promisese inițial Regența și o dorea cu pasiune, fuses e dată politicos
deoparte. Avea prea multă strălucire și ambiție. Or, Regența trebuia să rămână un instrument
ușor manevrat și decorativ. Dominația Partidului Liberal ieșea întărită din toate a ceste
aranjamente. Barbu Știrbey a devenit șeful unui guvern de tranziție, înainte ca Brătianu să revină
în prima linie.
Între timp, începuse să se manifeste carlismul , o tendință politică eterogenă ce ar putea fi
definită și ca grup de presiune. Ansamblul forțelor opozante față de guvernele Averescu (30

50 A.N.I.C ., fond Casa Regală, Carol Caraiman, dosar 3/1927, f. 1, apud Ioan Scurtu, Criza dinastică …, pp. 120.
51 Petre Țurlea, Carol al II -lea…, p. 53, n. 99 .
52 Lilly Marcou , Carol al II -lea. Regele trădat …, p.197 .

22
marti e – 4 iunie 1926), Barbu Știrbey (5 – 21 iunie) și Ion I. C. Brătianu (22 iunie – 24 noiembrie)
erau caracterizate ca fiind de factură carlistă.
Termenul de carlism semnifica voința de abrogare a deciziilor din 4 ianuarie 1926.
Carliștii se recrutau prioritar dint re tinerii studenți, ofițeri, intelectuali, dar și dintr -o parte a
aristocrației românești de origine fanariotă sau otomană, precum familiile Șuțu, Mavrocordat,
Sturdza, inclusiv Elena Sturdza, soția lui Gheorghe Brătianu. De fapt, acestora li se alăturau, în
opoziția lor față de politica guvernamentală, multe alte categorii sociale.
Interesate în asigurarea fundamentelor unei monarhii constituționale, toate aceste grupuri
considerau că prințul Carol poate fi garantul ei, mai ales că o Regență care ar fi u rmat să dureze
13 ani, adică până la majoratul lui Mihai, ar fi facilitat, în ultimă instanță, dominația unui singur
partid.
Cu excepția liberalilor, a generalului Averescu și a câtorva apropiați ai acestuia,
majoritatea românilor erau de partea lui Carol . Din februarie 1927, Partidul Național Țărănesc și,
mai ales, Nicolae Iorga au solicitat Parlamentului o reexaminare a deciziilor din 4 ianuarie
192653. Chestiunea se ridicase chiar a doua zi după votul prin care forul legislativ validase
renunțarea la Tro n. Fiind confruntat cu manifestarile carliștilor, încă din luna noiembrie a
aceluiași an, guvernul a luat, în numele păcii civile și a liniștii publice, măsuri împotriva
acestora; orice acțiune în favoarea revenirii prințului era sancționată cu amenzi și c ondamnări la
închisoare.
Carliștii erau cenzurați și li se interziseră să publice broșuri și manifeste ce puneau în
cauză decizia din 4 ianuarie. Impasibil față de măsurile oficiale luate împotriva lui, precum și
față de propunerile carliștilor care veneau să-l incite la acțiune, Carol răspundea invariabil că nu
va reveni în Țară decât dacă va fi chemat.
Imediat după reluarea frânelor guvernării, la 4 iulie 1926, Brătianu l -a expediat pe Ernest
Baliff la Paris, cu scopul de a -i explica prințului Carol că, d e atunci înainte trebuie să stea în
banca lui, continuîndu -și stilul de viață pentru care optase . Nu exista cale de întoarcere pentru el.
Baliff era însărcinat să -i transmită lui Carol o notă se mnată de rege, dar concepută de prim –
ministru, care -l atențion a să se desolidarizeze de toți cei care, în România, lăsau să se înțeleagă
că ar putea reveni în țară. I se cerea, deci, prințului Carol să -și retragă partizanii sau, cu alte

53 Ibidem , p. 198.

23
cuvinte, să -i lase pe carliști să militeze fără el. În aceea și zi de 4 iulie, i -a scris și r egina; evocând
legătura lor de sânge și dragostea comună pentru România, ea îi cerea să nu se întoarcă și să ducă
o viață onorabilă, fără preocupări politice. Prințul a răspuns printr -un refuz.
În acest timp, sănătatea regelui Ferdinand se dete riora tot mai mult, iar tratamentele
chimice cărora era supus îl slăbeau considerabil. Cutreiera ca un fel de fantomă prin propriul
palat, protejat de regină, care -i ascundea gravitatea stării în care se afla. În pofida infidelităților
lui Missy, cei 35 de ani de viață în comun le marcaseră amândurora existența: era afectată de
apropierea ineluctabilă a sfârșitului soțului ei și prietenia pe care o nutrea față de el căpătase
tonalități dureroase54.
Cu toate acestea, regele era singur; se stingea încetul cu î ncetul, nu mai mânca deloc și
căuta cu o privire tragică înspre vizitatorii înduioșați de starea lui. Nu avea decât 62 de ani.
În aprilie, starea i s -a agravat brusc. “Chestiunea Carol ” a revenit de îndată în prim -planul
scenei. După ce aproape că simțise aripa morții și primise maslul Bisericii Catolice, care îl
iertase pentru a -și fi botezat copiii în credința ortodoxă, Ferdinand a avut parte de o remisiune a
bolii, în timpul căreia a încercat să -și pregătească succesiunea: a solicitat formarea unui guve rn
de uniune națională. Simțindu -se incapabil să constituie un guvern de coaliție, Averescu a
abandonat puterea la 4 iulie. Ferdinand i -a cerut atunci prințului Știrbey să formeze un cabinet
pluralist. Deși a obținut inițial concursul liberalilor și națion al-țărăniștilor, șederea la putere a
acestuia a fost efemeră. Aflat la capătul puterilor, regele l -a însărcinat pe Ionel Brătianu cu
formarea unui guvern liberal, care a și intrat în funcțiune la 22 iunie, cu Duca la Interne, Vintilă
Brătianu la Finanțe, A rgetoianu la Agricultură și Titulescu la Afaceri Externe.
Potrivit lui Brătianu, iminentul sfârșit al regelui impunea grabnica pregătire a unor noi
stavile împotriva prințului damnat care, de la Paris, stârnea speranța oamenilor simpli din toate
colțurile țării. Până în ultimile momente ale vieții sale, Ferdinand a fost hărțuit cu “chestiunea
Carol ”.
Moartea sa, anunțată la 20 iulie 1927 (dată controversată, pentru că, potrivit fiului său
Nicolae, s -ar fi stins în zorii zilei de 18 iulie), a zguduit întrea ga Țară. Rămășitele sale
pământești au fost expuse la Castelul Peleș din Sinaia, unde venise încă de la începutul verii să -și
petreacă ultimile zile, apoi au fost mutate la Palatul Regal din București, unde timp de patru zile

54 Ibidem .

24
poporul a venit să -i aducă un ultim omagiu regelui pe care îl supranumiseră Ferdinand cel Loial.
A fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș, alături de regele Carol I și de regina
Elisabeta, funeraliile sale, cu o mizanscenă simultan solemnă și folclorică, se vor păstra mult
timp în amintirea Țării. În chiar ziua anunțării morții lui Ferdinand, micul Mihai, în vârstă de
cinci ani, a fost proclamat rege, iar Consiliul de Regență s -a prezentat la Parlament pentru a
depune jurământul.
Principelui Carol I i s -a refuzat autorizația de a reveni în Țară pentru înmormântarea
tatălui său. De altfel, Brătianu, bântuit de teama unei apariții intempestive a prințului sau de o
explozie carlistă, a organizat funeraliile în mare grabă. Precipitatea cu care s -a făcut totul le -a
împiedicat chiar și pe rudele Mariei, răspândite prin toată Europa, să ajungă la participarea
tristului eveniment: spre exemplu, ginerele ei George, ex -regele Greciei, a sosit de la Londra abia
a doua zi după înmormântare.
În schimb, la ieșirea din Biserica română de la Pari s, unde se celebrase un serviciu
religios în memoria tatălui să, pri nțul a fost aclamat cu formula „ Trăiască Regele Carol al II –
lea”55.
Câteva zile după dispariția tatălui său, mai exact la 31 au gust, Carol a acordat ziarului
„Le Matin “ prima sa declarație politică de la începutul exilului. Acesta sublinia cu for ță că el nu
este pretendent la Tron, dar dacă Țara îl va chema era gata să revină. Se simțea garantul dinastiei
și al m oștenirii lăsate de tatăl său. „ Dacă în urmă cu un an și jumătate am renunțat la drepturile
mele, am făcut -o dintr -un considerent de demnitate, pentru că fusesem constrâns, în împrejurări
grave, de către persoane și prin mijloace în legătură cu care prefer să nu dau detalii sau să
formulez judecăți. M -a mâhnit profund faptul că am fos t silit să iau decizia de a face acest gest,
ale cărui multiple consecințe le deplor. Legendele de ordin sentimental răspândite pe seama mea,
care au fost difuzate cu insistență în întrega lume, nu au nici o legătură cu decizia mea. Consider
că, în calitat e de român și de tată, am dreptul și datoria să veghez ca măreția națiunii, obiect de
preocupare a doi suverani glorioși, să nu sufere nicio atingere, pentru ca fiul meu să primească o
moștenire neatinsă atunci când va veni timpul său. Și această situație îmi da dreptul să intervin
personal. Am fost și sunt un patriot înflăcărat și loial. Inima mea este însuflețită de dorința
arzătoare de a fi de folos țării mele, și nicidecum de aceea de a provoca dezordine în țară, dar nu

55 Ibidem , p. 200.

25
voi putea să refuz niciodată să a scult de voința poporului meu și să răspund chemării sale, dacă
îmi va fi adresată ” 56. Ediția ziarului „Le Matin ” din ziua respectivă fusese interzisă în România.
În plus, r egina Maria i -a scris lui Carol atrăgându -i atenția că trebuie să-și respecte
cuvân tul dat în legătură cu renunțarea la Tron, sublinia în același timp și că o posibilă întoarcere,
i-ar clătina tronul fiului său Mihai și ar fi stârnit tulburări în Țară, îi ținea o predică, amintindu -i
că, în pofida principiilor democratice de care era ani mat el, monarhia rămânea o instituție
necesară și în final, îi trasa o linie de conduită: să -și ajute Țara și fiul, dar nu ca rege, pentru că
așa ceva „ nu este legal ”. În acel moment, Maria se plasa, fără rezerve, de partea liberalilor.
În testamentul rege lui se operaseră modificări majore, la 11 ianuarie 1926. Inițial,
Castelul Peleș din Sinaia, precum și majoritatea bunurilor personale ale regelui trebuiau să -i
revină lui Carol. Acum, un codicil anula aceste dispoziții în favoarea fiului său Mihai.
Princi pelui exilat nu îi mai reveneau decât bani și acțiuni emise de stat. Într -o scrisoare datată 29
iulie, regina se referea și la restul de moștenire: obiecte care îi aparținuseră lui Ferdinand, cărți,
tablouri dintre care putea alege câte ceva. În acest scop , îi propunea o întâlnire în Iugoslavia.
La 15 mai 1928, Missy nu era încă dispusă să îi dea lui Carol colecția de timbre ale
soțului ei . „Întrucât are o valoare inestimabilă , – scrie ea – colecția aparține tuturor copiilor ”. În
fine, la 5 noiembrie, acce pta să i -o trimită, dar cu condiția să nu o înstrăineze niciodată, fără
acordul familiei.
În ciuda tuturor precauțiilor luate, pentru mulți oameni politici și intelectuali opuși
Regenței, călătoria la Paris a devenit, chiar din ziua imediat următoare a mor ții lui Ferdinand
obișnuință, astfel că la ușa lui Carol era o adevărată îmbulzeală.
Madgearu s -a dus să -l vadă în calitate de trimis oficial al Partidului Național Țărănesc.
Prințul l -a asigurat că era decis să se întoarcă în Țară, dar că se va situa deas upra partidelor,
astfel încât să salvgardeze spiritul unei monarhii constituționale. Cât privește imixtiunile în viața
sa privată, menționate în corelație cu revenirea sa, Carol a fost foarte clar: el insista încă asupra
ideii că nu ar fi existat nicio leg ătură la renunțarea lui la Tron și doamna Lupescu. A subliniat

56 Ioan Scurtu, Istoria românilor …, p. 11.

26
însă cu fermitate că se va separa de ea atunci când va decide el însuși, și „nu sub efectul unor
presiuni venite din Țară ”, pentru că, adăuga el, „ Nu vreau să fiu un rege umilit ”57.
Maniu declar ase în fața Regenței că era convins că Armata și Poporul aveau să -l readucă
pe Carol pe Tron, iar la 30 decembrie generalul Averescu plecase, la rândul său, spre Paris spre
a-l întâlni pe principe. „ Chestiunea Carol ” sau „ șantajul cu revenirea prințului Ca rol” devenise
o miză a jocului de putere între oamenii politici și între partidele politice. Regența nu -și
modificase linia de conduită, chiar dacă prințul Nicolae se îndrăgostise de o femeie de rând,
Ioana Doletti.

57 Ibidem , p. 203.