CAP.I EDUCAȚIA PATOPLASTICĂ PREȘCOLARĂ ÎN PEDAGOGIA COPIILOR CU CES [303315]

Licență

CAP.I EDUCAȚIA PATOPLASTICĂ PREȘCOLARĂ ÎN PEDAGOGIA COPIILOR CU CES [303315]

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

ARGUMENT

CAP.I EDUCAȚIA PATOPLASTICĂ PREȘCOLARĂ ÎN PEDAGOGIA COPIILOR CU CES

I.1 Introducere………………………………………………………………………………………………5

I.2 Problematica copiilor cu CES…………………………………………………………………….6

I.3 Educația timpurie a copiilor cu nevoi speciale………………………………………………8

I.4 Școala –depozitară a experienței patoplastice a copiilor cu CES……………………12

I.5 [anonimizat]………………………………………..14

CAP.II EDUCAȚIA ESTETICĂ ȘI EDUCAREA PRIN ARTĂ

II.1 [anonimizat]…………………………………….17

II.2 Creativitatea- [anonimizat]………………………………………19

II.3 Evoluția și rolul desenului la copii…………………………………………………………….20

II.4 [anonimizat] ………………………………………………………………22

II.5[anonimizat]……………………………………….24

II.6 [anonimizat]……………………………………………………26

CAP.[anonimizat].1 [anonimizat]………………………………………….30

III.2 Formarea priceperilor și deprinderilor în educația plastică…………………………32

III.3 [anonimizat]-afectiv al copiilor cu nevoie speciale……..35

III.4 [anonimizat]-afective ……………………………………39

.

CAP.IV INTEGRAREA ÎN ÎNVĂȚĂMANTUL DE MASĂ A PREȘCOLARILOR CU NEVOI SPECIALE

IV.1 Psiho-[anonimizat]……41 IV.2 Efectele terapeutice ale artei plastice la copiii cu CES…………………………………………44.

IV.3 [anonimizat]……………………………………………48

IV.4 [anonimizat]…………………..

CAP.V VALOAREA PROIECTIVĂ DIN PERSPECTIVA INTERPRETĂRII DESENULUI

V.1 Etapele dezvoltării creativității la preșcolari ………………………………………………..

V.2 [anonimizat] ………………………………..

V.3 [anonimizat]……………

V.4 [anonimizat]…………………………………….

CAP.VI REPREZENTAREA ÎN EDUCAȚIA ARTISTICĂ A COPIILOR

VI.1 Investigarea elementelor compoziționale in arta infantilă…………………………..

VI.2 Investigarea comparativă desenului copiii normali versus CES…………………..

VI.3 Managementul orelor de activitate plastică în lucrul cu copiii cu CES………….

VI.4 Imaginația- stimularea simțurilor artistice………………………………………………..

VI.5 [anonimizat]-plastice……………………………..

CAP.[anonimizat].1 Reprezentarea punctului……………………………………………………………………….

VII.2 Plan de joc didactic cu tema -„Copacul meu”…………………………………….

VII.3 Reprezentarea liniei…………………………………………………………………………….

VII.4 Plan de joc didactic cu tema – „Urmează pașii”………………………………….

VII.5 Reprezentarea formei ………………………………………………………………………….

VII.6 Plan de joc didactic cu tema – „Suntem harnici “………………………………..

VII.7 Reprezentarea culorilor………………………………………………………………………..

VII.8 Plan de joc didactic cu tema -„La aprozar”…………………………………………….

VII.9 Însușirea tehnicilor de artă-plastică………………………………………………………..

CAP.VIII EXPERIMENT EDUCATIV-FORMATIV PRIN ARTĂ

VIII.1 Etapele experimentului didactic-practici educaționale de intervenție prin artă…

VIII.2 Forme de evaluare neinvazive- analiza pe bază de chestionar………………………

VIII.3 Tehnici și metode interactive de predare-învațare……………………………………..

VIII.4 Post-experimentul –rezultatele cercetării…………………………………………………

CAP.IX VALENȚELE PROIECTIVE ȘI INTERPRETATIVE A ARTELOR VIZUALE , ȘI OBIECTIVELE FORMATIVE A COPIILOR CU NEVOI SPECIALE

IX.1 Interdependența între arta vizuală și formarea personalității copiilor cu CES…….

IX.2 Învățarea și motivarea- etape importante în formarea personală………………………

IX.3 Studiu de caz…………………………………………………………………………………………….

IX 4 Atelierul de artă plastică-modalitate de exprimare și creare a Eului…………………

CAP.X TESTE PROIECTIVE DE INFLUENȚARE FORMATIVĂ

X.1 Testul arborelui…………………………………………………………………………………………..

X.2 Testul familiei……………………………………………………………………………………………..

X.3 Testul casei…………………………………………………………………………………………………

X.4 Circumstanțele aplicării testelor formative………………………………………………………

X.5 Evaluarea nivelului de instruire a copiilor prin intermediul testelor……………………

CAP .XI INCLUZIUNEA PREȘCOLARILOR CU CES ÎN INVĂTĂMANTUL DE MASĂ ȘI RECUNOȘTEREA SOCIALĂ

XI.1 Tehnologia- metodă interactivă de învățare în educația plastică…………………………

XI.2 Personalitatea educatorului de terapie expresivă plastică…………………………………..

XI.3 Obiectivele învățamantului formativ diferențiat……………………………………………….

XI.4 Integrarea copiilor cu CES în învățământul de masă obișnuit ……………………………

XI.5 Produsele artistice ale copiilor cu CES- recunoașterea identității…………………….

CAP XII STUDII DE CAZ REZOLVATE PRIN ART-TERAPIE………………………………..

XII.1 Cazul nr.1………………………………………………………………………………………………….

XII.2 Cazul nr.2……………………………………………………………………………………………………..

XII.3 Cazul nr.3……………………………………………………………………………………………………..

XII.4 Concluziile cercetării didactice…………………………………………………………………….

Cuvinte cheie: copiii cu cerințe educative special, educație estetică, educație artistică, învățământ preșcolar, integrare, elemente de limbaj plastic, grafică infantilă, valoare formativă, valențe proiective, artterapia, educație instructiv-formativă, educație diferențiată, incluziune

ARGUMENT

Mi-am ales tema de cercetare didactică “Arta vizuală în pedagogia curativă a copiilor cu nevoi speciale’’ din dorința de transforma o pasiune intr-o meserie, astfel mi-am dat seama în urma experienței didactice de la gradiniță , că domeniul artistic este materia cea mai gustată de către toți copiii, creativitatea având un rol terapeutic în educarea acestora. Prin această cercetare am incercat să scot in evidență o chestiune mai puțin pusă in discuție și aceea fiind cea a copiilor cu cerințe educative speciale, care îi împiedică să urmeze un invațământ de masă , din cauza lacunelor pe care le regăsim în sistemul nostru educațional. Asa cum mi s-a și demonstrat în cadrul orelor, in fiecare copil exista un potențial creativ, care dacă este corect îndrumat, poate aduce cu sine multiple beneficii atat lui cât si celor care îi sunt de ajutor.

De departe arta plastică vizuală este locul unde imaginația se activează, generând lucrări de o expresivitate autentică, un tărâm unde toți sunt egali, unde se promovează toleranța, generozitatea și prietenia. Pentru a-l face pe copil receptiv la frumosul din natură și din artă, acesta s-a intregit pe sine ca personalitate. Culorile , formele, punctele, liniile sunt doar mijloacele de transport care ii conduc către o cunoaștere a propriului eu si de a descoperi talentele native grafice, motivația care m-a facut să ințeleg importanța cultivării acestora. Experimentând tehnici și strategii în funcție de capacitatea lor de a le realiza, am obținut o reacție pozitivă din partea lor, dezvoltându-le creativitatea, inițiativa, voința, in strânsa legatură cu buna dispoziție și mediul ambiant plăcut, sporindu-le astfel sensibilitatea și expresivitatea artistică. Încă de la vârsta preșcolară, acesta trebuie să facă cunoștința cu percepția estetică, gustul estetic de conștientizare și aplicare a frumosului, relevându-ne nouă educatorilor prin desenele lor, ce le place, ce-i interesează precum și angoasele ori sentimentele prezente.

Am considerat absolut necesar a le pune la dispoziție toate cunoștințele mele, dobândite in urma studiilor superioare de arta plastică și de a le aplica intr-un cadru de clasă in care arta vizual-plastică depășește simplul rol de materie într-un orar școlar, uzând de ea ca un ‚medicament’‚ pentru trup și suflet. Mesajul artei este receptat de către toți beneficiarii săi, insă doar unii o pot interpreta și recepta în maniera proprie. Punându-le la dispoziție instrumente și materiale de lucru cât mai diverse și noi, aceasta se va folosi de curiozitatea lui pentru a le explora, facându-l satisfacut de ceea ce a putut realiza din imaginația lui.

CAP.I EDUCAȚIA PATOPLASTICĂ PREȘCOLARĂ ÎN PEDAGOGIA COPIILOR CU CES

I.1 Introducere

Arta, sub orice formă ar fi ea(pictură, modelaj, sculptură) este o îndeletnicire agreată de oricine care nu necesită a avea vreo cunoștință pentru a te exprima, având nevoie doar de o suprafață de lucru și culori. În cazul copiilor cu CES s-au dovedit a fi activități recuperative care au avut și un rol terapeutic, pe lângă plăcerea pe care i-o provoacă. Pictura este singura modalitate prin care se poate face comunicarea de la un individ la altul, permițând proiectarea propriilor trăiri și exprimarea propriei imaginații, prin care noi educatorii dar și părinții putem interpreta anumiți factori ai personalității sale ori înclinații.

Această cercetare pedagogică are ca drept scop elaborarea de noi soluții din persectivă artistică pentru problemele pe care le ridică o clasă în care avem și copii cu CES și care a devenit subiectul tezei prezente, pentru a eficientiza acțiunea educativă urmărind înțelegerea, interpretarea, analizarea și găsirea de metode pedagogice personalizate, adaptate nevoilor fiecăruia. Cercetarea urmărește să investigheze efectele terapeutice pe care arta o are, precum și modul cum putem interveni cu strategii și metode specifice potențialului lor de înțelegere, pentru a evolua atat socio-afectiv cât si motric.

Ne-am propus ca prin acest demers doctoral, să inspirăm și alți educatori să folosească arta pentru a comunica și accepta la clasă copiii cu nevoi speciale, care de regulă sunt trimiși către alte instituții specializate, astfel că nutresc ideea comform căruia cred că schimbarea trebuie să vină odată cu pregatirea temeinică a cadrelor didactice, pentru a-i educa pe aceștia cu metodele și instrumentele potrivite. Alegerea temei de cercetare provine din perspectivă artistică, datorită anilor de predare în invățămantul preșcolar privat, unde am avut fericita ocazie de a educa copii cu diferite tulburări afective, dar și cu cazuri patologice, astfel am putut observa unele dificultăți de comunicare, ceea ce m-a determinat să adopt alte modalități prin care aceștia să se exprime, cea mai de succes dovedinduse domeniul artistico-plastic. De asemenea testele proiective pot fi un punct de plecare pentru părinți de a-i cunoaște mai bine, și de a ne ajuta în elaborarea demersurilor educative.

Personalitatea fiecărui elev este o simbioză între ereditate, educație și mediu, care necesită a fi explorată și valorificată. Dacă între cei doi factori nu putem interveni, educația ține de noi să o acordăm, ceea ce face din asta o mare responsabilitate, pentru viitorul bun al societății. Trecerea de la pedagogia clasică în care elevii erau adaptați la profesor sau cum se mai spune și școala tradiționalist-conservatoare, a avut nevoie de timp și dăruire pentru ca să se ajungă la o pedagogie de tip modernistă, în care profesorul este cel care trebuie să se adapteze în funcție de nevoile fiecărui elev, numită de către specialiști și școală inclusivă, unde educația este centrată de fiecare copil, în parte și nu omogenizarea acestuia, așa cum se practică, urmărindu-se formarea competențelor sociale, precum sociabilitatea și comunicarea, pentru a face din procesul instructiv-educativ un demers mult mai roditor.

Scopul acestei cercetări a fost de a arăta că prin artă copiii cu CES relaționează cel mai bine, doar așa vom putea afla părerile și sentimentele pe care le au, dar și domeniile care îi interesează, aducând in actualitate meseria de art-terapeut în școli sau garădinițe. Așadar cu ajutorul terapiei prin artă acesta va dobândi încredere în sine, facilitându-i o integrare mult mai facilă, în învățământul de masă obișnuit în scopul normalizării.

În meseria de educator, modul cum manageriezi activitatea de învățare are ca drept scop îmbunătățirea experienței educaționale, construind relații de înțelegere și prietenie cu elevii, fără a se omite nici un elev indiferent de condiția lui fizică sau psihică, asigurându-le acestora succesul ca viitori cetățeni ai societății.

I.2 Problematica pedagogiei copiilor cu CES

Pentru ca o societate să dea oameni de calitate societății este important ca profesorii să fie bine pregătiți în specializarea lor și să continue inițierea acestora în mod continuu,în pas cu evoluția societății și a creșterii tehnologizării,îmbunătățind vizibil educația și tehnicile de predare. Dreptul fiecărui copiilor cu CES la educație proclamată de Declarația de la Salamanca a dus la ideea potrivit căruia orice copil indiferent de starea sa emoțională, fizică ori psihică are dreptul la învățământul de masă normal.

Școala este obligată să primească și să reacționeze la nevoile acestor copii, adoptând tehnici de predare și învățare în functie de necesitățile fiecăruia,mai ales datorită faptului că în ultimii ani a crescut populația copiilor care prezintă dificultăți de natură ușoară cât și altele mai grave.

Din 2015 mai exact s-a preconizat o creștere estimativă a cazurilor ce prezintă:

– ADHD

– surdocitate

– tulburări din spectrul autist

– deficiențe mintale

De aceea este necesară o reaprovizionare de cunoștințe din domeniul atât cel medical cât și psihologic, pentru a-i putea înțelege și pentru a le veni în întâmpinare cu un program bazat exclusiv pe nevoile lor. Realitatea de azi ne prezintă o situație dezamăgitoare, întrucât acești elevi sunt din start respinși, trimiși la școli speciale sau abandonați total din învățământ, nemaiîncercandu-se nici o integrare a acestora, noi educatorii trebuie să ajutăm la potențialul pe care aceștia doresc să ni-l dezvăluie și nu să-i judecăm sau să-i discriminăm, sub orice motiv, aruncându-se eticheta de "povară” și găsindu-i un loc în acest motor de societăți actuale normale.

Pentru a înțelege mai bine fiecare elev în parte este necesară o cunoaștere a istoricului acestuia, precum și a părerilor medicale sau psihologice,pentru a ști exact care este gradul de deficiență pe care îl prezintă.

Deficiența mintală :

ușoară

moderată

gravă

complexă

Deficiența auditivă :

hipoacuzie perceptivă: ușoară/profundă

transmisie: ușoară/profundă

asociată

Deficiența vizuală :

hipermetropia

miopia

cecitatea

ambiopia

surdocitatea

Tulburări din spectrul autist

Sindromul Langdom Down

Deficiențe motorii/ neuromotorii/ socioafective/ comportamentale

Reeducare a problemelor delincvenționale

Managerierea proiectelor de intervenție pentru educarea acestora este posibilă doar prin educația centrată pe un singur elev, cu un singur țel, ce îi stimulează acestuia potențialul într-un anumit domeniu, reabilitându-l atât din punct de vedere afectiv cât și social sau moral.

Primul pas către o abordare pre-operațională o are identificarea nevoilor de sprijin la clasa, un mod de cunoaștere a grupului pe care îl va avea în manageriere, pentru a vedea dacă educatorul este pregătit pentru automobilizare, dar și adaptarea cu specificul și ritmul fiecărui elev în parte. Acesta își va putea pregăti și o notiță pentru fiecare copil în care acesta va trece observațiile care i-au fost date și astfel se poate trece la programarea unui curriculum special. În acest caiețel de notițe se vor trece observații precum nivelul de percepție auditivă/vizuală(dacă este atent/aude ce i se spune/cere), gradul de copiere a ceea ce vede sau imită de la colegi, atenția, conduita motrică(nu poate desena cu o anumită mână, desenează doar în picioare), nivelul inteligenței(memorează rapid, execută ușor operațiunile) sau ritmul de lucru.

I.3 Educația timpurie a copiilor cu nevoi speciale

Educația copiilor cu CES nu este o educație elitistică și nu este adresată doar unui anumit procent din copii, ci prin programe de îndrumare și formare, poate fi accesibilă tuturor copiilor, orientate către principii de dotare cognitivă, nu prin manipulare. Educația este consecința studiului obiectului numit pedagogie ce se ocupă cu formarea/dezvoltarea personalității umane, având ca scop instruirea atât teoretică cât și practică în domenii prevăzute de contextul social predefinite. Cunoașterea mai profundă a copilului se realizează printr-un sprijin altruist ce vizează perfecționarea acestuia într-un anumit domeniu pentru a deveni, într-un final, adulții pe care ni-i dorim în societate. Copii nu sunt exclusiv responsabilitatea părinților ci și a tuturor membrilor educaționali, specializați în mediul școlar și nu numai, pregătiți pentru a forma caractere și nuclee ale societății.

Educația timpurie, în ultimii ani, a devenit un domeniu de interes atât în România cât și la nivel internațional, acordându-i-se o mai mare atenție copilăriei și alocării resurselor ce sunt necesare îngrijirii și educării acestora.

Modul cum a fost percepută educația, a adus conceptul de ”copil și copilărie” la o serie de repere științifice dar și teoretice, ce au influențat ideea de ”a educa”, în contextul socio-educațional. Contextul cultural, socio-economic, politic cât și tradițiile unei țări au generat puncte de vedere diferite despre dezvoltarea copilului aducând cu sine o serie de idei, modele, valori dar și practici despre cum să educăm copii încă din cele mai timpurii perioade. Astfel că societatea de astăzi și chiar și cea de mâine ne aduce atât în plan teoretic cât și practic o serie de programe ce au ca impact dezvoltarea copilăriei timpurii, cu intenția de a ne forma o idee despre cum să privim această perioadă a copilului și de a-i da un impuls mai bun în viață. Termenul de ”educator” respectiv ”educat” este reprezentat în concepția de astăzi de către profesor/elev. Datorită complexității sale, educația și-a găsit înrudiri în mai multe domenii socio-umane precum filozofia, psihologia. sociologia, etc., studiind astfel dimensiunea și structura de bază atât de necesară unei bune activități de formare-dezvoltare centrată pe educat.

Învățământul preșcolar contemporan cunoaște o reînnoire evidentă în completarea proiectelor atât școlare cât și extrașcolare ce au menirea de a-i sprijini și de a le oferi o dezvoltare multilaterală în raport cu ce se cere în societatea de astăzi. Astfel că fiecare educator(profesor) trebuie să regândească un plan de lecții structurat pe fazele procesului creativ, astfel ca după etapa preșcolară copilul să poată ajunge la un nivel de educație menit pentru a se integra cu ușurință în mediul școlar,viitor elev.

Contextul social de astăzi face copilul să fie recunoscut oficial ca individualitate, cu statut distinct și drepturi ce sunt recunoscute universal. Până nu demult, mai exact în secolul al XVII-lea copilul era perceput ca un adult în miniatură, cu toate drepturile incluse, însă în perioada medievală acesta era considerat un păcat originar, iar scopul părinților era de a-l salva și de a-l elibera de acest păcat. Datorită ideilor lui Jhon Locke, de a petrece mai mult timp cu copilul și de a-l instrui ca să ajungă ulterior un bun cetățean al societății, a făcut ca și renumiți autori să-i împărtășească opiniile privind modul de a lăsa copii să se poată dezvolta într-un mod cât mai propice și cât mai puțină constrângere din partea părinților.

Astfel că de un secol și jumătate perioada preșcolară nu mai este privită ca o trecere către perioada de adult ci o perioadă total distinctă și unică din viața fiecărui copil. Teoriile lui Piajet au susținut de-a lungul timpului importanța jocului ca mod fundamental de educare, rolul educatorului și a părinților fiind doar acela de a-l încuraja și valorifica potențialele talente, conturându-i un caracter distinct și unic. Teoriile ereditariste susținute de Rousseau au negat această relație pasivă copil-educator, argumentând faptul că perioada copilăriei face parte din procesul natural al mediului și de aceea el trebuie îndrumat către procesul și interacțiunea organism-mediu. Experiența construiește realitatea astfel având ca scop dezvoltarea acestuia .Pe de altă parte (Freed, Gessel sau Neill) au susținut vehement că pedagogia este cheia către un mediu propice către ”binele interior” și care necesită relevat din toate punctele de vedere dar și faptul de a limita controlul părinților cu caracter negativ, permițând acestuia o dezvoltare emoțională diferită de cea din mediu familial, stimulându-i nevoia de cunoaștere a acestuia.

În România, copilul și copilăria au avut mai multe etape de parcurs, datorită cenzurii informaților ce au survenit comunismului, dar care au făcut ca din a doua jumătate a sec. al XIX-lea aceasta să capete un avânt progresiv, îndeosebi axat pe rigorismul pedagogic al lui Herbart, care viza instrucția riguroasă a elevului și stăpânirea firilor impulsive ale acestora, acesta fiind de acord cu rolul educatorului căruia îi este permis să supravegheze, să dicteze și să emită pedepse pentru a ajunge la o disciplinare a acestuia în contextul social. Pedagogia sec. al XIX-lea a avut drept urmări necesitatea cunoașterii cât mai profunde ale elevului pentru a putea să fie educat către interesele proprii, ce anunță astfel prin acest decurs importanța psihologiei copilului și conceperea unei teorii educaționale.

Începând cu secolul XX, România cunoaște o serie de schimbări în plan educațional, focalizându-se astfel pe școlile din mediul rural, unde 84% din aceștia sunt analfabeți, astfel că în decursul a 10 ani acest procentaj să scadă la 65%, prin programe de construire de noi școli primare și trezirea societății către alfabetizare. Perioada celor două Războaie Mondiale rămâne încercată de dificultățile întâmpinate cu privire la obligativitatea formării și educării într-un mediu școlar, încât au dus la măsuri mai evidente pentru preocupările educației prin aducerea încet-încet a metodei montessoriene în mediul școlar.

Începând cu 1989 filosofia materialist-dialectică și istorică începe să devină o doctrină oficială generând ideea că școala reprezintă doar un instrument pentru a forma caractere sociale, bun social, smulgând copilul de familie pentru a-l forma în ideologia comunistă.

După 1989, România începe să resimtă schimbări la nivelul educației, schimbându-se dramatic rolul și atitudinea față de copil, atât în mediul școlar cât și în afara lui, experimentându-se diferite proiecte centrate exclusiv pe elev.

În întreaga lume, în prezent, copilul este privit ca un întreg, având emoții și identitate personală distinctă, trăgând atenția asupra importanței calității nutriției dar și o îngrijire și educație corespunzatoare, mai ales în perioada considerată cea mai sensibilă și decisivă(0-6-7 ani). Pregătirea școlară poate aduce astfel câteva demersuri privind viitorul acestuia făcând față cu succes experiențelor școlare. formând din ei indivizi cu abilități fizice, motrice, sociale dar și emoționale, generând o atitudine pozitivă față de mediu și societate.

În România până în prezent nu se poate vorbi de o politică de dezvoltare timpurie a copilului ci de o serie de politici sectoriale ce includ anumite aspecte ale dezvoltării copilului. De aceea, prin această teză am putut elabora un document ce creează premizele către o abordare unitară în educația artistico-plastică a copilului preșcolar.

Această responsabilitate pedagogică are ca scop două obiective fundamentale:

a) adaptarea structurilor și metodelor propice dezvoltării personalității

b) pregătirea personalității umane pentru formarea ,instruirea și educația lui

Fig.1.1 Procesul educational

În pedagogia contemporană se logiferează ideea de folosire a metodelor de educație către o sferă sau alta a personalității,făcând astfel posibilă formarea de opinii și judecăți de valoare folosind câteva din metodele educaționale susținute de-a lungul timpului de către teoreticieni. În urma experienței acumulate cele mai eficiente metode educative în perioada timpurie s-au dovedit a fi : povestirea, metoda exemplului, exercițiul, deprinderea, jocul și competiția, demonstrându-se a fi o experiență ce dispune de o forță constructivă doar în cazul în care aceasta trezește interesul elevilor.

Pentru o mai bună instruire, educația are nevoie de câteva mijloace pentru a aborda obiectivul studiului către sfere educaționale a elevului. Acestea reprezintă instrumentarul pedagogului în a-și exercita activitatea educațională și dezvoltativă ( învățătura, jocul, sportul) cu obiecte ( jucării, mijloace tehnice, cărți) sau materiale ( natură,artă).

În acord cu viteza procesului tehnologic din zilele noastre, pedagogii sunt nevoiți să-și exercite rolul de ghid pentru elevi și nu acela de dictator, astfel ca educația să aibă parte de îndeplinirea scopului ce s-a propus, metodă care reiese din metodele practicate și reușite cu succes în școlile din orașele bine dezvoltate. Această abordare este imperios necesară în urma eșecurilor care s-au sesizat de-a lungul rezultatelor școlare din ultimii 20 de ani, schimbându-se rolurile și șcenariile, pregătind elevul pentru viața socială și aducându-i acestuia informații cu un spectru larg de interes, promovarea având-o cooperarea, exersarea independenței și spiritului de luare a decizilor proprii.

Un punct de plecare către educarea unui elev o constituie acceptarea acestuia cu sau fără atuurile lui și făcând instruirea acestuia posibilă în acord cu necesitățile proprii. Cunoașterea elevilor este primul pas către o mai eficientă educație, pentru ca rezultatul acestuia să fie benefic atât pentru societate cât și pentru binele însuși.

I.4 Școala –depozitară a experienței patoplastice a copiilor cu CES

Specialiștii în sănătate mentală au recunoscut la unison că școala este instituția unde începe procesul de recuperare a întârzierilor emoționale și educaționale, venind în sprijinul chiar și al copiilor cu nevoi și cerințe speciale „procesul instructiv – educativ din cadrul ciclului preprimar, desemnează activitatea didactică cese desfășoară organizat, instituționalizat și planificat pe baza unor strategii didactice adecvate, de un personal calificat, având ca finalitate, formarea personalității armonioase a celor educați și integrarea lor socio-profesională”.

Importanța școlii este aici mult mai importantă decât în condiții uzuale, deoarece aici find și părinții afectați în aceeași măsură ca și copii, de aceea uneori lipsa sprijinului familial este aproape absent, realizându-se demersuri semnificative la aceste cazuri decât la cei normali. Realizarea unei bune funcționalizări psihologice a copilului atrage cu sine un scut de apărare către viitoare tulburări ce pot avea un efect deteriorant și dezumanizant. În urma acestui proces de relaționare ecosistemul copilului funcționează cu limite normale, având parte de tot sprijinul moral și emoțional, element constitutiv către stabilitatea și funcționabilitatea acestuia ca viitor adult.

Ca și element conclusiv general, școala din ultimii 60 de ani ne-a întâmpinat cu o revoluție curriculară extraordinară, pornindu-se de la o programă simplistă, bine delimitată, la un proiect flexibil cu informașii și aplicații care sunt menite pentru a stârni creativitatea și curiozitatea elevilor. Dușmanul creativității este se pare frica de eșec, frica ce este alimentată de către cadrele didactice nepotrivite, de modul nepotrivit dar și de probleme personale familiale care fac să inhibe potențialul creator până la anihilare. A educa nu înseamnă a-i nega trăsăturile moștenite sau mediul din care provine, ci intervenirea la timp cu noi informații, care ajută să se dezvolte în mod armonios, iar cea mai utilă și cunoscută ca fiind benefică, este arta. Nu de multe ori putem vedea un viitor matematician sau arhitect, dacă urmărim un elev care este pasionat în a reprezenta forme geometrice extrem de bine executate. Cu alte cuvinte, ceea ce desenăm ne definește. În cazul copiilor este în mod involuntar exprimată ținând doar de noi să o valorizăm și să dezvoltăm această artă.

Nu neapărat unui copil căruia în place să deseneze va ajunge un artist, ci pur și simplu vrea să-și exprime refulările, necazurile sau anumite perioade din viața sa, noi trebuind să interpretăm corect aceste semne și să intervenim ușor în a consilia, fară ca acesta să simtă că este vizat. Din nefericire școala de azi dar și părinții ridică din ce în ce mai multe pretenții și de la cele mai fragede vârste desenul este adesea înlocuit cu activități de limbi străine sau jocuri logice, alienând individul, reducându-l la o formă șablonată de caracter, așa cum cere sistemul, însă educatorii sunt singurii care pot schimba asta, deoarece ei sunt primii care vin în întâmpinarea începutului de drum al unui elev, mai exact vârsta de 2 ani fiind cea mai bună bază pentru a forma un caracter frumos, motiv pentru care mi-am elaborat subiectul de cercetare in acest scop, experiența cu acești copii și în special cu cei cu CES(cerințe educaționale speciale), mi-a pavat drumul către studiile mai aprofundate a gândirii umane prin prisma artei vizuale. Numeroasele studii psihologice dar și medicale m-au făcut să înțeleg abordarea cea mai corectă în a lucra cu copii, în funcție de temperamentul fiecăruia și nu de a-i inhiba personalitatea, ci din contra dezvoltându-i-o. S-a dovedit faptul că alegerea corectă a valorizării înclinațiilor fac dintr-un individ, un om care acționează în acel domeniu în mod fructuos și nu păgubos, împlinirea lui însemnând progresul societății.

I.5 Gestul grafic- simbolistica desenului la preșcolari

Fiecare gest grafic sau formă, fie ea obiect sau o simplă mâzgălitură poate trăda starea sa emoțională, iar noi nu trebuie să stăm indiferenți la ea ci trebuie discutat atât cu ei cât și cu părinții despre observații și să se încerce soluționarea lor, fără a agresa în vreun fel integritatea acestuia, ceea ce face ca arta să fie pasajul perfect prin care se poate realiza reabilitarea. Această abordare prin artă își are rădăcinile în teoriile școlii de la Bauhaus(1933), cu artiști precum Johannes Ittten, Wassily Kandinsky sau binecunoscutul Paul Klee, aceștia venind cu ipoteza conform căreia emoția estetică nu vine de la intelectual ci de la suflet, ceea ce face ca arta să fie folosită cu scopul de a arăta mai întâi stările sufletești și mai apoi aducând cu sine vindecarea psihică. Aici arta neluând rolul de a-i încânta pe cei bogați, sau de a fi un mijloc de tranzacții bancare, ci un alibi pentru reîntregirea personalității umane, pornind de la cele mai refulate sentimente, echilibrându-l, readucându-l pe o linie obișnuită benefică atât pentru trup cât și pentru suflet.

Fig 1.1 Evelina(2 ani)-desen liber reprezentând drumul către casa bunicilor(a fost crescută de bunici, parinții fiind plecați în strainătate)

În ceea ce privește limitele s-a dovedit faptul că doar copii sensibili desenează cu multe linii curbe, unduioase, subțiri pe când cei realiști sau pragmatici, forme exacte, linii drepte, rigide, colțuroase. La capitolul culoare se poate spune că unii preferă să folosească culori calde și vii în desenele lor, astfel că acești copii sunt încrezători în ei și optimiști, spre deosebire de cei care exagerează cu nuanțele reci și mai ales negrul(în cazul copiilor cu autism), dovadă de frustrare și revoltă. Din ceea ce am relatat se poate spune că desenul este o hartă în sine a emoțiilor și cartea de vizită a unui elev, de unde noi ne putem începe activitatea terapeutică. Nu de puține ori s-au găsit analogii între raportul său cu mediul și gestul grafic pe care îl reprezintă, astfel că un copil care este timid sau introvertit se desenează pe sine foarte mic în comparație cu foaia de lucru, undeva neînsemnat, sau ascuns de un alt obiect spre deosebire de copii energici și populari care își ocupă toată foaia cu desene vii și dinamice.

Astfel copilul își reprezintă simbolic spațiul, zona sperioară reprezentând idealul, cea de interes, iar cea inferioară pulsiunile lăuntrice; banda verticală dreaptă arată o reprezentare a viitorului iar cea din stânga, a trecutului, rămane universal valabilă. O altă valoare a desenului o reprezintă narațiunea acestuia, care vizează în principal centru său de interes, relația cu cei din jur sau preferința pentru anumite obiecte sau nu. De cele mai multe ori un copil reprezintă ceea ce a văzut, sau i-a plăcut, oamenii de care este cel mai atașat sau dispoziția membrilor care l-au abandonat, ceea ce semnifică faptul că aceștia sunt extrem de sinceri când aleg să deseneze, neputând mima optimismul sau deznădejdea. Se știe faptul că aceștia nu-și comunică sentimentele verbal ceea ce face ca arta să fie folosită de aceștia ca un instrument de recepție către noi, responsabilizându-ne să le descifrăm.

Fiecare semn grafic reprezintă un simbol pentru el, noi trebuind doar să întrebăm sau să intuim intenția acestuia. Nu de puține ori s-a întâmplat ca un copil abuzat să-și exprime supărarea și evenimentele petrecute sub formă grafică, ajutându-i să se exprime, vinovații să fie trași la răspundere, în consecință, demers pe care poate niciun om nu ar reuși să îl afle de la el în mod obișnuit, verbal.

Fig 1.2 Carol(3 ani)- reprezentând obiectul la care a fost martor, răpindu-i tatăl intr-un accident pe calea ferată

Acest impuls de a reprezenta ceea ce vezi sau pățești, este prezent începând cu picturile rupestre, unde oamenii primitivi, netehnologizați, au simțit nevoia de exprimare a animalelor sau a scenelor de luptă, rămânându-ne dovezi istorice necontestabile ale epocii.

De aceea se poate considera arta un impuls care vrea să iasă la suprafață, cu orice scop, transmițând celorlalți informații universale, astfel a ajuns ca arta să fie un limbaj universal, frumosul să fie cultivat și gustat de toți. Fiecare vârstă îți are propriile grafice, așadar primele care apar sunt ”mâzgălelile” semne grafice aparent haotice, formând un ansamblu de cercuri sau spirale. În faza incipientă preferința copilului poate fi doar o culoare, însă nevoia de mai multă culoare apare aproape instantaneu în momentul apariției propriului eu. Astfel acesta dorește să deseneze animalele pe care le-a văzut la zoo, sau familia, simbolice pentru el, situații și trăiri prin care a trecut, fie ele plăcute sau nu

Dacă un simplu profesor vede la un bolnav cu CES doar semnele bolii, un psiho-terapeut vede dincolo de acestea, omul care este în el însuși și ce poate face el pentru societate, acceptându-l ca individual cu propriile păreri sau acțiuni. Tot în desene se poate observa involuția sau evoluția psihică, care are loc în urma exteriorizării prin artă, determinându-l să creeze o operă cu semnificații variate, de cele mai multe ori având un caracter propriu bolii(forme diforme, linii îngroșate, exagerate, decorațiuni stereotipe, portrete auto-descriptive), evoluție observabilă prin finisarea elementelor rigide, înghețate, cromatica îndulcindu-se, forme care sunt mai bine conturate, toate astea fac ca aceștia să demonstreze că există o vizibilă vindecare a unor zone educațional-psihice.(vezi fig. de mai jos).

Fig.1.4 David(4 ani- tulburare bipolară)-reprezentarea în oglindă a două etape de reprezentare ale aceluiași subiect, înainte și după cateva ședințe cu artterapie

Primii care au abordat serios această metodă sunt bolnavii de la Spitalul de Boli Psihice Cronice din Borșa, județul Cluj, unde s-a integrat ora de educație vizuală-plastică, la bolnavii suferinzi, alcoolici, maniaco-depresivi, corelându-o cu activități precum muzica, teatrul sau dansul, alegându-și singuri temele de interes, aceștia reusind să-și exprime dorințele și problemele cu care se confruntă. Rolul terapeutului aici este doar de simplu martor-observator, neintervenind în niciun fel, doar fiind și el la rândul său creativ și de a se omogeniza cu ei pentru a le fi mai ușor să se exteriorizeze.

CAP.II EDUCAȚIA ESTETICĂ ȘI EDUCAREA PRIN ARTĂ

II.1 Creativitatea- mijloc sau scop educativ-terapeutic

În general psihologii definesc creativitatea ca fiind ceva nou, original adecvat realității, însă de ceva timp aceasta a căpătat un nou sens, cel terapeutic, fiind posibilă doar sub îndrumare atentă și abordată diferit de la caz la caz, nu face decat să credem că noi educăm pentru societate și nu pentru omul însuși, ceea ce mă face să neg această afirmație până la un anumit punct și acela fiind faptul că noi trebuie să creăm personalități individuale, originale și nu produse utile societății, aceasta fiind doar o consecnță și nu un scop în sine. Grație unor tehnici de pictură, dans, modelaj sau teatru, fiecare persoană își poate activa potențialul creativ cu scopul de a explora și de a înțelege mai bine emoțiile și sentimentele.

Frica aceasta de diferit alimentează ideea discriminării copiilor cu diferite afecțiuni mai ușoare sau nu, însă această frică este doar produsul neinițierii, necercetării domeniului psiho-medical al copilului și ridicarea unui zid de respingere, considerându-l un eșec din start.

În sprijinul ideii de a nega faptul că noi educatorii educăm doar viitoare ”utilaje” ale societății este dată de faptul că s-a dovedit, prin numeroase proiecte științifice și psihologice cum că oamenii cu o stimă de sine crescută, echilibrați psihic și moral nu sunt doar simple instrumente care respectă un program de lucru și o activitate în care s-a specializat ci aduce un aport nou la acea activitate, ajutând la progresul omenirii, dovadă stând faptul că marile genii ale lumii nu au avut o educație aleasă, dar au lăsat în urma lor invenții și idei peste care cu greu poți trece, fiind nelipsite din viața de zi cu zi.

Un produs al creativității este acela al imaginației care poate fi definită ca un proces de căutare în dorința de a obține unele reacții și care se manifestă sub 3 forme:

fluiditatea: amalgamul de idei care survin în urma concentrării și care adesea își găsesc soluția căutată

plasticitatea: trecerea facilă dintr-o abordare în alta

originalitatea: aducerea la suprafață și demonstrarea a ceea ce ai vizualizat, fiind un produs nou, inovat

flexibilitatea: adaptarea la schimbările survenite

Unul dintre factorii ce mențin capacitatea creativă sunt în primul rând motivația sau mai bine zis predispoziția de a realiza ceva și să lași ceva în urma ta.

Un alt obstacol în calea creativității o reprezintă și pedagogul care ori laudă exagerat, și dă note mari ori îi descurajează prin nemulțumire ceea ce îi face pe unii să renunțe a mai cerceta sau de a încerca să depășești obstacolele și să demonstrezi că poți mult mai mult. Pentru acest lucru este necesar echilibrul, care se poate face doar printr-o comunicare caldă și încurajatoare fără preferințe sau recompense nemeritate, punându-se accent doar pe acțiunile copilului, stimulată de atmosfera pe care orice educator trebuie să o creeze la clasă, de liniște și contemplare. Spre deosebire de o clasă doar de elevi normali, în cadrul orelor de artă-vizuală nu se dau teme și nu se judecă lucrări, ci se experimentează tehnici și noi combinații de culori, imitând de cele mai multe ori pedagogul.

Succesul sau dimpotrivă la unii insuccesul alimentează acest demon flămând după creație, astfel că pentru a reuși este necesară o luptă cu perseverența și ambiția precum și focusarea pe un singur țel. Astfel au apărut unuii pictori care și-au lăsat neterminate lucrările, dar arta nu i-a împiedicat să nu fie numiți artiști, ne-a lăsat un pic întrebări cum ar fi fost dacă?, ca să înțelegem mai bine fenomenul cum ar fi fost dacă inventatorul becului nu ar fi cunoscut invenția electricității. Avântul picturii a avut loc în Italia în sec. XV-XVI când marii negustori înstăriți plăteau sume enorme pentru a-și imortaliza portretul, astfel că artiștii erau bogați și prin urmare mulțumiți. Însă odată cu descoperirea fotografiei, lucrurile s-au schimbat, însă arta în zilele noastre s-a adaptat cerințelor vremii, dovadă stă faptul că numeroși pedagogi sau psihologi o folosesc cu scop educativ-terapeutic. Dușmanul creativității este se pare frica de eșec, frică care este alimentată de către cadrele didactice nepotrivite, de mediul necomfortant dar și de problemele personale, familiare care fac să inhibe potențialul creator până la anihilare.

II.2 Pedagogia curativă- integrarea prin artă și educație

Cel care a avut această viziune de abordare a acestui domeniu a fost Rudolf Steiner (1861-1925), răspândind ideile sale în mai toată lumea. În România abia în 1990 au apărut primele mișcări, inițiate în județul Hunedoara cu seminarul de început la Deva, ca mai apoi dr. Lazăr Pașca să deschidă primul centru social de acest gen pentru copii cu handicap cu vârste între 3-18 ani, implicit cu formarea personalului în domeniu, având ca scop promovarea egalității de șanse, integrarea în societate precum și educarea într-un domeniu socio-profesional.

Dacă la început se credea că doar cadrele didactice specializate s-ar putea ocupa de copii cu CES, treptat ideea a fost demontată prin dăruirea și responsabilizarea unor profesori și membri de familie care au crezut în posibilitatea recuperării prin artă și educație. Ideea potrivit căreia un copil cu CES este întârziat și nu poate face anumite lucruri este eronată, singurul lucru afectat la aceștia este modul prin care este nevoit să se exprime, ideile și spiritul său fiind vii și dornice de cunoaștere.

Pedagogia curativă reprezintă un alt domeniu de abordare a educației dinspre copil spre obiective și nu invers, stimulându-i zonele în care se află resursele latente de informație. Arta vizuală, prin caracterul ei creativ-recreativ este ora la care elevii sunt încurajați să descopere, să creeze, să aibă curaj, ceea ce face ca toate funcțiile psihice neexplorate până atunci să se deschidă și să primească informații care pun bazele unei educații armonioase cu efecte fizice și psihice benefice. Desenele lor ne ajută să pătrundem în lumea acestora și ne poate demonstra la ce nivel cognitiv se află. Dintre toate mijloacele de exprimare, desenul redă povestea pe care nu o poate exprima prin cuvinte, ceea ce îi place sau are importanță pentru el.

Toate aceste exerciții de aranjare și ordine nu fac altceva decât să-l pregătească pentru momentul școlar, obișnuindu-se cu ideea de a sta la masă având în față suportul de desenat, influențându-l pozitiv atât psihic cât și fizic. Pentru a veni în întâmpinarea pedagogilor care îmbrățișează această meserie, s-au înființat centre de pedagogie curativă care are ca drept preocupare recuperarea copiilor cu CES. Înțelegerea acestora necesită cunoștințe și analize profunde făcându-se o sinteză între elementele ce compun desenul și caracteristicile pozitive sau negative ale acestuia. In mod cert exprimarea lui interioară este realizabilă înca din primele acțiuni ale unui copil ce utilizează un instrument pentru a lăsa o urmă grafică. Această trăsătură reprezintă primul pas către dezvoltarea copilului, cel ajută să-și explice lumea și pe sine.

II.3 Educația estetică vizual-artistică

Încă din cele mai vechi timpuri arta a fost ca principal mod de educație, preocupându-se cu abordarea unei educații de tip multilateral, apoi în sec. al XVIII-lea punându-se mare accent pe procesul educației ca mai apoi în epoca modernă să vină cu un flux de metode științifice și tehnologice care înlesnesc și cultivă educația estetică. Fiecare pedagog are menirea de a gândi educația estetică sub forma unui macrosistem astfel ca la sfârșitul unei etape școlare, fiecare elev să poată rămâne cu deprinderi și informații care dezvoltă capacitatea de a simți estetic.

Educația estetică- face parte din dimensiunea spirituală a omului. Omul se contemplă cu legile frumosului, din natură sau artă. Termenul de “estetic” își are originea în limba greacă din cuvântul aistheticos>estheticos (ce reprezintă ceva ce se adresează spiritului interior, a doua natură). Esteticul a fost de multe ori confundat cu termenul de frumos ca termen universal pentru domenii sociale larg discutate. Educația estetică a fost mult timp tradusă și înțeleasă îndeosebi ca un proces ce are la bază formarea capacităților de percepere și înțelegere a frumosului în aspecte ale vieții(natură, artă) precum și educarea multilaterală în acest sens.

Din aceasta se desprind două percepții:

a) perceperea frumosului;

b) mijlocirea acestuia.

Pedagogul astfel are rolul de a coordona și demonstra experiențe cu valențe estetice, interpretându-le și realizându-le împreună cu elevii, anulând educația dictatorială ce se practica până în prezent, respectând ideea de elev ca entitate unică cu propriile percepții și păreri, și nu un receptor pasiv și obedient. Pornind de la această premisă, educația în România necesită o reformă radicală în ceea ce privește modul cum sunt introduse și transmise informațiile. Arta, susține D.Salade ”răspunde unor nevoi reale pe care le simte orice persoană de a-și lămuri unele idei, de a-și motiva unele comportamente, de a-și fundamenta unele atitudini, sugerând, explicând, valorificând sau problematizând. Prin caracterul ei stimulativ, tonic, optimist, arta împinge la iubirea adevărului, a binelui, a științei și a vieții”.

Gustul estetic în schimb ține de subiectivitatea fiecăruia de a empatiza cu obiectul de artă și de a-l încadra intr-una din legile frumosului. Școala face ca această empatizare să nu fie una de tip uniform. ci să se caracterizeze printr-o diversificare a gusturilor și mai apoi de a conștientiza procesul creativ ca un fapt puternic individualizat, generând sentimente estetice.

Judecata estetică vine cu un bagaj de cunoștințe din domenii filozofice, sociologice sau politice care stârnesc aprecieri de valoare, justificate în urma educației estetice și creând astfel idealul estetic ca o dominanță de gust în societatea și epoca propriu-zisă, făcând posibile convingerile estetice. A nu se confunda educația estetică cu educația artistică, aceasta din urmă având un proces de studiu mult mai elaborat pe baza dovezilor din domeniul artelor de-a lungul timpului și care reprezintă principala latură esențială a educației estetice. Dezvoltarea umană are nevoie de artă, așa cum natura are nevoie de lumină, proces ce face ca cel care empatizează cu arta să raționeze și cu celelalte aspecte sociale, creionând personalitatea.

Explorând educația estetică în domenii precum literatura, muzica, coregrafia, îl ajută pe acesta să perceapă mai profund mediul exterior și să conlucreze cu aceasta pentru a dobândi o cultură multidisciplinară. . „Fenomenul estetic este prea complicat pentru a se lăsa deslușit de la sine, pe baza sensibilității și predispozițiilor «native» ale primitorului. Nevoia unui ghidaj inițial se impune. Odată cu interiorizarea unor scheme de înțelegere și valorizare a orizontului estetic, tinerii vor dobândi o anumită autonomie axiologică, o independență asumată, responsabilă de raportare la frumos. Dar, până atunci, e nevoie de un efort deliberat și metodic de «alfabetizare» și de formare estetică de și dimpreună cu alții.” Domeniile precum sculptura, arhitectura, teatrul și pictura sunt o componentă a educației artistice, ce formează spiritul creator. Rolul pedagogului rămâne de a-i favoriza educarea acestuia în domeniul în care are înclinație și sprijinirea acestuia în a produce el însuși artă, fie el în fotografie, modă, grafică, etc., punând la dispoziție tehnicile și materialele de care nu se poate lipsi și care îl ajută pe acesta să se exprime. Dintre toate disciplinele educaționale, arta a cunoscut cele mai variate interpretări, fiind mereu actualizată, dedicându-se în mod special educării estetice cu rolul de formare a personalității beneficiarilor,estetica mai este cunoscută ca„știința care studiază legile și categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare și de receptare a frumosului; ansamblu de probleme privitoare la esența artei, la raporturile ei cu realitatea, la metoda creației artistice, la criteriile și genurile artei”. Obiectivele pe care aceasta și le propune nu fac altceva decât faptul că modelează simțul artistic, gustul estetic, stimulează libera exprimare și îmbunătățeste calitatea vieții, devenind un instrument viabil de cunoaștere atât a sinelui, cât și a celorlalți. Educația estetică reprezintă un proces continuu și anevoios ce vizează formarea individualității și integrarea acestuia în societate. Timpurile pe care le trăim le solicită copiilor noștri un set de capacităti adaptive și deprinderi spre o educație ce are la bază moralitatea și bunul gust, ce are ca drept scop modelarea acestuia ca viitor membru al societății, util și capabil de muncă.

Instruind elevului prin artă și frumos acesta răspunde cu forța creatoare pe care o exercită, favorizând dezvoltarea psihică armonioasă a acestuia. Educarea unei atitudini estetice are ca scop interesul, ceea ce face ca aceasta să sondeze în propriul eu, într-atât încât într-un final să aibe o manifestare de plăcere și satisfacție.

II.4 Climatul familial- întregirea personalității copiilor

Una din greșelile frecvente ale societății este că se consideră exclusiv doar profesorii responsabili de educația unui copil, părinții fiind doar sprijin moral și financiar, ceea ce a dus la o rată mare a abandonului școlar în ultimii ani. Interesul părinților la activitățile școlare aduce cu sine o mai bună cooperare și din partea elevilor la ore, crescând de asemeni și dorința de a urma și alte studii, dar și participarea la concursuri.

Una din ideile care trebuiesc stabilite părinților este importanța educației copiilor pentru viitorul societății, unde pilonul principal este crearea de oameni care se pot descurca în viață și care pun bazele unei moșteniri pentru generațiile viitoare. Familia necesită a fi primul mediu pedagogic și moral cel mai propice dezvoltării armonioase ale copilului, iar școala preia și continuă acest demers de educare încă din perioada grădiniței. Școala în primul rând exercită o influență formativă ce-și propune să cunoască modul cum se dezvoltă elevul și ce dificultăți ridică. Familia este interesată de modul cum se adaptează regimul școlii, cum se integrează în colectivitate dar și felul cum se comportă în relație cu ceilalți copii.

Primele demersuri în primii ani de viață o reprezintă doar părinții, ca mai apoi educatorii să-și manifeste grija și dragostea de a forma empatic cu copilul dar și față de situația pe care o întâmpină părinții. Una din problemele pedagogice le ridică modul cum se lucrează cu copii pentru alegerile cele mai corecte în a forma un caracter, dorindu-se o relație cât mai constructivă cu aceștia, pentru a înlesni mediul în care își exercită aceștia învățarea. Regimul în care este supus copilul pare solicitant, cu responsabilități care nu sunt în concordanță cu vârsta și fac din acesta un subiect de comunicare între profesor și părinte pentru a hotărâ deciziile cele mai prielnice acestui regim.

Una din metodele cele mai eficiente de colaborare cu școala este ca pedagogul să fie interesat de mediul familial din care provine copilul, natura relațiilor care există dar și modul în care se efectuează comunicarea acestora cu elevul. Informarea pedagogului cu privire la dezvoltarea psihică pe care a exercitat-o elevul stă la baza demersurilor de a educa. Pentru a ușura această muncă am propus la clasă o cutie a sugestiilor și reclamațiilor care își propune ca părinții să scrie ceea ce îi frământă și cu ce informații să vină în întâmpinarea acestora. Desființarea barierei dintre părinți și școală face ca educația să-și exercite sarcina în modul cel mai constructiv asupra copilului și nu o delimitare de opinii și acțiuni.

Climatul familial unitar aduce cu sine o relație mai pozitivă cu colegii din școală și chiar cu membrii specializați ai educației.

părinți școală

(acasă) (societate)

În acestă suită de etape de coroborare dintre școală și familie aduce cu sine asigurarea și formarea unor viitori cetățeni cu personalitate ce au o educație valabil acceptată.

Numai într-un asemenea climat școala poate genera viitori oameni de bază și nu o masă de indivizi care au diplome. De-a lungul timpului cercetările au adus în atenția școlilor problemele frecvente legate de școlarizarea copiilor cu nevoi speciale și importanța acesteia pentru dezvoltarea biologică dar și psihică a acestuia, nemaifiind încadrat în categoria de ”handicap”, ci încercându-se prin educație să se dispună de posibilități materiale dar și spirituale pentru a favoriza evoluția normală a acestuia. Alături de personalul medical, logopezi dar și psihologi se încearcă a pregăti copilul pentru procesul școlarizării, unde familia ocupă primul rol în demersul educației.

În România, aceste centre specializate oferă suport doar în urma solicitărilor de către părinți. Scopul acestora este de a asigura o educatie precoce, de a se folosi de toate mijloacele tehnologice și științifice pentru fiecare caz în parte și de a insista în educație, făcând din asta un scop în sine pentru adaptarea acestuia la viața socială. Neluarea în seamă a perioadei preșcolare atrage cu sine o piedică în normalizarea vieții psihice a individului, vârsta mică fiind temelia pentru generarea de obiceiuri și deprinderi.

.

II.5 Artterapia infantilă- experiența spirituală a copiilor

Astfel în România începe să apară primul centru de Art-terapie (2004), o organizație non-guvernamentală ”Terapia prin artă”, în Timișoara, ca apoi să se înceapă primul curs de Artă-terapie din România la București, organizat de Phronetik, cu o formație de oameni bine pregătiți condusă de Irmgard Maria Tarke, dând libertate de dezvoltare începând cu 2009 și la alte instituții de același gen.

Contribuția pe care o doresc să o aduc prin intermediul acestei teze este de a atrage atenția către acest domeniu puțin discutat dar atât de necesar, art-terapia, și de a cerceta în acest sens informațiile care mă vor ajuta în profesia oarecum nouă în România, aceea de art-terapeut. Din 2010 s-a încercat înființarea primului curs de acest gen, la Timișoara, însă la nivel preșcolar nefăcându-se demersuri în acest sens până în prezent. Folosindu-mă de artă ca mijloc de terapie pentru copii cu cerințe speciale este chintesența întregii personalități și recunoașterii acestora ca oameni normali, eradicând discriminările de orice gen și integrarea acestora în societatea de astăzi.

Terapia prin artă astfel vine în ajutorul celor care nu reușesc să empatizeze cu aceste valențe, inducând elevului o stare de eliberare și o pauză de la rutina zilnică, fenomen ce-și mai are numele de ”catharsis”(descărcare), efect important în lucrul copiilor cu nevoi speciale. Acestea pot include artterapia(desen), meloterapia(muzica), dans(euritmia), integrate într-un proces educațional optim. Chiar dacă fiecare copil este unic în felul său, toți pot reacționa la diferite domenii ale artei, fie ele desen sau muzică, însă nu toți pot dezvolta abilități în acest domeniu, acestea putând fi posibile doar prin exercițiu, creație, fapt ce poate duce la un demers favorabil pentru viitorul copilului.

Începând cu un apus de soare, ori cu un peisaj din natură ori un spațiu precum școala sau vestimentația pot stimula imaginația elevilor, sensibilizându-i în direcția perceperii conceptului de frumos, ca nevoie spirituală. Educația prin valoare plastică se poate realiza doar prin manifestarea în procesul de creație a elementelor de limbaj plastic exersate.

De-a lungul timpului, arta nu a putut cunoaște delimitări clare și precise, ele fiind lăsate la latitudinea creatorului, determinate de alegerile tehnicilor și materialelor de lucru, cel mai intuitiv pentru a induce un sentiment sau o trăire.

În procesul creativ al artistului emoțiile și trăirile pozitive fac să se infiltreze frumosul în cultură, cultură ce face parte din societatea noastră de consum unde kitch-ul și obiectele de consum în masă sunt la ordinea zilei. Pedagogul putând acum delimita funcțiile artei și definirea acesteia într-un mediu specializat, prin activități de recunoaștere a esteticului. Pornind de la acest principiu, școala are datoria de a forma indivizi ce pot emite judecăți de valoare în acord cu componența cognitivă, în raport cu componentele afective și raționale, cât și deprinderile și obișnuințele morale. Aici este singura instituție unde se urmărește observarea acestora în mod sistematic, și de a-i identifica pe cei cu probleme sau cu nevoi speciale, stimulând respectul de sine și dezvoltarea abilităților sociale.

La vârstele mici cele mai apreciate culori sunt cele pe bază de ceară naturală, care îi permite să se exprime mult mai repede pe o suprafață, fără ca aceasta să se termine, ca în cazul pensoanelor. Activitatea de pictură este una dintre cele mai plăcute ore la această vârstă, preferabil de lucrat cu aceștia în cursul dimineții când sunt plini de energie, ca pentru după amiază să se lase celelalte activități recreative precum joaca să-și facă locul. De preferat este ca elevii să-și pregătească intrumentele de lucru împreună cu pedagogul pentru ca activitatea să fie una de armonie, pregătiri de început precum așezarea planșei sau paharului cu apă sunt câteva din elementele ce îi pot învăța pe elevi să fie ordonați și responsabili cu propriile lucruri.

În cadrul orelor de artă plastică la o grădiniță ar fi normal să se desfășoare cu maxim 5 copii ca interesul lor să rămână viu atunci când educatorul explică ceva și nu se procupă de altceva, aranjați strategic în funcție de energia fiecăruia, astfel că un copil energic își poate găsi concentrarea lângă un copil liniștit și invers.

Unul dintre scopurile acestei lucrări este de a sensibiliza instanțele educaționale cu privire la modul cum arta poate influența și modela caracterul unui om, fie el și emoțional afectat. Arta fiind terenul comun unde diferențele nu-și au locul ci doar emoțiile și imaginația, care este unanim omniprezentă.

Deși lucrarea de față își are demersul numai în spațiul preșcolar, intenția mea este de a inspira și celelalate etape de școlarizare să se folosească de stimularea gustului estetic aducând cu sine adevăratele talente menite să aducă o schimbare în lumea de azi luând exemplul recunoscut al artiștilor ce sunt apreciați peste hotare.

De cele mai multe ori cele mai mari obstacole în calea îndeplinirii acestor obiective o reprezintă lipsa accesibilității și resurselor, în frunte cu insuficiența atitudinii pozitive și tolerabile din partea pedagogilor, demonstrând încă o dată necesitatea unei îmbunătățiri ale educației copiilor ce solicită cerințe speciale.

CAP. III INFLUENȚAREA FORMATIVĂ PRIN EDUCAȚIA VIZUAL-PLASTICĂ

III.1 Strategii de predare-învațare la copiii cu CES

Școala, la toate nivelurile ei este menită să dezvolte potențialul creativ și independent prin intermediul pedagogilor specializați. Deși copilul se naște cu acest potențial creativ, sunt relativ puțini pedagogi ce pot și reușesc să stimuleze acest potențial, nu numai la nivel teoretic. Acesta are rolul exclusiv de a încuraja ideile creative și de a le direcționa către domeniile de interes manifestate, punându-i la dispoziție orice material necesar, care să-l determine să cerceteze această latură.

Una din necesitățile programului școlar de astăzi o reprezintă includerea unui curriculum creativ în coroborarea cu materiile de bază pentru a genera creativitatea elevilor oferindu-le libertatea expresiei și nu îngrădirea acesteia cu termeni și teorii. Această abordare inovativă, de cele mai multe ori sperie pedagogii fiind obișnuiți să recurgă doar la materialele tradiționale, alterând astfel procesul creativ de gestionare a unei lecții. Deși societatea și tehnologia sunt tot timpul în mișcare, sistemul educativ rămâne totuși rigid, din cauza unor factori atât sociali cât și culturali. Școala de azi se axează în principal pe exigența formării de atitudini și capacități spirituale și nu pe priceperi și deprinderi, ceea ce pentru un elev devine un handicap către manifestarea artistică, atât de necesară pentru progresul unei generații.

Adoptarea strategiilor educaționale moderne actuale au ca drept target dobândirea de cunoștințe noi, desprinderi și abilități, de cele mai multe ori acestea fiind cu rol activ-participative, ușurând procesul de învățare în funcție și de tipologia stilului său de învățare.

Fig.1.1 Stiluri de învățare

Pentru a se produce această schimbare trebuie sa ne schimbăm mentalitatea noastră, abordarea de noi tehnici și metode de predare, experimentarea proceselor de creație și astfel elevii vor avea un model de a se exprima liber. Întâi de toate știm cu toții că la vârsta preșcolară copii își iau informațiile din ceea ce văd și imită, de aici trebuind să se pornească procesul de învățare, cu resursele pe care un copil le poate înțelege, de exemplu jocul: instrument de cunoaștere a lumii exterioare.

Realitatea face ca educația artistică să ocupe un loc opțional la nivel de curriculum, deși se recunoaște necesitatea dezvoltării creativității copiilor, nu numai la clasele mici ci și la celelalte etape școlare, însă demersurile sunt anevoioase în lipsa unui suport informațional, ceea ce face ca doar profesorii pregătiți pe acest domeniu să fie dispuși să investească în talentele copiilor. Se mai vorbește și despre micșorarea nevoii de a evalua pierzându-se din vedere scopul celor care învață un program, fiind astfel privați de experiențe artistice și culturale. Uneori complexitatea problemelor face ca soluțiile să fie mai greu de adoptat, în special când avem de-a face cu copii ce au cerințe educative speciale. Aceștia tind să devină o povară pentru cadrele didactice și se exclude adoptarea unei alte abordări, ducând la excluderea acestora din mediul educațional.

De cele mai multe ori acești copii dau dovada de o înteligență mult mai creatoare față de așteptările de la un copil normal, tocmai din cauza faptului că încercarea acestuia de a comunica este alta decât cea cu care suntem obișnuiți. Integrarea acestora în învățământul normal ridică probleme nu atât din partea școlii cât și a celorlalți membri ai societății excluzându-l pe motiv de inadaptabilitate.

Practicarea încălcării drepturilor educaționale ale acestor copii duce la grave probleme de personalitate în rândul acestei comunități. Toleranța și acceptarea acestora îi ajută să treacă de primul pas către comunicare, excluzând ideea de respingere. Întrebarea cea mai bună nu este dacă acest copil se integrează într-un colectiv normal de elevi ci cât de bine sunt pregătiți dascălii pentru diversitatea tipologiilor de elevi dintr-o clasă. Aceștia ar trebui obligați să se asigure că toți copii au parte de drepturi egale la educație și formare, pentru o integrare în societate mult mai facilă.

S-a dovedit de-a lungul timpului, cum că activitățile educative artistice au ajutat la manifestarea unei gândiri critice, luarea deciziilor, dezvoltarea atenției, memoriei, a spiritului de organizare și introspecției, lărgind lumea lor creatoare. Lucrările acestora s-au dovedit a fi adevărate fișe psihologice în care aceștia și-au manifestat evoluția, dezvoltarea emoțională și intelectuală. Alegerea educației plastice ca principală metodă de cunoaștere a elevilor a dus la efecte vizibile în manifestări psiho-comportamentale, cultivând controlul și sentimentele creatoare pozitive. Setea nelimitată a copiilor când vine vorba de cunoaștere și explorare îmi facilitează demersurile de a-i forma și de a-i ajuta să își atingă scopurile, folosindu-se doar de materialele de lucru și explicațiile pedagogului aceștia vor putea să exploreze toate spațiile cunoscute omului și captându-le în lucrări grafice, ceea ce au experimentat.

Stimularea gustului pentru frumos se poate face numai printr-o educație artistico-plastică, prin contemplarea cu natura și tot ce o înconjoară, exprimându-o prin propriul eu. Educația plastică deși produce o plăcere aproape spontană, aceasta ajută în mod exclusiv și la formarea unor aptitudini și expresii personale. Necesitatea aceasta lăuntrică de afirmare poate scoate la iveală trăsăturile creativității(fluiditatea, originalitatea, flexibilitatea), componente ce se manifestă instant, aproape involuntar.

Cunoscând faptul că imaginația cunoaște la această vârstă o creștere semnificativă, rolul declanșator îl reprezintă de cele mai multe ori vizitele la muzee, studierea documentelor, albumelor și lucrărilor de artă, dorindu-și să-și transpună propria replică. Explorarea culorilor și formelor din pur este chintesența unei trăiri armonioase și a unei exaltări expresive. Ora de educație plastică poate fi una din cele mai accesibile medii în care elevii pot vibra cu arta, hrănindu-se cu și prin frumos.

Primul pas către acest demers o reprezintă alegerea temei ca mai apoi să se hotărască realizarea unei compoziții plastice, nu în urma însușirii limbajului plastic și familiarizarea cu instrumentele și tehnicile de lucru cunoscute. De asemenea tonul pedagogului, mediul plăcut în care se desfășoară activitatea, dar și metodele interactive adoptate ajută în mod vizibil la manifestarea spiritului creator. Reprezentarea după natură a unui peisaj are rolul de a-și însuși deprinderile necesare observării dispersării elementelor în spațiu, formelor care se transformă, modul cum sunt ele în raport cu celelalte obiecte sau chiar cu omul, fiind benefice și în celelalte arii curriculare. Cu ajutorul istoriei artelor elevii pot observa evoluția reprezentărilor după natură și nu numai, astfel reprezentarea lor să se încadreze în stilurile care s-au consacrat de-a lungul veacurilor. Însușirea priceperii de a aprecia frumosul din natură o reprezintă descifrarea semnelor și simbolurilor din operele de artă, dovezi moștenite de la pictori celebri și nu numai.

De asemenea elevilor le sunt necesare cunoștințe și despre pseudo-arte, sau cum mai sunt numite mai des, kitsch(ceva nedeterminat, de mântuială, fără valoare), venind astfel educatorii cu ”alfabetizarea vizuală”, demers împotriva mijloacelor de a păcăli ochiul și de a promova originalitatea și autenticul. În complexitatea lumii moderne, educarea gustului își are ca obiectiv informarea elevilor cu limbajul propriu artei autentice, și manifestarea gustului pentru frumos, prin formularea de judecăți de valoare bazate pe sensibilitate și gust artistic.

Cercetările de-a lungul observării atenției și memorării unei imagini s-au diferențiat la preșcolarii de vârste diferite, făcând ca cei mai mari să fie mult mai focalizați pe ce li se spune și nu pe ce li se arată(ca celor mici) și că cei mai mici de 6 ani pornesc cu atenția pe o imagine de la mijlocul lucrării pe când cei mai mari de 6 ani încep de sus, dorind să cuprindă tot ansamblul, precum adulții. Un alt fapt dovedit ține de cererea pedagogului și înțelegerea elevului de a face un lucru sau nu, cei mari înțelegând tot ce li se cere.

Unele experimente au făcut să se descopere faptul că cei mici sunt mult mai receptivi la exemplele demonstrative(planșe, albume, video), generate în mod repetitiv, astfel apărând memoria pe termen lung, acestea fiind introduse chiar sub formă de joc.

Doar prin educație copilul asimilează și acceptă ideea de egalitate între membrii unei clase și învățându-i că acceptarea copiilor ”diferiți” nu este anevoioasă ci chiar relaxantă, contribuind la o mai bună colaborare cu lumea exterioară, stoparea din fașă a ideii de discriminare și îmbrățișând acceptarea și răbdarea. Jocul este primul pas către socializarea acestuia cu ceilalți elevi și realizarea integrării acestuia în comunitatea de elevi. De asemenea nu trebuie să i se predea acestuia teme care îi creează dificultăți de realizare, ci în acor cu particularitățile de vârstă individuale, abordarea diferențiată fiind o necesitate.

III.2 Formarea priceperilor și deprinderilor în educația plastică

Cerințele/nevoile educative speciale (C.E.S) – reprezintă ansamblul de nevoi ale unor categorii de copii care prezintă tulburări de natură psihoafectivă, psihomotorie sau intelectuală sau de alt gen.

Aceste cerințe speciale stau la alegerea pedagogului în a manageria nevoile și materialele proprii necesare pentru a înțelege și valorifica mai eficient învățarea, asigurându-i toate posibilitățile de informa și exprima, în scopul definirii personalității în deplină formare. Acceptarea acestora într-un mediu de tip școlar normal aduce cu sine adoptarea unor strategii precum educația integrată, ce are ca scop acordarea tuturor mijloacelor de educare și ajutorare din partea personalului specializat. Activitățile practice dar și plastice întotdeauna au atras atenția copiilor, stimulându-le creativitatea și simțul îndemânatec, familiarizându-i cu limbajul și expresiile specifice educației plastice fără de care procesul creator nu ar putea fi corect utilizat. Prin desfășurarea a cât mai multor activități cu caracter creativ se atrag percepții , spirit de observație, gândirea și nu în ultimul rând imaginația.

De asemenea lucrul în echipă dezvoltă sociabilitatea și toleranța, colaborarea și interesul către domenii dintre cele mai diverse.(amprentare, pete umede, ștampilarea, colaj). În artă nu există cuvântul greșeală, de aceea copii sunt atrași de acest domeniu, deoarece cuvintele ca ”bun” sau ”rău” nu există, ceea ce le permite o abordare liberă fără constrângeri de vreun fel.

Pentru ca elevii să știe să folosească materialele și instrumentele de luru, trebuie să cunoască mai întâi tehnici plastice fără de care le-ar fi extrem de greu să creeze, fiindu-le străine. Prin tehnicile plastice aceștia reușesc să le folosească fără să le piardă expresivitatea, acțiunile lor generând calități plastice diverse și atractive. Intenția pedagoguli este aceea de a familiariza copilul cu frumosul din natură, formând percepții dar și sentimente estetice, cultivând gustul pentru frumos încă din timpuriu. Datorită deprinderilor din grădiniță copilul este pregătit atât la nivel motric, intelectual cât și afectiv cu experiența școlară, unde activitățile evoluează progresiv.

Deprinderile pe care le dobândește(dezvoltarea mâinilor, diferența formelor, depărtarea/apropierea proporțiilor, coordonarea mână-ochi) sunt definitorii pentru dezvoltarea psihică și socială. Prin interacțiunea cu diferite obiecte și stimuli, copilul va reuși să învețe mai ușor și să facă corelații și combinații. Cercetările au demonstrat ca cel mai eficient mod de învățare este de a face ceva. Experimentul și interacțiunea cu lumea înconjurătoare este primul pas către o cunoaștere interactivă, unde vin și ei cu contribuția lor proprie. Se știe că la vârste fragede copii asimilează cunoștințele prin miros, pipăit și gust, astfel procesul de asimilare este explorat la obiectele pe care acesta le vede, imitând gesturi și reacții, dar și cauzalitatea acestora(dacă aruncă un pahar cu apă pe pereți aceasta se prelinge).

Aceste oprerații la copii cu nevoi speciale se realizează in mod repetitiv și câteodată necontrolat ca și cum efectul este întotdeauna altul. În cadrul lecțiilor interactive cu acești copii jocul o reprezintă varianta cea mai facilă de a comunica cu aceștia, dezvoltarea psihică depinzând de asta.

Aici se pot găsi câteva tipologii de comportamente:

supraveghetor:acesta participă la procesul de creație al celorlalți

paralel: pictează fără a fi interesat de colegii săi

asociativ: acesta primește pe cine vrea

cooperativ: își alege un coleg și își împart sarcinile

practic: acesta explorează instrumentele de lucru fascinat de ce pot face ele

manipulativ: este preocupat de a le pune pe culori, după formă, după mărime

simbolic: își imaginează a fi un personaj și se transpune în acesta

În prezența afecțiunilor psihice, exercițiile executate în cadrul unui grup descoperirea preferințelor dar și a înclinațiilor speciale, contribuind la descărcarea psihică a viselor și trăirilor sufletești.

III.3 Valoarea expresivă- limbajul psiho-afectiv al copiilor cu nevoie speciale

În momentul în care acesta stăpânește tehnicile de lucru și limbajul artistic-vizual, practic nimic nu mai poate fi ascuns, capacitatea sa de exprimare fiind complexă și interminabilă, determinându-l să le recunoască și din mediul înconjurător cu ușurință, chiar și gesticulând unele forme. Pedagogul poate doar urmări evoluția acestora de la primele semne grafice haotice la cele coerente, ordonate, dacă întreg spațiul a fost folosit, cât de logice sunt corelațiile dintre obiecte, fapte ce determină un progres real în capacitatea cognitivă și apreciativă a acestuia.

Valoarea expresivă a desenului o reprezintă modul și cum acesta se folosește de linii, forme și culori pentru a trăda stările sale sufletești și particularități cum ar fi ambiția sau agresivitatea. Astfel copilul, în mod involuntar, tratează foaia de hârtie, suport, unde acesta folosește mijlocul foii pentru a reprezenta interesul, zona superioară iar în dreapta viitorul/stânga trecutul(liniile drepte trădează un copil realist în timp ce cele curbe un temperament introvertit, sensibil). Predominanța formelor circulare denotă feminitate, imaturitate, iar liniile orizontale conflict psihologic , des întâlnite la copii ce au mișcări stereotipe,dar care îi ajută să exerseze mâna și mintea. De asemenea culorile vii și calde trădează bucuria și armonia pe când predominanța culorilor reci, aduc în prim plan un copil agresiv, egoist și închis, creația plastică fiind declanșatorul unui mecanism ce poate elibera tensiunea psiho-afectivă. Arta plastică aduce un ajutor real în sprijinul copiilor cu probleme speciale, aducându-le echilibru interior, atitudine obligatorie către efectul terapeutic al acesteia, pedagogul neintervenind ci doar coordonând programele adecvate. Caracteristicile cele mai întâlnite la copii cu nevoi speciale sunt oarecum bizare, rigide și excesive, datorită situației psihice în care se află.

Pentru a se putea dobândi formarea competențelor și receptarea creației vizual-artistice este nevoie de un limbaj specific formelor vizuale. Acestea pot fi naturale sau artificiale fiind uneori greu de perceput de către copii cu cerințe speciale. Dacă cele naturale sunt mult mai ușor de înțeles, cele artificiale au un grad ridicat de percepere, implicând atât procesul cognitiv cât și motric. Realizarea unei educații bazate pe valori estetice reprezintă cheia unei educații generale menită să stopeze alterarea gustului prin kitsch.

Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au simțit nevoie de a avea un limbaj comun, astfel au apărut desenele din peșteri și edificiile. Activitatea de creație reprezintă o colaborare între analiză, atenție și observație, capacități cognitive fără de care creația artistic-vizuală ar avea de suferit.Tehnicile bazate pe artă a cunoscut un real succes in ajutarea copiilor de a-si exterioriza sentimente, devenind instrumentele minune ideale oricărui psiholog sau pedagog, de a-i înțelege frustarile si angoasele. Acest limbaj secret al copiilor creeaza o punte între partea afectului și creierul acestora, rememorând amintiri care i-au marcat existența până in acel moment.

O consecință a acestei activități o reprezintă un pas către mobilizarea elevilor către experimente, cercetări menite să stabilească tehnici care îi reprezintă și domeniul spre care are înclinație, ghidându-i către viitor.

Dobândirea acestor valori are ca drept scop o mai bună dezvoltare interdisciplinară a elevilor, asigurându-le acestora dreptul la educație și acceptarea acestora în învățământul normal de masă. Primele semne grafice au reprezentat punctul și linia, ca mai apoi formele și culorile să vină cu un bagaj mai complex, specific compoziției.

Punctul este prima tușă pe care instrumentul de lucru o lasă pe suprafața de lucru, printr-o simplă atingere, element expresiv folosit îndeosebi de către impresioniști. Tehnicile moderne precum amprentarea, pulverizarea, stropirea sunt extrem de utile în lucrul copiilor cu nevoi speciale, fiind o activitate îndrăgită de aceștia pentru ușurința cu care se realizează și libertatea pe care o eprimă.

Prin potențialul ei, linia este un element grafic expresiv ce poate sugera valoarea și mișcarea, creând iluzia de bi sau tridimensionalitate, efecte de clar-obscur dar și de culoare(rece-cald, apropiere-depărtare, închis-deschis) ori în regula de încadrare a compoziției, ea fiind nelipsită. Prin crearea unui contur se naște forma, care poate desăvârși o idee sau imagine, concretizată prin combinarea celorlalte semne grafice, spontane, voluntar, echilibrat sau nu. Dintotdeauna omul a fost atras către culoare, fiind folosită cu diferite scopuri în societatea noastră(semaforul, planșe cu avertizări, reclame), ea dezvoltând primele forme de emoție ce stimulează psihicul și vindecă sau nu boli psihice sau de altă natură, cu rol de automodelare.

Copilului nu trebuie să-i ghidezi creația pentru a duce spre abordare identificată cu realitatea, ci încurajarea tuturor posibilităților sale de realizare a ceea ce vede și reprezintă. Manifestarea imaginației nu este diferită față de copii normali ci din contră, incapacitatea acestora de a comunica i-a determinat să se exprime prin intermediul artei, datorită flexibilității și adaptabilității cu tehnicile de lucru întâlnite. De obicei aceștia în primii ani de viață ilustrează obiecte și personaje reale din lumea lui, reprezentative pentru acesta la un moment dat(cățel, cană, familie), fiecare element fiind depistat ca un cod prin care acesta reprezintă importanța și utilitatea acelui lucru în funcție de cum este reprezentat pe suprafața de lucru(ex.: siluetele sunt desenate pe mijloc, cât mai mari și mai apropiate, decorate și pictate cu mai multă grijă).

Familiarizarea treptată a copiilor cu educația vizuală este cheia către o asimilare mai eficientă a noțiunilor noi, realizate și repetate până ce acesta deprinde total utilitatea acelui lucru. Banalitatea lucrărilor în care predomină casele și pomii pot fi înlocuite acum cu linii și pete generând expresii plastice deosebite, îmbogățindu-le bagajul de cunoștințe și idei adecvate vârstei lor. Folosirea diferitelor tipuri de culori(tempera, acuarelă, creioane colorate) dar și exersarea unor tehnici alese, dobândesc acea satisfacție de mulțumire ce se observă prin compoziția realizată(culori vii, linii expresive).

Chiar dacă necesită o răbdare mult mai mare la copii cu cerințe educative speciale, uneori unei tehnici sau teme poate dura săptămâni, rezultatul este unul vizibil în comportamentul acestuia, fiind mai cooperant și cu mai multă inițiativă.

În mod uzual copilul înfățișează imaginea pe care o are despre sine însuși în lucrările sale, de aici putându-se observa trăirile acestuia și modul cum se percepe față de ceilalți. Apelând la emoțiile copilului, la capacitățile sale senzorio-perceptive, arta este mai ușor de asimilat, gustul pentru frumos putându-se modela doar prin studierea operelor de artă, prin vizite făcute la muzee și expoziții, stimulându-l să transpună și el în creațiile sale acele lucruri. Percepția vizuală necesită ghidată încă de la primele sale lucrări, pentru a-și îmbunătăți cultura și gustul pentru frumos, flexibilitatea și curiozitatea ce reprezintă o trăsătură a gândirii creatoare, deci a unui artist așadar „percepțiile sunt procese senzoriale complexe și, totodată, imagini primare, conținând totalitatea informațiilor despre însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor în condițiile acțiunii directe a acestora asupra analizatorilor”. Spre exemplu, dacă dorim să-i învățăm care sunt culorile calde și reci putem veni cu o pernuță electrică pe care pe care așezăm obiecte în culori calde (ROȘU, ORANGE, GALBEN) și o placă de marmură pe care punem imagini cu obiecte în culori reci (ALBASTRU, VERDE), astfel apelând la memoria lor vizuală vor putea corela culoarea cu senzația tactilă pe care o simte, astfel învățând mult mai ușor deosebirea lor.

Această evoluție poate avea loc doar într-un mediu securizat fie el în familie sau grădiniță, și poate fi realizată prin joc și învățare. Chiar dacă aceștia nu disting diferența dintre cele două, această învățare ludică îi satisface pe deplin nevoia de cunoaștere, încurajează activiitatea tututor simțurilor, dându-i prilejul de a percepe legăturile cauză-efect. Arta vizuală poate fi singura care îi dă libertatea de exprimare, arată pedagogului potențialul său, indiferent de nevoile sale, conturând personalitatea și evidențiind trăsăturile. Cunoașterea acestor trăsături nu face altceva decât să faciliteze lucrul cu copii sub 5 ani, dar și în proiectarea unui curriculum bazat pe situația fiecăruia în parte, potrivită vârstei.

III.4 Grafismul infantil –etapele dezvoltării socio-afective

Grafismul infantil debutează cam de la vârsta de 9 luni până la 2 ani, apărând acel proces de a ”mâzgăli”, atât de fascinant la toți copii, începând cu mișcări motorii circulare, ca mai apoi la 3 ani acesta să poată reveni cu linia în punctul din care a plecat, mult mai îngrijit și mai elaborat, coordonarea vizuală a obiectelor pe suprafața de lucru fiind haotică spre coerent.(fig.3.1)

Fig.3.1 Denis 1,5 ani-(ADHD) desen liber

Spre vârsta de 3 ani încep să își controleze mai bine desenele, apărând astfel curbe, linii și cercuri ce formează de cele mai multe ori obiectele pe care le-au văzut în jur, neputând să le interpreteze, fiind doar un joc-simbol.(fig.3.2)

Fig.3.2 Andrei 2,5 ani- (autism)-desen liber

Pe la 3,5 ani deja încep să apară reprezentările umane, în special oamenii care îi impresionează (familia, educatoarea), ce apar ca niște cercuri cu mâini și picioare direct din ele, formând omul, spre târziu completându-l cu ochi și nas sau gură, rareori cu păr.(fig.3.3)

Fig,3.3 David 3ani-(tulburare bi-polara)-desen liber

Aceste exerciții de manevrare a creierului, care îi provoacă o plăcere continuă , formarea de urme colorate, dezvoltă acestuia motricitatea fină, simțul pentru detalii, codificarea simbolurilor din hârtie având propriile interpretări(ex.: echerele de pe cer pot reprezenta păsări în imaginația acestuia), acestea reprezentând semne ce denotă o evoluție în conștientizarea propriei identități dar și modul cum relaționează acesta cu ceilalți adulți din viața lui, transpunându-și sentimentele în lucrările lor.

Ceea ce este necesar de reținut este faptul că deși aceste etape nu sunt neapărat în concordanță cu vârsta specifică, fiecare dezvoltându-se diferit fiind implicați mai mulți factori de alterare a dispoziției sale pentru desen(sunt abuzați, suferă de ceva sau stimă de sine redusa. De asemenea modul cum acesta reprezintă obiectele pe foaie poate sugera cât de apropiat sau îndepărtat este de el acea persoană(ex.: mama mereu este lângă el și îl ține de mână semnificând apropierea câtre aceasta, în schimb tatăl este reprezentat în colțul din dreapta sus, însemnând respingere, abandon).

Vârsta cuprinsă între 4-5 ani este vârsta unde dorește să schițeze orice obiect din jur, coordonându-și din ce în ce mai conștient mâna, fiind chiar mulțumit de rezultat, acestea fiind semne de recunoaștere a Eu-lui. Dacă la început acesta reprezintă imagini monotipice, un personaj sau o căsuță, pe parcurs acesta începe a realiza compoziții dinamice ce animale și utilaje. Tot aici încep să diferențieze sexul personajelor decorându-le cu cercei sau rochie sau păr.(fig.3.4)

Fig.3.4 Maya 2 ani-(manifestă episoade de energie necontrolată)desen liber

Una din cele mai fascinante vârste în ceea ce privește imaginația o reprezintă vârsta preșcolarității cuprinsă între 6-7,5 ani, unde desenele deja au stilul lor propriu de a reprezenta, culorile preferate dar și preferința pentru anumite tehnici de lucru(colaj, desen, pictură),(fig5).

Fig.3.5 Sofia 6 ani-(deficit de atenție)desen liber

Una din cele mai abordate teme la această vârstă o reprezintă peisajul și familia, fiind dispuse în ordinea importanței lor, disproporționate de cele mai multe ori, cu exagerări ale unor obiecte importante fiind una din preferințele lor. Tot aici este și perioada în care acesta este mult mai conștient în relația cu părinții, abandonul anuia afectându-l în mod semnificativ, fapt pentru care se pot modifica și desenele acestuia, culori închise, linii îngroșate sau evitarea subiectului ”Familia”, reprezentând personaje din desene animate, eroi sau prințese din povești sau animalele pe care le-a văzut la zoo.(fig.3.4)

Pentru a preîntâmpina acești copii cu probleme, s-au făcut numeroase studii și cercetări, în ceea ce privește modul cum trebuie educați acești copii fără a le leza și mai mult starea, aducându-le un sentiment de siguranță de acceptare, că și el este ca toți ceilalți copii. Terapia folosind arta vizuală este una din cele mai răspândite terapii, având rezultate vizibile în cadrul tuturor spectrelor de boală atât psihică cât și fizică. Arta poate fi folosită involuntar de către copil cu rolul de a intermedia mai bine comunicarea sentimentelor negativiste sau momentele de anxietate. Pedagogul și chiar părinții necesitând să fie extrem de atenți în a-i aborda, ca aceștia să se simtă în largul lor și protejați.

CAP.IV INCLUZIUNEA ÎN ÎNVĂȚĂMANTUL DE MASĂ A PREȘCOLARILOR CU NEVOI SPECIALE

IV.1 . Psiho-pedagogia instructiv-educative din perspectivă artistică preșcolară

Cu toate că în cazul copiilor cu dizabilități nu putem vorbi de o vindecare, aceștia trebuie integrați în diverse programe de recuperare, care să le permită să se comporte ca un adult independent, iar noi pedagogii suntem aici pentru a le face viața mai ușoară, chiar dacă intervențiile pot dura și o viață întreagă. Un astfel de program complex poate dezvolta toate funcțiile motrice și cognitive(terapie comportamentală, ocupațională, complementară), aducându-l la stadiu de om care în viitor ar putea să-și găsească vocația sau să profeseze intr-o meserie sau chiar să îndeplinească lejer rolul de soț și părinte. Aceste programe, pentru a avea succes necesită continuate și de către părinții acestuia, pentru o învățare mai activă și continuă. Din experiența mea de pedagog am observat modul cum acesta interacționează cu ceilalți în casă și cum influențează asta activitatea de la clasă și invers, ceea ce deducem că nu trebuie ca educația să fie făcută doar la școală ci continuată și acasă.

De cele mai multe ori pedagogii se plâng de faptul că astfel de copii nu pot rămâne concentrați pe o activitate prea mult, ceea ce ăi determină să renunțe sub pretextul că nu este capabil de atenție, însă prin mici metode simple îi poți capta din nou atenția acestuia către tine prin încurajări și recompense, explicându-i foarte clar cum că dacă face un anumit lucru primește ceva în schimb. Acest comportament încurajator și motivațional declanșează mecanismele blocate către un target bine definit evitând introvertirea acestuia. Dacă acesta refuză să-și termine o activitate sau o lucrare este bine a încerca includerea unei reguli sau obiect pentru a-i deschide din nou interesul. Modul cum preistoricii foloseau desenele pentru a reprezenta ce-i impresiona, așa și copii din ziua de azi se exprimă prin culoare și desen. Interpretarea acestora abia după secole au reprezentat simboluri pentru stările sufletești, considerându-se importante pentru educația și demersul evolutiv al elevului, o educație centrată pe copil.

Importanța educației acestor copii a venit din modul cum societatea caută modele, care trebuiește să se descurce în viață și să fie responsabil pentru vorbele și actele sale. Sistemele de valori pe care aceasta le impune de multe ori sunt depășite generând oameni trași la indigo, care nu ies sau nu voi ieși cu nimic în evidență, care se mulțumește cu ce are, fără a-și mai dori să întreprindă nimic, astfel apărând fenomenul de ”stopatul evoluției”. O generație de copii care de când se nasc vor să le știe pe toate fără a ține cont de înclinațiile și preferințele sale, ajungând în cele din urmă să profeseze într-o meserie care nu-i face plăcere și care îl mutilează atât pe plan fizic cât și psihic, nevenind cu vreun aport la progresul civilizației, de aici și motivația de a cerceta mai aprofundat acest domeniu al psihopedagogiei educative speciale.

Abordarea terapeutică de a folosi arta vizuală a venit odată cu întâlnirea mai multor copii cu tulburări emoționale, în cadrul centrului în care lucrez și care mi-a oferit posibilitatea de a nu folosi arta în scop propriu ci în mod altruist, de a-i ajuta pe ceilalți să reușească în viață, trecând peste blocajele psihice dobândite și acomodarea acestora cu sistemul educațional de stat normal fără a întâmpina dificultăți.

Primul lucru pe care trebuie un pedagog să îl facă este de a stimula integrarea senzorială a spațiului de lucru în care își exercită lucrul și folosește timpul, un mediu decorat, luminos, chiar și cu o muzică ambientală, ce ajută la acomodarea cu spațiul și colegii. Al doilea lucru care necesită multă dăruire și studiu este acomodarea cu ceilalți copii prin jocuri educative, menite să le stârnească interesul și participarea, cu rol educativ cum ar fi să deseneze fructele și ce gust au ele(diferențierea gusturilor), desenarea obiectelor din baie și care este rolul lor. Astfel de exerciții îi pot ajuta pe aceștia să asimileze mai ușor corelațiile dintre obiecte și utilitățile lor, cum ar fi priza(pericol), baia(curățenie), farfurie(mâncare), informații care le poate face viața mai ușoară. Tot în scopul de a-i ajuta să reprezinte mai ușor aceste obiecte, se pot face exerciții cu modele machete(jucării: farfurie, săpun, priză), aceștia trebuind să le și reprezinte. Astfel de jocuri sunt metodele cele mai eficiente la copii care prezintă simptomele unei tulburări emoționale și care ăntâmpină greutăți în a se descurca în viața de zi cu zi, cu obiecte, situații, precum și reacții ori consecințele unor acțiuni aparent neprimejdioase.

Teoria alternativă prin artă își propune schimbarea prejudecăților care spun că un copil cu dizabilități este imposibil de modelat, renunțând foarte ușor la a le da acestora o șansă la integrare. În prezent avem la îndemână toate informațiile necesare pentru a folosi metode de reconciliere a conflictelor emoționale, însă aplicarea lor necesită mult studiu și răbdare, pentru a-i face să depășească barielele impuse de problemele psihice sau fizice.

IV.2 Efectele terapeutice ale artei plastice la copiii cu CES

Terapia prin artă s-a dovedit cea mai eficientă în tratarea copiilor cu deficiențe de vorbire sau auz, utilizând hârtia și creionul ca un instrument de intermediere între sufletul acestuia și psihoterapeut. Instalarea șevaletelor pentru activitatea de educație plastică este necesară a se face într-un loc bine iluminat, neperturbat de alte obiecte, unde copii pot reveni oricând să deseneze fără a le crea confuzii și frustări.

Încă de la vârstă timpurie apare fenomenul imitativ, atât a educatoarei cât și a celorlalți colegi de grupă, astfel realizându-se cooperarea și angrenarea în fenomenul artistic. Deși acest gest reprezintă impresia generală că un desen ar putea fi împărțit în mai multe părți, independente unul față de altul, gestul unitator prinde mai multă conotație decât factorul spațial, astfel copii adoptă același comportament și aceleași reprezentări grafice. Deși la prima vedere a putea părea un desen scindat în mai multe părți, acesta nu ar trebui să fie un impediment sau o cenzură în calea dezvoltării relațiilor de grup.

De cele mai multe ori gestul imitativ poate reprezenta și o autocorectare a sinelui, la vederea lucrării unui alt coleg, astfel asimilând corect gestul și forma propriu-zisă. De aceea acest comportament se poate realiza cu succes în cadrul grupurilor unde pe lângă ceilalți copii, sunt și integrați copii care necesită cerințe speciale, satisfăcând nevoia de omogenizare a unui colectiv. Tot în același cadru schimbul de idei și păreri ale colegilor pot să înlesnească învățarea mult mai facilă și mai rapidă, datorită faptului că vin de la cineva de pe același statut. De-a lungul multor cercetări s-a constatat că copii de vârstă mică se pot exprima mult mai ușor, folosindu-se mânuțe și doar culori și apă, nemaiexistând diferențe de ținere a pensulei sau a creionului, copilul fiind liber în a pune bazele unei compoziții.

Primele contacte ale mâinilor cu hârtia fac ca elevii să deprindă mișcări mai clare și ordonate, fără a exagera cu spațiul sau apărarea excesivă, aici putând simți cât poate duce coala de hârtie și că ea este limitată necesitând ca altădată să fie mai atent la modul cum se integrează în foaie a obiectelor pe care doresc să le reprezinte.Unul din beneficiile acestei tehnici constă în faptul că îți poți folosi toate degetele chiar și palma, dosul sau muchia, având numeroase metode de reprezentare pentru copil fiind mereu ceva nou și uimitor. De asemenea, după exersarea pe hârtie se poate trece ulterior la alte materiale precum sticla, lemnul faianța, pentru o mai largă paletă de transpunere, cu rolul de diversitate și de a menține interesul viu.

Dactilo-pictura dintotdeauna a reprezentat un câmp de comunicare a unei bogății de simboluri, semne și semnificații ce au putut pune bazele semnelor graficede astăzi. Exprimarea cromatică și figurativă se întâlnește cel mai mult în felul cum aceștia își aleg culorile și le folosesc.(fig.4.1)

Fig.4.1 Rareș și David (sindromul autism) exercițiu liber de dactilo-pictură folosindu-se la alegere 3 culori pe grup,pe o planșă șablon cu diverse teme

În cadrul vizitelor la muzee de artă, am urmărit îmbogățirea vocabularului copiilor cu termeni și expresii care vizează arta vizuală, cel mai ușor fiind peisajul, aceștia trebuind să răspundă cât mai corect și nu să rămână cu informații incomplete și vagi, ca mai apoi să insiști până ce aceștia au înteles mesajul. Însușindu-și informațiile ce vizează arta vizuală aceștia depun un efort intelectual intens, pregătindu-i pentru activitatea școlară, mai târziu.

Pentru asigurarea unei educații care se desfășoară în condiții optime este necesară respectarea câtorva reguli de amenajare și organizare, care să fie în acord cu reglementările de vigoare ale Ministerului Sănătății și anume:

mediul de desfășurare a activității de artă-plastică trebuie să aibă parte de o luminozitate adecvată, ventilațe și căldură adecvată

să fie un spațiu strict folosit pentru această activitate, cu mobilier adecvat și fără riscuri de accidentare

să fie bine aerisit, larg, decorat corespunzător, în culori vesele

să aibă materiale de lucru accesibile tuturor, organizate temeinic

să se asigure siguranța și supravegherea continuă a acestora

să existe mobilier adecvat fiecărui caz în parte

să existe spațiu expozițional pentru a-și putea vedea creațiile(și părinții)

să se asigure intruirea zilnică a activităților de igienă și siguranță, stabilind niște reguli

acces facil și liber în alegerea materialelor de artă plastică(hârtie cu forme și culori diferite, creioane sau acuarele).

Pentru o mai bună asimilare a acestor cunoștințe, este necesară punerea în practică a temei văzute în expoziții și varietatea acesteia, consolidând cunoștințele de la nivel abstract la concret. Cel mai bun mod de a educa un copil în ceea ce privește peisajul, este de a i-l arăta afară, în mediul înconjurător și nu în planșe. Astfel acesta poate vedea cu ochii săi schimbările produse de la oră la oră și să reprezinte modul lui propriu de a contempla natura, cu obiecte reale, clare, palpabile chiar cu detalii care pe acesta îl inspiră să creeze.

Imaginile statice din planșe nu pot reda sunetele și schimbările care se produc în viața reală, elemente definitorii pentru realizarea unei compoziții, copii înțelegând că toate peisajele sunt compoziții statice, ceea ce este eronat, natura fiind întreprinzătoare(se schimbă culoarea norilor, o pasăre zboară pe deasupra, se aprind și se sting luminile). Tot în mediul natural copii pot să estimeze distanțele între obiecte, măsurile lucrurilor(cățelul față de om), culoarea obiectelor, formele geometrice din toate unghiurile, informații imposibile de observat în poze.

Prejudecata noastră, a societății, este de a-i exclude pe acești copii pentru faptul că sunt diferiți, dar adevăratul motiv este din punctul meu de vedere frica, frica că nu veți avea vreun rezultat sau rezultatul dorit de la acesta. O altă frică este frica de necunoscut, frica de reacțiile acestuia și de faptul că nu comunică ca toți ceilalți. Dacă noi pedagogii gândim în modul acesta și elevii noștri vor face același lucru, vor respinge. Cea mai bună armă este educația, cunoașterea, informația, ce este puterea pentru a-i cunoaște mai bine pe acești copii și de a recunoaște anumite semne de anxietate și de a le bloca, stimulându-le ariile de creativitate prin orice, muzică, artă plastică, modelaj, aducându-l la starea de mulțumire, astfel progresând.

O altă greșeală pe care o fac pedagogii este de a avea favoriți, atât de vizibil mai ales în fața celorlalți colegi.Îndreptarea atenției de cele mai multe ori către un singur elev sau doi preferați, nu face decât să îi defavorizați pe ceilalți, să le furați atenția d-voastră și să destabilizați un colectiv, fără a vă gândi la consecințele ce se întrevăd, aceea de a-i priva de educație, acea educație centrată pe fiecare elev și nu doar pe cei mai buni. ci încurajându-i mai mult pe cei care nu pot să fie mai buni. Fără abordarea acestor cerințe nu se poate vorbi de o egalizare de șanse sau integrarea sa ca membru activ într-un colectiv școlar.

IV.3 Jocul didactic- metode si strategii de învățare

Terapia prin joacă s-a dovedit a fi un medicament sufletesc pentru acești copii, care dacă nu intervii de la vârstele cele mai fragede se pierde spiritul său creator, rămânând un individ secat de societate prin norme și reguli. Dificultățile sale pot fi de mai multe tipuri, cea mai întâlnită fiind cea psihologică dar și cel mai greu de combătut, blocajele sale fiind invizibile dar vizibile în inițiativa de a lucra cu aceștia, lovindu-te mereu de un refuz, de cele mai multe ori neverbale. Cele mai eficiente metode de învățare s-au dovedit a fi prin joc, fără aceasta școala nu-și poate îndeplini rolul „jocul este o parte integrantă a experiențelor de învățare ale preșcolarilor și modalitatea principală de exprimare spontană a sentimentelor și gândurilor”. Autorul gândea jocul direcționat ca o modalitate eficientă de întâmpinare a acestor nevoi și de dezvoltare psihofizică a preșcolarilor” și astfel apare piedica în calea eficientizării educației

Integrarea jocului la această vârstă face ca preșcolarul să asimileze mai ușor cunoștințele dobândite în cadrul cursurilor, observând evoluția în creația acestora. Pentru a-și dezvolta o atitudine responsabilă față de munca sa, necesită o încurajare deosebită în terminarea lucrărilor și mânuirea corectă a materialelor de lucru, deseori fiind necesară intervenția mea pentru a-i debloca unele idei în compoziția dată. În lucrul cu acești copii temele necesită a fi abordate de la particular la general, cu idei și forme mai simple la început, ca mai apoi să treacă la teme mai complexe, dezinhibante și familiare pentru acesta. De exemplu, pentru a mânui cât mai bine creionul și liniile se poate preda tema ”Covorașul”, fiind o temă simplă cu un subiect simplu dar cu o modalitate complexă de abordare atât a culorilor cât și a stilizărilor. Fiecare copil prezintă nevoi speciale particulare ce țin strict de o abordare personală și nu colectivă, în funcție de modul în care se dezvoltă și nu trebuie evitată cunoașterea istoricului acelui copil. Stimularea concomitentă a acestora ține exclusiv de măiestria pedagogului, fiind flexibil odată cu cerințele și necesitățile lor.

Al doilea tip de dificultate îl reprezintă cel anatomico-fiziologic, constând în deficiențe fizice(lipsa unui deget/mâinii) sau senzoriale( lipsa parțială sau totală a unui organ de simț) alterând modul cum acestea se pot exprima, prin neputința de a fi ca ceilalți. Al treilea tip de dificultate o reprezintă copii ce prezintă patologii genetice(sindromul Down, autism), care involuntar au o întârziere de creștere fizică sau psihică necesitând modificarea timpilor de pregătire, metodele și programele, astfel încăt educația să aibă rezultate vizibile.

În astfel de situații pedagogul este nevoit să se adapteze după nevoile fiecărui tip de copil, să i se traseze sarcini conforme nivelului său de pregătire, să i se acorde sprijin în momentele de blocaj, să fie în permanență încurajat să termine și să verbalizeze ce a vrut să reprezinte, stimulând comunicarea, primul pas către progres. Abia atunci sunt absorbiți de tema impusă și reușesc să o explice.

Dacă, spre exemplu într-o clasă avem majoritatea copiilor normali și doar câțiva cu nevoi speciale, este necesară abordarea metodei de predare, de la cei cu necesități speciale la cei normali, pentru ca aceștia să nu se simtă neputincioși, că nu reușesc să deseneze spre exemplu și ei la fel, cu pensula. Le este mult mai ușor celor fără probleme să-i imite pe ceilalți, datorită modului mai rapid de a învăța o metodă și este și mai distractiv, făcând procesul mult mai plăcut. Inițiativa greșită de a obliga copii cu nevoi speciale să fie normali și să efectueze temele în mod normal, este din punctul meu de vedere o abordare greșită, necesitând schimbat programul edicațional mult mai demonstrativ decât teoretic, având rezultate mai bune și mai satisfăcătoare.

Faptul că pedagogii nu sunt pe deplin pregătiți să-și compună orele de la demonstrativ la teoretic apare fenomenul de respingere a celor care nu reușesc să se supună, și astfel apare discriminarea și refuzul școlilor de a privi astfel de elevi. Frica de insucces a dus la o încetinire a proceselor de integrare în școlile normale, convinși că aceștia nu vor putea niciodată să se adapteze singuri. Cel mai greu pas este recunoașterea părinților că acesta ar putea avea o problemă, negând vehement vreo intervenție de orice fel, dând vina pe pedagogi că nu știu să-și facă treaba, neputându-se astfel face o educație de succes cu acesta deoarece nu știi cu ce te confrunți. Etichetele ca ”obraznic” sau ”neastâmpărat” se regăsesc de multe ori pe buzele pedagogilor necunoscândde fapt istoricul adevărat al familiei și cu ce probleme se confruntă copilul lor. Negarea familiilor de a recunoaște situațiile prin care trec fac din procesul educațional un drum greu și anevoios neștiint că poți face uneori mai mult rău decât bine.

Cele mai mari greșeli pe care școala le face este de a nu face ședințe individuale cu părinții, pentru a nu se infirma problemele cu care ne confruntăm , pașii ce trebuiesc făcuți, cui trebuie să mai cerem ajutor, lăsând totul pe seama unor simpli pedagogi, nespecializați să se descurce cu astfel de copii. Organizarea de formulare lunare privind modul cum aceștia reacționează în mediul familial și cel școlar, duc la o întârziere a pașilor care duc spre progres, fiind orbi la regresul acestuia sau mai rău la evoluția acestuia. Compararea formularelor în cadrul unor astfel de seminarii pot face mai facilă înțelegerea comportamentului pe care copilul îl are și să se sprijine reciproc în găsirea soluțiilor de recuperare. Respingerea unor astfel de programe duce la un comportament deviant pe viitor, cu grave probleme sociale precum respingerea, furia, sfidarea autorităților, fiind mult mai greu de reabilitat.

Participarea preșcolarilor la un program formativ de educație artistico-plastică nu face decât să aducă multiple beneficii terapeutice atât de necesare în procesul de integrare în școlile de masă normale. Supravegherea programului periodic al acestor copii stimulează considerabil motivația părinților de a-i sprijini în parcurgerile școlare și chiar universitare unde este cazul.

Pentru a dovedi evoluția acestora avem nevoie în cadrul cercetării noastre de câteva metode:

testarea

observația

chestionarul

analiza/evaluarea

Testarea are la bază o serie de practici prin care un pedagog poate afla în ce stadiu de dezvoltare se află copilul la momentul respectiv, pentru a înțelege ce este de făcut și completat. În schimb, observația este una mai complexă deoarece este necesară o urmărire atentă a detaliilor pe care le folosește acesta în mod repetat(ex.:nu vrea să folosească instrumentele de lucru, nu participă când mai sunt și alți colegi). Toți acești factori pot fi perturbatori procesului educativ artistic, ce ridică blocaje în demersul progresului.

Dacă în cadrul testării au venit cu gesturi stereotipe și repetative, în observație acesta este complet neștiutor că este studiat, fiind liber să se exprime singur. De asemenea este bine de știut că acest proces nu este numai de la pedagog-copil ci poate fi și invers, copilul spre pedagog, imitând gesturile și mimica acestuia, ceea ce nu este un lucru rău ci mai degrabă benefic, înseamnă că acesta este interesat de ceea ce este în pur. Tot în acest proces de observații mai poate fi și de la copil-coleg sau copil-părinți, care reprezintă la fel de mult felul cum acesta evoluează. A nu fi atent la aceste detalii înseamnă o observație incompletă, fără fond, bazată doar pe ceea ce îl educă. Educația nu este doar ceea ce un pedagog îți arată și te învață , este o serie de influențe din afară care completează cu succes sau nu, relaționarea și maturizarea emoțională, socială și cognitivă a acestora.

Un prim pas către acest proces complex îl reprezintă chestionarul, un sistem de apreciere a factorilor ce-i completează profilul preșcolarului cu nevoi speciale. Acest chestionar necesită a fi făcut nu numai de pedagogi ci și de cadrele specializate în lucrul cu acest gen de copii dar și de la ambii părinți.

Astfel vei putea ști de unde pornește , ce trebuie să faci și cum să îți adaptezi orarul în funcție de fiecare elev.

Vei avea în vedere în acest chestionar:

modul cum percepe ora de educație plastică

felul cum se integrează în grup

cum se folosește de materialele de lucru

ce preferințe coloristice are

ce comportament are în timpul procesului de creație

cât timp îi alocă acesteia

unde intervine blocajul

ce îl stimulează să continue

dacă ascultă de părerea pedagogului sau de ceilalți colegi

ce sentimente are la sfârșitul lucrării

dacă este curios ce fac ceilalți

îi place să fie original sau copie

îi provoacă neplăceri sau nu intervenția mea/părințlor

este mândru/trist de ceea ce a realizat

își etalează lucrarea sau o ascunde

Toți acești pași pot creiona profilul școlarului, fără a-i perturba în vreun fel creativitatea, astfel că vei putea ști data viitoare cu ce să vii nou, care să genereze progresul socio-educativ.

În etapa analizei se va realiza interpretarea studiilor de caz, concluziile precum și noile demersuri aplicativ-terapeutice.

Cercetarea mea are ca drept scop identificarea preșcolarilor cu probleme atât afective cât și fizice cât și găsirea soluțiilor pentru a ghida acești copii în scopul educativ-terapeutic, ce are ca rezultat o integrare mai ușoară în societate. Interesul meu pentru această temă s-a cristalizat în urma unei relații directe cu preșcolarii de la grădiniță, experiență care m-a determinat să cercetez mai multe în acest domeniu și să vin în ajutorul copiilor care chiar au nevoie.

Reușita mea de a aduce o schimbare în comportamentul copiilor care aveau tulburări afective și nu numai, m-au determinat să fiu ceea ce sunt astăzi, dar și să împărtășesc din experiența mea celor care nu sunt atât de receptivi în a lucra cu copii ”speciali”.

IV.4 Insușirea elementelor de limbaj plastic- tehnici de reprezentare

După analiza coloristică pe care am analizat-o, am încercat să pătrund în universul lor și să le cunosc personalitatea adoptând un set de strategii ce au ca rezultat educarea acestora către ideea de frumos și valoare. Am încercat să le îmbogățesc limbajul atât plastic cât și cel verbal, prin tot felul de combinații care lărgesc orizontul creativ în așa măsură încăt nu se mai pot sătura, tehnici și metode care mai de care mai inovative, familiarizându-se cu termeni precum: dactilo-pictură, ton, nuanță, tempera, creioane. Aceste informații din sfera educației artistico-plastice nu fac decât să îi provoace la propria investigație, de a se cunoaște pe sine însuși, de a se autovindeca prin culoare.

Pedagogului îi este dat să le facă cunoștință cu materialele și tehnicile cele mai cunoscute, pentru ca aceștia să ia singuri inițiativa de a-și alege modul său de a se exprima, fără a-i refuza sau îngrădi în vreun fel alegerea. Acest decurs este necesar să se facă treptat, gradual, de la simplu către complex și de la general către particular, pentru o mai bună înțelegere a termenilor și procedeelor. În cazul copiilor cu cerințe educative speciale acest proces poate fi lung și anevoios, însă este necesară răbdarea pentru a reuși ca o tehnică să fie înțeleasă și realizată folosindu-se de exercițiul demonstrativ ca mai apoi acesta să se imite la a reuși să-și corecteze proria lucrare.

Un alt pas important pentru a avea efecte vizibile este acela de a alege cele mai bune metode de a preda și arăta cum se ajunge la o anumită combinație. Cele mai cunoscute tehnici de lucru la preșcolari sunt:

Tehnica acuarelei: este un gen de pictură cu apă, se utilizează pensonul pentru a fuziona culorile atât pe mediul umed cât și uscat, expresivitatea acesteia fiind dată în funcție de cât de concentrată este culoarea, întâlnită cel mai adesea la portrete, naturi statice, ori peisaje „frumusețea și farmecul acuarelei sunt datorate în special transparenței culorilor”

Tehnica guașei: este un gen de culoare ce are o compoziție mai densă, ușor elastică, ce creează texturi diferite asemănătoare cu acuarela.

Tehnica temperei: este o tehnică mai pretențioasă datorită faptului că își schimbă tonalitatea și prețiozitatea în funcție de suprafața pe care este aplicată, cu o rapidă uscare, ne mai putând servi la schimbări.

Tehnica acrylului: este o tehnică soră cu acuarela însă calitatea culorilor este uimitoare, neschimbându-se doar în cazul amestecării acesteia cu alb sau negru, fiind ușor de manipulat și intevenit la nevoie.

Tehnica pastelului: este o tehnică mai ușoară deoarece copii își pot foloși doar mânuțele fără a mai exista penson. Având un mai bun control al liniilor pe care dorește să le reprezinte.

Tehnica cerapastel (creione cerate): sunt creioane ce au un mod extrem de facil de utilizare care par că nu se mai termină niciodată, ușor uleioase, dar foate vibrante.

Tehnicile de reprezentare îndrăgite de copii cu cerințe educative speciale au fost dintodeauna:

Fuzionarea este metoda prin care pete de culoare așezate la întâmplare pe hârtie generează forme spontane prin mișcarea acesteia în diferite poziții, dând compoziții unitare.

Fig.4.2 Medeea-reprezentand forme spontane

Formele spontane se pot realiza prin presarea, mișcarea, tragerea sau împingerea unor obiecte precum (frunze, ațe, creioane) pe suprafața de hârtie, astfel realizându-se o lucrare cu pete expresive cu caracter simbolic.

Fig.4.3 Medeea-exercițiu de reprezentare a formelor spontane cu ajutorul frunzelor culese de acesta

Amprentarea(dactilo-pictura), procedeu mai spontan, fiind realizat atât cu mâna cât și cu degetele(piciorul) dar și cu unele obiecte, aparate, presându-le dând urme complexe și nerepetitive.

Fig.4.4 Medeea(6 ani)-exercițiu de reprezentare a tehnicii de amprentare a propriilor mâini,transformându-le ulterior într-un personaj

Modul cum aceștia se folosesc de culoare le trădează trăsăturile de temperament și modul cum aceștia simt lumea din jurul lor, elemente definitorii pentru o educație completă. Bucuria și tristețea sunt ușor de depistat, trăirile lor fiind sinonime cu petele de culoare, într-o relație directă. Copii aceștia dispun de un mare potențial artistic și nu ar trebui să fie nicicum irosit, în timp ce noi cadrele didactice ar trebui să explorăm la maxim aceste resurse, făcând din asta o pasiune. Arta de a citi în compozițiile acestora ne deslușește modul cum aceștia simt și percep fenomenele din jur, putând internevi atunci când acesta are într-adevăr nevoie, doar atunci vom putea să îi fin utili ca pedagogi, iar el să devină independent și capabil să lupte cu boala.

Faptul că el se gândește în fața atâtor materiale diverse care îi stau la dispoziție îi dau acestuia un spirit de independență și libertate de alegere, impulsionându-l să facă cum dorește el acea temă, stând concentrat o perioadă de timp unde rațiunea se împletește cu simțirea, ce au un caracter terapeutic precum meditația.

În urma experienței cu copii ce prezintă simptome ale unei tulburări psihice sau afective, am constatat importanța modului cum o lecție de educație plastică este predată, astfel că prin activitatea ludică am reușit a mobiliza interesul pentru culori și forme. Primii pași parcurși în acest sens i-am realizat printr-un joc extrem de simplu dar care poate consolida noțiunile de limbaj plastic, numit ”Detectivul”, constând în căutarea culorii sau ansamblurilor de culori(primare, secundare, non-culori) sau forme într-o cutie plină cu forme și mingi colorate(sau baloane). De altfel tot intr-o cutie am pus instrumente de lucru(pensoane, creioane, hârtie, acuarele) și le-am propus să cercetăm ce obiecte cunoaștem și la ce folosesc ele. În cadrul acestui joc au participat 10 copii cu vârsta cuprinsă între 2-5 ani, având același grad de interes pentru toți. Cei care găseau și recunoșteau cele mai multe obiecte primeau o pălărie sau un papion cadou(recompensă). Recompensa la copii de vârstă timpurie reprezintă recunoștința efortului depus stimulându-l să devină competitiv, cale sigură către progres.

Aceste jocuri de cercetare se extind și către alte domenii, ajutându-l să facă operații de conștientizare ale lucrurilor din jurul său precum și utilitarea acestora. „jocul permite manifestarea inițiativei și independenței acțiunii, dezvoltă gândirea, creativitatea, capacitatea de anticipare și de decizie. De asemenea, în alegerea jocului se va porni de la sarcina pedagogică ce trebuie realizată, ținând cont de faptul că, acest instrument al educației fizice poate avea în același timp mai multe valențe instructiv – educative, pe diferite planuri (motric, psihomotric, cognitiv, socio – afectiv)”. Pentru o educație civică cu rol de asimilare a potențialelor pericole din jur, mingile se pot înlocui cu o priză. aragaz, ac, periuță, agrafe învățând ce trebuie și ce nu trebuie făcut cu ele, elemente cu potențial periculos pe care de obicei copii de vârstă mică încă nu le stăpânesc. În aceeași idee se stabilește și elementul principal în care un copil își poate manifesta creativitatea și aceasta fiind siguranța, spațiu ferit de posibile accidentări, zone periculoase dar și oameni care îl întimidează. Modul cum te comporți, vorbești, arăți sunt factori importanți atunci când lucrezi cu copii afectați psihica sau fizic, deconcentrarea fiind posibilă imediat cu cauze ireversibile, vătămare chiar.

Eforturile depuse pentru educația acestor copii au ca drept scop includerea acestora în mediul școlar, nerealizându-se în momentul în care acesta are tendințe de a face rău lui sau celor din jur. Astfel de exerciții-joc îi fac cunoștință cu socializarea, empatizarea, regulile impuse de un joc(lecție), operații abstracte de gândire, elemente fără de care acesta nu se va putea acomoda în școală. Dezvoltarea imaginației încă de la vârste mici nu este un mod de a fugi de realitate așa cum se crede ci este felul cum acesta vede lumea din jurul său și asimilează informațiile, simbolurile dar și codurile din jurul său.

O altă activitate plăcută de majoritatea copiilor constă în desenul după natură, fie el în aer liber, cu toate elementele schimbătoare, vizuale, coloristice și fonetice dar și cele care se pot realiza într-o zi nu tocmai frumoasă, desenele după obiecte sau naturi moarte. Îndreptarea atenției către elementel e din natură s-a constatat că are un efect de relaxare și bunădispoziție, descoperind natura prin ochiul de artist, se dezvoltă efectul de valorizare a elementelor cu caracter estetic. De asemenea activitățile de tip tabere învită pe aceștia la mișcare și contemplare, benefice pentru sănătatea lor atât fizică cât și mentală, dar și la alegerea relațiilor de prietenie, de colectiv unit. Neputința acestora de a-și descărca trăirile îi afectează mult mai mult, de aceea arta a venit în sprijinul acestora manifestandu-și stările, și făcând loc unui copil echilibrat din toate punctele de vedere, trecând mai ușor peste boală, sau uneori chiar vindecându-se miraculos, integrându-se în societate ca orice om normal. Nicicând arta nu ar fi putut fi mai utilă decât atât pentru a ajuta și sprijini copii care sunt defavorizați și respinși de societate ca fiind un inadaptat dându-i apelativul de ”handicapat”, cuvânt ce implică lipsa unui membru, mai exact decât o tulburare de natură psihică.

Reguli de aplicare:

nu necesită intervenția pedagogului/părintelui

să i se aloce căt timp are nevoie

acesta să fie încurajat să-și termine creația

să aibă liber când vrea să-și aleagă tehnica(acuarele, creioane, colaj)

să nu se emită judecăți de valoare descurajatoare(ex.: ”bun”, ”rău”, ”incomplet”, ”urât”)

Una din schimbările ce survin în urma educării acestora este de a nu ridica pretenții sau obiective fiecare copil manifestându-se mai mult sau mai puțin concentrat și de aceea actul modelator nu-și poate îndeplini cerința pănă la capăt. Recunoașterea drepturilor copiilor de a învăța in orice tip de clasă face parte din programul educației incluzive, nefăcând diferențe și ierarhii pe anumite principii, dimensiunea creativității putându-se regăsi în orice copil indiferent de tulburările de care suferă. Educația incluzivă urmărește o rezolvare a lacunelor pedagogica ce stau la baza respingerii nevoilor reale ale copiilor cu CES, aducând la lumina o educație democratică, deschisă, adaptată și reactualizată în permanență și în ritmul acestora. Spre deosebire de copiii normali, asocierea cuvintelor cu imagini mentale se realizează mai greu, percepția noțiunilor abastracte nefiind posibilă de cele mai multe ori, astfel de blocaje trebuie depășite prin demonstrație, exercițiu, exersare și perseverență

CAP.V VALOAREA PROIECTIVĂ DIN PERSPECTIVA INTERPRETĂRII DESENULUI

V.1 Etapele dezvoltării creativității la preșcolari

Educația plastică este singurul mod de a-ți cunoaște copilul(elevul), studiindu-i desenele vom putea afla despre el, ce îl frământă dar și ce activități îl atrag, un loc unde nu există indicații de valoare precum bun sau rău, frumos sau urât ci locul unde se nasc artiști, unde poți afla în ce domeniu posibil va profesa acesta.Nicio altă materie nu va putea desluși atâtea date despre personalitatea sa, de aceea este o disciplină care din punctul meu de vedere nu ar trebui să lipsească din nicio clasă școlară. Deși societatea nu are o părere prea bună în a face dintr-un copil un artist, acesta trebuie să-și aleagă singur drumul său în viață, fie că ne va plăcea sau nu, altfel va ieși un adult frustrat și nefericit toată viața, afectându-l în toate domeniile vieții.

Dezbaterea numeroșilor pedagogi în a cataloga arta o educație cu caracter științific, dovezile ulterioare relevă faptul că personalitatea unui om este conturată de modul cum acesta se folosește de creativitate, eu-l creator nemurind niciodată ci doar înăbușit datorită factorilor de înfluențată din jur, însă se poate spune că educația plastică dezvoltă un al șaselea simț, acela al bunului gust, al gustului pentru frumos și valoare. Primele semne ale sensibilității la om s-au dovedit că apar de pe la 11 săptămâni,când fătul cunoaște primele semne tactile,ca mai apoi să se dezvolte din luna a treia gustul și auzul pe la 6 luni. Începând cu vârsta de 6 luni fătul deja poate auzi, numindu-o cercetătorii efectul Mozart cu efecte vizibile în a îmbunătăți capacitatea de reprezentare spațială. Jean Piaget a denumit acest stadiu preoperațional, datorită faptului că aici copilul înțelege noțiunile din jur, la ce folosește fiecare, întrebînd pe educator sau pe colegi,dezvoltându-i limbajul și gândirea creatoare.(Jean Piaget, 2005)

Copilăria mică (0-2 ani) îsi are ca reprezentare perioada non-verbală, unde copilul comunică prin alte simțuri și gesturi. Din punct de vedere cognitiv, această vârstă reprezintă etapa senzorio-motorie, după spusele lui Jean Piaget, învățarea senzorială fiind singurul mod prin care acesta poate avea contact cu mediul înconjurător. Până la 2 ani încep să apară și primele semne ale vorbirii,înțelegând majoritatea comenzilor.

Cercetătorii precum John Boulby și Mary Ainsworth au denumit această perioadă furia atașamentului, unde primele legături afective au un rol desăvârșit pentru evoluția acestuia spre vârsta de adult, specifice unei dezvoltări sănătoase și stabile. În caz contrar, personalitatea acestuia suferă modificări de comportament, cu grave repercusiuni în perioada adultă când sociabilitatea este principalul motor al societății.

Vârsta preșcolară (2-6/7 ani)

– este etapa de dezvoltare care suferă cele mai grele schimbări, trecerea din mediul familial, centrat doar pe el, la grădiniță, unde trebuie să învețe să împartă jucăriile, unde ascultă de o educatoare, să înțeleagă că nu i se mai acordă întreaga atenție, adaptarea fiind grea și anevoioasă, însă treptat cu grijă și răbdare, precum și comunicarea caldă cu acesta poate face trecerea mult mai ușoară și linistita pe părinți.

Încă dinainte de etapa non-verbală, copilul apucă cu mânuța creionul și trasează primele semne infantile, spre fericirea părinților, desenul pornind din propria inițiativă și exprimă trăiri interioare. La această vârstă desenele se regăsesc sub formă de linii neregulate, cercuri dezordonate închise sau nu, pete și puncte aparent fără sens, însă aceasta este obligatorie pentru exersarea și coordonarea oculo-motorie.

Fig.5.1 Medeea (1an) fig.5.2 Radu(1,5)

Ritmul este de la necontrolat la linii controlate, mai exagerate sau abia vizibile, toate pornind de la forme primare(cerc,pătrat) cu rol simbolic, fiind cunocuta si ca „perioada „petelor”, primul stadiu al mâzgălelilor, al doilea stadiu al mâzgălelilor (realism fortuit și realism ratat), stadiul „omulețului mormoloc”, transparența, rabaterea, realismul intelectual, realismul vizual, reprezentarea în spațiu”.(fig.5.1 și 5.2)Imaginația este extraordinară la această vârstă, manifestându-se atât în plan real sub formă de personaje din povești sau desene animate,dar și prin felul cum reprezintă în desenele lor ceea ce au văzut. Adaptarea la acest mediu reprezintă o maturizare afectivă, unde orice face sau zice necesită justificare. Tot aici învață primele reguli ale societății, ce este permis sau nu, dezvoltându-i independența și siguranța atunci când vrea să realizeze ceva.

Astfel apare cercul ca fiind soarele sau capul, pătratul este casa sau mașina, triunghiul bradul sau acoperișul casei, în timp ce liniile sunt folosite pentru brațe, ramuri, iarbă sau păsări. Deși mulți cercetători le denumesc primele ideograme, este apoi mai degrabă ca o operă abstractă cu puternice simboluri pe care doar el le poate explica. Până la 3 ani acesta este învățat mai degrabă de urmele lăsate de creion sau culori decât de ce conține sau semnifică, ca pe la 4 ani să poată să se integreze într-un contur, umplând golurile cu propriile percepții despre culori, astfel să nu se mire dacă apare soarele colorat în verde și copacii în roșu. După vârsta de 4 ani acesta începe să se controleze mai bine, să fie mai atent , să aloce mai mult timp unui desen , să execute detalii cu finețe, revenind de câteva ori la el până este gata. Tot la această etapă imaginea de sine este importantă de reprezentat, dar și familia, cu caracteristicile fiecăruia(mama cu cratița, tata lângă mașină). Personajele sale din desene sunt oameni cu care empatizează, așa explicându-se de ce este reprezentată chiar bona sau educatoarea, dar și animalul de companie sau bunicii.

Fig.5.3 David(2ani)

Spre 5-6 ani compoziția sa suferă schimbări majore, folosindu-se de culori bine alese, tema este dinainte stabilită cu puternice accente de personalitate conturându-i propriul stil reprezentate, evenimentele din viața lui și care l-au marcat apărând de multe ori în reprezentările sale.

Fig 5.4Sofia(5ani)-desen liber

Dar tot acum se poate observa și ceea ce îl deranjează, scene de bătaie sau animale moarte. De asemenea relațiile dintre membrii familiei sau ale lui pot fi reprezentate în ordinea lor, omițând persoanele care i-au făcut rău sau l-au abandonat.Astfel apare mama grijulie având băiețelul de mână, sau bunica cu mâini lungi. O altă preferință pentru obiecte o mai are pentru casă, copaci, animale sau desene animate(prințese sau prinți). Tot aici predilecția pentru culori apare în mod frecvent, roșu fiind o culoare activă, verdele energic, viguros, galbenul pozitivitate, dragoste, pe când negrul, albastrul, movul și maroul pot transmite o stare de angoasă, tristețe. Energia mediului în care desenează îl poate influența cum și în ce fel desenează, astfel că într-o stare de tensiune, țipete, acesta desenează linii energice, apăsate, haotic dispuse, pe când într-un mediu cald, primitor, cu muzică în surdină, poate realiza opere remarcabile. Originalitatea desenelor de cele mai multe ori este dată de modul cum pedagogii le pun la dispoziție materialele necesare,ele necesitând a fi cât mai diverse ( sticla, lemn, faianța) dar și tehnicile de lucru ( stropire, suflare, fuzionare).

Ideea de a așeza diferite forme colorate sub formă de peisaj mi-a venit în momentul în care am văzut că unii copii sunt atrași de tot ce este colorat,și nu le pune dificultăți în a se exprima colajul realizându-se de către copii de toate vârstele cu plăcere,ajungându-se la creații interesante și expresive. Această metodă mi-a fost extrem de utilă atunci când am avut de-a face cu o dificultate a copilului de a mânui pensula (creionul), astfel putând să se exprime prin forme gata tăiate. Astfel au putut realiza și felicitări sau mărțișoare, chiar și copii defavorizați fizic, satisfacția realizării observându-se pe chipul lor.

V.2 Teste proiective- cunoașterea personalității preșcolarilor

Aplicarea unor proiecte terapeutice precum testul acesta îi poate dezvălui pedagogului la ce nivel de stare este, ce soluții îi sunt benefice în lupta cu emoțiile negative, și aplicând încurajarea de a desena, deci de a se exprima prin ele când are o problemă. Comunicarea aceasta non-verbală pentru pedagogii specializați nu este o problemă, ajutându-i în demersurile educative, în lipsa altor limbaje, încurajarea putându-se realiza și gestual(mimarea stării de bine: zâmbetul, mimarea plânsului: tristețe).

Demersurile cele mai benefice în lucrul cu copii cu cerințe educative speciale o reprezintă modalitatea pedagogului de a-i câștiga încrederea, de a-i da teme ușoare și plăcute, accesibile întelegerii lor și de a-i încuraja să încerce mereu ceva nou, noutatea fiind primul pas către progres. Unul din testele cele mai concludente privind modul cum ei se văd este testul ”Autoportret”(fig.5.5).

Fig. 5.5 Giulia(2 ani)- reprezentarea Autopotretului

Modul cum acesta se reprezintă poate spune multe despre percepția lui ca individ(ex.: dacă se face mic în mijlocul foii reprezintă introvertire, se simte insignifiant, nu vrea să deranjeze, pe când o lucrare în care își reprezintă figura mare cât foaia, colorată vesel, poate însemna un copil supradotat, ambițios cu stimă de sine crescută.

De-a lungul activității mele didactice am observat că atunci când pictează, modelează sau lipesc, aceștia se comportă ca niște artiști, sunt foarte serioși în ceea ce fac, sunt sinceri și din această cauză compozițiile lor sunt atât de frumos realizate, putând fi catalogate drept opere de artă. Orientarea procesului de activitate plastică a copiilor cu CES (cerințe educative speciale) în spațiul public are beneficii atât fizice cât și psihice, o recunoaștere unilaterală a acestuia și chiar aprecierea acestuia ca individ normal cu calități și defecte. La începutul anului școlar se obișnuiește să se de-a un test al ”Familiei”, pentru a putea afla relațiile acestora cu copilul dar și cum se vede el în corelație cu ceilalți colegi, astfel că am experimentat cu copii ce au diferite afecțiuni precum stima de sine scăzută, introvertiți, timizi, abuzati, o serie de desene graduale care de-a lungul unui an să fie comparate și să se poată observa evoluția părerii sale despre sine, aceasta desenându-se la sfârșitul experimentului reușit personajul principal din foaie, mare și vesel.(Fig.5.6)

Fig.5.6 Mihai(2 ani)-reprezentarea Familiei

Tot ceea ce reprezintă acesta în lucrările lui are legatură cu felul cum simte și percepe totul, iar noi suntem obligați să-l cunoaștem, să-l înțelegem și să-l sprijinim în lucrul său. Ca să-l putem ajuta este absolut necesar o cunoaștere bună a particularităților fiecărui copil cu CES, după gradul și modul de manifestari a bolii. A nu se atenționa în cazul în care în lucrările acestora se regasesc numeroase greșeli precum prezența disproporțională a bunurilor, culorile dispuse invers, linia de orizont inexistentă, repetarea unor elemente, sunt "greșelile" care au timpul sunt corectabile, experiența rezolvând de la sine aceste contradicții.

Toate aceste "greșeli" ne pot sugera nouă că sunt primele semne care apar în desenele copiilor cu CES, și care sunt indicativi particulari pentru a găsi o rezolvare a percepției. Pentru această corectare este necesară demonstrația și explicația, metode de predare cu cea mai bună rată de succes în rândul tuturor copiilor. ). Experimentul este unul propriu din dorința vădită de a reuși să-i integrez pe acești copii în colectivul de masă scolară, pornind cu dreptul, hotărât și încrezător să-i fac să se simtă special și iubiți, netezându-i acestuia drumul în viață pentru viitor.

Cauza eșecurilor școlare de cele mai multe ori își are rădăcina în stima de sine scăzută, copii care trăiesc într-un mediu familial nu tocmai benefic și care îi afectează acestuia relația cu cadrele didactice dar și legarea de prieteni cu ceilalți copii. Pentru a fi un copil cu rezultate deosebite, necesitatea unei relații bazata pe încredere și încurajare poate fi cu adevărat hotărâtoare pentru acesta, stimulându-l și în celelalte domenii.

V.3 Obiective educative- dezvoltarea capacităților creative

Așteptările sau obiectivele propuse aici sunt mult mai ușor de asimilat, necesitând răbdare pe timp îndelungat pentru a se consolida foarte bine înformațiile predate. La majoritatea lecților de artă plastică ca obiective am propus:

– formarea abilităților de a combina culorile și de a le diferenția;

– dezvoltarea gustului pentru cromatologie;

– stimularea memoriei vizuale dar și a motricității;

– crearea de lucrări armonioase și de bun simț estetic.

În momentul de față, educația plastică nu este recunoscută având rol de formare, doar în instituțiile de profil artistic, învățământul de masă denumindu-o opțional pentru abilități practice, uneori chiar fiind scoasă din curriculum. Iar in cele în care este,apare ca o oră de pauză a mintii,un mijloc de entertaiment benefic pentru copii. In special la copii cu CES orele de educație plastică vindecă copii timizi, îi potolește pe cei mai energici sau agresivi, le dezvoltă capacitatea de a improviza și de a experimenta indicatori ce pot duce la integrarea mai ușoară într-un colectiv școlar normal.

Educatorul se vede nevoit să-i creeze mediul propice pentru a se manifesta, luând seama de caracteristicile sale personale, pregătirea pentru eventualele eșecuri și găsirea de soluții pentru a-l încuraja să încerce iar și iar. Timpul alocat îndeplinirii sarcinilor date diferă față de copii normali, astfel că este necesară o altă abordare cu aceștia, realizată doar gradual de la simplu la complexr, încurajat să continue lucrul atunci când s-a blocat, apreciindu-l în momentele când reusește să ducă până la capăt un lucru. Astfel de atitudine face din cadrul didactic un partener de drum pentru îndeplinirea scopului de a conlucra astfel de copii cu tine, de a avea cele mai bune rezultate atât în interior cât și în exterior. Alegerile acestuia trebuie respectate, niciodată criticate sau interzise, evitând introvertirea acestuia până la gradul de negativism.

Prin natura sa copilul cu CES poate deveni dependent de o persoană apropiată (părinte,colegi) sprijinindu-se atunci când are nevoie, lucru ce face ca acesta pe viitor să reușească să prindă încredere în forțele proprii și să devină mai independent. Ajutorul acordat acestuia trebuie privit nu ca pe un act făcut din milă sau compasiune, ci din plăcere și bunăvoința, acesta să poată să se simtă în siguranță tot timpul și acceptat ca atare. Modul cum îl face să se simtă la vârsta timpurie v-a reflecta felul cum va fi el ca adult, realizându-se într-un domeniu, care îl îndeplinește.

Multidimensionalitatea creativității umane atrage cu sine succesul pe plan profesional, în special la copii cu CES, care sunt orientați într-un singur domeniu,fiind imuni la ce se petrece în jur. Impunerea unor teme sau metode, atrage cu sine mutilarea acestuia ca om, care dorește să se exprime în aria lui de interes. De multe ori,ne putem trezi cum copilul folosește o metodă de a picta nouă (ex.: capătul creionului inmuiat în culoare și amprentat pe foaie), demonstrează că arta nu are limite, nu are reguli, ci doar expresie și viziune. Se întâmplă de multe ori să privim desenele copiilor și să ni se pară că au pictat peisaje de pe altă planetă, însă imaginea fantasmagorică pe care aceștia o vizualizează și o reprezintă, este unică și irepetabilă sugerând coloristice ale sufletului lor. Combinarea spontană a două sau mai multe tehnici la copii este cel mai distractiv mod de a vorbi și de a-și spune ofurile, capacitatea lor verbală fiind slab dezvoltată.

După citit și scris, desenul ocupă locul orei în care acesta transmite cunoștințele sale până la acel moment, creativitatea fiind a doua natură a copiilor caracterizându-se prin următoarele conduite: capacitatea de pătrundere și prelucrare a materialului, posibilitatea restructurării personale și rapid a datelor, spirit independent și critic, preferința pentru complexitate, dispoziția de a-și asuma riscuri relative, indiferența față de impresia pe care o produce profesorilor și colegilor, nesociabilitate, neîncrezător în sine, nonconformism intelectual, un nivel superior de aspirații, are interese variate, este curios și activ.

Profilul pedagogului ideal este acela pregătit pentru orice copil care trece pragul grădiniței, asta însemnând o cunoaștere continuă a situațiilor noi, a personalităților variate, pentru ca cei cu CES să nu mai fie exclusi din sistemul educațional, promovându-se discriminarea. Acesta prin metode interactive și diverse poate rupe bariera dintre copii, stimuland toleranța în rândul acestora, acceptarea diferitulu, sentiment educativ obligatoriu de împărtășit. În caz contrar vom avea de-a face cu copii frustrați, agresivi și fricosi, pe care lumea îi va respinge. Pentru a realiza toate acestea este necesară formarea și inițierea acestora cu seminarii și cursuri pentru a preîntâmpina cu grijă aceste situații și de a le face față prin cele mai bune metode. Un alt lucru important este de a menține legătura permanent cu celelalte cadre specializate pe a fi sprijiniți la nevoie. Răspunderea adecvată nevoilor copiilor cu CES fac din sistemul educațional un loc primitor și conform standardelor europene.

V4. Educația centrată pe copil- recunoașterea nevoilor educaționale speciale

Trebuie amintit cum că copii cu CES nu sunt copii "handicapați", ci pot fi copii care au trecut printr-o situație tragică sau s-au născut așa, ceea ce ne face pe noi responsabili de întelegere și întrajutorare, indicatori umani într-o societate ideală. În 1970 etichetarea unor astfel de copii a fost interzisă, ceea ce a determinat ca educația să se adapteze nevoilor cerut și să dea o educație de calitate focalizată pe reușită și nu pe teama de eșec. Trebuie să existe un sprijin continuu și servicii corespunzatoare nevoilor speciale întâlnite în fiecare grădiniță/scoală. Piedicile pentru realizarea acestui proces educațional, suntem chiar noi, educatorii/pedagogii/profesorii care trebuiesc formați în permanență în acest domeniu.

Competențele pedagogilor împreună cu un curriculum centrat pe o educație focalizată pe elev, precum și un mediu adecvat și deschis, pot face posibilă spargerea barierelor din calea copiilor cu CES. De reținut este faptul că acesti copii au nevoie încă din copilărie de socializare, să cunoască mediul din jur, să reușească să treacă peste obstacole, să-și aleagă domeniile de interes, să poată lega prietenii, toate aceste doar în grădiniță le poate dobândi și nu în mediul familial.

Pentru a nu putea de seama este necesară recunoașterea timpului de nevoie specială și gradul său de dezvoltare :

– subdezvoltat, deficit mental, dificultăți/dizabilitate de a percepe/înțelege/învăța;

– deficiențe fizice, motorii, vizuale, auditive;

-traumatisme afective/ component neadecvat;

-dificultăți în vorbire/scriere/gesturi.

Trebuie amintit și faptul că mai sunt și alte criterii extra care au de-a face cu noțiunea de CES și acestea aparținând din alte motive (delincventii, vagabonzii, bolnavii incurabili sau cei abuzati), motive prezente fără voia lor și care au grave repercusiuni psihice/fizice pe o durată nedeterminată de timp, și care îi împiedică să ducă o viață normală în societate, să-și mențină relațiile sau să aibă familii la rândul lor.

Datorită faptului că acest fenomen a luat amploare în ultimele decenii, țările din U.E. au venit cu o serie de practici și strategii pentru a putea integra pe acesti copii fără a-i marginaliza. Primul pas făcut în acest sens este simplul fapt la ei notiunea de CES reprezintă copii superdotati sau de excepție și nu ca la noi, cu semnificații de handicap. Acceptarea lor oficială face ca 2-5% din populația școlară să facă parte acești copii diferiți. Pastarea atribuției de a lucra cu acești copii doar cu cadrele medicale este greșit abordată, responsabilitatea fiind a noastră a educatoarelor și celorlalți membrii ai societății.

Modul cum îi tratăm pe copii cu CES devin modele pentru ceilalți copii, deoarece ei învață prin imitația diferențelor dintre noi și cum trebuie să ne comportăm cu ei. Provocati-i cu teme care sa-i facă să înțeleagă noțiunea de diferit, gen "Desenati copii diferiți"(cu ochelari, în scaun cu rotile, cu un singur picior), teme care să le insufle sentimente pozitive față de aceștia și nu critice.

Fig 5.7 Factorii care determină recunoșterea profilului copiilor cu nevoi speciale

Adaptați-vă după gradul de deficiență(dacă copilul nu vede foarte bine, să îl punem în prima bancă cât mai aproape de sursele de lumină), să-i dăm un răgaz mai mare în îndeplinirea sarcinilor), asta precum și alte schimbări care intră în decursul nostru educațional de a asculta și de a interveni la nevoile elevilor. Copilul cu deficiențe de vedere îsi folosește celelalte simțuri pentru a observa lucrurile care-l înconjoară, ceea ce-l face ca unele lucruri să nu le poată face cu ceilalți, procesul de învățare fiind mai dificil. Pentru cei cu deficiențe de auz, din diferite cauze, este necesară exersarea vorbitului, deoarece acestuia îi este dificil să audă și să înțeleagă cuvintele, astfel îi este greu să se exprime. O bună strategie de a comunica cu aceștia este și folosirea gesturilor și mimicii feței și chiar unele pancarte cu semne/simboluri. La fel ca și cei cu probleme auditive,copii cu probleme cu controlul și simțurile, de aceea este recomandabil o atenție sporită și particulară a lucrărilor și a modului cum acesta intră în conexiune cu lucrurile din jur.

Pentru a veni în întâmpinarea lui la orele de educație plastică este necesară o coală de hârtie suficient de mare și care are o anumită rigurozitate, pentru ca acesta să o poată simți unde se termină, eventual într-o culoare pală, usor observabilă, încurajându-l să folosească culori aprinse și cotrastante mai ales din gama culorilor calde,dați-i creioane,markere, pasteluri pentru a nu fi dificil de a schimba culorile. În cazul copiilor cu probleme de natură fizică, este necesară stabilitatea suprafeței de lucru și instrumentele să fie la îndemână, chiar și inventarea unor instrumente de suflat sau întins pentru a se putea folosi în mod eficient de ele, în a trasa linii și pete.

Suprafața de lucru este necesară să se afle la nivelul ochilor, creioanele să se afle în recipiente colorate de același fel cu creioanele pentru a se duce mai ușor la ele. În caz contrar, ajutorul personal dat de pedagog este chiar încurajator, acesta fiind mai încrezător. Demonstrarea în paralel a ceea ce trebuie să facă precum și ajutarea acestuia în cazul în care obosește fac din actul artistic o activitate plăcută și educativă.

Copii care prezintă simptome de autism au dificultăți de a interacționa, de a comunica, nu-și folosesc imaginația, prezentând la 75% din cazuri un retard mental, indicatori prezenți și în cazul celorlalte sindromuri, iar în cazul celor cu ADHD au ca particularitate o manifestare de hiperactivitate și neatenție. Se întâmplă în cadrul orelor de artă ca anumite instrumente sau materiale să provoace stări de disconfort, dezgust sau respingere, de aceea este bine să nu fie obligat copilul să le folosească, recurgându-se la metode alternative(neutre), nelipicioase sau urât mirositoare, să folosesti îndemnuri clare ușor de înțeles, uneori demonstrat ceea ce vrei de la el, lăsându-l să folosească formele și culorile lor preferate. Fiecare copil îsi are propriul mod de dezvoltare, uneori mai lent, alteori mai repede, de aceea educația trebuie să fie prezentă încă de la cele mai mici vârste pentru a putea "modela" elevul în direcția corectă și de a interveni cu scop terapeutic. Dezvoltarea retardată se prezintă ca o întârziere a dezvoltării din mai multe puncte de vedere, însă cu exerciții și răbdare acesta trece de la stadiul lent și confuz, la a fi ca ceilalți, folosindu-te de metodele potrivite acestui caz. Ca manifestare, acesta este distras ușor, îndeplinește sarcinile foarte greu, cere ajutor de fiecare dată, este mereu impulsiv sau neatent.

Pentru a desena mai ușor instrumentele de desen trebuie să aibă delimitat de unde trebuie apucate, pot fi de asemenea de diferite forme, pentru a-și alege ce îi place sau ce poate folosi, parfumați culorile pentru o experiență plăcută, suprafețele de lucru să fie la nivelul ochilor sau pe o masă mare, copilul putându-se manifesta în voie, eventual punând la marginile ei plastilina pentru a simți când se termină foaia. În timpul lucrului este necesară în permanență indicațiile, precum și o supraveghere atentă a modului cum le foloseste, stimulându-i încredere că face bine ceea ce face. Cu mult tact orice pedagog poate varia motivele și tehnicile, astfel activitățile orelor de artă plastică să fie îndrăgite de către copii. Prin exersarea liniilor și formelor se pregătește elevul pentru perioada scrierii din scoală, ușurându-i adaptarea constituind punctul de plecare pentru coordonarea oculo-motorie, percepția spațială, exersand ritmul, repetiția și alternanța.

CAP.VI ÎNSUȘIREA ELEMENTELOR DE REPREZENTARE A LIMBAJULUI PLASTIC ÎN EDUCAȚIA ARTISTICĂ A COPIILOR

VI.1 Investigarea elementelor compoziționale in arta infantilă

Spre deosebire de alte discipline, copii cu CES se pot adapta cu ușurință cu limbajul plastic, dar și cu instrumentele și tehnicile artistice, la acelasi nivel cu ceilalți copii fără a avea nevoie de vreo pregătire ulterioară. Este de ajuns ca învățarea să se producă într-un cadru vesel, interactiv, de la simplu la complex. Prin introducerea culorilor pe lângă liniile și formele învățate poate defini caracterul copilului, armonizându-se cu compoziția imaginației.

Primul obiectiv pe care îl putem avea începând cu primele ore o reprezintă exercițiile membrelor pentru a dezvolta motricitatea fină, asta însemnând :

– exersarea mâinii ( stânga sau dreapta, după caz)

– mâzgâlirea pe o foaie (ritmic)

– așezarea în bancă și poziționarea la îndemână a instrumentelor de lucru ( pahar cu apă, foaia, acuarelele, pensoanele).

După ce ne-am pregătit, poate începe predarea/învățarea propriu-zisă și anume de denumire a fiecărui instrument de lucru, precum și modul cum se folosește. Acest exercitiu este necesar în fiecare zi de arătat pentru a se înțelege foarte bine, mai ales în cazul copilului cu un anumit retard mental, pentru a nu confunda pensonul cu creionul și să-l înmoaie în apă. Se arată cum se fluidizează culorile(tempera, acryl, acuarele) și felul cum acestea interacționează cu hârtia și cum își schimbă saturația în funcție de instrumentul folosit (mâna, deget, penson, băț).

Hârtia se poate așeza în două moduri, în funcție de gradul de confort al elevului(pe masă, sau sevalet), pentru o vedere unilaterală și integră a foii. Exersarea modului cum și cât trebuie înmuiate pensulele atât în apă cât și în culoare, acestea având expresii diferite în contact cu suprafața de lucru.

2) Peste această etapă se poate acum trece la însușirea elementelor de limbaj plastic :

– linia(dreaptă, frantă, curbă)

– pata(spontană)

– punctul

3) Recunoașterea culorilor :

– primare( roșu, galben, albastru)

– secundare(orange, verde, violet)

– terțiare(galben-portocaliu, roșu-portocaliu, roșu-violet, albastru-violet, albastru-verde, galben-verde)

– non-culori(alb, negru)

4) Exerciții de utilizare și corelație dintre culoare/obiectele din jur(iarba verde, cerul albastru)

5) Obținerea tonurilor și subtonurilor(amestecuri coloristice)

6) Recunoașterea culorilor calde(roșu, galben, oranj) dar și celor reci(albastru, verde, violet) sau neutre( alb, negru, gri, gri colorat).

7) Realizarea de forme prin utilizarea acestor tehnici și noțiuni elementare de compunere a spațiului plastic (evitarea centrului, centrul de interes, modul cum s-a încadrat în foaie). In concluzie, am incercat educarea simțurilor precum și hrănirea percepțiilor afective „percepțiile sunt forme mai complexe de reflectare a realității decât senzațiile, și anume reflectarea obiectelor și fenomenelor în totalitatea însușirilor lor”. ce pot fi realizate doar printr-o cunoaștere aprofundată a elementelor ce compun spațiul compozițional, cu rol recuperator în cazul copiilor ce prezintă CES. Aceștia pot alege să folosească pictura într-un mod non-convențional, uneori folosindu-se de picioare sau gură, în funcție de deficiența suferită, alteori pulverizând, stropind sau tamponând ritmic, în funcție de stările pe care le au.

Studierea acestor desene reprezintă o provocare pentru toate cadrele specializate, datorită faptului că acesta exprimă toate suferințele sau momentele sale afective într-un limbaj necunoscut pentru foarte mulți dar pe care de-a lungul timpului psihologii au reușit să le descifreze. Așa cum am mentionat mai inainte intenția mea este de a mă adresa cadrelor didactice,cu privire la importanța acestei discipline, „educația artistico-plastică”, nu numai la nivel teoretic, ci mai ales la nivel practic. Sunt sigura că teza mea se poate înscrie în contextul preocupărilor pedagogice actuale și că răspunde în același timp nevoilor impuse de noile cerințe ale practicii educației plastice, ea oferind unele repere valabile la toate nivelele educaționale, nu doar la cel al învățământului preșcolar. Concepută inițial din dorința de a face cunoscut si acest beneficiu ce ține de practica pedagogică plastică, am descoperit pe parcurs complexitatea și adevăratele dimensiuni și implicații ale problemelor.

Capacitatea de eliberare a tensiunilor, anxietăți acumulate, frustrări și sentimente negative a fost vizibilă la nivel teoretic în urma analizei rezultatelor obținute în etapa pre-operatorie și post-operatorie, utilizând metoda: chestionarul, observația, analiza. Astfel s-au diminuat semnificativ sentimentele negative și tensiunile avute la un moment dat, datorită etapelor graduale de exersare din cadrul programului nostru educațional, pe care l-am testat la vârsta preșcolarității. In concluzie, copiii erau mai atenți unii cu ceilalți, reacționau altfel în cazul unui conflict, încercând în permanență să comunice și să colaboreze in situații mai puțin plăcute.

În educația copiilor cu CES trebuie avut în vedere capacitatea acestora de învățare precum și evaluarea proceselor psihice, precum senzația, percepția, gândirea și imaginația, elemente eficiente care definesc personalitatea fiecărui preșcolar în parte și care produc rezultate precum reprezentarea.Senzația este modul de reflectare a acestuia asupra unei forme/culori, ca mai apoi să apară percepția care vine în sprijinul procesului de recunoaștere și însușire a imaginilor din jur. Dacă senzația este prezentă încă din primii ani de viață, percepția se poate forma numai prin învățare, fiind părtașe toate simțurile la acest proces. În lipsa unor simțuri principale prin care se poate realiza învățarea, se adoptă tehnici de învățare specifice fiecărui caz în parte. Datorită psihologiei experimentale s-au putut evidenția câteva legi ale sensibilității prezente în mod special la copii cu CES, acestea crescând gradul de sensibilitate și creație la stimulii de frecvență minimă, pe când stimulii excitanți au dus la o

agravare a stării psihice ale acestora, instalându-se de cele mai multe ori regresia (zgomote puternice, culori țipătoare, aglomerație). Toate aceste legi necesită însușite în primul rând de către psiho-pedagogi, astfel aceștia vor ști în ce măsură poat folosi anumite materiale didactice, mediu de lucru, precum și asigurarea unui climat propice de desfășurare a activităților artistico–plastice.

Particularitățile sensibilității dar și a percepției au o mai mare influență în rândul copiilor cu CES datorită timpului de expunere și dedicare pentru a avea rezultatele dorite. Menținerea acestui climat conform legilor sensibilității nu fac altceva decât să îmbunătățească capacitățile de învățare și însușire a unor practici menite să-l ajute să descopere lumea din jur. Procesele de predare – învățare adecvate pun bazele unei educații menite să sporească promovabilitatea la o școală normală, însușindu-și noțiunile prevăzute în programa școlară cel puțin ca și ceilalți copii. Ca și rezultat al acestui proces ce constituie reprezentarea care reprezintă un mod de expunere a realității percepute în funcție de capacitatea cognitivă a fiecărui elev în parte.

VI.2 Investigarea comparativă a reprezentărilor plastice dintre copiii normali și cei cu CES

Arta plastică reprezintă cea mai facilă cale de a explora trăirile afective, dezvoltându-se procesele de a construi sau de a crea, experiența aducând cu sine și o receptivitate perceptivă semnificativă în modul lor caracteristic de reprezentare.Diversitatea metodelor didactice moderne fac din procesul educativ un mod terapeutic si instructiv de educație, putând fi astfel în pas cu noile situații și probleme întâmpinate de-a lungul carierei didactice, unde predarea are un scop bine delimitat și care vin în spijinul părinților depășiți de unele situații educative.

Cercetarea care a adus la elaborarea lucrării de azi are ca drept interes recunoașterea copilului cu CES ce întâmpină dificultăți de integrare și învățare, necesitând o abordare didactică diferită, în care tehnicile educative tratează copilul ca individualitate și nu ca o problemă. În lipsa unei abordări adecvate a acestor cerințe, nu se poate vorbi despre o integrare în mediul școlar de masă. Investigarea diferențelor dintre copii cu intelect normal și cei cu CES se poate realiza în cel mai simplu mod și acela ar fi în reprezentarea unui obiect arătat de către pedagog și care mai apoi este sustras vederii, astfel descoperind în reprezentările elevilor normali foarte mici omisiuni în ceea ce privește recunoașterea obiectului, pe când elevii cu o deficiență mintală au omis detalii extem de importante ori au exagerat cu dimensiunea, făcând practic nerecunoașterea obiectului reprezentat.

Singura diferență între lucrările lor este doar modul cum își aleg să reprezinte obiectele din jur. Spre exemplu un copil normal, apt din toate punctele de vedere, poate mânui în cele din urmă corect un penson pentru a se exprima grafic, însă în cazul copiilor cu CES acest lucru uneori nu este posibil, de aceea mânuțele, degetele dar și alte obiecte rudimentare din jurul nostru le pot fi de un real ajutor în abordarea tuturor tematicilor date. Ceea ce alte materii nu o pot face este aceea că arta nu are reguli, nu există greșeală, ci doar interpretare și reprezentare.

Tot în desenele copiilor putem identifica diferențele de dezvoltare între copii, astfel că un copil de 2 ani dacă încă mai este la etapa mâzgâlelilor, nu este o mare tragedie însă dacă această etapă o întâlnim la copii peste 6 ani, acest lucru vizează clar întrârzierea inteligenței emoționale și psihice, necesitându-se intervenția clară a unui terapeut – educator.

Fig 6.1 Desen dupa model (un cățel de pluș)-copil ce prezintă cerințe educative speciale(specifice acestora sunt forme metamorfozate, diforme, alegerea culorilor țipatoare, obsesia de a trasa linii și de a umple formele)

A-i trata în mod egal pe copii cu CES, în învățământul de masă, poate schimba mentalități de genul că aceștia sunt „irecuperabili” sau „altfel” discriminarea fiind prima armă împotriva acestora de a se bucura și ei de o educație justă și benefică. Sprijinirea copiilor cu CES de a se integra în societate, reprezintă motivația supremă observând beneficiile psihosociale ale includerii acestora ca indivizi normali, aceasta realizându-se numai prin răbdare, perseverență și sprijin afectiv.

Primul demers în acest sens o reprezintă depistarea cerințelor speciale ale fiecărui caz în parte și adaptarea curriculum-ului înspre ajutorare, informarea despre particularitățile formelor de manifestare ale bolii, gravitatea și istoricul acestuia. Următorul pas are ca drept implicare familia, care va acorda permisiunea de a veni cu soluții și propuneri educative menite să aducă un confort școlar adecvat, propice educației acestuia, respectându-se drepturile și integritatea acestuia

Fig 6.2 desen dupa model(un cățel de pluș)-realizat de un copil normal

Asemănarea copiilor cu CES față de cei normali o constituie creativitatea, abilitate care este sau nu inhibată de factorii din jur (mediul familial, societate) însă noi educatorii avem această menire de a dezinhiba caractere și nu de a-i modela după bunul nostru plac, astfel că fiecare temă își are propriul program și abordare astfel încât toți copii să poată îndeplini într-un final procesul educativ, adaptându-ne noi după copil și nu invers, cum se practica în zilele noastre.

Prima metodă educativă ce trebuie aplicată în gradiniță o reprezintă:

MARTORUL – DIRIJOR – observarea tuturor reacțiilor și dirijarea elevului către descoperire și creare.

Acest procedeu de a educa aduce cu sine un ansamblu de efecte la copilul preșcolar și anume:

dezvoltarea independenței și dorinței de a arăta că poate;

capacitatea acestuia de a urma pașii care i se cer;

îndrumarea comportamentelor negative către un scop constructiv;

încrederea în propriul eu și conștientizarea propriei personalități.

VI.3 Managementul orelor de activitate plastică în lucrul cu copiii cu CES

Pentru o mai bună însușire a informațiilor în cadrul orelor de educație plastică este necesară instruirea unor forme de organizare spațială, pentru a le ușura contextul în care aceștia crează și de a putea îndruma mult mai eficient fiecare copil în parte, educatorul fiind centrul de interes al orei. Dacă aceste reguli sunt bine îndeplinite, atunci se vede și satisfacerea elevilor în procesul de asimilare și creație. Grădinița este primul mediu social unde elevii sunt provocați continuu să colaboreze, să descopere și să creeze, pentru a progresa în folosul educației proprii, ușurându-i integrarea în mediul școlar, care vine cu unele schimbări de organizare (mai mulți profesori, mai mulți colegi dispuși diferit, alte ore organizate diferit).Comportamentele nedorite sunt manageriate după regimul pedeapsă/recompensă, pentru a nu încuraja involuntar atitudinile anumitor copii și tratarea lor în mod egal, evitând preferințele.

Aici pedagogul își face simțită prezența, rolul lui fiind acela de a-i crea toate condițiile și materialele necesare creației, dar și prezentarea proprietăților fiecăruia în parte. Spre exemplu culorile cerate se folosesc pentru a da expresivitate liniilor, însă puțini știu că dacă le punem lângă o sursă de căldură pot crea pete disipate în diferite forme, textura schimbându-se spontan. De asemenea se impune a se exersa proprietățile cromatice pe care le au culorile (culori calde, pete fuzionate, vibrante, plate), dar și modul cum acestea creează expresivități deosebite prin modificare, exagerări, asocieri, combinații, toate aducând o mare satisfacție în rândul copiilor. Printr-o cultivare a educației estetice preșcolarul face cunoștință cu ideea de frumos, având un rol binefăcător psihicului acestuia. Sănătatea și siguranța sa ca potențial adult face din actul educator un scop în sine fiind datoria noastră de a-i ghida pe parcursul acestui drum. Activitățile impuse de părinți, fără a-i face în vreun fel plăcere copilului, trebuiesc interzise cu desăvârșire și căutate ariile de interes care îi fac plăcere și muncește cu drag. De obicei, desenele care sunt dezordonate, colorate foarte închis, exagerările și personajele ciudate sunt primele semne că există o problemă la copilul tău.

De-a lungul orelor de educație plastică trebuie avute în vedere o serie de aptitudini ce necesită insușite de către preșcolari și anume:

să aibă o poziție corectă la masa de lucru;

să utilizeze în mod corect instrumentele de lucru;

să se folosească de diferite tehnici picturale pentru a crea forme, pete, linii spontane;

să vină cu alte idei de tehnici ce vor fi folosite împreună cu apă și culoare;

să descopere efecte cromatice, jucacându-se cu foaia de hârtie și culoarea;

să realizeze cu tehnicile descoperite lucrări expresive originale.

Odată cu venirea la grădiniță, orice acțiune necontrolată necesită rectificată corect, precum poziția copilului, ordinea materialelor de lucru, ce are voie sau nu să facă, astfel ca ora de educație plastică să se desfășoare în mod armonios și benefic, fără incidente neplăcute. Impunerea poziției corecte în bancă nu are rolul numai de a lucra mai bine, dar se poate evita o ulterioară deformare a coloanei și implicit va distrage copilul de la activitate (amorțirea mâinilor, dureri de cap). Copilul de 2 ani la început nu va înțelege ce vrei de la el, dar prin metoda jocului acesta poate imita educatorul sau pe ceilalți colegi neexistând refuzuri. La această vârstă funcția motorie și gustativă este modalitatea principală de cunoștere a obiectelor din jur, de aceea, în acești ani ai preșcolarității, este necesară învățarea regulilor de organizare, igienă și nu numai.(vezi fig.de mai jos)

Fig 6.3 exercițiu de dactilo-pictură de grup- cu temă la alegere

Fiecare grupă folosește materiale în funcție de gradul lor de ințelegere, așa că la grupele mici se folosesc de obicei materiale precum ștampila, piepten, bete pentru a crea forme expresive, și cu cât grupa este mai mare se ajunge la instrumente ce necesită îndemânare și dexteritate în realizarea de compoziții armonice. În ajutorul celor mici am folosit și șabloane cu tot felul de forme (fructe, legume, ștampile, șabloane) pentru a le umple cu culoare, îndemnându-i să nu depășească conturul, să aibă curaj să folosească mai mult de două culori, astfel au apărut temele .

Lucrul în echipă s-a dovedit a fi cel mai eficient la preșcolari, aceștia fiind încurajați să-și termine lucrările de către colegii lor, prin imitație, ajungându-se la competiții în jurul vârstei de 4 – 6 ani, dezvoltându-le spiritul de învingător și ambiția.

Prin diversitatea tehnicilor folosite încă de la vârste fragede, aceștia reușesc să-și comunice mai bine sentimentele și emoțiile, înăbușindu-le de multe ori pe cele negative și distructive, „răzbunându-se” pe foaia de lucru cu ajutorul culorilor în care se regăsesc emoțiile acestuia. Domeniul artelor a devenit astfel cunoscut ca fiind disciplina cea mai eficientă în tratarea și ajutorarea copiilor cu CES, unde sunt implicate toate simțurile, o educație ce pornește din interior către exterior și nu invers, un mod de cunoaștere a celui de lângă noi în lipsa vreunui limbaj.

Metoda cea mai eficientă de a modifica comportamentul copiilor cu CES o reprezintă în primul rând contactul afectiv cu acesta, empatizarea manifestându-se imediat, astfel fiind mult mai ușor procesul de educare și predare. A doua metodă de a întări sentimentele pe care le au aceștia în ceea ce privește o disciplină o reprezintă lauda, încurajarea, recompensa, toate acestea aducând cu sine motivația elevului de a excela în ceea ce face și de a continua în vederea recuperării acestuia.

În cazul în care primește refuzuri în a executa o anumită sarcină sau pur și simplu te respringe, este necesară schimbarea imediată a strategiei, abordându-l în mod indirect și lăsându-l pe el să facă primul pas de reconciliere a situației.

Arta prin caracterul ei aplicativ – practic, dezvoltă abilități psihice și motrice, îmbunătățind semnificativ starea elevului. Prin simpla execuție a unui copac, de exemplu, copilul își consolidează informațiile privind forma, culoarea, mărimea, îmbinarea elementelor și amortizarea lor cu fondul.

Modalitățile multiple de relizare a acestei sarcini fie ea (desen, pictură, colaj, modelaj) stabilește relații de cunoaștere a mediului înconjurător,identificâdu-le în cele din urmă în executarea lor. Mâna preșcolarilor nefiind totalmente dezvoltată, nu poate realiza mișcări perfecte de coordonare și realizare, însă în timp prin exersare și încurajări, acesta devine mai conștient de propriile mișcări, motivat fiind să-și termine lucrarea.

Limbajul vizual plastic s-a dovedit de-a lungul timpului a fi cel mai apropiat copiilor, creând acesta descopera lumea din jur, dar și pe ei înșiși, de aceea este indicat a nu se impune reguli în ceea ce privește actul creator, și de a încuraja eperimente și tehnici de abordare a materialelor mai convenționale.

Pentru a-i ajuta pe viitor în a se obișnui cu scrisul, decorația, pe diferite materiale ori obiecte aduce un sprijin în a-și forma mâna spre desenul ordonat, clar, repetitiv, lăsându-le libertatea de a-și alege ustensilele de lucru (burete, pieptene, degete). Educatoarea nu necesită decât să îndrume preșcolarii către combinații expresive și vesel colorate. Limbajul plastic va rămâne întotdeauna cel mai apreciat de copii, lucrările lor reflectând personalitatea fiecăruia dintre ei, și să vedem lumea cum o văd ei. Copii fac din activitatea plastică un joc, un joc în care culorile sunt prietenii lor și în care se oglindesc emoțiile și trăirile interioare, auto-reparându-le acolo unde ele sunt negative, ca un medicament pentru suflet și minte.

Cromoterapia a cunoscut un parcurs promițător în practica multor discipline, ea putând influența starea de spirit, comportamentul dar și medicament pentru psihic. Încă din 1973, psihologii au reușit să demonstreze cum creativitatea la copii crește în funcție de mediul în care învață, astfel că nuanțele calde, pale, au avut un rol evident în progresul acestora. Școala, prin orele de educație plastică vine cu această cultivare a frumosului, pornindu-se de la limbajul vizual ce reprezintă ABC artei, și terminându-se cu elementele de bază ale artei: punctul, linia, culoarea, forma.

La vârsta preșcolară orice activitate este începută ca un joc, acesta reprezentând cel mai ușor mod de a descoperi obiectele și fenomenele din jur.

Pentru ca orele de educație plastică să fie satisfăcătoare, am pus la dispoziție toate materialele necesare procesării frumosului, inițierea începând cu suporturi diferite ca textură precum hârtia, sticla, lemnul, cartonul și continuând cu instrumente de realizare a lucrării (pensoane, ștampile, bureți, paie, acoarele, guașe, creioane colorate), materialele cele mai uzuale în grădiniță, datorită proprietăților sale solubile și coloristice.

Dezvoltarea oculo-motorie are loc numai prin exerciții de creație cu tehnici precum colajul, modelajul, și decorația, și ce ajută la dezvoltarea mușchilor mărimii dar și o mai bună organizare a spațiului de lucru, ruperea, lipirea provocându-le satisfacție în ceea ce doresc să reprezinte. Pentru ca orele de educație plastică să fie și mai plăcute, aleg să le arăt copiilor ce se poate realiza folosindu-ne de materiale non-convenționale picturii și anume: ceară, zahăr, pastă de dinți, hârtie creponată, punându-le imaginația la contribuție, simțindu-se liberi în a-și reprezenta ideile. Așa au apărut temele precum: „Iarna”, „ Rochița păpușii”.

VI.4 Imaginația- stimularea simțurilor artistice

Educatorii nefiind decât îndrumătorii orelor de curs în a explora imaginația și de a consolida cunoștințele dobândite, făcându-i curioși în a descoperi noi metode și tehnici de reprezentare evitându-se momentele plictisitoare și amonte sporindu-le dorința de a evolua și de a se afirma. Deprinderile și abilitățile dobândite în grădiniță formează omul de mâine, de aceea imaginația acestuia trebuie modelată totalmente în funcție de modul nostru de a le oferi posibilități, provocări și informațiile coerente și corecte, educația estetică manifestându-se în toate sectoarele vieții, îmbunătățindu-i performanțele. Folosirea corectă a limbajului plastic dezvoltă gândirea creatoare, de aceea trebuie să verificăm constant dacă noțiunile sunt înțelese și bine folosite.

În cadrul unui test de imaginație, preșcolarii au avut de realizat o lucrare cu tema „Natura” în care au avut deplină libertate în a-și alege suportul și materialele folosite, astfel din analiza acestora am constatat că 65% din ei au reprezentat copacii maro, iarba verde, soarele galben, așa cum au învățat că există, și mai puțin la elemente colorate distinct, cum au făcut cei 35%, unde combinația de culori rupe modelul învățat, fiind uneori comparate cu picturile contemporane. Acest mod de explorare a culorilor și texturilor dezvoltă inteligența, inițiativa, curajul, bunul gust făcându-și loc printe simțurile lor.

Fig.6.2 -(autism)-3,5 ani

Pregătirea educatoarelor în domeniul artelor plastice este un factor important pentru ca activitățile să fie corect îndeplinite, scopul acestora să fie bine propus pentru a pune bazele unei educații artistico-estetice de clitate. Valorile artei conduc la dezvoltarea comportamentului estetic, modelând caracterul acestuia. Alegerea temelor precum și concretizarea lor aduc cu sine efecte compensatorii în ceea ce privește terapia copiilor cu CES, înlâturând diferențele. De asemenea alegerea materialelor (planșe demonstrative, video, fotografii) precum și strategiile de predare (explicație, demonstrație, exercițiul) sunt instrumente fără de care actul educațional nu ar putea avea loc, toate acestea fiind premiate și arătate printr-o expoziție, educând astfel ideea de valoare, aceștia simțindu-se ca toți copii normali. Integrarea acestora în rândul claselor normale ar trebui să devină un scop în sine și nu un ideal pentru a putea reuși.

Primul mediu în care se trezește un preșcolar o reprezintă familia ca mai apoi să ajungă pentru prima oară în mediu social, grădinița, instituția unde îl modelează și-l educă pentru a deveni omul de mâine, stimulându-i toate simțurile, provocându-l în fiecare zi să-și exprime trăirile și emoțiile. Până în jurul acestei vârste de 2 ani, copilul nu înțelege lumea încojurătoare decât prin joc, ca pe la 2 ani acesta să înceapă să ia inițiative atunci când observă un grup că realizează ceva, imitatul fiind forma prin care învață. Menținerea programului la ore fixe a activităților pe care acestia necesită a le îndeplini, le oferă acestora sentimentul securitiv de protecție, element necesar mai ales în cazul copiilor cu CES, unde intervine frustrarea și confuzia în cazul schimbărilor climatului.

După vârsta de 3 ani acesta explorează mult mai controlat obiectele din jurul lui, recunoaște forme, culori și imagini. S-a dovedit faptul că un colectiv format din copii apropiați de vârstă interacționează mult mai eficient decât un colectiv numeros combinat.

VI.5 Colțul ARTEI- laborator de experiențe artistico-plastice

Pentru o mai buna delimitare a zonei de manifestare a imaginatiei ,este indicat a se face un colțul ARTEI, un loc unde aceștia vor ști că este zona de creație, libertate de expirmare, de experimente colorate. Spațiul necesită a fi spațios, copii să nu se îmbrâncească pentru a se așeza comozi la masa de lucru. Un alt factor important pentru a nu exista altercații, o reprezintă împărțirea materialelor și instrumentelor de lucru în mod egal și la fel, în spații personalizate cu numele fiecăruia. Spațiul necesită a fi mereu aprovizionat cu blocuri de desen, culori, lipici, hârtie colorată, pensoane, creioane și alte materiale utile auxiliare.

Spațiul destinat ARTELOR este menit să trezească experimente artistice, acumulează informații noi despre artă și frumos, dar și urmărește exprimarea de sine, obținerea unei lucrări originale, individuale, care îi dă acestuia încredere și-l motivează să evolueze în educația sa.

Am urmărit în tot acest timp urmărirea propriilor obiective și anume:

folosirea corectă a materialelor și instrumentelor de lucru;

exersarea motricității și funcțiile senzoriale;

voința, motivația, perseverența, imaginația, liberul-arbitru;

Deprinderi sociale și de comunicare;

Trecerea de la un învătământ dominant informativ la unul fromativ-creativ, a reprezentat o provocare pentru mine în ceea ce privește atenția asupra copiilor cu CES, considerând-o singura modalitate prin care acești copii se pot exprima și comunica cu lumea exterioară. Comunicarea prin semne și simboluri au adus un plus în cazul copiilor care au probleme de comunicare, astfel ei putând să-și manifeste ideile și emoțiile într-un mod pozitiv și benefic. Creativitatea este un act absolut voluntar, original, un mecanism al naturii de a imita lumea, și implică „procesele afective prin emoții și sentimente, reflectă relația dintre om și obiectele sau situațiile care le-au provocat”. Independența se realizează cu momentul când acesta va observa cum ceilalți copii fac un lucru, dorind și acesta să facă la fel. În cazul în care avem copii cu deficiențe se poate realiza un joc prin care, copii normali îl imită pe cel bolnav, cum se mănâncă,se pictează etc., pentru ca acesta să nu se simtă discriminat. Apoi se va face schimbarea, astfel acesta va reuși în cele din urmă să imite comportamentul colectiv normal.

Cel mai bun mod de organizare a spațiului este acela de a delimita zona pentru activități de învățare și acela de joacă, liber, astfel nu vei avea surpriza de a se juca, deconcentrat, cu altceva în cadrul orelor de curs și invers. În colțuri pot fi așezate saltele sau perne pentru odihnă, sau jocuri de sport. Poziția copiilor poate fi schimbată în funcție de activitatea intrepătrunsă (în picioare când dansezi, pe jos când povestim, pe scaun când recităm). La această vârstă cunoașterea aparatelor tehnologice pot face ora mai interactivă și mai satisfăcătoare, de exemplu demonstrația culorilor calde, reci sau non-culorilor și apoi recunoașterea lor în imaginile cu desene animate.

De asemenea locul materialelor de lucru sau al jucăriilor, necesită locuri special amenajate, în spații diferite, pentru a le ordona mult mai ușor, astfel evitându-se amestecarea culorilor cu lego-ul. Spațiul necesită a fi cât mai mare posibil, în funcție de numărul de copii, bine aerisit înainte, luminat corespunzător, fiecare copil având locul său propriu, evitându-se certurile și violențele.

Șevaletele trebuiesc poziționate în funcție de fiecare înălțime a elevilor pentru a nu genera frustrări, să nu ajungă sau nu văd ce fac.

Pentru o mai bună recunoaștere a orei de educație vizuală se poate da copiilor băscuțe de artist colorate și personalizate cu numele lor, pentru a-și intra mai bine în rol, și șorțuri de protecție pentru a nu se păta, dezvoltându-se astfel responsabilitatea și spiritul de ordine. La fiecare oră se poate face o scurtă introducere prin repetarea instrumentelor de lucru cu care se va lucra și modul de utilizare. Pentru o mai bună recunoaștere a obiectelor personale și de a nu cauza certuri, este necesar ca obiectele precum pensoanele, pahare sau coperta blocului de desen să fie în aceeași culoare ca bonețica copilului, pentru a-și recunoaște mai ușor propriile materiale, mai ales în cazul copiilor cu nevoi speciale, unde schimbările pot induce copilul într-o stare de confuzie și agitație, procesul educativ fiind ratat.

Poate fi astfel organizat și colțul ARTĂ, unde aceștia vor ști că e locul unde se pot exprima liber, nu există îngrădiri, și-și pot îmbogăți cunoștințele cu informații colorate, elevii să fie amplasați în așa fel încât să nu se atingă între ei, lumina să vină din stânga, să existe un pasaj de trecere pentru a-i putea ajuta fără a-i deranja pe ceilalți.

Fig 5.1 Amenajarea colțului ARTĂ- anotimpul toamna

Spațiul necesită îmbogățirea cu materiale uzuale pentru ora de desen (bloc de desen, creioane, pensule, acuarele), hârtie diferită (simplă, granulată sau gata colorată) unde elevii își pot alege cu ce doresc să lucreze.

Activitățile de artă plastică se pot face în spațiul liber, afară, fiindu-le mai ușor să deseneze ceea ce văd în jurul lor, venind astfel cu propriile variante și tehnici de realizare a unui peisaj. De asemenea mai pot să-și aleagă propriile obiecte de afară pe care doresc să le reprezinte, ceea ce face ca acesta să se exprime artistic mult mai liber. Un alt lucru care este necesar pentru motivaționarea elevilor de a se exprima, o reprezintă locul de expunere a lucrărilor sale, unde părinții le pot vedea, pentru a-i lăuda și felicita, stabilizându-i sentimentele de nesiguranță și confuzia.

În prezent există mai multe moduri non-verbale de a stimula imaginația și inteligența elevilor și acestea pot fi imaginile expuse cu anumite comportamente acceptate la clasă și care nu, deoarece aceștia învață mult mai ușor previzualizând situațiile, educatorul necesitând să acorde o mare atenție modului cum dispune planșele, locul și ce dorește să scoată în vedere. Întotdeauna un copil s-a integrat mult mai ușor într-un colectiv când mediul este larg, aerisit, în culori calde, mobilierul este conform vârstei, o educatoare caldă și colegi liniștiți și primitori. Un alt mod de a picta este acela în plastilină, o tehnică din ce în ce mai îndrăgită de către copii, pentru că include două arte într-una, putându-se exprima și copii care au anumite desfuncții motorii, ajutându-i terapeutic în recuperare. Singurul inconvenient este acela că nu se pot face amestecuri de culori ci doar să le folosești ca și culori de sine stătătoare (asemănătoare cu colajul).

Libertatea acestuia dacă este dirijată către activitățile creative, pot face un copil echilibrat, sănătos, să uite de neajunsurile pe care le are și să fie apreciat și lăudat. Încurajarea acestora de către educatori, de a fi originali și de a veni mereu cu ceva nou pot rezolva multe din dificultățile pe care le poate întâmpina în cadrul școlar, învățământul de masă. Art terapia vizual-plastică este singura activitate non-verbală ce lucrează în mod direct cu activitatea receptivă, făcând aceste trăiri posibile doar prin intermediul desenului. În desenul mai non-convențional se mai pot utiliza ca și „pensoane” diferite obiecte ca: sfoară, pieptene, betișoare, hârtie colorată, pentru a crea forme spontane, foarte îndrăgite de copii, înveselindu-i de cât de ușor se pot exprima. De asemenea mai pot fi folosite pixuri colorate, creioane, cerneală sau tuș cu penițe pentru desenele în stil grafic, realizând compoziții complexe, prin tehinici mixte, imaginația fiind limitată. Culorile au menirea de a entuziasma orice copil, îmbunătățindu-i starea fizică dar si psihică, stimulându-i spiritul vizual-artistic, exercitând diferite progrese în creșterea și educația lui.

Acest exercițiu – joc poate fi repetat până când toți copii vor putea recunoaște culoarea secundară rezultată. Aceste culori secundare au rolul de a sprijini o compoziție și de a-i da expresii cromatice agreabile, rezultând opere veritabile de artă. De asemenea pentru a face tema și mai evidentă vor primi pe lângă culorile primare și alb și negru într-o mică măsură pentru a descoperi singuri cum se schimbă culoarea în combinație cu non-culorile. Așa au apărut teme de degradeu ca „Covorașul meu”, „Carnaval” și „Masca venețiană”.

Pentru ca pe lângă practică elevi să dobândească și cunoștințe ce privesc limbajul plastic, necesită a-i familiariza în timpul exercițiilor cu limbajul plastic, cu noțiuni precum culori calde – reci, secundare – primare, închis – deschis, contrast. Desi poate părea greu ca aceștia să asimileze aceste noțiuni, abstracte, ele pot fi învățate dacă sunt repetate atât verbal în timpul creațiilor plastice, cât și sub formă de joc, folosindu-ne de baloane, mingi, hârtie colorată, elemente din imediata preajmă a copiilor. Pentru o mai bună întelegere a clasificării acestor, demonstrația necesită făcută în mod repetat până la învățarea ei, pornind gradual de la combinații ușoare folosind culorile primare (ROȘU, GALBEN, ALBASTRU) și mai apoi să se combine două culori. Pentru o mai bună înțelegere a stărilor pe care le transmit culorile, în timpul lucrului se pot imita gesturi precum senzația de cald când se folosește: GALBEN, ROȘU, POTOCALIU sau senzația de frig atunci când avem pe penson culori reci (ALBASTRU, VERDE, VIOLET).Pentru a învăța folosirea culorilor în mod cât mai corect, acestea pot fi și indicatori spațiali într-un tablou, astfel considerându-se că obiectele mai îndepărtate sunt mai reci iar cele apropiate sunt mai calde, mai vizibile.

Utilizând culorile primare între ele, vom descoperi alte culori, numite și secundare, iar pentru ca acest lucru să poată fi demonstrat în mod spontan în fața elevilor am ales niște foi plasticate în culorile primare și le-am suprapus în fața lor rezultând practic în mod imediat culoarea secundară ce rezultă din 2 culori combinate, ca mai apoi să-i las și pe ei să realizeze acest lucru în echipe de câte doi copii, punându-și laolaltă planșele una peste alta și de a denumi culoarea ce a rezultat.

Fig.5.2 Formarea culorilor secundare

Tot în decursul orelor de educație plastică se pot explica cum rezultă nuanțele de GRI și de ce albul și negrul sunt considerate non-culori. Demonstrându-le utilitatea lor prin combinarea albulului cu orice alta culoare poate indica elevului cum să-și lumineze obiectele sau din contra să le închidă folosindu-se de non-culori.

Vom putea observa în mod special la copii cu ADHD, preferințele pentru folosirea culorilor foarte energice precum roșul sau portocaliul, iar la cei cu autism exagerarea planșelor cu negru, acestea sugerând extensia pe care o realizază psihicul folosindu-se de mânuirea culorilor în care se regăsește starea lui de spirit. În arta infantilă culorile sunt nelipsite, ele fiind cele mai îndrăgite atunci când descoperă prin câte tehnici acesta se poate exprima, nefăcând rabat de la nici o modalitate de utilizare. Pentru a mă ajuta în acest demers al recunoașterii culorilor reci și calde am creat un joc, folosindu-mă de catifea în culori calde (roșu, orange, galben) și plăcuțe de marmură în culori reci (albastru, verde, violet) și i-am invitat să atingă materialele rând pe rând și să-mi spună ce senzație le dau la atingere, astfel că prin pipăit ei vor memora și vizual culorile care sunt reci si care calde.

CAP.VII ORIZONTUL COPIILOR ȘI SINTAXA LIMBAJULUI VIZUAL-PLASTIC

VII.1 Reprezentarea punctului

Este cel mai mic semn care se poate reprezenta pe o suprafață. Cu ajutorul acestuia se poate deprinde folosirea controlată a pensonului, se poate grada și construi obiecte, dar și de a crea spațialitate. Cea mai simplă formă de învățare a acestui procedeu, este prin folosirea tehnicii imprimării pe hârtie colorată, pictând cu pastă de dinți (acrylic alb), această formă artistică liberă dezvoltă fantezia și inițiativa neputând rezista tentației de a-și mânji degetele

de culori. Această metodă este necesară a fi aplicată timp de 1- 2 saptămâni în funcție de gradul de dificultate în a-și însuși aceasta tehnică. Pentru a nu interveni monotonia, în fiecare zi se poate schimba culoarea foilor dar și a culorilor, sub formă de peisaje gen „Iarna” sau „Toamna”, modalitate prin care pot repeta și culorile.

Fig.1.1 Isabela(2 ani)-tehnica de reprezentare a punctului

Pentru ca această tehnică să-și îndeplinească scopul putem aborda tematica iernii, astfel dându-le acestora senzația de joc însă scopul acesteia este de a-și exersa motricitatea mâinilor dar și de a exersa tehnica pictării prin amprentare.

Această tehnică se poate schimba în funcție de dificultățile elevilor de a se manifesta, astfel că se pot atașa planșete de lucru atât vertical dar și orizontal, uneori tema fiind aleasă de aceștia, de asemeni culorile preferate, prin amprentare a mâinii sau a degetelor, încurajându-se lucrul individual, independența.

Am decupat din carton fructe în marime cât de cât mare și le-am dat fiecăruia cate una, aceștia trebuind să le acopere cu degetul aratator în culoarea specifică fiecărui fruct.

Prin această temă, copii care prezintă tulburări de asimilare a cunoștințelor pot să-și însușească pe lângă tehnicile din pictură și noțiuni din natură cum ar fi ce culoare au fructele, soarele, marea, prin jocul astfel propus atingem mai multe obiective care ajută la dezvoltarea memoriei vizuale, realizarea unei ore de educație plastică mai distractivă, dar și competitivitatea.

Unul din avantajele acestor tehnici este acela că nu poate exista greșeală, copilul știind ce are de făcut de la bun început, pentru a-i spori curiozitatea putem să-i dăm și alte intrumente pentru a realiza puncte de fruct sau soare (creioane, dopuri, penson), numai să respecte culoarea specifică formei alese.

După analiza planșelor de lucru am constatat că 65% dintre copii au simțit nevoia după un timp să abordeze și alte culori în reprezentarea temei, spre deosebire de copii fără CES care au această înclinație de a respecta cerința dată, copii cu CES simt nevoia de a sparge bariera prejudecată conform căreia soarele trebuie să fie doar galben și atât.

Pentru ca aceștia să asimileze foarte bine deprinderea de a mânui instrumentele, dar și de a învăța tehnicile, necesită timp și răbdare, fără a forța în vreun fel elevul de a grăbi lucrarea.

Îngăduind elevului să-și exprime emoțiile și imaginația, se redă acestuia în timp încrederea în sine că „poate”, acesta simțindu-se integrat mult mai ușor în colectiv și nu discriminat. Abordarea strategiilor de instruire conform fiecărei situații în parte, facilitează însușirea limbajului plastic într-un mod interactiv, cu efecte pe termen lung și în alte aspecte ale vieții, recuperarea acestuia făcându-se vizibilă încă din primele luni de curs.

Din cauza vârstei fragede, limbajul nu este unul foarte diversificat, mai ales în cazul copiilor cu CES, unde acesta chiar poate lipsi, arta plastică intervenind aici a suplini acest impediment de a-i înțelege, astfel că prin lucrările lor noi putem descifra ceea ce ei simt și trăiesc. Limbajul grafic infantil este încărcat de simboluri, ceea ce face ca munca de cercetare a acestora să devină ca un puzzle pe care noi educatorii suntem obligați să nu-l ignorăm, ci să-i acordăm cea mai mare atenție. Dacă prin celelalte discipline un educator nu-și poate da seama ce se petrece cu acel copil, la cursurile de artă plastică lucrurile nu stau așa. Nu este nevoie la orele de desen să știi să vorbești, să fii apt din toate punctele de vedere, fiind un teren neutru unde toți copii sunt egali și asta se cunoaște cel mai bine în lucrările acestora.

Subconștientul ne-a demonstrat că dorește încă din primii ani de viață să-și proiecteze informațiile, așa au apărut primele grafisme, dând naștere operelor de artă în cele din urmă. Această proiecție a fost definită „ca o operație prin care un subiect situează în lumea exterioară să le identifice ca atare, gânduri, afecte, concepții, dorințe etc., crezând astfel în existența lor exterioară, obiectivă ca într-un aspect al lumii”. Dacă însă dăm piept cu unele reticențe în a-și exprima sentimentele, putem recurge la ore de artă plastică colective unde copilul învață să coopereze cu ceilalți, imitându-i pe ceilalți, ori alții să-l imite pe el, astfel că acesta să se dezinhibeze, familiarizându-se cu obiectele din jurul său într-un mod interactiv și mai pasiv. Tentația de a încerca lucruri noi, distractive care duc într-un final la învățare, fac din procesul educativ un mijloc de dezvoltare pe plan social și medica.

Fig.1.2 Exercițiu de reprezentare a temei IARNA-prin tehnica stropirii

O altă metodă de a reprezenta punctul este prin tehnica stropirii/pulverizării,elevii trebuind doar să-și aleagă intrumentul cu care să obțină efectele dorite de aceștia (penson, băț, pai, creioane, etc.) și mai apoi culoarea cu care vrea să-și lase urmele pe hârtie. De asemenea le putem explica ce poate ar fi vrut să reprezinte în lucrările lor, punându-le imaginația la lucru, un frunziș, ploaie, roi de gâze.

Datorită expresivității rezultatelor prin tehnica stropirii, copii nu numai că imită mișcarea stropilor dar rezonează cu inteția acestora de a umple spațiile goale, ceea ce ne indică nouă că această abordare a unei teme îi produce plăcere, o stare de bine și astfel cooperează la clasă.

Studiile privind comportamentul copiilor la clasă au relevat faptul că aceștia se dezvoltă armonios când participă activ la activitățile de la clasă; astfel ei învață despre lumea înconjurătoare prin imagini și nu prin vorbe, iar când ajung și să reprezinte obiectele studiate procesul cognitiv este vizibil angrenat în cunoaștere.

Ceea ce-i face pe aceștia să se implice indiferent de starea medicală, o reprezintă curiozitatea, acest instinct cu care ne naștem și continuăm toată viața să explorăm. Noi educatorii trebuie tot timpul să recurgem la noi și noi metode și strategii de atragere a acestora în situații educaționale, bazate pe tematici, astfel în mod involuntar se instalează și educația/disciplina acestuia. Chiar dacă pentru acest demers este necesar aplicarea jocului, copii astfel descoperă concepte noi menite să le genereze cunoștințe noi.

Interacțiunea copiilor cu diferite forme de cunoaștere (prin văz, auz, pipăit sau miros) vor capta informațiile și le vor conecta cu anumite reprezentări din preajma lor. De aceea modalitatea lor de explorare a spațiului înconjurător poate fi frustrant uneori pentru cadrele didactice, însă trebuie să înțelegem că ei sunt la stadiul de curiozitate care îi provoacă să cucerească noi teritorii și obiecte. Spre exemplu dacă unui copil la clasă îi oferi o foaie de hârtie și o căpșună, de cele mai multe ori te poți trezi cu faptul că acesta să nu o mănânce ci să o folosească ca instrument de pictat. Plăcerea pe care i-o dă culoarea ce se prelinge pe foaia albă de hârtie este mult mai atrăgătoare decât instinctul de a gusta din acel fruct.

Acest experiment l-am încercat la clasă folosindu-mă de diferite fructe intens colorate pentru a-i determina să creeze forme spontane (asemănătoare laviurilor) ce au creat efecte expresive de o realitate artistică uimitoare.

Prin această metodă, copilul nu numai că explorează cu toate simțurile acelui fruct/leguma dar și învață informații despre el involuntar, și acesta fiind faptul că este zemos, ce culoare are, cum miroase și ce este. Jocul nu trebuie să fie abordat într-o manieră seacă ci în una educativ – instructivă, aceștia dându-și seama că nu numai cu ajutorul acuarelelor pot să exprime ci folosindu-se de ceea e îi înconjoară, și care pentru adulți poate părea banal, un fruct, însă pentru aceștia reprezintă un studiu mai amănunțit al unui obiect tentant din jur.

Toți în primii ani de viață învață conceptul de timp – cauzalitate, astfel că în momentul când apasă foarte tare pe un creion bine ascuțit vor afla că mina se distruge, sau că hârtia se poate mototoli sau rupe, noțiuni străine pe care doar în grădiniță ajungi să le cunoști și să le folosești într-un mod constructiv. Nu de multe ori am auzit cum că un copil după ce a desenat și-a rupt planșa, însă dacă educatorul i-a bucățile din ea și le lipește împreună cu el pe o altă foaie de hârtie își creează altceva, îi va dispărea noțiunea de a strica ceva, iar pe viitor va aprecia ceea ce a realizat. O altă abordare care poate fi luată și ca tehnică de lucru este de a oferi planșa lui ruptă și mototolită altui copil și acesta să creeze un colaj din ea, fenomen care îi dezvoltă posesivitatea acelui obiect, astfel că va da piept cu noțiunea de proprietate și va fi mai atent cu lucrile pe care în trecut dorea să le strice sau arunce. Aprecierea obiectului realizat trebuie să vină de la el către noi și nu invers pentru ca procesul de recuperare să fie realizat. Poate pentru un moment, acesta și-a vărsat pentru un minut frustrările și fricile însă dacă va observa că ceea ce face nu este în totalitate stricat/pierdut va constientiza mult mai bine că ceea ce face este un lucru bun și frumos și nu ceva rău..

Astfel de jocuri spontane de a crea în jurul unei teme ne ajută pe noi educatorii în procesul de instruire a potențialului viitor cetățean al societății, formând caractere acolo unde pentru alții sunt dar copii cu probleme. Un alt mod de a aborda tehnica colajului este aceea de a educa copii cu privire la noțiunea de bine sau rău astfel că poti decupa situații conflictuale

din reviste/ziare și situații pozitive și să le aduci la clasă pentru ca aceștia să le separe în zâna bună și zâna rea.

Prin acest procedeu elevii vor putea să descrie vizual dar și să aleagă la care zână va merge o anumită situație, cerând și părerea celorlalți copii, astfel implicarea va fi colectivă și antrenantă cu scopul de a le îmbunătăți capacitatea de judecată a lucrurilor/situațiilor pe care le întâlnesc în lumea lor (exemplu: periatul dinților, lovitul unui cățel, aruncatul jucăriilor).

Valorificând resursele copilăriei (inventivitatea, fantezia, creativitatea) vom crește oameni cu gândire autentică și independentă, arta plastică fiind instrumentul prin care pot ajunge la performanțe în ceea ce privește recuperarea cel puțin emoțională a elevilor mei. Plimbările în natură pentru colectarea de materiale potrivite în viitoarele lor lucrări dezvoltă respectul pentru natură și ceea ce este și mai important vor avea mândia lucrului făcut de mânuța lor proprii.

Din ceea ce am observat de-a lungul anilor, independența de oamenii de sprijin este una din cele mai mari piedici în calea evoluției, de aceea uneori este mult mai bine când elevul își realizează lucrările fără a avea sprijinul direct a altcuiva (părinți, educatori) ei doar au intervenit verbal, acolo unde este necesar, stima de sine crescând cu fiecare oră ce trece și astfel acesta își poate contura singur propria personalitate, luându-și responsabilitatea propriilor sale decizii și alegeri.

Această schimbare de abordare a procesului educativ de la obiectiv spre unul creativ educațional necesită multă dăruire și curaj însă odată inițializată această reușită nu întârzie să apară, instalându-se progresul în domeniul problematicii educaționale a copiilor cu CES, care este îndelung discreditată. Însă această schimbare necesită făcută în interiorul claselor și anume de schimbarea și instruirea cadrelor didactice către experiența didactică creativă, pregătindu-i spre o pedagogie axată și mulată pe copil și nu pe un ansamblu, astfel remarcându-se diferența.

Informația conform căreia copii cu CES nu pot face față componentelor creativității este total eronată, de cele mai multe ori caracteristicele acestea fiind mult mai vizibile la acești copii datorită faptului că nu sunt pertubați de înconjurător, lumea lor concentrându-se doar pe ceea ce fac în momentul respectiv și atât. Principalele caracteristici ale unei creativități (fluiditatea, flexibilitatea, plasticitatea și originalitatea) sunt regăsite deseori în lucrările acestora dând valoare muncii depuse, inteligența fiind foarte puțin utilă în artă spre deosebire de alte disciplie.

Daca noi educatorii venim cu obiective înalte în ceea ce privesc infomațiile dobândite de-a lungul orelor, vom întâlni eșecul, însă un lucru este cert, în ceea ce privește copii ce prezintă cerințe educative speciale, obiectivele sunt realizabile și nu imposibile. La sfârșitul unui an de curs, elevul ar trebui să fie apt:

să se folosească de tot ce îi este la îndemână pentru a realiza procesul educativ;

să distingă culorile, cele reci de cele calde;

să utilizeze în mod educativ materialele disponibile;

să recunoască elementul de limbaj plastic în creațiile sale și nu numai;

să ducă o temă la bun sfârșit folosindu-se de elementele de limbaj plastic exersate;

Ignorarea vreunui element de limbaj plastic sau refuzul de a utiliza o tehnică poate compromite întreg procesul educativ, astfel că ABC-ul artei plastice vine întru ajutorarea posibilităților creatoare și pentru a nu încuraja haosul în elaborarea viitoarelor lurcări. Așa cum limba română dispune de litere și combinații de expresii, așa și arta plastică își are propriul său limbaj pentru a crea o lucrare artistică veritabilă.

VII.2 Plan de joc didactic

Proiect didactic artă plastică

GRĂDINIȚA: „KIKI MIKI”, Iași

DATA: 20.12.2017

GRUPA: Mixt

ELEVI: CES(cerințe educative speciale)

PROPUNĂTOR: Grațiela Manuela Pohrib

ARIA CURRICULARĂ: Arte vizuale

DISCIPLINA: Artă plastică

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Limbajul vizual plastic

SUBIECTUL: însușirea limbajului platic-PUNCTUL

TIPUL LECȚIEI: dactilo-pictura/amprentare

SCOPUL: formarea abilităților și deprinderilor de a reprezenta punctul intr-o compoziție cu tema „Copacul meu”

Fixarea cunoștințelor privind noțiunile de limbaj plastic.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1 – să recunoască noțiunea de punct

O2 – să folosească degetele/mana

O3 – să înțeleagă tema data

O4 – să le folosească într-o compoziție

STRATEGII DIDACTICE:

Metode și procedee: explicația, demonstrația, exercițiul

b. Mijloace de învățământ: acuarele, tempera, hartie

METODE DE EVALUARE: OBSERVARE, APRECIERI VERBALE

Fig.1.3.Rareș-exercițiu de dactilo-pictura cu tema „Copacul meu”

VII.3 Reprezentarea liniei

În natură linia este cea care definește mișcarea. Ea este redată în arta plastică în numeroase forme, de la liniile subțiri redate liber până la cele îngroșate, agresive, care exprimă ceea ce artistul simte în acel moment al conceperii, reprezentând reflexia sufletului. Expresivitatea pe care o poate avea linia ia naște din pulsurile și frustrările omului, realitatea fiind dărâmată și reconstruită mental în opera de artă.

După cum apar ele în desene, ne redă nouă educatorilor nevoia de a comunica, caracterizându-și în mod involuntar artistul care le-a executat, astfel că apar de cele mai multe ori liniile drepte care sugerează liniștea sufletească, ordinea, împăcarea, cele curbate tensiune, dinamism, emotivitate, iar cele frânte durere, zbucium, încăpățânare, fiind dispuse în cadrul foii în poziții orizontale, verticale sau oblice. Trasarea liniilor subțiri justifică un caracter sensibil, în schimb cele groase, durere trădează un caracter pragmatic și impulsiv. Acestea se regăsesc de cele mai multe ori alternând, uneori chiar repetându-se și chiar urmărindu-se simetria lor. Importanța acestor linii au rol decorativ, întâlnindu-le mai ales în tradiția populară românească, împodobind obiectele ceramice, portul popular sau ouăle de Paște. Am observat de-a lungul orelor de artă plastică că elevii răspund foarte pozitiv la noile tehnici de lucru, astfel am vizat întotdeauna să caut doar acele tehnici și procedee de lucru care au stârnit interes în rândul copiilor și în care aceștia să se poată desfășura fără a fi distrași sau limitați. Adaptarea climatului de tip neautoritar stimulează elevilor o încredere proprie în a experimenta, ușurându-mi munca de educator, rezultând progrese vizibile realizabile de către orice alt cadru didactic care vede această meserie ca o pasiune pentru copii și frumos și nu ca pe un joc de unde îți vin veniturile. Materialul cu care voi lucra este reprezentat de sufletele copiilor, astfel suntem obligați ca prin rolul pe care îl avem, să le îmbogățim cunoștințele cu cele mai inovative tehnici de îvățare, camuflate sub formă de joc, și care se vor imprima în memoria copilului pentru totdeauna. Pentru a realiza cele mai stimulative ore de artă plastică, am provocat copii la realizarea unor lucrări autentice, dându-le la dispoziție tehnici de expresie plastică precum frotaje, tehnica colorării cu pic, colaj cu bețe de scobitori, chibrite sau crengute.

Modalitatea prin care copilul alege suprapune, alternează formele și culorile în lucrările sale spune multe despre starea de spirit la momentul respectiv, se descoperă de le însuși și se identifică cu propria-i operă, creându-și propriul univers, așa cum este în viziunea lui. În schimb atunci când creează primul primul său cerc de care stau atârnate niște linii ce se vor a fi mâinile și picioarele, se reprezintă pe sine, modul cum s-a încadrat în pagină precum și alăturarea acestuia lângă un alt obiect sau persoană nu poate releva, cum se raportează el în viața reală. Astfel într-un colț al foii (timiditate, introvertire, retragere) ori se desenează în mijloc (dorința de afirmare, narcisism, răsfățare), iar atunci când lângă el mai apare o persoană, distanța sau apropierea de aceasta demonstrează relația sufletească pe care o are cu celălalt personaj (mama, bunica, cățelul, papagalul). Entuziasmul pe care i-o dă mișcarea liniilor pe foaie la început continuă, ca mai apoi aceasta să devină întreruptă are ca drept scop redarea unei scene sau a unei întâmplări pe care a trăit-o și i-a marcat, astfel linia se transormă într-o reprezentare abstractă a mâinilor, picioarelor, razelor soarelui, fumul de la horn, crengile copacului, curcubeul).

Fig.2.1 David-Reprezentarea liniei cu ajutorul acuarelei

În cazul copiilor cu CES redarea liniilor trebuie să se educe în mod mai lent pornind cu joculețe care să le dezvolte corelarea și înțelegerea unor cerințe date, nu numai prin desen liber, lipind anterior linii decupate, copii au trebuit sa picteze fondul dupa bunul plac, ca mai apoi sa dezlipească panglicile de hartie, lăsand in urmă o lucrare autentică. Prin astfel de jocuri se exersează și testează percepția vizuală, capacitatea de rezolvare a unei cerințe precum și funcțiile motorii.

Linia întotdeauna semnifică ceva numai dacă o privim după formă, orientare, grosime ori culoare, ea ne arată spațiul, ideea și concentrarea cu care ea a fost realizată, element nelipsit aproape din nici o operă de artă, echilibrează și energizează.

Sensul și poziția liniilor într-un desen exprimă emoția pe care artistul a simțit să o reprezinte:

linia subțire – feminism, emotivitate

linia groasă – agresiv, vinovat, pragmatic

linia continuă – echilibrat, decis, hotărât

linia întreruptă – frica, indecizie

linia frântă – vital, nehotărât

linia curbă – firav, grație

linia orizontală – liniște, împăcare, pace

linia oblică – dezorientare, confuz.

Fiind des întâlnită in lucrările lui Albrecht Duren, Honore Damien, Henri Matisse, Pablo Picasso, linia exprimă inteligența umană, folosită ca mijloc de transport al emoțiilor umane artistice. Evoluția liniilor în desenele copiilor cu CES fac trecere de la o gândire tulburată, anchilozată, la una echilibrată și creatoare, actul artistic îndeplinindu-și rolul în educația acestora. Pentru aceste rezultate am început cu exerciții de recunoaștere, asociere pe obiecte din jur, sau din imagini și mai apoi am trecut la desenul după model, liber sau în aer liber doar cu crete colorate.

În grădiniță, principalul scop al unei educatoare ar trebui să poată fi reprezentat de cum poate valorifica cel mai bine potențialul elevilor săi și nu concentrarea exclusivă doar pe rezultate, pierzându-se esența educației centrată pe neviole copilului și nu pe lucrări demonstrative. Adevăratul progres este reprezentat prin atitudinea și starea copilului după orele de artă plastică pentru a merge mai departe, curios ce alte lucruri mai poate învăța, efectul terapeutic al desenului fiind recunoscut imediat.

Fig.2.2 Desen liber-reprezentarea unei case cu ajutorul liniei

În abordarea acestor teme, am venit în ajutor cu tablete, sau le-am demonstrat că doar cu un degețel pot să ducă cerința până la capăt, necesitatea unui instrument de lucru clasic nu este neapărat necesară dacă întâmpinăm dificultăți de execuție, copilul astfel nu va fi perceput ca un copil „incapabil” de a-și termina o temă ci modul de avordare al educatorilor trebuie modificat în funcție de gradul de incapacitate al acestuia. În comparație cu experiența plastică necontrolată/liberă, acest tip de joc accelerează învățarea, fiind stimulați de colegi să termine și el lucrarea, promovându-se interdependența și competiția. Pentru ca aceștia să știe ce vrei de la ei, se impune în cazul copiilor cu CES alăturarea pe o tablă la vedere, a planșei model, pentru ca aceștia să înțeleagă mai bine cum să realizeze tema și rezultatul pe care trebuie să-l aibe.

VII.4 Plan de joc didactic

Proiect didactic artă plastică

GRĂDINIȚA: „KIKI MIKI”, Iași

DATA: 20.12.2017

GRUPA: Mare

ELEVI: CES(cerințe educative speciale)

PROPUNĂTOR: Grațiela Manuela Pohrib

ARIA CURRICULARĂ: Arte vizuale

DISCIPLINA: Artă plastică

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Limbajul vizual plastic

SUBIECTUL: Descoperă imaginea cu ajutorul liniei

TIPUL LECȚIEI: însușirea liniei ca element de compunere a unei forme cu tema „Urmează pașii”

SCOPUL: Descoperirea imaginii cu ajutorul liniei într-o activitate de tip joc. Fixarea cunoștințelor privind noțiunile de limbaj plastic.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1 – să recunoască noțiunea de linie

O2 – să folosească intrumentele de lucru

O3 – să înțeleagă regulile jocului

O4 – să le folosească într-un exercițiu

STRATEGII DIDACTICE:

Metode și procedee: explicația, demonstrația, exercițiul

b. Mijloace de învățământ: creioane, carioci, planșe șablon, imagini cu linii

METODE DE EVALUARE: OBSERVARE, APRECIERI VERBALE

Fig 3.1 Joc didactic- de reprezentare a imaginii cu ajutorul punctelor sau cifrelor

În alegerea jocului trebuie să ținem cont de vârsta copilului și de capacitatea acestuia de a înțelege noțiuni de limbaj specifice unui domeniu. În cazul nostru, pentru copii cu CES, am ales un joc simplu cu reguli la fel de simple, pentru a putea fi executate de către toți, „ascuns” într-o activitate educativă, menită să ajungă informația într-un mod constructiv, altfel riscăm să-i descurajăm să participe.

Sistemul de evaluare trebuie realizat nu numai prin laude și aprecieri ci și prin recompensarea comportamentului potrivit cu mici atenții deoarece „evaluarea pedagogică reprezintă o acțiune managerială proprie sistemelor socio-umane, care solicită raportarea rezultatelor obținute, într-o anumita activitate, la un ansamblu de criterii specifice domeniului în vederea unei decizii optime. De asemenea, recunoașterea meritelor se poate face prin expoziții la fiecare temă adoptată, aceștia fiind mândrii de ceea ce au realizat fără ajutorul nimănui. Astfel de jocuri îi ajută pe aceștia, ca pe lângă noțiunile de artă, să socializeze cu colegii, să aibe o atitudine pozitivă, încurajând inițiativele și implicarea.

VII.5 Reprezentarea culorilor

Omenirea este dependentă de culoare în mod voluntar sau nu, fără culori această lume ar fi monotonă și rece, doar cu ajutorul ei noi putem distinge aproape spontan formele din jurul nostru, identificându-le utilitatea dar și influențându-ne în alegerile noastre. Astfel un măr roșu poate fi catalogat mai apetisant decât unul verde, doar prin simplul fapt că este mai aproiat ca și culoare de ceea ce știm noi că reprezintă un fruct dulce și gustos. Percepția culorilor este diferită de la un individ la altul, astfel întâlnim ca un om să perceapă un fel de mâncare colorată atrăgătoare fată de alții care nu sunt atrași de același fel. Aceste experimente privind alegerea pe care noi o facem zi de zi poate fi făcută la nesfârșit, iar ceea ce am realizat de-a lungul experienței didactice este că asocierea unor culori unui obiect bine cunoscut provoacă respingere și confuzie. Un astfel de exemplu l-am realizat la clasă folosindu-mă de un coș cu mere roșii, verzi și galbene adus ca model în fața copiilor.

Aceștia au primit câte un măr alb din plastic pe care trebuiau să-l coloreze după bunul său plac. Obiectivul meu a fost acela de a indentifica culoarea cel mai des utilizată ca fiind cea mai atrăgătoare. Astfel am constatat că după ce am restras coșul cu fructele veritabile, copii în proporție de 70% au ales roșul pentru a-și picta mărul, 20% verdele și 10% galbenul, ceea ce dă de înțeles că și copii de cea mai mică vârstă identifică mărul cel mai uzual fiind de culoare roșie și foarte puțini pe galben.

Fig 6.1 Test de percepție a culorilor specifice unui obiect

Un alt experiment pe care am dorit să-l fac pentru a determina cât de bine rațiunea luptă cu plăcrea creatoare este acela de a aduce în fața elevilor mere pictate în toate culorile și de a-i pune să aleagă acum care sunt merele veritabile și care nu, astfel că aceștia au știut imediat să le separe cele bune de cele false doar prin simplul fapt că aveau culorile învățate anterior, celelalte (negre, albastre, mov) fiind respinse în proporție de 90%, în timp ce 10% fiind confuzi în a face alegerea corectă pe baza informațiilor studiate și dobândite.

Astfel de teste pot ajuta educatorul să identifice elevii care au dificultăți în a recunoaște culorile, de a le asocia cu un obiect sau pur și simplu de a nu le utiliza din anumite cauze preferențiale.

În ansamblul armoniilor cromatice se disting 3 culori, culori primare (roșu, galben și albastru) care nu aparțin din amestecul altor culori de sine stătătoare din care se pot crea o multitudine de alte nuanțe mai închise sau mai deschise. Cele mai reprezentativ obiect care are toate cele trei culori, nu poate fi decât binecunoscutul steag românesc, astfel a apărut tema „Țara mea”, care poate fi realizată în zi de sărbătoare națională.

Elevii au primit fiecare steaguri albe realizate de mine din hârtie și bețe de frigărui, le-am pus la dispoziție hârtie creponată, tempera, nisip colorat și alte instrumente de lucru diverse pentru ca aceștia să-și aleagă singuri modul de reprezentare a celor trei culori. Libertatea pe care le-am acordat-o acestora le-a dat încredere că pot realiza acea temă, fără a exista frustrări sau blocaje, că o anumită parte nu o poate face, doar fiind îndrumați de către mine către diferite modalități de a-l reprezenta, respectându-se doar delimitarea culorilor pe steag și ordinea. Asa au apărut planșele cu bucățele de hârtie creponată, bilute colorate, sclipici și culori cerate topite, care au avut ca rol și terapeutic pe lângă cel distracitv – educativ.

Folosirea preferențială a culorilor nu fac altceva decât să fie reflexia psiho-fizică a elevului, fiind la dispoziția lor pentru a-și exterioriza angoasele și sentimentele și astfel să poată începe procesul terapeutic al culorilor, influență care aduce îmbunătățiri în energia și psihicul copilului (beneficiar). Îmbunătățirea psihicului copiilor aduc cu sine „vindecarea” fizică, dându-le încredere că pot face orice, motivându-i să progreseze cu fiecare zi ce trece. Efectele artei plastice se relevă în timp, cu repercursiuni toată viața, creând oameni echilibrați emoțional.

Modul cum aceștia folosesc anumite culori ne pot sugera nouă educatorilor și nu numai informații clare a stării sale de spirit, astfel că un copil mai timid și liniștit are tendința de a folosi doar una sau două culori spre deosebire de copiul agocentric, plin de încredere care creează compoziții diversificate, cu povești în spatele desenului, culorile sunt vii, calde, liniile ascendente pline de mișcare și dinamism. O altă tehnică de învățare a culorilor într-un cadru de clasă, poate fi joaca de-a oamenii de știință. Aceștia vor primi halate și mănuși și vor avea la dispoziție trei găleți de apă colorată în culorile primare și batiste albe pe care le vor picta cu palmele, vor picura cu pipeta, astfel vor realiza compoziții extrem de expresive și de interesante, așa vor putea observa fuziunea culorilor pe pânză între ele creându-se cea de-a doua temă a lecției, „Culorile secundare”. Astfel copii vor descoperii puterea culorilor, proprietățile acestora atunci când intră în contact cu apa, la fel putându-se proceda și cu ceracolorul și feonul topindu-e pe o suprafață, pot genera forme spontane de o reală plasticitate.

Spre deosebire de adulți, copii sunt foarte receptivi la astfel de provocări, îmbogățindu-le cunoștințele despre natura lucrurilor, entuziasmându-i să reproducă și ei ceea ce văd la educatoare. Prin trăirile pe care ile foeră activitatea creativă, accentuează capacitatea de memorare și descoperire a obiectelor din jur și întrebuințarea lor.

Un alt aspect de remarcat la prima vedere a unei lucrări o constituie prima impresie dată și anume dominanța de culoare care o are desenul, ce spune foarte multe despre cum se simte în acel moment, astfel că o lucrare cu dominanță alb/negru poate sugera o nevoie de auto-critică, vinovăție, frustrare, angoasă, pe când o lucrare dominată de culori vii exprimă o stimă de sine ridicată, ambiție, energie.

Culoarea preferențială joacă rol esențial în recunoașterea dispozițiilor în care se află copilul în acel moment, astfel că:

ROȘU -> dinamism, ambiție, stimă de sine.

ALBASTRU -> liniște, împăcat, concentrat.

GALBEN -> extrovertit, bucuros.

VERDE -> echilibrat, emoțional, curajos.

MARO -> neadaptat, frică, culpabilitate.

NEGRU -> negativism, pesimism, introvertit.

VIOLET -> tulburații, sfioși, neadaptabil.

CURCUBEU -> încredere în sine, fericiți, plini de energie

Stimulând abilitatea copiilor de a se „juca” cu elementele de limbaj artistic vizual, îi putem angrena în demersurile privind însușirea informațiilor cu caracter educativ, stimulându-i permanent atenția prin teme atractive și diverse.

În sesiunile de lucru cu copii se au cerințe educative speciale lucrurile trebuie să se desfășoare într-un mod cât mai simplu și clar cu putință, exercițiul va fi unul repetitiv pe o durată mai mare de timp decât în mod obișnuit, cu informațiile clare și coerente, explicate de cate ori este nevoie, ajutat cu suporturi vizuale pentru a-l încuraja să se implice, adaptarea la o temă făcându-se în mod gradual de la simplu la complex și nu invers „orice încercare cu scop terapeutic, care utilizează mijlocirea atât a unei conduite, cât și a obiectului său, și se referă în mod explicit la categoriile artei. Este considerată uneori ca o metodă teoretică originală și suficientă prin ea însăși pentru rezolvarea anumitor dificultăți psihologice. De cele mai multe ori, ea este situată în cadrul metodelor de ajutor psihoterapeutice. În general, vizează utilizarea în scopuri terapeutice a unor tehnici ce țin de domeniul artelor plastice: pictură, desen, modelaj, sculptură, dar și, uneori, terapiile muzicale, cele care folosesc dansul, mima ori teatrul”

Ceea ce face din ARTA VIZUALĂ un curs cu reale valențe terapeutice este prin modul cum se aleg materialele și tehnicile de lucru, cum se combină între ele și câtă libertate de interpretare o dă această îndeletnicire, fiind posibilă de realizat tuturor oamenilor indiferent de vârstă, boală sau statut social.

VII.6 PLAN DE JOC DIDACTIC

Proiect didactic artă plastică

GRĂDINIȚA: „KIKI MIKI”, Iași

DATA: 20.12.2017

GRUPA: Mixt

ELEVI: CES(cerințe educative speciale)

PROPUNĂTOR: Grațiela Manuela Pohrib

ARIA CURRICULARĂ: Arte vizuale

DISCIPLINA: Artă plastică

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Limbajul vizual plastic

SUBIECTUL: Recunoașterea culorilor primare și secundare

TIPUL LECȚIEI: „La aprozar”-colaj

SCOPUL: Descoperirea culorilor primare și secundare cu ajutorul colajului într-o activitate de tip joc.

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1 – să recunoască noțiunea de culoare primara/secundara

O2 – să folosească intrumentele de lucru

O3 – să înțeleagă regulile jocului

O4 – să le folosească într-un exercițiu

STRATEGII DIDACTICE:

Metode și procedee: explicația, demonstrația, exercițiul

b. Mijloace de învățământ: forme de legume decupate, hartie creponată, lipici

METODE DE EVALUARE: OBSERVARE, APRECIERI VERBALE,

Fig 6.2 exercițiu de recunoaștere a culorilor cu ajutorul tehncii colaj-tema „La aprozar”

VII.7 Reprezentarea formei

Una din caracteristicile obiectelor din jurul nostru o reprezintă forma, aceasta putând fi reprezentată așa cum se găsește ea în natură sau deformată, recompusă, metamorfozată așa cum este creată din viziunea și imaginația artiștilor. Conform dicționarului de artă, forma include „ totalitatea mijloacelor de limbaj care alcătuiesc aspectul exterior al unei opere de artă: culoare, linie, volum. În realitate este rezultatul procesului de creație în întregimea sa, incluzând și ideea care a stat la baza operei”. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au simțit nevoia de a lăsa ceva ca mărturie (dovadă), a unei întâlniri sau situații, astfel că la baza modelajului în plastilină stau mii de ani de evoluție pentru ca noi să înțelegem valențele formative ale aceste activități, deloc neglijată în grădiniță.

Formele sunt întâlnite în două ipostaze, și anume forma plană, care se regăsește în spațiul bidimensional, sau lucrările artiștilor, forma spațială, 3D, care se regăsește palpabil în jurul nostru. Cel mai plăcut mod de a realiza forme și de a simți un obiect 3D, este decupajul si modelajul în cazul copiilor, modelatul cu plastilină colorată, o activitate de departe cea mai îndrăgită de aceștia, datorită proprietăților pe care le are de a refleta intenția artistului, pe cand decuparea formelor necesită indemanare fiin folosită de obicei la grupele mai mari care pot mânui o foarfecă. Am căutat în permanență activități care au stârnit interesul copiilor penru activitatea de desen, materiale inedite precum șampile din frunze cartofi, măr, dopuri, crengi de brad, pahare, bețe.

Fig. 7.1 Activitatede tip joc colectiv-colaj 3D cu tema „În gradina mea”

Astăzi copilul își reprezintă animalul preferat sau cel pe care îl deține neștiind faptul că își varsă tensiunile emoționale, fricile sau invidia. „Pictatul” cu plastilină este o altă formă artistică de reprezentare a ceea ce ne impresionază și o întâlnim mai ales la copii care au dificultăți în a vizualiza imaginea 3D, fiindu-le mai ușor să le sprijine pe o planșă, însă asta nu semnifică faptul că elevul ignoră exercițiul ci doar îl reprezintă în maniera lui proprie, cât mai comodă capacităților sale mobile, „ca un set de procese asociate exersării și experienței care conduc la schimbări relativ permanente în conduita motrică. În cele mai cunoscute teme am folosit ca obiecte ajutor: frunze, pieptene, sfoară, paie, ce au creat compoziții dinamice, vesele, ce le-a insuflat copiilor ideea de libertate de exprimare, originalitate (nici o lucrare NU este la fel).

VII.8 PLAN DE JOC DIDACTIC

Proiect didactic artă plastică

GRĂDINIȚA: „KIKI MIKI”, Iași

DATA: 20.12.2017

GRUPA: Mare

ELEVI: CES(cerințe educative speciale)

PROPUNĂTOR: Grațiela Manuela Pohrib

ARIA CURRICULARĂ: Arte vizuale

DISCIPLINA: Artă plastică

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Limbajul vizual plastic

SUBIECTUL: Realizarea de obiecte decorative-suporturi de creioane 3D-cu tema „Suntem harnici “

TIPUL LECȚIEI: formarea de abilități și deprinderi

SCOPUL: dezvoltarea motricității

OBIECTIVE OPERAȚIONALE:

O1 – să recunoască formele realizate

O2 – să folosească intrumentele de lucru

O3 – să înțeleagă regulile jocului

O4 – să le folosească într-un exercițiu practic

STRATEGII DIDACTICE:

Metode și procedee: explicația, demonstrația, exercițiul

b. Mijloace de învățământ: foarfece, bidoane, capsator, hartie colorată sablonată cu forme geometrice

METODE DE EVALUARE: OBSERVARE, APRECIERI VERBALE,

Fig 8.1 exercițiu de grup pentru dezvoltarea motricității- suporturi de creioane

Forme spontane se pot reproduce folosindu-ne de un alt instrument intermediar mâinii, acesta poate fi pieptene, penson, trafalete, cu cât devii mai inventiv în a alege instrumentul cu atât lucrările vor căpăta o notă personală, ce poate să-și reprezinte tema, folosindu-se de găleți de culoare, stropind, aruncând, rostogolind, târând obiectele (penson, băț, bidinea) pe pânzele foarte mari pe care le umplea de un dinamism aparte. În curriculum-ul grădinițelor, vedem în mod des teme care aplică această tehnică de imprimare a unor obiecte folosindu-te doar de culoare pentru a crea forme noi, improvizate de artist în maniera sa strict personală.

Activitățile practice întreprinse au ca scop educarea copilului către o societate în conținuă schimbare, familiarizarea acestora cu diverse tehnici și materiale le sporesc capacitatea creatoare și încurajează voința, munca și sociabilitatea. Acest instinct al copiilor pentru desen este cu atât mai facil astăzi datorită progresului tehnologiei, materialele fiind din ce în ce mai diverse și interesante pentru aceștia, putânt fi folosite cu cel mai mic efrot, liberul arbitru fiind prezent în toate orele de educație plastică.

VII.9 Însușirea tehnicilor de artă-plastică

TEHNICA ȘTAMPILELOR DIN CARTOFI sau MĂR:

pentru a realiza forme spontane folosindu-se de cartofi sau mere, trebuie mai întâi să vă asigurați că sunt proaspeți, apoi se taie în două, se formează forma cu ajutorul unui cutter/cuțit, se citează în culoarea dorită tempera/acuarelă/acryl, și se imprimă pe suprafața dorită (hârtie, lemn, carton, sticlă, diverse obiecte).

TEHNICA ȘTAMPILELOR DIN STAMPILE /DOPURI/CAPACE:

cu ajutorul dopurilor înmuiate în culori, se pot realiza cerculețe multiclore, de diferite dimensiuni, astfel realizându-se compoziții geometrice expresive (pictură pe tricouri albe)

TEHNICA ȘTAMPILELOR DIN CRENGI DE BRAD/BEȚE:

cu ajutorul crenguțelor de brad se pot imprima pe hârtie linii continue, ondulate, verticale, orizontale, sub formă de fundiță, la început într-o singură culoare ca mai apoi să se treacă la mai multe culori pe aceeași crenguță.

TEHNICA PULVERIZATORULUI:

se ia sticluțe cu pulverizator, se umplu până la jumătate cu apă și se adaugă culorile, câte una în fiecare sticluță (această activitate este binevenită atunci când vă aflați la studiul culorilor), se așează în fața copilului șevaletul și acesta va folosi sticluța cu culoare pe care o dorește și-și va stropi foaia atât pe verticală cât și pe orizontală, lăsând efecte stillistice de excepție, generându-se forme spontane, din fuziunea și întrepătrunderea culorilor între ele.

TEHNICA AMPRENTĂRII DEGETELOR/MÂINII/PICIORULUI:

deși pare simplă, această activitate pune la lucru motricitatea copiilor, dexteritatea și coordonarea ochi-mână, folosindu-ne de tuburi de vopsea puse pe hâtie, aceștia împrăștiind cu degentul (toate), palma culorile în maniera lor proprie sau doar imprimând. De asemenea aceștia vor putea amesteca în mod direct pe foaie culorile între ele, astfel descoperind alte culori.

TEHNICA PICTURII CU NISIP COLORAT ȘI LIPICI:

se umplu borcănașe cu nisip colorat. Copii vor picta cu aracet/lipici pe coala de hârtie, iar apoi vor folosi nisipul pentru a presăra acolo unde doresc, lăsând în urmă commpoziții ce pun la încercare orientarea în spațiu, combinații de culori și exersează umplerea foii în întregime .

Tehnica frotajului – reprezintă tehnica de imprimare a unor forme deja create de tine sau natură și peste care se așterne coala de hârtie, folosindu-te de creioanele cerate dispuse pe orizontală se freacă hârtia, astfel că elevii vor descoperi ce urme spontane pot lăsa în urma lor, doar prin mișcarea repetitivă a mâinii. Tehnica ușor de executat când avem de-a face mai ales cu copii cu CES (cerințe educative speciale).

Tehnica decolărării cu pic – este tehnica prin care o foaie de hârtie înmuiată ulterior în culoare, se lasă la uscat, după care cu ajutorul picului (sau apă cu puțin clor) se pot trasa după bunul plac liniim care peste câteva minute încep să se transforme în alb. Ca temă propusă pentru această tehnică cea mai îndrăgită a reprezentat-o tema „Ploaia”, „Vine iarna” sau „Marea mea”, „Baloanele”. Pentru a-i motiva și a-i îndruma către tema propusă, elementul tematic principal a fost pus de mine ulterior (imagine cu umbrelă, căsuță, barcă, balon), astfel că aceștia să nu se abată de la tema dată ci doar să încerce să fie inventivi și concentrați pe executarea liniilor.

Tehnica imprimării – este realizabilă sub formă de joc cu tema „Covorașul popular”, astfel că le-am pus la dispoziție din hârtii lipite un „covoraș” lung de 2m, fiecare luându-și poziție în locul preferat. M-am folosit de dopuri și bețe de diferite grosimi și le-am așezat tăvițele cu culoare (guașe, tempera) și aceștia trebuiau să înmoaie bețele în culoare și să le imprime pe coala de hârtie, astfel conturându-se un covoraș multicolor foarte deosebit, într-o manieră colectivă cu un puternic impact emoțional al lucrului în echipă, „al cooperării c corelării”, promovând astfel toleranța și prietenia.

Tehnica colajului – am pus la dispoziție fâșii (subțiri și groase) de hârtie colorată și lipici, aceștia trebuiând să realizeze pe coală de hârtie prin lipire, unire, alăturare suprapunere, un mozaic. Pentru ca demersul artistic să fie unul mai constructiv educatorul îi poate întreba ce culori au folosit, stimulându-i prin laude și aprecieri verbale (expoziții).

Din cauza nedezvoltării prea bine amusculaturii mâinii copiilor până în 3 ani, am acordat atenție activităților ce nu necesită îndemânare cu penson, ci toată mâna sau alte obiecte, eliminând frustrarea unora că nu reușesc să realizeze corect o temă, capacitatea lor creatoare fiind explorată la maxim pe cât posibil, schimbându-se frecvent, dar revenind apoi la teme și tehnici ale picturii cu scopul de a „dialoga” mai eficient la clasă.

Preocuparea educatorilor pentru a cunoaște indivitualitatea fiecărui elev în parte trebuie să facă parte din agenda oricărui cadru didactic, formele de adapare a proceselor de educație să fie potrivite pentru copil și nu să-l pună în dificultate, astfel progresul are loc necondiționat.

Activitatea educativă a unui educator trebuie să urmărească în primul rând interesele copiilor, capacitățile și limitele acestora, implicarea acestora prin orice mijloc, ce aduce un sine reacții pozitive și evoluția acestora în procesul educativ.

Ca prim obiectiv pe care trebuie orice educator să-l aibă este acela de a învăța copii să coopereze la orele sale, doar așa se antrenează capacitățile fiecăruia, învățând unii de la alții prin imitație. Rolul cooperării aduce cu sine exersarea memoriei, imaginației, motricității, libera exprimare și lucrul în echipă, sociabilitatea.

Educatorii trebuie să informeze părinții că progresul nu se va realiza imediat de la primele ore de educație plastică, ci în timp, fiecare copil având propriul său ritm și stil de învățare, „pretențiile” fiind realizate progresiv, ținându-se cont de particularitățile fiecărui caz în parte. Comunicarea permanentă cu aceștia le atribuie acestora responsabilitatea oricăror decizii pe care le iau în privința educării copiilor lor.

Așa cum educația fizică răspunde nevoii de mișcare, așa și educația estetică răspunde nevoii de a cunoaște frumosul, de a-l crea și contempla.

CAP.VIII EXPERIMENT EDUCATIV-FORMATIV PRIN ARTĂ

VIII.1 Etapele experimentului didactic – practici educaționale de intervenție prin artă

Lucrarea de față nu face altceva decât să aducă în vedere o cercetare întreprinsă asupra unui colectiv preșcolar ce prezintă cerințe educative speciale – prin adoparea unor metode și tehnici inovative cu scopul de a le dezvolta comunicarea, capacitățile și limitele fiecăruia, în scop terapeutic.

Obiectivele educatorului ce are în grijă copiii cu CES(cerințe educative speciale) se regăsesc mai mult în folosul copilului și nu a cadrului didactic (nevoia de a termina lecția) acesta având controlul lecției când poate fi făcută și să decidă tot el când se termină.Dacă celelalte obiecte, incapacitățile pot fi ușor recunoscubile, la educația plastică acestea practic sunt inexistente, arta fiind teritoriul tuturor copiilor în a-și depana imaginația și interesele, fără a se observa nici o diferență în rezultate, lipsindu-se cu desăvârșire noțiunea de greșeală. Edcucția prin artă fiind doar o călătorie într-o lume de poveste, unde culorile simbolizează stări, liniile drumuri, și formele obiectele din jur, așa cum le văd copii.

Etapa preșcolarității reprezintă vârsta perfectă unde putem interveni și modifica anumite abilități și deprinderi, educând gustul pentru frumos și corect, ducând la o maturizare atât cognitivă, cât și emoțională. În cazul copiilor care prezintă anumite dificultăți din toate acestea, educarea își găsește scopul terapeutic de a ajuta sau înlocui anumite lipsuri. Valența formativă pe care acesta o dezvoltă într-o lucrare proprie, scoate la iveală uneori chiar și cele mai adânci conflicte sau trăiri, eliberându-se de aceste tensiuni, fac loc educării și vindecării acestora, făcând posibilă înțelegerea unor aspecte.

Eșantionul experimental a inclus preșcolari cu vârsta de 2-4 ani exclusiv cu CES (cerințe educative speciale), grup format din 5 elevi, care vor construi sursa informațiilor dobândite pentru cercetare mea de față.

Experimentul a cuprins trei faze:

faza de început – cunoașterea istoricului medical dar și evaluativ al părinților (ticuri, alergii, preferințe)

faza experimentului – am expus eșantionul experimental, o serie de materiale și tehnici menite special pentru capacitatea lor de înțelegere și ușurința de a le aborda în maniera proprie.

Faza evaluării – în urma observațiilor și a activităților practice, voi înregistra progresele făcute atât cognitiv, fizic, cât și emoțional

Principalele și cele mai uitle strategii de predare și învățare au fost observația, convorbirea,demonstrația, practica.

Observația – mă ajută pe mine să înțeleg care este nivelul de înțelegere la nivelul colectivului de copii, interesele, prefeințele, tipologiile de învățare, dar și acomodarea cu spațiul și obiectele din jurul acestora (corectând eventualele predici ce s-ar interpune în calea creativității).

Convorbirea – este metoda care pune în prim plan abordarea copilului în mod personal dar și colectiv, interogarea acestuia cu privire la ce îi place sau nu, căutând să aflu cât mai multe informații de la acesta, relația educator-elev să fie una prietenoasă, fructuoasă și benefică amândurora.

Demonstrația- este metoda prina care educatorul arată copiilor pașii pe care trebuie să -i realizeze, pentru a folosi materialele in mod corect si de a duce la bun sfarșit tema dată.

Exercițiul/practica – este modalitatea cea mai doveditoare a progresului elevului, făcând cunoștință cu toate materialele dar și tehnicile care le sunt la îndemână pentru a „se juca” cu imaginația lor.

La finele fiecărei ore/lucrări date, este necesar un chestionar pe care educatorul să-l completeze pentru a avea o evidență a situației de unde s-a pornit și înregistrându-se la fiecare oră progresul fiecăruia la ore.

*Da ** Un pic *** Nu prea **** Nu

Fig.1.1 Chestionarul educatorului pentru evaluarea lecției

Analizând o perioadă aceste date, vom putea să observăm gradul de progres în ceea ce privește abordarea pe care o au atunci când lurează dar și influența educației plastice în schimbarea factorilor inițiali.

Prin metodele pe care le-am adoptat specific penru acest grup de elevi, nu fac altceva decât să urmărească potența artistică ale lucrărilor lor practice, originale, individualiste, doar așa îți poti da seama de nivelul de apreciere pe care îl merită elevul și nu se urmărește terminarea lecției, ci însușirea cât mai facilă a elementelor de limbaj plastic.

Pentru o mai bună insușire a limbajului plastic, exercitiile de tip joc, sunt cele mai gustate de către elevii de vârstă mică, pentru că este la nivelul lor de înțelegere și sunt mai ușor de asimilat decât doar verbal. Dezvoltarea sensiblității cromatice vizuale poate fi realizată ărin jocuri de reucunoaștere a unor obiecte ca aparținând unei mingi. Asocierea obiectelor din mână cu forma conturată de pe tablă, corelarea culorii obiectului din mână cu o culoare din coș, sunt doar câteva jocuri în care se exersează acuitatea, spontaneitatea cromatică, fiindu-le utile și în viața de zi cu zi, atunci când sunt puși să spună „ce culoare are mărul?”.

Asamblarea unor materiale precum chibrituri, vată, lână, orez, bețe, sunt dar câteva din piesele cu care se pot realiza peisaje de iarnă sau personaje, prin lipire determinându-i să-și realizeze idei mult mai ușor și distractiv.

Pentru ca toți copii indiferent de dificultatea pe care o prezintă în procesul de învățare, să asimileze cât mai eficient și ușor informațiile dar și abilitățile, la ora de desen se ține cont și se acționează în consecință folosindu-mă de strategii inovative. Spre exemplu:

COPILUL CU DEFICIENȚE DE VEDERE

Educatorul trebuie să aducă la clasă materiale și instrumente de lucru în culori contrastante, vii, pentru a fi ușor distinse de către copii.

Panșa/foaia puneți-o pe suprafața poroasă pentru ca acesta să poată simți foaia, delimitările acesteia

Utilizarea foilor de hârtie colorată în locul clasicei albe, precum și utilizarea instrumentelor care colorează direct (ceracolor, markere, carioci, pastel)

Adaparea temelor prin intermediul colajelor, obiectelor mari și colorate, tulburări cu vopsea

Se îndrumă mereu dacă acesta se blochează sau cere ajutor.

COPILUL CU DEFICIENȚE DE AUZ

Folosirea imaginilor pentru a se asigurea o memorare a informațiilor mult mai bine;

Se demonstrează obiectivitatea înainte de a-și începe lucrarea, pentru a imita sau pentru a-l încuraja să înțeleagă ce i se cere;

Creați jocuri cu cartonașe/baloane colorate pentru a învăța culorile;

COPILUL CU DEFICIENȚE MOTORII

În cazul copiilor cu anumire probleme de motricitate, planșa necesită a fi amplasată pe bancă, lipită cu bandă sau folosindu-te de o cutie care are latura de 3-5cm, astfel acesta va ști cât ține planșa lui de lucru, fără a depăși sau murdări lcul de activitate;

Folosirea în locul culorilor a altor materiale colorate (bețe, orez, nisip, vată, sfoară);

„colorarea” cu plastilină este indicată pentru a dezvolta acuitatea vizuală și motricitatea fină;

Modificați ustensilele pentru a nu aluneca sau scăpa;

Sunt utile tehhnicile care necesită stropire, lipire, modelare, amestecare, împrăștiere.

COPILUL CU ÎNTÂRZIERE DE DEZVOLTARE

Se recomandă a se da instrumente de lucru mici și groase pentru a le putea întrebuința cât mai ușor;

Cel mai ideal este să se lucreze în echipă pe coli de hârtie foarte mari pentru ca aceștia să se poată manifesta în voie și delimita marginile acestuia.

COPILUL CU ÎNTÂRZIERE MENTALĂ

Demonstrația se face la nivelul copilului, pentru a te putea imita;

Se utilizează forme pentru a-i meni mai ușor să redea obiecte din jur;

Folosiți culori păstoase sau cerate pentru a controla mai bine efectele desenului;

Este necesară decuparea dinainte a imaginilor, acesta doar trebuind să le combine pe foaie pentru a crea o lucrare în stil propriu, astfel vei putea să-i „citești” prferințele și interesele într-un anumit domeniu.

COPILUL CU TULBURĂRI DE COMUNICARE ȘI INTERACȚIUNE

Deoarece aceștia simt repulsie pentru vopsele sau culori care îi murdăresc, se recomandă a se folosi markere sau culori cerate;

Dacă întâmpini respingere în ceea ce privește abilitatea manuală de a picta pe hârtie, se poate folosi tehnologia (tablete) unde acesta poate vedea mai repede efectele mișcării degetelor ppe programele de desen;

Folosirea vopselelor puse în tuburi este o bună alternativă a înlocuirii pensulei

Negrul/maroul sunt culorile favorite a copiilor care comunică foarte greu sau deloc, de aceea trebuie să eviți să le mai puni la dispoziție o perioadă, dau să decizi tu unde să pună (doar că încadreze desenul);

Pentru colaje este important a se folosi materiale care nu se lipesc, se agață sau se dezintegrează foarte ușor pentru a nu se crea frustrare și vinovăție că a împrăștiat-o/stricat-o;

În cazul acestor copii este necesară repetiția temelor pe bună perioadă de timp și nu schimbate zi de zi pentru a nu-i declanșa copilului confuzie și încăpățânare

COPILUL CU HIPERACTIVITATE

În cazul acestor copii activitatea de tip joc sau ora de educație plastică este cel mai favorabil mod de a-i tempera personalitatea și de a încerca să se exprime altfel decât verbal/gestual;

Dacă nu se poate deprinde cu ideea că ora s-a încheiat se poate folosi o melodie pe fundal, cât ține ora, ca acesta să știe clar când se va termina melodia trebuie să ia pauză;

Deoarece aceștia nu manifestă răbdare este necesară folosirea planșelor de tip contur în care copilul doar trebuie să coloreze părțile componente, astfel îi va ține interesul un timp îndelungat concentrat.

Pentru ca educatorul să poată implementa aceste practici educaționale individualizate, trebuie să se folosească de toate strategiile ce au rolul de a include prescolarul într-un act educațional focalizat pe propria persoană și nu abordarea colectivă. În demersul activităților artistico-plastice am umărit în performanță înțelegerea activă a limbajului plastic, astfel ca la finalul anilor de grădiniță să poată recunoaște culorile primare, secundare, dar și să le integereze într-o compoziție împreună cu celelalte elemente de limbaj plastic într-o lucrare de sine stătătoare autentică personală. Cum cât tehnicile de lucru sunt mai interesante și diverse cu atât elevi vor lucra cu plăcere, satisfăcundu-le curiozitatea și simțul artistic.

Pentru majoritatea copiilor, grădinița este prima instituție care vizează educarea copilului cu deprinderi sănătoase și abilități specifice fiecărui domeniu, unde educația plastică educă pentru viață, aceasta observându-se în timp în relațiile interumane, în modul cum se îmbracă sau se poartă. Pedagogul este prin natura lui un „modelator” de caractere, astfel că instrumentul artă este mai recunoscut și util în dobândirea de elevi echilibrați emoțional.

Un fapt confirmat este faptul că fiecare copil își reprezintă realitatea așa cum o percepe el, din experiența acumulată și din relațiile cu celelalte persoane. Pentru ca aceste experiențe să se realizeze în mod pozitiv, am organizat expoziții în și în afara clasei, întreceri/competiții ce țin de educația plastică prin intermediul jocului, serbări comune și aniversări, unde au putut avea mai mult contact cu colegii lor din instituție, precum și vizite în parcuri tematice și galerii.

Am inițiat cursuri mixte între elevii aceleași intituții dar care nu prezintă CES, pentru a le veni în ajutor copiilor cu anumite deficiențe, astfel învățarea este mai reală și evidentă, atunci când vine de la un semen de-al său. Această educație indirectă cu ajutorul copiilor normali sporește încrederea în forțele proprii, le timulează cuiozitatea, toleranța fată de copii aflați în imposibilitatea de a realiza la fel cum fac ceilalți, aducând cu sine sentimente pozitive și benefice pentru sănătatea lor mentală.

VIII. 2 Forme de evaluare neinvazive- analiza pe bază de chestionar

O altă modalitate de a-și vedea aceștia progresul am înființat panoul cu buline ce au fețe triste și vesele. Cele vesele reprezentând faptul că a fost ascultător la lecție, și-a îndeplinit sarcinile, a cooperat cu colegii, a fost responsabil de materialele care i s-au dat, iar cele triste reprezintă manifestările de negare, nesociabilitate, dezorganizare. Reușita acestei evaluări ține și de modul în care pedagogul își motivează elevii, dar și de climatul de clasă împreună cu tehnicile adoptate. Aspectul motivațional se regăsește în gradul de angajare a elevului în ceea ce privește învățarea, implicarea, ce facilitează astfel relația elev- sarcină. Motivația învățării la copii cu CES se regăsește în plăcerea prezentată pe care o temă i-o dă, și nu se gândește la afirmare sau teamă de părinți astfel că învățarea este mult mai ușor de realizat. În cadrul orelor de educație plastică progresul se întregistrează semestrial, sub forma unui jurnal de activitate mai simplificat.

Pentru ca acest proces să fie și mai ușor de descifrat și vizibil,pentru caietul parintelui se pot folosi , in loc de fețele vesele (note bune) culoarea roz, iar pentru cele triste (notele nu prea bune) albastru, astfel de la prima vedere se va putea observa în carnet progresul pe care l-a manifestat elevul în perioada de 30 de zile de curs.

Pe baza acestor rezultate se va putea realiza ședințe individuale cu părinții pe baza a ceea ce s-a realizat și unde mai trebuie lucrat (învățat). Acest progres a fost prezentat și părinților, dar nu cu scopul de a discrimina, ci pentru ca aceștia să poată urmări mai concret evoluția acestora, și să ne punem de acord că implementăm exerciții care să le poată face și acasă, în mediul familial, astfe acceptarea sarcinilor la clasă să nu mai întâmpine opoziție. Această evidență s-a ținut sub forma unui carnet special de „note” al acestuia, lunar.

Pentru reușita demersurilor de asimilare a cunoștințelor privind arta plastică, am avut alături părinții, cei mai aproape și mai implicați parteneri, care au adus un plus de ajutor, participând activ la activitățile artistico – plastice, inițiate și duse la bun sfârșit într-un cadru armonios, responsabilizându-i și mai mult să se implice în educația acestora la finalul acestor cursuri, toți elevii vor primi câte o diplomă.

Folosirea artei în scop terapeutic a reprezentat o alternativă de comunicare și de exprimare non-verbală a emoțiilor copiilor ce prezintă diferite tulburări de comportament, utilizarea ei încurajând dezvoltarea personală, emoțională, prezența de sine. Achiziționarea deprinderilor și abilităților se referă la însușirea unor gesturi proprii educației plastice, începând cu ținerea unui penson în mână, curățarea lui în apă și refolosirea lui, până la includerea diverselor materiale, prin diferite mijloace.

Dacă umărești lucările copiilor de departe pe un panou, expuse, îți poti da seama de modul cum aceștia au experimentat fără vreo reținere teme, situații, personaje (reale sau nu), produsul finit al imaginației lor creatoare dispuse într-o armonie cromatică de invidiat chiar și de cei mai mari meștrii ai pensonului. Imaginația copiilor nu întâmpină limite, ține doar de noi educatorii să o explorăm la potențialul lor real.

Pe tot parcursul cercetării mele didactice, am pus accentul pe valorificarea valențelor formative ale educației plastice, utilizând metode didactie și diverse materiale, cu scopul de a influența preșcolarii cu ajutorul artei în demersul adapării și socializării eficiente. Toate demersurile acestui program sunt îndreptate către copii cu nevoi speciale, să relaționeze mai ușor, să învețe inițiativa, să-și manifeste mai sumplu ceea ce vor sau ce cre, dezvoltându-se pe toate planurile psiho-sociale. Doar urmând cursurile de artă plastică, aceștia vor putea să șe integreze mai ușor într-o comunitate, sentimentul de inutilitate dispărând, făcându-și loc competiția și succesul.

Exprimarea prin artă poate fi un mijloc de autocunoaștere, modelând caractere, dar și un mijloc de educație involuntară, ce un copil i se dedica din propria plăcere, îmbunătățindu-i starea fizică și psihică a acestuia.

În ziua de azi este cu atât mai dificil să distingem dintre ce are valoare și ce nu, astfel că educația estetică facilitează și netezește această cale de cunoaștere a lumii înconjurătoare. Vârsta preșcolarilor este una de maximă receptivitate, astfel că accentuarea procesului educativ cu rol formativ, nu face altceva decât să înlesnească formarea generației viitoare, din toate punctele de vedere.

Experiența educativă nu poate avea vreo valoare dacă nu se schimbă și experiența privată a copilului, ca și continuare a demersurilor educatorilor, familia este locul unde aceștia trebuie să găsească sprijin și nu abandon.

Prin caracterul ludic al orelor de educație plastică se are în vedere în mod special formarea deprinderilor dar și consolidarea cunoștințelor cu spcopul pregătirii pentru viața de școlar. Reușita acestora stă la adaptarea materialului didactic în așa măsură și la nivelul comprehensiunii acestora, aplicarea tehnicilor și stategiilor să pontențeze creativitatea acestuia, antrenând voința de a realiza ceva.

Un activist al depturilor omului a definit într-un sens mai larg conceptul de creativitate, astfel acesta confirmă „creativitatea este un concept alăturat celui de gândire divergentă, gândire capabilă, adică să rupă schemele experienței. E creativă o minte întotdeauna în lucru, totdeauna pornită să întrebe, să descopere probleme unde alții găsesc răspunsuri satisfăcătoare, nestingerită în situațiile fluide în care alții presimt numai pericole, capabilă de judecăți autonome și independente, care respinge ceea ce este codificat, care manipulează din nou obiectele și conceptele fără să se lase inhibată de conformisme. Toate aceste calități se manifestă în procesul creativ.”

Educația prin artă nu vizează produsul în sine realizat ci mai mult rolul și influența pe care aceasta a avut-o în timpul executării, proces ce survine din senzația de bine și încărcare de frumos, cu amprente vizibile asupra comportamentului uman, terapeutic purificator și non – invaziv, de aceea este o mândrie să știi că poți contribui în demersul acestui proces.

VIII.3 Tehnici și metode interactive de predare-învațare

În urma experiențelor didactice am observat că programul creativ pus în practică în funcție de cerințele fizice și psihice ale unui copil, au adus schimbări vizibile în comportamentul de la atitudinea de imitare la cea de elaborare a propriilor idei, constientizându-și potențialul pe care îl deține i-a dat încredere în sine și a adus modificări pozitive și în alte domenii al vieții. Dacă în mediul familial acesta se simțea incomplet, compătimit, odată cu venitul la grădiniță va descoperi o altfel de lume, mai colorată, mai interesantă, plină de sentimente pozitive, care se va focusa pe educația lui și evoluția psihică și fizică, aici putând să-și exteriorizeze imaginile pe care le-a visat sau și le dorește.

Am folosit metode interactive de grup pentru a antrena în experiment pe toți copii, astfel m-am folosit de metodele:

BRAINSTORMING:

Stimulează imaginația copiilor, antrenează gândirea în perspectivă

Se dezvoltă spiritul competițional și de lucru în colectiv

Rezolvă operații de solunționare a unor probleme

Formularea de idei noi și participarea activă în echipă

De exemplu:

„Spune ce culoare se potrivește cărui obiect?”

„Ce reprezintă conturlui (forma) reprezentată?”

„Denumește obiectul din mână cu imaginea”

„Ce vezi?”

Obiectivele acesteia sunt:

Să le capteze atenția

Să recunoască culorile, formele

Să rezolve activitatea

Să se încareze în timpul alocat

Ficare subiect are dreptul să vină cu soluția, ceilalți putând să vină cu corectare, în caz de nu a nimerit bine. Imaginile să fie din universul aproăiat întelegeții acestuia (periuță de dinți, perna, masa, minge, cățel).

Timpul este limitat, spre deosebire de copii apți din toate punctele de vedere, momentul fiind colectiv, pentru a nu pune elevul în dificultate.

Deseori în timpul programelor apar blocajele, de orice natruă sunt ele, de aceea nu trebuie să se mențină punte moarte din lecție, ci managerierea unei participări colective, de tip simplu, evitându-se agomerarea de foarte multe informații.

Cunoscând temperamentul fiecărui copil și modul cum acesta lucrează, adopt de fiecare dată alternative pentru același răspuns (de exemplu: dacă copilul nu înțelege să-mi lipească imaginea în conturul dat, îl rog măcar să o identifice), atfel tot are loc procesul de învățare.

TEHNICA 6/5/3

elevul primește 3 foi cu 3 imagini, prin care acesta trebuie să recunoască care imagine este corectăsi care nu (de exemplu:un mar albastru, un soare verde, un elefant roz)

după 5 minute se poate da răspunsul (sau să indice imaginea corectă, după caz)

după operațiile cu imagini mai simple se poate ridica nivelul de dificultate.

pentru a-și diferenția răspunsurile, elevul își poate nota răspunsul cu un marker în culoarea preferată (alta decât cea a colegului)

Această metodă dezvoltă neașteptat de mult spiritul observațional, ambiția, voința, gândirea și responsabilitatea faptelor.

SCHIMBĂ PERECHILE:

se urmărește să se practice toleranța, prietenia într-un colectiv, învată să împartă și să fie ajutat de semenul său.

Tema o reprezintă un peisaj de toamnă, prin tehnica colajului, fiecare având la dispoziție 7 minute să lipească 3 elemente în peisaj, fie imagini cu copaci, căsuțe, legume, fie cu frunze, bețe conuri, apoi fac schimb cu colegul.

Obiectivul acestei activități este de a-i stimula în crearea unei compoziții colective

La sfârșit se analizează împreună alegerile făcute și se discută pe marginea temei.

TURUL GALERIEI:

Această metodă are efectul dorit atunci când și părinții participă la lecție

Prin această metodă se dezvoltă limbajul, reucnoașterea, propriile creații, spiritul individual, aprecierea și mândia lucrului făcut de mâna sa

Copii sunt așezați lângă părinții lor și le se vor aseza panouri cu lucrările lor, realizate în decurs de o săptămână, aceștia trebuie să-și recunoască lucrarea, materialele pe care le-a pus

Să denumească culorile folosite, tehnica, ce temă este sau ce reprezintă

Să emită păreri/preferințe pentru anumite lucrări, sau teme (tehnici)

Să-și pună singuri bulină pentru lucrarea sa

VIII.4 Post-experimentul –rezultatele cercetării

După fiecare curs, elevul primește bulinuță roșie pentru activitatea foate bine realizată și albastră pentru zilele în care acesta nu a colaborat (în cele 100 de lecții/an). Pentru ca etapa post testare să fie mai ușor de interpretat, am folosit o culoare pentru un copil, astfel că David (orange), Isabela(albastru), Mihai (verde), Radu (violet) și Medeea (rosu). După calcularea bulinuțelor la sfârșit de test (pe o perioadă de 1 an) am constatat următoarele:

Ca urmare a parcurgerilor programului experimental, s-a dovedit a crește de la an la an, vizând toate aspectele (motricitate, creativitate, inițiativă) ceea ce a demonstrat faptul că activitatea artistico – plastică fiind vizibilă. Experimentul pe care l-am inițiat acum 3 ani a avut un parcurs fructuos, în care și noi eductorii dar și părinții suntem mândrii de realizările noastre.

Cel mai bine în al doilea an se poate observa diferența de evoluție în ceea ce privește Mihai si Medeea care la începutul experimentului au fost sceptici cu temele și tehnicile propuse. David si Radu au cunoscut o ușoară creștere în atitudine, în schimb Isabela s-a dovedit un elev ascultător cu reale șanse de vindecare psihică/fizică.

Era de așteptat ca pentru început să se înregistreze o ușoară creștere, datorită acomodării cu mediul, cu educatoarea, cu intrumentele din jurul său și pentru a nu se confunda scopul acestei cercetări, vreau să demonstre doar faptul că pe lângă rezultatele acestora, o serie de abilități și informații au dobândit, în asemenea mod de a avea încă motivația să participe și mai mult. Aceste experimente ne relevă nouă educatorilor că lucrând constant, cu metode interactive specifice și multă răbdare și întelegere, se pot atinge rezultate exceptionale. Acestea se văd nu numai la nivelul foilor ci și în atitudinea lor, limbajul, și gesturile lor, părinții fiind primi care observă și care îi motivează să lupte mai departe cu sitemul pentru ca educația lor să fie completă. Acest proces de acceptare începe odată cu familia, aceștia trebuie să fie atenți la unele întârzieri în reacție și dezvoltare și să se adreseze unui specialist pentru a depista problema, cu cât se află mai repede cu atât se poate interveni mai repede pentru a soluționa ceea ce trebuie făcut pentru ca acestuia să-i fie mult mai ușor pe viitor. De obicei, întârzierea reacției părinților face ca acesta să piardă timp prețios în defavoarea lui, de multe ori chiar ajungându-se la respingerea acestuia din mediul școlar.

Din compararea datelor obținute post testare, față de rezultatele din primul an, se observă că aplicarea metodelor și jocurilor educative au contribuit la progresul acestora și nu la regres, fapt ce se dovedește că se poate, chiar lucrând mai anevoios, și adaptând lecțiile după nivelul acestora de percpere, aducând cu sine ideea conform coreia copii cu nevoi speciale sunt irecuperabili.

Valorificarea experiențelor și a cunoștințelor nu se pot realiza decât prin implicarea profesorilor/educatorilor care, cu puținele resurse de care dispun, reușesc să evidențieze potențialul acestor copii, în schimbul recunoașterii acestora ca fiind și ei la fel ca ceilalți.

La această acțiune chiar și educatorii pot depista când au de-a face cu un caz mai special, folosindu-se de testări și în care observă întârzieri sau greșeli să poată anunța părinții pentru a-i îndruma către un pedopsihiatru care ar putea diagnostica starea elevului.

Rezultatele acestor măsuri pot fi observabile în momentul când elevii vor scăpa de serviciile educaționale de sprijin și vor reuși să urmeze programul școlar de masă, se vor adapta și chiar reuși olimpic în anumite domenii. Din observația pe care am putut să o remarc, blocajul nu este la elev, ci vine de la exterior, toate aceste condiții nu sunt îndeplinite, și astfel acești copii sunt respinși din lipsa de dotări.

Planul de intervenție, în cazul acestor copii, trebuie să vină în urma unor strategii terapeutice de formare și predare, menite să modifice anumite lacune ale acestuia, de a-l ajuta să perceapă, să ofere soluții și să-și aleagă domeniul de interes. Acest proces vizează selectarea conținuturilor complexe și aplicarea unor informații simplificate, demonstrative, ușor de reținut, terapeutice, ce au ca scop să poată fi insușite cu ușurință de către orice copil.

CAP IX. VALENȚELE PROIECTIVE ȘI INTERPRETATIVE A ARTELOR VIZUALE , ȘI OBIECTIVELE FORMATIVE A COPIILOR CU NEVOI SPECIALE

IX.1. Interdependența între arta vizuală și formarea personalității copiilor cu CES

Educarea copiilor cu nevoie speciale necesită din partea unor categorii de persoane, cerințe ce vin în întâmpinarea nevoilor educaționale ale acestora, fapt pentru care activitățile școlare și/sau extrașcolare să fie corelate cu nevoile fiecărui copil în parte, evoluând către o educație care nu mai urmărește omogenizarea unei clase, ci recunoașterea indivualităților.

Această metodă de abordare a activităților școlare nu vizează doar pe cei declarați cu CES, ci pentru toți elevii care au dificultăți la anumite materii. În urma cercetărilor întreprinse la clasă, copiii de grădiniță dau primele semnale în ceea ce privește înțelegerea unei sau altei activități, asta nu înseamnă că acel copil are o problemă, ci doar necesită o abordare diferită pentru a-l ajuta să înțeleagă.

Primul pas pentru ca aceștia să aibă parte de un sistem unilateral de învățare o reprezintă normalizarea, care vine în întâmpinarea copiilor ce prezintă tulburari psiho-afective și care permite acestora o integrare mai ușoară la un învățământ de masă normal, alături de ceilalți membri ai societății.

Al doilea pas către un sistem educațional menit copiilor cu dificultăți o reprezintă pregătirea profesorilor, care în urma perfecționărilor profesionale, trebuie să fie capabili să observe interesele și aptitudinile elevilor, utilizându-le într-un sistem de predare bazate pe educație activă, unde elevii lucrează în echipă, oferă soluții, există toleranță și încurajare.

Pentru a atinge aceste obiective, aceștia au nevoie de o strategie individuală de a progresa, bazată pe mecanisme motivaționale, pe domeniile de interes, elaborate la gradul de înțelegere al acestora. Pentru ca această metodă să aibă succes și continuitate vizibilă, este necesară adoptarea strategiei colective, unde elevul este inclus în activități sociale, împreună cu alți membri de același fel sau nu, cu familia, făcându-le cunoscute realizările. În cadrul grădiniței cele mai cunoscute realizări sunt cele ale expozițiilor realizate în urma activității artelor plastice și care au scos la iveală capacitățile extraordinare ale acestora.

Pentru aceste obiective este necesară modificarea unor dotări ale școlilor, educatori/profesori bine pregătiți, împreună cu alți specialiști (logopezi, psihologi, kinetoterapeuți), dar și modificarea accesului în clădirile de profil (scări rulante, lifturi speciale).

În cazul celor cu probleme de natură gravă/severă se recomandă anumite instituții care împreună cu părinții urmăresc programe special destinate pentru fiecare caz în parte. Cu cât se intervine de la vârste fragede, cu atât șansa de reușită este mai mare, fiind posibilă ameliorarea unor deficiențe, și/sau dispariția unora ce au avut efect traumatizant pentru socio-afectivitatea copilului.

Echipa de intervenție care se ocupă cu acest gen de copii, au la bază un plan de consiliere și intevenție ce vizează informarea părinților cu privire la potențialul real al copilului, precum și planul cadru de relaționare cu acesta pe o perioadă de timp, făcându-i pe părinți, în cele din urmă, să aleagă tipurile de servicii pe care le doresc pentru copiii lor. Strategiile acestora urmăresc să reducă frecvența și/sau intensitatea comportamentelor copilului cu probleme, independența de factorii de sprijin, precum și reușite în anumite domenii, prin participarea la concursuri sau expoziții.

Toate aceste demersuri au ca drept scop acceptarea părinților de a urma anumite programe care le vin în sprijin, eliminându-se frustrarea, sentimentul de culpabilitate și depresie, și venind într-adevăr în sprijinul copilului lor înarmați potrivit, cu atitudinea potrivită, insușindu-și el insuși unele tehnici de a conlucra în mod eficient pentru copilul său.

Integrarea copiilor cu CES în învățământul de masă, are ca drept scop sensibilizarea comunității și a școlii asupra copiilor speciali care din anumite motive nu sunt primiți în școli/grădinițe și/sau au abandonat școala. Elaborarea programelor pilot de informare a părinților despre noțiunea de copil cu nevoi speciale pot duce la o mai bună înțelegere a fenomenului de incluziune și a acestor copii alături de cei normali, fiind singura modalitate ca aceștia să conviețuiască într-un mediu școlar real, confruntând prejudecățile și abordând toleranța.

La orele de educație plastică participarea activă individuală nu este nicicând mai pronunțată, elevul simțind nevoia de a se exprima prin orice mijloc, fie el gestual sau verbal, arta permițându-i să fie el însuși. Pornind de la această dorință de a se exprima, noi educatorii îi putem ajuta prin lecții și sarcini care să-i satisfacă curiozitatea, motivându-l să realizeze și el la fel ca ceilalți operațiunile. Desenarea cu mâna proprie conferă omului identitate proprie, unicitate, mecanismele generale ale acestui proces involuntar de învățare care stă la baza construcției lui ca individ valid al societății. De cele mai multe ori alți factori ce nu țin de natură medical stă la baza comportamentului perturbator al elevilor; astfel că de cele mai multe ori sunt implicați alți factori de stres care îi distrag de la învățare, precum un mediu familial dezechilibrat, intoleranța colegilor, dezinteresul pentru anumite discipline școlare, revolta, lipsa de respect pentru sine sau ceilalți, empatia. Toate aceste manifestări provin din dezechilibrul familial, care devin un non-model pentru acesta și care se culpabilizează în mod eronat pentru ce se întâmplă în jurul lui. De asemeni, afectivitatea excesivă intervine în procesul educațional, aceștia nemaiavând niciun fel de reacție pentru reguli sau restricții, și astfel el va fi veșnic nemulțumit de ce se întâmplă în jurul lui.

Consecința mediului din care provin pot duce la o izolare socială, dorind în permanență să atragă atenția pentru a fi acceptați sau recunoscuți, generâdn comportamente impulsive, conflicte spontane, agresivitate, depresie și chiar revoltă asupra membrilor familiei sau a profesorului. Deși este foarte devreme să vorbim despre anturaj la o vârstă fragedă, există totuși semnale prin care ne sugerează că unii dintre copiii cu probleme tind să se apropie mai mult de copiii care îi acceptă și comunică cu ei, imitându-le și comportamentul, fie el bun sau nu, dar care pentru el este valid. Pe de altă parte, această manifestare a omului de a se grupa duce la o învățare mult mai accelerată, încurajându-le inițiativa și motivația de a face și ei ce fac ceilalți.

Rolul nostru este de a observa și de a interveni în cazul în care simțim că un anumit grup nu comunică cum ar trebui, și/sau are o influență negativă asupra sa.

S-a constatat de-a lungul timpului că acolo unde a fost integrat un copil cu nevoi speciale, elevii au devenit mai recunoscători pentru ce au , toleranți, grijulii, atenți, dorind să le demonstreze acestora cât de buni sunt, influențându-i în mod pozitiv, dându-le încredere că pot face orice.

IX.2. Învățarea și motivarea- etape importante în formarea personală

Foarte mulți specialiști consideră învățarea un mod care determină schimbări semnificative în comportamentul elevului, care v-a asimila o serie de aptitudini, idei și idealuri care-l vor ghida către viitorul său; Învățarea școlară este generată de o serie de factori atât interni, cât și externi și care influențează receptarea, utilizarea și originalitatea acțiunilor ca un „fenomen prin care un individ dobândește noi forme de comportament (conduite), ca urmare a exersării”. Pentru a declanșa actul învățării este necesară motivația, care susține actul decizional de a participa și de a evolua, unii iși iau aceste motivații din dorința de a-și depăși condiția, de a fi la fel ca ceilalți sau de a mulțumi pe cineva. Aprecierile, încurajările dar și rezultatele dobândite, alimentează această motivație, care duce în cele din urmă la progres, la dorința de a excela într-un domeniu, de a se afirma. Una din cele mai cunoscute forme de afirmare individuală o reprezintă expozițiile, un loc unde rezultatele strădaniei lor este la loc de cinste, fiind mândru de ce a făcut, dar și bucuria părinților că a reușit. Pentru a declanșa motivația în rândul preșcolarilor nu ar trebui să fie un proces dificil, aceștia fiind foarte ușor de mulțumit, lumea lor fiind una fantasmagorică, ceea ce face ca strategiile didactice să nu fie de cele mai multe ori verbale, abstracte, ci demonstrative, distractive sub formă de joc.

În cazul copiilor cu CES, motivația trebuie construită pe încredere, toleranță și răbdare, să se pornească de la cunoștințele de bază dobândite până atunci și jonglarea acestora într-un cadru calm, distractiv, progresul realizându-se în timp, după eforturi susținute atât din partea educatorilor, cât și a familiei. Deși o perioadă acesta v-a avea nevoie de sprijin în a realiza anumite operațiuni, tindem către o independență cel puțin parțială, pentru a-l ajuta să-și formeze singur propriile obiective și limite, participând activ la orele de curs.

În mediul preșcolar, cadrul didactic trebuie să funcționeze în parametri optimi, să fie conștient de reușita demersurilor sale și să ducă la bun sfârșit obiectivele propuse.Așteptările părinților de la o școală/grădiniță sunt de cele mai multe ori extrem de personale, egoiste și mai puțin centrate pe nevoile reale ale copilului, însă este necesară informarea cu privire la deciziile și metodele care se iau cu privire la educația copilului lor, pentru a întări încrederea în aceștia, sprijinindu-i și mai mult să facă progrese vizibile. În general, aceștia doresc ca copilul lor să aibă parte de un climat favorabil și cât mai puțin stresant pentru a se desfășura, să i se observe realizările, fie ele cât de mărunte, să i se comunice nevoile și interesele acestuia, să-l poată sprijini cu tot ce are nevoie. De asemenea, aceștia au obligația de a ne comunica orice schimbare în comportamentul copilului, ori a situațiilor neprevăzute apărute în familie (deces, divorț), pentru ca climatul acestuia să nu-l influențeze în mod regresiv, ducând la rezultate nesatisfăcătoare.

Părintele trebuie să fie un bun negociator, să-i respecte deciziile, interesele, pentru ca acesta să poată realiza ce iși propune, tensiunile și conflictele nu au dus decât la rezultate slabe la școală, pierzându-se controlul ce stă la baza educației. Dezvoltarea armonioasă determină înlăturarea tuturor aspectelor negative care stau în calea succesului său, astfel că părerea educatorului trebuie susținută împreună cu alți consilieri și asistenți psihopedagogi.

Pe lângă sprijinul familiar, educatorul are obligația de a face demersurile necesare cunoașterii elevilor săi, atât prin observare directă/indirectă, cât și chestionarul medical/familial, pe lângă aceste metode mai există grafologia, care include o bună pregătire în domeniu pentru a putea interpreta desenele acestora. Trecând prin epocile istorice, am ajuns ca în zilele noastre să abordăm un subiect pe cât de actual, pe atât de complex și acela este intervenția prin artă, în educație sau terapia prin artă, ducând la facilitarea autocunoașterii elevilor prin expresiile lor artistice. Abilitatea creativă este astăzi un domeniu de interes, ce sunt importante pentru dezvoltarea tuturor copiilor și prin care se pot manifesta cu ușurință și reală plăcere.

Exprimarea grafică a reprezentațiilor artistice au imbunătățit considerabil relațiile interumane, modelând conduite și emoții, dezvoltând inteligența emoțională. Arta grafică a copiilor este una de tip original, care este lipsită de prejudecăți, fantasmagorică, specială, valoroasă, de aceea noi educatorii care suntem specializați în acest domeniu putem interveni în acest proces terapeutic de întrajutorare a copiilor cu diverse nevoi speciale, acolo unde îi întâlnim. Fără prezența artelor în educație, personalitatea elevilor nu ar mai putea fi la fel de completă, dezumanizându-i, ceea ce nu se dorește, deoarece această trăsătură influențează negativ celelalte aspecte ale vieții personale.Complexitatea trăirilor emoționale generate de artă, fie ea de orice fel, constituie baza personalității noastre.

Deși noi creăm arta, de fapt ea e cea care ne modelează din interior către exterior, fără de care nu am putea coexista. Imaginile, sunetele și mișcările fac parte dintr-o realitate caracteristică umanității, ceea ce este necesar în permanență să o îmbunătățim și să ne folosim de ea în scopuri terapeutice acolo unde ni se oferă ajutorul. Activitatea instructiv-educativă o reprezintă observarea, implicarea, demonstrația și evaluarea, noțiuni implementate cu scopul de a înlătura blocajele creativității, combinate cu strategii și metode de lucru specifice vârstei preșcolare, abordări menite să integreze și să provoace elevii la acțiune. Elevii nu sunt materiale brute de același fel, ci o complexă multitudine de oameni cu minți și păreri diferite și care au nevoie de pedagogi dedicați și creativi, care iși pun în serviciul acestora răbdarea și timpul, predarea nefiind altceva decât un set de instrumente menite să vină în sprijinul copiilor viitorului; Cu toți auzim că mijloacele media disturbă elevul de la învățare, însă eu cred că împreună cu ajutorul lor vom putea ține pasul cu copiii speciali și nu ignorându-le.

Educatorul este nevoit să cerceteze orice mijloc de informare cu privire la modalitățile prin care poate veni în sprijinul copiilor afectați, să experimenteze și să interpreteze performanțele acestora, abia atunci acesta își va găsi cu adevărat menirea de educator.De cealaltă parte, suntem aglomerați cu gadget-uri din ce în ce mai performante și inteligente, însă profesorii sunt cei mai slabi pregătiți pentru situații și tehnici noi. Producția de copii cuminți care sunt obligați să învețe materiile predate, din păcate nu mai este valabilă, însă noi nu ne dăm seama de faptul că împreună cu toată natura și noi oamenii am evoluat, astfel că maniera învechită de predare gen “eu spun – tu asculți” nu mai este actuală, elevul trebuind să fie în permanență să descopere singuri ceea ce îl sau nu îl interesează.

Predarea de la om la om nu poate înlocui nici o mașinărie inteligentă, așa dar profesorii/educatorii se văd nevoiți să fie în pas cu informațiile, adaptându-ne odată cu copiii, atașamentul față de ucenicii tăi fac din procesul educativ un teren favorabil benefic de ambele părți, formând o echipă de succes. Cu cât grupul este mai restrâns, cu atât cresc șansele de reușită precum și afirmarea unora dintre ei. De asemeni, găsirea metodelor de predare ce-i implică pe toți, unde vor trebui să realizeze ceva mereu împreună cu ceilalți, considerând atașamentul în cadrul clasei ceva absolut esențial pentru bunul mers al lecțiilor. Ceea ce educaia nu poate repara, atașamentul către copiii cu diverse tulburări psihice ori traume sunt mai atenți și se implica mai mult la ore.

Învățarea acestora ține numai de modul în care sunt transmise informațiile, astfel că expresiile faciale, tonul vocii, limbajul și gesturile folosite în predare au un rol foarte important atunci când se lucrează cu copiii ce au nevoi speciale. Toate acestea au un efect inhibator în momentul când nerăbdarea sau nervii se recunosc din voce, copilul declanșându-și mecanismul de apărare, fiind practic “surd” la orice încercare de a comunica cu dânsul.

Astfel apreciem că reușita în învățare, la fel ca în fiecare domeniu depinde atât de factorii interni, cât și externi. Motivația, bunăstarea, caracteristicie personalității sale sunt cele mai importante aspecte în succesul școlar, în timp ce de factorii externi ține de interesul și demersurile instructiv-educativ ale educatorilor în strânsă legătura cu familia.

Fig. 2.1- Succesul școlar determinat de o serie de factori

De cele mai multe ori insuccesul școlar este determinat de cerințele instructiv-educative foarte mari sau volumul de teme pentru acasă ducând la un sentiment de frustrare, stres, nepregătire corespunzătoare, eșecul nefiind decât consecința a o serie de factori implicați.

Pentru a putea concepe un plan de lucru la o grupă de grădiniță este necesar să ții cont de capacitățile cognitive ale copilului, de interese, aptitudini fizice, starea emoțională la momentul respectiv, precum și la gândirea unui proces de motivare a acestuia în unul sau mai multe domenii de interes. Astfel vom putea observa o evitare a participării la domeniile în care nu este apt sau nu le înțelege. Nereușita într-un domeniu nu reprezintă un eșec, de cele mai multe ori lipsa de motivație, relația defectuoasă cu pedagogul, situațiile familiale duc la o scădere a randamentului școlar, de aceea trebuie evitate metodele de predare monotone, lipsite de umor și complicate.

Pe de altă parte, familia este primordială în ceea ce privește evoluția educativă, deciziile și sprijinul acestora pun bazele unei atitudini pozitive în manifestarea școlarului la ore, cu rezultate vizibile, ajutându-l să descopere noțiuni și activități interesante, educatorul fiind în acest caz un “mediator” care încurajează, influențează, stimulează și participă la demersurile elevilor săi.Preferința de a lucra în grup nu este una de tip personal, ci s-a dovdeit de-a lungul timpului că relațiile interpersonale dintre membri reprezintă un avantaj pentru activitățile didactice, stimulându-se spiritul de competiție, performanță și încredere. Formarea dirijată duce la detașamentul de profesor, acceptându-se la membru abil a unui grup, cu un rol bine prestabilit, ce face din sala de clasă un laborator de creativitate, cu valențe terapeutice pentru starea de confort mental al acestora.

Preocuparea focalizării procesului educațional asupra copilului reprezintă o provocare pentru orice educator, cunoașterea îndeaproape a acestora nefiind altceva Această abordare are ca prim scop valorificarea optimă a acestuia ca subiect de învățare, cu un câmp larg de interes, ce necesită intervenția unui pedagog ce manifestă predarea pozitivă și creativă.Strategiile moderne de predare ajută copilul să se manifeste, să aleagă și să preia sarcini care-l vor ajuta la o dezvoltare psihică și fizică specific potențialulu acestuia.

Principalul mod prin care se manifestă învățarea la gradiniță o reprezintă imitarea, fapt pentru care copiii care prezintă anumite dificultăți în a se descurca cu anumite operațiuni, aici este locul ideal pentru a învăța, prin imitare, ce trebuie să facă sau nu. Această învățare socială este una extrem de facilitatoare pentru că ne poate da exact sursa metodelor didactice de predare a lecțiilor, în așa fel încât toți să participe activ la lecție.

Activitățile trebuie să pornească de la interesele și preocupările elevilor, sub formă de joc, abordate prin toate stilurile de învățare (vizual, auditiv, practic/kinestezic), ținându-se în permanență cont de particularitățile și competențele elevului, cu materiale de lucru cât mai diversificate.

IX .3 STUDIU DE CAZ

NUME: DAVID R.

VÂRSTA: 2 ani și 4 luni

DIAGNOSTIC: Deficiență mintală medie, comportament antisocial, autoagresivitate

ISTORICUL PERSONAL

copilul provine dintr-o familie disfuncțională, rămânând în grija mamei, după divorțul de tatăl său care era alcoolic, agresiv, ceea ce l-a determinat să-i copie comportamentul și astfel aceasta nemaifăcând față, îl părăsește și pleacă în străinătate lăsându-l în grija bunicilor. După puțin timp acesta este direcționat spre un centru de plasament după decesul acestora.

EVALUAREA PSIHOLOGICĂ:

în urma observațiilor pe care le-am efectuat, am interogat subiectul cu privire la dorința de a participa la orele de educație plastică, întocmind un plan strategic de redobândire a sociabilității, legând prietenii sub stricta supraveghere a educatorului.

ÎNTOCMIREA PLANULUI DE INTERVENȚIE:

OBIECTIVE 1. acomodarea cu noul

2. adaptarea la curs

3. socializarea cu ceilalți

4. dobândirea încrederii

5. participarea voluntară

6. valorificarea rezultatelor

OBSERVAȚIE:

o mai bună înțelegere a rolului lui în sala de curs;

respect față de obiectele lui și ale celorlalți, educator/colegi;

dezvoltarea comunicării a ceea ce vrea sau simte;

implicarea la orele de educație plastică;

legarea de prietenii cu colegii;

descoperirea propriei identități și dorința acestuia de a se afirma.

Datorită programului individualizat, bazat pe domeniile de interes și libertatea acestuia de a-și alege modul cum și când vrea să participe la orele de educație plastică au avut ca rezultat atenuarea agresivității față de el și ceilalți, crescându-i stima de sine și descoperirea propriei personalități. Și-a îmbunătățit independența, luând inițiative clare de a se afirma când este încântat de ce descoperă la orele de curs.

Începând cu anii ’30, au apărut o serie de teste proiective ce vizează evaluarea psihologică în care se află subiectul cercetat. Aceste teste constau în realizarea unor sarcini prin care acesta se trădează pe sine, dezvăluindu-și coordonatele personalității sale și care redă o serie de informații utile educatorilor cu privire la temperamentul copilului.

Sarcinile pe care acestea trebuie să le îndeplinească sunt relativ ușoare, acesta verbalizează ceea ce evaluatorul îi arată în imagini, ca mai apoi acestea să fie ulterior interpretate și decodificate împreună cu alți specialiști din cadrul instituției. Astfel au apărut 3 teste prin care părinții, dar și educatorii au acces la analiza și interpretarea desenelor copiilor, detaliindu-i personalitatea. Această analiză surprinde cadre ale personalității prin prisma simbolurilor pe care le desenează, identificând dezechilibru, înclinații, stări.

Analiza actului grafic ne dă informații cu privire la evoluția acestuia, relația acestuia cu sine, familia sau cu ceilalți și sentimentele pe care le are cu privire la starea lui. Acesta își trădează starea din momentul actului grafic, părerea acestuia cu privire la mediul înconjurător, dar și emoțiile pe care le experimentează din viața lui (deces, divorț, certuri). Abia dupa mai multe desene se poate face o evaluare generală a universului acestuia, a intereselor sale, dorințelor și caracterul lui.

În desenele acestora se studiază pe lângă imaginea de ansamblu și particularitățile precum liniile, formele, culorile, modul cum sunt așezate în pagină, mărimea lor, relația dintre ele, expunerea situației.

IX .4 Atelierul de artă plastică-modalitate de exprimare și creare a Eului

Atelierele de artă plastică ar trebui să fie întotdeauna extrem de primitoare, familiare, viu colorate, uneori chiar decorate cu obiecte personale ale elevilor, fotografii personale și obiecte interesante. Educatorul poate gestiona după preferință mediul în care dorește să se manifeste ora și să urmărească în permanență reacția acestora la schimbare, făcând apel la sensibilitatea elevilor săi. Arta plastică reprezintă terenul propice pentru manifestarea creativității copiilor, spontaneitatea, inițiativa și emoțiile.

Încă de mici aceștia au fost mânați de o voință interioară de a reprezenta linii pe hârtie, mai târziu un pic se manifestă preferința pentru culori, de a umple golurile, cercurile, formele, toate acestea trădând un caracter creativ care simte nevoia de a se exprima, de a se impărtăși din angoasele, preferințele sau viziunea sa față de lume. În fiecare copil există un mic creator, desenul nefiind altceva decât un instrument terapeutic de manifestare, este modul lor de a comunica cu adulții. În jurul vârstei de 5 ani, conștiința propriului eu devine din ce în ce mai pregnantă astfel că noi trebuie să-l ajutăm să înțeleagă părțile corpului lui și metode să le recunoască. Spre exemplu, pentru a-l obișnui cu noțiunea de mâna stângă sau dreaptă îi pictăm mânuțele în culori diferite și apoi le va imprima pe tablă, apoi îl putem pune să arate care este stânga sau dreapta. Aceste metode de pedagogie emotivă, oferă copiilor cu cerințe educaționale speciale, posibilitatea să rezolve anumite lacune din inteligența lor Această metodă se bazează în principiu pe ritm, cuvânt, activități creative, autocunoaștere,relația educator-copil.

Spre deosebire de ceilalți copii, copiii cu CES (cerințe educative speciale) trebuie pregătiți și stimulați în permanență, într-un proces repetitiv, simplificat, coerent, organizat, descoperindu-și potențialul educativ sau creativ. Activitatea artistico-plastică este special destinată imaginației și gândirii acestor cazuri de copii cu probleme de natură fizică sau psihică ce nu pot fi educați prin formele de educare obișnuite.

La vârsta preșcolară, imaginația cunoaște o adevărată explozie de manifestări, o dorință nestăvilită de libertate de exprimare, curată, fără prejudecăți, care de cele mai multe ori se manifestă în mod inconștient, dezvoltând capacitățile senzorio-perceptive. Cunoașterea acestuia prin artă este un mod accesibil de a-l cunoaște, de a-i afla părerile, preocupările, aspirațiile și chiar să-i prezici viitorul. Vizitarea de muzee, expoziții, documentare, deschid spectrul larg al realității care ne înconjoară și care nu le-ar putea sesiza dacă nu ar fi arătate sub formă artistică. Culorile și formele unei imagini se fixează în mentalul copilului și imediat acesta simte nevoia de a filtra prin percepția lui ceea ce a văzut. De aceea primele lucrări ale copiilor sunt cele din imaginile din desene animate sau basme, ca mai apoi să-și reprezinte familia, colegii sau educatoarea, oameni și obiecte importante pentru el.

Această percepție vizuală necesită a fi corect ghidată, corectându-l în momentul manifestărilor de tip agresiv. Activitatea de artă plastică ar trebui să se desfășoare ca un proces permanent de a privi, descoperi, de a reprezenta forme, culori și sentimente. Pedagogia curativă astfel vine în ajutorul acestora cu o înțelege nediscriminatorie față de fenomenele reprezentate de copil, intuiție, respect pentru detalii și pentru alegerile făcute. Comportamentul preșcolarilor nefiind decât consecința atitudinii pedagogului față de disciplină, mediul ambiant, anturajul și familia.

Încă din Antichitate s-au folosit culorile ca scop terapeutic, vindecând forme ușoare de depresie sau stres, corelate cu sunete și imagini, fac din atelierul terapeutic un loc calm, stimulator pentru creație. Cu ajutorul luminii colorate se poate schimba starea de spirit dintr-o clasă astfel că:

ORANGE – stimulează energia emoțională;

GALBEN – optimismul;

VERDE – calm, reducerea tensiunilor;

ALBASTRU – calmarea agitației;

ROSU – acțiunea,

VIOLET – calmează agresivitatea, stresul.

În practica unor educatoare s-a observat o tendință de dirijare prestabilită a momentelor din clasă, însă cu timpul s-au dovedit dăunătoare elevilor, astfel că s-a ajuns la concluzia conform căruia un copil are nevoie de posibilitatea de a-și alege materialele și instrumentele de lucru, culorile pe care le dorește să le folosească, nerefuzându-i-se oportunitatea de a se folosi de orice mijloc pe care îl are la îndemână pentru a se exprima. Cu cât copilul întâlnește o multitudine de materiale din ce în ce mai diverse și interesante, cu atât acesta v-a explora mai mult și acțiunile lui vor fi mai complexe.

Deși activitățile sunt comune și repetitive, ele nu fac altceva decât să creeze un cadru propice pentru insușirea și a altor cunoștințe noi, prilejuind realizarea unui învățământ diferențial cu copii care întâmpină dificultăți în asimilarea informațiilor. Aceste preocupări colective mixte fac apel la pregătirea mentală, fizică și emoțională a elevului, prin imitarea celorlalți sau nu. Din inițiativă proprie copilul trebuie să deseneze sau să picteze, exersând în permanență orice mijloc care îi atrage atenția

Jocurile – exerciții de percepere a culorilor sau a formelor, au avut o mai bună participare din partea copiilor, punându-le la dispoziție materialele necesare, aceștia și-au exersat acuitatea vizuală și motricitatea, combinând elemente din natură și cele din comerț au dat posibilitatea de independență și creativitate în realizarea temelor. Acest mod de activitate nu face altceva decât să familiarizeze elevii în însușirea uneltelor și tehnicilor de mânuire a acestora cu un anumit scop, printr-o cooperare de grup. Orele de desen devin astfel deopotrivă atât o funcție de a comunica cu ceilalți din jur, cât și o reprezentare a realității văzute din perspectiva sa. Prin opera sa, acesta poate reprezenta o cantitate de informații pe care nu este capabil să le exprime în alt mod. Deși pare că acesta nu ar reprezenta ceva în mod specific, felul cum a aranjat personajele sau relația dintre obiecte, precum și dispunerea formelor și culorilor relevă o serie de simboluri care pentru el au o mare importanță, un limbaj codificat, care prin munca oamenilor de specialitate din domeniul psihologiei și artei vor putea descifra conotațiile lucrărilor lor. Activitățile de grup la orele de artă plastică satisfac nevoia de socializare a copiilor, stimulând mai des participarea la ore.

Din observațiile de-a lungul orelor la clasă, am observat un tipar în modul cum își desfășoară activitatea un colectiv, divizându-și munca unul altuia și realizarea unei cooperări din partea tuturor în cele din urmă. Temele de artă plastică pe care le-a propus colectivului mi-au generat câteva observații în această direcție și anume că:

primul impuls al copiilor este de a-și începe activitatea fiecare în pătrățelul lui, timid, aparent parcă neînțelegând ce i s-a propus, abia după ce câțiva au început să contureze câteva obiecte sau personaje, s-a declanșat efectul de “bulgăre de zăpadă”, fiecare iși trasau sarcini lor, dar și celuilalt, preluând inițiativ, deseori chiar întrebându-se unii pe alții ce au făcut pe hârtie, alții au copiat ceea ce au făcut colegii săi.

un alt efect pe care l-am observat este nevoia de a mai adăuga mereu alte și alte elemente și chiar putând să-ți justifice de ce au ales să folosească o anumită culoare chiar. La final, în cele din urmă, vom rămâne surprinși atunci când vom putea observa o planșă unde se repetă aceleași elemente într-o ordine aleatorie, copil, casă, pom, cățel, mașină, soare.

Am întâlnit la alte grupuri și puterea de sugestie a unora că lipsește ceva de la desenul colegului sau să nu fie de acord cu alegerea culorilor folosite, ceea ce demonstrează nevoia de afirmare și corectare a unor elemente care contravin percepției lor. Prin procesul de imitare, elevul își controlează acțiunile adaptându-se în colectiv, în ideea de a fi astfel acceptat în grup. Procesele cognitive de grupare și imitare la preșcolari le dețin nativ, instinctul de supraviețuire manifestându-se la simpla idee “dacă fac ce face celălalt și eu sunt ca el și fac parte din grup”, simțindu-se în siguranță.

Rezultatul colaborării într-un cadru restrâns tematic, reprezintă proiecția acestuia în viața reală. În cazul copiilor cu CES, această proiecție ne ajută să deslușim mecanismele psihice inconștiente care îl împiedică să realizeze anumite lucruri sau să le comunice verbal. Realitatea din jur îi provoacă micului artist trăiri și emoții ce pot fi manifestate doar cu ajutorul artei, trădându-i propria-i lume interioară al imaginației, a propriei personalități. Doar prin intermediul artei, artistul dorește să infrumusețeze lumea din jur, să o descopere și să o împărtașească cu ceilalți.

IX.5 Valoarea formativă a artei la copiii cu nevoi speciale

Valoarea formativă a artei se caracterizează printr-o dezvoltare a capacităților senzorio-perceptive a manifestațiilor creatoare, formarea gustului estetic, influențarea socio-emoțională, educând spiritul, mintea și trupul către cunoaștere și dragoste față de frumos, așa cum afirma C.Cucoș „fenomenul estetic este prea complicat pentru a se lăsa deslușit de la sine, pe baza sensibilității și predispozițiilor «native» ale primitorului. Nevoia unui ghidaj inițial se impune. Odată cu interiorizarea unor scheme de înțelegere și valorizare a orizontului estetic, tinerii vor dobândi o anumită autonomie axiologică, o independență asumată, responsabilă de raportare la frumos. Dar, până atunci, e nevoie de un efort deliberat și metodic de «alfabetizare» și de formare estetică de și dimpreună cu alții.”

Pentru ca acest lucru să se realizeze, predarea trebuie să-și găsească fundamentul în două repere generale, o predare bazată pe date pedagogice și psihologice, care țin cont de fazele evoluției la copil, precum și utilizarea metodelor și tehnicilor creative ca parte esențială din creșterea elevului. Stilul acestora de a reprezenta exprimă de fapt starea de spirit și emoțiile trăite în acel moment, valoarea proiectivă reprezentând rezultatele pe care acestea le au asupra copiilor.

Încă din cele mai vechi timpuri arta a spus ceea ce cuvintele nu au reușit să exprime, reprezentând un limbaj universal peste ani, propunând o alternativă de comunicare atât cu copii normali, cât și cei cu probleme fizice sau psihice. Terapia cu artă a cunoscut cele mai mari reușite în ceea ce privește rezultatele atât pe plan școlar, cât și în viața personală, fiind primul pas către evoluție. În cercetarea mea de față m-am ocupat strict de terapia prin arta picturii și al desenului, fiindu-mi un domeniu de interes, bazat pe competențele dobândite în acest domeniu și prin care am putut să descopăr adevăratele ei puteri.

Prin acest proces de cunoaștere am reușit să obțin produse artistice, ce au vizat influențarea formativă a copiilor, în special cei cu diferite tulburări psihologice și pentru care am ales să-i îndrum și să le descopăr personalitatea.

Fig. 5.1 Schema grafică a influențării proiective și formative a preșcolarilor cu CES prin ARTĂ

Legătura dintre terapia cu artă și importanța influențării pozitive a copiilor cu scop terapeutic nu fac decât să-mi motiveze alegerea de a cerceta ce se întâmplă atunci când pe lângă clasica predare se poate interveni cu o abordare mai creativă și care îmbunătățește participarea în cadrul activităților de la grădiniță/școală, dar și în viața personală a acestuia.

Obiectivele cercetării mele și-a propus ca plan, dezvoltarea personală a copiilor cu probleme, infrumusețându-le viața, cât și strategii/metode și tehnici prin care aceștia să-și manifeste adevăratele capacități creative. Pentru aceasta am oferit o serie de strategii educative și instrumente didactice prin care putem să utilizăm art terapia, precum și un plan de cercetare a rezultatelor progrmului de influențare formativă, folosindu-mă de arta plastică și lucrările realizate de preșcolari. Această cercetare are ca obiectiv recunoașterea meritelor aduse de rezultatele în lucru cu copii greu educabili și să formalizăm noi orizonturi de cunoaștere pe acest domeniu.

Participarea preșcolarilor la un program educațional bazat pe valențe creative, valorificate prin produse artistice originale ale acestora, respectiv pe desene – vor reuși să-și exprime mai bine ideile, să creeze legături de prietenie, să formeze păreri de toleranță și încredere, îl ajută să se elibereze de conflictele interioare, de culpabilitate, emoții negative și stres. Prin această abordare copilul v-a învăța controlul emoțiilor, va prinde încredere în el și se va integra mult mai ușor în învățământul de clasă obișnuit.

Astfel vom regăsi în unele desene de un dinamism și o coloristică extraordinară, în timp ce alții reprezintă totul într-o formă rigidă, forțată, controlată, cu simetrii și linii atent proporționate, astfel se disting caracterele “raționale” de cele“intuitive”, creative. Copilul artistic redă culorile cele mai vii, linii expresive, curbe, ascendente, își reprezintă familia, cățelul, ceea ce l-a impresionat, pe când celălalt alege să reprezinte siluete statice, monotone, liniare, uneori monocrome.

În desenele acestora întotdeauna vom regăsi domeniile sala de interes, gusturile, ideile, alegându-și singur tema, culorile, instrumentele de lucru. De asemenea, locurile pe care le vizitează, lucrurile care l-au fascinat, îl motivează să le reprezinte pe foaie, niciodată identic cu originalul. Repetarea aproape obsesivă a unor teme precum și predilecția pentru anumite culori dezvăluie caracterul copilului, visurile acestuia, relația lui cu lumea. Acest lucru a apărut de obicei în lucrul cu copii de vârstă mică, unde eul este insuficient de puternic pentru a dirija exprimarea grafică, tematica putându-se schimba în orice moment, fără a se înțelege motivul; Deși acesta încearcă să mențină cursul tematic, intervine imaginația care îl fac pe copil să adauge alte și alte elemente, transformând lucrarea lui într-una personală, așadar regăsim deseori elemente precum cățelul sau mașinile într-o cu totul altă tematica a lucrării, potrivit lui Roșca „imaginația reprezintă procesul de elaborare a unor noi imagini despre obiecte și fenomene, pe baza reprezentărilor anterioare ale omului”.

Din pricina faptului că aceste stări nu se bazează pe logică, ci mai mult pe afect, se poate considera o cale alternativă de a-i explora și de a comunica, fără a leza subiectul în vreun fel. Această abordare a relației cu copii în scop terapeutic sunt folositoare în cazul deficiențelor mintale, astfel că conceptele verbale țin locul celor grafice, ce pot fi interpretate doar prin intermediul artei, desen, pictură, sculptură, modelaj. Educatorul care alege să lucreze cu copiii afectați psihic necesită multă răbdare și dăruire din partea lui în timpul procesului de creație, experimentând materiale cât mai diverse și tehnici de aplicare care le ușurează munca copiilor. Desenul și pictura sunt domenii foarte apreciate de copiii preșcolari, datorită faptului că au libertatea de mișcare și exprimare, ușor realizabile de către copiii cu sau mai puțin simț artistic și care au efecte recuperatorii atât pe fond psihic, cât și emoțional/fizic. În funcție de capacitățile acestora de manevrare se poate folosi pictura cu pensula sau cu degetul, pulverizând, tamponând, lipind într-o forma sau alte elemente din natură sau nu, creând o lucrare autentică expresivă, simțindu-se utili și valoroși.

CAP.X TESTE PROIECTIVE DE INFLUENȚARE FORMATIVĂ

X.1. Testul copacului

acest test ne relevă aspecte ale propriei personalități, dezvăluind stadiul de dezvoltare al acestuia;

acesta necesită a fi făcut fără ajutorul cuiva, oferindu-i-se condițiile benefice actului creativ;

în desenul acestuia vom putea identifica introvertirea sau siguranța de sine, părerea lui despre el, emoțiile și aspirațiile sale.

Fig.1.1 Testul copacului

Ex: TIPUL DE ARBORE DESENAT

copaci uscați – anxietate, nevroză, stres;

copaci mari – dominator, extrovertit;

copaci mici – inadaptat, interior, timid.

COROANA

coroane mari – spirit competitiv, stimă de sine ridicat;

ramuri tăiate – traume, conflicte interioare;

ramuri foarte mari – imaginație exacerbată;

ramuri foarte mari tăiate – tendințe suicidale, teamă;

prea mult – idealist, perseverent, ambițios.

TRUNCHIUL

simplu – dezorientat;

mari – lipsă de încredere;

incomplet – confuz;

lung – involuție, retard;

discontinuu – agresivitate, nerăbdare.

POZIȚIA DESENULUI

în centru – disciplinat, ordonat, meticulos;

în stânga – divorț, abandon;

în dreapta – dorința de afirmare;

sus – ambiție, curaj, viziune;

jos –fricos, depresiv, necomunicativ.

CULORILE

culori deschise – curaj, încredere în sine;

culori închise – inadaptat, depresiv;

alb/negru – autocritic, meticulos.

X2. Testul familiei

Ajută la stabilirea relațiilor familiare și părerea acestuia cu privire la situația în care se află. De regulă, soarele iși are corespondentul în tată, drumul aspirațiile sale, apa este mama, iar casa, eul interior.Locul, înălțimea și așezarea lor în pagină divulgă nouă importanța pe care o dă membrilor din familie, câteodată lipsind importante personaje precum tatăl sau mama, la copiii instituționalizați.

Copiii care care au o relație armonioasă cu familie au elemente viu colorate în desene, obiecte, animale, liniile ascendente, sigure, în schimb situația precară de acasă îl fac pe copil să reprezinte un decor pictat în culori reci, închise, hașurate, corectate, șterse chiar atunci cu siguranță există grave relații de comunicare, sentimente de vinovăție și lipsă de optimism.

Fig.2 .1 Radu(3ani)- testul Familiei

X.3 Testul casei

desenul casei înfățisează atitudinea acestuia față de părinții săi și rolul acestuia în cadrul familial, considerând-o un substitut pentru mamă/tată;

dacă în desene apar ferestre mari, deschide, acesta debordează de optimism, sociabil, binedispus;

o casă desenată într-un colț al foii reprezintă instabilitate, dorința de a nu fi văzut, timiditate, lipsă de atitudine;

desenul de casă mare exprimă o stimă de sine crescută, ușor arogantă, pretențios;

dacă în schimb nu se reprezintă niciodată în desene înseamnă că se simte singur, neînsemnat;

apariția animalelor în cadru, dorește prieteni cu ceilalți.

Fig 3.1 Isabela(4ani) –testul Casei

X4. Circumstanțele aplicării testelor formative

Planul adaptiv reprezintă felul în care a răspuns la cerințele testului, comportamentul din timpul testului, precum și la solicitările privind motivul reprezentărilor în acea formă. Cel proiectiv vizează totalitatea trăirilor copilului, pe când expresiv abordează modalitatea prin care acesta a dorit să o înfățișeze nouă. Pornind de la valențele terapeutice ale testelor, informațiile concluzionate reprezintă baza planificărilor ce țin de intervențiile psihoterapeutice cu scopul de a îmbunătăți calitatea educației în ceea ce privește copiii cu CES.

În cazul în care apar la un copil desene cu scene tulburătoare, de o agresivitate ieșită din comun, necomună cu preocupările acestuia ca vârstă sau refuzul de a desena, reprezintă izolarea acestuia de ce i se întâmplă, un dezechilibru socio-emoțional și este necesară intervenția unui psiho-terapeut și informarea părinților cu stările sale.

Fig.4.1 Matei(2 ani, autism)- desen liber

În timpul probelor trebuie să ținem cont de:

ordinea în care elementele sunt redate;

durata execuției;

mimica, gesturi, verbalizări;

manifestarea subiectului la ora de curs.

După finalizarea testelor, acesta poate fi întrebat de ceea ce a reprezentat pentru a stabili și mai clar obiectele de referință și relația dintre ele.

Pentru această interpretare se regăsesc 3 planuri:

adaptiv

proiectiv

expresiv

Rezultatele testului dau voie la construirea unui tablou al personalității cu care avem de-a face; informațiile dobândite fiindu-le de un real ajutor nouă, educatorilor, în cadrul elaborării/alegerii temelor și strategiilor de abordare cu certitudinea de a nu-l leza în vreun fel, ci de a-i explora starea de bine, atât de comună artei plastice.Scopul fundamental al educatorilor este acela de a-i învăța pe toți și nu de a le preda la toți, lucru care necesită o colaborare din partea mai multor specialiști care să monitorizeze în permanență evoluția copilului până ce iese din grădiniță.

Expresia plastică în creațiile copiilor reprezintă un domeniu nou de interes, ce are un scop bine definit și acel este de investigare a stării, ideilor și temerilor acestuia. În cadrul grupurilor unde se lucrează cu copiii ce prezintă tulburări psihice, intrepretarea lucrărilor necesită un cumul de păreri specializate pentru a trasa o psihodiagnoză general valabilă. Aceste manifestări grafice au atribute complexe și prezintă aceiași valoare ca și verbalul sau scrisul.

Cele mai des întâlnite tulburări care au manifestate plastic au reprezentat puntea către o mai bună cunoaștere a subiectului investigat astfel că în desenele acestora nu de puține ori vom putea întâlni tulburări de formă executive sau construcție, tulburarea schemei corporale, ale simbolicii formei sau culorii, dar și de compoziție sau spațiu. Orice anormalitate care apare într-un desen, poate atrage atenția către investigarea acestuia mai aprofundată pentru a semnala posibile deteriorări ale stării sale de sănătate; De multe ori câteva desene nu pot caracteriza o boală, ci mai degrabă o perioadă mai dificilă prin care acesta trece, de aceea este necesară informarea educatorilor cu privire la situațiile/schimbările care intervin în climatul familial și care ar fi putut să-i influențeze starea și percepțiile copilului.

Relația dintre modul cum desenează și reflecția emoțiilor sale se pot identifica frecvent în desenele copiilor cu nevoi speciale astfel că spațiul pe care îl ocupă în pagină poate sugera o persoană ambițioasă, deschisă atunci când are tendința de a umple cu detalii foaia, dacă însă are tendința de a folosi foarte puțin spațiu din lucrare sugerează un semn de dezechilibru emoțional, neîncrederea în forțele proprii. Cel care a vorbit pe larg e acest subiect a fost Pulver, care a simplificat această metodă de investigare împărțind o foaie în 3 zone orizontale care ar reprezenta cea superioară (idealul), mediană (interesul), inferioară (reprimările) și 2 zone verticale, stânga fiind reprezentarea trecutului, pe când dreapta viitorul.

Cel mai evident mod de a “citi” starea de spirit a copilului o reprezintă culoarea, astfel cu ușurință vei putea oberva că avem de-a face cu un copil fericit, optimist când în lucrarea sa domină culorile calde, liniile curbate, armonios dispersate, formele echilibrate compozițional, pe de altă parte prezența lucrărilor unde primează negrul, culorile violente suprapuse și combinate haotic, limite apăsate, îngroșate, supărător de evidențiate trădeaza tensiuni conflictuale grave, agresivitate, revoltă. După confruntarea observațiilor acumulate am sesizat anumite comportamente grafice specifice categoriilor de copii cu deficiențe mai mult sau mai puțin severe, permițându-mi ulterior la o încadrare la un profil psihologic, și astfel acestea au constituit punctul de plecare a cercetării mele, direcționând toată munca mea educativă către o cunoaștere mai bună a elevilor și de a le oferi șansa unei integrări mai facile în învățământul de masă obișnuit.

Abordarea mea din cadrul acestei teze, terapia prin artă, exprimată prin simț artistic, are ca drept finalitate împlinirea personală, dezvoltarea competențelor de comunicare, adaptarea socială, dar și dobândirea unor serii de aptitudini și deprinder care îi vor fi de ajutor la integrarea în școală. Principialul obiectiv al tuturor acestor demersuri vizează, în special, copii cu cerințe educative speciale pregătindu-l pentru viață, valorificându-i la maxim potențialul de care dispune, în vederea creșterii încrederii în sine, motivându-l să exceleze în domeniul său de interes.

Societatea în care trăim nu ne dă prea mult timp să gândim, schimbările survenind la orice pas, astfel că cei care au posibilitatea cognitivă de a ajutape cei care nu fac față din anumite motive, au menirea de a-i ajuta, creativitatea fiind un element cheie care ne diferențiază și ne influențează viața. Creativitatea a începu să fie din ce în ce mai utilă în domeniile industriale, sociale și economice, însă cel mai mare impact l-a avut în domeniul educațional unde avem de-a face cu copii, baza societății, caractere ce trebuie modelate pentru viitor, pentru evoluția omenirii. Simțul creativ, din fericire, este prezent la toți copiii, fiind innăscut modul cum ghidăm acest potențial care îl înfluențează pe acesta pentru luarea deciziilor, profesie și viață. Charles Darwin caracteriza creativitatea cea mai importantă trăsătură a omului, societatea folosindu-se de ea în domenii atât culturale, cât și politice sau religioase.

Copiii cu spirit artistic, întotdeauna, vor ieși în evidență, fiind ușor de recunoscut după manifestarea lor visătoare, dezordonată, deschiși, curioși și foarte puțin cooperanți când vine vorba de disciplină sau domenii realiste.

Această atitudine inovatoare poate fi îndrumată către o pedagogie adecvată, încurajându-l să se manifeste liber, fără restricții.

Psihopedagogia a recunoscut câteva momente prin care trece procesul de creație:

etapa de preparare – acumularea informațiilor, ideilor, inspirația;

etapa de incubație – ia inițiativa de a o reprezenta, de a se exprima;

etapa de iluminare – imaginea în mental al lucrării, cum ar trebui să arate;

etapa de verificare – adăugarea sau eliminarea anumitor elemente.

Prin joc copiii asimilează informații din mediul înconjurător și le transpun apoi pe foaie, solicitându-i inteligența, capacitățile, adaptabilitatea în cadrul societății. Expunerea acestuia la un mediu creativ, participarea acestuia la diferite locuri și grupuri în care se practică toleranța și valoarea, îl obișnuiește pe acesta să se exprime și să se afirme pentru a fi util în societate. Focusul lucrării nu este neapărat un mod de a scoate în evidență tulburările psiho-afective ale preșcolarilor, cât asupra utilizării artei plastice ca instrument universal în evaluarea și psihoterapia acestora. În cadrul cercetării propuse am observat influența verbalizării asupra potențialului creativ, luând în considerare modul cum mă exprim, stilul de predare și măsura în care știu sau nu să mă fac ascultată, încurajând verbal mereu exprimarea liberă, soluțiile găsite sau îndeplinirea sarcinilor.

Perioada preșcolarității reprezintă primul impact al copilului cu mediul social, grădinița, locul unde se găsesc educatori pregătiți pentru a le veni în întâmpinare cu materiale specifice creativității, stimulându-se potențialul la maxim pentru a-i cultiva în spiritul frumosului, iar pentru a se realiza acest lucru are nevoie în permanență de suport afectiv și experiențe care să le favorizeze autodescoperirea.

Grădinița este locul unde se poate experimenta o alternativă la sistemul tradițional de predare, prin metode interactive de la simplu spre complex, ținându-se cont de capacitățile cognitive și fizice ale copilului, lecțiile putând fi concepute după personalitate și stilul de învățare al acestuia.

Psihologii consideră creativitatea modul prin care se produce un produs original, nou “creativ este cel care se caracterizează prin originalitate și expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv, inovativ.”. Comform dictionarului psihologic ,,creativitatea presupune o dispoziție a personalității spre nou, o anumită organizare (stilistică) a proceselor psihice în sistem de personalitate.””.

Creativitatea este un proces cognitiv din care se poate recunoaște o serie de activități universal valabile, indiferent dacă avem de-a face sau nu cu copii afectați de anumite tulburări și acestea sunt:

fluiditatea – capacitatea de a genera idei;

flexibilitatea –capacitatea de adaptare și schimbare;

originalitatea – abilitatea de a produce un produs autentic, nou;

expresivitatea – abilitatea de a crea produse cu caracter inedit, frumoase/armonioase;

imaginație – generarea de produse cu/fără caracter real.

Educația în spiritul artei urmărește sensibilizarea societății cu privire la formarea de capacități creatoare în rândul copiilor greu educabili și care reprezintă singura șansă ca aceștia să se poată integra într-un învățământ obișnuit. Cultivarea capacităților creative, contribuie la performanța acestora și în cadrul celorlalte domenii educaționale, oferindu-i ocazia să recunoască materialele și însușirile lor, să formuleze idei și păreri ce pot fi valorificate și în alte categorii de activități.

Datorită rezultatelor obținute în urma aplicării programelor artistice, am constat o îmbunătățire a capacităților de reacție și adaptabilitate la nou, precum și o vizibilă ameliorare a simptomelor de care sufereau, ceea ce i-a inspirat și pe părinți să-mi continue munca de la clasă, pentru o completare educativă, cu vaste beneficii pentru viitorul acestora.

X5. Evaluarea nivelului de instruire a copiilor prin intermediul testelor

Evaluarea reprezintă strângerea datelor cu privire la rezultatele obținute de-a lungul unui demers didactic, stabilindu-se unde s-au imbunătățit și unde mai trebuie lucrat, Manolescu afirmând în una din lucrarile sale că “evaluarea constituie o activitate de colectare, organizare și interpretare a datelor obținute prin intermediul instrumentelor de evaluare în scopul emiterii unei judecăți de valoare asupra rezultatelor adoptării unei decizii educaționale, fundamentate pe concluziile deprinse din interpretarea și aprecierea rezultatelor.”.

Tipologia evaluării la preșcolarii cu nevoi speciale ține de așteptările educatorului de a progresa mai lent, dar sigur, și care nu se încadrează într-un anumit tipar, obiectivele principale ale demersului fiind centrate pe potențialul real al copilului și nu după preferința sistemului școlar. Pentru ca această evaluare să fie justă, se urmărește istoricul preșcolarului încă de la venirea sa la grădiniță până în momentul evaluării. Evaluarea în cadrul orelor de educație plastică stabilește dacă copiii au dobândit un minim vocabular specific artei plastice, precum și abilitatea de a le identifica și utiliza. Aceștia vor trebui să recunoască cel puțin culorile, instrumentele de lucru, forme și denumirile obiectelor din jurul său.

Rolul evaluărilor sistematice urmăresc pașii către performanță însă nu este și obligatoriu să o îndeplinească, din cauza blocajelor care pot interveni în timpul pregătirii. Spre deosebire de copiii normali, evaluarea este benefică să realizeze nu semestrial sau lunar, ci chiar zilnic sau săptămânal, deoarece orice progres vizibil adus de către aceștia este necesar să se consemneze pentru a-i urmări îndeaproape dezvoltarea sa și impactul metodelor didactice întrebuințate.

Latura practică a acestei evaluări constă în felul cum aceștia se exprimă cu ajutorul elementelor de limbaj plastic în lucrări pe teme plastice și subiectele propuse, în vederea îmbunătățirii demersului didactic. Recompensa în urma evaluării nu are rolul de a eticheta elevul, ci de a-l motiva să continue ceea ce a realizat și chiar să exceleze dacă dorește. Plăcerea pe care i-o dă în timpul desenului este tot ceea ce are nevoie acesta pentru a descoperi alte și alte lucruri noi.

Atunci când se analizează desenele acestora, aparent făcute în joacă, ele emit simboluri și semne ale modului cum a văzut sau experimentat o anumită situați, ce i-a făcut plăcere sau nu să facă, o hartă a inconștientului pe care o simte să o proiecteze pe coala albă de hârtie, fapt pentru care involuntar ajunge la o vindecare interioară/exterioară.

Aprecierea preșcolarilor cu privire la activitatea desfășurată nu trebuie făcută în grabă, sub impulsul de moment, ci o reluare mentală a progreselor realizate de-a lungul procesului artistic, astfel că sunt pe deplin acceptate calificative sub formă de buline, sau în cazul meu, a fețelor zâmbitoare sau nu. Deși caracterul subiectiv se regăsește întotdeauna în rândul educatorilor, nu trebuie omis faptul că aprecierea nu este pentru îndeplinirea personală, ci pentru că atât elevul, cât și părinții să supervizeze demersul său de a progresa și nu a regresa. Așa cum evaluarea medicală și psihologică este necesară în evaluarea preșcolarilor cu CES, tot așa și evaluarea școlară își are rolul de a consolida și verifica utilitatea porgramelor de intervenție, individualizate. Evaluarea reprezintă un proces continuu care nu vizează starea subiectului, ci eficiența comunicării cu acesta, o relație de colaborare prin care se supervizează ascultarea și reacția la procesul instructiv-educativ. Intervenția timpurie asupra acestora ușurează pe viitor munca educatorilor, prevenind deteriorarea psihică a stării acestuia până la aproape înlăturarea manifestațiilor psiho-comportamentale. Această evaluare trebuie să fie totalmente unitară, nediscriminatorie, să se abordeze în toate cazurile cu aceleasi obiective și metodologii de predare, corectându-se atunci când nu se obțin efecte sau nu sunt agreate de subiecții.

Pentru a avea cele mai bune rezultate în educarea preșcolarilor cu nevoi speciale, este imperios necesară sprijinul și interesul nu numai al subiecților, ci și a părinților, uneori fiind necesară implicarea lor directă la orele de artă plastică pentru a le spori confortul, dar și de a le superviza activitățile și progresul făcut cu fiecare lecție în parte. Astfel de strategii de predare îi conving pe aceștia de utilitatea orei de curs, dându-le încredere într-o îmbunătățire a comportamentelor specifice afecțiunii. Alegerea unei strategii transparente de intervenție terapeutică reprezintă calea către o intregrare facilă și în cadrul altor grupuri până la incluziunea școlară de masă.

A evalua un copil cu dizabilități și/sau cu cerințe educative speciale necesită o abordare din toate punctele de vedere, atât medicală, cât și psihologică pentru a observa beneficiile integrării în domeniul educațional, de noi educatorii nemairămânându-ne decât să ne continuăm evaluarea socială și educațională care vor stabili gradul de asimilare a potențialului atitudinal, precum și influența factorilor de mediu pe care-l influențează.

După activitățile de artă plastică preșcolarul manifestă după un timp un progres real în ceea ce reprezintă autonomia, astfel capacitatea și voința acestuia de a desena singur îi redau încrederea în sine, sentimentul de utilitate și apreciere. În unele cazuri se ajunge la o limitare a efectelor secundare ale dizabilităților psiho-afective, activitățile de desen și pictură îl calmează, adoptă o atitudine mai socială, nevoia de asimilare și rezolvare a misiunii, dar și sentimentul de plăcere pe care îl dă, îi ameliorează agresivitatea și negativismul, înlăturând pasivitatea. Adoptarea metodelor și reactualizarea strategiilor de învățare au ca prim beneficiu reinstalarea blocajelor sau regresia acestuia, echilibrul îi dă sentimentul de siguranță și încredere de care are nevoie, fiind mai deschiși la nou. În cadrul orelor de educație plastică s-a observat o schimbare în luarea inițiativei la activitățile ce au componentă ludică (joc), manifestare comună și specifică tuturor copiilor indiferent de starea lor.

O formulă eficientă de evaluare a copiilor ce au cerințe educative speciale, reprezintă evaluarea interpretativă care reprezintă un proces de colectare a datelor progresului făcut de către beneficiar, fără ca acesta să se simtă verificat, ce au rolul de a ne oferi nouă feedback despre punctul de unde s-a plecat și ce impact a avut asupra sa, metodele de predare.

Modul cum cooperează ne oferă nouă, educatorilor informații utile despre cum nu putem, în continuare, valorifica potențialul prin cele mai variate combinații disciplinare. Interdisciplinaritatea domeniului artei ne permit să tranzităm și peste alte discipline pentru a le testa aptitudinile, dar și posibilitatea de a operaționa și cu alte informații mai abstractivate, ceea ce îi va asigura succesul la o integrare mai ușoară la învățământul de masă obișnuit.

CAP XI INCLUZIUNEA PREȘCOLARILOR CU CES ÎN INVĂTĂMANTUL DE MASĂ ȘI RECUNOȘTEREA SOCIALĂ

XI.1 Tehnologia- metodă interactivă de învățare în educația plastică

În zilele noastre, spre deosebire de alte vremuri, informațiile nu mai sunt accesibile numai din cărți sau de la educatori, ci din mijloacele tehnologice media sau IT, fapt pentru care nu trebuie ignorată această posibilitate atât de la îndemână de a le ușura munca copiilor care nu au posibiltatea de a vorbi sau mânui un creion sau pensulă. Deși în învățământul de masă se încearcă o încadrare a acestui instrument în predare și învățare, procesul este unul greoi, profesorii preferând de multe ori metoda tradițională, dar care începe din ce în ce să piardă teren în favoarea IT-ului.

Cu ajutorul calculatorului, elevii cu diferite dizabilități fizice se pot folosi să-și manifeste inteligența și aptitudinile, antrenându-i în activități utile care îi fac să perceapă informațiile mult mai ușor și interactiv, permițându-le să fie acceptați în societate mult mai ușor, potrivit unor autori„percepțiile sunt procese senzoriale complexe și, totodată, imagini primare, conținând totalitatea informațiilor despre însușirile concrete ale obiectelor și fenomenelor în condițiile acțiunii directe a acestora asupra analizatorilor”. La orele de educație plastică, calculatorul (tableta) poate fi foarte ușor folosit de către preșcolar ca un instrument capabil să suplinească funcțiile deficitare acolo unde există, corectându-l automat și controlând fiecare formă de grafism. Un alt beneficiu al acestui instrument reprezintă lejeritatea pe care o da în faptul că nu se murdăresc, pot corecta ce au făcut sau pot face ce combinații vor în timp real. Prin realizarea programelor interactive create de educatori special pentru dificultățile copiilor, s-a observat o dezvoltare a atenției vizuale, a memoriei și chiar a verbalizării.

Calculatorul îi poate oferi elemente simple și programate astfel încât acesta să poată alege și combina culori, forme, linii, astfel încât să creeze lucrări artistice extrem de expresive, care mai apoi pot fi salvate mai multe variante și scoase la imprimantă. Independența pe care i-o oferă acest mijloc de exprimare îi dezvoltă capacitatea de învățare (asimilare), ele pot fi reexecutate de câte ori vrea și acasă, fiind urmăriți îndeaproape de un adult.

Fig. 6.1–Exercițiu de învățare a combinației culorilor

Spre exemplu dacă în cană avem vopsea galbenă și o amestecăm cu vopsea din cana albastră, ce culoare obținem? (vezi fig. 1.3)

Un alt exemplu de exercițiu de corelare a imaginii cu culoarea ce-l reprezintă (fig 1.4)

Fig. 6.2 –exercițiu interactiv -tehnica corelării imagine-culoare

Preșcolarii cu hiperactivitate sau agresivi pot acum beneficia de programe speciale care oferă o stimulare progresivă de la simplu la complex, imagini desenate sau de desenat care îl vor ține ocupat și concentrat cea mai mare perioadă de timp, stabilizându-le impulsurile și chiar eliminându-le atunci când acesta întra în interacțune cu acesta pe o perioadă mai mare de timp. Programele realizate vor putea să le spună semnificația imaginilor, simbolurilor, semnelor, a situațiilor precum și rezolvarea operațiilor de memorare/învățare a noțiunilor abastracte.

Intervenția profesorului/educatorului nu poate fi totalmente înlocuită, acesta doar împreună cu preșcolarul pot să-și verbalizeze experiențele a ceea ce au realizat, încurajându-i în permanență și venind în întâmpinarea acestora cu tipare și aplicații potrivite nivelului lor de învățare. Acolo unde avem de-a face cu probleme de comunicare se pot folosi programe cu funcție vocală, încurajându-i să le imite și să-și exteriorizeze emoțiile atunci când acesta îl felicită pentru misiunea îndeplinită corect. Interesul pe care l-am acordat metodelor interactive informatice pot oferi ca model pentru acei educatori care resping ideea recuperării copiilor cu CES și care preferă să-i îndrume pe părinți către alte instituții de gen, fără măcar a se încerca un minim interes, catalogându-i ca incurabili, privându-i, din păcate, de primul drept fundamental al copilului, la educație.

În urma experiențelor didactice privind alegerea materialelor de lucru folosite cu scopul de a recupera o serie de aptitudini și deprinderi bune de conduită, precum și cum se poate desfășura o oră de artă plastică în care nu se practică o predare pasivă, în care educatorul dă tema și elevul execută. Am văzut necesară elaborarea acestei lucrări cu scopul de a oferi un punct de pornire în actul de informare sau educare și din practica cu copiii mai greu educabili, fiind mai speciali. Deși metodele mele de învățare au fost primite cu un anumit scepticism, am avut însă libertatea de a-mi crea propriul curriculum de programe specifice în lucrul cu acești copii, în speranța recuperării a cel puțin o parte a deficiențelor pe care le au.

Toate aceste obiective și strategii presupun o activitate psihică intensă atât din partea educatorului, cât și a celui educat, de aceea este fără echivoc un efort de mare anvergură implicarea totală în activitatea de instrucție în comparație cu o clasă normală de masă „comportamentul copiilor cu nevoi speciale reflectă starea psihică și fizică, cauzate de anumiți factori de natură sociogenă“, de aceea mai întâi modelăm suflete și apoi caractere, arta folosindu-ne la a-i determina să proiecteze starea lor, putând ca noi educatorii să intervenim atunci când apare o abatere de natură să-i prejudicieze efortul educațional, aducându-l la o stare de liniște și siguranță. Spre deosebire de ceilalți copii, voința nu este atât de vizibilă datorită neîncrederii sau deficiențelor de a executa o anumită sarcină, astfel că tonul calm, cu o atitudine prietenoasă, va putea influența demersul sarcinilor propuse, adoptând o atitudine echilibrată, nerăbdăatoare, venind în întâmpinarea lor cu stimuli care vor crea imagini mentalie reflectate în opera de artă.

Imaginile mentale se proiectează sub formă de simboluri valabile în societatea în care trăim și care reprezintă o realitate modificată, fantezistă, diferită de tot ce știm că există, specific producțiilor patoplastice ale copiilor cu CES. În demersul meu didactic nu am urmărit să obțin opera de artă, ci cu ajutorul artei să-i obișnuiesc cu noțiunea de predare/invățare cu scopul integrării acestora și în alte grupuri/școli.

Psihoterapia cu artă la preșcolari cu CES din păcate este încă la stadiul de experiment de laborator, cu multiple interpretări și abordări ce țin de calitatea și stilul de predare al educatorilor. După mai multe ședințe de art terapie cu tehnologiile contemporane, s-a observat o ameliorare a simptomelor de anxietate, ostilitate și izolare, făcând posibilă o comunicare cu aceștia datorită facilității programelor cibernetice care le stârnesc imediat interesul.

Privind modul cum arta schimbă caractere, orice modalitate de a comunica cu aceștia reprezintă un pas înainte, continuând să repare acolo unde medicația și psihoterapia nu mai poate, recunoștința acestora și mulțumirea din ochii lor nu poate fi comparată cu niciun titlu onorific.

XI.2 Personalitatea educatorului de terapie expresivă plastică

Pentru a putea schița un portret al educatorului ideal este destul de greu, însă în primul rând, acesta trebuie să fie un om just, sensibil, cu mult tact, diplomație și răbdare, deoarece a lucra cu copiii cu nevoi speciale nu este o muncă cu totul ușoară, ci zi de zi este nevoie de cercetare, de pregătire atât psihologică, cât și aptitudinală, pentru a adopta metode și strategii de inițiere specifice competențelor acestora. Capacitatea de a le insufla frumosul în viață vine din pasiunea pe care o are educatorul și empatia acestuia de a se încăpățâna să “vindece” suflete, sporindu-i profesionalismul. Energia latentă a preșcolarilor cu CES necesită un ghidaj adecvat, cu instrumente și materiale potrivite educației plastice, susținând în permanență o atmosferă de grup armonioasă propice creativității. Cooperarea acestuia cu alte instituții responsabile pentru evoluția acestuia din punct de vedere psihic și fizic face din acest proces unul viabil și nu imposibil.

Arta pedagogică constă în valorificarea aptitudinilor preșcolarilor indiferent de gradul de dificultate pe care îl preîntâmpina “copiii au nevoie de ceva mai mult decât iubirea și protecția adulților pentru a duce la capăt această dublă sarcină de adaptare și construire. Au nevoie de ajutorul lor activ.”. Perspectiva psihosocială a managementului unui grup de preșcolari cu CES aduce în prim plan necesitatea unui educator de terapie expresivă plastică care poate îndruma corect activitățile creative către progres și performanță. Perspectiva acestuia de a obține rezultate rezidă din implicarea sa atât din punct de vedere afectiv, cât și cognitiv, stimulându-le voința și liberul arbtriu, acțiunile sale având ca continuitate integrarea acestora într-un învățământ normal.

Pentru a facilita această intregrare, acesta trebuie să se folosească de toate demersurile didactice propuse sub diferite forme de organizare, aceasta reprezentând “o modalitate de proiectare a procesului de învățământ la nivelul dimensiunii sale operaționale, realizabilă în diferite contexte (frontale-grupale-individuale), în clasă, în afara clasei (școlare-extrașcolare), conform obiectivelor pedagogice elaborate la nivel general, specific și concret).”.

Copilul preșcolar îndeosebi cel care prezintă nevoi speciale educaționale se adaptează mult mai greu într-un mediu educațional, relaționează aproape deloc cu grupul sau educatorul, de aceea primele lecții ar trebui să fie acele de autocunoaștere și relaționare cu membrii grupuluii. Pentru aceasta este necesară to timpul ăsta o atitudine calmă, empatică, într-o atmosferă plăcută de joc, fără a-i interzice sau priva de a explora anumite obiecte din jur.

Educatorul se găsește aici nevoit să fie sursa motivării acestuia, încurajându-l în permanență să se exprime în voie. Spațiul ar trebui amplasat de preferințăăa într-un loc unde lumina este naturală și au la îndemână materilale și instrumente specifice educației plastice. Centrul Artă are menirea de a veni în universul copiilor cu experiențe inedite, străine de tot ce a văzut sau știut în viața reală, amplificându-i conceptul de sine și expresivitatea emoțională, dezvoltându-l către o societate în care dacă esti diferit, ești respins, însă prin fenomenul artistic acceptarea se realizează mai ușor, înțelegându-i motivele și preferințele din spatele lucrărilor și astfel le permite să îl cunoască mai bine.

Fig.7.1 Joc didactic explicativ

Activitățile la preșcolari, de obicei, sunt practice, de aceea nu de puține ori educatorul se trezește desenând cot la cot cu copiii, dându-le încredere și făcând actul artistic mult mai plăcut, această abordare fiind una de tip flexibil, se cuvine să experimentezi în funcție de evoluția copilului și nevoia sa de a progresa, decât să uzezi o materie care nu are altceva decât rolul de a oferi bună dispoziție copiilor. Atingerea obiectivelor depind în cea mai mare măsură de competențele și stilul educatorului de a preda, care prin felul său de a fi și de a se comporta cu preșcolarii greu educabili are ca misiune aceea de a-i forma pentru viitor, pentru școală. Manifestarea didactică a educatorului ține foarte mult de dăruire și pregătire, astfel el va putea să se transpună în universul celor mici pentru a-i putea motiva și inspira să reușească. În cazul educatorului de expresie plastică, pregătirea în domeniul artei plastice este o trăsătură sine qua non, ce face posibilă cunoașterea lumii culorilor dintr-o perspectivă corect ghidată.

Această intervenție este necesară încă de la cele mai fragede vârste pentru a preveni viitoarele obstacole care i-ar putea periclita integrarea la o școală normală, în strânsă legătura cu familia și cu alți specialiști implicați. Integrarea acestuia nu este îndeajuns pentru ca elevul să primească tot suportul necesar învățării, ci trebuie urmărită incluziunea acestuia, proces de pregătire a instituției și a educatorului de a veni cu teme individualizate pe fiecare nevoie a copilului, fenomen greu de realizat, dar nu imposibil. Cu ajutorul artei plastice, această incluziune se poate realiza extrem de ușor, deoarece aceștia adoră să deseneze, ceea ce face ca acest proces să ne fie ușor de modelat în spiritul bunelor deprinderi.

Din cauza numeroaselor cazuri de tulburări în rândul celor mici, m-am văzut nevoită să vin în ajutorul acestora cu această cercetare, care poate oferi un imbold educatorilor care au studii de artă, să-și folosească această abilitate pentru a îndruma viitorul acestora. Recunoscând faptul că nicio integrare a copiilor cu CES nu este una ușoară, există posibilitatea mulării planurilor de lecții în raport cu capacitățile sau dificultățile lor, care să-i poată permite să fie cat mai autonom posibil, liber de un însoțitor sau părinte. În cadrul orelor de educație plastică, de cele mai multe ori, nu este nevoie pentru copil să-i realizezi sarcina, nici nu este indicat să se facă, ci doar încurajat să preia inițiativa de a se exprima cum simte.

Menținerea climatului de toleranță și egalitate în colectivul de copii facilitează bunul mers al orelor, distrăgându-le mintea de la problemele pe care le au și înclinându-le către procesul creativ. Creativitatea preșcolarilor se manifestă cel mai tare atunci când este abordată prin joc, “Jocul culorilor”, “Joaca de-a pictorul”, copiii fiind foarte ușor atrași de obiecte colorate, materiale inedite, ceea ce ne ușurează nouă, educatorilor, munca, putând jongla și modifica în permanență temele și strategiile, asigurându-se în special socializarea.

De asemenea, lucrând cu acest tip de copii, vei întâmpina abateri de comportament, negări sau lipsă de interes, însă acest lucru nu trebuie să pună punct demersului didactic, ci din contră să fii întotdeauna pregătit să intervii cu altă metodă, fără a-l critica sau ignora. Captivați de mijloacele mass media și internet, copiii nu mai sunt atât de concentrați la orele de artă plastică, deschiderea lor către această disciplină ține numai de capacitatea educatorului de a-i apropia și de a le stârni curiozitatea.

Însă cu timpul am observat un progres remarcabil atunci când au avut voie să folosească ce materiale doresc, să vorbească oricând, fără reguli sau restricții, ceea ce a dus la o atmosferă relaxantă de lucru, îmbogățindu-le vocabularul cu termeni specifici artei plastice. Experimentarea unor metode inedite de a desena stârnesc curiozitatea, astfel că nu după mult timp se vor putea observa și rezultatele sale, vrând să-ți arate că poate și el. Trebuie ținut în permanență cont de capabilitatea copilului de a întreprinde o sarcină, astfel educatorul trebuie să fie pregătit cu mai multe alternative de a realiza sarcina, atunci când copilul refuză sau nu poate face un lucru

Fig.7.2 Exercițiu de grup-desen liber

Poziția educatorului influențează direct evoluția formală a copilului, aducându-l aproape de normalizare, oferindu-i un model de bune practici și dându-i șansa de a se afirma. Recunoașterea nevoilor speciale reprezintă prima misiune care stă la baza educației, calitatea vieții lui schimbându-se radical, oferindu-i șansa să se dezvolte armonios. Arta plastică este doar una dintre terapiile care vin în sprijinul acestor copii, simțind copilăria ca toți ceilalți. Aceasta urmărește cultivarea aptitudinilor creative, talente ascunse, proiectarea intereselor și dorințelor, acordându-i însemnătate și recunoaștere a meritelor..

Dacă, de exemplu, copiii nu reușesc să memoreze culorile, se încearcă abordarea din mai multe puncte de vedere, prin joc cu obiecte reale (cuburi colorate, baloane) sau să folosești alături de el culoarea respectivă, exersându-i învățarea motorie ce “se concretizează în articularea mișcărilor simple, singulare, în sisteme funcționale unitare integrate, fie cu valoare instrumentală, subordonate rezolvării unor sarcini, fie cu valoare finalistă în sine”. Caracterul social al jocului le concreatizează în minte termenii abstracți asociate cu ceea ce este în jurul lor, nefiind doar un mijloc de divertisment, ci intervenția acestuia îl pregătește pentru viață, oferindu-ne nouă feedback despre cunoștințele dobândite. Jocurile de rol le oferă copiilor libertatea de a se manifesta, prin limbajul lor propriu, incurjându-i in permanenență să exploreze și să încerce lucruri noi, doar așa iși vor recăpăta încrederea in ei, contribuind la formarea lor ca oameni ce vor deveni viitorul societatii, nu infrânându-le firile creative și dezinvolte, subtituindu-le cu reguli si interdicții.

Scopul orelor de educație plastică au ca influență dezvoltarea sensibilității artistico-plastice, pentru semnele și simbolurile artei, este modalitatea prin care acesta face cunoștință cu tehnici noi, precum și instrumente de lucru inedite. Rezultatele terapeutice ale orelor de educație vizual-plastică se regăsesc în eliminarea dependenței copiilor de un sprijin, această atitudine de neputință fiind aproape în cele din urma anihilată, reducându-se doar la acceptarea intervențiilor din viața reală a situațiilor neapărat necesare. Dependențele de orice fel împiedica terapia să-și facă efectul, de aceea este bine să-i orientăm spre lucruri pozitive care îi fac fericiți, doar așa putem să vorbim despre schimbare.

Reechilibrarea copiilor afectați de anumite tulburări psihice trebuie să fie un scop în sine, de aceea orice joc care include cromoterapia, vin să restabilizeze pulsurile provocate de boli (stări), facilitând și restabilind relațiile interumane necesare unei mai bune incluziuni școlare.

În fiecare joc se regăsește o temă plastică “Laboratorul de culori”, “Ploaia colorată”, “Caută și completează tabloul”, jocuri didactice care antreneaza la participare, la început din curiozitate ca mai apoi chiar să-i facă plăcere și să vină cu elemente noi. Am adus la clasă eprubete, apă colorată și pipete și i-am provocat pe copii să folosească o culoare amestecând-o cu alta culoare pentru a descoperi noi culori, ca mai apoi tot cu ajutorul pipetei să o așezăm într-o ploaie colorată.

Fig.7.3Tehnica pulverizării cu apă colorată- joc colectiv realizat de copiii cu probleme motrice de mânuire a instrumentelor tradiționale de artă plastică

Prin intermediul jocurilor didactice te asiguri că preșcolarii nu se plictisesc, participă toți învătându-i și prin imitare. Educația prin joc obișnuieșc copilul cu munca, dezvoltându-se și fizici, anihilându-se treptat tulburările de comportament respinse de societate. Această formă de activitate obișnuiesc copilul cu formele, învață culorile și le mânuiește, descoperă combinații de tehnici de a picta sau desena dezvoltându-i liberul arbitru și atenția. Creația plastică are rolul de a proiecta în realitate tensiunile intrapsihice care îl frământă, aceasta fiind una din modalitățile individului de a se elibera, în cadrul acestora nu se urmărește producția de opere de artă, ci detensionarea spiritului creativ, care există în oricine.

Jocul poate avea rolul de a înlătura pasivitatea preșcolarului, din acel moment devine activ, implicat, antrenându-se să găsească soluții și idei. Pentru tema “Caută și completează imaginea”, am adus la clasă planșe mari ce aveau desenate conturul unor obiecte/legume/fructe, aceștia trebuind să nimerească cu degetul colorat interiorul formei din șablon.

Fig7.4 exercițiu de grup- Tehnica de umplere a formelor din șablon cu degetele realizate de doi copii cu probleme oculare minore

Cele mai plăcute activități pe care le poți realiza la copiii preșcolari sunt cele în care se folosesc de mânuțe, degețele, aceștia dau frâu imaginației mai ușor, creând forme și pete spontane de o expresivitate aparte. În cadrul orelor de educație plastică diferențele dintre copii nu sunt observabile atunci când vine vorba să pictăm, ceea ce demonstrează că arta este un limbaj universal al tuturor copiilor, noi suntem doar traducători.

În lipsa altor căi de comunicare cu preșcolarii greu educabili sau cu diferite tulburări, s-a născut terapia creativă cu artă, formă de exprimare non-verbală prin care aceștia cu ajutorul elementelor de limbaj plastic sau simboluri ne “vorbesc” despre ce simt și ce-și doresc. Abordarea prin art-terapie ne face mai ușoară munca nouă, educatorilor, pentru a avea un punct de pornire în educația acestuia, cu rol eliberator și vindecător câteodată. S-a constatat că educatorii care folosesc desenul și pictura ca metodă de educare au parte de preșcolari mai sensibili, creativi și încrezători, limbajul acestora îmbunătățindu-se remarcabil. În cazul copiilor cu CES acest proces permite artei să le îmbunătățească motricitatea fină (pictura cu degetele), gândirea creativă (imaginația) și găsirea de soluții (jocuri).

Proiecția este metoda prin care mecanismele mentalului evaluează și adaptează copilul la realitate, doar prin acest mod ei ajung la noțiunea de învățare, de conștientizare a propriului sine. Între ceea ce desenează copilul și emoții sunt în strânsă colaborare, de aceea nu de puține ori se pot observa scene domestice, vizite sau situații de viață pe care acesta și-a dorit să le reprezinte, într-o combinație unică de culori și forme, cu semnificații personale, astfel trecând mai ușor prin traume sau boli. Valențele psihoterapeutice pe care arta le poate genera în colectivul unui grup, permit acestora să aibă o șansă la o incluziune mai permisivă, conturând un caracter util pentru societate.

Activitățile ce au avut nevoie de abilitate manuală, au adus îmbunătățiri semnificate în ceea ce privește coordonarea ochi-mână, dezvoltarea gustului pentru frumos și a simțului artistic, ceea ce a demonstrat că în fiecare copil există un potențial latent care abia așteaptă să învie, fiind captiv în propriile frici. Terapia cu artă nu cunoaște noțiunea de greșeală, de aceea orice modalitate de a reprezenta ceea ce simți face parte din natura umană și necesită a fi exploatată. În pedagogia curativă acest rol de revelator al potențialului creativ nu este exclusiv o misiune a oamenilor de specialitate, ci o misiune comună atât a familiei, cât și a educatorilor, ce a demonstrat că legăturile afective pe care le întreprinde copilul cu oamenii din jurul său îi influențează sau chiar modifică temperamentul.

Scopul pedagogiei curative cu mijloace artistico-plastice este acela de a debloca simțul copilului pentru frumos, bine, responsabilizându-l să evolueze, ajungând să fie cât mai puțin dependent de oamenii din jur. Direcția pedagogiei curative nu este de a diagnostica o tulburare, ci se concentrează pe ideea de activare a resurselor deja existente și care trebuie exploatate la maxim în perioada preșcolarității îndeosebi. Sarcina educatorilor care aleg acest tip de terapie este una dificilă, dar nu imposibilă, cu recompense mai mult decât satisfăcătoare, atunci când poți observa cum înflorește un copil sub ochii tăi, un Pygmalion al educației prin artă.

Bagajul de aptitudini și deprinderi fac parte din curriculum-ul său ca viitor membru al societății, de aceea înclinațiile sale trebuie atent analizate și exersate pentru ca acesta să-și găsească rostul în lume, doar așa vor putea face față problemelor. Modalitatea prin care noi putem afla ce-l interesează sau pasionează o reprezintă desenul, astfel că nu trebuie deloc neglijată manifestarea sa și ceea ce el desenează, putându-le releva ce vrea să devină sau să facă pe viitor. De multe ori, etichetarea copilului ca fiind bolnav nu aduce niciun beneficiu, ci trebuie să fie pentru noi, educatorii, un punct de pornire, o idee că trebuie să realizezi un program individualizat cu acesta bazat pe percepțiile și competențele acestuia, doar așa se poate educa/modela personalitatea.

Pentru dezvoltarea gândirii creative se poate folosi exerciții de expresie grafică gen “Continuă tabloul”, folosindu-se de ce are la îndemână pentru a continua planșa pe care le-am dat-o și care cuprind linii drepte, curbe, forme simetrice sau iregulare, astfel aceștia vor avea un punct de plecare către o nouă lucrare. Acest exercițiu poate fi realizat și în grup, fiecare punându-și contribuția personală în lucrare, dându-le posibilitatea de a se deschide către cooperare.

Un alt joc care dezvoltă observația și răbdarea o reprezintă desenul după conturul formei, modalitate de a realiza lucrări mult mai repede și care mai apoi vor dori să le umple în culorile preferate.

Pentru a continua jocul se pot, ulterior, decupa și realiza un exercițiu de grup cu tema “Cine lipsește?”, astfel aceștia au în față un panou cu o planșă tip peisaj, unde aceștia vor trebui să-l completeze cu figurinele lor pe care le-au realizat, imaginația și creativitatea constând în modul inedit cum aceștia observă lucrurile din jurul lor.

Pentru a introduce elemente distractive în orele de educație plastică se pot crea jocuri cu tragere la sorți, ca mai apoi acesta să deseneze obiectul care era scris pe bilețel, dezvoltându-le spontaneitatea, voința și curajul. Pentru a-i învăța mersul lucrurilor în viața reala, același tip de joc se poate face cu tematici domestice sau sociale gen “când ești la baie de ce ai nevoie dimineața?”, “când mănânci, de ce ai nevoie la masă?”, astfel aceștia pot completa cu formele decupate necesare, completând tabloul domestic, ori să deseneze după model în față (periuță, săpun, lingură, cană).

Acest tip de joc le captează atenția către detalii, aceștia având voie fiecare să atingă lucrul respectiv și apoi să îl reprezinte pe care îl dorește, joc interactiv ce le dezvoltă și limbajul, identificând mai ușor obiectele din jurul lor. Educatorii care au în subordine copii cu nevoi speciale, este important să atingă și acest gen de activități cu scop instructiv-educativ, deoarece trebuie pregătiți pentru viață și nu pentru vreun scop personal. Experiențele directe cu strategii de învățare inedite crează o atmosferă relaxantă de lucru, neplictisitoare, interactivă, cu rezultate satisfăcătoare. Întotdeauna trebuie căutat să realizăm teme care au ca scop dezvăluirea percepțiilor sale curente, de asimilare a informațiilor în mod eficient și practic, nu doar predarea de noțiuni abstracte.Ținând cont în permanență de capacitățile copilului, vei putea reuși să ai la clasă implicare, rezultate și dincolo de instituția școlară, împiedicând apariția frecventă a disfuncțiilor organismului, ce aduc ca beneficiu o dezvoltare a gradului de adaptare la sistemul vieții actuale.

Tratarea diferențiată a copiilor în funcție de capacitățile fiecăruia fac parte dintr-un sistem educațional ideal, fiind o provocare pentru educatorii care aleg acest tip de formare. Acest principiu instructiv vine din nevoia de adaptare a materiei la gradul înțelegerii acestora, cu teme preponderent demonstrative și aplicative, menite să dezvolte și să stimuleze atât motric, cât și psihic copilul, doar așa se vor putea vedea rezultatele utilității sistemului de învățământ ce conduce la ideea comform căreia „procesul de învățământ reprezintă exercitarea funcțiilor esențiale – predare, învățare și evaluare – concretizate în strategii, metode, procedee, forme de organizare a elevilor” propunând ca noutate o învățare în funcție de capacitățile diferite ale elevilor, urmărindu-i îndeosebi să îi ajuți pe cei mai dificil de educat și nu să te concentrezi pe cei care se descurcă și singuri. În felul acesta se urmărește valorificare potențialului individual a copilului și care are ca drept finalitate randamentul școlar, evitându-se eșecurile/blocajele.

Principala strategie individualizată de educație trebuie gândită și organizată în toate cele 3 forme: activități individuale, de grup, frontale, fiecare având la bază tehnici de solicitare a gândirii creative și a simțului estetic. Important este ca educatorul să urmărească în permanență atribuirea de informații de la particular la general, de la simplu la complex, cu obiective realiste realizabile pe termen scurt-mediu. Trebuie avut în vedere atât cantitatea, cât și calitatea informațiilor, factorii decisivi în asimilarea obieciurilor cu caracter artistic, scopul fiind unul terapeutic și nu unul standardizat.

Pentru a se atinge activitatea de învățare diferențială este necesară adoptarea de teme individuale în funcție de ritmul fiecărui copil:

teme de recuperare – sunt realizate pentru copiii care au lacune în realizarea unei sarcini sau învățării unor noțiuni (ex: “Completează corect culoarea fructului/obiectelor”);

teme de dezvoltare – sunt formulate în special pentru copiii care au prezentat un progres în cadrul orelor de educație plastică și care vin pentru îmbogățirea vocabularului (ex: “Care din obiecte au culoarea roșie”);

teme exerciții – sunt fișe de evaluare a noțiunilor învățate și care urmăresc progresul/lacunele fiecărui copil în parte (ex: “Ce culoare iese din galben + albastru?”);

teme de grup – sunt exerciții care vizează îndeosebi socializarea cu ceilalți colegi, creând legături de prieteni și care au ca scop independența de un educator de sprijin (ex: “Potriviți culoarea în peisaj.”);

teme individuale – sunt teme personalizate care se axează pe consolidarea unor deprinderi/abilități și exersarea limbajului (ex: “Familia mea”, “La zoo”).

În funcție de aceste teme se pot realiza fișe de lucru acasă ce pot fi rezolvate cu părinții și care completează vocabularul preșcolarului într-un cadru familiar, relaxat (pentru cei care dau randament alături de o figură apropiată lor de suflet). Aceste teme nu sunt date pentru a putea eticheta un elev dacă este slab sau bun, ci pentru a reformula alte și alte exerciții în jurul lacunelor pe care nu le însușesc.

Întotdeauna învățarea iși are startul pornind de la ce-i place sau nu elevului și în funcție de asta se pot realiza exerciții cu tematica potrivită gradului său de interes. Aceste teme au menirea de a consolida cunoștințele predate, de a motiva în permanență interesul pentru un anumit subiect, precum și încurajarea acestuia de a realiza sarcinile în felul săuu propriu, comparativ doar cu sine însuși.

XI.3 Obiectivele învățamantului formativ diferențiat

Obiectivele art-terapiei cu forme, culori și imagini urmăresc îmbogățirea senzorială și vizuală a creatorului și nu a receptorului, de aceea valoarea proiectivă a acestuia a reprezentat pentru mulți art-terapeuți un centru de interes. Alegerea metodelor de intervenție depind de obicei de alegerea educatorului și ceea ce urmărește acesta, împreună cu o serie de alți specialiști care pot veni cu sugestii în elaborarea programelor și strategiilor de predare. Dacă la început se urmărește dezvoltarea motricității, cât și abilitatea de concentrare, mai apoi se poate interveni cu teme libere ce nu îngrădesc în niciun fel copilul, abia atunci se va putea reuși o reorientare a înclinațiilor sale către alte și alte noi tehnici de reprezentare. Introducerea sistematică a limbajului plastic sub diferite forme, încurajează voința și motivația generându-se lucrări expresive autentice.

Obiectivul principal al învățământului formativ trebuie să urmarească doar progresul individual și nu colectiv, astfel vei putea să-i îndrumi către o activitate în care va putea face performanță, venind astfel și recunoașterea meritelor acestora în cadrul societății. Doar prin astfel de exemple se va putea schimba mentalitatea oamenilor că aceștia sunt irecuperabili, crescând gradul de toleranță în rândul acestora, facilitându-le o incluziune reală în învățământul de masă obișnuit. Orice formă de artă pe care un preșcolar cu CES ne-o dă, transmite printr-un limbaj propriu laturile personalității sale, precum și preferințele/interesele sale. Inconștient de valoarea terapeutică pe care arta i-o dă, preșcolarul se vede nevoit să folosească acest teren neutru pentru a comunica cu lumea exterioară, dorind să-l cunoaștem îndeaproape, astfel că prin creativitatea lui se folosește de mijloacele comune artei pentru a explora o multitudine de opțiuni și sarcini, cu condiția ca noi educatorii să fim receptivi la mesajele lor.

Această formă de artă este indispensabilă atunci când suntem martori la dificultățile pe care le întâlnesc copiii cu probleme, cei mai mulți fiind orbi sau surzi la nevoile acestuia, satisfăcându-i doar nevoile cu caracter fizic, însă adevăratele probleme sunt de ordin psihoemoțional, acumulate din cauza frustrărilor ori respingerii, aici intervenind educația artistică, completându-i lacunele cu forme de artă (desen, pictură, modelaj) și astfel exteriorizându-și toate aceste emoții negative “obiectivele educației estetice sunt multiple, de la formarea unui gust estetic până la cristalizarea unui ideal estetic înalt, dar socotim că principalul ei obiectiv practic trebuie să fie acela de a ne face apoi să trăim în fața operei de artă, o autentică emoție estetică, să resimțim bucuria, satisfacția plenară în lipsa căreia restul nu este decât vorbărie goală, pedanterie sofisticată a unui orb despre pictură sau a unui surd despre muzică.”.

Tot acum este vârsta când trăirile afective își pun cel mai mult amprenta pe personalitatea lor, ceea ce ne obligă pe noi, educatorii, la acordarea unei mari importanțe a modului cum intervenim ca să putem comunica cu aceștia, stimulându-i în permanență cu/prin frumos, abordând în permanență lecțiile sub formă de joc, stârnindu-i curiozitatea și inițiativa. Latură a caracterului infantil, jocul rămâne principal în dobândirea cunoștințelor și deprinderilor, jonglându-se atât cu limbajul artistic plastic, cât și cu exercițiile tehnice.

Alege, organizarea, dar și realizarea acestor sarcini se fac în funcție de obiectivele educaționale propuse, ținând cont de capacitatea copiilor de a percepe și realiza acel lucru, dar și prin strategii educaționale ce au corespondent în viața reală.

În domeniul artistico-plastic vom putea urmări obiective precum:

să redea lucrări cu tematici diverse;

să folosească tehnici specifice artei plastice;

să recunoască elementele limbajului plastic;

să recunoască instrumentele de lucru;

să exerseze combinații de elemnte plastice;

să realizeze lucrări plastice expresive.

Activitățile artistico-plastice constituie terenul propice pentru experimentare și exprimare, locul unde greșeli sau reguli nu există, doar voință și plăcere, caracteristică imaginației infantile.

Această abordare a copilului din perspectiva artistico-plastică reprezintă un proces de inițiere în tainele artei și capacitatea acesteia de a fi asimilată prin metode creative, în care acesta se regăsește și se identifică cu lucrarea sa, devenind în cele din urmă un receptacul de creație ce reproduce creații expresive personale. Din practica lor, putem concluziona talentele ascunse îndrumându-i spre domeniile favorite, participând la cursuri sau concursuri. Prin cunoașterea culorilor și folosirea lor, preșcolarii vor reuși să aprecieze un obiect de artă, să fie sensibilizați de ideea de frumos, dorind apoi și ei să o reproducă. De-a lungul timpului s-a observat o scădere a potențialului creativ odată cu creșterea copilului spre vârsta adultă, de aceea este necesară intervenția artistico-plastică în viața copilului mic, pentru a-l învăța din timp să se manifeste așa cum simte și nu cum ar trebui. De aceea consider educabilitatea prin creație un mod important în elaborarea programelor educative din orice domeniu, formându-i-se răbdarea, îndemânarea și simțul estetic.

Prin activitățile plastice, preșcolarii vor putea mai ușor să identifice frumosul din natură, dezvoltându-i propriile impresii pe care i le lasă anumite fenomene sau tablouri. Percepția vizuală necesită a fi ghidată corespunzător către frumos, să observe forme și culori și să le contemple, nefiind distrași de la activitățile lor creative către scopul nostru propriu. Fiecare își are ritmul său propriu, astfel că vom putea să-i sprijinim cu răbdare și perseverență, cu informații care îi potolesc setea de a afla, de a descoperi, de a experimenta.

Această educație trebuie începută încă din grădiniță, de aceea este necesară luarea măsurilor de undeva, ca punct de pornire, ignorând în permanență pregătirea copiilor cu cerințe educative speciale au ca drept rezultat abandonul școlar, deci analfabetizarea. Responsabilitatea sistemului de învățământ trebuie să se asigure de o actualizare a strategiilor și tehnicilor de abordare a informațiilor, pentru a fi accesate de către toți copiii, cu teme mai des demonstrativ-aplicative decât teoretico-abastracte, doar așa vom avea randament școlar la clase.

XI.4 Integrarea copiilor cu CES în învățământul de masă obișnuit

Integrarea propriu-zisă face referire la pregătirea terenului specific și pentru acest gen de copii care pot veni cu un bagaj de responsabilizare și mobilizare atât a colegilor, cât și a educatorilor, lăsându-l să progreseze în ritmul său propriu alături de copii normali, cu sprijinul necesar, pentru a învăța comportamente sănătoase și uzuale, ce îi permit să se comporte la fel ca ceilalți în cele din urmă. Șansa la o participare socială în învățământul de masă obișnuit nu trebuie să devină un vis nerealizabil, de aceea se încearcă orice mijloc de comunicare cu aceștia în îndeplinirea scopului suprem, acela de educație. Stigmatizarea și refuzarea educației acestor copii nu fac altceva decât să mutileze o societate de oameni care pot fi și ei utili într-un domeniu, chiar descoperind lucruri noi care duc la progresul acestei lumi, viziunea lor diferită fiind indispensabilă pentru învățământ, ceea ce conduce la ideea că noi trebuie să învățăm de la ei și nu invers. Educația integrativă nu trebuie să rămână doar în cărți sau teorie, ci este timpul pentru ca și educatorii să se autoinstruiască pentru viitor, deoarece cazurile copiilor cu CES este în creștere, ceea ce face din învățământul școlar un loc slab pregătit și din acest punct de vedere apare discriminarea și refuzul drepturilor acestora de a participa la o educație potrivită.

Din dorința de a penetra acest sistem rigid de predare, am pus la dispoziție toate cunoștințele mele dobândite în urma orelor de studiu în cadrul Universității de Arte Plastice și Design, fapt pentru care a condus la abordarea acestui studiu: modalități de a învăța elevul cum să învețe cu ajutorul artei plastice, în scop terapeutic. Sensibilizarea preșcolarilor prin terapii artistice cunoaște cea mai bună cale de a modela comportamentele nedorite, îndreptându-le către progres.

În artă cuvintele nu au ce căuta, intenția și gestul fiind importante, ele “comunică” cu exteriorul, cu ajutorul semnelor grafice și a simbolurilor, culoarea având puterea de a completa bagajul emoțional al obiectului reprezentat. Linia este inima tabloului, ceea ce oferă dinamism și emoție, fiind prezentă frecvent în desenele copiilor încă din primii ani de viață, acolo unde nu a fost atinsă de prejudecăți, ci din instinct redată. Formele sunt elemente legate de realitate, de ceea ce a văzut sau a trăit copilul, de aceea ele apar în timpul dezvoltării conștiinței de sine. Vârsta preșcolarității este terenul cel mai fertil din acest punct de vedere, energia și sensibilitatea acestora fiind alimentată de o curiozitate proprie infantilității, efectele formării către domenii artistice având cel mai bun loc de a se dezvolta. Comportamentul acestora au suferit schimbări majore în timpul orelor de educație plastică, unde au putut să se exprime în voie fără sentimente de vină sau inutilitate. Tulburările de orice fel pot aparea și la copiii perfect normali și sănătoși, de aceea trebuie să fim pregătiți pentru a-i întâmpina cu informații potrivite interesului lor, să-i reabilităm pe drumul cel bun și nu să accentuăm comportamentele negative prin critici și reproșuri. Nevoia de atenție există în toți copiii, de aceea mediul de invățare trebuie să-i vină în ajutor, nu să-l respingă, doar așa accesele de emoții vor putea fi restabilite către activități plăcute. Pentru că trăim într-o societate a diversității umane, trebuie și învățământul să fie în pas cu progresul uman, doar așa schimbarea va putea avea loc în cazul cerințelor speciale necesare copiilor cu programe educative. Deficiențele nu trebuie să fie o piedică în procesul educativ, deoarece educația este universal valabila pentru toti copiii și poate fi în permanență adaptată nevoilor și cerințelor acestora, nu pasate către instituțiile speciale.

Activitatea de predare cu ajutorul artei plastice reprezintă o manieră nouă de educație prin care copilul conștientizează lumea vizibilă și o reformulează prin prisma propriului afect în operele sale, ca fiind singura modalitate de cunoaștere a personalității acestuia, așa cum C. Frelder considera “activitatea artistică se naște în clipa în care omul se află față în față cu lumea vizibilă ca în fața unei curioase enigme. Creând o operă artistică, omul pornește o luptă cu natura, nu pentru existența lui fizică, ci pentru cea mentală. Arta a fost și este unul dintre instumentele esențiale ale dezvoltării conștiinței umane. Înțelesul artei constă în faptul că ea este o formă particulară de activitate prin care omul nu numai că încearcă să integreze lumea vizibilă în conștiința sa, ci este silit să o facă în virtutea proprie sale fire.”.

XI.5 Produsele artistice ale copiilor cu CES

Produsele artistice ale copiilor sunt limbaje codate sub formă de mesaj, care au un scop independent de voința acestuia de a transmite emoții și sentimente prin care nu s-ar putea în alt mod cunoscut de ei, completand Tomșa afirmă că „limbajul, constituie un element semnificativ pentru organizarea funcționalității psihocomportamentale”. Această manifestare necesită un receptor, de aceea proiecțiile acestuia reprezintă dovezi ale mărturiilor sale, prin care subconștientul încearcă să se elibereze de tensiune și traume. Explorarea din primii ani de grădiniță îi definesc înclinațiile și preferințele, construind punți către lumea reală, în vederea creșterii sale ca persoană. Fiecare desen al copilului derivă din deprinderile și capacitățile sale de percepție a ceea ce vede sau aude, nicidecum cu scopul de a face artă, acest proces fiind subiectiv, cu rol egoist de a se autovindeca atât psihic, cât și emoțional. Pentru că arta nu are nevoie de cuvinte pentru a comunica, a reprezentat pentru mulți copii cu cerințe educaționale speciale singura șansă de a se face vizibili, de a se hrăni cu experiențele artistice până când este cât de cât epuizat potențialul energetici creativ. Prin adoptarea artei ca formă de educare, s-a reușit micșorarea diferențelor dintre copii, ajungându-se la o mai bună relaționare cu aceștia dând astfel valențe noi educației.

Așa cum boala are nevoie și de medicamente putem spune că terapia cu artă vizuală este medicamentul pentru suflet. Ea nu dă posibilitatea de a visa și de a ne imagina orice dorim, fără ca cineva să ne ceară explicații. Copiii rezolvă aceste probleme extrem de facil, descoperind repede satisfacția pe care o dă niște simple culori așezate într-o anumita formă simbolică. Nu trebuie să căutăm în desenele copiilor forme naturaliste, corect executate, ci modul cum s-a “jucat” cu liniile, culorile și formele, în ce corelație le-a integrat și ce semnifică pentru ei desenul respectiv.

Deși nu se vede cei care au nevoie de art-terapie sunt copiii “obosiți”, această oboseală nu vine din efortul intens fizic, ci psihic, eforturile lor de a fi acceptați, situațiile frustrante de zi cu zi, precum și incapacitatea lor de a face unele lucruri, obosesc mintea, de aceea prin intermediul artei plastice se poate elimina aceste sentimente și stări care sunt ca un obstacol în calea vindecării și regăsirii de sine. Unul din jocurile cele mai interesante pe care le-am abordat a fost acela de a-i provoca la un “blind painting” (picture pe nevăzute), unde copiii au fost legați la ochi, nu înainte de a le arăta coala mare de hârtie și cutiuțele cu tempera și i-am inclus într-un joc al minții creative, astfel au avut de pictat ceea ce își imaginează exclusiv și nu ceea ce ar putea vedea în jurul său, pentru a nu fi influențați în vreun fel. . De exemplu, se poate aduce la clasă o păpușă de ventriloc, care v-a participa ca lider în activitatea de joc, învățându-i mult mai interactiv, noțiuni ale limbajului plastic (forme, culori, linii), dovedindu-se o metodă benefică și amuzantă de a “preda altfel” și care de fiecare dată le stârnesc interesul și curiozitatea, stimulându-le nevoia de colaborare și comunicare, în cazul nostru cu un personaj din basme/desene animate.

Fig.X Tehnica amprentarii –joc colectiv “blindpainting”realizata de copiii cu cerințe educative speciale

Deși la început au fost reticenți în a fi privați de unul din simțuri, încet încet au acceptat să intre în joc, dorind fiecare să-și aleagă dinainte culorile pe care vor să le folosească. Această experiență de a face forme spontane fără a le vedea, estea cea mai bună formă de a picta, liberă de prejudecată, ce vine doar din impulsul gestual al copilului creând forme pe care le-au imaginat.

Reproducerea imaginilor mentale prin această tehnică că aceștia au reușit să creeze lucrări abstracte extrem de interesante, în care apoi am încercat să căutăm forme ce au semăna cu ceva din natură (forme geometrice, animale, etc). Aceste creații prin joc ajută copilul în a percepe spațiul ca terenul lui personal imaginar nealterat de vreo imagine exterioară, generând doar forme pe care le-au văzut anterior sau le-au visat. Una din primele observații a fost aceea că aceștia vor să li se spune ce culoare au în mână, această informație punându-i să-și reamintească obiecte în acea culoare pe care le-a văzut în viața reală, ceea ce ajută la consolidarea corelațiilor dintre formă și culoarea specifică.

De-a lungul experienței didactice cu acest gen de copii, am decis să exploatez din ce în ce mai mult beneficiile aduse de activitățile ludice prin combinarea diferitelor arte în așa mod încât, aceștia să deprindă atât noțiuni abstract, cât și abilități practice utile. Cea mai mare schimbare pe care am observat-o în urma aplicării metodelor creativo-ludice a reprezentat limbajul și reacția, astfel că dacă la început aceștia erau extrem de reticenți în a comunica între ei, dar și cu mine, cu timpul acest lucru s-a schimbat, observându-se un comportament mai controlat și pozitiv, cu efecte clare asupra stării sale de sănătate.

În urma valorizării sale prin și cu ajutorul artei, copilul reacționează mult mai spontan la activitățile didactice, fiind motivat de încurajările și recompensele acordate, conștientizându-se mai bine pe sine în raport cu ceilalți. Autoexplorarea capacităților acestora i-a îndemnat să fie mult mai activi și să colaboreze cu cei din jur, acceptându-se așa cum este. În cadrul terapiei, produsele sale mentale relevă din primul moment invitația la interpretare, astfel că putem să observăm starea copilului în acel moment numai după culorile folosite, dacă acestea sunt vesele, deschise, ample, ele ne sugerează voioșie, optimism, deschidere, însă dacă acesta încearcă culorile și le combină haotic din dorința de a tulbura lucrarea și caută negrul ne sugerează nervozitatea pe care o simte, confuzia și frustrarea. Observația nu trebuie în niciun caz criticată sau supărătoare, deoarece eforturile sale vin în mod autonom, de aceea felul cum manageriezi situațiile de stres pot reabilita cu succes aceste manifestări, aducând armonia în sufletul său. Cu ajutorul desenului și a picturii copiii cu diferite tulburări mentale își regăsesc identitatea, fiind deschiși de cele mai multe ori cu persoanele care știu să le vorbească, de aceea trebuie să existe mult tact pedagogic, atunci când alegi această provocare, modalitățile pe care le preferă trebuie adoptate în funcție de capacitatea acestuia fizică, de aceea felul cum aleg să picteze/deseneze este liber, putând începe timid de la pictura cu degetele până la cea cu stropiri sau ștampilări. De exemplu, se poate aduce la clasă o păpușă de ventriloc, care v-a participa ca lider în activitatea de joc, învățându-i mult mai interactiv, noțiuni ale limbajului plastic (forme, culori, linii), dovedindu-se o metodă benefică și amuzantă de a “preda altfel” și care de fiecare dată le stârnesc interesul și curiozitatea, stimulându-le nevoia de colaborare și comunicare, în cazul nostru cu un personaj din basme/desene animate. Această educație bazată pe liberul arbitru și nu pe noțiuni învățate mecanic de dragul timpului pierdut, oferă o alternativă de a explora complexitatea ființei umane pe care trebuie să o educi “înainte de toate, în folosirea metodei va trebui să fim conștienți de faptul că vom avea de a face cu o armonizare i-aș zice, a omului de sus, a omului spiritual-sufletesc, cu omul corporal-trupesc, cu omul de jos(…), De aceea pentru dumneavoastră nu va fi vorba să transmiteți un material de cunoaștere ca atare, ci va fi vorba de folosirea acestui material la dezvoltarea facultăților umane.”. Acceptarea acestora a educatorilor ca și membru de grup înlesnesc performanțele în activitatea de formare, de aceea este benefică abordarea acestora din poziția jocului, astfel satisfacția activităților didactie să fie una reciprocă, unanim acceptată de toți membrii participanți

Fig .31. Joc colectiv prin tehnica “blindpainting” realizată de copiii cu CES

Gestul grafic pe care preșcolarul alege să-l reprezinte trădează temperamentul acestuia dând valoare expresivă desenului. De foarte multe ori te poți întâlni cu negația de a desena din partea copilului, de aceea trebuie să fim pregătiți pentru astfel de momente și să-i încurajăm orice demers pe care îl întreprinde, fără a se exprima judecăți de valoare de genul “desenul tău este frumos/urât”, deoarece toate desenele copiilor sunt deja frumoase datorită resursei sufletești din care face parte. Această atitudine de respect ale tuturor desenelor copiilor pot reabilita percepția acestora negativă cu privire la lucrările lor, ca fiind netalentați. Momentul creativ se manifestă ca o transă pentru copil, care prin intermediul culorilor cedează și-și eliberează impulsurile pe care le ține în el de multă vreme și care abia acum se bucură cu adevărat de viață. De aceea activitatea plastică are abilitatea de a crea un sentiment de plăcere asemenea unui drog, dar unul prețios ce are efect psiho-terapeutic pentru creatorul său. Pentru ca efectele sale să fie de durata este necesară continuarea activităților și după grădiniță, fără neapărat un scop final.

Totodată aceste jocuri ajut copilul să se liniștească și să se concentreze doar asupra sarcinii lui, fără să fie deranjat de ceilalți colegi, ameliorând încet încet agresivitatea și hiperactivitatea, regăsindu-se pe sine ca personaj principal. Această metodă de predare a unor noțiuni abstracte în principiu se poate transforma într-o activitate plăcută de învățare fără a se forța dobândirea de informații, ci lăsându-l să învețe văzându-i și pe ceilalți, iar atunci când este pregătit să participe atunci să fie lăsat să intervină.

XI.6 Concluziile cercetării didactice

Indiferent de ce terapie prin artă este vorba, programele de intervenție sunt benefice ca terapie arternativă, ce nu ține locul terapiei medicamentoase sau recuperatorie, însă cercetările știintifice au putut să releve modificări semnificative în comportamentul acestora, aducând cu sine sentimente pozitive și încurajatoare îndeajuns pentru a-mi motiva alegerea de a lucra cu aceste cazuri.

Fără vreo pretenție de fi răspuns la intrebarea temei de cercetare , daca poți vindeca un copil cu ajutorul artei, țin sa precizez din experiență fizică la clasă, faptul că imaginația si creativitatea au contribuit în mod vizibil la ințelegerea și conștientizarea propriului lor eu, aducând o inbunatătire legată de aspectele vieții la copiii ce prezentau anumite tulburări de orice natură ar fi ea, evidențiind niște inițiative active in lucrul bazat pe strategii colective vizual –artistice.

Prin prisma rezultatelor obținute, se poate intrevedea necesitatea unui cadru mai amplu in abordarea acestui subiect, interesându-se și alte discipline de această strategie in terapia cu educație, mai presus decat terapia cu artă, recunoscându-le acestora existența ca fiind parte din societatea noastră, rolul nostru nefiind decat acela de a-i sprijini în a se adapta mai ușor la sistemul nostru.

Am conceput acest program de art-terapie in decursul celor 3 ani de studiu, in cadrul unui grup restrâns, grup-ținta (copiii cu nevoi speciale educative) care ar putea aduce cu sine un bagaj de metode și strategii menite să orienteze alegerea unora de a realiza mai multe in acest domeniu, in condițiile în care Romania , nu este preacunoscută ca fiind o gazda primitoare pentru această specializare, de aceea aceste demersuri de realizare a terapiei in momentul actual este la stadiul de hobby, datorita costurilor ridicate ce necesită a fi investite.

Programul de art-terpie ar putea fi mai accesibil, daca s-ar realiza incă din cadrul gradiniței de catre cadre pregatite și specializate in acest domeniu, oameni implicați si pasionați care doresc sa contribuie la această schimbare. Această schimbare poate aduce cu sine un potențial membru al comunitații discriminate intr-unul activ si viabil al societății, asta ținand doar de alegerea de a traversa aceste oportunități și de a le aplica in realitate cu cei care au nevoie de noi.

CAP XII STUDII DE CAZ REZOLVATE PRIN ART-TERAPIE

XI.1 CAZUL NR 1

David, sex M, 4ani- Dg.autism

PREZENTAREA CAZULUI

La începutul ședințelor de art-terapie acesta era necomunicativ, introvertit, nu se juca cu ceilalți copii și nici nu vorbea cu vreun educator.

MIJLOC STRATEGIC

Procesul de a comunica cu acesta s-a realizat prin colorare a unui animal la alegere. Acesta ș-a ales papagalul pe care i l-am dat să-l coloreze dupa placul acestuia. Apoi l-am decupat și l-am întrebat ce spune papagalul său, și ce știe să facă, desfașurând diverse activități de distracție, imaginându-și că este dresor la un circ. Prin acest procedeu am realizat cum lumea lui imaginară a readus-o în viața reală comunicându-și intențiile de dresaj pe care trebuie să le facă animalul său de comapanie.

REZULTATE

– și-a dezvoltat stima de sine

-a devenit mai atent la cerințele educatorului

-a început să colaboreze chiar și cu colegii de grupă

– nu mai este emotiv

-atitudine mai deschisă, pozitivă

Fig 1.6 David-colorare dupa șablon

XII.2 Cazul nr.2

Maria, SEX f, 3ani,-Dg. Tulburări anxioase

PREZENTAREA CAZULUI

-de când a venit la grădiniță a devenit foarte suparată, amabilă doar cu păpușile ei, refuză să participe la jocuri, dar când este doar cu mine repetă ce am învățat-o

MIJLOC STRATEGIC

-acesta este stimulată să deseneze ce ar vrea ea să fie pe Tărâmul de Nicăieri, locul unde i-am spus ca sunt numai persoane care sunt fericite, în care toată lumea participă la jocuri, nimeni nu este supărat vreodată

-acesta s-a reprezentat prințesa din poveste, rugând-o să -mi spună cum și-ar dori ea să-și amenajeze casa

REZULTATE

-a devenit comunicativă in public

-nu mai este suparată

-se concetrează mai bine la jocuri

-a dezvoltat relații de prietenie și cu alți copii

XII.3 Cazul nr 3

Isabela,sex F, 2,5 ani- probleme de atașament

PREZENTAREA CAZULUI

-evită contactul vizual, refuză să se joace, se joacă in mod obsesiv cu aceeași jucărie de când a venit la grădiniță, este irascibilă la atingerile celorlalți

MIJLOC STRATEGIC

-i-am decupat o șosetă pentru Moș Crăciun și i-am zis că cel care o pictează cel mai frumos moșul îi va da cel mai mare cadou. Din cînd în când am venit cu sugestii cu ce să o mai decoreze ca să fie și mai frumoasă

REZULTATE

-și-a dezvoltat spiritul de competiție, voința,

-a devenit mai amabilă cu cei din jur

– s-a concentrat pe temă să o termine

-se uită atent la indicațiile mele și le aplică

BIBLIOGRAFIE

Adler, Alfred, (2010), “Psihologia copilului greu educabil”, editura Univers Enciclopedic Gold, București

Ailincăi, Cornel, (2010), “Introducerea în gramatica limbajului vizual”, editura Polirom, Iași

Albu, Gabriel, (2005), “O psihologie a educației”, editura Institutul European, Iași

Allport, Gordon (1991), “Structura și dezvoltarea personalității”, editura Didactică și Pedagogică, București

Anca, Maria, (2007), “Metode și tehnici de evaluare a copiilor cu CES”, editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Anzieu, Didier, Chabert, Chaterine (2010), “Metodele proiective”, editura Trei, București

Ardelean, Teodor, (1993), “Cunoașterea omului”, editura Concordia, Arad

Arnheim, Rudolf, (2011), “Arta și percepția vizuală. O psihologie a văzului creator”, editura Polirom, Iași

Baddeley, Alan, (1998), “Memoria umană”, editura Teora, București

Barklez, Russell, (2009), “Copilul dificil”, editura Cognitrom, București

Bartos, Mihaly, Jeno, (2009), “Compoziția în pictură”, editura Polirom, Iași

Bejat, Marian, (1971), “Talent, inteligență, creativitate”, editura Știintifică, București

Bellak, Leopold, (1950), “Projective psychology”, New York: Knopf

Bivolaru, Gregorian, (1993), “Cromoterapia”, editura Tehnica, București

Bîrsănescu, Ștefan, Văideanu, George, (1961), “Educația estetică”, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, București

Bocoș, Mușata, (2002), “Instruire interactivă. Repere pentru reflecție și acțiune”, ediția a II-a, revăzută, editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Bocoș, Mușata, (2007), “Teoria și practica cercetării pedagogice”, editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Bocoș, Mușata, (2007), “Didactica disciplinelor pedagogice”, editura Paralela 45, Pitești

Bocoș, Mușata, (2008), “Teoria curriculumului. Elemente conceptuale și metodologice”, editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Bocoș, Mușata, Catalano, Horațiu (coord.), (2008),”Pedagogia învățământului primar și preșcolar. Cercetări acțiune” (vol. 1), editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Bocoș, Mușata, Jucan, Dana, (2008), “Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculum-ului. Repere și instrumente didactice pentru formarea profesorilor”, editura Paralela 45, Pitești

Bocoș, Mușata, Catalano, Horațiu, Avram, Iftinia, Someșan, Eugenia (coord.), (2009), “Pedagogia învățământului preșcolar. Instrumente didactice”, editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Bolboceanu, Aglaida, Vrîceanu Maria, (1996), “Preșcolarul. Ghid psihologic”, editura Lumina, Chișinău

Bouillerce, Brigitte, (2002), “Cum să ne dezvoltăm creativitatea”, editura Polirom, Iași

Breben, Silvia, (2002), “Metode interactive de grup – ghid metodic”, editura Arves, București

Breben, Silvia, Gongea, Elena, Ruiu, Georgeta, (2007), “Metode interactive de grup”, editura Arves, București

Cerghit, Ioan, Vlăsceanu, Lazăr, (coord.), (1988), “Curs de pedagogie”, Universitatea București, București

Chiriță, Georgeta, (1983), “Educație prin jocuri de mișcare”, editura Sport-Turism, București

Chiș, Vasile, (2001), “Activitatea profesorului între curriculum și evaluare”, editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Chiș, Vasile, (2005), “Pedagogia contemporană – Pedagogia pentru competențe”, editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Chiș, Vasile, Bernat, Simona, (2002), “Cooperare și interdisciplinaritate în învățământul universitar”, editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Cioca, Vasile, (2007), “Imaginația și creativitatea vizual-plastică”, editura Limes, Cluj-Napoca

Cioca, Vasile, Gorcea, Mihaela, Kiss, Maria, (2011), “Copii și artele”, editura Grinta, Cluj-Napoca

Ciolan, Laura, (2002), “Învățământul preșcolar – dimensiuni contemporane, exigențe și tendințe în educația preșcolară în România”, pp. 88 – 119

Colceriu, Laura, (2010), “Metodica predării activității instructiv educative în grădinițe”, București

Corsaro, William, (2008), “Sociologia copilăriei”, editura International Book Access, Cluj-Napoca

Cosmovici, Andrei, (1996), “Psihologia generală”, editura Polirom, Iași

Crețu, Carmen, (1992), “Curriculum diferențiat și personalizat”, editura Polirom, Iași

Cristea, Sorin, (2000), “Dicționar de pedagogie”, editura Litera, București

Cristea, Sorin, (2002), “Fundamentele științelor educației. Teoria generală a educației”, editura Litera, București

Crotti, Evi, (2009), “Copilul meu (aproape) adolescent”, editura All, București

Crotti, Evi, (2010), “Desenele copilului tău. Interpretări psihologice”, editura Litera, București

Cucoș, Constantin, (1998), “Pedagogie”, editura Polirom, Iași

Cucoș, Constantin, (2002), “Pedagogie”, editura Polirom, Iași

Cucoș, Constantin, (2011), “De ce avem nevoie (și) de o educație pentru frumos?”, revista Mesagerul Sfântului Anton, Revista de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali, nr. 104

Daniels, Ellen, Stafford, Kay, (2001), “Formarea claselor integrate”, editura Tehnică, Științifică și Didactică, CERMI, Iași

Davido, Roseline, (1998), “Descoperiți-vă copilul prin desene”, editura Image, București

De Castilla, Denise, (2001), “Testul arborelui”, editura Polirom, Iași

Delacroix, Henri, (1983), “Psihologia artei”, editura Meridiane, București

Diaconu, Mihai, (2007), “Educația și dezvoltarea copilului”, editura ASE, București

Diatkine, Rene, Simon, Janine, (2006), “Psihanaliza la vârsta mică. Procesul psihanaltic la copil”, editura Fundației Generația, București

Dincă, Margareta, (2001), “Teste de creativitate”, editura Paideia, București

Dolta, Francoise, (2006), “Psihanaliza și copilul”, editura Trei, București

Dolta, Francoise, (2009), “Dificultatea de a trăi. Povestiri psihanalitice despre copii”, editura Trei, București

Dragnea, Adrian, Bota, Aura, (1999), “Teoria activităților motrice”, editura Didactică și Pedagogică, București

Drăghicescu, Silvia, (2007), “Educația plastică. Ghid metodic”, editura Aramis, București

Druță, Maria, Elena, (2004), “Cunoașterea elevului”, editura Aramis, București

Dumitrana, Magdalena, (2000), “Copilul, familia și grădinița”, editura Compania, București

Dumitrana, Magdalena, (2006), “Cunoașterea copilului – etapele evoluției desenului infantil”, în “Studii de psihopedagogie”, editura Reprograph, Craiova

Dumitrașcu, Nicoale, (2004), “Tehnicile proiective în evaluarea personalității”, editura Trei, București

Dumitru, Viorel-George, Zardeș, Ștefan-Ioan, (2002), “Învăț să desenez, colorez, scriu, citesc”, editura Niculescu SRL, București

Elaș, Mariana, (2008), “Didactica experimentului vizual”, editura Casei Corpului Didatic, Cluj-Napoca

Enăchescu, Constantin, (1973), “Elemente de psihologie proiectivă”, editura Didactică și Pedagogică, București

Enăchescu, Constantin, (1977), “Psihologia activității patoplastice”, editura Științifică și Enciclopedică, București

Enăchescu, Constantin, (2005), “Tratat de teoria cercetării științifice”, editura Polirom, Iași

Enăchescu, Constantin, (2006), “Artă și nebunie. Universul plastic al iraționalului”, editura Noi Media Print, București

Enăchescu, Constantin, (2007), “Tratat de psihanaliză și psihoterapie”, editura Polirom, Iași

Enăchescu, Constantin, (2008), “Repere psihologice în cunoașterea și descoperirea elevului”, editura Aramis, București

Filipescu, Valentina, (coord.), (1983), “Instrumente și modele de activitate în sprijinul pregătirii preșcolarilor pentru integrarea în clasa I”, editura Didactică și Pedagogică, București

Focșa, Nelu, (2017), “Ghid de bune practici în incluziunea copiilor cu nevoi speciale”, editura Pim, Iași

Freud, Anna, (2002), “Eul și mecanismele de apărare”, editura Fundației Generația, București

Freud, Anna, (2002), “Normal și patologic la copil”, editura Fundației Generația, București

Freud, Sigmund, (1992), “Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia vieții cotidiene”, editura Didactică și Pedagogică, București

Gherguț, Alois, (2001), “Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii de educație integrată”, editura Polirom, Iași

Gherguț, Alois, (2006), “Psihopedagogia persoanelor cu cerințe speciale. Strategii diferențiate și incluzive în educație”, editura Polirom, Iași

Gherguț, Alois, (2006), “Psihopedagogia persoanelor cu cerințe educative speciale”, editura Polirom, Iași

Glava, Adina, Glava, Cătălin, (2002), “Introducere în pedagogia preșcolară”, editura Dacia, Cluj-Napoca

Glava, Adina, Pocol, Maria, Tătaru, Lolica-Lenuța, (2009), “Educația timpurie. Ghid metodic pentru aplicarea curriculumului preșcolar”, editura Paralela 45, Pitești

Goleman, Daniel, (2008), “Inteligența emoțională”, editura Curtea Veche, București

Golu, Mihai, (1972), “Introducere în psihologie”, editura Științifică, București

Grosu, Mihaela, (2013), “Sociologia câmpului de intervenție profesională (Incluziunea copiilor cu cerințe educaționale speciale în învățământul de masă)”, editura Univ. “Al. I. Cuza”, Iași

Hâncu, Dumitru, (1995), “Dicționar al limbii române”, editura Moldova, Iași

Horga, Irina, Jigău, Mihaela, (2009), “Situația copiilor cu cerințe educative speciale incluși în învățământul de masă”, editura Vanemonde

Ianoși, Ion, (1982, 1985), “Nearta-arta”, volumul I și II, editura Cartea Românească, București

Institutul de Lingvistică, “Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”, (1988), “Dicționarul Explicativ al Limbii Române”, editura Univers Enciclopedic, București

Ionescu, Mihaela, (2010), “Repere fundamentale în învățarea și dezvoltarea timpurie a copilului de la naștere la 7 ani”, editura Vanemonde, București

Ionescu, Miron, (2000), “Demersuri creative în predare și învățare”, editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Ionescu, Miron, Bocoș, Mușata, (2009), “Tratat de didactică modernă”, editura Paralela 45, Pitești

Ionescu, Miron, Chiș, Vasile, (2009), “Fundamentări teoretice și abordări praxiologice în științele educației”, editura Eikon, Cluj-Napoca

Ionescu, Miron, Chiș, Vasile, (2010), “Pedagogie aplicată – Studii ale doctoranzilor în științele educației”, editura Eikon, Cluj-Napoca

Ionescu Miron, Radu, Ioan, (2001), “Didactica modernă”, editura Dacia, Cluj-Napoca

Iucu, Romiță, (2008), “Instruirea școlară. Perspective teoretice și aplicative”, editura Polirom, Iași

Klein, Melanie, (2006), “Povestea unei analize de copil”, editura Trei, București

Klein, Melanie, (2006), “Psihanaliza copiilor”, editura Trei, București

La Pan, Carole, (2005), “Magia culorilor. Inițiere în cromoterapie”, editura Polirom, Iași

Laplanche, Jean, Pontalis, Jean-Bertrand, (1994), “Vocabularul psihanalizei”, editura Humanitas, București

Larousse, (2006), “Marele dicționar al psihologiei”, editura Trei, București

Lăzărescu, Liviu, (2009), “Culoarea în artă”, editura Polirom, Iași

Lovinescu, Alexandrina, Gurău, Vasile, Datcu, Adriana, (1976), “Metodica predării desenului și modelajului în grădinița de copii”, editura Didactică și Pedagogică, București

Luquet, Georges-Henri, (1967), “Le dessin enfantin”, editura Neuchâtel: Delachaux & Niestlé, Lonay

Macavei, Elena, (2002), “Pedagogia. Teoria educației”, volum II, editura Aramis, București

Manolescu, Marin, (2002), “Evaluarea școlară”, editura Meteor Press, București

Mateiaș, Alexandra, (2003), “Pedagogie pentru învățământul preprimar”, editura Didactică și Pedagogică, București

McIntire, Sandra, Miller, Leslie, (2010), “Fundamentele testării psihologice”, editura Polirom, Iași

Miclea, Mircea, (2003), “Psihologie cognitivă”, editura Polirom, Iași

Mihailovici, Elena, (2015), “Art-terapie și rolul ei în recuperarea copiilor cu deficiență mintală”, editura Sf. Mina, Iași

Minulescu, Mihaela, (2001), “Bazele psihodiagnosticului”, editura Univ. Titu Maiorescu, București

Minulescu, Mihaela, (2001), “Tehnici proiective”, editura Univ. Titu Maiorescu, București

Mitrofan, Nicoale, (1997), “Testarea psihologică a copilului mic”, editura Mihaela Press, București

Montessori, Mario, Jr, (1976), “Education for Human Development”, editura Schocken Books, New Edition, Berlin

Montessori, Maria, (1977), “Descoperirea copilului”, editura Didactică și Pedagogică, București

Neacșu, Ioan, (1988), “Educația estetică”, în Curs de pedagogie, TUB, București

Nicola, Ioan, (1996), “Tratat de pedagogie școlară”, editura Didactică și pedagogică, București

Niculescu, Rodica-Mariana, (2003), “Pedagogie preșcolară și a școlarității mici”

Pascadi, Ion, (1972), “Nivele estetice”, editura Academiei Republicii Socialiste România, București

Păun, Emil, Iucu, Romiță, (2002), “Educația preșcolară în România”, editura Polirom, Iași

Păun, Verza, (1998), “Educația integrată a copiilor cu handicap”, editura Unicef

Piaget, Jean, (2005), “Psihologia copilului”, editura Cartier, București

Piaget, Jean, (2005), “Reprezentarea lumii la copil”, editura Cartier, București

Pleșu, Andrei, (1974), “Călătorie în lumea formelor”, editura Meridiane, București

Popescu, Gabriela, (2004), “Psihologia creativității”, editura Fundației România de Mâine, București

Popescu-Neveanu, Paul, (1969), “Personalitatea și cunoașterea ei”, editura Militară, București

Popescu-Neveanu, Paul, (1970), “Studii psiho-pedagogice privind dezvoltarea copiilor între 3 și 7 ani”, editura Didactică și Pedagogică, București

Popescu-Neveanu, Paul, Zlate, Mielu, Crețu, Tinca, (1993), “Psihologie – manual pentru clasa a X-a”, editura Didactică și Pedagogică, București

Popovici. Doru-Vlad, Matei, Raluca, (2005), “Terapie ocupațională pentru persoane cu deficiență”, editura Muntenia, Constanța

Preda, Vasile, (1988), “Educația copiilor cu cerințe speciale”, în “Educația și dinamica ei”, editura Tribuna Învățământului, București

Preda, Vasile, (1995), “Principiul normalizării în etica intervenției precoce asupra copiilor cu nevoi speciale”, în “Recuperarea și integrarea persoanelor cu handicap”, nr. 7

Preda, Vasile, (2003), “Terapii prin mediere artistică”, editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

Racu, Aurelia, Popovici, Doru-Vlad, Dani, Anatol, Crețu, Verginia, (2006), “Intervenția recuperativ-terapeutică pentru copiii cu dizabilități multiple”, editura Pontos, Chișinău

Răduț-Taciu, Ramona, Aștilean, Maria, (2009), “Managementul instituțional în învățământul preșcolar. Abordări operaționale în managementul instituțiilor preșcolare”, editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca

Radu, Ion, (1978), “Învățământul diferențiat. Concepții și strategii”, editura Didactică și Pedagogică, București

Radu, Ion, Ionescu, Miron, (1987), “Experiență didactică și creativitate”, editura Dacia, Cluj-Napoca

Radu, Ion, colab., (1993), “Metodologie psihologică și analiza datelor”, editura Sincron, Cluj-Napoca

Rafaila, Elena, (2002), “Educarea creativității la vârsta preșcolară”, editura Aramis, București

Read, Herbert, (1969), “Semnificația artei”, editura Meridiane, București

Rime, Bernard, (2007), “Comunicarea socială a emoțiilor”, editura Trei, București

Roco, Mihaela, (2004), “Creativitate și inteligență emoțională”, editura Polirom, Iași

Rodari, Gianni, (1989), “Gramatica fanteziei”, editura Universitară, București

Roșca, Alexandru, Chircev, Anatolie, (1965), “Psihologia copilului preșcolar”, editura Didactică și Pedagogică, București

Roșca, Alexandru, (1971), “Metodologie și tehnici experimentale în psihologie”, editura Științifică, București

Roșca, Alexandru, (1972), “Creativitatea”, editura Enciclopedică, București

Roșca, Alexandru, (1981), “Creativitatea generală și specifică”, editura Academiei, București

Roșca, Mariana, (1976), “Metode de psihodiagnostic”, editura Didactică și Pedagogică, București

Rozorea, Anca, Sterian, Mihaela, (2000), “Testul arborelui”, editura Paideia, București

Salade, Dumitru, (1998), “Dimensiuni ale educației”, editura Didactică și Pedagogică, București

Sava, Valentin, (2013), “ARTELE PLASTICE – Tehnici și tehnologii de specialitate”, editura Performantica, Institutul Național de Inventică, Iași

Sălăvăstru,, Dumitru, (2004), “Psihologia educației”, editura Polirom, Iași

Șchiopu, Ursula, (1967), “Psihologia copilului”, editura Didactică și Pedagogică, București

Steiner, Rudolf, (1994), “Arta educației”, trad. Diana Sălăjan, editura Triade, Cluj-Napoca

Străchinaru, Ioan, (1958), “Precizări în problema caracterului unor tulburări psihice la copii <<Probleme de pedagog, psiho-pedagog ș defectologie>>”, universitatea Didactică și Pedagogică, București

Tomșa, Gheorghe, Oprescu, Nicolae, (2007), “Bazele teoretice ale psihopedagogiei preșcolare”, editura V&I Integral, București

Urzeală, Constanța, (2005), “Jocul de mișcare, metode și mijloc de formare a deprinderilor motrice de bază”, editura Cartea Universitară, București

Vasiliu, Coco, (2002), “Cerințe speciale în clasă – Integrare școlară, curs de formare pentru cadrele didactice integratoare și prof de sprijin”, editura Polirom, Iași

Vlad, Elena, (1999), “Evaluarea în actul educațional-terapeutic”, editura Pro Humanitate, București

Voiculescu, Elisabeta, (2003), “Pedagogie școlară”, editura Aramis, București

Vrasmaș, Ecaterina, (2001), “Strategii pentru educație incluzivă”, editura Polirom, Iași

Vrășmaș, Traian, (2001), “Învățământul integrat și/sau inclusiv”, editura Aramis, București

Zamfir, Mihai, (2005), “Ghid metodic pentru activități de terapii în educația specială a copiilor cu cerințe educaționale speciale”, editura ETP Technopress, Iași

Werner, Kraus, (2014), “Puterea vindecătoare a picturii și a muzicii”, editura Limes, Cluj-Napoca

(2005), “Ghid de bune practici în domeniul educației și asistenței copiilor cu deficiențe mintale”, editura Pim, Iași

(1944), “Declarația de la Salamanca (Spania) asupra educației cerințelor speciale”, adoptată la Conferința Mondială “Acces și calitate”, organizată de UNESCO și Ministerul Educației din Spania

WEBOGRAFIE

http://dexonline.ro/

Cuvinte cheie: copiii cu cerințe educative speciale, influențare formativă, educație estetică, educație artistică, învățământ preșcolar, integrare, elemente de limbaj plastic, grafica infantilă, valoare formativă, valențe proiective,artterapia, program de intervenție educativ-instructivă, educație diferențiată, incluziune

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: CAP.I EDUCAȚIA PATOPLASTICĂ PREȘCOLARĂ ÎN PEDAGOGIA COPIILOR CU CES [303315] (ID: 303315)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

CAP.I EDUCAȚIA PATOPLASTICĂ PREȘCOLARĂ ÎN PEDAGOGIA COPIILOR CU CES [303315]

Copyright Notice

Specializarea: Istorie [605114]

CAP.1 CAUZELE CARE INLATURA CARACTERUL PENAL AL [603460]

VETERINARĂ ION IONESCU DE LA BRAD DIN IAȘI [631464]

Profesor doctor inginer Dan Selisteanu Iulie 2018 CRAIOVA ii UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA FACULTATEA DE AUTOMATICĂ, CALCULATOARE ȘI ELECTRONICĂ… [625134]

ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII “MIHAI VITEAZUL” DINAMICA CONCEPTULUI DE SECURITATE DIN PERSPECTIVĂ CRONOLOGICĂ Tudor Clara -Gabriela Grupa M7… [610541]

Prof. univ. Dr. Neculai Munteanu Absolvent, Sorin Voiculescu 2017 UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD”… [309396]

Copyright Notice

Similar Posts